LOCALIZAREA ăI NATURA TRIBURILOR ARABE Fãrã îndoialã, biografia profetului Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – reprezintã o… [620812]

Licență

LOCALIZAREA ăI NATURA TRIBURILOR ARABE Fãrã îndoialã, biografia profetului Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – reprezintã o… [620812]

Byadmin ianuarie 1, 2024

7BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
LOCALIZAREA ăI NATURA TRIBURILOR ARABE
Fãrã îndoialã, biografia profetului Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã – reprezintã o personificare completã a Mesajului Divin
sublim, pe care el l-a exprimat cu scopul de a salva rasa umanã dinmlaștina întunericului și politeismului și de-a o îndrepta cãtre un paradis de
luminã și monoteism. Drept urmare, o imagine autenticã și comprehensivã a
acestui Mesaj se poate obține doar printr-un studiu atent și o analizãprofundã atât a problemelor de fond, cât și a concluziilor ce pot fi trase din
consultarea unei asemenea biografii. Pentru a ilustra aceasta, a fost
introdus un întreg capitol referitor la natura și dezvoltarea triburilor arabeanterioare islamului, precum și la circumstanțele în care s-a derulat
misiunea Profetului.
Localizarea arabilor
Din punct de vedere etimologic, cuvântul “arab” înseamnã "deșert"
sau "pãmânt pustiu, neroditor, fãrã apã sau vegetație". Încã din zorii istoriei,
Peninsula Arabicã și locuitorii sãi erau descriși într-o asemenea manierã.
Peninsula Arabicã este mãrginitã la vest de Marea Roșie și de
Muntele Sinai, la est de Golful Arabic și la sud de Marea Arabiei, care este
de fapt o prelungire a Oceanului Indian. La granița de nord se învecineazã
cu vechea Sirie și, doar parțial, cu Irakul. Suprafața totalã este estimatã a fiîntre 385.000 km
2 și 480.000 km2.
Datoritã așezãrii sale geografice, peninsula și-a menținut întotdeauna
o poziție importantã. Peisajul geografic, alcãtuit în majoritate din deșert șilocuri nisipoase, a fãcut-o, în ciuda faptului cã se învecina cu douã mari
imperii, inaccesibilã strãinilor și invadatorilor și a permis locuitorilor o
libertate și independențã completã de-a lungul secolelor.
Pe de altã parte, aceastã poziție plasa peninsula ca pion central al
lumii vechi, furnizându-i acesteia legãturi maritime și terestre cu majoritatea
popoarelor de la acea vreme. Datoritã acestei poziții strategice,
[1] Peninsula
[1] Partea nord-vesticã este o poartã spre continentul african, cea
nord-esticã spre Europa, iar cea esticã spre India și China.

8BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Arabã devine centru comercial, cultural, religios și artistic.
Triburile arabe
Din punct de vedere al descendenților, triburile arabe au fost divizate
în trei grupe:
1. Ve chii arabi – despre istoria cãrora se cunoaște relativ puțin.
Dintre aceștia amintim neamurile: ‘Ad, Thamud, Tasam, Jadis, Emlaq șialtele.
2. Arabii puri – urmași ai lui Ya’rub bin Iașjub bin Qahtan. Mai erau
numiți și Arabii Qahtanieni.
3. Arabii arabizați – urmașii lui Ismail. De asemenea, mai erau
numiți și Arabii Adnanieni.
Arabii puri – poporul din Qahtan – locuiau inițial în Yemen și erau
divizați în numeroase triburi, dintre care douã foarte cunoscute:
a) Tribul Himiar – cele mai cunoscute clanuri erau: Zaid Al-Jamhur,
Quda’a și Sakasic.
b) Tribul Kahlan – cu renumitele neamuri: Hamdan, Anmar, Tai',
Muzhij, Kinda, Lakhm, Judham, Azd, Aus, Khazraj, precum și cu
descendenții clanului Jafna – regii vechii Sirii.
[1]
Din cauza degradãrii comerțului sub presiunea romanilor, care
dominau atât rutele comerciale maritime, cât și pe cele de uscat din Egipt
și Siria, tribul Kahlan a emigrat din Yemen, înainte de Marele Potop(Sail Al-’Arim) pentru a se stabili în diferite pãrți ale Peninsulei Arabice.
În mod firesc, confruntarea dintre triburile Kahlan și Himiar a condus
la evacuarea primilor și stabilirea celorlalți în Yemen.
Triburile migratoare ale Kahlan-ului s-au divizat la rândul lor în patru
grupe:
1. Tribul AZD – sunt cei care sub conducerea lui ‘Imran bin ‘Amr
Muzaiqaba au rãtãcit prin Yemen și au trimis pionieri, îndreptându-se în
final spre nord. S-ar putea prezenta un rezumat al emigrãrii lor, dupã cum
urmeazã:
Tha’laba bin ‘Amr și-a pãrãsit propriul trib, Al-Azd, la Hijaz și s-a
stabilit între Tha’labiia și Zi Qar. Dupã ce s-a mai întremat, el s-a îndreptat
spre Medina, unde a și rãmas. Din seminția sa fac parte Aus și Khazraj, fiii
[1] Vechea Sirie includea: Siria, Libanul, Iordania și Palestina de astãzi.

9BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
lui Haritsa bin Tha’laba.
Haritsa bin ’Amr, cunoscut și sub numele de Khuza’a, a rãtãcit
împreunã cu ai sãi prin Hijaz, pânã când a ajuns la Mar Az-Zahran. Maitârziu, ei au cucerit clanul Haram și s-au stabilit în Mekka, dupã ce i-augonit pe locuitori, tribul Jurhum.
‘Imran bin ‘Amr și oamenii lui au mers în ‘Oman unde au întemeiat
tribul Azd, ai cãrui urmași au populat Tihama, fiind cunoscuți sub numele de
Azd-de-ăanu’a.
Jafna bin ’Amr și familia sa s-au îndreptat spre Siria unde s-au și
stabilit și au pus bazele Regatului Ghassan, numit dupã un izvor de apã din
Hijaz, unde se opriserã în drumul lor.
2. Triburile LAKHM și JUZAM – din care se trãgea Nasr bin Rabi’a,
tatãl lui Manadhira, regele Hirei.
3. Tribul TAI’ – a emigrat de asemenea spre nord pentru a se stabili
în zona așa-numiților Munți Aja și Salma, numiți, ulterior, Munții Tai’.
4. Tribul KINDA – sãlãșluia în Bahrain, dar a fost alungat spre
Hadramout și Najd, unde a instituit un guvern puternic, dar de scurtã
duratã, deoarece întregul trib a pierit la scurtã vreme.
O altã ramurã a tribului Himiar, cunoscutã sub denumirea de Quda’a,
a pãrãsit de asemenea Yemenul și s-a stabilit în semideșertul Samaua, la
granița cu Irakul.
"Arabii arabizați" își trag rãdãcinile din vremuri strãvechi, prin
strãbunicul lor Avraam, dintr-un oraș din Irak, numit Ar, în apropiere de
Kufa, așezat pe malul vestic al Eufratului. Sãpãturile arheologice au scos laluminã detalii importante referitoare la oraș, la familia lui Avraam, precum și
la circumstanțele religioase și sociale preponderente.
[1]
Este cunoscut faptul cã Avraam a pãrãsit Ar-ul în favoarea Harran-ului
și apoi a Palestinei, declarând acest loc cartier general pentru Mesajul sãu.
El a colindat apoi prin toatã regiunea. Când a ajuns în Egipt, faraonul a
încercat sã-i facã rãu soției sale, Sara, dar Allah a salvat-o și planul hain alfaraonului s-a întors împotriva lui. Astfel, el și-a putut da seama de
puternicul ei devotament fațã de Allah și, în semn de recunoaștere a
virtuților sale, și-a pus propria fiicã, Hagar, la dispoziția Sarei. Sara, însã, aoferit-o pe Hagar de soție lui Avraam.
[2]
[1] Tafhim-ul-Qur’an, 1/553
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/474

10BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Avraam s-a întors în Palestina, unde Hagar l-a nãscut pe Ismail. Sara
a devenit atât de geloasã pe Hagar, încât l-a obligat pe Avraam sã îi trimitãpe Hagar și pe fiul ei într-o vale pustie, la poalele unui mic deal din Hijaz,
în vecinãtatea Casei Sfinte, în bãtaia puhoaielor ce veneau din ambele pãrți.
El le-a ales un loc sub un copac falnic, în sus de Zamzam-ul de azi, înapropierea pãrții de sus a moscheei din Mekka, unde nu ajungeau nici
oamenii, nici apa și apoi s-a întors în Palestina, lãsându-și soția și copilul
doar cu o tașcã din piele, câteva curmale și un vas cu apã. La scurt timp,aceștia au rãmas fãrã mâncare și apã, dar mulțumitã lui Allah apa a țâșnit
din pãmânt, ajutându-i sã supraviețuiascã și în continuare.
Întreaga poveste a izvorului Zamzam este deja renumitã în întreaga
lume.
[1]
Un alt trib yemenit, Jurhum al II-lea, a venit, cu permisiunea lui Hagar,
sã locuiascã în Mekka, dupã ce, așa cum se povestește, ar fi trãit în vãile
din jurul Mekkãi. În culegerea de tradiții profetice "Sahih Al-Bukhari" se
menționeazã cã acest trib a venit la Mekka pe când Ismail era încã uncopil, traversând valea cu mult înainte de aceastã întâmplare.
Avraam obișnuia sã meargã din când în când la Mekka pentru a-și
vedea nevasta și fiul. Numãrul acestor cãlãtorii nu este cunoscut cuexactitate, dar surse istorice autentice menționeazã un numãr de patru.
Allah Preaînaltul afirmã în nobilul Coran cã El l-a îndemnat în vis pe
Avraam sã-și omoare fiul, pe Ismail, și, imediat dupã aceea, Avraam s-aridicat sã-i împlineascã porunca:
[2]
“ăi când s-au supus amândoi și l-a întins pe el pe o tâmplã,
Am strigat Noi la el: “O, Avraam!Tu ai împlinit vedenia! Astfel îi rãsplãtim noi pe cei care sãvârșesc bine!”Aceasta a fost, neîndoielnic, o încercare rãzveditãăi l-am rãscumpãrat pe el printr-o jertfã minunatã
" [37:103-107]
În "Genezã" se menționeazã cã Ismail era cu treisprezece ani mai în
vârstã decât fratele sãu, Isaac. Fragmentul care relateazã sacrificarea luiIsmail aratã cã aceasta s-a întâmplat într-adevãr înainte de nașterea lui
Isaac și cã promisiunea lui Allah de a-i dãrui lui Avraam încã un fiu, pe
Isaac, a fost fãcutã dupã derularea întregii întâmplãri.
În aceastã povestire se vorbește despre cel puțin o cãlãtorie, fãcutã
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/475
[2] Pentru a-și încerca supunerea și credința fațã de Allah.

11BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pe vremea când Ismail era încã un copil.
Al-Bukhari, dupã relatarea lui Ibn ’Abbas, amintea de celelalte trei
cãlãtorii. Prezentãm în continuare un rezumat al acestora:
Când Ismail a ajuns la vârsta bãrbãției, a învãțat limba arabã de la cei
din tribul Jurhum, care-l iubeau, îl admirau și care i-au dat de soție pe unadintre femeile lor, la scurt timp dupã moartea mamei lui.
Dorind sã-și vadã din nou soția și fiul, dupã cãsãtoria lui Ismail,
Avraam a venit la Mekka, dar nu l-a gãsit acasã. El a întrebat-o pe soția luiIsmail despre soțul ei și despre viața lor împreunã. Ea s-a plâns de sãrãcie
și atunci el a rugat-o sã-i transmitã lui Ismail sã-și schimbe pragul ușii.
Ismail a înțeles mesajul, a divorțat de soția lui și s-a cãsãtorit apoi cu fiicalui Mudad bin ‘Amr, șeful tribului Jurhum.
[1]
Încã o datã, Avraam a venit sã-și viziteze fiul și din nou nu l-a gãsit
acasã. El i-a pus și noii soții aceeași întrebare, însã ea a rãspuns cumulțumiri fațã de Allah. Avraam a rugat-o atunci sã-i transmitã lui Ismail sã
își pãstreze pragul ușii (adicã sã o pãstreze de soție) și s-a întors în
Palestina.
A treia oarã, Avraam a venit la Mekka și l-a gãsit pe Ismail ascuțind o
sãgeatã sub un copac în apropiere de Zamzam. Întâlnirea, dupã o perioadã
atât de lungã de despãrțire, a fost foarte emoționantã atât pentru Avraam,care era un tatã iubitor, cât și pentru Ismail, care era un fiu devotat și
îndatoritor.
De data aceasta, tatãl și fiul au construit Al-Ka'ba și i-au înãlțat
pilonii. Avraam, în asentiment cu porunca lui Allah, i-a chemat pe oameni
sã facã pelerinaj la acest lãcaș.
Din mila lui Allah, Ismail a avut doisprezece fii de la fiica lui, Mudad,
iar aceștia erau: Nabet, Qidar, Edbael, Mebșam, Mișma', Duma, Mișa,
Hudud, Yetma, Yetour, Nafis și Qidman. Mai târziu, ei au format
douãsprezece triburi ce locuiau la Mekka și fãceau comerț în Yemen, Siriaveche și Egipt. Mai apoi, aceste triburi s-au rãspândit peste tot, chiar și în
afarã granițelor peninsulei. Toți aceștia au fost dați uitãrii, excepție fãcând
descendenții lui Nabet și Qidar.
Nabetanii – fiii lui Nabet – au dat naștere unei civilizații înfloritoare la
nord de Hijaz, au instituit o puternicã guvernare ce și-a extins dominația
peste toate triburile învecinate și apoi și-au declarat capitala la Petra.
[1] Qalb Jazirat Al-Arab, p. 203

12BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Nimeni n-a avut îndrãzneala de a se îndoi de puterea lor, pânã când au
venit romanii și au reușit sã le distrugã regatul. În urma unor cercetãri
detaliate, domnul Sulaiman An-Nadui a ajuns la concluzia cã regii
ghassanizi împreunã cu cei ai triburilor Aus și Khazraj nu erau Qahtanieni,ci mai degrabã Nabetani.
[1]
Descendenții lui Qidar, fiul lui Ismail, au trãit multã vreme în Mekka,
înmulțindu-se ca numãr. Dintre aceștia s-au nãscut ‘Adnan și fiul sãu,Ma’ad, care sunt strãmoșii arabilor Adnanieni. Adnan este cel de-al
douãzeci și unu-lea din seria strãmoșilor profetici. Se povestește cã ori de
câte ori profetul Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
vorbea despre strãmoșii lui se oprea la ‘Adnan și spunea: “Genealogii mint”,
iar despre ceilalți nu mai amintea. Oricum, un grup de savanți genealogi a
încercat sã schițeze arborele genealogic al lui ‘Adnan. Ei au afirmat chiarcã între ‘Adnan și Avraam erau exact patruzeci de strãmoși.
[2]
Nizar, unicul fiu al lui Ma’ad, a avut patru fii care au pus bazele a
patru mari triburi: Eiad, Anmar, Rabi’a și Mudar. Ultimii doi au dat nașteremai multor clanuri. Rabi’a i-a nãscut pe Asad, ‘Anaza și ‘Abdul Qais, Ua’il
i-a nãscut pe Bakr și Taghlib, Hanifa și mulți alții.
Triburile Mudar s-au ramificat în douã mari clanuri: Qais’Ailan bin
Mudar și cele ale lui Elias bin Mudar.
Din clanul Qais ’Ailan fãceau parte neamurile: Salim, Hauazin și
Ghatafan, din care au descins: ‘Abs, Zubian, Așja’ și Ghani bin A’sur. Dinclanul Elias bin Mudar erau: Tamim bin Murra, Hudhail bin Mudrika, neamul
Asad bin Khuzaima și neamul Kinana bin Khuzaima din care au provenit
Quraișii, descendenții lui Fahr bin Malik bin An-Nadr bin Kinana.
Quraișii s-au ramificat în numeroase triburi, dintre care cele mai
cunoscute erau: Juma, Sahm, ‘Udai, Makhzum, Taiim, Zahra și cele trei
clanuri ale lui Qusai bin Kilab: ‘Abd Ad-Dar bin Qusai, Asad bin 'Abdul'Uzza bin Qusai și ‘Abd Manaf bin Qusai. ‘Abd Manaf s-a extins în patru
triburi: ‘Abd ăams, Naufal, Muttalib și Hașim. Oricum, din familia lui Hașim,
Allah l-a ales pe Profetul nostru al tuturor – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!, Muhammed bin ‘Abdullah bin ‘Abdul-Muttalib bin Hașim.
Profetul Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
[1] Tarikh Ard Al-Qur’an, 2/78-86
[2] Rahmat-ul-lil’alamin, 2/7-17

13BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
[1] Sahih Muslim, 2/245; Tirmidhi, 2/201
[2] Tirmidhi, 2/201
[3] Muhadrat Tarikh Al-Umam Al-Islamiia, 1/15,16a spus: “Allah l-a ales pe Ismail dintre fiii lui Avraam, pe Kinana dintre fiii
lui Ismail, pe neamul Quraiș dintre fiii lui Kinana, pe neamul Hașim dintre fiii
Quraișilor și El m-a ales pe mine dintre fiii lui Hașim”.[1]
Al-’Abbas bin 'Abdul-Muttalib l-a citat pe Mesagerul lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, spunând: “Allah a creat lumea și m-a
ales pe mine din tot ce era mai bun. El a ales triburile și m-a ales pe mine
din tot ce era mai bun. El a ales familiile și m-a ales pe mine din tot ce eramai bun. Eu reprezint tot ce este mai bun atât ca persoanã, cât și ca
familie”.
[2]
Înmulțindu-se, copiii lui ‘Adnan au pornit sã caute pãșuni și apã,
împrãștiindu-se în diferite pãrți ale Arabiei.
Tribul lui ‘Abdul Qais împreunã cu câteva clanuri ale lui Bakr bin Ua’il
și Tamim au emigrat în Bahrain, unde s-au și stabilit.
Neamul Hanifa bin Sa’b bin Ali bin Bakr a mers sã locuiascã în Hijr,
capitala Yamamei. Toate triburile lui Bakr bin Ua’il au trãit într-un teritoriu
care includea Yamama, Bahrain, Saif Kazima, malul mãrii și granițeleexterioare cu Irakul, Abla și Hait.
Cea mai mare parte a tribului lui Taghlib a trãit în regiunea Eufratului,
în timp ce unii dintre ei au trãit alãturi de Bakr.
Tribul Tamim a trãit în semideșertul Basra.
Tribul Salim a trãit în apropiere de Medina pe teritoriul ce se întindea
de la Uadi Al-Qura pânã la Khaibar și mai departe spre est, pânã la munțiide la Harra.
Tribul Thaqif a sãlãșluit în Ta’if, iar tribul Hauazin, la est de Mekka, în
apropiere de Autas, pe drumul dintre Mekka și Basra.
Tribul Asad a trãit pe pãmânturile de la est de Taima’ și vest de Kufa,
în timp ce familia lui Tai’ a locuit între așezarea tribului Asad și Taima’. Ei
se aflau cam la cinci zile distanțã (de mers pe jos) de Kufa.
Zubianii au populat regiunea dintre Taima’ și Hauran
Unele neamuri din tribul Kinana au trãit în Tihama, în timp ce unele
neamuri din tribul Quraiș au locuit în Mekka și împrejurimile ei. Quraișii aurãmas complet dezorganizați pânã în momentul în care Qusai bin Kilab a
reușit sã grupeze rangurile lor sociale în termeni onorabili, adãugând o
importanțã deosebitã statutului lor.
[3]

14BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
AUTORITATEA ăI REGALITATEA LA ARABI
Dacã vorbim de arabii de dinaintea islamului, credem cã, pentru a
facilita înțelegerea circumstanțelor emergente din perioada apariției
islamului, este necesar sã schițãm anumite trãsãturi istorice ce
caracterizau autoritatea, regalitatea, sectarismul și dominațiile religioase alearabilor.
Când a rãsãrit soarele islamului, cârmuitorii Arabiei erau de douã
tipuri: regi încoronați, care nu aveau un statut independent, și șefi de triburiși clanuri, care se bucurau de aceleași puteri și privilegii ca și regii
încoronați, dar erau mult mai independenți, deși unii dintre ei afișau o
oarecare supunere fațã de aceștia.
Regi încoronați erau doar în Yemen, Hira și în familiile din tribul
Ghassan. Toți ceilalți stãpânitori ai Arabiei erau neîncoranați.
Autoritatea în Yemen
Locuitorii din Saba reprezentau una dintre cele mai strãvechi națiuni
de arabi puri care au trãit în Yemen. Sãpãturile arheologice de la Or auscos la luminã dovezi ale existenței lor cu douãzeci și cinci de secole
înaintea erei noastre. Civilizația lor era înfloritoare și dominația lor s-a
manifestat timp de unsprezece secole î.e.n.
Era lor se poate delimita în funcție de urmãtoarele momente:
1. Secolele dinainte de anul 650 î.e.n. , când regii lor erau numiți
“Makrib Saba”. Capitala lor era Sarua, cunoscutã și sub numele de Khriba,ale cãrei ruine se gãsesc pe un loc aflat la o zi distanțã de aripa vesticã a
Ma’rib-ului. În aceastã perioadã, ei au început sã construiascã “Barajul de
la Ma’rib”, care a jucat un rol important în istoria Yemenului. Se spune deasemenea cã Saba era atât de puternicã, încât avea colonii și în interiorul
și în exteriorul Arabiei.
2. Anii 650 – 115 î.e.n. În aceastã perioadã, ei au renunțat la numele
"Makrib" și și-au însușit denumirea de “Regii din Saba”. De asemenea,
și-au transferat capitala de la Sarua la Ma’rib. Ruinele Ma’rib-ului se aflau la
o distanțã de circa 28 km est de San’a.

15BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
3. Anii 115 î.e.n. – 300 e.n. În acest timp, tribul Himiar a cucerit
regatul Saba și a mutat capitala de la Ma’rib la Redan. Mai târziu, Redans-a numit Zifar. Ruinele sale se pot vedea încã pe Muntele Mudauuar, în
apropierea orașului Yarim. În aceastã perioadã a început declinul lor.
Comerțul s-a degradat într-o mare mãsurã, mai întâi din cauza dominãriinabetanilor în nordul Hijaz-ului și mai apoi datoritã superioritãții comerțului
naval al romanilor, dupã ce aceștia au cucerit Egiptul, Siria și nordul
Hijaz-ului și, în ultima instanțã, din cauza ostilitãților inter-tribale. Datoritãcelor trei factori mai sus menționați, familiile din Qahtan au fost dezbinate.
4. Din 300 e.n. – pânã când islamul s-a instalat în Yemen.
Aceastã perioadã a fost tulbure și agitatã. Numeroasele rãzboaie civile aucontribuit la înrobirea poporului yemenit de cãtre strãini și de aici a rezultat
pierderea independenței. În aceastã perioadã, romanii au cucerit ‘Adn și
chiar i-au ajutat pe abisinieni (etiopieni) sã ocupe pentru prima datãYemenul în anul 340 e.n., folosindu-se de conflictul inter-tribal existent,
dintre Hamdan și Himiar. Ocupația etiopianã a Yemenului a durat pânã
în anul 378 e.n., când Yemenul și-a recâștigat independența.
Mai târziu, au început sã aparã crãpãturi în Barajul Ma’rib, care au
condus la Marea Inundație (din 450 sau 451 e.n.), menționatã în nobilul
Coran. Acesta a fost un eveniment important, ce a determinat cãdereaîntregii civilizații yemenite și dispersarea națiunilor ce trãiau în acel teritoriu.
În anul 523 e.n., evreul Zu Nauas a condus o campanie puternicã
împotriva creștinilor din Najran, pentru a-i obliga sã treacã la iudaism.Creștinii au refuzat sã se converteascã și atunci au fost aruncați de vii
într-un șanț adânc unde fusese aprins un foc puternic. În Coran se
amintește despre aceastã întâmplare:
“Blestemați sã fie cei [care] au sãpat șanțul adânc” . [85:4]
Aceastã atrocitate a stârnit o mânie puternicã în rândurile creștinilor
și mai ales împãraților romani, care nu numai cã i-au instigat pe abisinieni(etiopieni) împotriva arabilor, dar au și adunat o flotã numeroasã, de
șaptezeci de mii de rãzboinici, cu care au ajutat armata abisinianã
(etiopianã) sã cucereascã Yemenul pentru a douã oarã, în anul 525 e.n.Armata a fost condusã de Eriat, cãruia i s-a conferit autoritate asupra
Yemenului, poziție pe care a pãstrat-o pânã când a fost asasinat de unul
dintre comandanții armatei sale, Abraha, care, dupã reconcilierea cu regeleAbisiniei, a preluat autoritatea asupra Yemenului.

16BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Mai târziu, el a ordonat soldaților sã demoleze Al-Ka'ba, iar de atunci
el și soldații lui au devenit cunoscuți sub numele de “oamenii elefantului”.
Dupã "evenimentul cu elefantul”, poporul din Yemen, sub conducerea
lui Ma’dikarib bin Saif Zu Yazin Al-Himiari și cu ajutorul persanilor, s-a
rãsculat împotriva invadatorilor abisinieni (etiopieni), și-a recâștigatindependența și l-a numit rege pe Ma’dikarib. Acesta a fost asasinat de
cãtre un abisinian (etiopian) pe care-l folosea în serviciul sãu personal și
pentru protecție. Familiei lui Zu Yazin i-a fost astfel rãpit dreptul la tronpentru totdeauna. Kisra (Chosroes), regele persan, a numit un conducãtor
persan peste San’a și a transformat astfel Yemenul în colonie persanã.
Persanii și-au menținut autoritatea în Yemen, pânã când Badhan, ultimuldintre conducãtori, a îmbrãțișat islamul în anul 638 e.n., încheindu-se astfel
și dominația persanã asupra Yemenului.
Autoritatea în Hira
Încã de pe vremea când Koroș cel Mare (557 – 529 î.e.n.) a unificat
triburile persane, acestea stãpâneau Irakul și împrejurimile sale. Nimeni nule-a putut clãtina autoritatea, pânã ce Alexandru cel Mare l-a învins pe
regele lor, Darius I, subjugându-i astfel pe persani în anul 326 î.e.n. Din
acest moment, pãmânturile persane au început sã fie divizate și conduse deregi, numiți “regii sectelor”, etapã care a durat pânã în anul 230 e.n. Între
timp, qahtanienii au ocupat câteva teritorii irakiene, fiind urmați mai târziu
de unii adnanieni, care au reușit sã împartã cu ei unele zone aleMesopotamiei.
Persanii, sub conducerea lui Ardașir, care a pus bazele statului
sasanian în anul 226 e.n., au recâștigat suficientã unitate și putere pentrua-i putea subjuga pe arabii ce trãiau în vecinãtatea regatului lor și i-au forțat
pe cei din tribul Quda’a sã plece în Siria, lãsându-i pe locuitorii din Hira și
Anbar sub dominație persanã.
În timpul lui Ardașir, Juzaima Aluaddah și-a exercitat autoritatea
asupra Hirei, Rabi’a-ei și Mudar-ului, precum și asupra Mesopotamiei.
Ardașir și-a dat seama cã îi era imposibil sã-i conducã pe arabi în moddirect și sã-i împiedice sã atace granițele dacã nu îl desemna drept rege pe
unul dintre ei, care sã se bucure de sprijinul și puterea propriului trib.
De asemenea, a înțeles cã-i putea folosi împotriva regilor bizantini, care

17BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
obișnuiau sã-l hãrțuiascã tot timpul. În același timp, arabii din Irak îi puteau
înfrunta pe arabii din Siria, care erau sub stãpânirea regilor bizantini.În orice caz, el a considerat de cuviințã sã pãstreze un batalion persan sub
comanda regelui din Hira, pentru a-l putea folosi contra acelor arabi care
s-ar fi rãsculat împotriva lor.
Dupã moartea lui Juzaima, în jurul anului 268 e.n., ‘Amr bin ‘Udai bin
Nasr Al-Lakhmi a fost numit rege de cãtre regele persan, Sabur bin Ardașir.
‘Amr a fost primul dintre regii Lakhmi care a domnit în Hira, pînã când
persanii l-au numit rege pe Qabaz bin Fairuz.
În timpul domniei lui Qabaz, a apãrut cineva cu numele de Mazdak,
care "propovãduia" desfrâul societãții. Qabaz și mulți dintre supușii sãi au
aderat la religia lui Mazdak și l-au îndemnat chiar pe regele din Hira,Al-Munzir bin Ma’ As-Sama', sã-i urmeze. Când acesta din urmã le-a
respins ordinele, din mândrie și respect de sine, Qabaz l-a înlãturat de la
putere și l-a numit în locul sãu pe Harith bin ‘Amr bin Hajar Al-Kindi, careacceptase deja doctrina mazdakianã.
La scurtã vreme dupã izbânda lui Qabaz, Chosroes (Kisra), care ura
filozofia mazdakianã, l-a ucis pe Mazdak și pe mulți dintre adepții acestuiași l-a reinstaurat pe Munzir pe tronul Hirei, dând ordin de arestare a lui
Harith, care se refugiase însã la tribul Al-Kalb, unde își va petrece, de
altfel, restul zilelor.
Fiii lui Al-Munzir bin Ma’ As-Sama' s-au menținut la putere mult timp,
pânã când tronul a fost preluat de An-Nu’man bin Al-Munzir. Datoritã unei
calomnii rãspândite de Zaid bin ‘Udai Al-’Abbadi, regele persan s-a înfuriatpe An-Nu’man și l-a convocat la palatul sãu.
An-Nu’man a plecat în secret la Hani bin Mas’ud, șeful tribului ăaiban,
și și-a lãsat averea și familia sub protecția acestuia, prezentându-se apoi înfața regelui persan, care l-a aruncat imediat în închisoare, unde a și murit.
Atunci, Kisra l-a numit rege în Hira pe Eias bin Qubaisa At-Ta’i. Lui Eias i
s-a poruncit sã-i transmitã lui Hani bin Mas’ud sã predea averea lui AnNu’man în mâinile lui Kisra (Chosroes). ăeful arab a refuzat fanatic, astfel
încât regele persan a declarat imediat rãzboi tribului ăaiban. ăi-a mobilizat
trupele și rãzboinicii aflați sub conducerea regelui Eias, spre un loc numitZi Qar, unde a avut loc o luptã crâncenã, în urma cãreia, pentru prima datã
în istorie, persanii au suferit o puternicã înfrângere din partea arabilor.

18BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Acest eveniment a avut loc la foarte scurt timp de la nașterea profetului
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, la opt luni dupã
instalarea lui Eias bin Qubaisa pe tronul Hirei.
Dupã Eias, în Hira a fost numit un conducãtor persan, dar în anul 632
e.n., puterea a fost preluatã din nou de familia lui Lukhm, iar Al-MunzirAl Ma'rur a fost numit conducãtor. Domnia acestuia a durat numai opt luni,
pânã când Khalid bin Al-Ualid a venit asupra lui cu soldați musulmani.
[1]
Autoritatea în vechea Sirie
În perioada emigrãrilor tribale, câteva clanuri Quda’a au ajuns pânã la
granițele cu Siria, unde s-au și stabilit. Ei aparțineau familiei Sulaih binHaluan, din a cãrei spițã erau fiii lui Duj’am bin Sulaih, cunoscuți sub
numele de Ad-Duja’ima. Aceste clanuri Quda’a erau folosite de bizantini
pentru apãrarea granițelor bizantine atât împotriva arabilor beduini, cât șiîmpotriva persanilor, și s-au bucurat de autonomie o perioadã lungã de timp.
Unul dintre cei mai cunoscuți regi ai acestora a fost Ziiad bin Al-Habila.
În orice caz, autoritatea acestora s-a sfârșit prin înfrângerea lor de
cãtre ghassanizi, cãrora li s-a oferit în semn de recunoștințã mandatul de
autoritate asupra arabilor din Siria. Aceștia și-au stabilit cartierul general
la Dumat Al-Jandal, unde au stãpânit pânã la bãtãlia de la Yarmuk,în anul 13 d.H.
Ultimul lor rege, Jabala bin Al-Aihum, a îmbrãțișat islamul în timpul
domniei lui ‘Omar bin Al-Khattab, "Conducãtorul Credincioșilor"
[2] – Allah sã
fie mulțumit de el.
Autoritatea în Hijaz
Ismail – Pacea sã fie cu el – a avut autoritatea admin istrãrii Mekkãi,
fiind și custodele Sfântului Sanctuar pe tot parcursul vieții sale. Dupã
moartea sa, la vârsta de 137 ani, i-au urmat doi dintre fiii sãi, Nabet șiQidar. Mai târziu, conducerea a fost preluatã de bunicul lor matern, Mudad
bin ‘Amr Al-Jurhumi, transferând astfel conducerea Mekkãi tribului Jurhum.
[1] Muhadrat Tarikh Al-Umam Al-Islamiia, 1/29-32.
[2] Muhadrat Tarikh Al-Umam Al-Islamiia, 1/34; Tarikh Ard Al-Qur’an, 2/80-82

19BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Au menținut în acest mod o poziție venerabilã, deși fiilor lui Ismail li s-a
conferit foarte puținã autoritate, datoritã faptelor vitejești ale tatãlui lor, întimpul construcției Sfântului Sanctuar. Ei și-au menținut statutul pânã la
declinul tribului Jurhum, instalat cu puțin înainte de urcarea pe tron a lui
Nabucodonosor.
[1]
Rolul politic al adnanizilor în Mekka a început sã creascã simțitor,
lucru atestat în mod cert de faptul cã la prima invazie a lui Nabucodonosor
asupra arabilor în 'Zati’Irq’, conducãtorul arabilor nu era din Jurhum.[2]
La a doua invazie a lui Nabucodonosor, în anul 587 î.e.n., adnanienii
au fost alungați din Yemen, în timp ce Burmia An-Nabi a fugit în vechea
Sirie cu Ma’ad. În momentul în care presiunea lui Nabucodonosor a maislãbit, Ma’ad s-a întors la Mekka, unde n-a mai gãsit pe nimeni din tribul
Jurhum, cu excepția lui Jurșam bin Jalhama, a cãrui fiicã, Mu’ana, fusese
datã de soție lui Ma’ad și care, mai târziu, a avut de la acesta un fiu, penume Nizar.
[3]
Din cauza condițiilor de viațã dificile și a sãrãciei care stãruia în
Mekka, tribul Jurhum a început sã-i trateze rãu pe pelerinii SfântuluiSanctuar și sã abuzeze de fondurile acestuia. Acest fapt a trezit
resentimentele și ura adnanizilor (fiii lui Bakr bin ‘Abd Munaf bin Kinana)
care, cu ajutorul tribului Khuza’a ce venise sã se stabileascã într-o zonãînvecinatã, i-au chemat pe cei din tribul Marr Az-Zahran, i-au invadat pe cei
din tribul Jurhum și i-au alungat din Mekka, începând cu mijlocul secolului
al doilea e.n., lãsând astfel conducerea tribului Quda’a.
Când au pãrãsit Mekka, cei din tribul Jurhum au umplut fântâna
Zamzam-ului, au nivelat locul și au îngropat acolo o mulțime de lucruri.
Renumitul istoric Ibn Ishaq afirmã cã ‘Amr bin Al-Harith bin MudadAl-Juhumi ar fi îngropat în Zamzam doi cerbi de aur împreunã cu Piatra
Neagrã și o mulțime de alte bijuterii și sãbii, înainte de fuga lor dureroasã în
Yemen.
[4]
Se estimeazã cã epoca lui Ismail ar fi durat douãzeci de secole î.e.n.,
ceea ce înseamnã cã tribul Jurhum a stat în Mekka douãzeci și unu de
secole, menținând, deci, puterea în jur de douãzeci de secole.
[1] Ibn Hișam, 1/111
[2] Qalb Jazirat Al-Arab, p.230
[3] Rahmat-ul-lil'alamun, 2/48[4] Ibn Hișam, 1/114,115

20BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Odatã cu înfrângerea tribului Jurhum, tribul Khuza’a a monopolizat
puterea în Mekka. Oricum, triburile Mudar se bucurau de trei privilegii:
1. Conducerea pelerinilor de la ‘Arafat la Muzdalifa și apoi de la Mina
la Pilonii de Piatrã ai Al-‘Aqaba. Acesta era dreptul familiei lui Al-Ghauth
bin Murra, unul dintre clanurile lui Elias bin Mudar, care se mai numea șiclanul Sofa. Acest privilegiu se referea la faptul cã pelerinilor nu le era
permis sã arunce pietre la Al-’Aqaba, decât dupã ce unul dintre bãrbații dinclanul Sofa arunca mai întâi. Dupã ce terminau cu aruncatul pietrelor și
voiau sã pãrãseascã valea Minei, bãrbații clanului Sofa se înșiruiau pe cele
douã laturi ale Al-’Aqaba și nimeni nu-i putea depãși pânã când aceștia nutreceau și eliberau calea pentru pelerini. Dupã ce cei din clanul Sofa au
pierit, au fost înlocuiți de familia lui Sa’d bin Zaid Manat, din tribul Tamim.
2. Al-Ifada (plecarea spre Mina dupã Muzdalifa) în dimineața
sacrificiului. Aceastã responsabilitate revenea familiei lui Aduan.
3. Amânarea lunilor sfinte. Aceasta era responsabilitatea familiei lui
Tamim bin ‘Udai din neamul Kinana.
Domnia tribului Khuza’a în Mekka a durat trei sute de ani, perioadã în
care adnanizii s-au rãspândit în tot Najd-ul, spre granițele Bahrain-ului și
Irakului, în timp ce micile clanuri Quraiș (Halul, Harum și câteva familiiKinana) au rãmas la granițele Mekkãi. Ei nu s-au bucurat de nici un
privilegiu nici în Mekka, nici în Casa Sfântã pânã la apariția lui Qusai bin
Kilab, al cãrui tatã se spune cã ar fi murit când el era încã prunc și a cãruimamã se cãsãtorise ulterior cu Rabi’a bin Haram din tribul ‘Udhra. Rabi’a
și-a dus soția și copilul la lãcașul lui de la granițele Siriei.
Când Qusai a devenit tânãr bãrbat, s-a întors la Mekka. Aceasta era
condusã de Halil bin Habșa din tribul Khuza’a, care i-a dat-o de soție lui
Qusai pe fiica sa, Hobba. Dupã moartea lui Halil, între Khuza’a și Quraiș a
izbucnit un rãzboi, care i-a permis apoi lui Qusai sã preia conducereaMekkãi și a Casei Sfinte.
[1]
Motivele acestui rãzboi au fost ilustrate în trei versiuni:
1. Observând rãspândirea spiței sale, dezvoltarea proprietãții și
înãlțarea poziției sale dupã moartea lui Halil, Qusai s-a considerat maiîndreptãțit sã-și asume responsabilitatea de a conduce Mekka și de a
prelua custodia Casei Sfinte, decât tribul Khuza’a și neamul Bakr. El a
argumentat cã aceia din tribul Quraiș erau șefii descendenților lui Ismail. De
[1] Ibn Hișam, 1/117

21BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
aceea, el s-a sfãtuit cu câțiva oameni din triburile Quraiș și Kinana, în
legãturã cu dorința sa de a-i evacua pe cei din tribul Khuza’a și pe cei din
neamul Bakr din Mekka. Aceștia au aderat la opinia lui și l-au sprijinit.[1]
2. Cei din tribul Khuza’a au pretins cã Halil i-a cerut lui Qusai sã ținã
custodia Al-Ka'ba și sã conducã Mekka dupã moartea sa.
3. Halil i-a acordat fiicei sale, Hobba, dreptul de a sluji la Al-Ka'ba și
l-a numit pe Abu Ghabșan Al-Khuza’i sã o reprezinte pretutindeni. La
moartea lui Halil, Qusai a cumpãrat acest drept în schimbul unui burduf de
piele plin cu vin, ceea ce a stârnit nemulțumirea celor din tribul Khuza’a,
care au încercat sã-l impiedice pe Qusai sã obținã custodia Casei Sfinte.
Oricum, acesta din urmã, cu ajutorul triburilor Quraiș și Kinana, a reușit sã
preia puterea și chiar sã-i expulzeze complet din Mekka[2] pe cei din tribul
Khuza’a.
Oricare ar fi fost adevãrul, întreaga afacere a avut ca rezultat
deposedarea oamenilor Sofa de drepturile lor menționate anterior, evacuarea
triburilor Khuza’a și Bakr din Mekka și transferarea autoritãții asupra Mekkãi
și custodia Sfântului Sanctuar lui Qusai. Pe aceste considerente au avut loc
rãzboaie aprige între Qusai și Khuza’a, cu pierderi grave de ambele pãrți,
reconcilieri și apoi arbitraj din partea lui Ya’mur bin ‘Auf din tribul Bakr, a
cãrui judecatã a determinat alegerea lui Qusai la conducerea Mekkãi și i-a
conferit dreptul de custode al Casei Sfinte. A fost recunoscutã însã
iresponsabilitatea lui Qusai pentru vãrsarea de sânge a celor din tribul
Khuza’a, precum și pentru impunerea banilor mânjiți de sânge asupra celor
din tribul Khuza’a. Domnia lui Qusai asupra Mekkãi și a Casei Sfinte a
început în anul 440 e.n. și i-a permis acestuia, și apoi tribului Quraiș, sã
deținã autoritatea absolutã asupra Mekkãi și custodia necondiționatã a
Casei Sfinte, unde locuitorii din întreaga Arabie veneau sã-și aducã omagiul.
Qusai și-a adus neamurile la Mekka și le-a împãrțit-o lor, permițând
astfel Quraișilor sã-și construiascã locuințe acolo.
An-Nus’a, familiile lui Safuan, Aduan și Murra bin ‘Auf și-au pãstrat
aceleași drepturi de care se bucurau și înainte de venirea lui.[3]
O realizare semnificativã atribuitã lui Qusai a fost construirea Casei
An-Nadua (o casã de consiliu) în partea de nord a moscheei Al-Ka'ba,
[1] Ibn Hișam, 1/117
[2] Rahmat-ul-lil’alamin, 2/55[3] Ibn Hișam, 1/124

22BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pentru a servi ca loc de întâlnire pentru Quraiși.
Casa însãși a adus imense beneficii Quraișilor, asigurându-le unitatea
de opinie și soluții cordiale la problemele pe care le aveau.[1]
Datoritã poziției sale de conducãtor, Qusai s-a bucurat de urmãtoarele
privilegii:
1. Prezidarea întâlnirilor de la Casa An-Nadua, unde se țineau întruniri
privind probleme serioase și unde se anunțau contractele de cãsãtorie.
2. Stindardul: monopoliza discuțiile legate de declarațiile de rãzboi.3. Portarul Al-Ka'ba: el era singurul în mãsurã sã deschidã poarta și
era responsabil de serviciul și protecția acestui așezãmânt.
4. Furnizarea apei pentru pelerini: el obișnuia sã umple bazinele cu
apã îndulcitã cu stafide și curmale pentru a potoli setea pelerinilor.
5. Hrãnirea pelerinilor: pregãtirea hranei pentru pelerinii care nu și-o
puteau permite. Qusai a impus chiar o taxã anualã pe pãmânt, care seplãtea în sezonul de pelerinaj pentru hranã.
[2]
Este demn de menționat cã el l-a ales pe ‘Abd Manaf, unul dintre fiii
lui, pentru onoruri și prestigiu, deși acesta nu era fiul cel mai vârstnic, ci‘Abd Ad-Dar, și i-a încredințat responsabilitãți precum: prezidarea CaseiAn-Nadua, stindardul, monopolizarea discuțiilor, serviciul de portar laAl-Ka'ba, furnizarea apei și a hranei pelerinilor. Datoritã faptului cã acțiunilelui Qusai erau indiscutabile și ordinele sale inviolabile, moartea sa nu agenerat conflicte între fiii sãi. Neînțelegeri au apãrut mai târziu între nepoțiilui, pentru cã imediat dupã moartea lui ‘Abd Munaf, fiii acestuia au începutsã se certe cu verii lor – fiii lui ‘Abd Ad Dar. Acest lucru ar fi stârnitdisensiuni și lupte în interiorul tribului Quraiș dacã nu ar fi existat un tratatde pace, potrivit cãruia atribuțiile sã fie redistribuite astfel încât fiii lui ‘AbdMunaf sã pãstreze serviciile de furnizare a apei și hrãnirea pelerinilor, iar fiiilui ‘Abd Ad-Dar sã pãstreze steagul și serviciul de portar la Al-Ka'ba.
Fiii lui ‘Abd Munaf au tras la sorți pentru îndatoririle lor, lãsând în
consecințã sarcina furnizãrii hranei și a apei pe umerii lui Hașim bin ‘AbdMunaf, dupã a cãrui moarte sarcina a fost preluatã de unul dintre frații sãi,Al-Muttalib bin ‘Abd Munaf, și, mai apoi, de ‘Abd Al-Muttalib bin Hașim,bunicul Profetului. Fiii sãi au ocupat aceastã poziție pânã la aparițiaislamului, când îndatorirea a revenit lui ‘Abbas bin ‘Abdul-Muttalib.
[3]
[1] Ibn Hișam, 1/130
[2] Ibn Hișam, 1/129 – 179[3] Ibn Hișam, 1/129 – 179

23BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Numeroase alte funcții au fost distribuite celor din tribul Quraiș, pentru
stabilirea bazelor unui nou stãtuleț democratic cu oficii guvernamentale și
consilii similare celor din prezent.
Iatã câteva dintre aceste funcții:1. Tragerea la sorți pentru idoli a fost atribuitã fiilor lui Juma.
2. Înregistrarea ofrandelor și a sacrificiilor, clarificarea disputelor și a
problemelor importante reveneau fiilor lui Sahm.
3. Consultanța revenea fiilor lui Asad.
4. Administrarea banilor și a amenzilor aparținea fiilor lui Taiim.
5. Purtãtorii stindardului național erau fiii lui Omaiia.6. Institutul militar, infanteriștii și cavaleria erau în responsabilitatea
fiilor lui Makhzum.
7. Fiii lui ‘Udai aveau funcția de mediatori externi.
[1]
Autoritatea în întreaga Arabie
Am amintit anterior despre emigrãrile qahtanizilor și adnanizilor,
precum și despre divizarea Arabiei între aceste douã triburi. Triburile care
sãlãșluiau în apropierea Hirei erau subordonate regelui arab al Hirei, iar celecare locuiau în semideșertul sirian se aflau sub dominația regelui arab
ghassanid. Aceasta era o formã de dependențã mai degrabã formalã decât
realã. Oricum, cei care locuiau în zonele de deșert din interiorul țãrii sebucurau de o autonomie totalã.
Aceste triburi aveau, de fapt, conducãtori aleși de întregul trib, care
era un semi-guvern bazat pe solidaritatea tribalã și interesele colectivepentru apãrarea pãmântului și a proprietãții.
ăefii de trib aveau privilegii dictatoriale similare cu cele ale regilor și
pretindeau ascultare și supunere atât pe timp de rãzboi, cât și pe timp depace. Rivalitatea dintre veri pentru autoritate îi determina adesea sã se
întreacã unul pe altul în întreținerea oaspeților, etalarea generozitãții,
înțelepciunii și spiritului cavaleresc, pentru unicul motiv de a-și întrece rivaliiși de a-și câștiga un renume printre oameni, mai ales printre poeți, care
formau oficial purtãtorii de cuvânt ai acelui timp.
ăefii de trib aveau pretenții speciale referitoare la prãzile de rãzboi. Ei
solicitau cam un sfert din pradã, indiferent de ce ar fi ales pentru sine sau
[1] Tarikh Ard Al-Qur’an, 2/104 – 106

24BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ar fi gãsit pe drumul de întoarcere, putând chiar sã-și revendice pentru sine
capturile rãmase care nu se puteau împãrți.
Situația politicã
Cele trei regiuni arabe adiacente granițelor cu strãinii au suferit mari
pierderi și au fost puse în poziție de inferioritate.
Oamenii de acolo erau fie stãpâni sau sclavi, fie conducãtori sau
subordonați. Stãpânii, în general strãini, aveau toate drepturile, în timp cesclavii nu aveau decât responsabilitãți pe umeri. Altfel spus, conducerea
autocraticã arbitrarã a condus la încãlcarea drepturilor supușilor, la
ignoranțã, opresiune, imoralitate, nedreptate și la alte diverse neplãceri,transformându-i astfel într-un popor care bâjbâia în întuneric și ignoranțã,
asemenea unui pãmânt fertil care și-a cedat conducãtorilor și celor aflați la
putere fructele, spre a le irosi cu extravaganțã, pentru bucuriile, plãcerile,poftele și dorințele lor tiranice și agresive. Triburile care locuiau în
apropierea acestor regiuni fluctuau între Siria și Irak, iar cei care locuiau în
interiorul Arabiei erau dezbinați și dominați de conflicte tribale, precum și dedispute rasiale și religioase.
Ei nu aveau nici un rege care sã le susținã independența, nici mãcar
un partizan de la care sã primeascã sfaturi sau pe care sã poatã conta întimpurile grele.
Conducãtorii din Hijaz erau foarte stimați și respectați de arabi, fiind
considerați stãpânii și servitorii centrului religios. Autoritatea în Hijaz era defapt un amestec de precedențã secularã și oficialã și comandã religioasã.
Ei stãpâneau printre arabi în numele religiei și au monopolizat întotdeauna
custodia Sfântului Sanctuar și vecinãtãțile sale. Ei se ocupau de intereselepelerinilor la Al-Ka'ba și aveau obligația de a pune în practicã legile lui
Avraam. Aveau chiar și oficii și departamente asemãnãtoare cu cele ale
parlamentelor de astãzi. Cu toate acestea, erau prea slabi pentru a puteapurta o misiune grea și acest fapt a fost clar evidențiat în timpul invaziei
abisiniene (etiopiene).

25BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
RELIGIILE ARABILOR
Majoritatea arabilor a consimțit la chemarea lui Ismail – Pacea sã fie
cu el – și a mãrturisit religia tatãlui acestuia, Avraam. Ei l-au slãvit pe Allah,
I-au mãrturisit Unicitatea și I-au urmat religia multã vreme, pânã când au
uitat o parte din ceea ce li se fãcuse cunoscut. Cu toate acestea, ei au
menținut unele convingeri fundamentale, cum ar fi monoteismul, precum și
alte aspecte ale religiei lui Avraam. Aceasta pânã când un șef al tribului
Khuza’a, pe nume ‘Amr bin Luhai, renumit pentru spiritul de dreptate,
milostenie, venerație și grijã pentru religie, iubit fãrã rezerve și ascultat de
cei din tribul sãu, s-a întors dintr-o cãlãtorie în Siria, unde i-a vãzut pe
oameni venerând idoli, fenomen pe care el l-a aprobat și l-a considerat
îndreptãțit, din moment ce Siria era lãcașul Mesagerilor și Scripturilor. El
chiar a adus cu el un idol, Hubal, pe care l-a așezat în mijlocul Al-Ka'ba,
chemându-i pe oameni sã-l venereze. Destul de repede, pãgânismul s-a
rãspândit în toatã Mekka și de aici și în Hijaz, poporul din Mekka având în
custodie nu numai Casa Sfântã, ci și întregul teritoriu sfânt. Astfel, în
regiune au fost introduși o mulțime de idoli, cu diferite denumiri.[1]
De pildã, unul dintre idoli, pe nume Manat, era adorat într-un loc
cunoscut sub numele de Al-Mușallal, în apropiere de Qadid, la Marea
Roșie. Altul, Al-Lat, la Ta’if, iar un al treilea, Al ‘Uzza, în Valea Nakhla.
Politeismul predomina și numãrul idolilor a crescut în tot Hijaz-ul. S-a
amintit chiar cã ‘Amr bin Luhai, cu ajutorul unui djinn, care i-a spus cã idolii
poporului lui Noe – Uadd, Suua’, Yaguth, Ya’uk și Nasr – erau îngropați în
Jedda, i-a dezgropat și i-a dus la Tihama. În perioada pelerinajului, idolii
erau împãrțiți între triburi și duși acasã.[2] Fiecare trib și fiecare casã avea
idolul sãu, iar Casa Sfântã era împânzitã de astfel de idoli.
Când Profetul a cucerit Mekka, la Al-Ka'ba au fost gãsiți 360 de idoli.
El i-a distrus, i-a înlãturat și le-a dat foc.[3]
Politeismul și adorarea idolilor devenise una dintre trãsãturile cele mai
proeminente ale religiei arabilor preislamici, în ciuda pretinsei mãrturisiri a
[1] Mukhtasar Sirat-ar-Rasul, p.12
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/222[3] Mukhtasar Sirat-ar-Rasul, p.13-54

26BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
religiei lui Avraam.
Tradițiile și ceremoniile venerãrii idolilor au fost create în majoritate de
‘Amr bin Luhai, ele fiind considerate inovații binevenite și nicidecum devieri
de la religia lui Avraam.
Iatã câteva trãsãturi ale adorãrii idolilor lor:
1. Devotamentul fațã de idoli, cãutarea refugiului în aclamarea numelui
lor, chemarea lor în ajutor în timpurile grele și implorarea lor pentruîmplinirea dorințelor, sperând cã idolii (zei pãgâni) vor mijloci la Allah pentru
împlinirea dorințelor oamenilor.
2. Pelerinajul la idoli, înconjurul lor, îngenunchierea și închinãciunea
în fața lor.
3. Încercarea de a stârni bunãvoința idolilor prin diferite sacrificii și
jertfe, menționatã în Coran în versetele:
“… ca și vitele junghiate pe pietrele înãlțate [ale idolilor]”. [5:3]
Allah mai spune:
“ăi nu mâncați din cel peste care nu s-a pomenit numele lui Allah.”
[6:121]
4. Oferirea anumitor porții din mâncare, bãuturã, animale și cereale,
idolilor. Destul de surprinzãtor, porțiile erau oferite și lui Allah Însuși,
oamenii gãsind, însã, motive de a transfera o parte din porția lui Allah,
idolilor și niciodatã invers. Referitor la acestea, versetele Coranice spun:
“Ei I-au hotãrât lui Allah o parte din recoltele și din dobitoacele
pe care
El le-a izvodit și au zis: "Aceasta este pentru Allah – dupã pretenția lor
mincinoasã! – iar asta este pentru asociații noștri!" Dar ceea ce a fost pentruasociații lor nu a ajuns la Allah, pe când ceea ce a fost pentru Allah a ajunsla asociații lor. ăi cât de prost au judecat ei!” [6:136]
5. Cãutarea bunãvoinței acestor idoli prin ofrande de cereale și
animale, referitor la care Coranul spune:
“ăi au zis ei: "Acestea sunt vite și recolte oprite. Nu mãnâncã din ele
decât aceia care voim noi!" Dupã pretenția lor mincinoasã! Sunt și vite ale cãrorspinãri au fost oprite
și vite peste care nu rostesc ei numele lui Allah,
nãscocind și punând pe seama Lui!” [6:138]
6. Dedicarea unor animale (cum ar fi: Bahira, Sa’iba, Uasila și Hami)
idolilor, ceea ce înseamnã scutirea acestor animale de la muncile utile, de
dragul acestor zei pãgâni. Dupã spusele renumitului istoric Ibn Ishaq,
Bahira, fiica Sa’ibei, o cãmilã femelã ce fãtase în mod succesiv zece cãmile

27BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
femele, dar nici un mascul, a fost pusã în libertate și s-a interzis ca ea sã fie
înjunghiatã, împovãratã, tunsã de lânã sau mulsã, numai oaspeții putând sã
bea din laptele ei. Dupã ce li s-au crestat urechile, toate cãmilele-femele
nãscute de ea au purtat tot denumirea de Bahira. Uasila era o oaie care afãtat în mod succesiv zece femele, din cinci sarcini. Fiecare nou-nãscut al
Uasilei era atribuit doar bãrbaților. Hami era o cãmilã-mascul care
produsese zece femele succesiv și a fost astfel prohibit în mod similar.Referitor la acestea, versetele Coranului spun:
“N-a statornicit Allah nimic despre Bahira, nici despre Sa'iba, nici despre
Uasila și nici despre Ham. Însã cei care nu cred au nãscocit minciuni împotrivalui Allah și cei mai mulți dintre ei nu au judecatã." [5:103]
Allah mai spune:
“ăi au mai spus ei: "Ceea ce se aflã în pântecul acestor vite este
menit numai bãrbaților noștri și este oprit soațelor noastre!" Dacã, însã, acesta
[se naște] mort, atunci sunt ei pãrtași.” [6:139]
Existã afirmații autentice conform cãrora asemenea superstiții au fost
inventate pentru prima datã de ‘Amr bin Luhai.
[1]
Arabii aveau credința cã acești idoli sau zei pãgâni îi vor aduce mai
aproape de Allah, îi vor conduce la El și vor mijloci la El, de dragul lor.Referitor la cele de mai sus, Coranul spune:
“Noi nu-i adorãm pe ei decât pentru ca ei sã ne apropie de Allah” [39:3]
și “Ei adorã în locul lui Allah ceea ce nu le face lor nici rãu și nu le aduce lor
nici folos și zic ei: "Aceștia sunt mijlocitorii noștri la Allah!” [10:18]
O altã formã de divinizare tradiționalã la arabii preislamici era
aruncarea "Azlam"-ului (sãgeți fãrã pene, care aveau douã semnificațiidiferite: una semnifica “da”, iar cealaltã, “nu”). Aceastã practicã era
desfãșuratã în cazul unor situații serioase cum ar fi: cãlãtoria, cãsãtoria și
altele similare acestora. Dacã sorții indicau “da”, procedau ca atare, iardacã indicau “nu”, amânau pentru anul viitor.
Existau și alte feluri de "Azlam", care erau aruncate pentru apã,
pentru bani ori pentru a arãta “de la tine”, “nu de la tine” sau "asociere".
Dacã existau dubii asupra paternitãții recurgeau la idolul Hubal, cu un
dar de o sutã de cãmile pentru cel care arunca sãgețile. Doar sãgețile
puteau hotãrî atunci tipul legãturii. Dacã sãgeata indica "de la tine", atunci
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/499

28BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
rezulta cã pruncul aparținea tribului; dacã indica "de la alții", pruncul era
atunci considerat ca un aliat, iar în cazul în care apãrea "asociere",
persoana putea sã-și menținã poziția, dar fãrã obârșie sau contract de
alianțã.[1]
Aceasta semãna foarte mult cu jocul de noroc sau cu practica
aruncãrii sãgeților cu ajutorul cãrora, potrivit acestei tradiții, obișnuiau sã
împartã carnea cãmilelor pe care le înjunghiau.
În plus, ei aveau o încredere deplinã în veștile ghicitorilor, divinatorilor
și astrologilor. Un ghicitor putea sã facã o adevãratã afacere din prevestirea
evenimentelor viitoare, pretinzând cã el cunoaște secretele personale ale
fiecãrui om în parte, datoritã supușilor sãi, djinnii, care-i comunicau veștile.Unii ghicitori pretindeau cã pot descoperi necunoscutul prin intermediul unei
puteri dãruite, în timp ce divinatorii se lãudau cã pot divulga secretele
printr-un proces inductiv, de tip cauzã – efect, care-i putea conduce ladescoperirea unui bun furat, ascunzãtoarea unui hoț, recuperarea unui
animal rãtãcit și multe altele. Astrologul aparținea celei de-a treia categorii,
care cerceta stelele și calcula mișcãrile lor pe orbite, prin intermediulcãrora putea prevesti viitorul.
[2] A da crezare acestor vești reprezenta cheia
convingerii lor, conferind o semnificație specialã mișcãrii anumitor stele, în
ceea ce privea cãderea ploii.[3]
Credința în semne ce puteau prevesti evenimente viitoare era, desigur,
larg rãspânditã printre arabi. Unele zile și luni, precum și anumite animale
erau considerate de rãu augur. Ei mai credeau cã sufletul unei persoaneucise ar zbura în sãlbãticie și nu și-ar gãsi odihna pânã când nu ar fi
rãzbunat. Superstiția era de nestãpânit. Dacã un cerb sau o pasãre
eliberatã din captivitate se întorcea spre dreapta, lucrul pe care doreau sã-lfacã era considerat sub auspicii bune. În caz contrar, ei deveneau
neîncrezãtori și amânau ceea ce își propuseserã sã facã.
[4]
Oamenii din perioada preislamicã, deși credeau în superstiții,
reținuserã totuși unele tradiții avraamice, cum ar fi: devotamentul fațã de
Sfântul Sanctuar, înconjurul acestuia, respectarea pelerinajului, șederea pe
Muntele Arafa în timpul pelerinajului și oferirea de sacrificii. Toate acesteaerau respectate pe deplin, în ciuda unor inovații menite sã altereze aceste
[1] Muhadat Tarikh Al-Umam Al-Ișamiia, 1/56; Ibn Hișam, 1/152,153
[2] Mirzat Al-Mafatu, 2/2,3[3] Sahih Muslim cu An-Nauaui, 1/59[4] Sahih Al-Bukhari cu note de subsol de Ahmad Ali Saharonpuri, 2/851,857

29BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ritualuri sfinte. Tribul Quraiș, de exemplu, din aroganțã, din spirit de
superioritate fațã de alte triburi și din mândrie pentru cã deținea custodiaCasei Sfinte, nu mergea la ‘Arafa împreunã cu mulțimea, ci se oprea pentru
scurt timp la Muzdalifa. Nobilul Coran i-a mustrat și le-a spus:
“Apoi grãbiți de unde oamenii pornesc” [2:199]
[1]
O altã erezie adânc înrãdãcinatã în tradiția lor socialã le interzicea sã
mãnânce "iaurt uscat" sau grãsime prãjitã, sã intre într-un cort fãcut din
piele de cãmilã sau sã caute umbra într-o casã care nu era fãcutã dinchirpici, atâta timp cât aveau intenția sã facã pelerinaj. De asemenea,
dintr-o concepție greșitã bine împãmântenitã, respingeau pelerinii care nu
erau din Mekka și le refuzau accesul la hrana pe care o aduceau cândvoiau sã facã pelerinajul cel mare sau pelerinajul cel mic.
Ei au poruncit pelerinilor care veneau din afara Mekkãi sã facã ocolul
Al-Ka'ba în uniforme Quraiș. Totuși, dacã nu și le puteau permite, bãrbațiitrebuiau sã facã acest lucru complet dezbrãcați, iar femeile fiind acoperite
doar cu o bucatã de material care sã le acopere vintrele. Allah spune în
acest sens:
“O, fii ai lui Adam! Puneți-vã veșmintele voastre la toate locurile de
Rugãciune! " [7:31]
Dacã bãrbații sau femeile erau destul de bogați pentru a putea face
înconjurul Al-Ka'ba în hainele lor, dupã ocol, ei trebuiau sã renunțe la ele
pentru totdeauna.
[2]
Când locuitorii din Mekka se aflau în starea binecuvântatã de
pelerinaj, ei nu intrau în casele lor pe ușã, ci prin niște gãuri pe care le
scobeau în pereții din spatele caselor. Ei considerau un asemeneacomportament drept o dovadã de pietate. Aceastã practicã a fost interzisã
de Coran prin versetul:
“Evlavia nu stã în a intra în casele voastre prin spatele lor, ci evlavia stã
în a fi cu fricã de Allah! ăi intrați în case prin ușile lor! Poate cã voi vețiizbândi! ” [2:189]
Așa se prezenta viața religioasã în Arabia acelor vremuri: politeism,
idolatrie și superstiție.
Astfel, în Arabia își puteau croi calea cu ușurințã iudaismul,
creștinismul, magicismul și sabianismul.
[2] Ibn Hișam, 1/199; Sahih Al-Bukhari, 1/226
[3] Sahih Al-Bukhari, 1/226; Ibn Hișam, 1/202

30BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Migrarea evreilor din Palestina în Arabia s-a desfãșurat în douã etape.
Prima a avut loc ca rezultat al presiunii la care erau expuși evreii, prindistrugerea templului lor și luarea ca robi în Babilon, la discreția regelui
Nabucodonosor. În anul 587 î.e.n., unii evrei au pãrãsit Palestina pentru
Hijaz și s-au stabilit în regiunile nordice de aici. Cea de-a doua etapã aînceput cu ocupația romanã a Palestinei sub conducerea lui Roman Buts,
în anul 70 e.n.
Aceasta a dat naștere unui val puternic de emigrare a evreilor spre
Hijaz, Yath’rib și Khaibar și, mai ales, spre Taima’. Aici și-au fãcut prozeliți
în numeroase triburi, au construit forturi și castele și au trãit în sate.
Iudaismul a jucat un rol important în viața politicã preislamicã. Când islamula apãrut pe acel teritoriu, existau deja numeroase triburi evreiești renumite:
Khabir, Al-Mustaliq, An-Nadir, Quraiza și Qainuqa. Conform unor relatãri,triburile evreiești erau în numãr de douãzeci.
[1]
În Yemen, iudaismul a fost introdus de un oarecare As’ad Abu Karb.
El a plecat sã lupte în Yathrib și acolo a îmbrãțișat iudaismul, apoi s-aîntors, luând cu el doi rabini dintre fiii lui Quraiza pentru a instrui populația
din Yemen în spiritul acestei noi religii. Aici, iudaismul a gãsit teren fertil
pentru a se propaga și a câștiga noi aderenți. Dupã moartea sa, fiul sãu,Yusuf Zu Nauas, a preluat puterea, a atacat comunitatea creștinã din Najran
și le-a poruncit sã treacã la iudaism. Când ei au refuzat, el a ordonat sã fie
sãpatã o groapã de foc și toți creștinii, fãrã discriminare de sex sau vârstã,sã fie aruncați și sã fie arși de vii. Dupã unele estimãri, în acel masacru
uman au fost uciși între douãzeci și patruzeci de mii de creștini. Coranul a
relatat parțial acea întâmplare în "Capitolul Al-Buruj".
[2]
Creștinismul și-a fãcut apariția pentru prima datã în Arabia ca urmare
a pãtrunderii coloniștilor abisinieni (etiopeni) și romani în aceastã țarã.
Forțele colonizatoare abisiniene (etiopiene) împreunã cu misiunile creștineau pãtruns în Yemen ca o reacție represivã la nedreptãțile lui Zu Nauas și
au început sã-și propage credința cu vehemențã. Ei au construit chiar și o
bisericã și au numit-o "Ka’ba"-ul Yemenului, în scopul îndreptãriicaravanelor arabe de pelerinaj spre Yemen, încercând apoi sã demoleze
Casa Sfântã din Mekka. Allah Atotputernicul, însã, i-a pedepsit și a fãcut
[1] Qalb Jazirat Al-Arab, p.151
[2] Tafhim-ul-Qur’an, 6/297; Ibn Hișam, 1/20-36

31BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
din ei un exemplu – atunci și pentru totdeauna.[1]
Fimion, un misionar creștin, cunoscut pentru comportamentul sãu
ascetic și pentru minunile pe care le fãcea, s-a infiltrat, de asemenea, în
Najran. Aici, el a îndemnat lumea la creștinism și, datoritã cinstei și
devotamentului sãu adevãrat, a reușit sã-i convingã sã rãspundã afirmativ lainvitația sa de a îmbrãțișa creștinismul.
Principalele triburi care au îmbrãțișat creștinismul au fost: Ghassan,
Taghlib, Tai’ și unii regi hiiariți, precum și alte triburi ce locuiau la granițeleimperiului roman.
Magianismul era, de asemenea, popular printre arabii ce trãiau în
vecinãtatea granițelor cu Persia, Irak, Bahrain, Al-Ahsa’ și în unele zone de
pe coasta Golfului Arabic. Se spune chiar cã, în perioada ocupației
persane, unii yemeniți au mãrturisit credința în magianism.
În ceea ce privește sabianismul, sãpãturile din Irak au revelat faptul cã
acesta fusese popular printre kaldanieni, sirieni și yemeniți. Odatã cuvenirea iudaismului și creștinismului, sabianismul a început sã facã loc
noilor religii, deși și-a menținut câțiva adepți apropiați magienilor din Irak și
Golful Arabic.
[2]
Situația religioasã
Astfel era viața religioasã a arabilor înainte de venirea islamului. Rolul
pe care l-au jucat religiile preponderente a fost atât de mic, încât se poate
spune cã a fost aproape inexistent. Politeiștii care au falsificat religia lui
Avraam erau total îndepãrtați de preceptele sale, uitând întru totul de buneleobiceiuri ale acestei religii. Ei au cãzut în nesupunere și rãutate și au
dezvoltat unele superstiții religioase ciudate, cu un puternic impact asupra
vieții religioase și socio-politice din întreaga Arabie.
Iudaismul s-a transformat într-o ipocrizie abominabilã, combinatã cu
hegemonia. Rabinii au devenit stãpâni fãrã a ține seamã de Adevãratul
Stãpân. Ei s-au implicat în practica stãpânirii dictatoriale a poporului,chemându-și supușii sã dea socotealã fie și pentru cel mai neînsemnat
cuvânt sau pentru cea mai firavã idee. Unica lor țintã a devenit acumularea
averilor și a puterii, chiar și cu riscul pierderii religiei sau cu pericolul
[1] Tafhim-ul-Qur’an, 6/297; Ibn Hișam, 1/20-36
[2] Tarikh Ard Al-Qur'an, 2/193-208

32BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ateismului și necredinței.
În mod similar, creștinismul a deschis larg porțile politeismului și a
devenit mult prea greu de înțeles pentru o religie divinã. Ca practicã
religioasã, a creat un fel de amestec curios al omului cu Dumnezeu.
Creștinismul nu a avut nici un fel de influențã asupra sufletelor arabilor,pentru simplul motiv cã era strãin stilului lor de viațã și nu avea nici cea
mai micã legãturã cu viața lor de zi cu zi.
Oamenii care aparțineau celorlalte religii se asemãnau cu politeiștii în
ceea ce privește înclinațiile, dogmele, obiceiurile și tradițiile lor.

33BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ASPECTELE SOCIETÃȚII ARABE PREISLAMICE
În urma cercetãrilor pe care le-am fãcut asupra vieții religioase și
politice a Arabiei, se cuvine sã ne oprim puțin asupra condițiilor sociale,
economice și etice predominante.
Viața socialã a arabilor
Societatea arabã reprezenta un amestec format din straturi sociale
diferite și eterogene. Statutul femeii din clasa nobilimii presupunea un nivelavansat al respectului. Femeia se bucura de o dozã considerabilã de
libertate de decizie, iar hotãrârile ei erau cel mai adesea puse în practicã.
Ea era atât de îndrãgitã încât foarte ușor se putea vãrsa sânge pentruapãrarea onoarei sale. De fapt, ea reprezenta motivul principal al luptei
sângeroase sau al pãcii prietenești. Sistemul familial în Arabia era însã în
întregime patriarhal, aceste privilegii acordate femeilor nefiind consideratepotrivnice. Contractul de cãsãtorie era în întregime în puterea custodelui
legal al femeii și opinia acestuia cu privire la statutul ei marital nu putea fi
contestatã niciodatã.
Pe de altã parte, mai existau și celelalte straturi sociale unde
prostituția și indecența erau de nestãpânit și se aflau în plinã desfãșurare.
Abu Da’ud, așa cum reiese din relatarea ‘A'ișei – Allah sã fie mulțumit
de ea, a amintit cã existau patru tipuri de cãsãtorii în Arabia preislamicã.
Primul tip era similar procedurilor moderne de cãsãtorie, caz în care unbãrbat își dãdea fiica de soție altui bãrbat dupã ce mai înainte se stabilise
o anumitã dotã. În al doilea caz, soțul își trimitea soția sã stea cu un altbãrbat pentru a rãmâne însãrcinatã. Soțul lua aceastã hotãrâre fie din
cauzã cã nu putea avea copii, fie din cauzã cã dorea ca fãtul sã semene cu
acea persoanã. Dupã concepție, dacã dorea, soțul ei era liber sã întreținãrelații sexuale cu ea. În a treia variantã, un grup de mai puțin de zece
bãrbați putea avea relații sexuale cu o femeie. Dacã aceasta rãmânea
însãrcinatã și nãștea un copil, ea îi chema pe acești bãrbați, nimenineavând voie sã lipseascã. Ei trebuia sã vinã împreunã la casa ei. Atunci,
ea spunea, adresându-se numai unuia dintre aceștia: “ătii ce ai de fãcut.

34BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Am nãscut un copil și acesta este copilul tãu." Bãrbatul numit trebuia sã
accepte.
În cel din urmã caz, o mulțime de bãrbați întrețineau relații sexuale cu
o anumitã femeie cu moravuri ușoare. Ea nu respingea pe nimeni.
Asemenea femei obișnuiau sã-și punã un steag la poartã, invitând astfelînãuntru pe oricine dorea.
În cazul în care ea rãmânea gravidã și dãdea naștere unui copil, îi
aduna pe toți acei bãrbați și o vizionarã spunea al cui era copilul. Tatãl aleslua copilul cu sine și îl declara ca fiind al sãu. Când profetul Muhammed
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a adus islamul în Arabia, el a
anulat toate celelalte forme de relații sexuale, cu excepția celor desfãșurateîn cadrul cãsãtoriei islamice actuale.
[1]
Femeile își însoțeau întotdeauna bãrbații în rãzboaie. Învingãtorii
puteau avea contact sexual neîngrãdit cu asemenea femei, însã, dizgrația îi
urmãrea pe copiii concepuți în acest mod, pe tot parcursul vieții lor.
Arabii preislamici aveau un numãr nelimitat de neveste. Ei se puteau
cãsãtori cu douã surori în același timp sau chiar cu nevestele taților lor,
dacã acestea erau divorțate sau vãduve. Divorțul era într-o foarte mare
mãsurã în puterea soțului.[2]
Adulterul era larg rãspândit în aproape toate clasele sociale, cu
excepția câtorva bãrbați și femei al cãror respect de sine îi împiedica sã
comitã un asemenea act.
Femeile libere trãiau în condiții mult mai bune decât sclavele. Se pare
cã marea majoritate a arabilor preislamici nu avea nici o rușine în comiterea
adulterului. Abu Da’ud povestea: "Un bãrbat s-a oprit în fața profetului
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – și a spus: "O, Profet
al lui Allah! Bãiatul acela este fiul meu. Am avut o relație sexualã cu mama
lui în perioada preislamicã”.
Profetul a rãspuns: “Nici o pretenție în islam pentru legãturile
preislamice. Copilul aparține celui în patul cãruia s-a nãscut și bãtaia cupietre este soarta pãcãtosului."
[3]
Aruncând o privire asupra relației arabului preislamic cu stirpea sa, ne
dãm seama cã viața în Arabia era paradoxalã și se prezenta ca un tablouîntunecat de contraste. În timp ce unii arabi își iubeau din toatã inima copiii
[1] Abu Da’ud – Cartea cãsãtoriei
[2] Abu Da’ud – Cartea cãsãtoriei[3] Abu Da’ud – Capitolul “Copilul aparține celui în patul cãruia s-a nãscut”

35BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
și îi rãsfãțau nespus, alții își îngropau fetițele de vii, în virtutea unui
sentiment iluzoriu de teamã fațã de sãrãcie și rușinea îi acoperea puternic.Infanticidul însã nu poate fi considerat o practicã exageratã la modulirevocabil, datoritã nevoii lor stringente de bãieți care sã se poatã apãraîmpotriva dușmanilor.
Un alt aspect al vieții arabilor care meritã sã fie menționat este
atașamentul emoțional bine înrãdãcinat al beduinilor fațã de clanul acestora.Familia sau poate mândria tribalã era una din cele mai puternice pasiuniale lor. Doctrina unitãții de sânge ca principiu care realiza unitatea socialãa tuturor arabilor era construitã și fondatã pe mândria tribalã. Motto-ul lor denecontestat era: “Sprijinã-ți fratele, indiferent dacã este un opresor sau unoprimat.” Ei desconsiderau amendamentul islamic care afirma cã a-ți ajutaun frate opresor înseamnã a-l împiedica sã pãcãtuiascã.
Lãcomia pentru autoritate și sentimentul pãtrunzãtor al concurenței
dãdeau naștere adeseori unor dispute tribale amare, în ciuda descendențeidintr-un strãmoș comun.
În acest sens, conflictele sângeroase continue dintre triburile Aus și
Khazraj, ‘Abs și Zubian, Bakr și Taghlib, etc. constituie exemple uimitoare.
Relațiile inter-tribale erau fragile și slabe din cauza rãzboaielor
permanente dintre triburi. Totuși, devotamentul adânc fațã de superstițiilereligioase și fațã de unele tradiții pe care le venerau, le mai înfrâna dorințaimpetuoasã de a-și potoli setea de sânge. În alte cazuri, acționa cu succesmotivația sau respectul pentru alianțã, loialitate și subordonare careconduceau cu succes la pãstrarea simțului proporției și la abandonareamotivelor nefondate de disputã. Obiceiul, apreciat de-a lungul timpului, desuspendare a ostilitãților pe timpul lunilor interzise
[1] (Muharram, Regeb,
Zul-qi'de și Zul-Hijje) a funcționat favorabil și le-a dat ocazia sã-și câștigeexistența și sã coabiteze în pace.
Dacã ar fi sã concluzionãm cu privire la viața socialã din Arabia, am
putea spune cã arabii din perioada preislamicã bâjbâiau în întuneric șiignoranțã, încâlciți într-o plasã de superstiții care le paraliza mintea și-iobliga sã ducã o viațã animalicã. Femeia era un bun care se puteacomercializa și era privitã ca o proprietate neînsuflețitã.
Legãturile inter-tribale erau fragile. Lãcomia pentru avere și implicarea
în rãzboaie inutile erau principalele obiective care generau politica
egocentricã a șefilor lor.
[1] În calendarul islamic sunt patru luni sfinte (Hurum). Trei dintre acestea sunt
consecutive (Zul-qi'de, Zul-Hijje și Muharram), iar cealaltã este luna Regeb.

36BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Situația economicã
Situația economicã se afla în directã legãturã cu starea societãții.
Modul de trai al arabilor ilustra acest fenomen cu claritate. Comerțul
era modalitatea cea mai comunã de a le furniza cele necesare vieții de zi cuzi. Cãlãtoriile comerciale nu puteau avea loc dacã drumurile caravanelor și
pacea co-existenței inter-tribale nu erau asigurate. Aceste douã cerințe
imperative, din nefericire, nu existau în Arabia, excepție fãcând perioadalunilor prohibite, în care arabii își țineau adunãrile de ‘Ukaz, Zil-Majaz,
Mijanna și altele.
Industria era strãinã psihologiei arabe. În Arabia, majoritatea
industriilor disponibile, cum ar fi cele de tricotat și tãbãcit, erau susținute
de populația ce venea din Yemen, Hira și de la granițele Siriei. În interiorul
Arabiei se practica un fel de agriculturã și creșterea animalelor. Aproapetoate femeile arabe se ocupau cu toarcerea firelor de tort, dar chiar și
aceastã practicã era amenințatã de rãzboaiele care nu se mai terminau.
În linii mari, sãrãcia, foametea și îmbrãcãmintea insuficientã
caracterizau economia Arabiei.
Etica
Nu putem nega faptul cã arabii preislamici aveau o mulțime de
trãsãturi negative. În mod sigur, viciile și pãcatele îi caracterizau pe arabii
preislamici, însã trebuie sã recunoaștem cã erau în același timp posesoriiunora dintre cele mai înalte virtuți, cum ar fi:
1. Ospitalitatea. Se întreceau unul pe celãlalt în ospitalitate și erau
foarte mândri de aceasta. Aproape jumãtate din moștenirea lor poeticã afost dedicatã meritelor și nobleții cu care-și întrețineau oaspeții. Erau
generoși și ospitalieri pânã la extrem. ăi-ar fi sacrificat și ultima porție de
mâncare pentru un oaspete flãmând și înghețat. N-ar fi ezitat sã cheltuie omulțime de bani sau sã preia sarcini grele pentru a impiedica vãrsarea de
sânge, pentru a-și putea atrãge astfel laude și slãvire.
În contextul ospitalitãții, se evidențiazã și obiceiul lor de a bea vin,
care era privit ca o sursã de generozitate și un mod de a-și arãta
ospitalitatea. Bãutul vinului era o adevãratã mândrie pentru arabii din

37BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
perioada preislamicã. Marii poeți ai acelor timpuri nu uitau niciodatã sã
includã în poemele lor versuri rafinate, încãrcate de metafore și slavã laadresa orgiilor bahice. Chiar și cuvântul “strugure” (kerem) în limba arabã
este similar cu "generozitate" atât la pronunție, cât și la scris. Jocurile de
noroc erau o altã practicã de-a lor strâns legatã de generozitate, dat fiindcã sumele încasate erau întotdeauna folosite pentru milostenii. Nici chiar
Nobilul Coran nu neglijeazã beneficiile care derivã din bãutul vinului și
jocurile de noroc, dar, în același timp, spune:
“… pãcatul este mai mare decât folosul ” [2:219]
2. Respectarea unui legãmânt. Pentru un arab, a face o promisiune
înseamnã a-și face datorii. El nu și-ar rãzbuna niciodatã moartea copiilorsau distrugerea gospodãriei pentru a susține înrãdãcinata tradiție de
respectare a legãmântului. Scrierile acelui timp sunt bogate în povestiri care
scot în evidențã acest merit.
3. Simțul onoarei și respingerea nedreptãții. Acest atribut era
fundamentat pe excesul de curaj, pe sentimentul acut al autostimei și pe
impetuozitate. Arabul se revolta întotdeauna împotriva chiar și a celei maimici aluzii umilitoare ori neglijente. El n-ar fi ezitat niciodatã sã se sacrifice
pentru a-și menține în permanențã sentimentul de respect fațã de propria
persoanã.
4. Voința fermã și atitudinea hotãrâtã. Un arab nu ar ocoli
niciodatã un drum la capãtul cãruia îl așteaptã un prilej de mândrie sau o
poziție onorabilã, chiar dacã pentru aceasta ar trebui cu prețul vieții sale sãplãteascã.
5. Toleranțã, perseverențã și bunãtate. Arabii priveau aceste
trãsãturi cu mare admirație, dar, nu este de mirare, deoarece viața lorimpetuoasã și plinã de curaj era sãracã în asemenea sentimente.
6. Viața de beduin, pur și simplu. Viața de beduin nu era încã
influențatã de aparențele înșelãtoare ale civilizației și constituia fundamentulesențial al naturii sale adevãrate și sincere, ținându-l departe de intrigã și
trãdare.
Asemenea etici neprețuite, corelate cu poziția geograficã favorabilã a
Arabiei, au stat la baza alegerii arabilor ca purtãtori ai Mesajului islamic și
cãlãuzitori ai omenirii spre un nou stil de viațã.
Din acest punct de vedere, eticile în sine, deși deficitare în anumite

38BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
domenii și cu o necesitate de rectificare a anumitor aspecte, erau neprețuite
pentru bunãstarea absolutã a comunitãții umane, iar islamul le-a completat.
Cele mai neprețuite etici, pe lângã respectarea legãmântului, erau,
fãrã îndoialã, simțul respectului de sine și puternica determinare,douã caracteristici umane indispensabile atât în combaterea rãului șieliminarea concepțiilor imorale, cât și pentru consolidarea unei societãți maibune și mai drepte. De fapt, modul de viațã al arabilor din perioadapreislamicã era bogat în nenumãrate alte virtuți, pe care momentan nu este
necesar sã le enumerãm.

39BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
OBÂRăIA ăI FAMILIA LUI MUHAMMED
În ceea ce privește obârșia profetului Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – existã trei versiuni. Prima a fost
autentificatã de biografi și genealogi și schițeazã arborele genealogic al lui
Muhammed pânã la ‘Adnan. A douã versiune este controversatã și pusã sub
semnul întrebãrii și îi schițeazã obârșia dincolo de ‘Adnan, pânã la Avraam.A treia versiune, cu unele pãrți categoric incorecte, îi urmãrește obârșiadincolo de Avraam, pânã la Adam.
Dupã aceastã rapidã trecere în revistã, credem cã sunt necesare
detalii mai ample.
1. Prima versiune. Muhammed bin ‘Abdullah bin ‘Abdul-Muttalib (care
era numit ăaiba) bin Hașim (numit ‘Amr) bin ‘Abd Munaf (numit Al-Mughira)bin Qusai (numit și Zaid) bin Kilab bin Murra bin Ka’b bin Lo’i bin Ghalibbin Fahr (care se numea Quraiș și al cãrui trib a luat numele lui) bin Malikbin An-Nadr (numit Qais) bin Kinana bin Khuzaiman bin Mudrikah (care eranumit ‘Amir) bin Elias bin Mudar bin Nizar bin Ma’ad bin ‘Adnan.
[1]
2. A doua versiune. ‘Adnan bin Add bin Humaisi ’bin Salaman bin
Aus bin Buz bin Qamual bin Obai bin ‘Auuam bin Nașid bin Haza bin Bildasbin Yadlaf bin Tabikh bin Jahim bin Nahiș bin Makhi bin Aid bin ‘Abqar bin‘Ubaid bin Ad-Da’a bin Hamdan bin Sanbir bin Yathrabi bin Yahzin binYalhan bin Ar’aui bin Aid bin Deșan bin Aisar bin Afnad bin Aiham binMuksar bin Nahith bin Zarih bin Sami bin Mazzi bin ‘Auda bin Aram binQaidar bin Ismail, fiul lui Avraam – Allah sã fie mulțumit de ei.
[2]
3. A treia versiune. Dincolo de Avraam – Pacea sã fie cu el – Ibn
Tarih (Azar) bin Nahur bin Saru' bin Ra’u bin Falikh bin Abir bin ăalikh bin
Arfakhșad bin Sam bin Noah – Pacea sã fie cu el, bin Lamik bin Mutuașlack
bin Akhnukh [care se spunea a fi profetul Idris (Enoch)] bin Yarid bin
Mahla’il bin Qainan bin Anușa bin ăith bin Adam – Allah sã fie mulțumit de
ei.[3]
[1] Ibn Hișam, 1/1,2; Talqih Fuhum Ahl Al-Athar, p.5,6; Rahmat-ul-lil'alamin,
2/11-14,52
[2] Rahmat-ul-lil'alamin, 2/14-17.[3] Ibn Hișam, 1/2-4; Rahmat-ul-lil'alamin, 2/18; Khulasat As-Siiar, p.6.

40BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Familia Profetului
Familia profetului Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – este numitã familia hașimitã, dupã numele bunicului sãu, Hașim
bin ‘Abd Munaf.
Sã vorbim acum puțin despre Hașim și despre descendenții sãi:1. HAăIM. Așa cum am menționat anterior, el avea responsabilitatea
de a da mâncare și apã pelerinilor. Aceasta era sarcina lui, atunci când fiiilui ‘Abd Munaf și cei ai lui ‘Abd Ad-Dar s-au înțeles sã împartã sarcinileîntre ei. Hașim era bogat și cinstit. El a fost primul care a oferit pelerinilorpâine înmuiatã în supã. Primul sãu nume era ‘Amr, dar era chemat Hașim,deoarece avea obiceiul de a fãrâmița pâinea (pentru pelerini). El a fost deasemenea primul bãrbat care a inițiat cele douã cãlãtorii, de varã și deiarnã, ale quraișilor. Se povestește despre el cã a plecat în Siria pentru aface comerț. În Medina, s-a cãsãtorit cu Salma, fiica lui ‘Amr din neamul‘Udai bin An-Najjar. A petrecut câtva timp cu ea în Medina, apoi a plecatdin nou spre Siria, în timp ce ea era gravidã. El a murit în Gaza, Palestina,în anul 497 e.n. Mai târziu, soția sa a dat naștere lui Abdul-Muttalib, care afost crescut în casa tatãlui ei din Medina și a fost numit ăaiba din cauzafirului de pãr alb de pe cap.
[1] Nimeni din familia sa din Medina n-a aflat de
nașterea acestuia. Hașim a avut patru fiii: Asad, Abu Saifi, Nadla șiAbdul-Muttalib și cinci fiice: Aș-ăifa, Khalida, Da’ifa, Ruqia și Janna.
[2]
2. ‘ABDUL-MUTTALIB. Am aflat deja cã dupã moartea lui Hașim
sarcina de a furniza hranã și apã pelerinilor a revenit fratelui sãu,Al-Muttalib bin ‘Abd Munaf, care era generos, cinstit și demn de încredere.Când ‘Abdul-Muttalib a ajuns la vârsta adolescenței, unchiul sãu,Al-Muttalib, a aflat despre el și a mers la Medina ca sã-l aducã la Mekka.Când l-a vãzut, ochii i s-au umplut de lacrimi care au început sã-i curgã peobraji, apoi l-a îmbrãțișat și l-a urcat pe cãmila sa. Bãiatul, însã, pânã nu aobținut consimțãmântul mamei sale, nu a plecat cu el la Mekka. Al-Muttaliba rugat-o sã-i permitã bãiatului sã plece cu el la Mekka, dar ea a refuzat.El a reușit totuși s-o convingã, spunându-i: “Fiul tãu merge la Mekka pentrua restabili autoritatea tatãlui sãu și pentru a locui în vecinãtatea CaseiSfinte”.
La Mekka, oamenii s-au mirat când l-au vãzut pe Abdul-Muttalib și au
[1] Ibn Hișam, 1/137; Rahmat-ul-lil’alamin, 1/26, 2/24
[2] Ibn Hișam, 1/107

41BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
crezut cã era sclavul lui Muttalib. Al-Muttalib a spus: ”El este nepotul meu,
fiul fratelui meu, Hașim”. Bãiatul a fost crescut în casa lui Al-Muttalib, dar,mai târziu, dupã ce Al-Muttalib a murit în Bardman, Yemen, 'Abdul-Muttaliba preluat conducerea și a reușit sã menținã prestigiul poporului sãu și sã-șiîntreacã strãmoșii prin comportamentul sãu onorabil, câștigând astfeldragostea profundã și înalta stimã a celor din Mekka.
[1]
Când Al-Muttalib a murit, Naufal a uzurpat drepturile lui
‘Abdul-Muttalib, care a cerut ajutor tribului Quraiș, dar aceștia n-au vrut sãsprijine pe nici unul dintre ei. În consecințã, el a scris unchilor sãi din
neamul An-Najjar (frații mamei sale) sã-i vinã în ajutor. Unchiul sãu, Abu
Sa’d bin ‘Udai, fratele mamei sale, a mãrșãluit spre Mekka în fruntea aoptzeci de cãlãreți și și-a așezat tabãra la Abta, în Mekka. ‘Abdul-Muttalib
i-a întâmpinat și i-a rugat sã meargã la el acasã, dar Abu Sa’d a spus: “Nu
înainte de a-l întâlni pe Naufal.” El l-a gãsit pe Naufal șezând împreunã cuniște bãtrâni din tribul Quraiș, la umbra Ka'bei. Abu Sa’d și-a scos sabia și
a spus: “Jur pe Allah cã, dacã nu înapoiezi nepotului meu ceea ce ai luat
de la el, te voi ucide cu aceastã sabie”. Naufal a fost astfel obligat sãrenunțe la ceea ce uzurpase și notabilii membrii ai tribului Quraiș au fost
martori la cuvintele lui. Abu Sa’d a mers atunci acasã la ‘Abdul-Muttalib,
unde a stat trei nopți, a fãcut micul pelerinaj și s-a întors apoi la Medina.
Mai târziu, Naufal s-a aliat cu fiii lui ‘Abd ăams bin ‘Abd Munaf
împotriva fiilor lui Hașim. Când tribul Khuza’a a vãzut cã fiii lui An-Najjar îl
sprijinã pe ‘Abdul-Muttalib, ei au spus: “El este fiul nostru, așa cum este șial vostru. Noi avem mai multe motive sã-l ajutãm decât voi”. Mama lui ‘Abd
Munaf fusese una dintre ai lor. Ei au mers în Casa An-Nadua și s-au aliat
cu fiii lui Hașim împotriva lui Naufal și a fiilor lui ‘Abd ăams. Aceasta a fosto alianțã care, mai târziu, a constituit motivul principal pentru a cuceri
Mekka. În timpul vieții sale, ‘Abdul-Muttalib a fost martor la douã
evenimente importante: sãparea fântânii Zamzam și invazia Elefantului.
[2]
Pe scurt, ‘Abdul-Muttalib a primit, în vis, poruncã sã sape fântâna
Zamzam într-un anumit loc. El s-a supus și a gãsit lucrurile pe care cei din
tribul Jurhum le îngropaserã acolo când fuseserã obligați sã evacuezeMekka. El a gãsit sãbiile, armurile și cei doi cerbi de aur. Poarta Al-Ka'ba a
fost marcatã de sãbiile de aur și de cei doi cerbi. Tot atunci a fost
[1] Ibn Hișam, 1/137, 138
[2] Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, pp.41, 42; Ibn Hișam, 1/142 – 147

42BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
instauratã tradiția alimentãrii pelerinilor cu apã din Zamzam.
Când din fântâna izvorului Zamzam a început sã izvorascã apa, tribul
Quraiș a avut pretenția sã devinã partener în afacere. ‘Abdul-Muttalib le-a
refuzat aceastã cerere, motivând cã Allah l-a ales doar pe el pentru aceastã
onorabilã slujbã. Pentru a încheia disputa, ei au cãzut de acord sã-lconsulte pe ghicitorul celor din neamul Sa’d. În calea lor, Allah le-a arãtat
Semnele Sale, care confirmau prerogativa lui ‘Abdul-Muttalib cu privire la
izvorul sacru. În acel moment, ‘Abdul-Muttalib a fãcut un jurãmânt sfânt,spunând cã, dacã va avea zece copii, va sacrifica la Al-Ka'ba pe unul dintre
ei, când acesta va fi adult.
Al doilea eveniment l-a avut în centrul sãu pe Abraha As-Saba
Al-Habași, vice-regele abisinian (etiopian) în Yemen. El observase cã arabii
își fãceau pelerinajul la Al-Ka'ba, așa cã a decis sã construiascã un mare
lãcaș de cult la San’a pentru a atrage pelerinii arabi la el, lãsând astfelMekka de-o parte. Un bãrbat din tribul Kinana a înțeles aceastã mișcare și
de aceea, în toiul nopții, s-a furișat în acest lãcaș și a mânjit zidul frontal
cu excremente. Când Abraha a aflat acest lucru, s-a înfuriat atât de tare,încât a adunat o armatã uriașã, de șaizeci de mii de rãzboinici, pentru a
dãrâma Al-Ka'ba. El a ales pentru sine cel mai mare elefant. Armata sa
includea nouã sau treisprezece elefanți. Ei au mãrșãluit pânã au ajuns într-un loc numit Al-Magmas. Acolo el și-a mobilizat armata, a pregãtit elefanții
și întreaga armatã era pregãtitã sã intre în Mekka. Când a ajuns în Valea
Muhassar, situatã între Muzdalifa și Mina, elefantul a îngenunchiat și arefuzat sã meargã mai departe. De fiecare datã când îl îndrepta spre nord,
sud sau est, elefantul se mișca, însã când îl îndrepta spre vest, cãtre
Al-Ka'ba, acesta îngenunchia. În acest timp, Allah a îndreptat spre ei stoluride pãsãri care aruncau asupra lor cu bucãți de lut ars. Aceste pãsãri
semãnau foarte mult cu rândunicile și vrãbiile și fiecare pasãre cãra câte
trei pietre: una în cioc și douã în gheare. Pietrele i-au lovit pe oamenii luiAbraha, le-au retezat mãdularele și i-au omorât. O mulțime de soldați ai lui
Abraha au fost omorâți în acest fel, iar ceilalți au fugit la întâmplare și au
murit împrãștiați. Abraha însuși a fost lovit atât de rãu încât a fost nevoie sãi se amputeze vârfurile degetelor. Când a ajuns la San’a, el se afla într-o
stare groaznicã și a și murit curând.
În ceea ce-i privește pe cei din tribul Quraiș, aceștia au fugit în munți
și pe dealuri pentru a-și salva viața. Dupã ce dușmanul a fost astfel pus pe

43BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
fugã, ei s-au întors acasã, în siguranțã.[1]
"Evenimentul elefantului" a avut loc în luna Muharram, cu cincizeci
sau cincizeci și cinci de zile înainte de nașterea profetului Muhammed
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, adicã spre sfârșitul lunii
februarie – începutul lunii martie, anul 571 e.n. A fost un dar de la Allah
pentru Profetul Sãu și familia acestuia. Ar putea fi considerat, de fapt, caun favorabil vestitor divin al luminii ce stã sã vinã și sã însoțeascã sosirea
Profetului și a familiei sale. Prin contrast, Ierusalimul a suferit sub povara
atrocitãților dușmanilor lui Allah. Aici putem sã amintim de Nabucodonosor,în anul 587 î.e.n., și de romani în anul 70 e.n. Prin grația divinã, Al-Ka'ban-a ajuns niciodatã în mâna creștinilor – musulmanii acelui timp
[2] – deși
Mekka era populatã de politeiști. Veștile despre "evenimentul elefantului" auajuns pânã și în cele mai îndepãrtate colțuri ale lumii civilizate de atunci.
Abisinia (Etiopia) menținea legãturi strânse cu romanii, în timp ce, de
cealaltã parte, persanii erau atenți la orice schimbare de strategie care seivea în orizontul socio-politic, drept pentru care au și reușit în scurt timp sãocupe Yemenul. Întâmplãtor, imperiile romane și persane reprezentau lumeacivilizatã, puternicã, a acelui timp.
Evenimentul "invaziei elefantului" a atras atenția lumii asupra
inviolabilitãții Casei lui Allah și a arãtat cã aceastã Casã a fost aleasã deAllah pentru sfințenia ei.
'Abdul-Muttalib a avut zece fii: Al-Harith, Az-Zubair, Abu Talib,
‘Abdullah, Hamza, Abu Lahab, Ghidaq, Maquam, Safar și Al-‘Abbas.
El a mai avut șase fiice: Umm Al-Hakim (singura albã), Barra, 'Atika,
Safiia Arua și Omaima.
[3]
3. ‘ABDULLAH. Tatãl profetului Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã. Mama lui era Fatima, fiica lui ‘Amr bin ‘A’idh bin ‘Imran bin
Makhzum bin Yaqdha bin Murra. ‘Abdullah era cel mai deștept dintre fiii lui‘Abdul-Muttalib, cel mai cast și cel mai iubit. El a fost de asemenea fiul pe
care sãgețile de divinație l-au ales sã fie sacrificat la Al-Ka'ba. Când
‘Abdul-Muttalib a ajuns sã aibã zece fii și aceștia au atins vârstamaturitãții, el le-a dezvãluit secretul jurãmântului sãu și ei au consimțit în
[1] Ibn Hișam, 1/43-56, Tafhimul – Qur’an, 6/462-469
[2] În religia islamicã se considerã cã toți profeții sunt veniți de la același
Dumnezeu Unic, Allah, iar creștinii din acea perioadã care urmau învãțãturile lui Isus,
Profet al lui Allah din punct de vedere al islamului, puteau fi considerați musulmani,
adicã "supuși ai lui Allah".
[3] Rahmat-ul-lil’alamin, 2/56, 66; Talqih Fuhum Ahl Al-Athar pp.8,9

44BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
tãcere și cu supunere.
Numele lor au fost scrise pe sãgeți de divinație și înmânate custodelui
celei mai iubite zeițe a lor, Hubal. Sãgețile au fost aruncate. Una dintresãgeți a arãtat cã acela care trebuia sacrificat era ‘Abdullah. ‘Abdul-Muttalib
a dus atunci bãiatul la Al-Ka'ba, luând și un brici pentru a-l sacrifica.
Tribul Quraiș, unchii sãi din tribul Makhzum și fratele sãu, Abu Talib,
au încercat sã-l descurajeze în a-și îndeplini scopul. Ei i-au sugerat sã
caute o divinitoare care sã judece circumstanțele. Ea a poruncit ca sãgețile
de divinație sã fie aruncate atât pentru ‘Abdullah, cît și pentru zece cãmile.Ea a adãugat ca aruncarea sãgeților sã fie repetatã cu încã zece cãmile,
ori de câte ori sãgeata indica: "Abdullah". Operația a fost repetatã pânã
când numãrul cãmilelor a ajuns la o sutã. În acest moment, sãgeata aindicat cãmilele, care au fost sacrificate toate în locul fiului sãu. Cãmilele
sacrificate au fost lãsate la discreția tuturor, om sau animal. Acest incident
a produs o schimbare în ceea ce privește "rãscumpãrarea sângelui",practicã acceptatã în mod obișnuit în Arabia. Înainte fusese stabilit un
numãr de zece cãmile, însã, dupã acest eveniment, numãrul lor a crescut la
o sutã. Ulterior, islamul a aprobat aceastã modificare. Un alt lucru carerelevã în mod clar cele povestite mai sus este acela cã Profetul a spus
odatã: “Eu sunt din stirpea celor doi sacrificați”, adicã Ismail și ‘Abdullah.
[1]
‘Abdul-Muttalib a ales-o pe Amina, fiica lui Uahab bin ‘Abd Munaf bin Zahra
bin Kilab, ca soție pentru fiul sãu, ‘Abdullah.
Astfel, ea, în lumina acestei obârșii strãvechi, a avut o poziție
eminentã, ca noblețe și descendențã. Tatãl ei a fost șeful tribului Zahra,cãruia i-a fost atribuitã o mare cinste. Ei s-au cãsãtorit în Mekka și, la
scurt timp dupã aceea, ‘Abdullah a fost trimis de tatãl sãu sã cumpere
curmale din Medina, unde a și murit.
Într-o altã versiune, ‘Abdullah a plecat în Siria într-o cãlãtorie de
comerț și a murit în Medina, pe când se întorcea acasã. El a fost îngropatîn casa An-Nabigha Al-Ju’di. Avea douãzeci și cinci de ani când a murit.
Mulți istorici afirmã cã moartea lui s-a petrecut înainte de nașterea lui
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. Alții au spus cã el a
murit la douã luni dupã nașterea Profetului. ‘Abdullah a lãsat o avere foarte
micã, și anume: cinci cãmile, câteva oi și o servitoare, numitã Baraka
– Umm Aiman, care mai târziu a fost doica Profetului.
[2]
[1] Ibn Hișam, 1/151-155; Rahmat-ul-lil’alamin, 2/89,90
[2] Sahih Muslim, 2/96; Talqih Fuhum Ahl Al-Athar, p.4; Mukhtasar Sirat
Ar-Rasul, p.12

45BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
NAăTEREA LUI MUHAMMED ăI CEI 40 DE ANI
DE DINAINTEA REVELAȚIEI
Nașterea sa
Conducãtorul Profeților, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã, s-a nãscut în sânul familiei Hașim din Mekka, într-o dimineațã de
luni, nouã Rabi’ul Auual, în același an cu "evenimentul elefantului" și în al
patruzecilea an de domnie al lui Chosroes (Kisra), adicã pe 22 aprilie 571e.n., potrivit învãțatului Muhammed Sulaiman Al-Mansourpuri și astrologului
Mahmud Pașa.
[1]
Ibn Sa'd a relatat cã mama lui Muhammed a spus: “Când el s-a
nãscut, o luminã s-a ivit din vintrele mele și a luminat palatele din vechea
Sirie.” Ahmad a relatat cã Arbadh bin Sariia a spus un lucru similar cu
acesta.[2]
S-a mai relatat, dar, în mod controversat, cã semne prevestitoare
însemnate i-au însoțit nașterea: paisprezece galerii din palatul lui Chosroes
(Kisra) s-au crãpat și s-au dãrâmat, focul sacru al magienilor s-a stins și
câteva biserici de lângã lacul Saua au cedat din temelii și s-au prãbușit.[3]
Mama sa a trimis imediat pe cineva sã-l anunțe pe bunicul lui,
‘Abdul-Muttalib, despre fericitul eveniment. El a venit fericit la ea, a purtatcopilul la Al-Ka'ba, s-a rugat lui Allah și I-a mulțumit. ‘Abdul-Muttalib l-a
numit pe copil Muhammed, un nume care pe atunci nu era obișnuit printre
arabi. I-a fãcut circumcizie în a șaptea zi, dupã obiceiul arabilor.
[4]
Prima femeie care l-a alãptat, dupã mama lui, a fost Thuieba, roaba
lui Abu Lahab, simultan cu fiul ei, Masru.
Ea îi alãptase mai înainte pe Hamza bin ‘Abdul-Muttalib și mai târziu
pe Abu Salama bin ‘Abd Al-Asad Al-Makhzumi.[5]
[1] Muhadarat Tarikh Al-Umam Al-Islamiia, 1/62; Rahmat-ul-lil’alamin, 1/38,39
[2] Mukhtasar Sirat-ur-Rasul, p.12; Tabaqat Ibn Sa’d 1/63[3] Relatat de Al-Baihaqi, dar Al-Ghazali nu a aprobat – vezi Fiqh-us-Sira, p.46
[4] Ibn Hișam, 1/159, 160; Zad Al-Ma'ad, 1/18; Muhadarat Tarikh Al-Umam
Al-Islamiia
[5] Talqih Fuhum Ahl-Athar, p.4; Mukhtasar Sirat-ur-Rasul, p13

46BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Copilãria
Era un obicei general printre arabii care trãiau în orașe sã-și trimitã
copiii la doicile beduine, pentru ca ei sã poatã crește în împrejurimile libere
și sãnãtoase ale deșertului, unde-și puteau dezvolta un organism robust și
puteau dobândi limbajul și manierele alese ale beduinilor, care eraucunoscuți pentru puritatea limbajului și pentru faptul cã nu aveau acele vicii
care apar de obicei în societãțile sedentare.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a fost mai târziu
încredințat Halimei, fiica lui Abu Zuaib din neamul Sa’d bin Bakr. Soțul ei
era Al-Harith bin ‘Abdul ‘Uzza, numit și Abu Kabșa, din același trib.
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a avut
numeroși frați și surori de lapte: ‘Abdullah bin Al-Harith; Anisa, fiica lui
Harith; Hudhafa sau Judhama, fiica lui Al-Harith (cunoscutã ca Aș-ăaima și
care avea grijã de Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã); Abu
Sufian bin Al-Harith bin ‘Abdul-Muttalib, vãrul Profetului. Hamza bin ‘Abdul-
Muttalib, unchiul Profetului, a fost alãptat tot de cele douã doici, Thuieba și
Halima As-Sa’diia, care l-au alãptat și pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã.
Tradițiile relateazã într-un mod încântãtor cum Halima și întreaga ei
familie au fost favorizate de noroc pe toatã perioada cât copilul Muhammed- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – s-a aflat în grija ei.
Ibn Ishaq afirmã cã Halima povestea cum ea împreunã cu soțul ei și
cu un copil sugar au plecat din satul ei, întovãrãșiți de câteva femei dinacelași clan, în cãutare de copii pentru alãptat.
Ea spunea: "Era un an de secetã și foamete și nu aveam ce mânca.
Eu cãlãream pe o mãgãrițã maronie. Mai aveam cu noi și o cãmilã-femelãbãtrânã. Pe Allah, nu puteam obține nici un strop de lapte. Nu am putut
închide ochii toatã noaptea din cauza copilului care plângea încontinuu de
foame. Nu aveam destul lapte la sân și nici cãmila nu avea cu ce sã-lhrãneascã. Ne rugam încontinuu sã plouã și sã fim ușurați de griji.
Dupã un drum lung am ajuns la Mekka și am început sã cãutãm copii
de alãptat. Nici una dintre femeile care erau cu mine nu l-a acceptat pe
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. De îndatã ce
li se spunea cã era orfan, ele îl refuzau. Noi aveam o idee fixã despre

47BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
recompensa pe care am primi-o de la tatãl copilului. Un orfan! Ce ar putea
bunicul și mama lui sã facã? Așa cã l-am disprețuit din aceastã cauzã.Fiecare femeie care venise cu mine a primit un sugar și, când eram pe
punct de plecare, eu i-am spus soțului meu: “Pe Allah, nu-mi place sã mã
întorc cu celelalte femei, fãrã nici un copil. Ar trebui sã merg la orfanulacela și sã-l iau.” El a spus: “Nu vãd nici un rãu în asta și poate cã Allah
ne va binecuvânta prin el.” Așa cã am mers și l-am luat fiindcã nu mai era
practic nici o alternativã pentru mine, decât sã-l iau.
Când l-am luat în brațe și m-am întors la locul meu, l-am pus la sân
și, spre marea mea surprizã, laptele a curs din abundențã. El a supt dupã
pofta inimii și la fel a fãcut și fratele lui de lapte, dupã care au adormitamândoi, deși copilul meu nu putuse sã adoarmã cu o noapte înainte.
Soțul meu s-a dus atunci sã mulgã cãmila și, spre uimirea lui, a gãsit
mult lapte în ugerul ei. El a muls-o și am bãut pe sãturate, apoi ne-ambucurat de un somn adânc pe tot parcursul nopții. În dimineața urmãtoare,
soțul meu a spus: “Pe Allah! Halima, trebuie sã înțelegi cã ai avut șansa sã
gãsești un copil binecuvântat.” ăi eu am rãspuns: “Din mila lui Allah, spercã așa este.”
Tradiția explicã detaliat cã pe drumul cãlãtoriei de întoarcere a Halimei
și pe toatã perioada cât Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
a stat cu ea, viața ei a fost înconjuratã de o aureolã norocoasã. Mãgãrița pe
care ea o cãlãrea când a mers la Mekka era slabã și aproape deșelatã,dar, cu toate acestea, ea s-a înzdrãvenit și au putut cãlãtori mai repede,
spre marea uimire a tovarãșilor de cãlãtorie ai Halimei. Când au ajuns la
taberele de pe teritoriul clanului Sa’d, ei au descoperit cã roata norocului seîntorsese în favoarea lor. Pe pãmântul pustiu a rãsãrit o vegetație luxuriantã
și animalele s-au întors la ei mulțumite și pline de lapte. Muhammed – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a stat cu Halima timp de doi ani pânã a
fost înțãrcat, dupã cum povestea Halima:
"Atunci l-am dus înapoi la mama lui, dar am rugat-o cinstit sã-l mai
lase sã stea cu noi, ca sã putem beneficia de norocul și de binecuvântãrile
pe care el ni le adusese. Am insistat în rugãmintea noastrã, susținând-o șiprin faptul cã eram îngrijorați cã pruncul ar putea lua un anumit microb care
se rãspândea în Mekka.
[1] Într-un sfârșit, dorința ne-a fost îndeplinitã și
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a mai rãmas cu noi,
[1] Ibn Hișam, 1/162-164

48BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pânã la vârsta de patru-cinci ani."
Dupã relatãrile lui Anas în "Sahih Muslim", atunci a coborât îngerul
Gavriil, i-a deschis pieptul și i-a scos inima. Din ea a extras un cheag de
sânge și a spus: “Aceasta a fost partea lui Satan din tine.” ăi atunci i-a
spãlat inima cu apã din Zamzam, dintr-un vas de aur. Dupã aceea, inima afost închisã și pusã la locul ei. Bãieții și prietenii lui de joacã au alergat
spre mama lui, de fapt la doica sa, și au spus: “Într-adevãr, Muhammed a
fost omorât”. Ei au alergat cu toții spre el și l-au gãsit sãnãtos, doar cã era
palid la fațã.
[1]
Înapoi la iubitoarea sa mamã
Dupã aceastã întâmplare, Halima era îngrijoratã pentru bãiat și l-a
înapoiat mamei lui, cu care el a rãmas pânã la vârsta de șase ani.[2]
Din respect pentru memoria soțului ei mort, Amina a hotãrât sã-i
viziteze mormântul în Yathrib (Medina). Ea a planificat sã facã un drum de500 de kilometri, împreunã cu copilul ei orfan, o servitoare, Umm Aiman, și
socrul ei, ‘Abdul-Muttalib. Ea a petrecut acolo o lunã de zile dupã care s-a
hotãrât sã se întoarcã la Mekka. Pe drumul dintre Mekka și Medina, în
Abua, ea s-a îmbolnãvit grav și a murit.
[3]
La milostivul sãu bunic
‘Abdul-Muttalib a adus bãiatul la Mekka. El avea sentimente calde fațã
de nepotul sãu orfan, al cãrui necaz recent (moartea mamei) se adãugase
la durerile trecutului. ‘Abdul-Muttalib era mai iubitor cu nepotul sãu decât cu
proprii sãi copii. El nu a lãsat niciodatã bãiatul pradã singurãtãții,preferându-l propriilor sãi copii. Ibn Hișam a povestit cã la umbra Al-Ka'ba
a fost pusã o saltea pentru ‘Abdul-Muttalib. Din respect fațã de tatãl lor,
copiii sãi ședeau în jurul acestei saltele, în timp ce Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – ședea pe ea. Unchii sãi îl luau de acolo, dar
‘Abdul-Muttalib le spunea: “Lãsați-mi nepotul. Jur pe Allah, cã acest bãiat
va avea o poziție însemnatã.” El îl așeza pe bãiat pe salteaua lui, îl
[1] Sahih Muslim, 1/92
[2] Talqih Fuhum Ahl-al-Athar, p.7; Ibn Hișam, 1/168[3] Ibn Hișam, 1/168; Talqih Fuhum Ahl-al-Athar, p.7

49BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
mângâia pe spate și era întotdeauna mulțumit de ceea ce fãcea acesta.[1]
Când Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a împlinit
opt ani, douã luni și zece zile, bunicul sãu, ‘Abdul-Muttalib, a murit în
Mekka.
Sarcina de a avea grijã de Profet a revenit unchiului sãu, Abu Talib,
fratele tatãlui Profetului.
Abu Talib și-a fãcut datoria fațã de nepotul sãu în cel mai bun mod
posibil. L-a crescut împreunã cu copiii sãi și a fost preferatul lui. Bãiatulera singurul pe care Abu Talib l-a tratat cu mare respect și cu o înaltã
stimã.
Timp de patruzeci de ani, Abu Talib și-a iubit nepotul și i-a acordat
toatã protecția și sprijinul sãu. Relațiile lui cu ceilalți erau determinate de
modul în care aceștia îl tratau pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã
.
Ibn ‘Asakir a relatat, cu consimțãmântul lui Jalhama bin ‘Arfuta: ”Am
venit la Mekka într-un an secetos și atunci tribul Quraiș a spus: "O Abu
Talib, vegetația de pe vale s-a uscat și copiii sunt flãmânzi. Sã ne rugãmpentru ploaie!" Abu Talib a mers la Al-Ka'ba, însoțit de un bãiețel frumos ca
soarele. Abu Talib și bãiatul au stat lângã zidul Al-Ka'ba și s-au rugat
pentru ploaie. Imediat, norii s-au îngrãmãdit din toate pãrțile și ploaia aînceput sã cadã torențial, pâraiele sã curgã, iar plantele au crescut atât în
oraș, cât și în afara acestuia.
[2]
Bahira, cãlugãrul
Când Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a
împlinit doisprezece ani, a plecat cu unchiul sãu, Abu Talib, într-o cãlãtoriede afaceri în vechea Sirie. Când au ajuns la Busra (localitate din
vecinãtatea Huran-ului care în timpul dominației romane a fãcut parte din
vechea Sirie) au întâlnit un cãlugãr numit Bahira (pe numele sãu adevãratGeorges), care le-a arãtat multã bunãtate și i-a ospețit cu dãrnicie, cu toate
cã pânã în acel moment nu avusese obiceiul de a primi ospeți. L-a
recunoscut destul de repede pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – și, în timp ce-i lua mâna, a spus: “Acesta este cel mai nobil
[1] Ibn Hișam, 1/168
[2] Mukhtasar Sirat-ur-Rasul, p.15,16

50BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dintre oameni. Allah îl va trimite cu un Mesaj, care va fi o milostenie pentru
toate ființele”. Abu Talib l-a întrebat: “Cum de știi lucrul acesta?”
El a rãspuns: “Când ați apãrut dinspre Aqaba, toate pietrele și copacii
s-au închinat și ele nu fac asta niciodatã, decât în fața unui Profet. Îl mai
pot recunoaște și dupã sigiliul Profeției, aflat mai jos de umãrul lui, avândforma unui mãr. Am învãțat aceasta din cãrțile noastre.” De frica evreilor,
cãlugãrul i-a mai cerut lui Abu Talib sã trimitã bãiatul înapoi la Mekka și sã
nu-l ducã în Siria. Abu Talib l-a ascultat și l-a trimis la Mekka, împreunã
cu câțiva dintre servitorii sãi.
[1]
Rãzboaiele "sacre"
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – abia împlinise
cincisprezece ani, când rãzboaiele “sacre”, desfãșurate ani buni, cu mari
cheltuieli și pierderi considerabile de vieți omenești, au izbucnit între tribul
Quraiș și neamul Kinana, pe de o parte, și tribul Qais ‘Ailan, pe de altã
parte. S-au numit astfel pentru cã inviolabilul a devenit violabil, lupta înlunile interzise producându-se și ea conform aceleiași tendințe. Harb bin
Omaiia, în virtutea poziției sale deosebite și a descendenței onorabile, era
conducãtorul Quraișilor și al aliaților lor. Într-una dintre aceste bãtãlii,Profetul și-a asistat unchii, dar nu și-a ridicat brațele împotriva dușmanilor
lor. Eforturile lui s-au concentrat pentru culeg erea sãgeților care cãdeau de
la inamic și pe care le preda apoi unchilor sãi.
[2]
Confederația Al-Fudul
La capãtul acestor rãzboaie, când pacea a fost instauratã, oamenii au
simțit nevoia sã formeze la Mekka o confederație pentru reprimarea violenței
și nedreptãții și pentru revendicarea drepturilor celor slabi și nevoiași.
Reprezentanți din neamurile Hașim, Al-Muttalib, Asad bin ‘Abd Al-‘Uzza,Zahra bin Kilab și Taim bin Murra au fost chemați sã se întâlneascã în
locuința unui bãtrân onorabil, ‘Abdullah bin Jada’an At-Taimi, pentru a intra
într-o confederație care sã asigure cele mai sus-menționate. Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, la scurt timp dupã ce
[1] Ibn Hișam, 1/180-183; Zad Al-Ma’ad, 1/17
[2] Ibn Hișam, 1/184-187; Qalb Jazirat Al-Arab, p.260

51BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
fusese onorat cu mesajul Profeției, a fost martorul întrunirilor acestei ligi
despre care a vorbit cu multã apreciere: “Am fost martor al confederației dincasa lui ‘Abdullah bin Jada’an. A fost mai atrãgãtor pentru mine decât
cãmilele roșii.
[1] Chiar și acum, în perioada islamului, aș fi de acord sã
asist la o asemenea întâlnire dacã aș fi invitat”.[2]
De fapt, spiritul acestei confederații și cursul deliberãrilor care au avut
loc acolo au marcat o separare completã de mândria tribalã preislamicã.
Povestea care a dus la întrunirea ei spune cã un om din clanul Zubaid avenit la Mekka unde i-a vândut niște mãrfuri lui Al-‘As bin Ua’il As-Sami. Cel
din urmã, a încercat, folosindu-se de trucuri, sã nu-i plãteascã pentru
bunurile cumpãrate. Vânzãtorul a cãutat ajutor la diferitele clanuri Quraiș,dar aceștia n-au acordat nici o atenție cererilor lui îndreptãțite. Atunci, el
s-a retras pe un vârf de munte și a început, cu tonalitatea cea mai ridicatã
a vocii sale, sã recite versuri în care se plângea de nedreptãțile suferite.
Az-Zubair bin ‘Abdul-Muttalib a auzit de el și a fãcut cercetãri asupra
celor întâmplate. În consecințã, pãrțile implicate în confederația menționatã
anterior s-au adunat și au reușit sã-l forțeze pe Al-‘As bin Ua’il sã-i
plãteascã lui Az-Zubaidi, banii datorați.
[3]
Ocupația timpurie a lui Muhammed
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – n-a avut nici o
ocupație anume în adolescențã, dar se spune cã a fost pãstor pentru
neamul Sa’d din Mekka. La 25 de ani a plecat în Siria ca negustor în
serviciul Khadijei. Ibn Ishaq a relatat cã fiica lui Khuailid, Khadija, era o
femeie de afaceri bogatã și de mare onoare. Ea obișnuia, în schimbul unuianumit procentaj din profit, sã angajeze oameni pentru a-i face afacerile.
Poporul Quraiș se ocupa mai mult de negustorie, astfel cã în
momentul în care Khadija a aflat despre Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã, de cuvintele sale pline de adevãr, de cinstea
și de bunele sale maniere, a trimis dupã el. Ea i-a oferit bani sã plece înSiria și sã facã afaceri pentru ea și i-a promis lui un procent mai mare. Ea
l-a trimis cu el și pe Maisara, simbriașul ei. Muhammed a consimțit și a
[1] Expresie des întâlnitã pentru a evidenția valoarea sau importanța acelui
lucru
[2] Mukthasar Surat Ar-Rasul, p. 30,31.[3] Ibn Hișam, 1/113, 135

52BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
plecat cu robul Khadijei în Siria, pentru negoț.[1]
Cãsãtoria Profetului cu Khadija
Când el s-a întors la Mekka, Khadija a observat, prin suma de bani
oferitã, cã avea mai mult profit și mai mult spor decât de obicei.
De asemenea, Maisara i-a povestit de bunele maniere ale lui
Muhammed, de cinstea, înțelepciunea, sinceritatea și credința lui. Ea și-adat seama cã și-a atins ținta. Mulți bãrbați de seamã o ceruserã în
cãsãtorie, dar ea le refuzase întotdeauna avansurile. Ea și-a mãrturisit
dorința prietenei sale Nafisa, fiica lui Maniia, care a mers imediat la
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. El a consimțit și a
cerut unchilor sãi sã meargã la unchiul Khadijei sã vorbeascã despre
aceastã chestiune. La scurt timp, ei s-au cãsãtorit. La întocmirea
contractului de cãsãtorie au fost martori cei din neamul Hașim și șefii
tribului Mudar. Aceasta a avut loc la douã luni de la întoarcerea Profetuluidin Siria. Ca dar de nuntã, el i-a oferit douãzeci de cãmile. Ea avea atunci
patruzeci de ani și era consideratã cea mai bunã femeie din familia ei atât
ca obârșie și avere, cât și ca înțelepciune. Ea a fost prima femeie cu care
s-a cãsãtorit Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã.
Pânã la moartea ei, el nu s-a mai cãsãtorit cu nimeni altcineva.
[2]
Khadija a purtat, cu excepția lui Ibrahim, toți copiii lui: Al-Qasim,
Zeinab, Ruqaiia, Umm Kulthum, Fatima și 'Abdullah, care mai era numit și
Taiiib sau Tahir. Toți fiii lui au murit în perioada copilãriei. Fiicele sale aumãrturisit și îmbrãțișat islamul, emigrând mai apoi la Medina. Toate au
decedat în timpul vieții Profetului, excepție fãcând Fatima, care nu a murit
în timpul vieții sale. Ea a murit la șase luni dupã moartea Profetului – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã.
[3]
Reconstrucția Al-Ka'ba și controversa arbitrajului
Când Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
a împlinit treizeci și cinci de ani, tribul Quraiș a început sã reconstruiascã
[1] Ibn Hișam, 1/187,189
[2] Ibn Hișam, 1/189; Fiqh As-Sira, p.59; Talqih Fuhum Ahl-al-Athnar, p. 7[3] Ibn Hișam, 1/190, 191; Fath Al-Bari, 7/507.

53BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Al-Ka'ba. Aceasta era o clãdire joasã, din piatrã albã, care nu avea mai mult
de 6,30 m înãlțime, și era construitã încã de pe vremea lui Ismail. Nu aveanici mãcar acoperiș, ceea ce oferea hoților cale liberã spre comorile aflate
înãuntru. Fiind construitã cu mult timp în urmã, era de asemenea expusã
intemperiilor naturii, care-i slãbiserã și crãpaserã zidurile. Cu cinci aniînaintea Profeției, în Mekka a fost o mare inundație care a afectat
Al-Ka'ba, aproape pânã la demolare. Tribul Quraiș a fost astfel obligat sã o
reconstruiascã, pentru a-i asigura sanctitatea și poziția.
ăefii Quraișilor au hotãrât sã foloseascã doar banii obținuți cinstit
pentru reconstruirea Al-Ka'ba, iar banii rezultați din prostituție, camãtã și
alte practici necinstite au fost excluși. La început le-a fost teamã sãdãrâme zidul, dar Al-Ualid bin Al-Mughira Al-Mukhzumi a început lucrul.
Vãzând cã nu i se întâmplã nimic, au început și ceilalți sã ajute la
dãrâmarea zidurilor, pânã când au ajuns la fundația turnatã de Avraam.Când au început reconstruirea zidurilor, ei și-au împãrțit munca între triburi.
Fiecare trib era responsabil pentru reconstruirea unei anumite pãrți.
Triburile au adunat pietre și au început lucrul. Cel care zidea pietrele era unzidar roman, pe nume Baqum. Lucrarea a decurs în armonie pânã când a
venit timpul ca Piatra Neagrã sacrã sã fie reașezatã la locul ei. Atunci, a
izbucnit o ceartã între șefii de trib, care a durat patru-cinci zile, fiecarerevendicând onoarea de a așeza piatra la locul ei.
Pumnalele erau pe punctul de a fi scoase din teacã și vãrsarea de
sânge pãrea iminentã. Din fericire, cel mai în vârstã dintre șefi, Abu Omaiiabin Mughira Al-Makhzumi, a fãcut o propunere care a fost acceptatã de toți
ceilalți.
El a spus: “Cel care intrã primul în Sanctuar va lua o decizie în
privința acestei probleme.” Dorința lui Allah a fost ca Mesagerul Sãu – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – sã intre primul în Moschee. Când l-au
vãzut, oamenii care erau de fațã au strigat într-un singur glas: “Al-Amin"
("Cel demn de încredere") a sosit. Suntem fericiți sã ne supunem hotãrâriilui.” Calm și stãpân pe sine, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – a primit însãrcinarea și imediat a gãsit o soluție care sã-i
mulțumeascã pe toți. A cerut o mantie pe care a așternut-o pe pãmânt și aașezat piatra în mijlocul ei. Le-a cerut apoi reprezentanților diferitelor
clanuri care erau printre ei sã ridice împreunã și în același timp piatra.
Când au ajuns cu piatra la locul potrivit, Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – a așezat-o cu mâna sa în poziția potrivitã.

54BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Astfel, prin înțelepciunea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã,
a fost domolitã o situație foarte tensionatã și îndepãrtat un conflict grav.
Dupã ce au terminat banii cinstiți pe care-i adunaserã, cei din tribul
Quraiș s-au vãzut nevoiți sã elimine un areal de 5,5 m din partea de nord a
Al-Ka'ba, numit Al-Hijr sau Al-Hatim. Ei i-au ridicat ușile cu doi metrideasupra nivelului solului, permițând astfel intrarea doar oamenilor pe care
ei îi doreau.
Când structura a atins 13,7 m înãlțime, au ridicat acoperișul care se
sprijinea pe șase coloane. Când a fost încheiatã construcția Al-Ka'ba,
aceasta avea o formã pãtratã și cincisprezece metri înãlțime. Latura care
includea Piatra Neagrã și latura opusã acesteia mãsurau fiecare zece metrilungime. Piatra Neagrã era așezatã la o înãlțime de 1,50 m deasupra
nivelului solului. Celelalte douã laturi mãsurau fiecare doisprezece metri
lungime. Ușa avea doi metri înãlțime deasupra nivelului solului. O structurãde construcție de 0,25 m înãlțime și 0,30 m lãțime, în medie, înconjura
Al-Ka'ba.
Aceasta a fost numitã Aș-ăadheruan și era inițial parte integrantã a
Sfântului Sanctuar, însã Quraișii au lãsat-o în afara acestuia.
[1]
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/215; Fiqh As-Sirah, pp. 62,63; Ibn Hișam, 2/192-197.

55BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
O ANALIZÃ SUCCINTÃ A BIOGRAFIEI PROFETULUI
ÎNAINTE DE PRIMIREA PROFEȚIEI
În tinerețe, profetul Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – era o întrupare a celor mai bune atribute sociale. El era un om
exemplar, având o minte înțeleaptã și o intuiție fãrã de greșealã. Profetul a
fost dãruit cu inteligențã, originalitate în gândire și cu o capacitate dealegere meticuloasã a mijloacelor care conduceau spre țeluri precise.
Lunga sa tãcere l-a ajutat în mod favorabil în practica meditației și a
cãutãrii profunde a adevãrului. Mintea sa vioaie și caracterul sãu pur auconstituit instrumente ajutãtoare în asimilarea și înțelegerea cãilor vieții și aoamenilor atât a indivizilor, cât și a comunitãții. El a evitat practicilesuperstițioase, dar a luat parte activã la dezbaterile constructive și utile saua recurs la solitudinea autoconsacrãrii. El se ferea sã bea vin, sã mãnâncecarne sacrificatã pe altare de piatrã sau sã asiste la sãrbãtorile idolatre.Avea un dezgust total și o aversiune extremã fațã de idoli. Nu putea tolerape cineva care jura pe Al-Lat și Al-‘Uzza. Fãrã îndoialã, vrerea lui Allah l-aținut departe de toate practicile pãcãtoase și abominabile. Chiar și atuncicând el avea tendința de a ceda instinctului sãu, de a se bucura de uneleplãceri ale vieții sau de a urma unele tradiții nerespectabile, providența luiAllah intervenea pentru a împiedica asemenea lucruri. Ibn Al-Athir povesteacã Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a spus:
“Exceptând douã cazuri, n-am încercat niciodatã sã fac ceea ce facepoporul meu. De fiecare datã, Allah a intervenit și m-a împiedicat sã facaceste lucruri și de atunci n-am mai încercat niciodatã. Odatã, când eramîn partea de sus a Mekkãi, l-am rugat pe tovarãșul meu pãstor sã aibã grijãde oile mele. Voiam sã cobor în Mekka și sã mã distrez, așa cum fãceautinerii. Am coborât în prima casã din Mekka, unde am auzit muzicã. Amintrat și am întrebat: “Ce se întâmplã aici?" Cineva a rãspuns: “Este opetrecere de nuntã”. Am stat jos și am ascultat, dar curând am cãzutîntr-un somn adânc. Am fost trezit de cãldura soarelui. M-am întors latovarãșul meu pãstor și i-am povestit ce mi se întâmplase. De atunciînainte, n-am mai încercat niciodatã sã fac asta”.
Al-Bukhari a relatat cu acordul lui Jabir bin ‘Abdullah cã el a spus:
“Pe când oamenii reconstruiau Al-Ka'ba, profetul Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – a mers cu ‘Abbas sã care niște pietre. ‘Abbas

56BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
a spus: “Pune-ți pânza din jurul coapselor în jurul gâtului ca sã te aperi de
pietre.” În timp ce fãcea acest lucru, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – a cãzut la pãmânt și ochii i s-au îndreptat spre cer. Mai târziu, s-
a trezit și a țipat: "Pânza mea din jurul coapselor…?! Pânza mea din jurulcoapselor…?!" S-a înfãșurat apoi cu pânzã în jurul coapselor”. Într-o altãrelatare, se spune: “Coapsele lui n-au mai fost vãzute dupã aceea,niciodatã”.
[1]
Specialiștii sunt de acord în a atribui tânãrului Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – un comportament plin de modestie și virtuți,
precum și de maniere pline de grație. El s-a dovedit a fi un ideal masculin
și posesor al unui caracter nepãtat. Era cel mai îndatoritor fațã de
compatrioții sãi, cel mai onest în discuții și cel mai blând ca fire. El aveasentimentele cele mai delicate, era pur și ospitalier și impresiona
întotdeauna oamenii prin fizionomia sa care inspira pietate. El era cel mai
cinstit și cel mai bun în a-și ține întotdeauna promisiunile. De comun acord,concetãțenii sãi i-au atribuit titlul de Al-‘Amin ("Cel demn de încredere").
Mama credincioșilor, Khadija – Allah sã fie mulțumit de ea, a spus odatã: "El
își ajutã rudele de sânge, îi ajutã pe cei sãraci și nevoiași, întreține oaspețiiși îndurã multe greutãți pe calea Adevãrului."
[2]
În umbra mesajului din peștera de la Hira
În jurul vârstei de 40 de ani, profetul Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – își fãcuse un obicei din a-și petrece ore
lungi în singurãtate, meditând asupra tuturor aspectelor creației din jurul lui.Aceastã înclinație spre meditație l-a ajutat sã se diferențieze în gândire fațã
de compatrioții lui. El obișnuia sã se hrãneascã doar cu fierturã de orz
(Sauiq) și apã și apoi se îndrepta direct spre dealurile și vãgãunile dinapropierea Mekkãi.
Una dintre acestea constituia, în mod particular, refugiul lui preferat:
peștera Hira’, din muntele An-Nur.
La o distanțã de numai 3 km de Mekka se afla o vãgãunã micã de
3,6 m lungime și 1,5 m lãțime. Îi plãcea întotdeauna sã meargã acolo și sã
[1] Sahih Al-Bukhari, Capitolul "Construirea Al-Ka'ba", 1/540. În islam, bãrbaților
nu le este permis sã-și arate unii altora regiunea dintre buric și genunchi.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/3.

57BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
invite drumeții sã împartã cu el modestele sale provizii. El obișnuia sã-și
dedice cea mai mare parte a timpului, mai ales în luna Ramadan, rugãciuniiși meditației asupra universului din jurul sãu. Inima sa era neliniștitã din
cauza pãcatelor morale și a idolatriei care fãcea ravagii printre semenii sãi
și se simțea încã neajutorat, fiindcã nu avea la îndemânã nici o învãțãturãsau o metodã anume care sã-l ajute sã corecteze practicile pãgâne din
jurul lui. Solitudinea însoțitã de acest fel de contemplație trebuie înțeleasãprin perspectiva ei divinã. Era o etapã preliminarã perioadei marilor
responsabilitãți pe care, foarte curând, avea sã le poarte pe umerii sãi.
[1]
Intimitatea și detașarea de impuritãțile vieții erau douã premise
indispensabile posibilitãți sufletului Profetului de a se afla în strânsãcomuniune cu Puterea Nevãzutã, aflatã în spatele tuturor aspectelorexistenței, în acest univers infinit. A fost o perioada bogatã în intimitatecare a durat trei ani și a pregãtit calea unei noi ere, de contact indisolubilcu Allah.
[2]
Îngerul Gavriil aduce Revelația
Când el a împlinit patruzeci de ani, vârsta desãvârșirii perfecțiunii, la
care li se poruncea întotdeauna Profeților sã-și dezvãluie Mesajul, semneleProfeției au început sã aparã și sã licãreascã la orizontul vieții sale. Erauviziuni adevãrate pe care el le-a avut timp de șase luni. Perioada revelației adurat douãzeci și trei de ani. Așadar, aceste șase luni de viziuni adevãratereprezintã o parte integrantã a celor patruzeci și șase de pãrți aleRevelației.
În luna Ramadan, în cel de-al treilea an de solitudine în peștera de la
Hira’, Voința lui Allah a fãcut ca îndurarea Sa sã se coboare pe pãmânt și,astfel, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã primeascã
Profeția. Lumina Revelației s-a revãrsat asupra lui cu primele versete aleNobilului Coran.
[3]
În ceea ce privește data exactã a revelãrii acestora, investigația atentã
a dovezilor circumstanțiale și a reperelor relevante indicã noaptea de luni, adouãzeci și una zi a Ramadanului, adicã 10 august 610 e.n., când profetul
[1] Rahmat Al-lil-’alamin, 1/47; Ibn Hișam, 1/235,236; Fi Zilal Al-Qur’an, 29/166.
[2] Fi Zilal Al-Qur’an, 29/166,167.[3] Fath Al-Bari, 1/27.

58BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Muhammed avea 40 de ani, 6 luni și 12 zile, adicã 39 de ani gregorieni,
3 luni și 22 zile.[1]
‘A'ișa – Allah sã fie mulțumit de ea – a povestit despre cel mai
semnificativ eveniment, care a adus lumina divinã ce avea sã risipeascãîntunericul necredinței și ignoranței, dând vieții un nou curs și înfãptuind unadintre cele mai serioase modificãri din istoria omenirii.
Prevestitorii Revelației și-au asumat forma viziunilor reale care se
puteau transforma oricând într-o realitate frapantã.
Dupã asta, Profetului a început sã-i placã tot mai mult aceastã
solitudine și mergea mereu la peștera Hira’ pentru a se cufunda înrugãciune în anumite nopți, înainte de a se întoarce la familia sa. Dupãaceea, revenea pentru o ședere similarã.
Deodatã, pe neașteptate, îngerul Gavriil a venit la el și i-a spus:
“Citește!” “Nu știu sã citesc.”, a rãspuns el (Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã). Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – a descris aceastã întâmplare astfel: “Atunci, el m-a apucat și
m-a scuturat puternic și mi-a poruncit din nou: "Citește!" I-am repetat cã nuștiu sã citesc, dar m-a strâns din nou și a zis: "Citește!"
"Citește! În numele Domnului Tãu care a creat,Care l-a creat pe om din sânge închegat!Citește! Domnul tãu este cel mai Nobil" [96:1-3]
Profetul a repetat aceste versete, tremurând de fricã. El s-a întors la
nevasta lui, Khadija, și i-a spus: “Acoperã-mã ….. acoperã-mã”. Ea l-aacoperit pânã ce s-a simțit din nou în siguranțã. El a informat-o pe Khadijadespre incidentul din peșterã și a adãugat cã era înspãimântat. Soția lui aîncercat sã-l linișteascã și l-a asigurat, spunându-i: “Allah nu te va face derușine niciodatã. Tu îți ajuți neamurile, tu porți povara celor slabi, tu îi ajuțipe cei sãraci și nevoiași, tu întâmpini oaspeții și tot tu înduri multe greutãțipe calea Adevãrului”.
Ea a plecat atunci cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – la vãrul ei, Uaraqa bin Naufal bin Asad bin ‘Abd Al-‘Uzza, care
îmbrãțișase creștinismul în perioada preislamicã și transcria acum Biblia înlimba ebraicã. El era bãtrân și orb. Khadija a spus: “Vere al meu!
[1] Existã anumite divergențe între savanții musulmani în ceea ce privește data
exactã a pogorârii primei Revelații. Eu am însemnat-o însã pe cea care pare a fi
corectã. Pentru detalii, consultați Sahih Muslim, Musnad Ahmad, RahmatAl-lil’alamin, Al-Hakim și Al-Baihaqi etc.

59BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Ascultã-l pe nepotul tãu!” Uaraqa a spus: “O, nepoate! Ce ai vãzut?”
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – i-a povestit
ce i se întâmplase.
Uaraqa a rãspuns: “Acesta este Namus[1], îngerul pe care Allah l-a
trimis la Moise. Aș vrea sã fi fost mai tânãr. Aș vrea sã pot trãi pânã înziua în care poporul tãu se va lepãda de tine”. Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – l-a întrebat: “Mã vor alunga ei?” Uaraqa a
rãspuns afirmativ și a spus: “Oricine a venit cu un asemenea Mesaj a fosttratat cu dușmãnie și, dacã aș mai trãi pânã în ziua aceea, atunci te-aș
sprijini cu putere”.
At-Tabari și Ibn Hișam au relatat cã Mesagerul Lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – a pãrãsit peștera de la Hira’ dupã ce a fost
surprins de Revelație, dar mai târziu s-a întors la peșterã și și-a continuatizolarea. Dupã aceea, s-a întors la Mekka. At-Tabari a relatat despre acest
incident, spunând:
"Dupã ce a povestit despre apariția Revelației, Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a spus: “N-am fost niciodatã mai
dezgustat decât de un poet sau de un nebun. Nu suport sã mã uit la nici
unul dintre ei. Niciodatã nu voi povesti cuiva din tribul Quraiș despreRevelația mea. Voi urca pe un munte și mã voi arunca de acolo ca sã mor.
Asta îmi va aduce ușurare. Am pornit sã fac acest lucru, dar, la jumãtatea
urcușului pe munte, am auzit o voce din cer, spunând: “O, Muhammed! Tuești Mesagerul lui Allah și eu sunt Gavriil." Am privit în sus și l-am vãzut
pe Gavriil sub forma unui om cu picioarele întinse pe orizont. El a spus:
"O, Muhammed! Tu ești Mesagerul lui Allah și eu sunt Gavriil." M-am opritși l-am privit. Vederea lui mi-a abãtut atenția de la ceea ce voiam sã fac.
Am rãmas pe loc, transfigurat. Am încercat sã-mi mut privirea de la el, însã,
în orice direcție priveam, îl vedeam. M-am oprit în loc, înmãrmurit, pânã ceKhadija a trimis pe cineva sã mã caute. El a coborât la Mekka și s-a
întors, în timp ce eu am rãmas tot în același loc.
Atunci, Gavriil a plecat și eu m-am întors acasã. Am gãsit-o pe
Khadija acasã și m-am așezat foarte aproape de ea. Ea a întrebat: “Tatã al
lui Qasim! Unde ai fost? Am trimis pe cineva sã te caute. El a mers la
Mekka și apoi s-a întors la mine." I-am povestit ceea ce vãzusem. Ea a
[1] Namus este îngerul cãruia i-au fost încredințate Mesajele Divine. Este
vorba despre îngerul Gavriil.

60BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
rãspuns: "Este un semn prielnic, soțul meu. Adunã-te! Jur pe Allah cã tu ești
Mesagerul acestei națiuni". Atunci ea s-a ridicat și a mers la Uaraqa sã-ipovesteascã. Uaraqa a spus: "Jur pe Allah cã el s-a întâlnit cu același înger
care i-a fost trimis și lui Moise. El este Profetul acestei națiuni. Spune-i sã
aibã rãbdare." Ea s-a întors la el și i-a transmis cuvintele lui Uaraqa. CândMesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – și-a încheiat
perioada de izolare și a coborât la Mekka, a mers la Uaraqa, care i-a spus:
"Tu ești Profetul acestei națiuni. Jur pe Allah cã l-ai privit pe același îngercare i-a fost trimis și lui Moise.”
[1]
Câteva zile mai târziu, Uaraqa a murit și revelația s-a întrerupt.[2]
Întreruperea Revelației
Ibn Sa’d a relatat de la Ibn ‘Abbas cã Revelația a dispãrut timp de
câteva zile[3]. În urma unui studiu atent, acest lucru pare a fi foarte
probabil.
Între timp, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a fost
afectat de un fel de depresie combinatã cu uimire și perplexitate.
Al-Bukhari a povestit: "Revelația divinã s-a oprit pentru o vreme și Profetuls-a întristat atât de tare, încât, dupã cum am auzit, a încercat de mai multe
ori sã se arunce de pe vârful muntelui, dar, ori de câte ori ajungea pe vârful
unui munte cu intenția de a se arunca, îngerul Gavriil îi apãrea înainte și îispunea: “O, Muhammed! Tu ești fãrã îndoialã Mesagerul lui Allah întru
adevãr”. În acel moment, inima lui se liniștea, el devenea calm și se
întorcea acasã.
El proceda astfel ori de câte ori Revelația întârzia sã aparã, însã, tot
de atâtea ori, Gavriil apãrea în fața sa, repetându-i ceea ce-i spusese mai
înainte.
[4]
[1] At-Tabari, 2/207; Ibn Hișam, 1/237, 238.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/2,3
[3] Fath Al-Bari, 1/27, 12/360.[4] Sahih Al-Bukhari, 2/340.

61BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Încã o datã, îngerul Gavriil aduce Revelația lui Allah
Ibn Hajar a spus: "Aceasta (dispariția revelației lui Allah pentru câteva
zile) a fost pentru a-l elibera pe Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – de frica pe care o simțea și pentru a-l face
sã doreascã Revelația. Când umbrele nedumeririi s-au retras, flamurile
Adevãrului au fost ridicate. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – a știut atunci cu siguranțã cã el devenise Mesagerul Marelui
Stãpân."
El credea cã, în mod cert, cel care venise la el nu era altcineva decât
vestitorul Revelației. Așteptarea și tânjirea lui dupã Revelație a constituit o
motivație puternicã pentru statornicia și autocontrolul sãu în momentul
apariției Revelației de la Allah.
Al-Bukhari a relatat de la Jabir bin ‘Abdullah cã-l auzise pe Mesagerul
lui Allah vorbind despre perioada de pauzã, astfel: “În timp ce mã plimbam
am auzit o voce din cer. Am privit în sus și, mai mult ca sigur, era acelașiînger care mã vizitase în peștera de la Hira’. El ședea între pãmânt și cer
pe un scaun. Mi-a fost foarte fricã de el și am îngenunchiat pe pãmânt. Am
mers apoi acasã, spunând: "Acoperã-mã…! Acoperã-mã…!" Allah mi-adezvãluit aceste versuri:
"O, tu cel acoperit!Ridicã-te și îndeamnã!Pe Domnul tãu preamãrește-L,Veșmintele tale curãțește-leăi de nelegiuire stai departe".
[74:1-5]
Din acest moment, revelația a început sã vinã cu putere, frecvent și
periodic.[1]
Detalii pertinente referitoare la formele Revelației
Înainte de a intra în detalii referitoare la perioada Revelației, am dori
sã ne familiarizãm cu etapele ei, care au constituit sursa principalã aMesajului și subiectul-cheie al Chemãrii. În legãturã cu perioada Revelației,Ibn Al-Qaiiim a enumerat urmãtoarele etape:
[1] Sahih Al-Bukhari, Cartea Tafsir, 2/733

62BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
1. Perioada viziunilor reale. Aceasta a reprezentat punctul de plecare
a Revelației spre Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!.
2. Ceea ce îngerul a plasat în mod nevãzut în mintea și inima
Profetului. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a
spus: “Sfântul Spirit mi-a dezvãluit: "Nici un suflet nu va pieri pânã nu
primește ceea ce-i revine. Temeți-vã de Allah și cereți-I cum știți voi maifrumos. Nu cumva sã credeți cã pãcãtuind veți primi ceea ce are Allah,pentru cã ceea ce este la El nu se poate obține decât supunându-vã Lui”.
3. Îngerul îl vizita pe Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – sub chip de ființã omeneascã și îi vorbea direct. Aceasta i-a
permis sã înțeleagã pe deplin ce spunea acesta. Îngerul a fost uneori vãzut
sub acest chip și de companionii Profetului.
4. Îngerul venea la el ca un "dangãt de clopot" și aceasta era cea
mai dificilã formã. Îl apuca strâns pe Profet, iar sudoarea îi șiroia pe frunte,
chiar și în cele mai rãcoroase dintre zile. Dacã Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era cãlare pe cãmila lui, aceasta,
neputându-i suporta greutatea, îngenunchia imediat la pãmânt. Odatã,Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a avut o
asemenea revelație în timp ce ședea alãturi de Zaid, coapsa sa atingând-ope a acestuia din urmã. În acel moment, Zaid a simțit o presiune careaproape cã i-a rãnit coapsa.
5. Profetul l-a vãzut pe înger în forma lui adevãratã. Îngerul i-a
dezvãluit ceea ce Allah îi poruncise sã-i dezvãluie. Aceasta, dupã cum semenționeazã în Coran (în "Capitolul An-Najm"), s-a întâmplat de douã ori.
6. Ceea ce Allah Însuși i-a dezvãluit în ceruri, când el s-a înãlțat la
cer și a primit porunca lui Allah pentru rugãciune.
7. Cuvintele lui Allah cãtre Mesagerul Sãu – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – în mod direct, fãrã medierea unui înger. Acesta a fost unprivilegiu acordat lui Moise – Pacea sã fie cu el, fapt menționat cu claritate în
Coran, așa cum, de asemenea, este menționat și în ceea ce-l privește peProfetul nostru – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, însã despre acest
lucru vom vorbi pe larg în capitolul "Cãlãtoria nocturnã și Înãlțarea".
Unii învãțați teologi au adãugat încã o etapã, a opta, care este însã
controversatã și în care ei afirmã cã Allah a vorbit Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – direct, fãrã nici o cortinã interpusã. Aceastã

63BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
presupunere rãmâne însã neconfirmatã.[1]
Îndemnul la religia lui Allah Cel Preaînalt
Prima revelație cuprindea numeroase porunci, simple ca formã, dar de
mare utilitate și cu ramificații extinse, și i-a fost trimisã Profetului – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – prin urmãtoarele versete:
O, tu cel acoperit! / Ridicã-te și îndeamnã! / Pe Domnul tãu
preamãrește-L, / Veșmintele tale curãțește-le / ăi de nelegiuire stai departe /ăi nu dãrui, cãutând sã dobândești mai mult, / ăi pentru Domnul tãu îndurã!
[74:1-7]
Pentru a înlesni înțelegerea Mesajului îl vom împãrți în elementele sale
cele mai simple:
1. Îndemnarea are ca obiectiv înștiințarea tuturor celor care
nesocotesc poruncile lui Allah asupra consecințelor grave pe care le implicã
un asemenea comportament, creând, totodatã, un impact fãrã precedent înmintea și în inima lor.
2. Preamãrirea Domnului înseamnã cã singura mãreție care trebuie
proslãvitã pe pãmânt este exclusiv cea a lui Allah, celelalte vanitãți fiindmenite sã disparã, deoarece numai Allah meritã sã fie preamãrit.
3. Curãțirea veșmintelor și ocolirea tuturor aspectelor abominabile
subliniazã clar necesitatea indispensabilã de a pãstra atât exteriorul, cît șiinteriorul curate și pure, curãțind și pãzind în același timp sufletul împotriva
diferitelor ispite. Numai pe aceastã cale, sufletul Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – putea atinge starea idealã pentru a fi ales și
pentru a se bucura de Mila, Protecția, Siguranța, Cãlãuzirea și Lumina lui
Allah etern strãlucitoare. Astfel, el va reprezenta cel mai bun exemplu
pentru umanitate, atrãgând inimile curate și inspirând fricã și respect
inimilor rãtãcite, așa încât toatã lumea, cu voie sau fãrã voie, se va îndreptaspre el și îl va considera drept piatra de temelie a bunãstãrii ei, sub toate
aspectele.
4. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – sã nu-și
considere lupta pe calea lui Allah ca pe o faptã de laudã, care-l
îndreptãțește la o mare recompensã. Din contrã, el trebuie sã sestrãduiascã din rãsputeri, sã-și dedice toate eforturile și sã fie gata sã facã
[1] Zad Al-Ma’ad, 1/18

64BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
orice sacrificiu, într-un spirit de uitare de sine, învãluit permanent de
conștiința prezenței lui Allah, fãrã a avea nici cel mai mic sentiment demândrie pentru faptele sau sacrificiile sale.
5. Ultimul verset face aluzie la atitudinea ostilã a necredincioșilor,
care îl vor batjocori atât pe el, cât și pe adepții sãi. Ei ar putea sã-ldefãimeze și rãutatea lor ar putea atinge punctul culminant prin încercãrile
de a atenta la viața sa și a tuturor credincioșilor din jurul sãu. În acest caz,
el trebuie sã aibã rãbdare, sã persevereze și sã dea dovadã de un curajdesãvârșit pentru unicul țel de a fi pe placul lui Allah.
Acestea erau condițiile de bazã pe care Profetul trebuia sã le
respecte: porunci foarte simple în aparențã, fascinante prin ritmul lor calm,dar extrem de eficace în practicã. Ele au constituit vârtejul care a ridicat în
toate colțurile lumii o furtunã de dimensiuni uriașe.
Versetele includ componentele unei noi chemãri și a propagãrii unui
nou mesaj. Un avertisment implicã în mod logic existența unor practicipãcãtoase, cu consecințe dureroase pentru fãptuitori și, din moment ce viațaprezentã nu este singurul loc unde oamenii sunt chemați sã dea socotealã
pentru toate faptele lor rele sau mãcar pentru unele dintre acestea, atunci
avertismentul ar trebui sã includã în mod necesar și chemarea oamenilor dea da socotealã într-o anumitã zi, adicã Ziua Învierii, care sugereazãexistența și a unei alte vieții decât cea pe care o trãim.
Toate versetele îndeamnã oamenii sã mãrturiseascã rãspicat
Unicitatea lui Allah, sã lase toate problemele lor în grija lui Allah
Preaînaltul și sã-și subordoneze propriile dorințe pentru slujirea lui Allah.
Componentele chemãrii islamice ar putea fi schițate astfel:A. Unicitatea lui Allah.B. Credința în Viața de Apoi.C. Sfințirea și înãlțarea sufletului deasupra pãcatelor și faptelor
abominabile care atrag dupã ele consecințe teribile și, pe lângã acestea,
nevoia stringentã de a dezvolta virtuți și maniere asociate obiceiului de a
face fapte bune.
D. Încredințarea tuturor problemelor în Mâinile lui Allah, Cel Preaînalt.E. Toate cele de dinainte sã acționeze ca un corolar natural al
credinței neștirbite în Mesajul lui Muhammed și supunerea fațã de nobila saautoritate și dreapta cãlãuzire.
Versetele au fost prefațate, prin vocea Celui Preaînalt, de o chemare

65BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
cereascã, prin care se poruncea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – sã-și asume aceastã responsabilitate (de a chema oamenii la
Allah), înfricoșãtoare prin mãreția sa. Versetele au avut menirea de a-lobliga sã-și pãrãseascã "somnul", de a-l scoate din carapacea sa și de a-ldespãrți de viața caldã și liniștitã, conducându-l astfel pe o nouã calepresãratã de nenumãrate greutãți, calea lui Allah, pentru care este
necesarã o mare strãduințã:
“O, tu cel acoperit,Ridicã-te și îndeamnã!” . [74:1-2]
Ceea ce sugereazã cã: "A trãi doar pentru sine este foarte ușor, dar
s-a hotãrât ca tu (Muhammed) sã porți pe umeri aceastã grea sarcinã. Înconsecințã, somnul, confortul sau patul cald vor deveni plãceri strãine ție.
Așadar, O, Muhammed, scoalã-te repede și fii gata pentru lupta și truda ce
te așteaptã. Nu e timp pentru somn și alte plãceri. Domnul a fãcut ca
responsabilitãți grave sã cadã la sorții tãi și sã te conducã în tumultul vieții."
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a reușit cu succes
sã se punã pe picioare și sã înfrunte aceastã sarcinã. El a înaintat într-un
spirit de completã abnegație, strãduindu-se fãrã încetare și fãrã a refuza
vreodatã sã poarte aceastã sarcinã de mare încredere de a "trezi" omenirea
și marea greutate a noii credințe, precum și strãdania de peste douãzeci deani, fãrã ca nimic sã-i abatã atenția de la impresionanta îndatorire.
Fie ca Allah sã-l rãsplãteascã atât pentru noi, cât și pentru întreaga
omenire. Urmãtorul studiu aflat la îndemânã ne dã o micã idee despre lungasa strãdanie și despre lupta neîncetatã pe care el le-a depus dupã ce a
primit sarcina de Mesager și Profet.
[1]
[1] Fi Zilal Al-Qur’an, 29/168-171,182

66BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ETAPELE CHEMÃRII
Chemarea lui Muhammed ar putea fi divizatã în douã perioade
distincte:
1. Perioada mekkanã: aproape treisprezece ani.
2. Perioada medinitã: zece ani.
Fiecare dintre cele douã perioade are trãsãturi distincte, ușor
reperabile în urma unor cercetãri meticuloase a circumstanțelor ce au
caracterizat fiecare perioadã în parte.
Perioada mekkanã poate fi divizatã în trei etape:1. Etapa Chemãrii în secret: trei ani.
2. Etapa proclamãrii Chemãrii în Mekka: de la începutul celui de-al
patrulea an al Profeției, pânã aproape de sfârșitul celui de-al zecelea an alProfeției.
3. Etapa chemãrii la islam și propagarea ei dincolo de Mekka.
Aceasta a durat de la sfârșitul celui de-al zecelea an al Profeției, pânã
când Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a emigrat la
Medina.
Etapa medinitã va fi discutatã într-un alt capitol, la timpul potrivit.

67BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
PRIMA ETAPÃ
STRÃDANIA PE CALEA CHEMÃRII
Trei ani de chemare în secret
Este bine cunoscut faptul cã Mekka a fost centrul cultural, social și
religios al arabilor și cã acolo au locuit cei care aveau custodia Al-Ka'ba.
Protecția și paza idolilor și a chipurilor cioplite în piatrã, care erau veneratede toți arabii, erau în sarcina locuitorilor din Mekka. De aici și dificultatea
de a atinge ținta reformei și a corectitudinii într-un loc considerat "cuibarul
idolatriei". A propovãdui într-o asemenea atmosferã implica fãrã îndoialã ovoințã și o hotãrâre de neclintit. Iatã de ce chemarea la islam a îmbrãcat o
formã clandestinã, astfel încât mekkanii sã nu se înfurie la aceastã
neașteptatã surprizã.
Primii musulmani
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – și-a început, în
mod natural, chiar din propria casã, sacra misiune, îndreptându-se apoi spre
oamenii aflați în strânsã legãturã cu el. El i-a chemat la islam pe toți cei pe
care i-a considerat pregãtiți pentru a primi Adevãrul care venise de laDomnul sãu. De altfel, câțiva oameni care nu se îndoiserã nici mãcar o
clipã cã Muhammed este adevãratul profet au rãspuns imediat chemãrii sale
și au îmbrãțișat cu mare bucurie adevãrata credințã. Ei sunt cunoscuți înliteratura islamicã drept primii musulmani.
Khadija, soția Profetului, "mama credincioșilor", a fost prima care a
aderat la comunitatea islamicã, fiind apoi urmatã de sclavul eliberat alacestuia, Zaid bin Haritsa, de vãrul sãu, ‘Ali bin Abu Talib, care locuise cu
el încã din copilãrie, și de prietenul sãu intim, Abu Bakr As-Siddiq. Toți
aceștia au mãrturisit islamul încã din prima zi a chemãrii.
[1] Chiar din prima
clipã în care a îmbrãțișat islamul, Abu Bakr s-a dovedit a fi un adept
energic și foarte zelos. El era îndatoritor, blând și drept. Oamenii obișnuiau
sã-i frecventeze casa, cãutând sã-i fie alãturi pentru înțelepciunea șiprietenia sa, precum și pentru afaceri și plãcerea de a fi împreunã. El îi
[1] Rahmat-ul-lil’alamin, 1/50

68BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
chema la islam pe toți cei în care avea încredere și, prin eforturile sale
personale, un numãr mare de oameni s-a convertit la islam, printre care:
‘Uthman bin ‘Affan Al-Umaui, Az-Zubair bin ‘Auuam Al-Asadi, ‘Abdur
Rahman bin ‘Auf, Sa’d bin Abu Uaqqas, Az-Zuhri și Talha bin ‘UbaidullahAt-Tammi. Acești opt bãrbați au fost înaintașii sau, mai exact, "avangarda"
noii credințe în Arabia.
Printre primii musulmani s-au numãrat și: Bilal bin Raba (abisinianul),
Abu ‘Ubaidah bin Al-Jarra din neamul Harith bin Fahr (cei mai demni de
încredere din națiunea musulmanã), Abu Salama bin ‘Abd Al-Asad, Al-Arqam
bin Abu Al-Arqam din tribul Makhzum, ‘Uthman bin Maz’un și cei doi frați ailui, Qudama și ‘Abdullah, ‘Ubaidah bin Al-Harith bin Al-Muttalib bin ‘Abd
Munaf, Sa’id bin Zaid Al-‘Adaui și soția lui, Fatima, fiica lui Al-Khattab (sora
lui ‘Omar bin Al-Khattab), Khabbab bin Al-Aratt, ‘Abdullah bin Mas’udAl-Hadhali și mulți alții. Aceștia erau predecesorii musulmani. Ei aparțineau
diferitelor clanuri ale tribului Quraiș. Ibn Hișam, unul dintre biografi,
a apreciat cã erau mai mult de patruzeci de persoane.[1]
Ibn Ishaq a spus: “Atunci oamenii au intrat în rândurile islamului în
cete, bãrbați sau femei, și noua credințã n-a mai putut fi ascunsã”.
[2]
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – se întâlnea cu
noii adepți în intimitate și îi învãța despre noua credințã, deoarece chemarea
la islam se desfãșura încã pe baze individuale și secrete. Revelația a
devenit mai puternicã și a continuat dupã primele versete: “O, tu, celacoperit!” Versetele și fragmentele de capitole erau dezvãluite în acel
moment cu pauze minunate și puternice și cu ritmuri fascinante, în strânsã
armonie cu acel cadru delicat. Tema lor principalã se referea la purificareasufletului și la împiedicarea musulmanilor de a cãdea pradã strãlucirii
înșelãtoare a vieții lumești. Primele versete au prezentat o imagine fidelã a
Iadului și a Raiului, conducând credincioșii pe o cale diametral opusã
practicilor pãcãtoase, care abundau printre co mpatrioții lor.
[1] Ibn Hișam, 1/245-262
[2] Ibn Hișam, 1/262

69BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
As-Salat (Rugãciunea)
Muqatil bin Sulaiman a spus: “Rugãciunea a fost stabilitã ca un ritual
obligatoriu, într-o fazã incipientã a chemãrii islamice, presupunând douãRaka’h (unitãți de rugãciune) dimineața, și la fel dupã-amiaza.
"… și preamãrește-L pe Domnul tãu cu laudã, atât spre searã cât și spre
dimineațã!"
[40:55]
Ibn Hager a spus: “Cu siguranțã, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – se ruga înainte de “cãlãtoria de noapte”, dar rãmâne încã o
problemã controversatã dacã rugãciunea era sau nu un ritual obligatoriuînainte de a se instala regula celor cinci rugãciuni pe zi. Se povestește cã
rugãciunea obligatorie a fost stabilitã de douã ori pe zi, dimineața înainte
de rãsãrit și seara înainte de apus. Numeroși povestitori spun cã, atuncicând Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a primit prima
Revelație, îngerul Gavriil a continuat și l-a învãțat cum sã facã spãlarea
ritualã (Uudu). Când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
a terminat, el a luat o mânã de apã și i-a stropit șalele.
[1]
Ibn Hișam a relatat cã, atunci când era timpul de rugãciune,
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – și tovarãșii
sãi mergeau într-o vale muntoasã pentru a se ruga în secret. Abu Talib i-a
vãzut odatã rugându-se pe Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – și pe Ali și i-a întrebat ce puneau la cale. Când a aflat cã
aceea era o rugãciune obligatorie, i-a îndemnat sã continue ceea ce
fãceau[2].
Tribul Quraiș aude despre Chemare
Vestea despre Chemare, chiar dacã aceastã etapã se desfãșura în
mod clandestin și pe baze individuale, s-a rãspândit și a acaparat interesulpublic în toatã Mekka. La început, mekkanilor nu le prea pãsa de
Muhammed și nu țineau cont de învãțãturile sale.
Inițial, ei au crezut cã Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
[1] Mukhtasar Sirat-ur-Rasul, p.88
[2] Ibn Hișam, 1/247

70BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
miluiascã – era doar un filosof religios, la fel ca Omaiia bin Abu As-Salt,
Quss bin Sa’ida ‘Amr bin Nufail și alții asemenea lor, care filozofau despredumnezeire și despre obligațiile religioase. Curând însã aceastã atitudine de
indiferențã s-a transformat într-una de adevãratã înțelegere.
Politeiștii din tribul Quraiș au început sã urmãreascã mișcãrile lui
Muhammed, neliniștiți de posibilitatea rãspândirii Chemãrii lui și a schimbãrii
mentalitãții majoritare.
[1]
Dupã trei ani de activitate secretã, a ieșit la ivealã un grup dintre
credincioși, marcați de spiritul fraternitãții și cooperãrii, având un obiectiv
bine definit în mintea lor: propagarea și înrãdãcinarea chemãrii la islam.
Timp de trei ani, Muhammed s-a mulțumit sã propovãduiascã într-un cercîngust de oameni. Venise însã timpul sã predice credința Domnului "la
câmp deschis".
Îngerul Gavriil i-a adus Revelația Voinței lui Allah de a-și înfrunta
poporul, de a le anula falsitatea și de a le zdrobi practicile idolatre.
[1] Fiqh As-Sirah, Ibn Al-Athir, p. 77-78

71BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
A DOUÃ ETAPÃ
PROPOVÃDUIREA DESCHISÃ
Prima revelație privitoare la propovãduire
“ăi sã-i previi tu pe oamenii care-ți sunt cei mai apropiați!” [26:214]
Acesta a fost primul verset dezvãluit în acest sens. Este inclus în
"Capitolul Aș-Su’ara", din Coran, care relateazã povestea lui Moise – Paceasã fie cu el, de la primele zile ale Profeției sale, la migrarea fiilor lui Israel,
fuga lor de faraon și de oamenii lui și pânã la înnecarea faraonului și a
gloatei sale. De fapt, acest capitol relateazã diferitele etape prin care atrecut Moise – Pacea fie cu el – în lupta sa cu faraonul și întru îndeplinirea
misiunii sale de a-și chema poporul la Allah.
Mai mult, include povestiri în care se vorbește despre groaznicul
sfârșit care-i așteaptã pe cei ce i-au defãimat pe Mesageri, așa cum au
fãcut și compatrioții lui Noe, ‘Ad, Thamud, Avraam, Lot și Ahlul-Aikah.
Cronologic, acest capitol aparține perioadei mekkane de mijloc, când
mediul cultural pãgân din Mekka a luat contact cu lumina Profeției, care i-a
dezvãluit pe mekkani în dispoziția lor cea mai arogantã. Pe scurt, mesajul
pe care acest capitol îl comunicã este: “Adevãrul este insurmontabil. Cândspiritul Profeției a ajuns la Mekka, a fost blocat de adepții pãcatului. Însã,
Adevãrul, spre deosebire de minciunã, este menit sã dãinuiascã veșnic, în
timp ce minciuna este sortitã cu siguranțã pieirii”.
Chemarea celor mai apropiate rude
În ascultarea Poruncilor lui Allah, Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – a reunit atât rudele din neamul Hașim, cât și
un grup din neamul Al-Muttalib bin ‘Abd Munaf. Adunarea numãra patruzeci
și cinci de oameni.
Abu Lahab a luat inițiativã și s-a adresat Profetului, astfel: “Aceștia
sunt unchii și verii tãi, așadar vorbește la obiect, dar mai întâi de toatetrebuie sã știi cã rudele tale nu sunt în poziția de a opune rezistențãîmpotriva tuturor arabilor. Un alt lucru pe care trebuie sã-l ai în vedere estecã rudele tale îți sunt de ajuns. Va fi mai ușor pentru ei dacã le urmezi

72BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Tradiția decât dacã ai de-a face cu celelalte clanuri Quraișe, sprijinite de
alți arabi. N-am mai auzit de nimeni pânã acum care sã atragã asupra
rudelor sale mai mult rãu decât tine”. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – a tãcut și nu a mai spus nimic la acea
adunare.
El i-a invitat apoi la o altã întâlnire și mulți au fost cei care au venit.
Apoi s-a ridicat și a ținut o scurtã cuvântare în care a explicat foarteconvingãtor despre ce era vorba.
El a spus: “Eu preamãresc Slava lui Allah, Îi caut ajutorul, cred în El,
îmi pun încrederea în El, și mãrturisesc cã nu existã alt zeu în afarã deAllah. O cãlãuzã nu-și minte niciodatã oamenii. Jur pe Allah, cã nu existãalt zeu în afarã de El și cã am fost trimis ca Mesager atât vouã, cât șiîntregii lumi. Jur pe Allah, cã veți muri așa cum dormiți și veți învia așa cumvã treziți. Veți fi chemați sã dați socotealã pentru faptele voastre. ăi atunciveți avea ori Iadul pentru totdeauna, ori Grãdina Paradisului pentru
totdeauna”.
Abu Talib a rãspuns: “Dorim sã te ajutãm, acceptãm sfaturile tale și
credem în cuvintele tale. Aceștia pe care i-ai adunat sunt rudele tale și eu
sunt unul dintre ei, dar sunt cel mai nerãbdãtor sã mã supun dorinței tale.Fã ce ți s-a poruncit. Eu te voi proteja și te voi apãra, dar nu pot pãrãsi
religia lui ‘Abdul-Muttalib”.
Abu Lahab i-a spus atunci lui Abu Talib: “Jur pe Allah, cã acesta este
un lucru rãu. Trebuie sã-l oprești înainte s-o facã alții”. Abu Talib, însã, a
rãspuns: “Jur pe Allah, cã îl voi apãra atâta timp cât trãiesc”.
[1]
Pe Muntele As-Safa
Dupã ce Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – s-a asigurat cã Abu Talib își respectã promisiunea de a-l apãra,
în timp ce el îi chema pe oameni la Allah, s-a urcat într-o zi pe Muntele As-
Safa și a strigat cu glas tare: “O, Sabaha!” Clanurile Quraiș au venit atuncila el. El i-a chemat sã mãrturiseascã Unicitatea lui Allah și sã creadã în
Solia lui și în Ziua Învierii.
Citându-l pe Ibn ‘Abbas, Al-Bukhari – Dumnezeu sã fie mulțumit de el –
a relatat o parte a acestei întâmplãri, când urmãtoarele versete au fost
[1] Fiqh As-Sirah, p. 77-78

73BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dezvãluite:
“ăi sã-i previi tu pe oamenii care-ți sunt cei mai apropiați!” [26:214]
Acesta a spus: "Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – a urcat pe Muntele As-Safa și a început sã strige: “O, neam
Fahr! O, neam ‘Udai”, acestea fiind douã clanuri Quraiș.
Mulți oameni s-au adunat acolo, iar cei care n-au putut veni, au trimis
pe alții care sã le poatã povesti. Abu Lahab a fost și el prezent. Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a spus: “Vedeți, dacã v-aș spune
cã în vale sunt niște cãlãreți care pun la cale sã vã cotropeascã, m-ați
crede?” Ei au rãspuns: “Da, tu nu ne-ai mințit niciodatã”. El a spus: “Eu vãavertizez înainte sã înceapã o furtunã puternicã”. Abu Lahab a zis de
îndatã: “Piei din ochii mei! Ne-ai adunat aici pentru atâta lucru?” Atunci au
fost revelate versetele"
[1]:
"Sã piarã mâinile lui Abu Lahab" [111:1]
Cu acceptul lui Abu Huraira, Muslim – Allah sã fie mulțumit de el – a
relatat un alt fragment al acestei întâmplãri.El a spus: “Când urmãtoareleversete au fost dezvãluite:
“ăi sã-i previi tu pe oamenii care-ți sunt cei mai apropiați!” [26:214],
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – i-a chemat
pe toți cei din tribul Quraiș. Așa cã ei s-au adunat, iar el le-a atras atenția,
vorbind la modul general. S-a referit apoi în special la anumite triburi și a
spus:
“O, trib Quraiș, salvați-vã de Foc! O, voi cei din neamul Ka'b, salvați-vã
de Foc! O, Fatima, fiicã a lui Muhammed, salveazã-te de Foc, fiindcã eu nu
am nici o putere sã te apãr de Allah cu nimic, decât voi întãri legãtura cutine”.
[2]
A fost într-adevãr o Chemare concisã și rãspicatã care declara fãrã
echivoc celor mai apropiate rude cã numai credința în Mesajul lui Allah
poate constitui piatra de hotar pentru orice legãturã viitoare dintre el și ei și
cã legãtura de sânge pe care se baza întreaga viațã arabã încetase sã maiexiste în lumina acelui ultimatum divin.
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/207; Sahih Muslim, 1/114
[2] Sahih Muslim 1/114; Sahih Al-Bukhari, 1/385, 2/702

74BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Strigarea Adevãrului și reacția politeiștilor
Vocea Profetului a continuat sã rãsune în Mekka pânã când urmãtorul
verset a fost dezvãluit: “ Vestește, darã, limpede ceea ce ți se poruncește și
nu-i bãga în seamã pe politeiști ”[15:94]. El a început atunci sã discrediteze
practicile superstițioase ale idolatriei, dezvãluind realitatea inutilã șineputința absolutã a acesteia, prin dovezi concrete cã idolatria în sine sau
ca modalitate prin care un idolatru vine în contact cu Allah este o falsitate
evidentã.
Mekkanii s-au manifestat cu furie și dezaprobare. Cuvintele lui
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – au fost ca o loviturã
de trãznet care a zdruncinat pânã la temelie viața ideologicã îndelungrespectatã a mekkanilor. Cu mare greutate suportau sã audã pe cineva
atacându-i pe politeiști sau pe idolatrii, ori criticându-i pe cei rãtãciți. Ei auînceput sã-și uneascã forțele pentru a-și rezolva problema, adicã pentru a
înãbuși revoluția care se extindea cu pași repezi și pentru a da o loviturã
decisivã adepților ei, înainte ca aceasta sã le devoreze și sã le zdrobeascãtradițiile consacrate și moștenirea strãveche. Mekkanii aveau convingerea cã
negarea oricãrei divinitãții, cu excepția lui Allah și credința în Mesajul divin
și în Viața de Apoi, sunt interpretate în termeni de supunere completã șiangajament absolut, ceea ce nu le dã nici cea mai micã posibilitate de a
pretinde autoritate asupra lor și asupra averilor lor, fãrã a mai aminti de
autoritatea asupra supușilor lor. Pe scurt, se pretindea ca supremațiareligioasã și liberul arbitru sã nu se mai practice, plãcerile lor fiind de acum
subordonate plãcerilor lui Allah și ale Mesagerului Sãu și, în ultima
instanțã, ei vor trebui sã se abținã de la a-i mai nedreptãți pe cei acuzați deslãbiciune și de a mai sãvârși pãcate grave în viața lor cotidianã. Ei erau
deja conștienți de aceste semnificații și de aceea sufletele lor nu
consimțeau sã accepte aceastã poziție “umilitoare”, nu atât din motivelegate de demnitate și onoare, cât mai degrabã întrucât ar fi simțit cã se
atenteazã la demnitatea și onorea lor: “Însã omul voiește mai degrabã sã
pãcãtuiascã înainte.” [75:5]
Ei erau conștienți de toate aceste consecințe, dar nu își puteau
permite sã ia atitudine fațã de omul cinstit și corect care reprezenta un

75BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
model de bune maniere și valori umane. Nu mai cunoscuserã un asemenea
exemplu în toatã istoria poporului și a strãmoșilor lor. Ce puteau sã facã?Erau dezorientați și aveau toate motivele sã fie așa.
Dupã deliberãri îndelungi, au ajuns la singura soluție disponibilã și
anume, sã ia legãturã cu unchiul Mesagerului, Abu Talib, cãruia sã-i cearãsã intervinã, sfãtuindu-l pe nepotul sãu sã-și înceteze activitãțile. Pentru a
da o mai mare notã de seriozitate și onestitate cererilor, au hotãrât sã
atingã cea mai sensibilã coardã a vieții arabe: mândria strãmoșeascã. Eis-au adresat lui Abu Talib în felul urmãtor: “O, Abu Talib! Nepotul tãu
blestemã zeii, cautã greșeli în felul nostru de viațã, își bate joc de religia
noastrã și-i umilește pe strãmoșii noștri. Ori îl oprești tu, ori ne lași pe noisã punem mâna pe el, pentru cã nici tu, nici noi nu ne înțelegem cu el, și
noi te vom scãpa de el.” Abu Talib a încercat printr-un rãspuns politicos sã
le potoleascã mânia. Oricum, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – și-a continuat calea, propovãduind religia lui Allah și
chemându-i pe oameni sã i se alãture, nepãsãtor fațã de toate încercãrile
lor disperate și de intențiile lor rãuvoitoare.
[1]
Un consiliu consultativ pentru a-i priva pe pelerini de
Chemarea lui Muhammed
În acele zile, tribul Quraiș avea o altã preocupare serioasã.
Proclamarea Chemãrii data doar de câteva luni și sezonul Pelerinajului era
foarte aproape. Quraișii știau cã delegații arabi trebuiau sã soseascã în
scurt timp. Ei au cãzut de acord cã trebuia gãsitã o modalitate care sã-iîmpiedice pe arabii pelerini sã afle despre noua credințã propovãduitã de
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Atunci au mers sã-l
caute pe Al-Ualid bin Al-Mughira pentru a se consulta în aceastã problemã.Al-Ualid i-a invitat sã adopte o decizie care sã se bucure de aprobarea
tuturor. Ei erau însã nehotãrâți. Unii au sugerat ca Profetul sã fie descris caun ghicitor, dar aceastã sugestie a fost respinsã pe motiv cã vorbele lui
erau înțelese. Alții au propus sã fie denumit nebun, posedat de demoni, dar
și aceastã idee a fost respinsã, pentru cã nu fuseserã descoperitemanifestãri caracteristice acestei stãri de spirit, dupã cum pretindeau ei.“De ce nu spunem despre el cã este poet?”, au spus unii. Nici aici nu au
[1] Ibn Hișam, 1/265.

76BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ajuns la un punct comun, sub pretextul cã vocabularul sãu era total în afara
lexiconului poetic. “Bine, atunci, hai sã-l acuzãm cã practicã vrãjitoria”, asunat a patra sugestie. ăi de data asta, Al-Ualid s-a împotrivit, spunând cãera știut faptul cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
nu s-a implicat niciodatã în practica suflatului în pumni și a admis cã
vorbirea lui era plãcutã. Totuși, el a considerat cã vrãjitoria era cea maiplauzibilã acuzație pe care i-o puteau aduce lui Muhammed. Pãcãtoasaadunare a aprobat aceastã opinie și a consimțit la propagarea unei formuleunanime, în sensul cã Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã
– era un magician atât de puternic și de stãpân pe arta sa, încât putea
despãrți cu ușurințã pe tatã de fiu, pe frate de sorã, pe soț de soția lui și
pe un ins de clanul sãu.
[1]
În acest sens, este demn de menționat faptul cã Allah a revelat
șaisprezece versete cu privire la Al-Ualid și la metoda perfidã cu care aveade gând sã-i manipuleze pe oamenii ce erau așteptați sã soseascã laMekka pentru pelerinaj. Allah spune:
“El a cugetat și a hotãrât!
ăi omorât sã fie!
Dupã cum el a hotãrât!
Omorât sã fie! Dupã cum el a hotãrât!Apoi el a mai cugetat,Apoi s-a posomorât și s-a încruntat,Apoi s-a întors și s-a arãtat trufaș
ăi a zis: "Aceasta nu este decât vrãjitorie care se învațã!
Aceasta nu este decât vorbã a unui om!"
[74:18-25]
Abu Lahab, cel mai ticãlos dintre ei, era dușmanul declarat al
islamului și al lui Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. El
pãșea în urma Profetului și striga: “O, oameni, nu-l ascultați fiindcã este unmincinos, este un nelegiuit”. În pofida acestor lucruri, Muhammed – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a reușit sã creeze agitație în întreaga
regiune și chiar sã convingã câțiva oameni sã-i accepte Chemarea.
[2]
Tentative de a împiedica evoluția islamului
Quraișii erau conștienții de faptul cã Muhammed nu putea fi împiedicat
sã-și propage chemarea. Astfel, în încercarea disperatã de a înãbuși valul
[1] Ibn Hișam, 1/271; Fi Zilal Al-Qur'an, 29/188
[2] At-Tirmidhi, Musnad Ahmad, 3/492, 4/341.

77BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
copleșitor al mișcãrii, au recurs la diverse mijloace meschine:
1. Umilirea, ridiculizarea, minciuna și batjocura erau modalitãți ieftine
care îi vizau pe noii convertiți în general, și pe Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – în particular, cu scopul de a le atrage
disperarea și de a le slãbi avântul arzãtor al credinței.
Ei îl învinuiau pe Mesagerul lui Allah ori cã era posedat de djinni[1], ori
cã era nebun:
ăi zic ei [mekkanii]: „O, tu cel cãruia i-a fost pogorât Coranul, tu ești
apucat [15:6] sau un mincinos care practicã vrãjitoria:
“S-au mirat ei cã le-a venit un prevenitor chiar dintre ei, iar necredincioșii
au zis: “Acesta este un vrãjitor mincinos. ” [38:4]
Încercând sã-i tulbure starea de echilibru și fermitate, ochii lor îl
priveau pe omul de bine ca și cum l-ar fi mâncat sau l-ar fi sfâșiat în bucãți.Ei foloseau tot felul de termeni abuzivi, cum ar fi "nebunul", "cel posedat de
spiritul rãu" și așa mai departe.
“Aceia care nu cred aproape cã te doboarã cu privirile lor, când aud
Îndemnarea, și zic ei: "El este smintit! ” [68:51]
Printre primii convertiți exista un grup de oameni care din nefericire nu
aveau în spate nici un clan puternic care sã-i sprijine. Aceste suflete
nevinovate erau ridiculizate și batjocorite tot timpul. Referindu-se la acești
oameni, îngâmfații aristocrați quraiși îl întrebau mereu pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã, cu ironie și dispreț:
“Aceștia sunt cei pe care i-a binecuvântat Allah cu harul Sãu dintre
noi?” [6:53]
ăi Allah a spus:“Oare nu este Allah cel care-i cunoaște cel mai bine pe cei mul-
țumitori? ” [6:53]
Ticãloșii râdeau de cei drepți în numeroase feluri:a. râdeau pe ascuns de credința lor, simțindu-se mult superiori
acestora.
b. râdeau de ei în locurile publice, insultându-i sau fãcându-le cu
ochiul.
c. îi atacau în propriile lor case.
d. oriunde și oricând îi vedeau, îi hãrțuiau și îi numeau: "proștii care
au rãtãcit drumul".
[1] Duhuri, spirite nevãzute.

78BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
În Viața de Apoi toate aceste șiretlicuri și minciuni vor fi demascate și
locurile se vor inversa. Allah a spus:
“Cei ce sunt nelegiuiți au râs de cei care cred,
Iar când au trecut pe lângã ei, și-au fãcut semne,Iar când s-au întors la familiile lor, s-au întors ei batjocorind,Iar când i-au vãzut pe ei, au zis: "Aceștia sunt în rãtãcire!"Or ei nu au fost trimiși ca pãzitori asupra lor!
” [83:29-33]
2. Denaturarea învãțãturilor lui Muhammed, provocarea de ambiguitãți,
vehicularea propagandei mincinoase, mãsluirea de declarații nefondatelegate de doctrina, persoana și caracterul sãu și exagerarea în așa modîncât sã descurajeze orice intenție de reflecție logicã a publicului. Referitorla Coran ei spuneau cã:
“… Legende ale înaintașilor sunt cele care le-au fost scrise și ele îi
sunt dictate lui dimineața și seara ” [25:5]
Nedreptatea a continuat fãrã încetare, întipãrind în mintea oamenilor
ideea cã nu Coranul era Revelație adevãratã:
“Aceasta nu este decât o minciunã pe care el a nãscocit-o și în care
l-a ajutat și un alt neam ” [25:4]
În asemenea circumstanțe, pãcãtoșii atribuiau musulmanilor tocmai
acele intenții și acțiuni de care ei înșiși se fãceau vinovați. Pãgânii și ceicare erau ostili revelației lui Allah și islamului nu puteau înțelege cum deasemenea versete minunate curgeau din gura Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – fãrã sã fi fost învãțat de cineva și susțineau
cã:
“Îl învațã pe el [Coranul] un om ” [16:103]
Ei au mai ridicat și altã obiecție nefondatã și superficialã:“Ce este cu acest Trimis care mãnâncã bucate și merge prin târguri? ”
[25:7]
Ei erau de o tristã ignoranțã și greșeau în mod dureros, neputând
pricepe cum de un învãțãtor al omenirii (așa cum Muhammed pretindea a fi)le poate împãrtãși felul de a fi, se amestecã în viața lor, este la curent cufaptele lor și împarte cu ei bucuriile și tristețile. Nobilul Coran a negat cuvehemențã acuzațiile și afirmațiile lor și a explicat cã vorbele Profetului- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – sunt Revelații ale Domnului.
Natura și conținutul lor reprezintã o provocare îndrãzneațã pentru cei careatribuie exprimãrilor lui profetice o origine comunã sau similarã spasmelormintale ale unui reformator visãtor, efuziunilor unui poet frenetic ori

79BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pãlãvrãgelii incoerente a unui om nebun.
3. Compararea Coranului cu mitologia anticilor, cu scopul de a
distrage atenția oamenilor de la Cuvintele lui Allah. Odatã, An-Nadr bin
Harith s-a adresat quraișilor, astfel:
“O, trib Quraiș! Sunteți martorii unui fenomen nemaiîntâlnit, fațã de
care pânã acum v-ați arãtat neajutorați. Muhammed a crescut aici printre
noi și s-a dovedit a fi întotdeauna foarte îndatoritor, fiind tânãrul cel mai
cinstit și mai demn de încredere. Oricum, mai târziu, când a ajuns lamaturitate, a început sã predice despre o nouã credințã, strãinã societãții
voastre, și s-a împotrivit plãcerilor voastre. Astfel, de la un timp ați început
sã-l acuzați cã ar fi vrãjitor sau ghicitor, poet sau chiar nebun. Jur pe Allah,cã el nu este nimic din toate acestea. El nu este interesat sã sufle în
pumni ca magicienii, iar cuvintele lui nu sunt ale unui ghicitor. Nu este nici
poet fiindcã mentalitatea sa nu e cea a unui palavragiu și, cu siguranțã,nu-i nici nebun, deoarece nu s-a aflat niciodatã cã ar fi avut halucinații de
vreun fel sau alte manifestãri caracteristice nebunilor. O, popor Quraiș! Este
într-adevãr o problemã serioasã și vã sfãtuiesc sã vã revizuiți atitudinea.”
Se povestește cã într-o etapã ulterioarã, An-Nadr a plecat la Hira,
unde s-a familiarizat cu tradițiile regilor Persiei și cu rațiunile unor oameni
ca Rustum și Asphandir, și apoi s-a reîntors la Mekka. Aici stãteaîntotdeauna în umbra Profetului, la toate adunãrile pe care acesta le ținea
pentru a predica despre noua credințã și îi atenționa pe oameni asupra
mâniei lui Allah. An-Nadr îl urma fãțiș pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – și, la aceleași adunãri, povestea lungi istorii despre oamenii
aceia din Persia. Apoi își încheia întotdeauna discursul, întrebând perfiddacã nu cumva l-a întrecut pe Muhammed.
[1]
Ibn ‘Abbas relata cã An-Nadr angaja cântãrețe, care prin melodiile și
farmecele lor fizice distrãgeau de la islam pe oricine se atașa câtuși de
puțin de Profet. În acest sens, Allah spune:
“Dar printre oameni sunt și [unii] care cumpãrã poveștile deșarte pentru a
rãtãci cu ele de la calea lui Allah ” [31:6][2]
4. Într-o nouã încercare de a-l abate pe Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – de la principiile lui, Quraișii l-au invitat sã
ajungã la un compromis și i-au propus sã cadã la învoialã cu practicile lor
[1] Ibn Hișam, 1/290, 300, 358; Tafhim-Qur'an, 4/8,9.
[2] Tafhim-ul-Qur'an, 4/9.

80BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
preislamice, astfel încât el sã renunțe parțial la religia lui și politeiștii sã
facã același lucru.
Allah Preaînaltul spune:
“Ei ar dori ca tu sã fii binevoitor și sã fie și ei binevoitori " [68:9]
În relatarea lui Ibn Jarir și At-Tabarani, idolatrii au propus ca timp de
un an Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – sã se închine
la zeii lor și ei sã se închine Stãpânului lui, tot un an. Într-o altã relatare,
ei au spus: “Dacã-i accepți pe zeii noștri, ne vom închina și noi la al tãu.”
Ibn Ishaq relata cã Al-Asuad bin Al-Muttalib, Al-Ualid bin Al-Mughira,
Omaiia bin Khalaf și Al-‘As bin Ua’il As-Sahmi, un grup de politeiști
influenți, l-au prins pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – în
timp ce fãcea ocolul Sfântului Sanctuar și i-au propus sã se închine la ceea
ce se închinau și ei, astfel încât, dupã pãrerea lor, ambele pãrți sã ajungã la
un numitor comun. Ei au adãugat: “Dacã Domnul pe care-l venerezi tu se va
dovedi a fi mai bun decât ai noștri, atunci va fi cu atât mai bine pentru noi,dar dacã zeii noștri se dovedesc a fi mai buni decât Dumnezeul tãu atunci
tu vei avea de câștigat din asta.”
Allah PreaÎnaltul a revelat urmãtorul capitol:“Spune: "O, voi, necredincioși!
Eu nu ador ceea ce adorați
ăi nici voi nu adorați ceea ce ador eu.Nici adorarea mea nu este asemeni adorãrii voastre,
ăi nici adorarea voastrã nu este asemenea adorãrii mele!
Voi aveți religia voastrã, iar eu am religia mea! " [109]
[1]
Persecuțiile
La începutul celui de-al patrulea an al Chemãrii, pentru o perioadã de
câteva luni, politeiștii și-au limitat tacticile de hãrțuire, numai la cele mai
sus menționate. Când și-au dat seama de inutilitatea acestor proceduri, ei
au decis sã realizeze o campanie completã de opoziție. Ei au organizat oadunare generalã și au ales un comitet de douãzeci și cinci de oameni
dintre notabilii Quraiș, avându-l pe Abu Lahab, unchiul Profetului, ca
președinte. Dupã îndelungi deliberãri, au ajuns la concluzia cã trebuiau luatemãsuri menite sã opreascã pe mai multe direcții puternicul val islamic.
[1] Ibn Hișam, 1/362

81BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Erau hotãrâți sã nu precupețeascã nici un efort pentru combaterea noii
credințe. Ei au decis sã-l calomnieze pe Mesagerul lui Allah și sã-i supunãpe noii convertiți la diverse torturi, utilizând toate resursele disponibile. În
ceea ce-i privește pe noii musulmani, aceste idei erau ușor de pus în
practicã, ei fiind de fapt slabi. Cât despre Profet – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã, acesta nu era ușor de calomniat, deoarece avea o
asemenea gravitate, mãreție și perfecțiune a caracterului, încât acestea îirețineau pânã și pe dușmanii lui sã comitã vreun act nebunesc împotriva sa.
Îl avea, de asemenea, pentru a-l ajuta, pe unchiul sãu, Abu Talib, care aveao descendențã nobilã și un clan ce inspira spaimã. Aceastã situație
reprezenta o sursã de mare îngrijorare pentru necredincioșii care simțeau
totuși cã nu mai puteau arãta rãbdare sau toleranțã în fața unei puteriformidabile, care înainta constant spre a le anula practicile religioase și a le
desființa autoritatea.
Însuși Abu Lahab a luat inițiativa unei noi serii de persecuții și a
început sã cântãreascã nenumãrate aspecte referitoare la acțiunile
dãunãtoare, ura și rãutatea îndreptate împotriva lui Muhammed. A început
cu aruncatul pietrelor asupra Profetului, obligându-i pe cei doi fii ai sãi sãdivorțeze de nevestele lor, Ruqaiia și Umm Kulthum, fiicele Profetului.
[1] S-a
bucurat cu rãutate de moartea celui de-al doilea fiu al lui, numindu-l: "omul
separat de vlãstarul sãu". L-a urmat pe Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã – pe parcursul pelerinajului și al predicilor, pentru a-i
dezminți spusele și a-i instiga pe beduini împotriva sa și a Chemãrii sale.[2]
Soția lui, Umm Jamil bint Harb, sora lui Abu Sufian, a contribuit și ea la
aceastã campanie brutalã. Ea a dovedit cã nu era mai prejos decât soțul ei
în ura și dușmãnia pe care le nutrea fațã de Profet – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã. Împletea fibre de frunze de palmieri cu buchete de spini și
le presãra pe potecile pe care trecea Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã, pentru a-l rãni astfel fizic. Era o adevãratã scorpie, irascibilã
și cu limbaj abuziv, maestrã în a țese intrigi și în a ațâța focul discordiei și
al rãzvrãtirii. A fost pe drept etichetatã în Sfântul Coran: "cãrãușa de lemn
de foc"[3]. Dupã ce a primit aceastã veste, ea a mers direct la Moschee,
având în mânã pietre pentru a-l lovi pe Profet. Allah Cel Mare i-a luat
[1] Fi Zilal Al-Qur-an, 30/282; Tafhim-ul-Qur'an, 6/522
[2] At-Tirmidhi
[3] "Cãrãușa de lemn de foc" – "persoana care în Iad carã lemne pentru a
ațâta focul în care ard pãcãtoșii"

82BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
vederea și ea l-a vãzut doar pe Abu Bakr care ședea chiar lângã Profet
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. Atunci, cu mare impertinențã, s-a
adresat lui Abu Bakr, amenințând cã va zdrobi cu pietre gura Tovarãșului lui,
și a recitat un vers plin de sfidare nerușinatã: “Noi nu ne-am supus celuidisprețuit, i-am respins Chemarea și ne-am îndepãrtat de religia lui”.
Dupã ce ea a plecat, Abu Bakr s-a întors spre Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – și a cerut lãmuriri despre cele întâmplate.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – l-a asigurat cã ea nu-l
vãzuse, fiindcã Allah îi întunecase vederea.
[1]
Abu Lahab și familia lui dãdeau acele exemple rușinoase de torturã
și hãrțuialã, în ciuda legãturii de sânge care-i apropia de Profet, fiind unchiul
acestuia și locuind în case învecinate. De altfel, mai toți vecinii Profetului
încercau sã-l defãimeze. Ei au aruncat pânã și cu mãruntaie de caprã în el,în timp ce-și fãcea rugãciunile. El se plângea întotdeauna de acea
vecinãtate nepotrivitã, dar fãrã nici un rezultat, fiindcã aceștia erau prea
orbiți în nelegiuirea lor.
Al-Bukhari, cu acordul lui Ibn Mas’ud, a povestit cã, odatã când
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – se prosterna în timpul
rugãciunii în Al-Ka'ba, Abu Jahl a cerut tovarãșilor lui sã aducã fãtul murdaral unei cãmile și sã i-l punã pe spate. ‘Uqba bin Abu Mu’ait a fost
nefericitul care s-a grãbit sã ducã la îndeplinire aceastã faptã rușinoasã. Toți
necredincioșii au început sã râdã. Tot atunci s-a întâmplat ca Fatima, fiicaProfetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, sã treacã pe acolo. Ea
a luat murdãria de pe spatele tatãlui ei. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – a chemat mânia lui Allah asupra lor, mai ales asupra lui
Abu Jahl, ‘Utba bin Rabi’a, ăaiba bin Rabi’a, Al-Ualid bin ‘Utba, Omaiia bin
Khalaf și ‘Uqba bin Mu’ait. Este bine știut faptul cã toți aceștia au murit în
bãtãlia de la Badr
[2].
Mijloacele de oprimare asupra cãrora șefii din Mekka, în special
Omaiia bin Khalaf, se opriserã în intenția lor de a-l defãima pe Profet, erau
cleveteala și provocarea scandalului.
În acest sens, Allah spune:
“Vai pentru tot clevetitorul și defãimãtorul ” [104:1]
[1] Ibn Hișam, 1/335
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/37.

83BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
‘Uqba bin Al-Mu’ait asista odatã la o adunare a Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – și îl asculta propãvãduind islamul. Un
prieten apropiat de-al sãu, Ubai bin Khalaf, a aflat despre acest lucru. El nu
putea tolera aceasta, astfel cã l-a certat pe ‘Uqba și i-a poruncit sã scuipe
obrazul sfânt al Profetului. Acesta a fãcut acest lucru fãrã rușine. Ubai nu
rata nici o ocazie ivitã de a-l calomnia pe Profet. A mãcinat chiar oasevechi, descompuse și a suflat praful rezultat pe el. De asemenea,
Al-Akhnas bin ăuraique Ath-Thaqafi ponegrea caracterul Profetului ori de
câte ori avea ocazia. Sfântul Coran, cu referire directã la faptele mârșaveale acestui om, i-a atribuit nouã trãsãturi abominabile:
“Nu da ascultare celui care juruiește întruna și e vrednic de dispreț,
Defãimãtor, care umblã cu clevetiri,Care împiedicã binele, e nelegiuit, pãcãtos,Crud, și, dupã toate astea, și bastard
” [68:10-13][1].
Aroganța și trufia lui Abu Jahl au blocat toate cãile care ar fi putut
induce fie și cea mai micã sclipire de credințã în inima lui:
“Însã el nici nu a crezut, nici nu a fãcut Rugãciunea ” [75:31].
Mai mult, el a vrut chiar sã-i interzicã Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – sã intre în Sfântul Sanctuar. Odatã, în timp
ce Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – se ruga în incinta
Casei Sfinte, Abu Jahl a intrat amenințãtor, rostind cuvinte jignitoare.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – l-a certat cu asprime,
însã Abu Jahl i-a rãspuns cu obrãznicie cã el era cel mai puternic în
Mekka. Allah a dezvãluit apoi:
“Sã-i cheme el pe cei din preajma lui ” [96:17]
Într-o altã versiune a aceluiași incident, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – l-a luat pe Abu Jahl de gât și l-a scuturat
puternic, spunând:
“Vai ție, vai!
ăi încã o datã: Vai ție, vai! " [75:34,35].
Abu Jahl n-a ținut cont de acest reproș și nici nu și-a dat seama de
faptele sale prostești. Dimpotrivã, era hotãrât sã meargã pânã la extremã și
a jurat cã-l va arunca pe Mesager cu fața în țãrânã și-i va pune piciorul pe
grumaz.
Nici n-a apucat bine sã-și ducã la îndeplinire intenția mișeleascã,
[1] Ibn Hișam, 1/356

84BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pentru cã de îndatã a fost vãzut întorcându-se și apãrându-se cu mâinile (ca
și când l-ar fi urmãrit ceva groaznic). Camarazii lui l-au întrebat ce seîntâmplase. El a spus: “Am observat un șant de foc arzând și niște aripi înzbor”. Mai târziu, Mesagerul a explicat: “Dacã ar fi continuat, îngerii i-ar fismuls mãdularele, unul câte unul”.
[1]
Acesta a fost tratamentul umilitor la care a fost supus Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, un mare om, respectat de compatrioții
sãi și care-l avea în spate pe unchiul sãu, Abu Talib, un om influent careputea sã-l sprijine. Dacã așa stãteau lucrurile cu Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã, ce sã mai spunem despre acei oameni
considerați slabi, care nu aveau nici un clan care sã-i sprijine? Încontinuare, vom prezenta detalii referitoare la situația lor. Ori de câte oriAbu Jahl afla despre convertirea la islam a unui om de vițã nobilã, careavea prieteni puternici, începea sã-i umileascã înțelepciunea și intelectul șisã-i submineze judecata. Dacã se întâmpla ca acesta sã fie negustor,începea sã-l amenințe cu consecințe cumplite. Dacã noul convertit avea opoziție socialã umilã, Abu Jahl îl bãtea fãrã milã și îl supunea la torturiinimaginabile.
[2]
Unchiul lui ‘Uthman bin ‘Affan îl înfãșura pe ‘Uthman în frunze de
palmier și aprindea focul sub el.
Când Umm Mus’ab bin 'Umair a aflat de convertirea fiului ei, ea nu i-a
mai dat de mâncare, dându-l apoi afarã din casã.
El se bucura de o viațã luxoasã și ușoarã, dar în urma torturilor
îndurate, pielea i s-a zbârcit și a început sã arate oribil.[3]
Bilal, sclavul lui Omaiia bin Khalaf, a fost bãtut pânã la sânge de
stãpânul lui, când acesta a aflat despre convertirea sa la islam.
Uneori i se punea o funie de gât și era târât de vagabonzi pe strãzile
și chiar pe dealurile din Mekka. Alteori era privat mult timp de mâncare șiapã sau era legat fedeleș și pus sã se întindã pe nisipul arzãtor, cu unbolovan peste el. Multe alte asemenea mãsuri au fost luate împotriva sapentru a-l sili sã renunțe. Toate acestea însã au fost în zadar. El a persistatîn credința lui privind Unicitatea lui Allah.
Într-un astfel de moment, s-a întâmplat ca Abu Bakr sã treacã pe
acolo. Fãcându-i-se milã de el, l-a cumpãrat și l-a eliberat de sclavie.
[4]
[1] Fi Zilal Al-Qur'an, 29/312; Sahih Muslim
[2] Ibn Hișam, 1/320
[3] Rahmat-ul-lil’alamin, 1/57; Talqih Fuhum Ahl-at-Athar, p.60[4] Ibn Hișam, 1/317-318; Rahmat-ul-lil’alamin, 1/57

85BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
O altã victimã a arbitrarului Quraiș-ilor a fost ‘Ammar bin Yasir, un
sclav eliberat din neamul Makhzum. El împreunã cu mama și tatãl sãu auîmbrãțișat islamul încã din faza incipientã. Au fost forțați în mod repetat sã
se întindã pe nisipul arzãtor și au fost grav bãtuți. Uneori, ‘Ammar era
împins pe cenușã fierbinte. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – a fost adânc mișcat de atrocitãțile la care erau supuși ‘Ammar și
familia sa. El îi consola întotdeauna și își ridica mâinile în rugãciune,spunând: “Fiți rãbdãtori, voi într-adevãr vã veți gãsi locul în Paradis”. Yasir
tatãl a murit din cauza torturilor repetate. Sumaiia, mama lui ‘Ammar, a foststrãpunsã mortal cu baioneta de cãtre Abu Jahl, meritând astfel titlul de
prima femeie martirã a islamului. ‘Ammar însuși a fost supus la diferite
metode de torturã și era amenințat tot timpul cã va suferi și mai mult dacãnu-l ponegrea pe Muhammed și nu îi preamãrea pe Al-Lat și ‘Uzza. Într-un
moment de slãbiciune, el a murmurat un cuvânt deslușit ca retractare, deși
inima lui n-a tremurat niciodatã, și, când s-a întors la Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã, acesta l-a consolat pentru durerea lui și i-a
întãrit credința. Imediat dupã aceea a fost revelat urmãtorul verset:
“Aceia care nu cred în Allah, dupã ce au crezut – afarã de acela care
este silit [sã nu creadã], dar inima lui este netulburatã întru credințã" [16:106]
Aflah Abu Fakih, un sclav eliberat din neamul ‘Abd Ad-Dar, a fost al
treilea dintre aceste victime neajutorate. Tiranii îl legau de picioare cu ofunie și îl târau pe strãzile din Mekka.
[1]
Khabbab bin Al-Aratt a fost și el o victimã și de fiecare datã când se
ivea o ocazie, era supus la nelegiuiri asemãnãtoare. Politeiștii mekkani îismulgeau pãrul din cap, îi rãsuceau gâtul și îl forțau sã se întindã pe
cãrbuni încinși, punându-i, ca sã nu fugã, o piatrã mare pe piept.
Unii musulmani cu rang și poziție au fost înfãșurați în piei crude de
cãmilã și aruncați, iar alții au fost îmbrãcați în armuri și azvârliți pe nisipul
arzãtor, în bãtaia fierbinte a soarelui Arabiei.
[2]
Nici chiar femeile convertite nu erau scutite de astfel de tratamente
chinuitoare și lista este mult prea lungã pentru a le putea menționa pe
toate.
Zanira, An-Nahdiia și fiica ei, Umm ‘Ubais, precum și multe altele,
au avut parte de persecuție în mâinile asupritorilor, printre aceștia
[1] Eijaz At-Tanzil, p.33
[2] Talqih Fuhum Ahl-al-Athar, p.60; Rahmat-ul-lil’alamin, 1/57

86BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
numãrându-se și ‘Omar bin Al-Khattab – desigur, înainte de convertirea sa la
islam.[1]
Abu Bakr, un om credincios și bogat, a cumpãrat și a eliberat câteva
dintre aceste sclave, așa cum a fãcut și cu Bilal și cu ‘Amir bin Fuheira.
Casa Al-Arqam
Din cauza acestor persecuții inumane, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – a con siderat înțelept sã-i sfãtuiascã pe
adepții sãi sã ținã secretã convertirea atât în vorbã, cât și în fapt. De teamã
sã nu afle Quraișii despre proiectele lui și sã ia astfel mãsuri care sã-i
dejoace planurile, el a hotãrât sã-i întâlneascã în secret pe adepții lui.
De asemenea, se gândea sã evite orice fel de confruntare deschisã
cu politeiștii, întrucât într-o fazã atât de timpurie a islamului aceasta nu era
în interesul Chemãrii abia nãscute, vulnerabilã încã și nematurizatã deplin.
Odatã, în al patrulea an al Profeției, musulmanii se îndreptau spre colinele
din Mekka pentru a se întâlni în secret cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã, însã un grup de politeiști a observat mișcarea lor suspectã
și a început sã-i insulte și sã se batã cu ei. Sa’d bin Abu Uaqqas a bãtut
un politeist și l-a umplut de sânge, înregistrându-se astfel prima vãrsare desânge din istoria islamului.
[2]
Pe de altã parte, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
își declara Credința islamicã și o propãvãduia deschis, cu mare devotament.Pentru bunãstarea generalã a noilor convertiți și luând în considerare
interesul strategic al islamului, el a stabilit, în cel de-al cincilea an almisiunii sale, Casa "Al-Arqam" din muntele As-Safa drept centru temporar
de întâlnire secretã cu adepții sãi. Aici îi învãța Coranul și înțelepciunea
islamicã.
Prima migrare spre Abisinia (Etiopia)
Seria de persecuții a început spre sfârșitul celui de-al patrulea an al
Profeției, la început mai încet, dar s-a accelerat constant și s-a înrãutãțit zi
de zi și lunã de lunã, pânã când, spre mijlocul celui de-al cincilea an,
[1] Ibn Hișam, 1/319
[2] Ibn Hișam, 1/263

87BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
situația s-a agravat atât de tare, încât nu a mai putut fi toleratã și
musulmanii au început sã se gândeascã serios la o soluție concretã șirealizabilã care sã-i scuteascã de torturile dureroase la care erau supuși. În
acele timpuri întunecate și pline de disperare a fost revelat "Capitolul
Al-Khaf" al Coranului, ce conținea rãspunsuri rãspicate la întrebãrile cu carepoliteiștii din Mekka îl cicãleau continuu pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã. În acest capitol al Coranului sunt incluse
trei povestiri ce cuprind parabole foarte sugestive pentru adevãrațiicredincioși. "Pilda tovarãșilor din peșterã” reprezintã o sugestie implicitã
pentru credincioși de a pãrãsi locurile fierbinți ale necredinței și agresiunii
impregnate de pericolul îndepãrtãrii de adevãrata religie:
“De vã depãrtați voi de la ei și de aceia la care ei se închinã, afarã
de Allah, adãpostiți-vã în peșterã! Domnul vostru va întinde mila Sa asupra
voastrã și vã va orândui lucrurile voastre în liniște și tihnã ” [18:16]
A doua povestire ne spune despre Al-Khidr și Moise – Pacea fie
asupra lui! – și are referințe clare și delicate la vicisitudinile vieții.
Circumstanțele viitoare ale vieții nu sunt în mod necesar produselecondițiilor preponderente, ele putând reprezenta, în mod categoric, opusul.
Cu alte cuvinte, în viitor, rãzboiul dus împotriva musulmanilor va lua o
turnurã diferitã, și într-o zi asupritorii vor avea de suferit și vor fi supuși laaceleași torturi la care ei i-au supus pe musulmani. În plus, mai este pilda
lui Zu-l-Qarnain ("Cel cu douã coarne"), puternicul conducãtor al Apusului și
Rãsãritului. Aceastã pildã spune clar cã Allah îi va pune pe adevãrații Sãislujitori moștenitori peste pãmânt cu tot ce este pe el. Se povestește, de
asemenea, cã Allah trimite din când în când câte un om virtuos pentru a-i
apãra pe cei slabi de cei puternici.
Apoi a fost pogorât "Capitolul Az-Zumar", care se referea direct la
migrare și afirma cã pãmântul este destul de încãpãtor și credincioșii nu
trebuie sã se considere constrânși de forțele rãului și tiraniei:
“Cei care fac bine în aceastã lume vor avea parte de bine. Pãmântul
lui Allah este întins. Cei statornici vor primi rãsplata lor fãrã mãsurã! ”.
[39:10]
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – aflase deja cã
Așama Negus, regele Abisiniei (Etiopia), era un conducãtor cinstit, care
nu-și nedreptãțea supușii, așa cã a permis unora dintre adepții lui sã caute

88BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
adãpost în Abisinia (Etiopia).
În luna Regeb a celui de-al cincilea an al Profeției, un grup de
doisprezece bãrbați și patru femei a plecat spre Abisinia (Etiopia). Printreemigranți se aflau și ‘Uthman bin ‘Affan și soția sa, Ruqaia, fiica Profetului- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. Referitor la cei doi emigranți,Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a spus: “Dupã Avraamși Lot, ei formeazã primul cuplu ce emigreazã pentru cauza lui Allah”.
Într-o noapte întunecoasã, ei s-au strecurat afarã din Mekka și s-au
îndreptat spre mare, unde se aflau douã bãrci ce navigau întâmplãtor spreAbisinia (Etiopia), destinația lor. Vestea despre plecarea lor a ajuns laurechile Quraișilor, care au și trimis câțiva oameni în urmãrirea lor, darcredincioșii pãrãsiserã deja Portul ăuaiba și se îndreptau spre un refugiusigur, unde au fost primiți cu cãldurã și li s-a oferit ospitalitatea cuvenitã.
În luna Ramadan a aceluiași an, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – a intrat în Sfântul Sanctuar, unde se afla un grup depoliteiști Quraiși, printre care unii erau nobili sau bogați. El a început bruscsã recite "Capitolul An-Najm". Cuvintele pline de înfricoșare ale lui Allah aucoborât pe neașteptate asupra lor și ei au înlemnit.
Pentru prima datã, erau zguduiți de adevãrul Revelației. Trucul favorit
al acelor oameni doritori de a dezonora Revelația fusese nu numai cã eiînșiși nu ascultau, ci mai și vorbeau cu glas tare și insolent când aceastaera cititã, pentru ca nici cei care voiau cu adevãrat sã asculte, sã nu poatãauzi. Ei credeau cã puteau sã înãbușe Vocea lui Allah. De fapt, atrãgeauasupra lor nenorocirea, fiindcã Vocea lui Allah nu poate fi nicicând opritã:“Nu plecați urechea la acest Coran, ci faceți zarvã pentru ca voi sã biruiți! ”
[41:26]
Atunci când Cuvintele lui Allah, neînchipuit de fascinante, au venit în
contact direct cu inimile lor, au fost vrãjiți și au uitat de prezențele materialedin jurul lor, fiind prinși într-o stare de atenție totalã fațã de Cuvintele divine,în așa mãsurã încât, atunci când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã – a ajuns la finalul furtunos și înfricoșãtor: “ Prosternați-vã înaintea
lui Allah și adorați-L ” [53:62], idolatrii, în mod inconștient și cu supunere
totalã, s-au prosternat cu o fricã divinã absolutã și cu un devotamentnepãtat. A fost, de fapt, momentul minunat al Adevãrului, care a pãtrunsprin sufletele îndãrãtnice ale trufașilor și batjocoritorilor. Ei au rãmas uimițicând au realizat cã Vorbele lui Allah le-au cucerit inimile și au fãcut tocmai
acel lucru pe care ei încercaserã din rãsputeri sã-l anihileze și sã-l
extermine. Ceilalți politeiști care nu au fost prezenți la aceastã scenã i-au

89BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
certat și i-au condamnat cu severitate. Ei au început astfel sã fabrice
minciuni și sã-l calomnieze pe Profet, declarând cã el arãtase o marevenerație idolilor lor și le-a atribuit puterea de mijlocire dezirabilã. Toateacestea erau încercãri disperate de a gãsi o justificare credibilã a faptuluicã se prosternaserã cu toții în acea zi. Cu siguranțã cã aceastã comportareprosteascã și defãimãtoare era în asentiment cu statornicul lor obicei de aspune minciuni și de a complota.
Veștile despre acestã întâmplare au fost transmise greșit
musulmanilor emigranți în Abisinia (Etiopia). Ei au fost informați cã întregultrib Quraiș a îmbrãțișat islamul, hotãrând astfel sã se întoarcã acasã. Auajuns la Mekka în luna ăauual a aceluiași an. Când mai aveau doar o orãde mers pânã la Mekka, realitatea situației a ieșit la ivealã. Ei n-auîncercat sã se ascundã și nici n-au intrat în secret în oraș, ci au intrat subtutela unui nobil local. Oricum, din cauza veștilor cã musulmanii au fostprimiți cu cãldurã și li s-a oferit o bunã ospitalitate în Abisinia (Etiopia),politeiștii din Mekka s-au înfuriat teribil și au început sã nãscoceascãmaltratãri și torturi mai grave și mai oribile, pe care sã le aplice acestora.De aici încolo, Mesagerul lui Allah a considerat absolut necesar sã permitãpentru a doua oarã celor neajutorați sã caute adãpost în Abisinia (Etiopia).De aceastã datã, migrația nu a fost la fel de ușoarã ca prima datã,deoarece Quraișii erau în alertã chiar și la cele mai mici mișcãri alemusulmanilor, care li se pãreau cât de cât suspecte.
Într-un timp prea scurt încât Quraișii sã aibã posibilitatea zãdãrnicirii
încercãrii de evadare, musulmanii au reușit sã-și atingã țelul, însã, la timpulcuvenit. Grupul de emigranți era format de aceastã datã din optzeci și treide bãrbați și optsprezece sau nouãsprezece femei. Nu se poate spune cu
siguranțã dacã ‘Ammar era sau nu printre ei.
[1]
Complotul quraișilor împotriva emigranților
Quraișii nu puteau tolera ideea unui refugiu sigur pentru musulmani în
Abisinia (Etiopia), așa încât au trimis doi mesageri pentru a cere extrãdarea
lor. Aceștia erau Amr bin Al-As și Abdullah bin Abu Rabi'a, înainte ca ei sã
îmbrãțișeze islamul. Ei au luat cu ei cadouri valoroase pentru rege și clerul
sãu și au reușit sã câștige și câțiva curteni de partea lor.
[1] Tafhim-ul-Qur'an, 5/188; Zad Al-Ma'ad, 1/24; Ibn Hișam, 1/364;
Rahmat-ul-lil'alamin, 1/61.

90BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Trimișii pãgâni au pretins ca refugiații musulmani sã fie alungați din
Abisinia (Etiopia) și dați în grija lor, pe motiv cã își abandoneazã religiastrãmoșilor, iar conducãtorul lor predicã o religie diferitã de a lor și de cea
a regelui.
Regele i-a chemat pe musulmani la curte și le-a cerut sã explice
învãțãturile religiei lor. Emigranții musulmani au hotãrât sã spunã întregul
adevãr, indiferent care ar fi fost consecințele. Ja’far bin Abu Talib s-a ridicat
și a adresat regelui urmãtoarele cuvinte: “O, rege! Am fost împinși înadâncurile ignoranței și ale barbariei. Am adorat idoli, am trãit în
necurãțenie, am mâncat mortãciuni și am vorbit lucruri pãcãtoase. Am
nesocotit orice simțãmânt de omenie și îndatoririle ospitalitãții și buneivecinãtãți au fost neglijate. Nu cunoșteam altã lege, afarã de legea celui
mai puternic, când Allah a ridicat dintre noi un om de a cãrui naștere,
bunã-credințã, cinste și puritate nu ne îndoiam. El ne-a chemat la Unicitatealui Allah și ne-a învãțat sã nu-I asociem nimic Lui. Ne-a interzis sã mai
venerãm idoli și ne-a poruncit sã spunem adevãrul, sã fim credincioși
îndatoririlor noastre, sã fim milostivi și sã respectãm drepturile vecinilor, alecunoștințelor și ale rudelor noastre. Ne-a interzis sã vorbim urât despre
femei sau sã mâncãm hrana orfanilor, ne-a poruncit sã ne lepãdãm de
pãcate și sã ne abținem de la rãu, sã facem rugãciuni, sã dãm de pomanãși sã ținem post. Noi am crezut în el, i-am acceptat învãțãturile și porunca
de a-l venera pe Allah și de a nu asocia nimic altceva cu El. Am permis
ceea ce El a permis și am interzis ceea ce El a interzis. Din acest motivpoporul nostru s-a ridicat împotriva noastrã și ne-a persecutat pentru a ne
face sã renunțãm la credința în Allah și sã ne întoarcem la idoli și la alte
lucruri necurate. Ne-au torturat și ne-au bãtut pânã când n-am mai avut nicio siguranțã printre ei și am venit în țara ta, unde sperãm cã ne vei apãra de
tiranie."
Regele a fost foarte impresionat de aceste cuvinte și a cerut
musulmanilor sã recite ceva din Revelația lui Allah. Ja’far a recitat versetele
de deschidere din "Capitolul Mariam", unde se povestește despre nașterea
lui Ioan și al lui Isus Cristos și despre cum a fost hrãnitã Maria, printr-ominune. ăi de aceastã datã, regele, împreunã cu sfetnicii regatului sãu, a
fost atât de mișcat, încât lacrimile i s-au rostogolit pe obraji și i-au udat
barba. În acest moment, Negus a exclamat: “Se pare cã aceste cuvinte ca
și cele care i-au fost revelate lui Isus sunt raze de luminã care provin de la

91BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
aceiași sursã”. Întorcându-se spre trimișii quraiși abãtuți, el a spus: “Mã tem
cã nu vã pot înapoia acești refugiați. În regatul meu, ei sunt liberi sãtrãiascã și sã venereze ce vor, dupã bunul lor plac.”
A doua zi, cei doi mesageri au mers din nou la rege și au spus cã
Muhammed și adepții sãi l-au hulit pe Isus. Musulmanii au fost chemațiiarãși și întrebați ce credeau despre Isus. Ja’far s-a ridicat din nou și a
rãspuns: “Vorbim despre Isus așa cum am fost învãțați de Profetul nostru
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. Isus este slujitorul lui Allah,Mesagerul Sãu, Spiritul și Cuvântul Sãu, insuflat în Fecioara Maria”. Regele
a remarcat de îndatã: “ăi noi tot așa credem. Binecuvântat sã fii tu și
binecuvântat sã fie Învãțãtorul tãu”. Atunci s-a întors spre mesageriiîncruntați și spre sfetnicii sãi care erau fricoși și a spus: “Puteți sã vã
frãmântați și sã fumegați cât vreți! Isus nu este altceva decât ceea ce Ja’far
a spus despre el”. Dupã aceasta, el i-a asigurat pe musulmani de întreagalui protecție. A înapoiat mesagerilor Quraiș darurile pe care le aduseserã și
le-a dat drumul sã plece. Musulmanii au trãit liniștiți în Abisinia (Etiopia)
timp de mai mulți ani, dupã care s-au întors la Medina.
[1]
În acest fel, intențiile rãuvoitoare ale Quraișilor s-au întors asupra lor
și complotul lor a eșuat. Ei au realizat pe deplin cã ura pe care o nutreau
împotriva musulmanilor nu avea efect decât pe tãrâmul Mekkãi.
În consecințã, ei au început sã cultive îngrozitoarea idee de a-l
reduce, odatã pentru totdeauna, la tãcere pe susținãtorul noii Chemãri, prin
intermediul numeroaselor acte de brutalitate sau chiar prin crimã. Însã,orice mișcare în aceastã direcție era împiedicatã cu încãpãțânare de unchiul
Profetului, Abu Talib, prin puternica poziție socialã pe care acesta o
deținea, precum și prin întreaga protecție și sprijinul pe care i le acordanepotului sãu. Din aceastã cauzã, pãgânii din Mekka au decis sã-l
abordeze pentru a doua oarã pe Abu Talib, insistând pe lângã acesta sã
punã capãt activitãților nepotului sãu, care, așa cum susțineau ei, dacã nuerau controlate, l-ar fi putut implica într-o animozitate gravã. Abu Talib a fost
puternic afectat de aceastã amenințare directã și de ruptura produsã între
sine și poporul sãu, precum și de dușmãnia acestora, dar nu-și puteapermite nici sã-l pãrãseascã pe Mesager. El a trimis dupã nepotul sãu, i-a
povestit ce spuseserã oamenii și i-a zis: “Cruțã-mã și cruțã-te și pe tine și
[1] Ibn Hișam, 1/334-338

92BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
nu mã îngreuna cu o povarã pe care nu o pot purta”.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, gândindu-se cã
unchiul sãu îl va abandona și nu-l va mai sprijini, a spus: “O, unchiule! Jur
pe Allah, cã dacã ei mi-ar pune Soarele în mâna dreaptã și Luna în ceastângã, cerându-mi însã sã pãrãsesc aceastã cauzã, eu nu aș pãrãsi-o
pânã ce Allah nu-mi va arãtã calea Sa. Dacã nu, eu îmi voi da viața pentru
credința mea”.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – s-a ridicat și
s-a întors, dar unchiul sãu l-a strigat, spunându-i: “Vino înapoi, nepoate!”,
iar când Muhammed a venit, el i-a spus: “Mergi și propovãduiește tot ce vreifiindcã, jur pe Allah cã nu te voi abandona niciodatã”.
Încã o datã quraișii încearcã sã trateze cu Abu Talib
Dupã ce au vãzut cã Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – era în continuare absorbit de Chemarea lui, quraișii și-audat seama cã Abu Talib nu-l va pãrãsi niciodatã pe nepotul sãu, chiar dacã
prin asta își atrãgea dușmãnia lor. Câțiva dintre ei au mers atunci încã o
datã sã îl vadã, luând cu ei un tânãr, pe nume Amara bin Al-Ualid binAl-Mughira, și au spus: “O, Abu Talib! Ți-am adus un bãiat isteț, încã în
floarea tinereții sale, ca sã-l folosești pentru mintea și puterea lui și sã-l
consideri ca pe fiul tãu, în schimbul nepotului tãu care s-a întors împotrivareligiei tale, a generat discordie socialã, a considerat cã trãiești o viața de
pãcat și pe care vrem sã-l omorâm și sã te eliberãm de necazurile lui fãrã
capãt. Om pentru om”. Abu Talib le-a rãspuns: ”Ãsta chiar cã-i un târgnecinstit. Voi mi-l dați pe fiul vostru ca sã-l cresc, iar eu sã vi-l dau pe fiul
meu ca sã-l omorâți?! Pe Allah, cã-i de necrezut!“ Al-Mut‘im bin ‘Udai, un
membru al delegației, l-a întrerupt, spunând: “Quraișii sunt cinstiți cu acesttârg, pentru cã ei doresc sã te scape de izvorul acesta de necazuri, dar,
dupã cum vãd eu, ești hotãrât sã le refuzi serviciile”. Desigur, Abu Talib le-a
respins oferta și i-a sfidat.
[1] Sursele istorice nu oferã data exactã a acestor
douã întâlniri cu Abu Talib. Este foarte posibil însã ca ele sã fi avut loc în alșaselea an al Profeției, la scurt timp una de alta.
[1] Ibn Hișam, 1/266

93BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Decizia tiranilor de a-l ucide pe Profet
Din moment ce toate planurile și conspirațiile quraișilor eșuaserã, ei
s-au întors la vechile lor practici de persecuție și torturã a musulmanilor,
într-o manierã mult mai brutalã decât cea de dinainte. Au început totodatãsã nutrescã ideea de a-l ucide pe Profet. De fapt, contrar așteptãrilor lor,
acest plan a servit indirect la consolidarea Chemãrii islamice, prin
îmbrãțișarea islamului de cãtre doi puternici eroi din Mekka: Hamza bin
‘Abdul-Muttalib și Omar bin Al-Khattab – Allah sã fie mulțumit de ei.
Utaiba bin Abu Lahab l-a abordat odatã pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã, strigându-i sfidãtor și cu mare obrãznicie:“Nu cred în ” Pe steaua care apune ” [53:1] și în “ Apoi s-a apropiat și a
coborât mai jos " [53:8], cu alte cuvinte “Nu cred în nimic din ceea ce scrie
în Coran”. A început apoi sã-l loveascã pe Profet la întâmplare și, cu mare
violențã, i-a rupt cãmașa și l-a scuipat în fațã, dar saliva nu a atins fața
sfântã a Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. Atunci,Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a invocat mânia lui
Allah asupra lui Utaiba și a implorat: “O, Allah! Pune-l pe unul dintre câiniiTãi pe el“.
Allah a ascultat rugãmintea lui Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã – și s-a întâmplat astfel: Odatã, Utaiba și câțiva din
compatrioții sãi au cãlãtorit în vechea Sirie și s-au oprit la Az-Zarqa. Acolo,un leu s-a apropiat de grup, spre spaima lui Utaiba care imediat și-a adus
aminte de cuvintele de implorare ale lui Muhammed – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã, și a spus: “Vai de fratele meu! Leul ãsta cu
siguranțã mã va sfâșia precum a implorat Muhammed. Într-adevãr, m-a ucisaici, în timp ce el este în Mekka”. Chiar atunci, leul a țâșnit ca un fulger,
l-a înșfãcat pe 'Utba dintre oamenii sãi și i-a zdrobit capul.
[1]
Se mai povestește cã un idolatru din tribul Quraiș, ‘Uqba bin 'Abu
Mu’ait, a cãlcat cu piciorul gâtul Profetului în timp ce acesta se prosterna
în rugãciune, pânã ce acestuia i-au ieșit ochii din cap.[2]
Ibn Ishaq relateazã mai multe detalii ce atestã intențiile bine
înrãdãcinate ale tiranilor de a-l ucide pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și
[1] Tafhim-ul-Qur'an, 6/522; citat din Al-Isaba, Dala'il An-Nubuuah etc.
[2] Mukthasar Sirat Ar-Rasul, p. 113.

94BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sã-l miluiascã. Abu Jahl, vechiul dușman al islamului, s-a adresat odatã
câtorva dintre complicii sãi: “O, oameni din tribul Quraiș! Se pare cãMuhammed este hotãrât sã ne învinovãțeascã pentru religia noastrã,umilindu-ne strãmoșii, discreditându-ne felul de viațã și înmulțindu-ne zeii. Îl
am ca martor pe zeul nostru cã voi lua o piatrã foarte grea și o voi arunca
în capul lui Muhammed când acesta se prosterneazã în rugãciune, ca sã vãscap de el odatã pentru totdeauna. Nu mi-e fricã de ce ar putea sã-mi facã
neamul 'Abd Munaf". Nefericita adunare i-a susținut planul și l-a încurajat
sã-și ducã fapta la îndeplinire.
În dimineața zilei urmãtoare, Abu Jahl pândea întins pe pãmânt,
așteptând ca Mesagerul lui Allah sã vinã la rugãciune. Cei din tribul Quraiș
erau în sala de adunare și așteptau veștile. Când Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã – s-a prosternat în rugãciune, Abu Jahl a
pornit spre el cu o piatrã mare, pentru a-și duce la îndeplinire intenția
pãcãtoasã. Nici nu s-a apropiat bine de Profet – Allah sã-l binecuvânteze șisã-l miluiascã, pentru cã de îndatã s-a retras, cu fața palidã, tremurând, cu
mâinile întinse și piatra rostogolindu-se într-o parte. Atunci, oamenii care
priveau scena s-au repezit la el, întrebându-l ce se întâmplase. El arãspuns: “Când m-am apropiat, o cãmilã uriașã cu trãsãturi neobișnuite și
dinți înfricoșãtori m-a împiedicat sã înaintez și aproape cã m-a sfâșiat”. Ibn
Ishaq a relatat cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã,referindu-se la aceastã întâmplare, a spus: “Era îngerul Gavriil – P acea sã
fie cu el, iar dacã Abu Jahl s-ar fi apropiat mai mult, acesta l-ar fi omorât”
[1].
Chiar și așa, tiranii quraiși nu s-au lãsat convinși. Dimpotrivã, ideea de a-lucide pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – stãruia încã în
inimile lor nelegiuite. Sub conducerea lui Abdullah bin Amr bin Al-As, câțiva
quraiși stãteau într-un loc numit Al-Hijr și se plângeau cã fuseserã prearãbdãtori cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – când
acesta a apãrut pe neașteptate ca sã-și facã ocolul obișnuit. Ei au început
sã murmure cuvinte sarcastice, fãcându-i cu ochiul, însã el a pãstrattãcerea în primele douã ture ale ocolului. La a treia turã s-a oprit și s-a
adresat necredincioșilor, spunând: “O, popor Quraiș! Fiți atenți! Jur pe Allah,
în a cãrui Mânã îmi este sufletul, cã într-o zi veți fi mãcelãriți în bucãți”. Deîndatã ce Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – și-a
[1] Ibn Hișam 1/298

95BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
terminat vorba, ei toți s-au ridicat înfricoșați și au trecut la un nou stil de
exprimare, din care rãzbãtea frica și chiar spaima, încercând sã-i
potoleascã mânia și sã-l consoleze, spunând: “Poți sã pleci, Abu Qasim,
fiindcã niciodatã n-ai dat dovadã de prostie!”[1]
Urua bin Az-Zubair povestea: “L-am rugat pe Abdullah bin Amr bin
Al-'As sã-mi spunã care a fost cel mai urât lucru pe care pãgânii l-au fãcut
Profetului”. El a spus: “În timp ce Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – se ruga în Al-Hijr din Al-Ka'ba, Uqba bin Al-Mu’ait a venit șiși-a înfãșurat veșmântul în jurul gâtului Profetului, strângându-l cu violențã.Abu Bakr a venit și l-a apucat de umãr, împingându-l de lângã Profet – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – și i-a spus: “Vrei sã omori un om doarpentru cã spune: "Domnul meu este Allah?”
[2]
Hamza bin 'Abdul-Muttalib trece la islam
Într-o atmosferã mohorâtã, înțesatã de norii întunecoși ai tiraniei și
nedreptãții, la orizont a început sã strãluceascã o luminã promițãtoarepentru cei oprimați – convertirea lui Hamza bin 'Abdul-Muttalib, în luna ZulHijje, în al șaselea an al Profeției. Se povestește cã Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – ședea într-o zi pe colina Safa, când Abu
Jahl s-a întâmplat sã treacã pe acolo și a început sã-l învinovãțeascã pentrureligia pe care o predica. Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã – a tãcut și nu a scos nici un cuvânt. Fãrã sã se mai controleze,Abu Jahl a luat o piatrã și i-a spart Profetului capul, care a început sãsângereze. Agresorul a mers apoi sã se alãture quraișilor la locul lor de
adunare. S-a întâmplat astfel ca, la scurtã vreme dupã aceea, Hamza,
întorcându-se de la vânãtoare, sã treacã prin același loc cu arculatârnându-i pe umãr. O sclavã care aparținea lui Abdullah bin Jada'an șicare observase obrãznicia lui Abu Jahl, i-a povestit cum fusese atacatProfetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. Auzind acestea,Hamza s-a simțit foarte ofensat și s-a grãbit spre Al-Ka'ba, iar acolo, în
curtea Sfântului Sanctuar, l-a gãsit pe Abu Jahl, șezând în compania
quraișilor. Hamza s-a repezit la el și l-a izbit violent cu arcul în cap, zicând:
[1] Ibn Hișam 1/298
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/544.

96BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
“Ah! Tu l-ai insultat pe Muhammed, iar eu urmez religia lui și practic ce
propãvãduiește el“. Bãrbații din neamul Makhzum i-au sãrit în ajutor. ăi ceidin neamul Hașim au vrut sã ofere ajutor, dar Abu Jahl i-a îndepãrtat,
spunând: “Lãsați-l în pace pe Abu 'Ummara. Jur pe Allah, l-am insultat
într-adevãr pe nepotul lui, fãrã rușine.
[1]” De fapt, convertirea lui Hamza s-a
datorat inițial mândriei unui om care nu poate accepta ideea cã alții i-au
umilit ruda. Mai târziu însã Allah i-a purificat spiritul și el și-a dat seama
care este cel mai important lucru în viațã – credința în Allah. El s-a dovedita fi un sprijin foarte puternic pentru credința islamicã și pentru adepții ei.
[2]
Omar bin Al-Khattab se face musulman
Un sprijin semnificativ în consolidarea puterii islamice a fost
convertirea lui Omar bin Al-Khattab, în Zul-Hijje, al șaselea an al Profeției,la trei zile dupã convertirea lui Hamza.
[3] El era un om curajos și hotãrât,
temut și respectat în Mekka și care pânã atunci fusese un oponent puternic
al noii religii. Relatãrile spun cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã – și-a ridicat odatã mâinile în rugãciune și a spus: “O, Allah! Dã
putere islamului, mai cu seamã printr-unul dintre acești doi oameni, Omar
bin Al-Khattab sau Abu Jahl bin Hișam, pe care-l iubești mai mult."
În mod evident, Omar a fost cel care a meritat acest privilegiu.
[4]
Dacã analizãm numeroasele relatãri referitoare la convertirea lui Omar,
putem trage concluzia cã existau numeroase sentimente contradictorii însufletul lui. Pe de o parte, el respecta foarte mult tradițiile poporului sãu și
era obișnuit sã participe la orgiile bahice, iar pe de altã parte, avea o mare
admirație pentru curajul musulmanilor și dedicarea lor fațã de credințã.Aceste vederi extreme l-au fãcut destul de sceptic, uneori având chiar
tendința sã creadã cã doctrina islamicã purta în sine semințele cele mai
bune și mai sfinte al vieții. De aceea, el avea întotdeauna unele accese defurie, urmate imediat de o slãbiciune neașteptatã.
[5] Povestea convertirii sale
este foarte interesantã.
[1] Ibn Hișam, 1/291; Rahmat-ul-lil'alamin, 1/68; Mukthasar Sirat
Ar-Rasul, p. 66.
[2] Mukthasar Sirat Ar-Rasul, p. 113.
[3] Tarikh 'Umar bin Al-Khattab, p. 11.
[4] At-Tirmidhi, 2/209.[5] Fiqh As-Sirah, p.92.93

97BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Într-o zi, Omar bin Al-Khattab a ieșit din casã și s-a îndreptat spre
Sfântul Sanctuar unde l-a vãzut pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã – rugându-se și l-a auzit recitând "Capitolul Al-Haqqah", din
Nobilul Coran. Cuvintele lui Allah i-au plãcut și l-au atins pânã în adâncul
inimii. El a simțit cã acestea aveau un sens neobișnuit și a început sã punãla îndoialã acuzațiile poporului sãu privitoare la Nobilul Coran, care spunea
cã era vorba de poeme compuse de om sau cã erau cuvintele unui ghicitor.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a continuat sã recite:
“Cã el este Cuvântul unui Trimis cinstit
ăi nu este cuvântul unui poet! Însã voi nu credeți decât prea puțin!ăi nu este cuvântul unui ghicitor! Însã voi nu vã lãsați îndemnați decât
prea puțin!
Este o revelație de la Stãpânul lumilor!" [69:40-43]
Chiar în acea clipã, islamul a pãtruns în inima lui Omar.
[1] Atunci,
însã, perdeaua întunecoasã a înclinațiilor sale preislamice, fanatismul
tradițional adânc înrãdãcinat, precum și mândria oarbã fațã de strãbunii sãi,au umbrit esența marelui Adevãr care începuse cu șovãialã sã se facã simțit
în inima sa. De aceea, el a persistat în atrocitãțile îndreptate împotriva
islamului și a adepților sãi, nepãsãtor la sentimentul pur și adevãrat alnaturii umane care zãcea în spatele acestui paravan fragil de ignoranțã și
mentalitate preislamicã. Firea sa iute și dușmãnia excesivã împotriva
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – l-au fãcut într-o zisã iasã din casã cu sabia în mânã, având intenția de a-l ucide pe Profet.
Se afla într-o stare de furie, se agita și spumega. Nu‘aim bin Abdullah, un
prieten de al lui Omar, l-a întâlnit întâmplãtor, pe la jumãtatea drumului. Ell-a întrebat care era cauza agitației sale și împotriva cui se îndrepta furia
sa. Omar a rãspuns mânios: “Sã-l distrug pe omul Muhammed, acest
impostor care a spulberat unitatea tribului Quraiș, a sãpat gropi în religialui, a gãsit nebunia la înțelepții lui și i-a hulit zeii.”
“Omar, sunt convins cã sufletul tãu te-a înșelat. Crezi tu cã neamul
Abd Munaf te va mai lãsa în viațã dacã îl omori pe Muhammed? De ce nu aimai întâi grijã de cei din propria ta familie și sã-i îndrepți pe ei?”
Supãrat, Omar a întrebat: “La care dintre rudele mele te referi?"
“Cumnatul și sora ta s-au lepãdat de religia ta.”
Omar și-a îndreptat pașii spre casa surorii sale. În timp ce se
[1] Tarikh Omar bin Al-Khattab, p.6.

98BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
apropia, a auzit vocea lui Khabbab bin Aratt, care citea "Capitolul Ta-Ha".
Khabbab, auzind zgomotul pașilor lui, s-a ascuns. Fatima, sora lui Omar, aluat foaia și a ascuns-o, dar Omar auzise deja vocea. “Ce a fost sunetul pe
care tocmai l-am auzit?”, a strigat fiul lui Khattab, intrând furios. Sora lui și
soțul ei au rãspuns deodatã: “Nu ai auzit nimic.” – ”Ba da”, a spus el,înjurând furios. “Am auzit cã v-ați lepãdat de credințã!” El s-a repezit la
cumnatul lui și l-a lovit, dar Fatima s-a grãbit în apãrarea soțului ei. Atunci,
Omar i-a tras și ei o palmã. Soțul și soția nu s-au mai putut abține și austrigat cu glas tare: “Da, suntem musulmani, credem în Allah și Mesagerul
Lui, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, așa cã fã ce
vrei tu”. Când Omar a vãzut fața surorii lui iubite plinã de sânge, s-a înmuiatși a spus: “Lãsați-mã sã vãd ce citeați ca sã știu ce a adus Muhammed“.
Fatima s-a mulțumit cu aceastã asigurare, dar a spus: ”O, frate, eștinecurat din cauza idolatriei tale. Numai cei puri o pot atinge. Mergi întâi și
te spalã". El a ascultat-o, s-a îmbãiat, apoi a luat pagina și a citit versetulde deschidere din "Capitolul Ta-Ha", pânã a ajuns la: “ Eu sunt Allah și nu
este alt dumnezeu afarã de Mine! Așadar, venereazã-Mã și împlineșterugãciunea, pentru pomenirea Mea! ” [20:14]
Omar a citit versetele cu mare interes, a fost foarte pãtruns de ele și
a zis: “Ce minunat și plin de grație este totul! Vã rog sã mã conduceți la
Muhammed." Când a auzit asta, Khabbab a ieșit din ascunzãtoare și a
spus: “O, Omar, sper cã Allah a rãspuns rugãciunilor Profetului – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã, fiindcã l-am auzit, spunând: “O, Allah!
Întãrește islamul prin Omar bin Al-Khattab sau prin Abu Jahl bin Hișam.”
Omar a plecat atunci spre o casã din Safa, unde Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – își ținea întâlnirile secrete cu tovarãșii sãi.
Omar a ajuns în acel loc, având încã sabia în mânã. El a bãtut la ușã.
Tovarãșii Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – s-au întors
sã vadã cine era intrusul. Unul dintre ei s-a uitat printr-o crãpãturã a ușii și
s-a întors, clãtinându-se și exclamând: “Este Omar cu sabia lui!”. Hamza,
risipind temerile prietenilor lui, a spus: “Lãsați-l sã intre. Ca prieten, este
bine venit. Ca dușman, i se va tãia capul cu propria lui sabie.” Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a cerut tovarãșilor lui sã
deschidã ușa. Fiul lui Khattab a intrat înãuntru. Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã – a înaintat sã-l întâmpine pe "firavul"
vizitator, l-a apucat de veșmânt și de teacã și i-a spus: "O, Omar! Tu nu te

99BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
vei lãsa pânã când Allah nu te va umili și nu te va pedepsi așa cum a fãcut
și cu Al Ualid bin Al Mughira." Omar a rãspuns: “O, Mesager a lui Allah! Vin
la tine ca sã cred în Allah și în Mesagerul Sãu și în ceea ce a adus de la
Domnul sãu”. Plin de bucurie, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã – și tovarãșii lui au strigat cu glas tare: “Allahu Akbar” (Allah este
Mai Mare).
[1]
Convertirea lui Omar a fost un adevãrat triumf pentru cauza islamului.
Efectul convertirii lui asupra situației a fost atât de puternic și de spontan,
încât credincioșii care pânã atunci îl venerau pe Allah în secret, între cei
patru pereți ai casei lor, se adunau și își fãceau ritualurile de adorare, fãrãa se mai ascunde, chiar în Sfântul Sanctuar. Aceasta i-a fãcut mai
încrezãtori, în timp ce Quraișii au început sã fie cuprinși de teamã și
neliniște.
Ibn Ishaq a povestit cu acordul lui Omar – Allah sã fie mulțumit de el:
"Când am îmbrãțișat islamul, mi-am adus aminte de Abu Jahl, vechiul
dușman a lui Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. Ammers și am ciocãnit la ușa lui. Când a ieșit afarã sã mã vadã, i-am spus
direct cã am îmbrãțișat islamul. El a trântit imediat ușa cu repulsie,
acuzând cã fapta mea era josnicã și cã fața mea era hidoasã”. De fapt,convertirea lui Omar a creat o mare agitație în Mekka, unii oameni
acuzându-l cã a devenit apostol. El a rãmas totuși neclintit în Credințã și a
insistat în atitudinea lui, punându-și chiar viața în pericol. Politeiștii quraișis-au îndreptat spre casa lui cu intenția de a-l omorî. Abdullah bin Omar
– Dumnezeu sã fie mulțumit de el – povestea: “În timp ce Omar stãtea acasã
înfricoșat, Al-As bin Ua’il As-Sahmi Abu’Amr a venit purtând o pelerinãbrodatã și o cãmașã cu ornamente de mãtase. El provenea din tribul Sahm,
care în perioada preislamicã era aliatul nostru. Al-As i-a spus lui Omar: "Ce
se întâmplã cu tine?” El a rãspuns: “Oamenii tãi pretind cã mã vor ucidedacã devin musulman”. Al-As a spus: “Nimeni nu îți va face nici un rãu dupã
ce ți-am oferit protecția mea.” Așa cã Al-As a ieșit afarã și i-a întâmpinat pe
oamenii care se întindeau în toatã valea. El a spus: “Unde mergeți?”, iar eiau rãspuns: “Îl vrem pe fiul lui Al-Khattab care a îmbrãțișat islamul”. Al-As a
[1] Tarikh 'Omar bin Al-Khattab, p. 7-11; Ibn Hișam, 1/343.

100BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
spus: “Nimeni nu are voie sã-l atingã.", așa cã oamenii s-au retras.[1]
Convertirea lui Omar a avut un imens impact, dar de facturã diferitã,
și asupra musulmanilor din Mekka. Mujahid, cu acceptul lui Ibn Al-'Abbas
– Allah sã fie mulțumit de el, a relatat cã îl întrebase pe Omar bin
Al-Khattab de ce i se dãdu-se epitetul "Al-Farouque" ("cel care deosebeșteadevãrul de minciunã"). El a rãspuns: “Dupã ce am îmbrãțișat islamul, l-am
întrebat pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã: "Nu e așa cãurmãrim calea dreaptã și aici, și în Viața de Apoi?” Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – a rãspuns: “Sigur cã da! Jur pe Allah, în
mâinile cãruia mi-am pus sufletul, cã urmez Adevãrul, aici și în Viața de
Apoi!" De aceea, l-am întrebat pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã: “De ce a trebuit atunci sã activãm în secret? Jur pe Allah, Care
te-a trimis cu Adevãrul, cã ne vom pãrãsi ascunzãtoarea și vom proclama
nobila nostrã cauzã în mod public!" Atunci am ieșit afarã în douã grupuri:Hamza conducând unul, iar eu pe celãlalt. Ne-am îndreptat spre Moschee,
ziua în amiaza mare, iar când politeiștii ne-au vãzut, s-au fãcut albi la fațã
și s-au amãrât foarte tare. Chiar în ziua aceea, Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã – mi-a atribuit epitetul "Al-Farouque". Ibn
Mas’ud – Allah sã fie mulțumit de el – a relatat cã ei nu avuseserã
posibilitatea de a-și practica ritualurile religioase în Sfântul Sanctuar pânã
când Omar nu a îmbrãțișat islamul.
[2]
În același context, Suhaib bin Sinan spunea: "Numai dupã convertirea
lui Omar am început sã proclamãm Chemarea, sã ne adunãm și sã facemocolul Casei Sfinte, în libertate. Am îndrãznit chiar sã ne rãzbunãm pentru
unele nedreptați care ni se fãcuserã. De asemenea, Ibn Mas’ud a spus: “Am
devenit foarte puternici de când Omar a îmbrãțișat islamul.”
Reprezentanții tribului Quraiș negociazã cu Mesagerul
lui Allah
La scurt timp dupã convertirea acestor doi puternici eroi, Hamza bin
'Abdul-Muttalib și Omar bin Al-Khattab – Dumnezeu sã fie mulțumit de ei,
mai marii tiraniei și ai oprimãrii au început sã se risipeascã și politeiștii au
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/545; Ibn Hișam, 1/349
[2] Ibn Hișam; Tarikh 'Omar bin Al-Khattab, p. 13; Mukthasar Surat Ar-Rasul, p.
103.

101BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
realizat cã era inutil sã-i mai tortureze pe musulmani. În consecințã, ei au
încercat sã-și îndrepte campania într-o altã direcție. Înscrisurile autentice
ale biografiei Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – aratã
cã liderilor mekkani le-a venit ideea sã-l tenteze. Într-o zi, câțiva dintre
oamenii importanți din Mekka s-au adunat la Al-Ka'ba și Utba bin Rabi’a, un
șef de-al lor, s-a oferit sã-l abordeze pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – și sã facã un târg cu el, prin care ei îi ofereau orice bogãție
ar fi dorit el, cu condiția sã pãstreze tãcerea și sã nu mai proclame noua
credințã. Quraișii i-au susținut propunerea și i-au cerut sã preia aceastã
sarcinã. Utba s-a apropiat de Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – și i s-a adresat cu urmãtoarele cuvinte: “Nu am mai vãzut pe
nimeni în Arabia care sã fi atras o calamitate mai mare asupra unei națiuni,
decât ai fãcut tu. Ne-ai înșelat zeii și religia, i-ai acuzat pe strãmoșii și pe
înțelepții noștri de impietate, i-ai acuzat cã au fãcut greșeli și ai semãnat
discordie între noi. Dacã faci toate acestea cu scopul de a te îmbogãți, noivom pune mânã de la mânã, și-ți vom oferi mai multe bogãții decât a avut
vreun quraiș vreodatã. Dacã ambiția te animã, te vom face șeful nostru.
Dacã dorești sã fii rege, suntem gata sã acceptãm. Dacã te afli subputerea unui spirit rãu care te bântuie și te dominã și nu te poți scutura de
jugul sãu, atunci vom aduce vraci pricepuți care sã te vindece."
“Ai terminat ce ai avut de spus?”, a întrebat Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã, și aflând cã totul fusese spus a luat
cuvântul și a spus:
“În numele lui Allah cel Milostiv, Îndurãtor
Ha', Mim.[Aceasta este] o Revelație de la Cel Milostiv și Îndurãtor.O Carte ale cãrei versete sunt tâlcuite, un Coran arab, pentru un neam
[de oameni] care știu,
Un binevestitor și un prevenitor, însã cei mai mulți dintre ei se întorc și
nu ascultã.
Ei zic: "Inimile noastre sunt acoperite fațã de aceea la care ne chemi
tu…
“ ("Capitolul Ha-Mim") [41:1-5]
Trimisul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
a continuat sã recite versetele, în timp ce Utba ședea și asculta cu atenție,cu mâna sprijinitã de șale. Când Mesagerul a ajuns la versetul care cerea
prosternare, el s-a prosternat imediat. Dupã aceea, s-a întors spre Utba,

102BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
spunând: “Ei bine, Abu Al-Ualid! Ai auzit rãspunsul meu, acum ești liber sã
faci ce vrei." Utba s-a întors atunci la însoțitorii lui pentru a-i informa despreatitudinea Profetului. Când l-au vãzut compatrioții lui, au jurat cã el se
întorsese cu o expresie a feței diferitã de cea pe care o avusese înainte de
a-l întâlni pe Profet. El le-a comunicat imediat amãnuntele discuției pe carea avut-o și ce rãspuns a primit și a încheiat, spunând: “N-am mai auzit
cuvinte asemãnãtoare cu cele pe care le-a recitat. Cu siguranțã, nu sunt
legate nici de poezie, nici de vrãjitorie și nici nu aparțin unui prezicãtor.O, popor Quraiș, vã cer sã luați în seamã sfatul meu și sã-i acordați omului
libertate deplinã sã-și atingã țelurile, și doar atunci vã veți putea detașa cu
siguranțã de el. Jur cã vorbele lui poartã un Mesaj suprem. Dacã alți arabivã vor scãpa de el, atunci vã vor scuti de necazuri, dar, pe de altã parte,
dacã el preia conducerea arabilor, atunci vã veți desfãta în regatul lui și veți
fi pãrtași la puterea lui”. Desigur, aceste cuvinte au ajuns la urechi surde șinu au fost pe placul necredincioșilor care l-au ocãrât pe Utba și au susținut
cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – îl vrãjise.
[1]
Într-o altã versiune a aceluiași eveniment se povestește cã Utba l-a
ascultat cu atenție pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
pânã când acesta a început sã recite Cuvintele lui Allah:
“ăi dacã se întorc ei, atunci spune: "Vã previn pe voi asupra unei nimiciri
asemenea nimicirii [care a lovit neamurile] 'Ad și Thamud! ” [41:13]
Aici, Utba s-a ridicat cuprins de panicã și uimire și a pus mâna pe
gura Profetului, implorându-l: “Te rog, în numele lui Allah și al legãturilor desânge, oprește-te, cãci dacã nu, nenorocirea va cãdea peste capul
poporului Quraiș”. Apoi el s-a întors în grabã la compatrioții lui și i-a
informat în legãturã cu ceea ce auzise.
[2]
Abu Talib reunește neamurile Hașim și Al-Muttalib
Deși noile schimbãri erau binevenite și nu întâmpinau rezistențã, Abu
Talib avea totuși o puternicã senzație de fricã pentru soarta nepotului sãu. El
a analizat seria precedentã de incidente, inclusiv afacerea trocului lui Amara
bin Al-Ualid, piatra lui Abu Jahl, încercarea lui Uqba de a-l sugruma peProfet și, în sfârșit, intenția lui Omar (înainte de convertire) de a-l ucide pe
[1] Ibn Hișam, 1/293,294.
[2] Tafsir Ibn Kathir, 6/159-161.

103BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Muhammed. Înțeleptul și-a dat seama cã toate acestea sugerau, fãrã
îndoialã, un complot serios, pus la cale pentru a-i ignora statutul de
custode al Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – și pentru
a-l ucide pe acesta din urmã în public. Dacã un asemenea lucru s-ar fi
întâmplat, Abu Talib era convins cã nici Omar, nici Hamza nu ar fi fost de
nici un ajutor, în ciuda poziției lor sociale puternice[1].
Abu Talib avea dreptate. Politeiștii au alcãtuit un plan bine pus la
punct pentru a-l ucide pe Profet și s-au adunat sã-și punã planul în
aplicare. De aceea, el a chemat neamurile Hașim și Al-Muttalib, fiii lui Abd
Munaf, și i-a îmboldit sã se pregãteascã pentru a-i apãra nepotul. Absoluttoți, indiferent dacã erau sau nu credincioși, au rãspuns afirmativ, cu
excepția fratelui sãu, Abu Lahab, care era de partea idolatrilor.
Boicot social general
În mai puțin de o lunã au avut loc patru evenimente cu o semnificație
specialã: convertirea lui Hamza, convertirea lui Omar, refuzul lui Muhammed
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – de a accepta orice fel de
compromis și apoi pactul încheiat între neamul Muttalib și neamul Hașim de
a-l apãra pe Muhammed împotriva oricãrei încercãri perfide de asasinat.
Politeiștii erau zãpãciți și nu știau ce metodã sã urmeze pentru a elimina
acest obstacol persistent și neîndurãtor, care apãruse sã le sfãrâme înbucãți întreaga lor tradiție de viațã. Ei se convinseserã deja cã, dacã-l
omorau pe Muhammed, sângele lor se va revãrsa cu siguranțã în vãile din
Mekka și vor fi exterminați fãrã putințã de tãgadã. Luând în considerareaceastã perspectivã înfricoșãtoare, ei au hotãrât mânioși sã aplice o altã
tacticã murdarã, care nu presupunea crima.
Un pact de nedreptate și agresiune
Pãgânii din Mekka s-au adunat în Valea Al-Muhassab și au hotãrât de
comun acord sã-i constrângã pe cei din neamurile Hașim și Al-Muttalib, prininterzicerea mariajelor între ei și aceștia. Au hotãrât, de asemenea, sã nu
le mai vîndã nimic și sã nu mai cumpere nimic de la ei, sã nu stea
împreunã cu ei, sã nu le mai calce pragul și sã nu le mai vorbeascã.
[1] Ibn Hișam, 1/269, Mukthasar Sirat Ar-Rasul, p. 106

104BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Au scris aceste lucruri pe un pergament, completând la sfârșit: "Nu
vom încheia niciodatã vreun tratat de pace cu neamul Hașim și nu vomarãta îndurare pânã când nu ni-l vor preda pe Muhammed, pentru a-l ucide".
Aceste constrângeri care prevedeau mãsuri nemiloase împotriva celor
din neamul Hașim au fost scrise de un idolatru, Baghid bin 'Amir bin
Hașim, și apoi agãțate în Al-Ka'ba. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – a invocat mânia lui Allah asupra lui Baghid, a cãrui mânã a
fost mai târziu paralizatã.
[1]
Abu Talib a luat cunoștințã de situație cu înțelepciune și, în liniște, a
hotãrât sã se retragã într-o vale, la periferia esticã a Mekkãi. Cei din
neamul Al-Muttalib au fost închiși într-o trecãtoare îngustã (ăi'b Abu Talib),
de la începutul lunii Muharram, în al șaptelea an al misiunii lui Muhammed,pânã în al zecelea an, deci pe o perioadã de trei ani. A fost un asediu
sufocant. Aprovizionarea cu hranã a fost aproape opritã și cei marginalizați
au întâmpinat mari greutãți. Idolatrii cumpãrau toate alimentele care intrau înMekka pentru ca acestea sã nu ajungã la oamenii din Aș-ăi'b, care erau
atât de istoviți, încât ajunseserã sã se hrãneascã și cu frunze din copaci și
piei de animale. Plânsetele copilașilor care sufereau de foame se auzeaude departe. Nu aveau nimic de mâncare. Numai de câteva ori, cantitãți
infime de hranã le fuseserã aduse pe furiș de câțiva mekkani miloși. În
timpul “lunilor interzise”, când ostilitãțile încetau prin tradiție, ei își pãrãseau"temnița" și cumpãrau hranã care provenea din afara Mekkãi. Chiar și
atunci, alimentele erau pe nedrept scumpite, astfel cã proasta lor situație
financiarã nu le mai permitea accesul la ele.
Odatã, Hakim bin Hizam era pe cale sã strecoare pe furiș niște grâu
mãtușii lui, Khadija – Allah sã fie mulțumit de ea, când Abu Jahl l-a prins și
a încercat sã-l opreascã. Numai dupã ce a intervenit Al-Bukhtari, Hakim areușit sã ajungã la destinație. Abu Talib era foarte preocupat de siguranța
personalã a nepotului sãu. Când oamenii se retrãgeau la culcare, el îi cerea
Profetului sã se întindã pe locul lui, dar când ceilalți adormeau, îi poruncea
sã-și schimbe locul cu altul pentru a induce în eroare un potențial asasin.
În ciuda tuturor necazurilor, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – a insistat pe calea lui, iar curajul și hotãrârea nu i-auslãbit niciodatã. El a continuat sã meargã la Al-Ka'ba și sã se roage în
public. Nu pierdea nici o ocazie sã predice strãinilor care vizitau Mekka
[1] Zad Al-Ma'ad, 2/46.

105BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pentru afaceri sau pelerinaj în lunile sfinte și în perioadele speciale de
adunãri.
Aceastã situație a creat în ultimã instanțã diversiuni între diferitele
coaliții mekkane, legate de cei asediați prin legãturi de sânge. Dupã trei ani
de blocadã, în luna Muharram, în al zecelea an al misiunii lui Muhammed,pactul a fost încãlcat. Hișam bin Amr, care pe timpul nopții ducea hranã în
secret celor din neamul Hașim, a mers sã-l vadã pe Zuhair bin Abu Omaiia
Al-Makhzumi și i-a reproșat cã s-a resemnat fațã de modul inuman în careerau tratați unchii sãi aflați în exil. Acesta din urmã s-a arãtat nepoliticos,
dar a consimțit sã colaboreze cu Hișam și sã formeze un grup de presiune
care sã asigure eliberarea exilaților. Pe motivul legãturilor de sânge, s-aformat un grup de cinci oameni care a stabilit sã desființeze pactul și sã
declare toate clauzele nule și neavenite. Grupul era format din: Hișam bin
'Amr, Zuhair bin Abu Omaiia, Al-Mut’im bin ‘Udai, Abu Al-Bukktari și Zamabin Al-Asuad. Ei au decis sã se întâlneascã la locul de adunare și sã-și
înceapã misiunea cu care singuri se însãrcinaserã, chiar din incinta Casei
Sfinte. Zuhair, dupã ce împreunã cu tovarãșii sãi a fãcut de șapte oriocolul, s-a apropiat de grupurile de oameni ce se aflau acolo, reproșându-le
cã se desfãtau în plãcerile vieții, în timp ce vecinii și rudele din neamul
Hașim piereau din cauza foamei și a boicotului economic. Ei au jurat cãnu-și vor gãsi odihna pânã ce pergamentul boicotului nu va fi rupt în bucãți
și pactul desființat imediat.
Abu Jahl, care stãtea în apropiere, a ripostat cã pergamentul nu se va
rupe niciodatã. Zam'a s-a înfuriat și l-a acuzat pe Abu Jahl de minciunã,
adãugând cã pactul fusese stabilit și pergamentul fusese scris fãrã acordul
lor. Al-Bukhtari a intervenit și l-a susținut pe Zam'a. Al-Mut’im bin ‘Udai șiHișam bin ‘Amr au atestat adevãrul spuselor celor doi tovarãși ai lor. Într-o
încercare șireatã de a pune capãt discuțiilor înfierbântate care erau în
defavoarea acțiunilor sale rãutãciose, Abu Jahl a rãspuns cã problemafusese deja rezolvatã în altã parte și cu ceva timp în urmã.
În acest rãstimp, Abu Talib ședea într-un colț al Moscheei. El venise
sã le comunice cã nepotului sãu, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze șisã-l miluiascã, îi fusese trimisã o Revelație, precum cã termitele devoraserã
toatã proclamația lor, cea plinã de nedreptate și agresiune, cu excepțiaacelor pãrți în care era însemnat numele lui Allah. El a argumentat cã va fi

106BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pregãtit sã-l predea pe Muhammed în mâinile lor dacã se dovedea cã
vorbele sale erau neadevãrate, însã, dacã erau adevãrate, urma ca ei sã seretragã și sã revoce boicotul. Mekanii au consimțit cã propunerea lui era
cinstitã și Al-Mut’im a mers sã verifice pergamentul și a descoperit cã
într-adevãr era devorat de termite și cã nu mai rãmãsese nimic din el, cuexcepția unor porțiuni pe care scria: “În Numele lui Allah”.
Proclamația a fost astfel abrogatã. Atât Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã, cât și ceilalți oameni au primit permisiunea
sã pãrãseascã Aș-ăi’b și sã se întoarcã acasã. În contextul acestei
întâmplãri la care au fost supuși musulmanii, politeiștii au avut șansa
extraordinarã de a fi martorii unui semn izbitor al Profeției lui Muhammed –
Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, dar, spre nenorocirea lor, nu au
renunțat și au persistat în necredințã: “ Însã când vãd un semn, ei se
îndepãrteazã și zic: "[Aceasta este] o vrãjitorie neîntreruptã"! ”. [54:2]
[1]
Etapa finalã a diplomației negocierilor
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – și-a
pãrãsit temnița și a continuat sã propãvãduiascã islamul, ca de obicei.
Quraișii, la fel, au abrogat boicotul, dar au continuat cu atrocitãțile și
oprimarea musulmanilor. Abu Talib, notabilul octogenar, era încã preocupat
sã-și apere nepotul, însã, datoritã evenimentelor puternice și durerilorneașteptate, începuse sã aibã anumite perioade de slãbiciune. Imediat dupã
victoria asupra boicotului inuman, a fost cuprins de o boalã rebelã și de
slãbiciune fizicã. Vãzând cã situația se agraveazã, politeiștii din Mekkas-au temut cã și ceilalți arabi i-ar putea acuza de infamie dacã acționau
agresiv împotriva Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, în
cazul în care el și-ar fi pierdut cel mai important aliat, Abu Talib, și atunci
au hotãrât sã mai negocieze încã o datã cu Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – și sã-i prezinte alte propuneri pe care nu
le menționaserã anterior. Ei au delegat câțiva reprezentanți pentru o
întrevedere cu Abu Talib, în care sã discute aceastã problemã cu el. Ibn
Ishaq și ceilalți au povestit: “Când o boalã gravã l-a lovit pe Abu Talib,
quraișii au început sã analizeze situația și au trecut în revistã principalele
[1] Sahih Al-Bukhari (în mai multe capitole); Zad Al-Ma'Ad, 2/46; Ibn Hișam,
1/350.

107BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
trãsãturi care au caracterizat acea perioadã între convertirea lui Omar și a
lui Hamza la islam, cuplatã cu o imensã agitație pe care Muhammed- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – o crease printre triburile
quraișe. Au considerat apoi necesar sã-l vadã pe Abu Talib înainte sãmoarã, pentru a-l presa pe nepotul sãu sã facã un compromis asupra
diferitelor puncte aflate în disputã. Le era însã teamã de ceilalți arabi, carei-ar fi putut acuza de oportunism”.
Delegația quraișã era alcãtuitã din douãzeci și cinci de oameni,
inclusiv persoane notabile, precum: 'Utba bin Rabi’a, ăaiba bin Rabi’a, AbuJahl bin Hișam, Omaiia bin Khalaf, Abu Sufian bin Harb.
Mai întâi l-au salutat și l-au asigurat de înalta stimã pe care o aveau
fațã de persoana sa și fațã de poziția pe care o deținea printre ei. Apoi autrecut la o nouã politicã de negociere, pe care pretindeau cã o vor urma.
Pentru a da mai multã substanțã argumentelor lor, ei au declarat cã nu vor
interveni în religia lui, atâta timp cât și el va proceda la fel.
Abu Talib l-a chemat pe nepotul sãu, i-a povestit toate aceste lucruri
și i-a spus: “Iatã, nepoate, aici se aflã cei mai cunoscuți oameni din
poporul tãu. Ei au propus aceastã întâlnire pentru a prezenta o politicãbazatã pe concesii mutuale și o conviețuire pașnicã.”
Trimisul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
s-a întors spre ei, spunând: “Vã voi arãta mijloacele prin care veți câștigasuveranitatea atât asupra arabilor, cât și a celor care nu sunt arabi.”
Într-o altã versiune, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – s-a adresat lui Abu Talib cu urmãtoarele cuvinte: “O, unchiule!
De ce nu-i chemi la ceva mai bun?” Abu Talib l-a întrebat: “Care este lucrul
la care îi inviți?” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
a rãspuns: “Îi invit sã ținã post pentru un Mesaj care le va deschide caleaspre domnie asupra arabilor, precum și a celor care nu sunt arabi.” Dupã
versiunea lui Ibn Ishaq: "Existã doar un singur cuvânt ce poate oferisupremație asupra arabilor și a celor care nu sunt arabi". Deputații mekkani
au fost puternic surprinși și au început sã se întrebe ce fel de cuvânt era
acela care i-ar avantaja într-o asemenea mãsurã. Abu Jahl a întrebat: “Careeste cuvântul acela? Jur pe tatãl tãu, cã îți vom îndeplini, cu siguranțã,
dorința și chiar de zece ori mai mult.” El a spus: “Vreau sã-mi mãrturisiți cã
nu existã alt zeu care meritã sã fie slãvit în afarã de Allah și apoilepãdați-vã de orice fel de credințã pe care o manifestați pentru alți

108BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dumnezei decât Allah.” De îndatã, ei au început sã batã din palme batjo-
coritor și au spus: “Cum poți sã te aștepți cã vom combina toate zeitãțileîntr-un singur Dumnezeu? Este ceva absolut incredibil”. În drum spre ieșire,
își spuneau unul altuia: “Pe zei, omul acesta nu se va liniști niciodatã și
nici nu va face vreo concesie. Sã ne menținem în religia strãmoșilor noștri,pânã când zeul nostru va soluționa disputa dintre noi și el”. Cu privire la
acest incident, Allah a revelat urmãtoarele versete:
“Sad. Pe Coranul cel plin de povațã!
Cei care nu au crezut sunt [mai degrabã] în îngâmfare și schismã!Câte neamuri am nimicit Noi mai înainte de ei! Într-un sfârșit ei au
strigat, însã nu mai era timp pentru ei de mântuire!
S-au mirat ei cã le-a venit un prevenitor chiar dintre ei, iar necredincioșii
au zis: “Acesta este un vrãjitor mincinos,
Oare a fãcut el din zei un Dumnezeu Unic? Acesta este un lucru
uimitor”!
Însã mai-marii lor au pornit sã zicã: “Mergeți voi înainte și rãmâneți
statornici la zeii voștri! Acesta este un lucru dorit!
Noi nu am auzit despre aceasta în ultima religie! Aceasta nu este decât
o nãscocire!
”.[1] [38:1-7]
[1] Ibn Hișam, 1/343; Tafhum-ul-Qur'an, 4/316; Mukthasar Surat Ar-Rasul, p.113

109BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ANUL MÂHNIRII
Moartea lui Abu Talib
În luna Regeb[1], în al zecelea an al Profeției, la șase luni dupã ce a
pãrãsit temnița de la Aș-ăi'b, Abu Talib s-a îmbolnãvit și a murit. Într-o altã
versiune se spune cã Abu Talib și-a dat ultima suflare în Ramadan, cu trei
zile înainte de moartea Khadijei – Allah sã fie mulțumit de ea. Conform
relatãrii lui Al-Musaiiab, când Abu Talib se afla pe patul de moarte, Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a intrat în încãperea unde se
aflau Abu Jahl și 'Abdullah bin Abu Omaiia. El a cerut atunci unchiului sãu:
“Unchiule, trebuie doar sã mãrturisești cã nu existã alt zeu în afarã de
Allah și eu mã voi pune mãrturie în fața lui Allah cã ești credincios”.
Abu Jahl și 'Abdullah bin Abu Omaiia i s-au adresat la rândul lor și
au spus: “Abu Talib, ai vrea sã pãrãsești religia lui Abdul-Muttalib?” Pe de oparte, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – i-a cerut înmod repetat sã mãrturiseascã pe patul de moarte cã nu existã alt zeu înafarã de Allah, iar, pe de altã parte, Abu Jahl și Abdullah bin Abu Omaiia îirepetau sã nu pãrãseascã religia lui Abdul-Muttalib, pânã când Abu Talibs-a hotãrât și s-a menținut în religia lui Abdul-Muttalib, refuzând sã spunãcã nu existã alt zeu în afarã de Allah. Auzind acestea, Trimisul lui Allah- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a spus: “Jur pe Allah cã voicere cu ardoare iertare pentru tine, pânã când voi fi oprit de cãtre Allah sãmai fac asta”. Atunci, Allah Cel Puternic și Glorios a revelat acest verset:
“Nu se cade, ca Profetul și cei care cred sã cearã iertare pentru
politeiști, chiar dacã ei sunt rude, dupã ce li s-a arãtat limpede cã ei suntoaspeții Iadului ”. ăi Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – i s-a spus: “ Tu, [Muhammed], nu cãlãuzești pe cine-ți place… ”.
[2]
[9:113]
Nu mai este necesar sã menționãm cã Abu Talib îl iubea foarte mult
pe Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. Timp depatruzeci de ani, Abu Talib îi fusese prieten credincios – reazemul copilãrieisale, supraveghetorul tinereții și, mai târziu, un adevãrat turn de apãrare.Sacrificiile la care s-au supus Abu Talib și familia sa de dragul nepotului
[1] Tarikh Al-Islam, 1/120.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/548.

110BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sãu, chiar dacã nu era cu credințã în misiunea acestuia, subliniazã noblețea
și altruismul caracterului sãu. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã – a fãcut tot ce i-a stat în putințã pentru a-l convinge pe bãtrânulde 80 de ani sã facã mãrturisirea de adevãratã credințã, însã el a rãmasneînduplecat și s-a ținut de pãgânismul strãmoșilor sãi, neputând astfelobține succesul deplin. Al-'Abbas bin 'Abdul-Muttalib povestea cã i-a spusProfetului: “Nu i-ai fost de nici un ajutor unchiului tãu, Abu Talib. Pe Allah,el te-a apãrat și s-a înfuriat în numele tãu.” Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã – a spus: “El se aflã în foc slab, dar, dacãn-aș fi fost eu, s-ar fi aflat în fundul Iadului”.
[1]
Abu Sa’id Al-Khudri relata cã atunci când numele unchiului sãu era
menționat, Profetul spunea: “Sper cã mijlocirea mea îi va fi de folos și el va
fi pus la un foc slab care sã-l pâlpâie doar pânã la cãlcâi”.[2]
Khadija spre mila lui Allah
La numai douã luni de la moartea unchiului sãu, Trimisul lui Allah a
suferit o altã pierdere gravã. Soția sa, Khadija, "mama credincioșilor", s-astins în luna Ramadan, în al zecelea an al Profețiilor, atunci când ea
atinsese vârsta de șaizeci și cinci de ani, iar el cincizeci.
[3] De fapt,
Khadija a fost pentru Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã -o binecuvântare de la Allah. Timp de douãzeci și cinci de ani, ea a împãrțit
cu el bucuriile și necazurile vieții, mai ales în primii zece ani ai misiunii
Profetului. El s-a mâhnit și odatã, într-o izbucnire sincerã de emoție, aspus: “Ea a crezut în mine când nimeni altcineva nu credea. Ea a îmbrãțișat
islamul când oamenii nu îmi acordau nici o atenție. Ea m-a ajutat și m-a
consolat cu persoana și averea ei când nimeni nu mi-a întins o mânã deajutor. Am avut copii numai cu ea.”
[4]
Abu Huraira a relatat cã îngerul Gavriil a venit la Mesagerul lui Allah și
i-a spus: “Mesager al lui Allah, i-a aminte! Khadija va veni la tine cu un vasde mâncare aromatã sau cu bãuturã. Când vine la tine, transmite-i salutãri
de la Stãpânul ei și vorbește-i cu bucurie despre palatul din Paradis, unde
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/548.
[2] Ibidem
[3] Talqih Fahum Ahl-al-Athar, p.7; Rahmat-ul-lil'alamun, 2/164[4] Musnad Imam Ahmad, 6/118

111BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
nu existã nici larmã, nici trudã”[1]
Aceste douã evenimente dureroase au avut loc într-o scurtã perioadã
de timp și au mãrit durerea și suferința lui. În aceastã perioadã, mekkanii
și-au declarat deschis campania de torturã și oprimare. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – și-a pierdut orice speranțã de a-i readucepe calea cea dreaptã, astfel cã s-a îndreptat spre Al–Ta’if, cãutând o
atmosferã mai primitoare. Aici, însã, a fost dezamãgit și a îndurat torturi și
brutalitãți de nedescris, care depãșeau cu mult nefericita situație din orașulsãu natal.
De asemenea, tovarãșii sãi au fost supuși la torturi inimaginabile și
oprimați într-o asemenea mãsurã, încât cel mai apropiat prieten al sãu, AbuBakr, pentru a scãpa de presiune, ar fi fugit din Mekka și ar fi vrut sã plece
în Abisinia (Etiopia), dacã nu s-ar fi întâlnit la Bark Al-Ghamad cu Ibn
Ad-Daghana, care l-a convis sã renunțe la cãlãtorie, asigurându-l de întreagalui protecție.
[2]
Moartea lui Abu Talib l-a fãcut pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – vulnerabil, iar politeiștii au folosit aceastã șansã pentru a
da frâu liber urii și dușmãniei lor, pe care le-au transformat în oprimãri și
torturi fizice. Odatã, un quraiș obraznic l-a prins și i-a presãrat nisip în cap.
Când a ajuns acasã, una dintre fiicele lui i-a spãlat nisipul din cap și a
plâns. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a spus:
“Nu plânge, fiica mea. Allah îl va apãra cu adevãrat pe tatãl tãu”.[3]
Rapida succesiune a nenorocirilor l-a determinat pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – sã numeascã acea perioadã: “Anul durerii
și al mâhnirii”. De atunci, acel an a purtat aceastã denumire.
Cãsãtoria Profetului cu Sauda
Moartea Khadijei l-a lãsat pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – singur. Numele Saudei i-a fost sugerat pentru cãsãtorie și el a
acceptat. Aceastã femeie îndurase multe greutãți de dragul islamului, fiind
printre primele femei convertite la credința islamicã. Datoritã puterii ei deconvingere, și soțul ei a îmbrãțișat islamul. În timpul celei de a doua
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/539.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/552; Ibn Hișam, 1/372.[3] Ibn Hișam, 1/416.

112BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
emigrãri în Abisinia (Etiopia), Sauda l-a însoțit pe soțul ei, As-Sakran bin
‘Amr. El a murit pe drumul de întoarcere la Mekka și a lãsat-o într-o staregroznicã de sãrãcie. Ea a fost prima femeie care s-a cãsãtorit cu Profetul,
în al zecelea an al Profeției, în luna ăauual, dupã moartea Khadijei. Câțiva
ani mai târziu, ea își va împãrți viața cu Profetul, cu cea de a doua lui soție,A'ișa
[1].
Factori ce inspirau rãbdare și perseverențã
Este firesc ca oamenii sensibili și cu fire blândã sã mediteze adânc
la factorii care au inspirat primilor musulmani acea constanțã și
perseverențã miraculoasã. Este normal sã ne mirãm cum au reușit aceioameni sã tolereze persecuții inumane și sã înfrunte cu dârzenie torturile
tiranice. Referitor la aceste întrebãri, considerãm înțelept sã schițãm pe
scurt aceste motivații fundamentale:
1. Credința neclintitã în Allah. Primul și cel mai important factor
este, fãrã îndoialã, credința neclintitã în Allah Cel Unic, cuplatã cu un grad
minunat de percepere a atributelor Lui. Un om care are aceastã Credințãbine conturatã în inima lui va considera aceste dificultãți previzibile ca pe
niște miraje și sub nici o formã nu le va compara cu dulceața Credinței.
“În ceea ce privește spuma, ea se duce fãrã urmã, în vreme ce ceea ce
le este oamenilor spre folos rãmâne mereu pe pãmânt… ” [13:17]
Alți subfactori care derivã din aceastã Credințã sunt:
2. Un conducãtor iubit din toatã inima. Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!, marele conducãtor al comunitãții
musulmane și al omenirii în general, era un om exemplar, cu maniereperfecte și atribute nobile. Nimeni nu se putea mãsura cu însușirile sale
– noblețe, cinste, loialitate – unanim recunoscute, veritabile și necontestate
nici chiar de dușmanii sãi. Însuși Abu Jahl, marele dușman al islamului, aspus în nenumãrate rânduri: “O, Muhammed, noi nu suntem în mãsurã sã te
hulim pe tine, dar nu credem în ceea ce ne-ai adus (islamul)”.
Se povestește cã trei oameni din tribul Quraiș au ascultat fiecare
separat și în secret niște versete din Nobilul Coran. Mai târziu, acest secret
a fost descoperit și unul dintre ei l-a întrebat pe Abu Jahl ce credea despre
ceea ce auzise de la Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
[1] Talqih Fahum Ahl-al-Athar, p.10; Rahmat-ul-lil'alamun, 2/165

113BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
miluiascã. El a rãspuns: “Noi ne-am luptat cu cei din neamul ‘Abd Munaf
pentru onoarea și mândria de a conduce și am avut parte de privilegii egaleprin competiție." Apoi ei au început sã se laude, spunând cã din mijlocul lor
s-a ridicat un Profet a cãrui Revelație a coborât din ceruri. "Jur, cã noi nuvom crede în el
[1] niciodatã."
Așa cã Allah a spus:“…ei nu te socotesc pe tine mincinos, ci nelegiuiții tãgãduiesc
versetele lui Allah .” [6:33]
Într-o zi, necredincioșii quraiși l-au necãjit în trei rânduri cu o remarcã
rãutãcioasã. El a tãcut la început, dar a treia oarã le-a spus: “O, trib
Quraiș! Pe toți vã așteaptã pieirea”. Ei au fost luați prin surprindere și
teama le-a umplut inimile într-o asemenea mãsurã, încât pânã și cel maiostil dintre ei a încercat sã-și cearã în cei mai politicoși termeni posibili
iertare pentru insulta adusã.
Atunci când, în timp ce se prosterna în rugãciune, au aruncat în el
cu mãruntaiele unei cãmile, el a invocat mânia lui Allah asupra lor, iar ei au
fost cuprinși de o stare inexplicabilã de îngrijorare, fiind aproape convinși cã
vor fi distruși. Ubai bin Khalaf amenința tot timpul cã îl va ucide pe
Muhammed. Într-o zi, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
a ripostat, spunând cã îl va ucide prin Voința lui Allah. Când Ubai s-a rãnit
la gât în ziua de Uhud, și-a adus aminte cu înspãimântare de cuvintele
Profetului și a spus: “Sunt convins cã ar putea sã mã omoare chiar și numai
scuipându-mã”.
[2] Sa’d bin Mu’adh i-a spus lui Omaiia bin Khalaf în Mekka:
“L-am auzit într-o zi pe Muhammed spunând cã musulmanii cu siguranțã te
vor omorî". Omaiia a fost extrem de speriat și a jurat cã nu va mai ieși
niciodatã din Mekka. Atunci când Abu Jahl l-a obligat sã li se alãture
pentru a lupta împotriva Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – în ziua de Badr, el a cumpãrat cele mai bune și mai agile
cãmile din Mekka, pentru a-și putea grãbi cât mai tare fuga. Soția sa l-a
atenționat sã nu pãrãseascã Mekka, amintindu-i cuvintele lui Sa’d, dar el aspus: “Pe Allah, nici nu mã gândesc sã merg cu quraișii, mã voi despãrți de
ei dupã o distanțã scurtã”.
[3]
Oriunde s-ar fi aflat, dușmanii Profetului erau bântuiți de același
[1] Ibn Hișam, 1/316.
[2] Ibn Hișam, 2/84.[3] Sahih Al-Bukhari, 2/563

114BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sentiment de spaimã și de fricã. Pe de altã parte, prietenii și tovarãșii
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – îl iubeau foarte mult,
iar el ocupa locul cel mai de cinste în inimile lor. Erau gata oricând sã-l
apere și sã-i asigure bunãstarea, chiar și cu riscul vieții lor. Într-o zi, AbuBakr bin Abu Quhafa a fost bãtut foarte rãu de Utba bin Rabi’a, un politeist
groaznic. Aproape tot trupul lui sângera și el se afla în pragul morții. Totuși,
când oamenii sãi, extrem de indignați de nenorocirea lui, l-au adus acasã,el a jurat cã nu va mai bea sau mânca nimic pânã când nu-i vor spune cã
Muhammed se aflã în siguranțã. Acesta era spiritul de altruism și sacrificiu
ce caracteriza comportamentul primilor tovarãși ai Profetului.
[1]
3. Simțul responsabilitãții. Primii tovarãși erau profund conștienți de
imensa responsabilitate ce cãdea pe umerii lor. De asemenea, ei erau
convinși cã îndeplinirea acelor sarcini era inevitabilã, chiar dacã ea atrãgea
persecuții din partea necredincioșilor, de teama implicațiilor, a oribiluluiimpact pe care l-ar putea suferi omenirea.
4. Credința nestrãmutatã în Viața de Apoi. Aceasta era piatra de
temelie care le întãrea simțul responsabilitãții. Exista certitudinea clarã,fundamentatã în lumina religiei, cã se vor scula din morți în Ziua Învierii și
vor da socotealã pentru toate faptele lor lumești, fie mici, fie mari. Ei erau
convinși cã viitorul lor pe lumea cealaltã va depinde în întregime de faptelelor sãvârșite în viața de pe pãmânt și, în funcție de aceste fapte, vor intra fie
în Grãdina Eternã (Paradisul), fie în Iadul cel fãrã de moarte. Toatã viața lor
alterna între speranța în mila lui Allah și frica de pedeapsa Lui. " ăi aceia
care dau ce dau cu inimile pline de fricã [la gândul cã] se vor întoarce la
Domnul lor ". [23:60] Ei știau deja cã viața lor în aceastã lume, cu toate
bucuriile și durerile ei, nu valora nimic în comparație cu Viața de Apoi.Asemenea convingeri adânci au nãscut în ei un sentiment de indiferențã
fațã de toate necazurile și greutãțile ce îi așteptau în aceastã viațã.
5. Coranul. Versetele și capitolele Nobilului Coran erau atractiv,
puternic și succesiv revelate în acea perioadã întunecatã și criticã,
sprijinind și avansând argumenete asupra adevãrului și trãiniciei principiilor
islamice în jurul axei cãrora se învârtea întreaga chemare a lui Muhammed- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. Ele au constituit baza
sãnãtoasã pe care avea sã fie stabilitã cea mai bunã și mai minunatã
societate de creație divinã. Versetele Coranice au servit, de asemenea, la
[1] Al-Bidaiah uan-Nihaiah, 3/30.

115BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
înãlțarea sentimentelor credincioșilor, le-au întãrit ființa pe Calea rãbdãrii și
a îndurãrii și le-au prezentat cele mai limpezi exemple și cele mai sugestiveindicații.
“Sau ați socotit cã veți intra în Rai înainte de a se fi abãtut asupra
voastrã încã asemenea celor [care s-au abãtut] asupra acelora care au fostmai înainte de voi? I-au lovit nenorociri și iar nenorociri și au fost zgâlțâiți
pânã într-atât încât au strigat Trimisul și cei care au crezut împreunã cu el:
"Când vine ajutorul lui Allah?" [Rãbdare!] Ajutorul lui Allah este [cusiguranțã] aproape! " [2:214]
"Alif, Lam, Mim.
Oare socotesc oamenii cã vor fi lãsați [în pace], dacã vor spune “Noi
credem!”, și cã ei nu vor fi încercați?
Noi i-am încercat pe cei de dinaintea lor și Allah îi cunoaște pe cei care
spun adevãrul și îi cunoaște pe cei care mint [în privința credinței].
" [29:1-3]
Simpla mãrturisire verbalã a Credinței nu este suficientã. Ea trebuie
încercatã și verificatã în adevãrul crunt al vieții. Oamenii vor fi supuși la totfelul de încercãri atât în viața individualã, cât și în relațiile cu mediul din
jurul lor, pentru a vedea dacã pot rezista în permanențã și îl pot pune pe
Domnul, mai presus de ei înșiși. Multã durere, tristețe și sacrificiu de sinear putea fi necesare, și aceasta, nu pentru cã ele sunt bune în sine, ci
pentru cã ne vor purifica la fel ca focul din creuzetul unui aurar care arde
zgura.
De asemenea, aceste versete au constituit un rãspuns incontestabil
la declarațiile false ale necredincioșilor și un ultimatum clar ce sugera
consecințele groaznice care ar putea apare în cazul în care persistau înnecredințã. Pe de altã parte, Nobilul Coran conducea musulmanii spre o
lume nouã, luminându-i asupra calitãților acesteia, a frumuseții și
perfecțiunii dumnezeirii, a impactului bunãtãții și al milei, precum și asuprafaptelor prin care pot cãuta bucurarea lui Allah. Versetele prezintã implicit
mesaje pline de sens ce poartã vești îmbucurãtoare asupra Milei Divine ce
conduce spre fericirea eternã într-o Grãdinã Eternã (Paradisul). În acelașitimp, versetele înfãțișau sfârșitul tiranilor și necredincioșilor – ei vor fi aduși
la Judecata Divinã și apoi târâți în Foc, unde vor gusta din chinurile Iadului.
6. Prevestiri despre reușitã. De când au început sã simtã
adversitãțile vieții, musulmanii au avut certitudinea cã aderarea la islam nu
înseamnã implicarea în greutãți sau sãparea propriului mormânt. Ei au fost

116BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
conștienți cã islamul avea ca scop exterminarea tradiției preislamice și
distrugerea sistemului ei nelegiuit. Prevestiri de acest fel erau revelateuneori explicit, iar alteori implicit, într-o manierã relevantã pentru situația
datã. Când musulmanii au fost forțați sã suporte constrângeri sau când viața
lor se afla sub restricții continue, atunci erau revelate versete carepovesteau întâmplãri asemãnãtoare ale unor profeți și oameni din trecut,
precum și durerile și suferințele pe care aceștia le-au simțit. Versetele
conțineau și indicii sugestive asupra sfârșitului tragic al necredincioșilormekkani, înfãțișând pierzania lor finalã, dar, în același timp, oferind prevestiri
credincioșilor și promițând adevãraților slujitori stãpânirea cu succes a
pãmântului, precum și victoria Chemãrii islamice și a adepților ei.
În acest context, am putea exemplifica unele versete referitoare la
victoria finalã ce va încorona perseverența și rãbdarea musulmanilor.
“Cuvântul Nostru a fost rostit mai înainte fațã de robii Noștri cei trimiși,
Cã vor fi cei victorioșiăi cã oștenii Noștri vor fi cei biruitori.Deci întoarce-te de la ei pânã la un timp!ăi privește la ei, [atunci când îi lovește pedeapsa], cãci atunci, și ei vor
vedea!
Oare vor ei sã grãbeascã pedeapsa Noastrã?Dar când va coborî ea în curtea lor, rea dimineațã va fi pentru cei
preveniți!
” [37:171-177]
În același context, Allah i-a spus Profetului Sãu – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã: “ Dar mulțimea lor va fi înfrântã și ei vor
întoarce spatele [fugind] ”. (54:45)
El a mai spus:
“Va fi pusã pe fugã oștirea celor aliați de acolo!" [38:11]
Musulmanii care au emigrat în Abisinia (Etiopia) au auzit urmãtoarele
versete:
“Acelora care au pribegit pentru Allah, dupã ce au suferit nedreptate,
le vom pregãti [locuințã] bunã în aceastã viațã, dar rãsplata lor în Viața deApoi va fi și mai mare. Mãcar dacã ei ar ști! ” [16:41]
În contextul întâmplãrii lui Iosif, s-a spus: “ În Iosif și în frații sãi au
fost semne pentru aceia care întreabã ” [12:7], adicã mekkanii vor avea
aceeași soartã – eșec și capitulare – de care au avut parte și frații lui Iosif.
Cu altã ocazie, Allah vorbește despre Mesageri:

117BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
“Dar cei care nu credeau au zis cãtre trimișii lor: „Noi vã vom
alunga din țara noastrã, dacã nu vã întoarceți la religia noastrã!”
Dar Domnul lor le-a revelat: „Noi îi vom nimici pe cei nelegiuiți / ăi vã
vom stabili pe voi pe acest pãmânt, în locul lor! Aceasta pentru aceia carese tem de prezența Mea și se tem de amenințarea Mea
” [14: 13-14]
În timpul rãzboiului dintre persani și romani, necredincioșii doreau
sincer ca victoria sã aparținã primilor, întrucât, la fel ca și ei, aceștiamãrturiseau politeismul, în timp ce musulmanii se rugau pentru victoria
romanilor, care credeau în Allah, Mesagerii Sãi, Cãrțile Sale, Revelație și
Viața de Apoi.
Roma a fost învinsã în acest rãzboi de cãtre Persia. Dupã cum am
vãzut, necredincioșii erau de partea lor și în inima lor sperau cã mișcarea
islamicã, încã nematurizatã și, la vremea aceea, din punct de vederenumeric slabã și neajutoratã, se va prãbuși în urma persecuțiilor lor. Ei au
interpretat însã greșit adevãratele semne ale timpurilor. Li s-a spus cã în
curând vor fi dezamãgiți de calculele lor și așa s-a și întâmplat, atunci
când Heraclius și-a împins campania pânã în inima Persiei și quraișiimekkani au fost înfrânți la Badr.
“…și în Ziua aceea, se vor bucura dreptcredincioșii / De ajutorul lui
Allah. ” [30:4-5]
În timpul forumului 'Ukaz și cu alte astfel de ocazii, Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – însuși, nu numai cã le
oferea lãmuriri legate de Grãdina Cea Veșnicã (Raiul), dar le dãdea și veștidespre promisiunile fãcute adevãraților credincioși. El le spunea deschis cã,
dacã mãrturiseau cel mai important pilon al islamului, Unicitatea lui
Allah,
[1] vor prospera și, cu siguranțã, vor stãpâni întreaga Arabie, supunând
Persia.
Khabbab bin Al-Aratt l-a îndemnat odatã pe Profet sã-l invoce pe
Allah pentru a-l apãra de adversitãțile pe care le suferea din cauzapoliteiștilor. Fața Profetului s-a înroșit de mânie și a rãspuns cã adevãratul
credincios nu trebuie sã precipite lucrurile, fiind o obligație pentru el sã
suporte pe cât posibil toate necazurile vieții, pânã când religia se vaconsolida, ceea ce se va întâmpla cu siguranțã, fãrã a se teme de nimeni
în afarã de Allah. În acest sens, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – s-a referit la perseverența pe care trebuiau sã o aratemusulmanii și la greutãțile prin care trebuiau sã treacã, pentru a pune
[1] At-Tirmidhi

118BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
bazele regatului islamic, unde pacea și siguranța vor domni pe tot cuprinsul.
Aceste prevestiri nu erau oferite doar adepților lui Muhammed, ci erau
de fapt dezvãluite în permanențã atât credincioșilor, cât și necredincioșilor.Ori de câte ori cele douã pãrți se întâlneau, ultimii îi insultau pe cei dintâi
și spuneau batjocoritor: “Iatã-i pe stãpânii pãmântului, care-i vor învinge pe
Chosroes și pe Caesar.” Credincioșii, însã, în așteptarea acelui viitorstrãlucitor și de orientare divinã, perseverau întotdeauna și rãbdau tot felul
de persecuții și de umilințe, privindu-le ca pe niște nori de varã ce se
risipesc repede.
[1]
În ceea ce-l privește pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã, el hrãnea întotdeauna sufletele adepților sãi și le sfințea cu
lumina credinței, inoculându-le înțelepciunea Coranului și cultivându-lemințile cu spiritul islamic, care îi înãlța într-o stare de nobilã spiritualitate și
le conferea un grad absolut de libertate fațã de jugul materialismului,
precum și o înaltã moralã, suficient de puternicã pentru a rezista plãcerilor
lumești și pentru a-i conduce de la întuneric, la luminã.
El îi învãța în permanențã sã fie toleranți, iertãtori și sã aibã
permanent control asupra propriei ființe, pentru a se putea întãri în religia
lor, a renega patimile și a se dedica prin credința în Allah. I-a învãțat de
asemenea sã tânjeascã dupã Grãdinã (Paradisul), sã studieze științele înlegãturã cu credința lor, sã-și dea în primul rând lor înșiși socotealã pentru
faptele lor, sã ținã sub control toate incidentele ce pot provoca mânie și, în
final, sã respecte sobrietatea, rãbdarea și gravitatea.
[1] Fiqh As-Sirah, p. 84.

119BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ETAPA A TREIA
Chemarea la islam dincolo de Mekka
În ăauual[1] (la sfârșitul lunii mai – începutul lunii iunie 619 e.n.), la
zece ani dupã ce Domnul sãu îi încredințase misiunea, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – a pornit spre At-Ta’if, aflat cam la 60 de
km depãrtare de Mekka, împreunã cu Zaid bin Haritsa, pentru a invita
oamenii la islam. Contrar așteptãrilor sale, atmosfera generalã a fost teribilde ostilã. El a vãzut familia lui Omair, care era recunoscutã printre nobilii
din oraș, dar spre dezamãgirea lui toți s-au prefãcut surzi la mesajul lui și
au folosit un limbaj abuziv referitor la cauza nobilã pentru care se strãduiael. Trei frați din cãpeteniile Thaqif: ‘Abd Yalil, Mas’ud și Habib – fiii lui Amr
bin Omair Ath-Thaqafi – s-au întâlnit cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã – și acesta i-a invitat sã îmbrãțișeze islamul și sã-l
slãveascã pe Allah, dar ei l-au insultat cu nerușinare și i-au refuzat
invitația. “El sfâșie straiele de la Al-Ka'ba. Este adevãrat cã Allah te-a trimis
ca Mesager?”, a spus unul dintre ei. “Nu a gãsit Allah pe altcineva cãruia
sã-i încredințeze Mesajul Sãu?”, a spus al doilea. “Jur pe Allah cã nu voiavea niciodatã vreo legãturã cu tine. Dacã ești într-adevãr Mesagerul lui
Allah, atunci ești prea serios ca sã ripostezi, iar dacã îl hulești pe Allah
simt cã este necesar sã nu vorbesc cu tine”, spuse al treilea. Mesagerul
lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – și-a dat seama cã ei
erau cauze pierdute, așa cã s-a ridicat și i-a pãrãsit, spunând: “Dacã vã
complaceți în aceste practici ale voastre, atunci sã nu le dați la ivealã în
fața mea.”
El a rãmas acolo timp de zece zile, transmițând soli care sã
vorbeascã fiecãrui om în parte, dar totul fãrã nici un rezultat. Nerãbdãtori sã
grãbeascã plecarea vizitatorului nepoftit, oamenii l-au fugãrit pe toate
potecile cu huiduieli, l-au lovit cu pietre și l-au forțat sã fugã din oraș,
urmãrit de o gloatã veninoasã. Sângele îi șiroia pe ambele picioare și Zaid,silindu-se sã-l apere, a fost rãnit la cap. Mulțimea nu s-a liniștit însã, pânãcând nu l-a alergat 3-4 km prin câmpiile nisipoase de la poalele colinelor.
[1] Tarikh-el-Islam, 1/122.

120BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Acolo, dezgustat și sfârșit de obosealã, s-a refugiat într-una din
numeroasele livezi și s-a odihnit lângã zidul unei vii.
Într-un moment în care întreaga lume pãrea cã s-a întors împotriva lui,
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – s-a întors spreDomnul sãu și s-a aplecat în rugãciune și cuvintele sale emoționante încãse pãstreazã, imortalizând momentul în care sufletul sãu chinuit a dat frâuliber disperãrii. El era obosit și rãnit, dar încrezãtor în ajutorul Stãpânuluisãu:
“O, Allah! Numai Ție mã pot plânge de neajutorarea mea, de sãrãcia
resurselor mele și de nimicirea mea în fața omenirii. Tu ești cel mai Milostivdintre cei milostivi! Tu ești Domnul celor neajutorați și slabi, O, Stãpâne almeu! În mâinile cui mã vei pãrãsi? În mâinile unei rude distante șineprimitoare care, vãzându-mã, s-ar încrunta supãratã, sau ale dușmanuluicãruia i s-a oferit control asupra mea? Dacã, însã, mânia Ta cade asupracorpului meu, nu am pentru ce sã mã îngrijorez, cãci bunãtatea Ta mãîncape și pe mine.”
"Caut apãrare în lumina Obrazului Tãu care lumineazã cerurile și
alungã întunericul, care vegheazã asupra tuturor lucrurilor din lumea aceastași din Lumea de Apoi. Fie ca niciodatã sã nu-ți stârnesc mânia sau camânia Ta sã se îndrepte asupra mea. ăi, întru mulțumirea Ta, nu voi sãvârșipãcate. ăi nu este altã putere sau alt ajutor decât singur al Tãu.”
Vãzându-l în aceastã situație neajutoratã, doi fii ai lui Rabi’a,
mekkani înstãriți, au fost înduioșați, mai ales cã erau și rude și au trimis lael pe unul dintre servitorii lor creștini pentru a-i duce o tavã cu struguri.Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a acceptat fructele cuinvocația pioasã: “În Numele Lui Allah”. Servitorul creștin Addas a fost foarteimpresionat de aceste cuvinte și a spus: “Acestea sunt cuvinte pe care, îngeneral, oamenii de aici nu le folosesc." Profetul – Allah sã-l binecuvântezeși sã-l miluiascã – l-a întrebat de unde provine și ce religie mãrturisește.Addas a rãspuns: ”Sunt creștin prin credința-mi și vin din Ninive. Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a spus atunci: ”Aparții orașuluilui Iona cel drept, fiul lui Matta?” Addas l-a întrebat uimit: "Dar de unde știidespre Iona, fiul lui Matta?" Profetul a rãspuns: ”El este fratele meu. A fost
Profet și asta sunt și eu.” Auzind acestea, Addas i-a sãrutat mâinile și
picioarele.
Stãpânii lui l-au certat pentru aceastã faptã, dar el a rãspuns: ”Nimeni
pe acest pãmânt nu este mai bun decât el. Mi-a dezvãluit un adevãr pe

121BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
care numai un Profet îl știe.” Ei l-au certat din nou și au spus:
”Te avertizãm asupra consecințelor ce se vor ivi dacã pãrãsești credințastrãmoșilor tãi. Religia pe care o mãrturisești este mult mai bunã decât cea
spre care te simți atras.” Cu inima frântã și deprimat, Muhammed – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – s-a pregãtit sã se întoarcã la Mekka.
Când a ajuns la Qarn Al-Manazil, Allah Atotputernicul i l-a trimis pe Gavriil,
împreunã cu îngerul munților. Ultimul i-a cerut Profetului permisiunea sã
îngroape Mekka între munții Abu Qubais și Qu’aiqa’an. Aceastã întâmplare
a fost relatatã de 'A'ișa, soția Profetului. Ea a spus: “L-am întrebat pe
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – dacã trãise o zi mai
proastã decât cea de Uhud. El a rãspuns cã suferise mult din cauza acelor
oameni, dar cea mai dureroasã a fost ziua de ‘Aqaba. "Am mers sã caut
ajutor la Ibn ‘Abd Yalil bin ‘Abd Kabal, dar m-a alungat. Am plecat obosit și
întristat, indiferent la ce se întâmpla în jurul meu, când am realizat dintr-odatã cã mã aflam în Qarn Ath-Tha’alib, numit și Qarn Al-Manazil. Acolo am
privit în sus și am vãzut un nor care-și întindea umbra deasupra mea și
Gavriil mi s-a adresat: "Allah a auzit cuvintele poporului tãu și a trimis peîngerul munților în ajutorul tãu." Ultimul a strigat, mi-a transmis urãrile sale
și apoi mi-a cerut permisiunea sã îngroape Mekka între cei doi munți care o
mãrgineau. Eu am rãspuns cã nu. Poate se va naște din spița lor cinevacare sã se închine lui Allah Atotputernicul.” Acesta este un rãspuns concis
și plin de înțeles, care indicã în mod clar caracterul fãrã de pereche al
Profetului, manierele alese și firea sa mãreațã și generoasã.
[1]
Trimisului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – i-a
revenit atunci vigilența și inima sa s-a liniștit, în lumina acelui ajutor divin
invizibil. El a plecat la Uadi Nakhla ("Valea Curmalului"), unde a rãmas timp
de câteva zile.
În timpul șederii sale acolo, Allah i-a trimis un grup de djinni, care
l-au ascultat recitând din Nobilul Coran:
“ăi [adu-ți aminte] când am abãtut Noi cãtre tine o ceatã de djinni ca
sã asculte Coranul. ăi când s-au adunat ei, au zis: "Ascultați cu
luare-aminte!". Iar când s-a terminat, s-au întors la neamul lor ca
îndemnãtori și prevenitori.
ăi au zis ei: “O, neam al nostru! Noi am auzit o Carte, care a fost
trimisã dupã Moise, întãrind ceea ce a fost înainte de ea. Ea cãlãuzește
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/458; Sahih Muslim, 2/109

122BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
cãtre Adevãr și cãtre o cale dreaptã.
O, neam al nostru! Rãspundeți celui care cheamã la Allah și credeți
în El, cãci El vã va ierta pãcatele voastre și vã va apãra pe voi de opedeapsã dureroasã!"
. [46:29-31]
La același incident se referã "Capitolul Al-Djinn":
“Spune: "Mi-a fost revelat mie cã o ceatã de djinni au ascultat și apoi
au zis: "Noi am auzit un Coran minunat,
Care cãlãuzește cãtre drumul cel drept! Noi credem în el și nu-i vom face
Domnului nostru nici un asociat!
Pentru cã El – înalțã-se mãrirea Domnului nostru! – nu ăi-a luat soațã și
nici copil!
ăi netrebnicul nostru a spus asupra lui Allah minciuni.Noi am crezut cã nici oamenii, nici djinnii nu vor spune împotriva lui Allah
minciuni,
Însã au fost bãrbați dintre oameni care au cãutat apãrare la bãrbații
dintre djinni, dar le-a sporit lor suferința,
ăi cã ei au crezut, așa cum ați crezut și voi, cã Allah nu va învia pe
nimeni.
Noi am atins cerul și l-am aflat plin de pãzitori aspri și de bolizi.Noi ne-am așezat în el pe niște locuri pentru a auzi. Însã cine se pune
la ascultat acum gãsește un bolid stând la pândã pentru el.
Noi nu știm dacã se voiește rãu celor de pe pãmânt sau dacã voiește
Domnul lor [sã-i cãlãuzeascã] pe calea cea dreaptã.
Printre noi se aflã unii drepți și [alții] mai puțin drepți; astfel și noi am
fost împãrțiți în felurite cete.
Noi credem cã nu-L vom putea slãbi niciodatã pe Allah pe pãmânt și
nu-L vom putea slãbi pe El, fugind noi.
ăi când am auzit noi cãlãuzirea, am crezut în ea și acela care crede în
Domnul sãu sã nu se teamã nici de împuținare, nici de împovãrare!
Unii dintre noi sunt musulmani și unii dintre noi sunt nelegiuiți. Aceia
dintre noi care au îmbrãțișat Islamul sunt aceia care au cãutat calea ceadreaptã.
Cât despre cei nelegiuiți, ei sunt vreascuri de foc pentru Gheena".
[72:1-15]
Din contextul acestor versete și interpretarea lor relevantã reiese cu
claritate cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – nu era
conștient de prezența acelui grup de djinni acolo.

123BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
El și-a dat seama de aceasta doar când Allah i-a revelat acele versete.
Versetele mai confirmã cã era prima datã când ei veniserã. Capitolul, înanumite versete, sugereazã cã, mai târziu, djinnii și-au repetat vizitele.
Prezența acelui grup este plasatã în contextul ajutorului pe care Domnul l-a
acordat Mesagerului Sãu și constituie un semn favorabil al succesului șivictoriei finale a Chemãrii islamice. Aceastã prezențã reprezintã o dovadã
neștirbitã a faptului cã nici o putere, oricât de mare ar fi, nu poate schimba
ceea ce a fost lucrat de Allah:
“Acela care nu va rãspunde celui care cheamã la Allah nu va scãpa
de puterea [lui Allah] pe pãmânt și nu va avea ocrotitori în locul Lui. Aceiase aflã în rãtãcire învederatã. ” [46:92]
“Noi credem cã nu-L vom putea slãbi niciodatã pe Allah pe pãmânt și
nu-L vom putea slãbi pe El, fugind noi. ” [72:12]
Dupã ce i s-a acordat acest sprijin, depresia, dezamãgirea și
tristețea, care îl copleșeau de când fusese alungat din At-Ta’if, l-au pãrãsit
pe Muhammed și el și-a întors fața spre Mekka cu hotãrârea de a-și pune
în aplicare planul inițial, adicã de a-i chema pe oameni la islam și de a letransmite Mesajul sãu, cu mare zel și cu un entuziasm fãrã pereche.
Zaid bin Haritha, tovarãșul sãu, s-a adresat Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – astfel: “Cum îndrãznești sã mai pui piciorulîn Mekka dupã ce ei te-au exilat?” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – i-a rãspuns: ”Ascultã, Zaid! Allah ne va ușura cu siguranțã
și Își va sprijini religia și pe Profetul Sãu”.
Când au ajuns la o distanțã scurtã de Mekka, el s-a retras la peștera
Hira. De acolo, a trimis un om din tribul Khuza’a la Al-Akhnas bin ăuraiqsã-i cearã protecție. Acesta i-a rãspuns cã era aliatul quraișilor, nefiind
astfel în mãsurã sã-i ofere protecție. Atunci, Mesagerul l-a trimis la Suhail
bin 'Amr, dar tot fãrã nici un folos. Al-Mut'im bin 'Udai, om de vazã dinMekka, s-a oferit sã rãspundã chemãrii Profetului pentru adãpost. El le-a
poruncit oamenilor lui sã se înarmeze temeinic și apoi i-a cerut lui
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – sã intre în oraș șisã se îndrepte direct spre Sfântul Sanctuar. Profetul a fãcut douã Raka'h și
apoi a plecat spre casa lui, pãzit de servitorii înarmați ai lui 'Udai.
S-a povestit cã, mai târziu, Abu Jahl, dușmanul crâncen al islamului,
l-a întrebat pe Mut'im dacã purtarea lui însemna protecție sau convertire, iar
acesta i-a rãspuns cã era doar protecție. Abu Jahl s-a simțit rușinat și a

124BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
spus cã, de dragul lui, îi va acorda protecție lui Muhammed.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
n-a uitat niciodatã serviciul lui Mut'im. La sfârșitul bãtãliei de la Badr, el a
declarat public cã, în cazul în care Mut'im se afla încã în viațã și cereaeliberarea captivilor quraiși, el nu-i va refuza cererea.

125BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
PREZENTAREA ISLAMULUI TRIBURILOR ARABE
ăI FIECÃRUI OM ÎN PARTE
În luna Zul-qi'de, în al zecelea an al Profeției (iulie 619), Profetul
-Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã- s-a întors la Mekka pentru a-și
relua activitãțile. Se apropia timpul pelerinajului și el s-a grãbit sã inițieze înislam atât triburile, cât și pe fiecare om în parte, chemându-i sã îmbrãțișeze
noua religie, așa cum procedase încã din al patrulea an al Profeției.
Conform relatãrii lui Az-Zuhri, între triburile în care islamul fusese
prezentat, am putea menționa neamurile: 'Amir bin Ia'sa'a, Muharib bin
Khasfa, Fazara, Ghassan, Murra, Hanufa, Salim, 'Abs, Nasr, Al-Bura',Kinda, Kalb, Al-Harith bin Ka'b, Udhra și oamenii din Hadrmaut.
Islamul nu le-a fost prezentat într-un singur an, ci în mod repetat, din
al patrulea an pânã în ultimul sezon al pelerinajului dinaintea emigrãrii.Totuși, ei au rãmas neînduplecați și nici unul dintre ei nu a rãspuns
pozitiv.
[1]
Prezentãm în continuare un rezumat al aspectelor legate de
chemarea Profetului la noua credințã pe care o propovãduia:
1. A vizitat un clan din neamul Kalb, cunoscut și sub numele de
neamul Abdullah. El i-a chemat la mesajul lui Allah și i-a implorat sã-laccepte de dragul lui Allah, apoi a spus: "O, neam Abdullah! Allah a ales
pãrintelui vostru cel mai frumos nume, dar voi nu ați primit Mesajul Sãu."
(Abdullah – "Robul lui Allah")
2. I-a vizitat pe cei din neamul Hanifa la lãcașul lor, dar aceștia l-au
tratat într-un mod respingãtor.
3. S-a adresat celor din neamul 'Amir bin Sa’sa’a în tabãra lor,
chemându-i sã pãrãseascã idolatria și sã li se alãture. Unul dintre ei,
Buhaira bin Firras, i-a rãspuns: “Dacã ți-am da crezare și Allah îți va da
putere asupra dușmanilor tãi, ne vei acorda dreptul sã te moștenim și sã-țiurmãm la putere?” Profetul a rãspuns: “Întreaga lucrare stã în mâinile lui
Allah, care dã puterea oricui dorește el.” Omul a comentat: “Tu te aștepți
ca noi sã stârnim mânia și rãzbunarea arabilor fãrã sã avem nici cea maimicã speranțã cã am putea prelua puterea? Atunci ne putem dispensa cu
[1] At-Tirmidhi; Mukthasar Sirat Ar-Rasul, p. 149; Tarikh-el-Islam, 1/125.

126BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ușurințã de ofertele tale.”
Când cei din neamul 'Amir s-au întors la lãcașul lor, au relatat
povestirea unui om mai în vârstã, care rãmãsese în urma lor fiindcã era prea
bãtrân. Ei au spus: “Un tânãr quraiș din neamul 'Abdul Muttalib, pretinzând
cã este profet, a venit la noi, ne-a cerut ajutor și ne-a invitat sã îmbrãțișãmreligia lui.” Bãtrânul șeic a fost șocat de aceastã veste și s-a întrebat dacã
mai existã vreo cale de a recupera pierderea acelei șanse și a jurat: "El
este un ismaelit (descendent al lui Ismail). El este Adevãrul (un profetadevãrat). Cum s-a putut întâmpla de i-ați judecat greșit cuvintele?”
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – nu a fost
dezamãgit deloc. El a insistat în misiunea sa de a duce la bun sfârșit lucrulcu care fusese însãrcinat și pentru care lupta în ciuda tuturor necazurilor. El
nu și-a îndreptat eforturile doar spre triburi, ci a luat legãtura cu fiecare omîn parte, unii dintre aceștia rãspunzând favorabil la Chemarea sa. În plus,
spre sfârșitul acelui sezon, unii dintre ei au crezut în profeția lui și s-au
alãturat islamului.
În lista urmãtoare vom prezenta câțiva dintre cei dintâi convertiți:
1. Suaid bin Samit . Era un poet inteligent și discret din Yathrib
(Medina). În timpul șederii sale la Mekka cu ocazia pelerinajului cel mare
sau a celui mic, el s-a întâlnit cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã. Muhammed l-a ajutat sã îmbrãțișeze islamul. La invitația
Profetului, Suaid i-a împãrtãșit acestuia câteva cuvinte profunde din
înțelepciunea lui Luqman. Profetul a aprobat acea înțelepciune, dar i-a spusomului cã el îi va împãrtãși altceva, mai pãtrunzãtor decât tot ce spusese
el mai înainte. A recitat câteva versete din Coran. Omul a ascultat meditativ
și cuvintele au fost pe placul sufletului sãu pur la origine și a acceptat pedatã islamul, ca propria-i religie. El a fost ucis în bãtãlia de la Bu’ath, în al
unsprezecelea an al Profeției.
[1]
2. Eias bin Mu’adh . El era un adolescent din tribul Aus, venit ca
membru al unei delegații care dorea o alianțã cu tribul Quraiș, împotriva
unui alt trib rival, Al-Khazraj, ce locuia în Medina. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – i-a întâlnit și i-a sfãtuit sã urmeze o cale
mai bunã decât cea pe care o aveau în minte. El li s-a prezentat, le-a
vorbit despre islam și misiunea lui și le-a povestit câteva versete din Coran.
Inima lui Eias a fost imediat câștigatã de mesajul divin și l-a acceptat pe
[1] Ibn-Hișam, 1/425, 426, 427; Rahmat-al-lil'alamin, 1/74

127BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. Abu Haisar Anas bin Rafi',
un membru al delegației, a dezaprobat comportamentul bãiatului și l-aredus la tãcere, aruncându-i praf în fațã. Oamenii au plecat atunci la Medina
fãrã sã reușeascã sã punã bazele unei alianțe cu tribul Quraiș. La scurttimp dupã sosirea la Medina, bãiatul și-a dat ultima suflare, slãvind numele
lui Allah și lãudându-I gloria.
[1]
3. Abu Zar Al-Ghifari . Acesta trãia în suburbia Yathrib-ului. Vestea
islamizãrii lui Suaid bin Samit și a lui Eias bin Mu’ad a ajuns la el și acest
lucru a constituit un moment crucial în viața sa. El și-a trimis fratele la
Mekka pentru a afla mai multe amãnunte despre intențiile Profetului. Acestas-a întors și i-a povestit lui Abu Zar cã “Omul menit” aproba binele și
interzicea rãul. Abu Zar nu s-a mulțumit numai cu atât și a hotãrât cã el
însuși trebuia sã meargã sã vadã care era situația realã. Dupã câteva
încercãri de a-l identifica pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – el a reușit sã-l întâlneascã, deși nu fãrã dificultãți, datoritã
modalitãților antagoniste în care adepții noii credințe încercau sã-și croiascã
drumul. Imediat ce a fost introdus în adevãratul spirit islamic, Abu Zar s-aconvertit. În ciuda rugãminții sincere a Profetului de a nu-și dezvãlui noua
credințã, Abu Zar a mers direct la Sfântul Sanctuar și a declarat public cã
mãrturisise Unicitatea lui Allah și Profeția lui Muhammed – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã. Pãgânii din jurul lui s-au repezit la el și au
început sã-l batã. Era aproape mort când Al-’Abbas a intervenit și i-aavertizat asupra posibilitãții de a ucide pe cineva al cãrui trib stãpânea în
întregime drumurile strategice ale caravanelor comerciale care se îndreptauspre Mekka.
Întâmplarea s-a repetat și în dimineața urmãtoare și, din nou, același
om a venit la fața locului și l-a salvat.
[2]
4. Tufail bin ‘Amr Ad-Dausi . Era poet și șef al tribului Ad-Daus care
locuia în apropierea granițelor Yemenului cu Arabia. A sosit în Mekka în al
unsprezecelea an al Profeției. În cinstea sosirii sale a fost organizatã omare ceremonie de primire. Mekkanii au început apoi sã-i împuie urechile cu
tot felul de lucruri împotriva Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã. Ei au declarat chiar cã el cauzase cea mai groaznicã agitație
socialã, pânã și legãturile de familie fãcând subiectul planurilor sale de
[1] Ibn Hișam, 1/424; Tarikh-el-Islam, 1-126
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/449-544

128BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
distrugere. Ei l-au atenționat chiar sã nu-i vorbeascã Profetului sau sã-l
asculte pe acesta. Copleșit de aceste rugãminți, omul a consimțit cererilorlor, astupându-și urechile cu o bucatã de bumbac pentru a nu auzi cuvintele
lui Muhammed. Oricum, atunci când acest om a intrat în moschee, l-a vãzut
pe Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – fãcându-șirugãciunile și din curiozitate s-a apropiat de el, dorința Domnului fiind ca el
sã asculte cuvintele înțelepte și emoționante ale Profetului. Tentația de a
auzi mai mult a fost irezistibilã astfel încât l-a urmat pe Profet – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã – la locuința acestuia, unde i-a povestit
despre sosirea lui și despre ce aflase de la quraiși. Mesagerul lui Allah i-a
recitat câteva versete din Nobilul Coran și omul a reușit sã înțeleagãprofunzimea cuvintelor și sã recunoascã adevãrul incontestabil al versetelor.
El a îmbrãțișat islamul și a mãrturisit cã nu existã alt zeu în afarã de Allah
și cã Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – esteMesagerul Sãu. A mai spus cã el era un om influent între ai sãi și cã-i va
chema sã mãrturiseascã islamul, dar a dorit totuși ca Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – sã-i dea un semn distinctiv care sã-iușureze viitoarea sarcinã. Era de fapt o luminã divinã adãpostitã în biciul lui.
El i-a chemat pe tatãl și pe soția sa sã îmbrãțișeze islamul și ei au
consimțit. Oamenii lui au ezitat puțin, dar, printr-un îndemn ferm, succesula fost deplin. El împreunã cu șaptezeci-otpzeci dintre adepții lui au emigrat
dupã “Bãtãlia Tranșeei" la Medina.
A fost un luptãtor desãvârșit pentru cauza lui Allah și a devenit martir
cu ocazia evenimentelor de la Al-Yamama.
[1]
5. Dumad Al-Azdi . Venea din Azd ăanu’a, Yemen, și era iscusit în
farmece. A sosit în Mekka sã-i audã pe nebunii de acolo spunând cãMuhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – își ieșise din
minți. El a hotãrât sã-și arate talentul în fața Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã. Atunci când l-a vãzut, acesta a spus:“Lãudat sã fie Allah, sã-L preaslãvim și sã-I cerem ajutorul. Cel care se
lasã condus de Allah nu se va rãtãci niciodatã, iar pe acela pe care Allah îl
va rãtãci, nimeni nu-l va mai putea aduce pe calea cea dreaptã. Mãrturisesccã nu existã alt zeu în afarã de Allah și Muhammed este slujitorul și
Mesagerul Sãu”. Dumad a auzit aceste cuvinte și l-a rugat pe Profet – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – sã le repete, iar acesta le-a repetat detrei ori. Atunci, el a spus: “I-am ascultat pe ghicitori, pe vrãjitori, și
[1] Ibn Hișam, 1/399; Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.144

129BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
niciodatã n-am simțit dulceața din cuvintele tale”. Dupã toate acestea și-a
fãcut mãrturisirea sincerã de credințã.[1]
Speranța reînvie în Medina
Era în timpul sezonului de pelerinaj, în al unspezecelea an al
Profeției, când Chemarea islamicã a gãsit un sol potrivit semințelor sale.Ele puteau încolți, transformându-se în arbori viguroși ale cãror frunze ar fi
putut hrãni noua credințã și adãposti noii convertiți, vulnerabili la loviturile
nedrepte și arbitrare ale quraișilor. Profetul a luat înțeleapta decizie de a seîntâlni noaptea cu delegații triburilor arabe, astfel încât mekkanii ostili sã
nu-l poatã împiedica în atingerea țelurilor sale.
[2] Însoțit de doi tovarãși
credincioși, ‘Ali și Abu Bakr, el a avut o discuție interesantã referitoare laislamizare cu cei din neamul Zuhal, dar aceștia din urmã și-au blocat
procesul de convertire.
[3]
În urmãrirea aceluiași obiectiv, Profetul și tovarãșii sãi au trecut pe la
‘Aqabat Mina, unde i-au auzit discutând pe oameni. Ei i-au urmãrit pânã
când au întâlnit șase oameni din Yathrib, toți din tribul Khazraj, și anume:
As’ad bin Zurara, ‘Auf bin Harith, Rafi’ bin Malik, Qutba bin ‘Amir, ‘Uqba bin‘Amir și Jabir bin Abdullah.
Oamenii din Medina i-au auzit tot timpul pe evrei spunând cã era pe
cale sã se ridice un Profet, fiindcã sosise vremea unui nou har. "Îl vorurmãri și apoi îl vor nimici împreunã cu voi, așa cum fuseserã nimicite și
neamurile ‘Ad și Iram."
[4]
“Din ce trib sunteți?”, a întrebat Profetul. “Din tribul Khazraj”, au
rãspuns ei. “Sunteți aliați ai evreilor?”, a mai întrebat Profetul. Ei au spus:
“Da.” “Atunci de ce nu vã așezați puțin sã discutãm?” Oferta a fost imediat
acceptatã, fiindcã faima lui Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã – se împrãștiase prin Medina și strãinii erau curioși sã afle mai
multe despre omul care generase o agitație așa de puternicã în întreaga
regiune. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – le-a vorbit
despre islam, dându-le lãmuriri asupra implicațiilor acestei mișcãri și a
[1] Mișkhat Al-Masabih, 2/525
[2] Tarikh-el-Islam, p.129
[3] Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.150[1] Rahmat-ul-lil'alamin, 1/84; Ibn Hișam, 1/429; Zad Al-Ma'ad, 2/50

130BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
responsabilitãților ce cãdeau pe umerii celor care-l acceptau. Când Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – și-a încheiat discursul, s-au
consultat între ei și au ajuns la urmãtoarea concluzie: “Cu siguranțã, acesta
este Profetul cu care ne tot amenințã evreii și de aceea ar trebui sã negrãbim și sã fim printre primii care se alãturã lui”.
Atunci, ei au îmbrãțișat islamul și i-au spus Profetului: “Ne-am pãrãsit
comunitatea fiindcã nici un trib nu este atât de chinuit de urã și deranchiunã, așa cum sunt ei. Fie ca Allah sã ne întãreascã legãturile prin
tine! Sã mergem deci sã-i invitãm la aceastã religie a ta și, dacã Allah îi
unește prin ea, nici un om nu va fi mai iubit decât tine”.
Grupul de musulmani din Medina a rãmas credincios cauzei lor și ei
au propãvãduit islamul cu zel și devotament, rezultatul nelãsându-se mult
așteptat. Ei au reușit sã câștige adepți la islam dintre concetãțenii lor și cugreu puteai gãsi o casã în Medina în care sã nu se discute cu interes și
entuziasm despre Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã.
[1] Tot în acest timp, în luna ăauual a aceluiași an, Profetul a
încheiat un contract de cãsãtorie cu ‘Aișa.[2]
[1] Ibn Hișam, 1/428-430
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/551; Talqih Fuhum Ahl-al Athar, p.10

131BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
AL-ISRA’ ăI AL-MI’RAJ
Cãlãtoria nocturnã și Înãlțarea spre sferele cerești
Ultimele zile ale etapei mekkane din viața Profetului sunt consemnate
ca posibilitãți alternative între douã extreme: succes gradat și persecuțiecontinuã. Oricum, o perioadã favorabilã izbânzii se profila la orizontul
îndepãrtat, pentru a se materializa, într-un final, în cãlãtoria nocturnã a
Profetului la Ierusalim, urmatã de înãlțarea sa spre sferele cerești.
În ceea ce privește data exactã, aceasta constituie încã un motiv de
controversã și nu s-a ajuns la un acord comun în privința ei.
Oricum, majoritatea analiștilor înclinã spre considerarea unei date, cu
aproximativ 12-16 luni înaintea migrãrii la Medina. Prezentãm în continuare
un rezumat amãnunțit al acelui eveniment miraculos, relatat de Ibn
Al-Qaiiim.
[1]
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
a cãlãtorit trup și suflet, cu Voia lui Allah, pe un cal numit Al-Buraq, în
tovãrãșia îngerului Gavriil, de la Moscheea Sfântã din Mekka, la îndepãrtata
Moschee din Ierusalim. Acolo a descãlecat, și-a legat calul de o verigã de
la poarta Moscheei și a condus Profeții în rugãciune. Dupã aceea, Gavriill-a purtat trup și suflet spre ceruri. Când au ajuns la prima sferã cereascã,
Gavriil l-a rugat pe îngerul paznic sã deschidã poarta cerului. Când poarta
s-a deschis, Muhammed l-a vãzut pe Adam, "Tatãl Omenirii". Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – l-a salutat și acesta i-a urat
bun venit și și-a exprimat încrederea în profeția lui Muhammed. El a vãzut
sufletele martirilor la dreapta lui Adam și cele ale pãcãtoșilor, la stânga
acestuia.
Îngerul Gavriil a urcat apoi cu Profetul spre a doua sferã cereascã, și
acolo a cerut din nou sã i se deschidã poarta. I-a vãzut și i-a salutat pe
Ioan, fiul lui Zaharia (Yahia bin Zakariia) și pe Isus, fiul Mariei.
Ei i-au rãspuns la salut, i-au urat bun venit și și-au exprimat
încrederea în Profeția lui.
[1] Zad Al-Ma'ad, 2/49; Tarikh-el-Islam, 1/124; Rahmat-al-lil'alamin, 1/76.

132BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Au ajuns apoi la cea de-a treia sferã, unde l-au vãzut pe Iosif (Yusuf) și
l-au salutat. Iosif l-a întâmpinat pe Profet și și-a exprimat credința înProfeția sa.
Profetul, însoțit de Gavriil, a ajuns apoi la a patra sferã cereascã,
unde l-a întâlnit pe profetul Enoch (Idris) și l-a salutat. Profetul Enoch i-arãspuns la salut și și-a exprimat credința în Profeția lui. Apoi, el a fost
purtat spre a cincea sferã, unde l-a întâlnit pe profetul Aaron (Harun) și l-a
salutat. Acesta i-a rãspuns la salut și și-a exprimat de asemeneaîncrederea în Profeția sa. În al șaselea cer, el s-a întâlnit cu Moise (Musa)
și l-a salutat. Moise i-a rãspuns la salut și s-a arãtat și el încrezãtor în
Profeția sa. La plecare, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã – a vãzut cã Moise începe sã plângã și l-a întrebat care era
motivul. Moise a rãspuns cã plângea fiindcã l-a întâlnit pe omul care fusesetrimis dupã el ca Mesager (adicã Muhammed) și care reușise sã conducã
spre Paradis mai mulți din poporul sãu, decât reușise el însuși. Apoi
profetul Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a ajuns la
al șaptelea cer unde s-a întâlnit cu Avraam (Ibrahim) – Pacea sã fie cu el –
și l-a salutat. Avraam i-a rãspuns la salut și și-a exprimat credința în
Profeția lui. Dupã aceea, a fost purtat la Sidrat-al-Muntaha ("cel mai izolatarbore lotus") și i s-a arãtat Al-Bait-al-Ma’mur – "Casa Trainicã",
aseamãnãtoare cu Al-Ka'ba ("Casa Sfântã") și înconjuratã zilnic de
șaptezeci de mii de îngeri, astfel încât îngerilor care au înconjurat-o o datãsã nu le mai vinã rândul pânã în Ziua Învierii. Apoi, el a fost înfãțișat
Prezenței Divine, simțind imensa bucurie de a se afla cât mai aproape
posibil de Prezența Gloriei Divine. Acolo, Domnul i-a revelat slujitorului Sãuanumite versete, poruncind facerea a cincizeci de rugãciuni zilnice pentru
slãvirea Sa. La întoarcere, el i-a spus lui Moise cã adepților lui li s-a
poruncit sã se roage de cincizeci de ori pe zi. Moise s-a adresat Profetului
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, astfel: “Adepții tãi nu pot face
atât de multe rugãciuni. Întoarce-te la Stãpânul tãu și roagã-L sã mai
reducã numãrul”. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
s-a întors spre Gavriil, ca și cum ar fi dorit sã-i cearã sfatul.
Gavriil a încuviințat din cap: “Da, dacã tu dorești.”, și s-a înãlțat cu el
spre "Fața lui Allah". Allah Atotputernicul, Lãudat fie El, a redus rugãciunile
cu zece. Apoi, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
a coborât și i-a relatat lui Moise, care l-a îndemnat din nou sã cearã

133BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
împuținarea lor. Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a
mers iarãși înaintea lui Allah, pentru a implora din nou o reducere anumãrului de rugãciuni, repetând acest lucru pânã ce numãrul rugãciunilor a
fost redus la numai cinci pe zi. Moise i-a cerut încã o datã sã implore oreducere, dar Muhammed a spus: “Mi-e rușine acum sã tot cer Domnului
meu sã mai reducã. Accept și mã resemnez, cu Voia Lui”. Când
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a pornit mai
departe, s-a auzit o Voce, spunând: “Eu mi-am impus Voia Mea și am
ușurat povara slujitorilor Mei”.
Existã unele controverse referitoare la afirmația cum cã Profetul l-ar fi
vãzut pe Allah cu ochii sãi pe calea fireascã a simțului vãzului sãu. Unele
interpretãri spun cã nu poate fi confirmatã vederea lui Allah cu ochiul liber.Ibn ‘Abbas, pe de altã parte, afirmã cã termenul "Ru’ia", folosit în Nobilul
Coran, semnificã "vederea cu ochiul liber".
În "Capitolul An-Najm" putem citi:“Apoi s-a apropiat și a coborât mai jos ” [53:8]
Aici se face referire la îngerul Gavriil și acest context diferã complet
de cel din Tradiția Profeticã, referitoare la Isra’ și Mi’raj ("Cãlãtoria nocturnãși Înãlțarea"), unde "apropierea" se referã la apropierea de Domnul, Lãudat
fie El.
Dintre cele mai însemnate evenimente ce au marcat "Cãlãtoria
nocturnã" putem menționa:
1. Gavriil a deschis pieptul Profetului, i-a scos inima și a spãlat-o2. Tot atunci, i-au fost aduse douã vase de aur. Într-unul era lapte, iar
în celãlalt era vin. I s-a cerut sã alegã unul dintre ele, iar Muhammed
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a ales vasul cu lapte și l-abãut.
Îngerul a spus: “Ai fost cãlãuzit spre "natura lucrurilor" (Al-Fitrah) sau
ai obținut "naturalețea". Dacã ai fi ales vinul, poporul tãu s-ar fi rãtãcit”.(n.t. Al-Fitrah – așa cum sunt lucrurile în sinea lor, așa cum au fost ele
lãsate, orânduite de Allah. Este un mod simbolic de a spune cã binele și
rãul au fost aduse în fața Profetului sub forma laptelui și a vinului și cã,instinctiv, el a ales binele. Este foarte dificil de redat într-o limbã strãinã,
termenul arab "Fitrah". El denotã constituția sau dispoziția originalã cu care
un copil vine pe lume, natura lui înnãscutã, în contrast cu înclinațiile saucalitãțile dobândite în timpul vieții. În plus, se referã la tendința spiritualã

134BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
inerentã a omului aflat în starea sa nepângãritã, de a fi fãrã prihanã.)
3. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a povestit cã
a vãzut douã râuri bine conturate, Nilul și Eufratul, și douã care abia erau
schițate. Se pare cã acele douã râuri evidente, Nilul și Eufratul, delimiteazã
în mod simbolic regiunea cu vãi fertile, în care Mesajul lui Muhammed- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – va prinde rãdãcini, precum și
oamenii ce o populeazã care vor rãmâne întotdeauna slujitorii credincioși ai
islamului, pe care îl vor transmite din generație în generație. Nu sesugereazã sub nici o formã cã aceste douã râuri izvorãsc din Paradis.
4. El a avut șansa sã-l vadã pe Malik, paznicul Iadului, cu o înfãțișare
tristã și cruntã. Acolo i-a vãzut pe locuitorii Iadului, între care erau și ceicare mâncaserã pe nedrept hrana orfanilor. Ei aveau buzele lãsate în jos,
asemãnãtoare cu cele ale cãmilelor. Înghițeau pietre înroșite în foc,
scoțându-le apoi prin spate. Mai erau acolo și cãmãtari. Ei aveau burțileatât de mari, încât nu se mai puteau mișca și erau cãlcați în picioare de
oamenii Faraonului, când aceștia erau aduși în Iad. În același sãlaș, el i-a
vãzut și pe adulterini, cãrora li se oferea o bucatã de carne grasã șigustoasã, precum și una stricatã și urât mirositoare, dar ei o alegeau pe
aceasta din urmã.
Femeile desfrânate erau și ele acolo, atârnând spânzurate de sâni.5. “Cãlãtoria nocturnã” a stârnit o mare agitație între oameni și cei
care erau neîncrezãtori l-au copleșit pe Muhammed cu tot felul de întrebãri.
El le-a povestit cã vãzuse cãmilele negustorilor mekkani, care se duceau șise întorceau încoace și încolo. Le-a mai povestit și despre unele dintre
animalele lor care se rãtãciserã. Dupã aceea, le-a povestit cum bãuse din
apa lor în timp ce ei dormeau adânc și cum lãsase rezervorul acoperit.
Necredincioșii, însã, au profitat de aceastã ocazie pentru a-i insulta
pe musulmani și credința lor. Ei l-au cicãlit pe Profet – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã – întrebându-l și punându-l sã descrie
Moscheea din Ierusalim, unde el nu mai fusese înainte de aceastã cãlãtorienocturnã și, spre uimirea multora, rãspunsurile Profetului au furnizat
informații deosebit de exacte despre acea moschee. El le-a oferit tot felulde detalii în legãturã cu caravanele și drumurile cãmilelor lor. Toate acestea
însã nu le-au inspirat altceva decât îndepãrtarea de Adevãr și neacceptarea
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/684; Sahih Muslim, 1/96; Ibn Hișam, 1/402

135BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
altui lucru, decât a necredinței.[1]
Adevãrații musulmani n-au gãsit nimic neobișnuit în aceastã “cãlãtorie
nocturnã”. Dacã Allah Atotputernicul este destul de Puternic încât a creat
cerurile și pãmântul prin simpla Sa Voințã, atunci este fãrã îndoialã destul
de Puternic sã-l ducã pe Mesagerul Sãu la ceruri și sã-i arate semnele Lui,care, de altfel, sunt inaccesibile omului. Necredincioșii însã au mers sã-l
consulte pe Abu Bakr, iar acesta a zis: “Da, dacã Profetul lui Allah a spus
așa, atunci adevãr a grãit”. Din acest moment, Abu Bakr a cãpãtat titlul de"As-Siddiq" ("cel care-l crede întru totul în Profet")
[2]
Cea mai elocventã și mai explicitã mãrturie despre aceastã “cãlãtorie”
este exprimatã în cuvintele lui Allah:
“…ca sã-I arãtãm din semnele Noastre ” [17:1]
Așa cum le-a fost dezvãluit și altor profeți:
“ăi așa I-am arãtat Noi lui Avraam împãrația cerurilor și a pãmântului,
pentru ca el sã fie dintre aceia care cred cu convingere ” [6:75]
Lui Moise, Domnul i-a spus: “ Pentru ca sã-ți arãtãm [și altele] din
minunile Noastre cele mai mari ” [20:23] pentru ca: “El sã se numere printre
cei care cred, fãrã nici o îndoialã”.
Dupã ce vor vedea Semnele lui Allah, credința va fi întipãritã pentru
eternitate în inima Profeților, fiind atât de puternicã, încât nu vor renunțaniciodatã la ea. Ei sunt de fapt cei mai potriviți pentru acest privilegiu divin,
fiindcã ei sunt cei ce vor putea purta povara, prea apãsãtoare ca sã fie
purtatã de oameni obișnuiți, iar în timpul misiuniilor vor considera toatenenorocirile și agoniile lumești prea neînsemnate pentru a fi luate în
seamã.
Sunt simple fapte care, emanând din aceastã Cãlãtorie binecuvântatã,
se revarsã în grãdina înfloritoare a biografiei Profetului – Pacea și
binecuvântarea lui Allah sã fie asupra lui Muhammed. Povestea “CãlãtorieiNocturne”, așa cum poate fi gãsitã în Nobilul Coran, este cuprinsã în primul
verset din "Capitolul Al-Isra". Urmãtoarele versete presupun o schimbare
bruscã a "tonalitãții" mesajului și dezvãluie faptele rușinoase și crimeleevreilor, dupã care oamenii sunt povãțuiți în sensul ascultãrii Coranului,
singurul care îndeamnã spre tot ceea ce este mai drept și mai cinstit.
Acest aranjament nu poate fi luat drept purã coincidențã. Ierusalimul a
[1] Ibn Hișam, 1/399;

136BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
fost prima scenã a “Cãlãtoriei Nocturne” și aici apare ideea unui mesaj
îndreptat cãtre evrei, din care reiese clar cã acestora li se va retrage funcțiade conducãtori ai omenirii, datoritã crimelor pe care le-au sãvârșit și care
nu mai justificã ocuparea acestui statut de cãtre ei. Mesajul sugera cã
statutul de conducãtor va fi reinstituit de Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã, urmând ca el sã aibã control asupra
ambelor centre de interes ale Credinței Avraamice: Sfântul Sanctuar din
Mekka și Moscheea Îndepãrtatã din Ierusalim. Era și timpul ca autoritateaspiritualã sã fie transferatã dinspre un popor a cãrui istorie era impregnatã
de înșelãtorie și violențã și care își încãlcase legãmintele, cãtre un alt
popor, binecuvântat de credința și supunerea fațã de Allah și având unMesager care se bucura de privilegiul Revelației Coranice, care-i îndemna la
tot ce-i mai bun și mai drept.
Rãmâne totuși o întrebare crucialã, care necesitã un rãspuns: "Cum
ar putea fi realizat acest transfer prevãzut de autoritate, în timp ce însuși
eroul principal (Muhammed) a fost lãsat în pãrãsire și uitare, în timp ce se
poticnea pe colinele din Mekka?" Aceastã întrebare dezvãluie secreteleunei probleme referitoare la o altã etapã a Chemãrii islamice și la apariția
unui alt rol diferit ca sens și nobil ca metodã care trebuie preluat. Aceste
noi sarcini au luat forma versetelor coranice ce conțineau avertismentedirecte și fãrã echivoc, însoțite de un ultimatum grav, adresat politeiștilor și
adepților lor:
“ăi dacã voim Noi sã nimicim o cetate, le vom porunci celor îmbuibați
din ea [sã se supunã rânduielilor Noastre], însã ei, [dimpotrivã], se vor deda
desfrâului. Atunci pedeapsa hotãrâtã împotriva ei se va adeveri și Noi o vom
nimici cu totul. [17:16]
Dar câte neamuri am nimicit Noi dupã Noe! Iar Domnul tãu este
îndeajuns ătiutor și este Cel care Vede pãcatele robilor Sãi.
” [17:17]
Împreunã cu aceste versete au fost dezvãluite și altele care prezentau
musulmanilor regulile și obiectivele de conviețuire civilizatã dupã care își
puteau clãdi comunitatea musulmanã, prevestindu-le dreptul la proprietate
asupra pãmântului, cu libertate deplinã asupra acestuia. Aceste informații leerau absolut necesare drept-credincioșilor musulmani pentru a-și putea
spori șansele întemeierii unei societãți bine organizate în jurul axei cãreia
sã se învârtã întreaga omenire.
Acele versete implicau în realitate o perspectivã favorabilã Profetului

137BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, incluzând deținerea unui adãpost
sigur în care sã se stabileascã și un sediu suficient de stabil pentru a-i puteada forța necesarã și a-l impulsiona în comunicarea Mesajul sãu întregii lumi.
Acesta era de fapt secretul profund al "cãlãtoriei binecuvântate". Pe bazaacestor considerente, precum și a altora asemenea lor, considerãm corectã
presupunerea conform cãreia "cãlãtoria nocturnã" a avut loc fie înainte de
primul jurãmânt de la 'Aqaba, fie între cele douã – Allah știe cel maibine.

138BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
PRIMUL JURÃMÂNT DE LA ‘AQABA
Am amintit deja de cei șase mediniți care au îmbrãțișat islamul în
sezonul de pelerinaj din cel de-al unsprezecelea an al Profeției, promițând
sã comunice și concetãțenilor lor Mesajul islamului.
În anul urmãtor, cu ocazia pelerinajului, a venit un grup de
doisprezece discipoli, pregãtiți sã-l recunoascã pe Muhammed drept
Profetul lor. Din acest grup de oameni cinci din cei șase îl întâlniserã, cu unan înainte, pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã. Jabir bin
‘Abdullah bin Reiab era cel de-al șaselea, care se ținuse deoparte. Ceilalți
șapte membrii ai grupului, în afarã de aceștia, erau:
1. Mu’ad bin Al-Harith, Ibn ‘Afra din tribul Khazraj.
2. Zakuan bin ‘Abd Al-Qais, din tribul Khazraj
3. ‘Ubada bin As-Samit, din tribul Khazraj.4. Yazid bin Tha’laba, din tribul Khazraj
5. ‘Al-’Abbas bin ‘Ubada bin Nadala, din tribul Khazraj.
6. Abul Haitham bin At-Taihan, din tribul Aus.7. ‘Uuaim bin Sa’ida, din tribul Aus.
Ei au mãrturisit credința în Mesajul lui Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – și au jurat: “Nu ne vom închina altcuivadecât lui Allah, nu vom fura, nu vom comite adulter și nici nu-i vom ucide
pe copiii noștri, nu vom bârfi, nu vom ascunde minciuna și te vom asculta
necondiționat”.
Dupã ce aceștia și-au fãcut jurãmântul, Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã – a spus: “Pe cel care-și va duce jurãmântul
la îndeplinire, Allah îl va rãsplãti, iar pe cel care neglijeazã ceva și estenãpãstuit în aceastã lume, jurãmântul îl va mântui în Lumea de Apoi. ăi
dacã pãcatul rãmâne ascuns de ochii oamenilor și nici o nenorocire nu
cade asupra lui, atunci totul rãmâne între el și Allah – Singurul care poatehotãrî asupra iertãrii sale”.[1]
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/150, 2/727, 2/1003

139BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Vestitorii islamului în Medina
Dupã acest jurãmânt, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã – l-a trimis la Yathrib (Medina) pe Mus’ab bin ‘Omair Al-’Abdari,
primul “ambasador” musulman, sã-i învețe pe oamenii de acolo doctrinele
islamului, sã le ofere îndreptãri practice și sã facã încercãri de a propagaislamul printre cei care mãrturiseau încã politeismul.
El a fost gãzduit în Medina la As’ad bin Zurara. Terenul a fost atât de
bine pregãtit și propagarea fãcutã cu atât de mult entuziasm, încât islamuls-a rãspândit cu iuțealã, din casã în casã și din trib în trib. Sarcina lui
Mus’ab a fost favorizatã de numeroase aspecte pozitive, promițãtoare de
succes. Într-o zi, Mus’ab și As’ad se aflau în drum spre locuințeleneamurilor ‘Abd Al-Așhal și Zafar, ajungând în cele din urmã pe teritoriul
neamului Zafar. Acolo s-au oprit lângã o fântânã, discutând cu unii dintre
noii musulmani. Sa’d bin Mu’ad și Usaid bin Hudair, șefii celor douã triburi,au aflat de aceastã întâlnire. Usaid s-a apropiat de musulmani, înarmat cu
lancea sa, în timp ce Sa’d s-a scuzat pe motiv cã As’ad era vãrul sãu din
partea mamei. Usaid a venit și mai aproape, blestemând, înjurând șiacuzându-i pe cei doi bãrbați cã prostesc oamenii slabi de înger,
poruncindu-le apoi sã înceteze totul. Mus’ab l-a invitat calm sã se așeze,
spunându-i: “Dacã ești mulțumit de discuția noastrã, o vei putea accepta,dar, dacã îți va displãcea, mã voi opri din ceea ce nu-ți place.” – “Așa sã
fie!”, a spus ‘Usaid, apoi și-a înfipt lancea în nisip. L-a ascultat pe Mus’ab și
atunci a auzit pentru prima datã câteva versete din Nobilul Coran. Sa'd aspus: "Mã jur pe Allah cã, înainte de a ne spune, se vedea pe fața lui cã
vrea sã se facã musulman." Fața lui era luminatã de satisfacție și plãcere,
fãrã a mai fi necesar sã scoatã vreun cuvânt de aprobare. El i-a întrebat pecei doi bãrbați ce trebuia fãcut pentru a îmbrãțișa islamul. Ei i-au cerut sã
urmeze ceremonia spãlatului, sã-și curețe hainele, sã mãrturiseascã
adevãrul credinței în Unicitatea lui Allah și apoi sã facã douã Raka'h. El aacceptat și a fãcut exact ce i se ceruse, adãugând atunci cã mai era un
bãrbat, Sa’d bin Mu’Ad, ai cãrui oameni nu s-ar da înapoi dacã el se
convertea la islam. A plecat dupã aceea sã-l vadã pe Sa’d și pe oamenii lui.Sa’d și-a dat imediat seama cã Usaid se schimbase. La o întrebare pusã de
Sa’d, Usaid a rãspuns cã doi bãrbați erau gata sã îndeplineascã orice

140BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
poruncã pe care o primeau. El a reușit sã conducã situația în așa fel, încât
a oferit celor doi bãrbați o șansã de a discuta în particular cu Sa’d.Povestea lui Usaid s-a repetat, și Sa’d a îmbrãțișat și el islamul, dupã care
s-a dus direct la oamenii lui, jurând cã nu va mai vorbi cu ei, pânã ce nu vor
crede în Allah și în Trimisul Sãu. Chiar în dupã-amiaza aceleași zile, toțibãrbații și femeile acelui trib arab au îmbrãțișat islamul, mai puțin unul,
Al-Usairim, care s-a reținut pânã la ziua de Uhud. În ziua aceea, el a
îmbrãțișat islamul și a luptat împotriva politeiștilor, fiind în cele din urmãomorât, înainte de a avea posibilitatea de a se închina vreodatã în
rugãciune.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – s-a referit la
acesta, astfel: “El a fãcut puțin, dar rãsplata lui este mare”.
Mus’ab a rãmas în Medina, conducându-și misiunea cu sârguințã și
succes, pânã când în toate casele de Al-Ansar ("ajutoare")
[1] existau
bãrbați și femei care îmbrãțișaserã islamul. O singurã familie a rãmas
neînduplecatã la Chemarea islamicã (Da’ua). Ei se aflau sub influențapoetului Qais bin Al-Aslat, care a reușit sã-i ținã deoparte și sã le acopere
urechile împotriva Chemãrii la islam, pânã în anul 5 d.H.
Cu puțin înaintea urmãtorului sezon de pelerinaj, în al treisprezecelea
an al Profeției, Mus’ab bin ‘Omair s-a întors la Mekka, aducându-i Profetului
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – vești bune despre solul fertil
pe care islamul l-a gãsit în Medina, oferind astfel un viitor prosper, precumși despre puterea și protecția pe care acel oraș le putea pune în slujba
islamului.
[2]
[1] Al-Ansar ("ajutoarele") sunt musulmanii din Medina care i-au ajutat pe
musulmanii din Mekka și pe Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã,
în momentul emigrãrii lor de la Mekka la Medina în anul 623 e.n. În continuare se va
face referire la aceștia folosind termenul "ajutoare".
[2] Ibn Hișam, 1/435; Zad Al-Ma’ad, 2/51

141BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
AL DOILEA JURÃMÂNT DE LA ‘AQABA
În anul urmãtor, al treisprezecelea al Profeției, adicã în iunie 622 e.n.,
pe durata sezonului de pelerinaj, peste șaptezeci de noi musulmani dinMedina au venit în urma politeiștilor, pentru a fãptui ritualul de pelerinaj la
Mekka. Cea mai frecventã întrebare care apãrea pe buzele lor era: “Oare
n-ar fi timpul sã-l apãrãm pe Muhammed în loc sã-l lãsãm în pãrãsire, uitatși poticnindu-se pe colinele din Mekka?”
La scurtã vreme dupã sosire, ei au luat clandestin legãtura cu
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, într-o noapte de pe la
mijlocul Zilelor Tașriq’ (zilele de 11, 12, 13 Zul Hijje), undeva pe o colinã de
la Al-’Aqaba, care fusese loc de întâlnire și cu un an în urmã.
Unul dintre conducãtorii "ajutoarelor", Ka’b bin Malik Al Ansar – Allah
sã fie mulțumit de el, a fãcut un rezumat al întâlnirii istorice care a schimbat
întregul curs al luptei dintre islam și pãgânism, și a spus: "Am pornit în
pelerinaj și am aranjat o întâlnire în mijlocul Zilelor Tașriq. Am fost însoțiți deo personalitate și de un notabil al nostru, ‘Abdullah bin ‘Amr bin Haram,
care era încã politeist. I-am dezvãluit intenția noastrã de a ne întâlni cu
Muhammed și l-am îndemnat sã intre în rândurile noastre și sã pãrãseascãpoliteismul, altfel va servi ca lemn pentru focul Iadului în Viața de Apoi. El a
îmbrãțișat islamul pe datã și a fost martor la importanta întâlnire de la
Al-’Aqaba. În noaptea aceea am dormit cu oamenii din taberele noastre.Dupã o bucatã de timp, am început sã plecãm pe furiș și ne-am întâlnit pe
o colinã din apropiere. Eram șaptezeci și trei de bãrbați și douã femei,
Nusaiba, fata lui Ka’b, din neamul Najjar și Asma’, fata lui Amr, din neamul
Salama. L-am așteptat pe Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã. Muhammed a venit însoțit de unchiul sãu, Al-’Abbas bin
‘Abdul Muttalib, care, deși nu era musulman, ne-a rugat stãruitor sã nu-l
îndepãrtãm pe nepotul sãu de protecția propriilor sale rude dacã nu eram pedeplin pregãtiți sã-l apãrãm, fie și cu riscul propriilor noastre vieți. Al-Abbas
a fost primul care a luat cuvântul:
“O, voi, oameni din Khazraj
[1], știți cu toții care este poziția lui
[1] Arabii îi numeau pe "ajutoare", "Khazraj", indiferent dacã aceștia
aparțineau tribului Khazraj ori tribului Aus

142BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Muhammed printre noi. Noi l-am apãrat de poporul nostru cât de mult am
putut. El este onorat și respectat printre oamenii sãi și refuzã sã facã partedintr-o altã grupare decât a voastrã. Deci, dacã voi credeți cã atunci când îl
veți invita în orașul vostru vã veți putea ține promisiunea și îl veți putea
apãra împotriva dușmanilor, atunci purtați-vã povara pe care v-ați asumat-o.Însã, dacã aveți de gând sã-l predați și sã-l trãdați dupã ce l-ați luat cu voi,
atunci mai bine pãrãsiți-l acum, fiindcã este respectat și bine apãrat și în
propriul sãu oraș.”
[1]
Ka’b a rãspuns: “Am ascultat ce ai avut de spus, acum însã, o,
Mesager al lui Allah, este rândul tãu sã vorbești și sã ceri de la noi orice
jurãmânt vrei, fațã de Domnul tãu și fațã de tine.”
A fost o atitudine deschisã ce vãdea hotãrârea desãvârșitã, curajul și
credința profundã în sensul preluãrii grelei responsabilitãți și al suportãrii
consecințelor pe care le implicã.
Atunci, Mesagerul lui Allah a propãvãduit Credința și jurãmântul a fost
fãcut. Al-Imam Ahmad, cu acordul lui Jabir, a relatat cã "ajutoarele" l-au
întrebat pe Profet care sunt principiile asupra cãrora ei trebuiau sã depunãjurãmânt. Profetul a rãspuns:
"Trebuie:
1. sã ascultați și sã vã supuneți2. sã dãruiți și când aveți mult, și când aveți puțin.
3. sã faceți bine și sã alungați rãul.
4. în slujba lui Allah, sã nu vã temeți de nimeni.5. sã mã susțineți atunci când vã cer ajutorul, sã mã ocrotiți așa cum
vã ocrotiți pe voi înșivã, pe soțiile și pe copiii voștri. ăi dacã veți respecta
aceste precepte, Paradisul va fi al vostru."
[2]
În altã versiune relatatã de Ka’b, se spune cã Profetul a luat cuvântul,
a recitat câteva versete din Coran, i-a chemat pe oameni la Allah, i-a
îndemnat sã intre în rândurile islamului și a încheiat, spunând: “Vã implorsã mã ocrotiți așa cum vã ocrotiți femeile și copiii voștri.” Atunci, Al-Bara’
bin Ma’rur l-a luat de mânã și a spus: “O, da! Jurãm pe Allah care te-a
trimis ca Profet întru Adevãr cã te vom ocroti așa cum ne ocrotim femeile șicopiii. Ai încredere în noi, o, Mesager al lui Allah! Pe Allah, suntem
luptãtori adevãrați și poți conta pe noi în rãzboi. Este o trãsãturã pe care
[1] Ibn Hișam, 1/440 – 442
[2] Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.155; Ibn Hișam, 1/454

143BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
am moștenit-o de la strãbunii noștri.”
Atunci, ‘Abu Haitham At-Taihan a intervenit și a spus: “O, Profet al lui
Allah! Între noi și evrei existã acorduri pe care ar trebui atunci sã le
desfacem. Dacã Allah îți va da putere și victorie, putem oare spera cã nu
ne vei pãrãsi, alãturându-te poporului tãu (n.t. tribul Quraiș)?”
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a rãspuns,
zâmbind: “Nu, asta nu se va întâmpla niciodatã. Sângele vostru va fi și
sângele meu. Atât în viațã, cât și în moarte voi fi cu voi și voi veți fi cu
mine. Voi lupta cu cine luptați voi și voi face pace cu cei cu care faceți voi
pace.”[1]
Dupã ce negocierile referitoare la condițiile de loialitate s-au încheiat
și toatã adunarea a hotãrât în mod unanim sã le valideze, doi bãrbați din
prima generație de convertiți, care îmbrãțișaserã islamul în al unsprezeceleași al doisprezecelea an al Profeției, s-au ridicat în picioare pentru a-i
informa și pe ceilalți despre importantul pas pe care aveau sã-l facã. În
acest fel, urma ca ei sã-și depunã jurãmântul, fiind pe deplin conștienți deîntreaga responsabilitate pe care și-au asumat-o, și, prin urmare, sã aibã
puterea de sacrificiu de care trebuia sã dea dovadã. Al’Abbas bin Ubada bin
Nadla remarca în acest context: “O, voi, oameni din Khazraj! Cunoaștețisemnificația pactului pe care îl încheiați cu acest om? Voi promiteți de fapt
cã veți lupta împotriva tuturor, fãrã excepție. Dacã vã temeți cã averea
voastrã va fi pusã la mijloc sau cã viețile notabililor voștri vor fi periclitate,atunci pãrãsiți-l acum, cãci, de veți face acest lucru dupã jurãmânt, va fi
umilitor pentru voi, atât în aceastã lume, cât și în lumea ce va sã vinã.
Însã, dacã voi credeți cã puteți duce la bun sfârșit ceea ce ați fost
chemați sã faceți, în ciuda pierderii de vieți prețioase și de averi, atunci
asumați-vã aceastã grea responsabilitate și, jur pe Allah, de aici vã va veni
binele atât în aceastã viațã, cât și în Cea de Apoi.”
Ei au rãspuns: “Noi am luat deja în considerare posibilitatea pierderii
averilor noastre și uciderea notabililor noștri și, totuși, îi jurãm credințã. Dar
care va fi rãsplata noastrã dacã respectãm toate condițiile acestui pact?”Profetul a rãspuns atunci:
“Paradisul vã așteaptã!” Ei l-au rugat sã-și întindã mâna și ei toți și-au
întins mâinile și au jurat. Abia atunci As’ad bin Zurara și-a dat seama dece erau oamenii gata sã se sacrifice pentru cauza lui Allah.
[2]
[1] Ibn Hișam, 1/442
[2] Ibn Hișam, 1/446

144BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Jabir a spus: “Când am început jurãmântul de credințã fațã de Profet
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, As’ad bin Zurara s-a ridicat și
a ținut un scurt discurs: “O, popor din Yathrib, nu te grãbi! Nu am ajuns la
capãtul drumului doar având credința profundã cã el (Muhammed – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã) este Mesagerul lui Allah. Deja știm cã,dacã îl urmãm pe el, trebuie sã ne separãm de arabii pãgâni, chiar și cuprețul vieții noastre. Dacã insistați pe aceastã cale, mențineți-vã pe ea șirãsplata voastrã este în Mâna lui Allah. Dacã însã vã simțiți cuprinși defricã, renunțați chiar acum și veți putea avea o mai mare justificare în fața lui
Allah.”
[1]
În ceea ce le privește pe cele douã femei, jurãmântul a fost fãcut doar
verbal, întrucât Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã -n-a strâns niciodatã mâna unei femei strãine.
[2]
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a cerut atunci
grupului sã numeascã doisprezece reprezentanți care vor predica islamul
oamenilor din Medina și care vor prelua responsabilitatea practicãrii
mãrturiilor fãcute în acest jurãmânt, învãțându-i în același timp pe bãrbațiidin propriile lor triburi cum sã procedeze pe calea rãspândirii islamului. Aufost aleși nouã reprezentanți din tribul Khazraj, și anume: As’ad bin Zurarabin ‘Ads, Sa’d bin Ar-Rabi’ bin ‘Amr, ‘Abdullah bin Rauaha bin Tha’laba,Rafi’ bin Malik bin Al-’Ajlan, Al-Bara’ bin Ma’rur bin Sakhr, ‘Abdullah bin
‘Amr bin Haram, ‘Ubada bin As-Samit bin Qais, Sa’d bin ‘Ubada bin Dulaim
și Al-Munzir bin ‘Amr bin Khunais, și încã trei din tribul Al-Aus: Usaid binHudair bin Sammak, Sa’d bin Khaithama bin Al-Harith și Rifa’a bin ‘AbdulMunzir bin Zubair. Încã o datã, cei doisprezece bãrbați au jurat sãserveascã drept chezãșie intereselor poporului lor, așa cum au fãcut șidiscipolii lui Christos, în timp ce Profetul va servi drept chezãșie pentru
întreg poporul sãu, adicã pentru toți musulmanii.
Într-un fel sau altul, vestea acestor întâlniri secrete în deșert cu
mediniții a ieșit la ivealã. Profetul a știut imediat cã acela care a rãspânditaceastã veste era un anumit "diavol" ce locuia în Al-’Aqaba, caredescoperise întâlnirea lor și a amenințat cã își va încheia conturile cu el,cât de curând posibil.
Auzind aceasta, Al-’Abbas bin Nadla a spus: “Pe Allah, care te-a
[1] Musnad Ahmad
[2] Sahih Muslim, 2/131

145BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
trimis întru Adevãr, suntem destul de puternici ca sã-i trecem pe oamenii
din Mina (n.t. quraișii) prin sãbiile noastre chiar mâine, dacã așa dorești.”Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a spus: “Nu ni s-aporuncit sã urmãm aceastã cale. Acum, înapoiați-vã la taberele voastre.” Eis-au dus la culcare și au dormit pânã dimineața.
[1]
De îndatã ce quraișii au aflat despre acest tratat, din toate pãrțile a
început o agitație dãtãtoare de necazuri. Ei și-au dat bine seama cã oastfel de loialitate poate da naștere unor ramificații extinse, cu impact
direct asupra vieților și averilor lor. În ziua urmãtoare, o delegație compusã
din cãpetenii și criminali înrãiți din Mekka a pornit spre tabãra medinițilorpentru a protesta vehement împotriva acestui tratat.
Ei li s-au adresat acestora, spunând: “O, oameni din Khazraj! A ajuns
la urechile noastre cã ați venit aici sã încheiați o înțelegere cu acest om(n.t. Muhammed) și sã-l scoateți afarã din Mekka. Pe Allah, cã, într-adevãr,
disprețuim orice fel de luptã între noi și voi.”
[2]
Politeiștii din Medina, neștiind nimic despre jurãmântul secret, au
început sã jure pe Allah și au rãspuns cu bunã credințã cã nimic din ceea
ce auziserã ei nu era adevãrat. ‘Abdullah bin Ubai bin Salul, un politeist
medinit, a respins acuzațiile lor și le-a declarat nule și neavenite, pretinzândcã oamenii sãi nu ar face nimic fãrã ca el sã le porunceascã.
Oricum, musulmanii mediniți au pãstrat tãcerea. Ei nici nu au negat,
nici nu au confirmat ceea ce se spunea. ăefii tribului Quraiș pãreauaproape convinși de argumentele prezentate de politeiști și s-au întors
acasã nemulțumiți. Totuși, nu s-au resemnat în totalitate la cuvintele pe
care le auziserã. Ei au început sã cerceteze cele mai mici amãnunte și sãurmãreascã și cea mai nesemnificativã știre, pânã când au ajuns, fãrã nici
o îndoialã, la concluzia cã pactul avusese într-adevãr loc, însã acest lucru
s-a întâmplat dupã ce pelerinii mediniți pãrãsiserã deja Mekka.
Într-un acces de furie, ei i-au urmãrit pe pelerini, nereușind însã sã
prindã pe nici unul dintre ei, cu excepția lui Sa’d bin ‘Ubada. Acesta a fost
supus la torturi inimaginabile, dar mai târziu Al-Mut’im bin ‘Udai și Harithbin Harb bin Omaiia, cu care avea relații negustorești, l-au salvat.
[3]
Aceasta este povestea celui de al doilea jurãmânt de la ‘Aqaba,
[1] Ibn Hișam, 1/448.
[2] Ibidem.[3] Zad al-Ma'ad, 2/51,52; Ibn Hișam, 2/448-450.

146BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
cunoscut mai târziu ca “Marele Jurãmânt de la ‘Aqaba”, desfãșurat într-o
ambianțã impregnatã de iubire, loialitate și sprijin reciproc între credincioșiimediniți și musulmanii mekkani neajutorați. Acest nou spirit de afecțiune,
fraternitate și cooperare n-ar putea fi atribuit niciodatã unui implus de
moment, ci, dimpotrivã, el a fost nãscut dintr-o convingere bine înrãdãcinatã- Credința în Allah, în Trimisul Sãu și în Cartea Sa. Credința era atât de
bine ancoratã în sufletele lor, încât ea a rãmas nevãtãmatã chiar și în urma
nedreptãților și agresiunilor la care au fost supuși. Credința lor putea faceminuni atât sub aspectul practic al acțiunii, cât și în procesul ideologic.
Credința a constituit un instrument real, cu ajutorul cãruia musulmanii
au înregistrat realizãri fãrã precedent în analele istoriei. Avem, de
asemenea, convingerea cã generațiile viitoare vor simți întotdeauna lipsa
marilor realizãri, câștigate de acei oameni deosebiți.

147BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
PRIMII EMIGRANȚI
Dupã recunoașterea celui de-al doilea jurãmânt de la ‘Aqaba și
întemeierea, într-un deșert plin de necredințã și ignoranțã, a unui mic stat
musulman, care constituie cel mai de seamã câștig pentru cauza islamicã,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – le-a dat musulmanilor
permisiunea de a emigra la Medina, stat islamic în curs de formare.
Judecând lucrurile la nivel individual, emigrarea la Medina a însemnat
multiple pierderi materiale și sacrificarea averilor. Totul era pus la bãtaie în
schimbul siguranței personale. Nici mãcar emigrantul nu putea spera la o
siguranțã deplinã, el putând fi oricând jefuit sau chiar omorât la începutulsau la sfârșitul cãlãtoriei. Viitorul era neclar, impregnat de multiple încercãri
și crize imprevizibile.
Conștienți de aceste lucruri, musulmanii au început sã emigreze, în
timp ce politeiștii fãceau toate eforturile posibile pentru a-i întârzia și a le
împiedica plecarea, realizând cã o asemenea mișcare implica o amenințare
ce putea avea consecințe inimaginabile și pericole de neconceput, pentruîntreaga lor societate.
Sã vedem în continuare câteva dintre punctele cheie ale acestei
perioade de emigrare:
1. Primul care a emigrat a fost Abu Salama, cu un an înainte de
Marele Jurãmânt de la ‘Aqaba. Când s-a hotãrât sã pãrãseascã Mekka,
rudele sale prin alianțã, într-o încercare disperatã de a-l opri, i-au reținutsoția și l-au înhãțat pe fiul sãu într-un mod atât de violent, încât i-au
dizlocat umãrul. Dupã plecarea soțului sãu și pierderea fiului, Umm Salama
și-a petrecut un an în singurãtate, plângând și jelind în continuare. În celedin urmã, unei rude de-a ei i s-a fãcut milã de ea și i-a îndemnat și pe
ceilalți sã-l elibereze pe fiul ei și sã-i permitã sã i se alãture soțului. Atunci,
ea a pornit singurã într-o cãlãtorie de 500 de km, fãrã nici un ajutor denicãieri. Într-un loc numit At-Tan’im, ‘Uthman bin Talha, întâlnind-o din
întâmplare, s-a oferit sã o aducã pânã la Medina cãlare. Împreunã cu fiul ei,
s-a întâlnit cu Abu Salama, în satul Quba’, o suburbie a Medinei.
[1]
2. Un alt exemplu clar care confirmã atrocitãțile politeiștilor mekkani în
[1] Ibn Hișam, 1/468

148BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
contextul emigrãrii este cel al lui Suhaib. El și-a exprimat dorința de a
emigra și bineînțeles cã aceasta a stârnit intens indignarea necredincioșilor.Ei au început sã-l insulte, pretinzând cã atunci când venise la Mekka era
doar un vagabond neînsemnat, însã orașul lor a fost generos și, datoritã lor,
el a reușit sã facã o mulțime de bani și sã se îmbogãțeascã. Ei au datordin sã nu fie lãsat sã plece. Vãzând acestea, Suhaib s-a oferit sã renunțe
la toatã averea, în favoarea lor. Cu aceastã condiție, în cele din urmã, ei au
acceptat sã-l elibereze. Profetul a auzit aceastã poveste și a spus: “Suhaibeste învingãtorul! În cele din urmã, Suhaib este învingãtorul.”
[1]
3. Apoi, a fost povestea lui ‘Omar bin Al-Khattab, ‘Aiiaș bin Abu
Rabi’a și Hișam bin Al-’Asi, care s-au înțeles sã se întâlneascã într-odimineațã într-un anumit loc, pentru a pleca la Medina. ‘Omar și ‘Aiiaș au
venit, dar Hișam a fost reținut de mekkani.
La scurt timp dupã aceea, Abu Jahl și Al-Harith au venit la Medina
pentru a-l vizita pe cel de al treilea frate al lor, ‘Aiiaș. Ei au încercat cu
perfidie sã-i atingã cea mai sensibilã coardã a sufletului, legãtura cu mama
lui. Au pretins cã mama lui jurase cã nu-și va mai pieptãna pãrul niciodatãși nu se va mai acoperi de soare pânã nu-l va vedea. Lui ‘Aiiaș i-a fost milã
de mama lui, dar ‘Omar a fost atât de inteligent, încât a înțeles faptul cã ei
voiau sã-l îndepãrteze pe ‘Aiiaș de islam, așa cã l-a atenționat asupravicleșugurilor lor și a adãugat: “Mama ta o sã-și pieptene pãrul dacã o
nãpãdesc pãduchii și se va feri la umbrã dacã soarele din Mekka va fi prea
arzãtor pentru ea.”
În ciuda acestor cuvinte, ‘Aiiaș s-a hotãrât sã meargã și sã-și vadã
mama, așa cã ’Omar i-a dat cãmila sa cea ascultãtoare și docilã și l-a
sfãtuit sã se ținã cãlare pe ea, pentru a se putea salva, dacã observã cevasuspicios din partea lor. Cei trei au pornit atunci la drum, spre Mekka.
Dupã o bucatã de drum, Abu Jahl a început sã se plângã de cãmila lui și
i-a cerut lui ‘Aiiaș sã-i permitã sã cãlãreascã împreunã cu el pe cãmila sa.Când cãmila a îngenunchiat, cei doi politeiști s-au aruncat asupra lui ‘Aiiaș
și l-au legat. Ei au intrat apoi cãlare în Mekka, strigând oamenilor sã le
urmeze exemplul în legãturã cu “nebunii”.
[2]
Acestea sunt doar trei dintre exemplele care pot evidenția reacția
mekkanilor fațã de oricine intenționa sa emigreze. Cu toate acestea,
[1] Ibn Hișam, 1/477.
[2] Ibn Hișam, 1/474; Sahih Al-Bukhari, 1/558.

149BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
credincioșii reușeau încã sã fugã în grupuri succcesive și cu atâta
repeziciune, încât, la douã luni dupa cel de-al doilea jurãmânt de la ‘Aqaba,cartiere întregi din Mekka erau pãrãsite. Aproape toți adepții lui Muhammed
emigraserã la noua lor reședințã, cu excepția lui Abu Bakr, a lui ‘Ali, a
Profetului însuși și a acelor suflete nobile și neajutorate care erau reținute
cu forța sau nu erau în stare sã fugã. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã – împreunã cu Abu Bakr și ‘Ali își fãcuserã toate pregãtirile
de emigrare, dar Muhammed aștepta permisiunea de la Domnul sãu.
[1]
Este demn de consemnat faptul cã majoritatea musulmanilor care
emigraserã în Abisinia (Etiopia) s-au întors la Medina și s-au alãturat
musulmanilor de acolo.
Fãrã îndoialã, situația la Mekka era criticã, dar Muhammed – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – nu era deloc îngrijorat. Abu Bakr,
însã, îl îndemna necontenit pe Profet sã plece din orașul acela. El aștepta
cu nerãbdare șansa de a-l însoți pe Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã – în aceastã cãlãtorie memorabilã, dar Profetul i-a spus cã
încã nu venise timpul.
Domnul sãu încã nu-i dãduse poruncã sã emigreze. În așteptarea
Poruncii lui Allah, Abu Bakr fãcuse pregãtirile de cãlãtorie și cumpãrase de
asemenea douã cãmile agere pe care le hrãnise timp de patru luni așa cumtrebuie, pentru a putea face fațã pe rând chinurilor unei lungi cãlãtorii prin
deșert.
[2]
[1] Zad Al-Ma'ad, 2/52
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/553.

150BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
CASA AN-NADUA
– PARLAMENTUL QURAYă –
Politeiștii au fost paralizați de mișcarea atent plãnuitã și grabnicã a
adepților lui Muhammed cãtre noua lor reședințã, în Medina.
Ei au fost cuprinși de o neliniște fãrã precedent și erau profund
îngrijorați atât din cauza situației întregii lor entitãți pãgâne, cât și dincauza situației economice. Ei simțiserã deja cã Muhammed era un
conducãtor influent și cã adepții sãi erau hotãrâți, sinceri și gata oricând sã
sacrifice tot ce aveau de dragul Mesagerului lui Allah. Triburile Al-Aus șiAl-Khazraj, viitoarele gazde ale musulmanilor mekkani, erau de asemenea
cunoscute în Arabia pentru forța și energia lor pe timp de rãzboi și pentru
manierele sensibile și chibzuite pe timp de pace. Ei aveau o mare aversiunefațã de prejudecãți și ranchiuni, ei înșiși trãind în trecut zile amare datoritã
luptelor dintre triburi. Medina era cartierul general al Chemãrii islamice, care
se rãspândea neîncetat și se bucura de o poziție strategicã deosebit deînsemnatã. Ea dirija rutele comerciale ce duceau spre Mekka și populația
sa fãcea comerț cu mãrfuri ce valorau în fiecare an aproximativ un sfert de
milion de dinari de aur. Siguranța drumurilor caravanelor era crucialã pentrucontinuitatea unei vieți economice prospere. Luând în considerare toți acești
factori, politeiștii au început sã se simtã din ce în ce mai amenințați. De
aceea, ei au început sã caute metoda cea mai eficace prin care ar fi pututînlãtura acest pericol iminent.
Ei au stabilit o întâlnire în ziua de joi, 26 Safar, în cel de-al
treisprezecelea an al Profeției, adicã pe 12 septembrie 622 e.n.
[1], la douã
luni și jumãtate dupã Marele Jurãmânt de la ‘Aqaba. În ziua aceea,
“Parlamentul din Mekka” a avut o întâlnire foarte importantã, cu referire la
un singur subiect, și anume mãsurile care trebuiau luate pentru a împiedicaextinderea acestei uriașe mișcãri.
La aceastã întâlnire au participat reprezentanți ai tuturor triburilor
quraișe, dintre care cei mai de seamã erau:
1. Abu Jahl bin Hișam, din neamul Makhzum;
2. Jubair bin Mut’im, Tuaima bin ‘Udai și Al-Harith bin ‘Amir ce
[1] Pentru detalii vedeți Rahmat-al-lil’alamin, 1/95-102.

151BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
repezentau neamul Naufal bin ‘Abd Munaf;
3. Cei doi fii ai lui Rabi’a, ăaiba și ‘Utba, precum și Abu Sufian bin
Harb din neamul ‘Abd ăams bin ‘Abd Munaf.
4. An-Nadr bin Al-Harith (care îl mânjise pe Muhammed cu intestine
de animale), ce reprezenta neamul ‘Abd Ad-Dar;
5. Abdul Bukhtari bin Hișam, Zama’a bin Al-Asuad și Hakim bin
Hizam din neamul Asad bin ‘Abd Al-’Uzza;
6. Cei doi fii ai lui Al-Hajjaj, Nabi și Munbi, din neamul Sahm;7. Omaiia bin Khalaf din neamul Juna.
În Casa An-Nadua, la discuția lor a participat și Iblis (Satana), care
se deghizase într-un bãtrân venerabil ce stãtea la ușã, prezentându-sedrept un membru al tribului Najd, curios sã asiste la întâlnire, sã asculte
dezbaterea și sã le ureze succes în luarea unei hotãrâri înțelepte.
A fost o dezbatere lungã și s-au avansat numeroase propuneri. Astfel,
a fost propusã și dezbãtutã de fiecare membru în parte pânã și expulzarea
Profetului din Mekka, care în final a fost refuzatã pe motiv cã vorbele lui
dulci și emoționante i-ar fi putut convinge pe ceilalți arabi sã-i atace înpropriul lor oraș. Întemnițarea pe viațã a fost de asemenea dezbãtutã, dar și
aceasta a fost repede respinsã, de teamã cã adepții lui s-ar putea înmulți
pentru a-i invada și a-l elibera pe Muhammed, cu forța.
În respectivul moment, înveteratul criminal din Mekka, Abu Jahl bin
Hișam, a sugerat ca Muhammed sã fie asasinat. Însã, asasinarea lui de
cãtre un singur om ar fi atras rãzbunarea de sânge asupra acestuia și afamiliei sale. Problema a fost soluționatã pânã la urmã de însuși Abu Jahl,
care a sugerat ca un grup de bãrbați tineri, câte unul din fiecare trib, sã-l
loveascã simultan pe Muhammed cu sãbiile lor, astfel încât vina sã fieîmpãrțitã între ei toți, fãrã a încrimina doar pe unul dintre ei, iar oamenii
Profetului sã fie nevoiți sã recurgã la o soluționare înțeleaptã. Bãtrânul din
Najd (Satana) a spus cã trebuie sã facã precum a zis Abu Jahl și astfelpãcãtoasa propunere a fost acceptatã în unanimitate și reprezentanții au
pus capãt adunãrii, întorcându-se la casele lor ferm hotãrâți sã-și punã
imediat planul în aplicare.
[1]
[1] Ibn Hișam, 1/480-482.

152BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
EMIGRAREA PROFETULUI
Când aceastã hotãrâre nelegiuitã a fost luatã, Allah l-a trimis la
Muhammed pe îngerul Gavriil pentru a-i dezvãlui complotul quraișilor și
pentru a-i da permisiunea Domnului sãu de a pãrãsi Mekka. El i-a fixat data
emigrãrii și i-a cerut sã nu doarmã în noaptea aceea în patul sãu. La prânz,Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – a mers sã-l
întâlneascã pe prietenul sãu Abu Bakr și a aranjat cu el ultimele detalii
pentru cãlãtoria plãnuitã. Abu Bakr s-a arãtat surprins sã-l vadã pe Profet- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – deghizat la acea orã
neobișnuitã de amiazã, dar de îndatã ce a aflat, a exclamat: "El nu vine la
noi pe cãldura asta decât pentru o poruncã!"
A cerut voie sã intre, apoi,
dupã ce a obținut permisiunea, a intrat și i-a spus lui Abu Bakr: "Vreau sãvorbesc doar cu tine!" Abu Bakr a rãspuns: "Dar ei sunt familia ta!"Muhammed a spus: "Mi s-a permis intrarea în Medina." Atunci, Abu Bakra zis: "Doresc sã-ți fiu tovarãș de drum", iar Profetul a încuviințat, zicând:"Bine!"
[1]
Pentru a face pregãtirile necesare pentru aplicarea planului lor
diavolesc, cãpeteniile din Mekka au ales unsprezece oameni: Abu Jahl,Hakam bin Abul Al-’As, ‘Uqba bin Abu Mu’ait, An-Nadr bin Harith, Omaiiabin Khalaf, Zama’a bin Al-Asuad, Tu’aima bin ‘Udai, Abu Lahab, Ubai binKhalaf, Nabi bin Al-Hajjaj și fratele sãu, Munbi bin Al-Hajjaj. Toți erau înalertã. La cãderea nopții ei au postat asasinii în jurul casei Profetului. Astfelau stat de pazã toatã noaptea, așteptând sã-l omoare în momentul în careva pleca de acasã în zorii zilei. Din când în când, ei trãgeau cu ochiulprintr-o gaurã a ușii pentru a se asigura cã Profetul se afla încã în patul lui.Abu Jahl, marele dușman al islamului, se plimba prin jur cu trufie,batjocorind cu aroganțã vorbele lui Muhammed și spunând oamenilor dinjurul sãu: “Muhammed vã promite cã dacã-l urmați o sã vã numeascãstãpâni atât peste arabi, cât și peste cei care nu sunt arabi și cã în Viațade Apoi rãsplata voastrã va fi Grãdinile asemãnãtoare cu cele ale Iordanului,iar dacã nu-l urmați o sã vã ucidã și dupã moarte veți fi arși în foc.”
[2] Era
plin de încredere în succesul planului sãu diavolesc.
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/553.
[2] Ibn Hișam, 1/483.

153BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Însã, Allah Atotputernicul, în Mâinile Cãruia se aflã stãpânirea ceru-
rilor și a pãmântului, face așa cum dorește El. El este cel ce trimite ajutor șiniciodatã nu poate fi biruit. Prin Voința Sa, Allah a fãcut exact ce i-a revelatmai târziu Profetului:
“[ăi adu-ți aminte] cum au ticluit împotriva ta cei care nu credeau, ca
sã te întemnițeze ori sã te omoare, ori sã te alunge! Au ticluit ei, însã șiAllah a ticluit, cãci Allah este cel mai Bun între cei care știu a ticlui.”[8:30].
În acele momente critice, planurile quraișilor au eșuat, în ciuda
asedierii strânse a casei Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã!, în timp ce acesta se afla înãuntru împreunã cu ‘Ali. Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a spus lui ‘Ali sã se culceîn patul sãu și sã se acopere cu mantaua sa verde, asigurându-l cã, avândprotecția lui Allah, va fi în siguranțã deplinã și nu i se va întâmpla nimicrãu.
Apoi, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ieșit
din camerã, cu Voia lui Allah, fãrã sã-l vadã nimeni și a aruncat o mânãplinã de praf peste asasini, reușind sã-și croiascã drum printre ei, în timp
ce recita versete din Nobilul Coran:
“ăi Noi am pus o stavilã dinaintea lor și o stavilã în urma lor și astfel
le-am acoperit lor ochii și iatã cã ei nu mai vãd”. [36:9]
El s-a îndreptat direct spre casa lui Abu Bakr, care i s-a alãturat
imediat, și amândoi au pornit spre direcția opusã Medinei, au urcat pantaușoarã a Muntelui Thaur și s-au refugiat într-o peșterã.
[1]
Asasinii care îi înconjuraserã casa așteptau miezul nopții, când cineva
a venit și i-a anunțat cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!- plecase deja. Ei au dat buzna înãuntru și, spre marea lor uimire, au
descoperit cã persoana care dormea în patul Profetului era ‘Ali și nu
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Acest lucru astârnit o mare agitație în tot orașul. Astfel, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a pãrãsit casa pe 27 Safar, în al
treisprezecelea an al Profeției, adicã pe 12-13 septembrie 622 e.n.
[2]
Realizând cã neamul Quraiș își va mobiliza întregul potențial pentru
a-l gãsi, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a
jucat o festã inteligentã. În loc sã urmeze drumul spre Medina de la nord de
[1] Ibn Hișam, 1/483; Zad Al-Ma’ad 2/52
[2] Rahmat-al-lil’alamin, 1/95.

154BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Mekka, așa cum se așteptau politeiștii, el a luat-o pe un drum la care ei se
așteptau cel mai puțin, prin partea de sud a orașului, care ducea spreYemen. A mers așa cam 3-4 km, pânã când a ajuns la un munte stâncos,
numit Thaur.
Acolo papucii i s-au rupt, iar unii spuneau chiar cã umbla în vârful
picioarelor pentru a nu lãsa urme. Abu Bakr – Allah sã fie mulțumit de el! –
l-a purtat pe munte pânã la o peșterã care avea același nume ca și
muntele, Peștera Thaur.
Abu Bakr a intrat primul pentru a cerceta peștera și a se asigura cã
nu este nici un pericol. A înfundat toate gãurile cu bucãți rupte din hainele
lui, a curãțat-o și apoi l-a rugat pe Profet sã intre. Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – a intrat și imediat și-a pus capul în poala
lui Abu Bakr și a adormit. Deodatã, Abu Bakr a fost înțepat în picior de o
insectã veninoasã. L-a durut atât de tare încât i-au dat lacrimile, care aucãzut pe fața Profetului.
Imediat, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a dat
cu puținã salivã pe piciorul lui Abu Bakr și durerea a dispãrut ca prinminune. Ei au stat în peșterã timp de trei nopți, de vineri, pânã duminicã.
Dupã lãsarea întunericului, ‘Abdullah, fiul lui Abu Bakr, venea sã-i vadã și
rãmânea acolo peste noapte, punându-i la curent cu situația din Mekka.Dimineața devreme pleca înapoi și ca de obicei se amesteca printre
mekkani, pentru a nu atrage câtuși de puțin atenția asupra activitãților lui
clandestine. ‘Amir bin Fuhaira care avea grijã de turma de capre astãpânului sãu, Abu Bakr, se furișa în fiecare searã fãrã a fi observat și
ducea câteva capre pânã la peșterã, pentru a-i alimenta cu lapte pe cei doi
care sãlãșluiau acolo.
[1]
Quraișii, pe de altã parte, au fost foarte nedumeriți și de-a dreptul
exasperați, când știrea evadãrii celor doi tovarãși a fost confirmatã. Ei l-au
adus pe ‘Ali la Al-Ka'ba, l-au bãtut cu sãlbãticie și l-au închis acolo untimp, într-o încercare disperatã de a-l face sã mãrturiseascã secretul
dispariției celor doi “fugari”, dar fãrã nici un rezultat. Ei au mers atunci la
Asma’, fiica lui Abu Bakr, dar nici aici n-au avut succes. Când a ajuns laușa ei, Abu Jahl a pãlmuit-o pe fatã atât de puternic, încât i-a rupt
cercelul.
[2]
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/553; Ibn Hișam, 1/486.
[2] Rahmat-al-lil’alamin, 1/96; Ibn Hișam, 1/487.

155BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Notabilii din Mekka au convocat o adunare de urgențã pentru a
determina viitorul curs al acțiunii și pentru a cerceta toate variantele carei-ar fi putut ajuta sã-i prindã pe cei doi bãrbați.
Ei au hotãrât sã blocheze toate drumurile spre ieșire și au pus
supraveghetori bine înarmați la toate ieșirile posibile. A fost pus și un prețde 100 de cãmile pe capul fiecãruia dintre cei doi.
[1] Cãlãreții, infanteria și
cercetașii au rãscolit țara. Odatã au ajuns chiar și pânã la gura peșterii
unde se ascundeau Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -și Abu Bakr. În momentul în care a vãzut dușmanul la o distanțã așa de
micã, Abu Bakr i-a șoptit Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!: “Dacã ei se uitã prin crãpãturã și ne descoperã, ce facematunci?” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a rãspuns,
cu calmul sãu de inspirație divinã: “Ce rãu crezi tu cã va veni peste aceia
doi pe lângã care al Treilea este Allah?”
[2]
A fost într-adevãr o minune divinã. Urmãritorii se aflau doar la câțiva
pași de peșterã și, totuși, nu i-au vãzut. Timp de trei zile, Muhammed
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și Abu Bakr au trãit înpeșterã, în timp ce quraișii fãceau eforturi disperate pentru a-i prinde.
‘Abdullah bin Uraiquit, care nu îmbrãțișase încã islamul, dar în care
Abu Bakr avea încredere și pe care-l angajase drept cãlãuzã, a ajuns,potrivit unui plan, la peșterã dupã trei nopți, aducând cu el cele douã cãmile
ale lui Abu Bakr. Vestea despre încetinirea cercetãrilor i-a mulțumit pe cei
doi nobili “fugari”. ăansa plecãrii apãruse. Atunci Abu Bakr s-a oferit sã-idea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – animalul mai
ager ca sã-l cãlãreascã. Acesta a consimțit, cu condiția sã i-l plãteascã.
Au luat cu ei provizii de hranã pe care le adusese Asma’, fiica lui Abu Bakr,și pe care le legase într-o boccea fãcutã din brâul ei, dupã ce-l rupsese în
douã, de aici și apelativul care i se va da ulterior: Asma’, "cea cu douã
brâuri”. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, Abu Bakr șiAmir bin Fuhaira au plecat și cãlãuza lor, ‘Abdullah bin Uraiquit, i-a condus
întâi spre sud și mai apoi spre vest, pe poteci abia umblate, de-a lungul
drumului de coastã. Aceasta se întâmpla în Rabi’ Al-Auual, primul an d.H.,adicã în septembrie 622 e.n. În drum spre Quba’, micuța caravanã a
cãlãtorit prin numeroase sate. În acest context, este relevantã prezentarea
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/554.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/516; Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.168.

156BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
câtorva întâmplãri interesante, petrecute pe parcursul obositoarei cãlãtorii:
1. Într-o zi nu puteau gãsi nici un loc care sã-i apere împotriva
cãldurii înãbușitoare. Atunci Abu Bakr – Allah sã fie mulțumit de el!,
aruncând o privire în jur, a vãzut în cele din urmã puținã umbrã lângã o
stâncã. El a curãțat pãmântul și și-a așternut mantia pentru ca Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã se întindã pe ea și apoi el
a stat de pazã.
S-a întâlnit cu un pãstor, un bãiat beduin, care, de asemenea, cãuta
adãpost. Abu Bakr l-a rugat sã-i dea puțin lapte pe care, dupã ce l-a rãcit
puțin în apã, l-a dus Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Apoi s-a întors și a așteptat pânã ce Profetul – Allah sã-l binecuvânteze șisã-l miluiascã! – s-a trezit și și-a potolit setea cu laptele adus.
[1]
2. Pe drum, oricui îl întreba pe Abu Bakr -Allah sã fie mulțumit de el-
despre identitatea onorabilului sãu tovarãș, acesta îi rãspundea cã acel omera cãlãuza lui. Cel care primea rãspunsul se gândea cã Muhammed – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era o cãlãuzã de drum, în timp ce
Abu Bakr voia sã spunã cã era cãlãuzit pe calea Adevãrului.
[2]
3. Quraișii, dupã cum am menționat deja, declaraserã cã oricine îl va
prinde pe Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – va primi
o sutã de cãmile drept recompensã. Acest lucru i-a îndemnat pe mulți sã-șiîncerce norocul. Printre cei care pentru a câștiga recompensa îi cãutau pe
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și pe tovarãșul lui era
și Suraqa, fiul lui Malik. Dupã ce a primit informația cã un grup de patrupersoane fusese vãzut pe un anumit drum, a hotãrât sã-l urmãreascã în
secret pentru ca el singur sã câștige recompensa. S-a urcat pe un cal iute
și a pornit grabnic în urmãrirea lor. Pe drum, calul s-a împiedicat și el afost aruncat la pãmânt. A dat atunci cu zarul ca sã vadã dacã trebuia sã
continue sau nu urmãrirea, așa cum fac de obicei arabii în asemenea
circumstanțe, și a gãsit sorții nefavorabili dorinței lui. Lãcomia pentru avereînsã l-a orbit de tot și el a reluat urmãrirea. I s-a întâmplat același lucru,
dar el nu a dat nici o atenție. A sãrit iarãși în șa și a galopat cu vitezã
amețitoare pânã când a ajuns sã audã glasul Profetului – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – în timp ce recita din Coran. Abu Bakr era
foarte agitat și își întorcea mereu capul sã priveascã în urmã, în timp ce
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/510.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/556.

157BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era foarte calm și
continua sã recite versuri din Coran.
Pe parcursul drumului, calul lui Suraqa se tot împiedica, iar el era
aruncat la pãmânt. Deodatã, a vãzut cã picioarele din fațã ale calului
intraserã în pãmânt și din ele ieșea fum. Abia atunci s-a trezit la realitate șiși-a dat seama cã acesta era un avertisment constant al lui Allah fațã de
planul nelegiuit pe care îl avea în minte împotriva Profetului. El i-a rugat sã
se apropie de grupul de cãlãtori și cu inima spãșitã a implorat cu toatãumilința iertare Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
El s-a adresat Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
și tovarãșului sãu, astfel: “Oamenii tãi (n.t. quraișii) au promis o rãsplatãgeneroasã celui care te va prinde”. A mai adãugat apoi cã putea sã le ofere
provizii, dar ei i-au refuzat oferta. I-au cerut doar sã le acopere plecarea și
sã nu le spunã politeiștilor care era locul unde se ascundeau. Apoi,Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a iertat și i-a
confirmat acest lucru printr-o dovadã scrisã de ‘Amir bin Fuhaira pe o
bucatã de pergament. Suraqa s-a întors în grabã la Mekka și a încercat sãdejoace planurile celor care erau în urmãrirea lui Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și a tovarãșului sãu. Așadar, dușmanul
jurat a devenit un sincer credincios.
[1]
Într-o versiune a lui Abu Bakr – Allah sã fie mulțumit de el!, acesta
spune: "Am emigrat în timp ce mekkanii ne urmãreau. Nimeni nu ne-a ajuns
din urmã, în afarã de Suraqa bin Malik bin Ju’șam, pe calul sãu. Eu amspus: “O, Mesager al lui Allah, acesta ne-a ajuns din urmã!”. Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãspuns:
“Nu fi mâhnit, cãci Allah este cu noi”. [9:40]4. Grupul și-a continuat cãlãtoria pânã când a ajuns la niște corturi
izolate ce aparțineau unei femei numite Umm Ma’bad Al-Khuzaiia. Era o
femeie milostivã și ședea în ușa cortului ei, cu un covoraș așternut pe jos,pregãtit pentru orice cãlãtor ce se întîmpla sã treacã pe acolo. Obosiți și
însetați, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și tovarãșul
lui au vrut sã se învioreze cu hranã și puțin lapte. Femeia le-a spus cãturma este la pãscut, iar capra ce se aflã în apropiere era aproape stearpã.
Era un an secetos. Cu permisiunea ei, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a atins ugerul caprei, invocând Numele lui Allah și, spre
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/516, 1/554; Zad Al-Ma’ad, 2/53.

158BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
marea lor bucurie, din uger a început sã curgã lapte din belșug. Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a oferit lapte stãpânei caseiși apoi a împãrțit restul cu ceilalți membrii ai grupului. Înainte de plecare, el
a muls capra, a umplut plosca și i-a dat-o lui Umm Ma’bad.
Mai târziu, soțul ei a venit cu caprele slãbãnoage care nu aveau nici
un pic de lapte în ugere. El a fost uimit sã gãseascã lapte în casã. Soția
sa i-a povestit cã trecuse pe acolo un om binecuvântat și i-a dat mai multe
amãnunte despre înfãțișarea și felul sãu de a vorbi. Abu Ma’bad și-a datseama imediat cã omul acela era cel pe care îl cãutau quraișii și i-a cerut
nevestei sã i-l descrie în întregime. Ea a schițat într-un mod minunat
aspectul și manierele lui, dar acest subiect îl vom detalia mai târziu, cândvom vorbi despre trãsãturile și meritele Profetului – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã!
Dupã ce a ascultat descrierea soției lui, Abu Ma’bad și-a exprimat
dorința sincerã de a-l însoți pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!, oricând se va ivi ocazia. ăi-a arãtat admirația fațã de acesta prin
versuri care au rãsunat cu o asemenea putere în toatã Mekka, încâtoamenii de aici au crezut cã un djinn îi întipãrea aceste cuvinte în minte.
Asma’, fiica lui Abu Bakr, auzind aceste versuri, și-a dat seama cã acești
doi tovarãși se îndreptau spre Medina.
[1] Micul poem începea cu mulțumiri
cãtre Allah, care le dãduse șansa (n.t. familiei Ma’bad) de a-l gãzdui, chiar
și pentru puțin timp, pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Apoi era descrisã lumina ce va învãlui inima celui ce-l va însoți pe Profet,
indiferent cine ar fi fost acela, încheindu-se cu invitația adresatã tuturoroamenilor de a veni s-o vadã cu ochii lor pe Umm Ma’bad, pe capra ei șiplosca plinã cu lapte, ce stãteau mãrturie a bunei-credințe a Profetului- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
5. În drum spre Medina, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – l-a întâlnit pe Abu Buraida, unul dintre cei conduși de lãcomiepentru obținerea rãsplãții quraișilor. De îndatã ce l-a vãzut pe Profet – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și a vorbit cu el, Abu Buraida aîmbrãțișat islamul împreunã cu alți șaptezeci dintre oamenii sãi. El și-ascos turbanul și l-a legat în jurul lancei sale ca pe o flamurã, drept mãrturiecã îngerul pãcii și armoniei venise sã umple întreaga lume de cinste și
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/54.
[2] Rahmat-al-lil’alamin, 1/101.

159BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dreptate.[2]
6. Cei doi emigranți și-au reluat cãlãtoria. În aceastã perioadã, l-au
întâlnit pe Az-Zubair, care se afla în fruntea unei caravane ce se întorcea dinSiria. Ei s-au salutat cãlduros și Az-Zubair le-a dãruit douã veșminte albe,pe care ei le-au acceptat cu recunoștințã.
[1]
Într-o zi de luni, pe 8 Rabi’ Al-Auual, în cel de-al treisprezecelea an al
Profeției, adicã pe 23 septembrie 622 e.n., Mesagerul lui Allah a sosit laQuba’.
[2]
De îndatã ce s-a rãspândit vestea sosirii lui Muhammed, mulțimea din
Medina a început sã se îngrãmãdeascã pe vârfurile munților și în copaci.Veneau în fiecare dimineațã și așteptau cu nerãbdare apariția lui pânã cânderau nevoiți sã plece datoritã cãldurii insuportabile a amiezii. Într-o zi,plecaserã ca de obicei și dupã o lungã așteptare și pândã se întorceau înoraș, când un evreu, care a vãzut cãlãtori îmbrãcați în alb care-și croiaugrãbiți calea spre Medina, a strigat de pe vârful unei coline: “O, voi, familiide arabi! Strãbunul vostru a sosit! Cel pe care l-ați așteptat cu nerãbdare avenit!” Musulmanii au alergat de îndatã cu armele în mânã pentru a-lapãra.
[3] Fericita veste s-a rãspândit cu repeziciune în oraș și lumea a ieșit
sã-l întâmpine pe distinsul oaspete.
Ibn Al-Qaiiim a spus: “Strigãtele de "Allahu Akbar" (Allah este Mai
Mare) au rãsunat în neamul ‘Amr bin ‘Auf. Auzindu-le, Muhammed – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a emoționat foarte tare, dar, cu unrar simț al coordonãrii și bunei-cuviințe, a cerut sã se facã liniște.
Seninãtatea l-a învãluit și revelația i-a fost trimisã.
[4]
“…atunci Allah este Ocrotitorul lui; iar Gavriil și dreptcredincioșii
evlavioși și îngerii îi vor fi peste aceasta ajutoare.” [66:4][5]
‘Urua bin Az-Zubair a spus: "Ei l-au primit pe Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și el a mers cu ei în parteadreaptã. Acolo, cei din neamul ‘Amr bin ‘Auf l-au gãzduit. Aceasta se
întâmpla într-o zi de luni, în Rabi’ Al-Auual. El s-a așezat în tãcere și
"ajutoarele" care nu avuseserã ocazia sã-l vadã mai înainte au venit sã-lsalute. Se spune cã soarele dogorea și atunci Abu Bakr s-a ridicat în
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/554.
[2] Rahmat-al-lil’alamin, 1/102.[3] Sahih Al-Bukhari, 1/555.
[4] Zad Al Ma’ad, 2/54.
[5] Zad Al-Ma’ad, 2/54; Ibn Hișam, 1/493.[6] Sahih Al-Bukhari, 1/555.

160BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
picioare sã-l apere cu umbra lui de razele arzãtoare.[6] Abia atunci cei care
nu-l mai vãzuserã au înțeles care este Profetul. A fost într-adevãr o zinemaiîntâlnitã în Medina. Chiar și evreii, din semnele pe care le-au vãzut la
Muhammed, și-au dat seama de adevãrul spuselor Profetului lor.
În Quba’, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a locuit la Khultum bin Al-Hadm, o cãpetenie primitoare a tribului ‘Amr bin
‘Auf. Aici el și-a petrecut patru zile: de luni, pânã joi. În aceastã perioadã,
s-a turnat fundația Moscheei din Quba. La baza acestei inițiative a statcredința adevãratã. ‘Ali a mai rãmas în Mekka timp de trei zile, pentru a
înapoia proprietarilor de drept lucrurile ce-i fuseserã date de Profet – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – spre pãstrare. Dupã aceea, și-aînceput emigrarea, pentru a se întâlni cu Profetul la Quba’.
[1]
Vineri dimineața, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
– a trimis dupã cei din neamul An-Najjar, unchii sãi din partea mamei, sãvinã și sã-i conducã pe Abu Bakr și pe el la Medina. El s-a oprit într-o vale
unde locuia neamul Salim și acolo și-a fãcut rugãciunea de vineri împreunã
cu o sutã de oameni.
[4] Între timp, familiile și triburile din Medina, noua
denumire pentru Yathrib și o formã prescurtatã a "Al-Medinatun Nabauiia"
– "Orașul Profetului", au început sã se întreacã unii pe alții în a-l invita pe
nobilul oaspete în casele lor. Fiicele mediniților i-au cântat versuri minunatede bun venit prin care își afirmau ascultarea și supunerea fațã de noul
Mesager.
Deși nu erau bogați, fiecare "ajutor" își dorea cu nerãbdare și din
toatã inima sã-l primeascã pe Mesager în casa lui. A fost într-adevãr o
procesiune triumfalã. Alãturi de cãmila lui Muhammed – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – și ale adepților sãi apropiați cãlãreau
cãpeteniile orașului în cele mai bune veșminte și armuri strãlucitoare,
fiecare spunând: “Descalecã aici, O, Mesager al lui Allah, sprijinã-te pe
noi”. Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – rãspundea
fiecãruia cu amabilitate și bunãvoințã: “Cãmila aceasta este condusã de
Allah. Unde se oprește ea, acolo va fi adãpostul meu”.
Cãmila a mers mai departe cu frâul slãbit, pânã ce a ajuns pe locul
Moscheei Profetice, iar acolo a îngenunchiat. Muhammed n-a descãlecat
pânã ce ea nu s-a ridicat din nou, a mai mers puțin, s-a întors și iar a
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/54; Ibn Hișam, 1/493
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/555.

161BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
îngenunchiat, chiar pe locul de dinainte. Aici el a descãlecat într-un cartier
locuit de neamul Najjar, trib înrudit cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – pe linie maternã. De fapt, a fost dorința sa sã-i cinsteascã
pe unchii sãi materni și sã trãiascã printre ei. Gazda norocoasã, Abu Aiiub
Al-Ansari, a pãșit înainte cu bucurie nespusã pentru binecuvântarea divinã
care-l copleșise, l-a întâmpinat pe nobilul oaspete și l-a rugat sã intre în
casã.[1]
Câteva zile mai târziu, a sosit și soția Profetului, Sauda, împreunã cu
cele douã fiice ale acestuia, Fatima și Umm Kulthum, dar și cu Usama bin
Zaid, Umm Aiman, ‘Abdullah, fiul lui Abu Bakr, și familia lui Abu Bakr,
inclusiv ‘A’ișa – Allah sã fie mulțumit de ea! Zeinab nu putuse sã emigreze,
rãmânând cu soțul ei, Abu Al-As’, pânã la bãtãlia de la Badr.[2]
‘A’ișa – Allah sã fie mulțumit de ea! – a relatat: "Când Mesagerul lui
Allah a intrat în Medina atât Abu Bakr, cât și Bilal au cãzut la pat. Eu îi
îngrijeam pe amândoi. Când era chinuit de febrã, Abu Bakr obișnuia sã
recite versuri care vorbeau despre moarte, în timp ce Bilal, atunci când
febra s-a mai domolit, a început sã recite versuri din care reieșea clar dorul
de casã."
Tot ‘A’ișa a mai adãugat: “L-am anunțat pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – de situația lor gravã și el a spus: “O,
Allah, Te implorãm sã înalți în inimile noastre o dragoste la fel de puternicã
pentru Medina cum este cea pe care am simțit-o pentru Mekka, sau chiar
mai puternicã. O, Allah, binecuvânteazã și sporește bunãstarea Medinei și,
Te rugãm, mutã-i "boala" într-un alt loc”.[3]
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/55.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/556.[3] Sahih Al-Bukhari, 1/588.

162BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
VIAȚA ÎN MEDINA
Perioada medinitã ar putea fi divizatã în trei etape:
1. Prima etapã a fost caracterizatã de nenumãrate necazuri,
neînțelegeri și mult prea multe obstacole venite din interior, cãrora li se
alãtura valul de ostilitate de afarã, axat pe anularea definitivã a noiicredințe. Tratatul de pace de la Al-Hudaibiia, din Zul-qi'de, anul 6 d.H.
încheie aceastã perioadã.
2. În a doua etapã a avut loc un armistițiu cu conducãtorii pãgâni,
care s-a încheiat cu cucerirea Mekkãi, în Ramadan, anul 8 d.H. Tot atunci,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a început sã invite
regii din afara Arabiei sã intre în rândurile islamului.
3. În a treia etapã o mulțime de oameni a intrat în islam. Triburile și
oameni din afara lor veneau la Medina sã-l omagieze pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! Aceastã ultimã etapã se va încheia cumoartea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – în Rabi’
Al-Auual, anul 11 d.H.

163BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
PRIMA ETAPÃ
SITUAȚIA ÎN MEDINA ÎN PERIOADA DE EMIGRARE
Emigrarea la Medina nu ar putea fi niciodatã atribuitã doar încercãrilor
de a scãpa de batjocurã și oprimare, ci a constituit și un fel de alianțã care
avea scopul de a pune bazele unei noi societãți, într-un loc care sã le
confere siguranțã. Din acest motiv, era absolut necesar ca fiecare musulmansã contribuie la construirea acestei noi reședințe, întãrind-o și sprijinind-o.
Fãrã nici o urmã de îndoialã, cãpetenia și cãlãuza spiritualã era Nobilul
Mesager – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, în mâinile cãruia seputeau rezolva toate problemele.
La Medina, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a avut de-a face cu trei categorii diferite de oameni, fiecare cu problemespecifice. Acestea erau:
1. Tovarãșii sãi, elita nobilã și cei cu fricã de Allah (credincioșii).
2. Politeiștii care nu îmbrãțișaserã încã islamul și fãceau parte din
triburi pur medinite.
3. Evreii.
1. În ceea ce-i privește pe tovarãșii sãi, condițiile de viațã din Medina
difereau în totalitate de cele pe care le avuseserã în Mekka. Acolo, în
Mekka, deși luptau pentru o cauzã bine organizatã, din punct de vedere
fizic erau dispersați, depãșiți numeric și abandonați. Se gãseau astfel înimposibilitatea de a-și urmãri noua direcție de orientare. Mijloacele sociale
și materiale necesare înființãrii noii comunitãți musulmane le lipseau.
În paralel, capitolele mekkane din Nobilul Coran se rezumau la
descrierea preceptelor islamice, interpretarea legislației ce ținea de fiecare
credincios în parte, impunând binele și credința și interzicând pãcatele și
faptele rele.
În Medina, lucrurile stãteau însã altfel. Aici ei înșiși aveau putere de
decizie asupra problemelor vieții lor. Acum erau ușurați și puteau aborda cu
încredere provocãrile civilizației, construcțiile, mijloacele de trai, economia,politica, administrația guvernamentalã, rãzboiul și pacea, codificarea
chestiunilor de permis și interzis, credința, etica și toate celelalte aspecte

164BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
relevante.
Pe scarã micã, ei aveau în Medina libertatea desãvârșitã de a ridica
pilonii unei noi comunitãți musulmane, nu doar complet diferitã de modul de
viațã preislamic, ci unicã prin trãsãturile ei în întreaga lume. Era o societate
care putea într-adevãr sã apere Chemarea islamicã, de dragul cãreia timpde zece ani musulmanii fuseserã supuși la torturi indescriptibile.
Cu siguranțã, clãdirea unei societãți care funcționeazã dupã acest tip
de eticã nu poate fi realizatã peste noapte, într-o lunã sau într-un an. Eanecesitã o perioadã îndelungã pentru construcție, în care legislația și
legalizarea se înfãptuiesc gradat, într-un proces complementar cultivãrii
minților și educației. Bineînțeles, Allah Atoateștiutorul deținea legislația, iarprofetul Sãu, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, avea
rolul implementãrii și orientãrii conform acesteia:
“El este Cel care le-a trimis celor fãrã științã de carte un Trimis
dintre ei, care sã le recite versetele Sale, sã-i curãțeascã pe ei și sã-i
învețe Cartea și Înțelepciunea,…” [62:2]
Tovarãșii Profetului – Allah sã fie mulțumit de ei! – s-au grãbit
entuziasmați sã asimileze regulile coranice și sã-și umple bucuroși inimile
cu ele:
“…și a cãror credințã sporește când li se citesc versetele Lui…” [8:2]
Referindu-ne la musulmani, trebuie sã menționãm cã aceastã sarcinã
a constituit o mare încercare pentru Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! De fapt, chiar acesta este scopul ce stã labaza Chemãrii islamice și a misiunii lui Muhammed. Nu a fost niciodatã un
lucru întâmplãtor, deși au existat probleme care impuneau o soluționare
urgentã.
Practic, musulmanii din Medina erau formați din douã categorii. Prima
categorie era alcãtuitã din "ajutoare" (Al-Ansar) și deja ei se stabiliserã în
locuințe, beneficiind de bunãstarea și pãmântul lor. Mãrul discordiei era însãadânc înrãdãcinat între ei, iar ostilitatea era caracteristica de bazã a
acestei categorii. Cea de-a doua grupare era formatã din "emigranți"
(Al-Muhajirun) care nu aveau nici casã, nici slujbã și erau sãraci.
Numãrul acestora nu era mic, ci, dimpotrivã, creștea pe zi ce trece,
mai ales de când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
le dãduse permisiunea sã plece spre Medina, a cãrei structurã economicã,inițial nu atât de prosperã, începuse sã dea semne de dezechilibru,

165BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
agravate de boicotul economic pe care grupurile anti-islamice îl impuseserã
și care s-a materializat într-o diminuare a importurilor și în înrãutãțireacondițiilor de viațã.
2. Politeiștii pur mediniți reprezentau a doua categorie de oameni, pe
unii dintre aceștia Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -fiind nevoit sã-i înfrunte. Oamenii aceia nu aveau nici un control asupra
musulmanilor, iar unii dintre ei chiar nu aveau nimic împotriva acestora, ci
mai degrabã erau sceptici în privința practicilor religioase ale strãmoșilor lorși curioși sã afle cât mai multe despre islam, astfel cã în scurtã vreme au
îmbrãțișat noua credințã și au devenit devotați lui Allah. Alții, însã, nutreau
intenții ticãloase împotriva Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – și a adepților lui, dar erau mult prea lași pentru a-i înfrunta
deschis. Datoritã condițiilor favorabile islamului, ei erau obligați sã se
prefacã prietenoși. ‘Abdullah bin Ubai ajunsese în fruntea acestui grup deipocriți dupã ce fusese la un pas de a deveni cãpetenia triburilor Al-Khazraj
și Al-Aus, în zorii bãtãliei de la Bu’at dintre cele douã triburi. Sosirea
Profetului și vigurozitatea noului spirit al islamului au dejucat acea orientareși aceastã idee a fost curând datã uitãrii. El nu se putea arãta prea
încântat când vedea cum Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – venea sã-l priveze pe el și pe aliații sãi de eventualele privilegii.Din anumite motive însã s-a vãzut nevoit sã adopte o atitudine pozitivã fațã
de islam, pãstrând totuși o necredințã oribilã, adânc înrãdãcinatã în inima
sa. A exploatat, de asemenea, unele evenimente și pe noii convertiți slabide inimã pentru a urzi planuri rãutãcioase împotriva adevãraților credincioși.
3. Evreii (Iudeii) care emigraserã din Siria la Al-Hijaz în urma
campaniilor de persecuție bizantine și asiriene reprezentau a treia categorieexistentã în Medina. În noua lor reședințã, aceștia au preluat modelul arab
în îmbrãcãminte, limbaj și mod de viațã, existând chiar și câteva cãsãtorii
mixte cu arabii locali, însã pãstrându-și particularitãțile etnice șineamestecându-se cu vecinii. Ei se lãudau cu originea lor de evrei israeliți
și îi batjocoreau pe arabii din jur, numindu-i ignoranți, adicã brutali, naivi și
înapoiați. Ei doreau ca averea vecinilor lor sã le revinã legal lor și astfel sãpoatã dispune de ea dupã cum le era placul.
“…pentru cã ei zic: “Noi nu avem datorințã fațã de acești neîn-
vãțați”…” [3:75].
Ghicirea viitorului, vrãjitoria, artele secrete și suflatul în pumni

166BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
constituiau cea mai obișnuitã practicã religioasã a lor, pentru care se
mândreau cu avantajele științei și întâietãții spirituale.
Ei excelau în îndemânarea de a câștiga bani și în comerț. Au
monopolizat de fapt comerțul cu cereale, curmale, vinuri, îmbrãcãminte,
precum și exportul și importul. Pentru serviciile pe care le ofereau arabilor,aceștia plãteau scump. Cãmãtãria era o practicã obișnuitã printre ei.
Împrumutau sume mari de bani notabililor arabi pe care aceștia le risipeau
pentru plata poeților tocmiți și pentru hrãnirea altor vanitãți, în schimb, eipuneau mâna pe pãmânturile lor fertile, lãsate drept gaj.
Erau neîntrecuți când era vorba de corupere și complot. Semãnau
semințele discordiei între triburile vecine și manipulau pe fiecare în parte sãcomploteze împotriva celuilalt, rezultatul firesc al acestui complot fiind o
luptã sângeroasã, extenuantã și permanentã. De câte ori simțeau cã focul
urii era pe cale sã se stingã, îl ațâțau din nou prin diverse mijloace, astfelîncât sã-l poatã întotdeauna controla și, în același timp, sã câștige dobânzi
mari din împrumuturile cheltuite în luptele intertribale.
Trei triburi renumite anunțau prezența demograficã a evreilor în Yathrib
(Medina de astãzi): tribul Qainuqua’, aliații tribului Al-Khazraj, tribul
An-Nadir și tribul Quraiza, ce se aliase cu tribul Al-Aus și locuia în
suburbiile Medinei.
În mod firesc, evreii priveau cu neplãcere noile schimbãri și nutreau o
urã teribilã fațã de acestea, pur și simplu fiindcã Mesagerul lui Allah era
dintr-o rasã diferitã de a lor și ei nu puteau accepta un asemenea lucru.
În al doilea rând, islamul adusese un spirit de echilibru, încercând sã
elimine starea de urã și dușmãnie și sã stabileascã un regim social bazat
pe înlãturarea și abținerea de la lucrurile interzise și promovarea celor
permise. Aderarea la aceste canoane de viațã implica pavarea drumului
pentru o comunitate solidarã care ar fi putut acționa în defavoarea evreilor și
a intereselor lor atât la nivel social, cât și economic. Triburile arabe ar
putea încerca atunci sã-și recupereze averile și pãmânturile luate de evreiprin șiretlicuri cãmãtãrești. Evreii luaserã desigur în considerare toate
aceste lucruri încã de când aflaserã cã în curând Chemarea islamicã va
încerca sã se stabileascã în Yathrib. Deci nu era de mirare faptul cãnutreau o dușmãnie puternicã atât fațã de Mesager, cât și fațã de islam,
deși n-au avut curajul sã-și dezvãluie sentimentele de la început.
Incidentul urmãtor poate evidenția clar antipatia abominabilã a evreilor

167BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
fațã de noile schimbãri religioase și politice ce ajunseserã sã marcheze viața
Medinei. Ibn Ishaq, cu acordul "mamei credincioșilor", Safiia – Allah sã fiemulțumit de ea! a relatat: "Safiia, fiica lui Huiaii bin Akhtab, a spus: "Eu
eram cel mai iubit copil al tatãlui meu și ocupam de asemenea un loc
special în inima unchiului meu, Abu Yasir. De câte ori mã vedeau împreunãcu vreun copil de-al lor, mã rãsfãțau pe mine, încât uitau de ceilalți. Oricum,
la venirea Mesagerului lui Allah -Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã-
și stabilirea la Quba’ împreunã cu tribul ‘Amr bin ‘Auf, tatãl meu, Huiaii binAkhtab, și unchiul meu, Abu Yasir bin Akhtab, au mers sã-l viziteze și nu
s-au întors decât la apusul soarelui, când abia mai umblau pe picioare și
arãtau dezamãgiți. Ca de obicei, eu m-am grãbit sã-i întâmpin zâmbind, darei nici nu m-au bãgat în seamã din cauza supãrãrii care pusese stãpânire
pe ei. L-am auzit apoi pe unchiul meu, Abu Yasir, cã spunea tatãlui meu:
“Este într-adevãr el?” Primul a rãspuns: “El este, jur pe Allah!” – “L-airecunoscut? El este Muhammed?” El a spus: “Da!" Tatãl meu l-a întrebat:
"ăi ce simți pentru el?, iar acesta a rãspuns: "Inima mea clocotește de ura
pe care i-o port. Mã jur pe Allah cã-i voi purta dușmãnie pânã la moarte."
[1]
Acestã întâmplare interesantã petrecutã în prima zi în care Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a pãșit în Medina poate
ilustra disconfortul psihic și adânca neliniște care-i stãpânea pe evrei.‘Abdullah bin Salam, cel mai învãțat rabin dintre evrei, a venit sã-l viziteze
pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – de îndatã ce acesta
a sosit și a și încercat sã-i punã anumite întrebãri pentru a verifica dacãProfeția lui era sau nu adevãratã. Când a auzit rãspunsurile Profetului, el a
îmbrãțișat islamul pe datã, dar a adãugat cã, dacã oamenii lui vor afla de
islamizarea sa, vor face tot felul de declarații false împotriva lui. Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a chemat câțiva evrei și i-a
întrebat despre ‘Abdullah bin Salam, iar ei au confirmat calitatea sa de
învãțat și poziția virtuoasã. În acel moment, li s-a spus cã el îmbrãțișaseislamul și imediat ei au schimbat ceea ce spuseserã, descriindu-l acum ca
fiind cel mai pãcãtos dintre pãcãtoși. Într-o altã relatare, Abdullah bin Salam
a spus: “O, evrei! Temeți-vã de Allah. Jur pe Allah Cel Unic! Sã știți cã eleste Mesagerul lui Allah trimis oamenilor cu Adevãrul”. Ei au rãspuns:
“Minți!” Astfel s-a derulat prima experiențã a Profetului cu evreii.
[1]
[1] Ibn Hișam, 1/518, 519.

168BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Aceasta era situația socio-politicã din Medina. La acea datã, la cinci
sute de km depãrtare, în Mekka, se gãsea o altã sursã de amenințare- dușmanul islamului, tribul Quraiș.
Timp de zece ani, cât s-au aflat în mâinile quraișilor, musulmanii au
fost supuși la tot felul de terori, boicot, hãrțuieli și înfometare, cuplate cuun rãzboi psihologic dureros și îndelung, precum și cu organizarea unei
propagande agresive. Când au emigrat la Medina, pãmântul, averea și toate
proprietãțile musulmanilor au fost confiscate, nevestele lor au fost reținute,iar cei slabi au fost torturați animalic.
De asemenea, tribul Quraiș a complotat și a atentat la viața Profetului
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, personalitatea cea maiimportantã a Chemãrii.
Datoritã statutului de conducãtori, precum și a supremației religioase
pe care o dețineau printre arabii pãgâni și ca urmare a custodieiSanctuarului Sacru, quraișii au fãcut toate eforturile pentru a-i instiga pe
arabi împotriva Medinei și a-i boicota pe mediniți atât din punct de vedere
social, cât și economic. Citându-l pe Muhammed Al-Ghazali, spunem:"Practic, se ducea un fel de rãzboi între tiranii mekkani și musulmanii din
comunitatea lor. Este o nebunie ca musulmanii sã fie condamnați pentru
consecințele oribile ce aveau sã decurgã din aceastã dușmãniestrãveche”.
[2] Musulmanii din Medina erau atunci perfect îndreptãțiți sã
confiște averile acelor tirani, sã le aplice o pedeapsã exemplarã și sã se
revanșeze dublu fațã de ei, pentru a-i împiedica sã mai comitã vreo nebunieîmpotriva musulmanilor și a credințelor lor.
Acesta a fost rezumatul problemelor majore pe care profetul
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le avea deînfruntat și al complicatelor probleme pe care el le avea de rezolvat.
În deplinã cunoștințã de cauzã, am putea spune cã el a acceptat cu
sinceritate responsabilitãțile Soliei și și-a îndeplinit cu înțelepciuneîndatoririle legate de conducerea laicã și religioasã a Medinei. El a acordat
fiecãruia ce i se cuvenea, indiferent dacã era vorba de îngãduințã sau
pedeapsã, prima îndulcind-o de obicei pe cea din urmã, în procesul globalde stabilire a islamului pe baze ferme printre adepții credincioși.
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/459.
[2] Fiqh As-Sirah, p.162.

169BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
SE CONSTRUIEăTE O NOUÃ SOCIETATE
Am menționat deja cã Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – a sosit în Medina într-o zi de vineri, pe 12 Rabi
Al-Auual, 1 d.H., adicã pe 27 septembrie 622 e.n., și a locuit temporar la
parterul casei lui Abu Aiiub.
Prima sarcinã pe care Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a preluat-o la sosirea în Medina a fost construirea unei
moschei chiar pe locul unde îngenunchiase cãmila sa. Pãmântul careaparținea a doi orfani a fost cumpãrat. Însuși Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a contribuit la construirea moscheei,
cãrând chirpici și piatrã în timp ce recita versurile:
“O, Allah! nu existã nici o strãlucire decât cea a Vieții de Apoi, Te
implor sã-i ierți pe emigranți și pe "ajutoare".”
Pãmântul a fost curãțat de buruieni și tufișuri, de palmieri și gunoaie,
mormintele politeiștilor au fost sãpate și nivelate, iar de jur-împrejur au fost
plantați palmieri. Pe atunci, Qibla (direcția spre care musulmanii își întorc
fața în rugãciune) a fost orientatã spre Ierusalim și au mai fost ridicați doipiloni care sã susținã tavanul. Moscheea era de formã pãtratã, cu latura de
aproximativ nouãzeci de metri, orientatã spre nord și având trei porți, câte
una pe fiecare dintre celelalte trei laturi. În apropiere, camerele rezervatepentru Profet și familia sa au fost construite din piatrã și chirpici cu
acoperiș din frunze de palmier.
[1] La nord de moschee a fost rezervat un loc
pentru musulmanii care nu aveau nici casã, nici familie. În aceastã etapãtimpurie a erei post-migratorii a fost inițiatã chemarea la rugãciune (Azan).
Moscheea nu era doar un loc unde se fãceau rugãciuni, ci, mai mult, o ligã
islamicã unde musulmanii erau instruiți în spiritul islamului și al doctrinelorsale. Aceasta servea ca loc de adunare, unde se mediau curentele
conflictuale preislamice. Era sediul de unde se administrau toate afacerile
musulmanilor și se țineau consilii consultative și administrative.
Dupã ce s-a construit moscheea, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – și-a îndreptat atenția spre sudarea legãturilor de
fraternitate și înțelegere reciprocã între musulmanii din Medina: "ajutoare"
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/71, 555, 560; Zad Al-Ma’ad, 2/56.

170BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
(Al-Ansar) și emigranți (Al-Muhajirun). A fost într-adevãr un fapt unic în
istoria omenirii. O mulțime de nouãzeci de oameni, dintre care jumãtateerau emigranți, iar cealaltã jumãtate "ajutoare", s-a adunat în casa lui Anas
bin Malik, unde Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a dat
spiritului de fraternitate binecuvântarea sa oficialã. În cazul în care unadintre douã persoane care fuseserã desemnate frați murea, proprietãțile sale
erau moștenite de cealaltã persoanã, care era fratele sãu în credințã.
Aceastã practicã a continuat pânã când în preajma bãtãliei de la Badr a fostrevelat urmãtorul verset, iar regula moștenirii a putut sã-și urmeze cursul
normal:
“…cei care sunt legați prin rudenie au întâietate unii fațã de alții,…”
[1]
[8:75].
“Frãția în credințã”, pentru a-l cita din nou pe Muhammed Al-Ghazali,
“subordona orice diferențã de rasã și rudenie și sprijinea preceptul islamic,conform cãruia nici unul nu este superior celuilalt, decât în baza credinței și
a fricii de Dumnezeu.
[2]
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a atașat acestei
fraternitãți un contract valid. Acestea nu erau doar vorbe fãrã rost, ci o
practicã validã legatã de sânge și avere și nicidecum un capriciu trecãtor,
de forma unui salut oarecare.
Atmosfera de fraternitate și simțãmântul de tovãrãșie au creat un
spirit altruist, adânc implementat în inimile adepților lui și a generat
rezultate pozitive. De exemplu, Sa’d bin Ar-Rabi, unul dintre "ajutoare", aspus fratelui sãu în credințã, ‘Abdur Rahman bin ‘Auf: “Eu sunt cel mai
bogat dintre "ajutoare". Sunt bucuros sã-mi împart averea pe jumãtate cu
tine. Am douã soții, sunt gata sã divorțez de una și, dupã ce îi expirã 'Iddah(perioada de timp pentru care o femeie divorțatã trebuie sã stea în casa ei,
necãsãtoritã) poți sã te însori cu ea.” ‘Abdur Rahman bin ‘Auf însã nu era
pregãtit sã accepte nimic: nici avere, nici casã. Atunci l-a binecuvântat pefratele sãu și i-a spus: “Te rog sã mã îndrumi spre negoț ca sã pot face
avere cu propriile mele mâini”. Astfel, el a prosperat prin propria sa muncãși în scurt timp s-a cãsãtorit.
[3]
"Ajutoarele" erau extrem de generoase cu frații lor în credințã.
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/56.
[2] Fiqh As-Sirah, p.140,141.[3] Sahih Al-Bukhari, 1/553.

171BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Abu Huraira a relatat cã ei l-au abordat odatã pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!, întrebându-l dacã livezile lor de palmieri artrebui împãrțite în mod egal între musulmanii din Medina și frații lor din
Mekka. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a abținut sã
punã aceastã grea povarã pe umerii lor. S-a hotãrât totuși ca emigranții sãlucreze livezile împreunã cu "ajutoarele" și recolta sã fie împãrțitã în mod
egal între ei.
[1]
Asemenea exemple indicã foarte clar spiritul de sacrificu, altruismul și
cordialitatea din partea "ajutoarelor" și, de asemenea, sentimentul de
apreciere, recunostințã și respect de sine pe care îl nutreau emigranții. Ei
primeau doar atât cât le era necesar pentru a duce un trai rezonabil. Pescurt, aceastã politicã de fraternitate și înțelegere reciprocã a fost atât de
înțeleaptã și oportunã, încât multe probleme îndârjite erau rezolvate într-un
mod minunat și înțelept.
O cartã a alianței islamice
Așa cum Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
stabilise un cod al fraternitãții printre credincioși, tot așa de preocupat era
și sã punã bazele unor relații de prietenie între musulmani și triburile denemusulmani din Arabia. El a stabilit un fel de tratat ce avea ca scop
eliminarea ranchiunii preislamice și a conflictelor inter-tribale. El a fost
foarte meticulos, astfel încât sã nu lase nici un loc ce ar putea permitetradițiilor preislamice sã facã diverse insinuãri sau sã abuzeze de noua
ambianțã ce se dorea a fi instauratã.
În continuare, vom prezenta câteva dintre prevederile acestui pact:"În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurãtor. Acesta este un document
de la Muhammed, Mesagerul lui Allah, referitor la emigranți și la "ajutoare",
precum și la cei care i-au urmat și au luptat împreunã cu ei.
1. Ei constituie o singurã națiune care-i exclude pe ceilalți oameni.
2. Emigranții quraiși sã se uneascã și sã plãteascã tribut între ei și
sã-și rãscumpere onorabil prizonierii. Toate triburile de "ajutoare" sã seuneascã așa cum erau la început și fiecare secțiune a lor sã plãteascã o
rãscumpãrare pentru prizonierii respectivi.
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/553.

172BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
3. Credincioșii sã nu lase pe nici unul dintre necredincioși sã scape
fãrã a plãti banii de rãscumpãrare sau tributul în naturã.
4. Orice musulman cu fricã de Allah sã se declare împotriva oricui se
revoltã sau cautã sã semene dușmãnie și urã, chiar dacã acesta ar fi fiul
sãu.
5. Un drept-credincios sã nu ucidã un alt drept-credincios, nici sã nu
sprijine un necredincios împotriva unui credincios.
6. Protecția lui Allah este unicã și este egal acordatã celor mai umili
dintre credincioși.
7. Credincioșii sã se sprijine reciproc.
8. Aceia dintre evrei care urmeazã Calea Adevãrului sã primeascã
ajutor și sprijin, sã nu fie rãniți și nici un dușman sã nu fie ajutat împotriva
lor.
9. Pacea credincioșilor este indivizibilã. Sã nu se facã pace separatã
când credincioșii luptã pe calea lui Allah. Condițiile trebuie sã fie cinstite și
echitabile pentru toți.
10. Nu este legal ca un credincios care se ține de ceea ce este scris
în acest document și crede în Allah și în Ziua Judecãții sã ajute un criminal
sau sã-i acorde adãpost. Cei care-i tãinuiesc și le acordã ajutor vor avea
parte de blestemul și mânia lui Allah în Ziua Învierii. Apãrarea acestora nueste acceptatã.
11. Oricând aveți diferende într-o anumitã problemã, aceasta trebuie
adusã în fața lui Allah și a lui Muhammed.
[1]
12. Uciderea unui credincios în mod deliberat și fãrã motiv întemeiat
atrage dupã sine uciderea asasinului dacã garantul nu gãsește altã variantã.
Doar prin înțelepciunea și priceperea sa a reușit Profetul sã înalțe
pilonii noii societãți. Fãrã îndoialã, aceste fapte au lãsat urme puternice în
memoria musulmanilor virtuoși. El îi creștea în lumina educației islamice, le
sfințea sufletele, îi îndemna sã respecte dreptatea și manierele demne delaudã și era preocupat sã le insufle etica prieteniei, gloriei, onoarei,
credinței și, mai ales, a supunerii fațã de Allah și fațã de Mesagerul Sãu.
Prezentãm în continuare care erau virtuțile pe care Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le cultiva în mințile adepților sãi.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
[1] Ibn Hișam, 1/502,503.

173BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
a fost întrebat de un om care este cea mai de seamã virtute în islam.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a rãspuns: “Sã oferihranã și sã-i saluți atât pe cei pe care-i cunoști, cât și pe cei pe care nu-i
cunoști.”
[1]
‘Abdullah bin Salam a spus: "Când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – a sosit în Medina, am mers sã-l vizitez și mi-am dat
imediat seama dupã înfãțisarea lui cã niciodatã n-ar putea minți. Primul
lucru pe care el (Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!) l-aspus a fost: “Rãspundeți la salutul "As-Salam Aleikum", oferiți hranã celui
nevoiaș, mențineți relațiile de rudenie, rugați-vã noaptea când oamenii dorm
și atunci veți intra liniștiți în Grãdinã (Paradisul)”.
[2]
ăi el a spus: “Musulman este acela în gura și mâna cãruia
musulmanii se afla în siguranțã”.[3]
ăi a mai spus: “Nimeni dintre voi nu crede cu adevãrat pânã când nu
ajunge sã-i doreascã fratelui sãu ceea ce-și dorește sieși”.[4]
ăi iarãși: “Nu va intra în Paradis acela al cãrui vecin nu se aflã la
adãpost de purtarea sa rãutãcioasã”.[5]
ăi a mai spus: “Un musulman este fratele altui musulman, nici nu-l
oprimã, nici nu-l dezamãgește. Allah va îndepãrta una dintre pedepsele din
Ziua Judecãții de oricine va îndepãrta necazul lumesc de un credincios.Oricine apãrã un musulman va fi apãrat de Allah în Ziua Învierii.
[6]
ăi, din nou, a zis: “Sã insulți un musulman este o nelegiuire, iar sã
lupți împotriva lui înseamnã necredințã”.[7]
El a spus: “Sã îndepãrtezi din calea unui musulman ceva vãtãmãtor
înseamnã milostenie”.[8]
ăi a spus: “Milostenia stinge pãcatele așa cum apa stinge focul.”[9]
ăi a mai spus: “Nu este un credincios adevãrat cel care se duce la
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/6,9.
[2] Povestit de At-Tirmidhi, Mișkat Al-Masabih, 1/168.[3] Sahih Al-Bukhari, 1/6.[4] Ibidem, 1/6.[5] Povestit de Muslim; Mișkat Al-Masabih, 4/422.[6] Mișkat Al-Masabih, 2/422; Sahih Al-Bukhari; Sahih Muslim
[7] Sahih Al-Bukhari, 2/893
[8] Mișkat Al-Masabih, 1/12.[9] Ibidem, 1/14.

174BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
culcare cu burta plinã, știind cã vecinul sãu este flãmând.”[1]
ăi altã datã: “Fii milos cu semenii tãi pe pãmânt și Allah va avea milã
de tine în ceruri”.[2]
ăi: “Teme-te de Foc, fãcând milostenie mãcar cu cea mai micã parte
dintr-o curmalã, iar, dacã nu ai nici atât, cu o vorbã bunã”.[3]
ăi din nou: “Orice musulman îmbracã un musulman fãrã haine va fi
îmbrãcat de Allah cu un veșmânt în Paradis. Orice musulman hrãnește unalt musulman flãmând va fi hrãnit de Allah din roadele Raiului. Oricemusulman oferã apã unui musulman însetat va fi lãsat de Allah sã bea din"Nectarul Pecetluit”.
[4]
El îi mai îndemna pe credincioși sã facã milostenii, amintindu-le de
virtuțile dupã care tânjesc inimile.
ăi a spus: “Credincioșii sunt precum corpul omenesc. Atunci când
ochiul este în agonie, întregul corp resimte durerea, iar când capul tedoare, suferã tot corpul".
[5]
El a spus: “Legãturile de fraternitate dintre doi musulmani sunt
precum componentele unei case, se întãrește una pentru a o susține pecealaltã”.
[6]
ăi a mai spus: “Sã nu fii rãutãcios cu un musulman, sã nu fii invidios
pe alți musulmani, sã nu fii împotriva unui musulman și sã nu-l pãrãsești.O, voi, sclavii lui Allah! Purtați-vã ca frații unii cu alții. Nu este permis unui
musulman sã-l pãrãseascã în supãrare pe fratele sãu mai mult de trei zile.
[7]
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – promova de
asemenea obiceiul de a cerși numai atunci când era absolut necesar. Le
vorbea mult tovarãșilor sãi despre merite, virtuți și rãsplata divinã ca o
consecințã a respectãrii credinței și ritualurilor prescrise. El le prezentaîntotdeauna dovezi certe pentru a-i lega psihic și spiritual de Revelația ce-i
fusese trimisã și îi punea la curent cu îndatoririle și responsabilitãțile pe
care Chemarea islamicã le implica, subliniind în același timp exigențeleînțelegerii și contemplãrii.
Acesta era modul lui de a le ridica moralul pânã la cota cea mai
[1] Mișkat Al-Masabih, 2/424.
[2] Sunan Abu Da’ud, 2/235.
[3] Sahih Al-Bukhari, 2/190.[4] Mișkat Al-Masabih, 1/169.
[5] Povestit de Muslim.
[6] Sahih Al-Bukhari, 2/890.[7] Sahih Al-Bukhari, 2/896.

175BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
înaltã și de a-i impregna cu valori și idealuri nobile, astfel încât ei sã devinã
modele de virtute, demne de urmat de generațiile ce aveau sã vinã.
‘Abdullah bin Mas’ud – Allah sã fie mulțumit de el! – a spus odatã:
"Dacã vreți sã urmați un bun exemplu, atunci puteți cerceta tradiția celor
dispãruți, deoarece în ziua de azi se poate cãdea cu ușurințã victimãoprimãrii (ei s-ar putea lesne clãtina în credințã). Urmați exemplele
companionilor lui Muhammed. Ei au fost cei mai buni din acest popor, cei
mai credincioși, cei mai învãțați și cei mai modești. Allah i-a ales sã-lînsoțeascã pe Profet. De aceea, este necesar sã ajungeți sã le cunoașteți
grația, sã urmați calea lor cinstitã și sã adoptați pe cât puteți obiceiurile lor,
asimilându-le biografia. Ei au fost întotdeauna pe calea cea dreaptã. Maieste apoi Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
ale cãrui atribute morale evidente – perfecțiunea, talentul, virtuțile, manierele
nobile și faptele sale demne de laudã – îl îndreptãțesc sã ocupe cel maiînalt loc în inimile noastre, devenind idealul dupã care tânjește sufletul
nostru. Abia dacã rostea un cuvânt cã tovarãșii sãi se și grãbeau sã-l
asculte și sã se comporte precum spunea.
[1]
Acestea erau atributele și calitãțile pe baza cãrora Profetul a vrut sã
construiascã noua societate, cea mai minunatã și mai onorabilã cunoscutã
vreodatã în istorie. Pe acest fundament el s-a strãduit sã rezolve vechileprobleme și a dat mai târziu omenirii șansa de a respira ușuratã dupã o
lungã și obositoare cãlãtorie în întuneric și pe poteci mohorâte.
O asemenea nobilã moralã stã la baza creãrii unei noi societãți, imune latoate fluctuațiile timpului și suficient de puternicã pentru a schimba întregul
curs al umanitãții.
Un pact de cooperare și neagresiune cu evreii
Imediat dupã ce a emigrat la Medina și s-a asigurat cã pilonii noii
comunitãți islamice fuseserã ridicați pe un fundament de unitateadministrativã, politicã și ideologicã, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a început sã stabileascã legãturi regulate și clar definite cu
cei care nu erau musulmani. Toate aceste eforturi erau depuse doar pentrua asigura pacea, securitatea și prosperitatea întregii omeniri, în general, și
pentru a introduce un spirit de echilibru și armonie în regiunea sa, în
[1] Mișkat Al-Masabih, 1/32.

176BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
particular.
Din punct de vedere geografic, cei mai apropiați de Medina erau evreii.
În interiorul lor, aceștia nutreau direct intenții nelegiuite și o ranchiunã
amarã, dar nu arãtau direct nici cea mai micã rezistențã sau animozitate.
Profetul a hotãrât sã semneze cu ei un tratat ce le oferea libertate deplinãîn credințã și avere, el neavând nici o intenție de a urma o politicã severã
care sã implice exilul, confiscarea averilor și pãmântului sau ostilitatea.
Tratatul se integra în contextul altuia mai detaliat, care se referea la
relațiile între musulmani.
Cele mai importante dispoziții ale tratatului erau urmãtoarele:1. Evreii din neamul ‘Auf constituie o singurã comunitate, alãturi de
credincioși. Evreii vor practica propria lor religie, iar musulmanii pe a lor.Aceastã dispoziție trebuie respectatã și de evreii din alte neamuri.
2. Evreii vor fi responsabili pentru cheltuielile lor, iar musulmanii
pentru ale lor.
3. Dacã acest pact va fi atacat, fiecare grup va veni în ajutorul
celuilalt.
4. Fiecare grup sã se consulte cu celãlalt. Legãtura mutualã sã fie
fondatã pe dreptate. Pãcatul este total exclus.
5. Nici unul dintre grupuri sã nu comitã greșeli care sã-l prejudicieze
pe celãlalt.
6. Grupul nedreptãțit sã fie ajutat.7. Evreii sã contribuie la rãzboi atâta timp cât sunt atacați.8. Medina va rãmâne sacrã și inviolabilã pentru toți cei care urmeazã
acest tratat.
9. Dacã între semnatarii acestui tratat apare vreo neînțelegere, atunci
Allah Preaînaltul și Mesagerul Sãu sã medieze disputa.
10. Semnatarii acestui tratat îi vor boicota comercial pe quraiși,
abținându-se, de asemenea, sã le acorde vreun sprijin.
11. Fiecare va contribui la apãrarea Medinei în cazul unui atac strãin
în zona ei de referințã.
12. Acest tratat nu-l va apãra pe grupul care a pãcãtuit sau a fost
nelegiuit.
[1]
Dupã ratificarea acestui tratat, Medina și suburbiile ei s-au
[1] Ibn Hișam, 1/503,504.

177BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
transformat într-un stat de coaliție, cu capitala la Medina, iar conducãtor
era Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Medina era oadevãratã capitalã islamicã, deoarece autoritatea era deținutã în principalde musulmani. Pentru a extinde zona pãcii și securitãții, Profetul – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a început sã intre în tratate similareși cu alte triburi care trãiau în vecinãtatea statului sãu.

178BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
PROFETUL PE CÂMPUL DE LUPTÃ
Îngroziți de evadarea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – și fiind invidioși din cauza puterii sale crescânde în Medina,
quraișii împreunã cu devotații lor tovarãși au pãstrat o pazã strictã asupra
musulmanilor rãmași în urmã și i-au persecutat în toate felurile posibile. Au
inițiat de asemenea legãturi clandestine cu ‘Abdullah bin Uabi bin Salul,
șeful politeiștilor mediniți și președintele desemnat al triburilor Aus și
Khazraj, înainte de emigrarea Profetului. Ei i-au trimis un ultimatum tãios,
poruncindu-i sã lupte sau sã-l alunge pe Profet. Dacã nu, vor lansa o
campanie militarã universalã ce îi va nimici oamenii și îi va surghiuni
femeile.[1]
Cu orgoliul rãnit și rãmas acum și fãrã regat, ‘Abdullah bin Uabi bin
Salul a rãspuns pozitiv politeiștilor quraiși. Când a auzit de aceastã alianțã
nelegiuitã, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a chemat
pe Abdullah și l-a dojenit, spunându-i sã fie mai sensibil și mai înțelept și
i-a avertizat pe oamenii lui cã ar putea fi atrași în capcanã de șiretlicurile
lor rãutãcioase.[2] Din cauza lașitãții sau din cu totul alte motive, oamenii
au rãmas nepãsãtori, însã, deși șeful lor s-a supus în aparențã, el a rãmas
complicele nemernic și imprevizibil al quraișilor și evreilor.
Hãrțuielile și provocãrile au deschis calea unei confruntãri majore între
musulmani și politeiști. Sa’d bin Mu’ad, un "ajutor" de seamã, și-a anunțat
intenția de a începe micul pelerinaj (‘Umra) și a pornit spre Mekka. Acolo,
Omaiia bin Khalaf i-a acordat protecție pentru a putea da curs ritualului
ocolului împrejur. Vãzându-l în Sfântul Sanctuar, Abu Jahl, dușman de
moarte al islamului, a început sã-l amenințe cã l-ar fi ucis dacã n-ar fi fost
însoțit de Omaiia. Sa’d, curajos și semeț, l-a provocat sã încerce sã comitã
vreo nebunie dacã vrea sã-și asume riscul de-a fi oprite caravanele.[3]
Acțiunile provocatoare au continuat și quraișii au trimis musulmanilor
un mesaj, amenințându-i cã-i vor ucide în propria lor casã. Din pãcate,
[1] Relatat de Abu Da’ud.
[2] Ibidem.[3] Sahih Al-Bukhari, 2/563.

179BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
acestea nu erau vorbe goale, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – primind din surse sigure informații care confirmau intrigile și
comploturile dușmanilor islamului. Au fost luate mãsuri de precauție și
declaratã stare de alertã, luându-se chiar decizia de a se posta câteva
santinele în jurul casei Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – și în locurile strategice.
‘A’ișa – Allah sã fie mulțumit de ea! – a relatat cã Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus într-o noapte: “Oare
este printre tovarãșii mei vreo persoanã atât de credincioasã încât sã vinãsã mã vegheze în timpul nopții?” ‘A’ișa – Allah sã fie mulțumit de ea! –
a rãspuns: "Am fost vegheați de când am auzit zãngãnitul armelor." Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a întrebat: "Cine este?" I s-arãspuns: "Sunt Sa’d bin Abu Uaqqas." Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a mai întrebat: "Ce te aduce aici?", iar el
a rãspuns: "Mi-a fost teamã cã ai putea pãți ceva rãu, Mesager al lui Allah- Allah sã te binecuvânteze și sã te miluiascã!, așa cã am venit sã-ți
servesc drept pazã. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – l-a binecuvântat și apoi a adormit.
[1]
Aceastã stare de vigilențã a continuat fãrã încetare pânã când au fost
revelate Cuvintele lui Allah, care spuneau:
“… Allah te ocrotește de oameni…” [5:67].
Atunci, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a
cerut oamenilor sãi sã plece, dupã ce le-a explicat cã Allah îl va ocroti.[2]
Nu doar viața Profetului era ținta urzelilor nelegiuite, ci și viețile
întregii comunitãți musulmane. Când mediniții oferiserã Profetului – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și tovarãșilor sãi un adãpost sigur,
beduinii deșertului, considerându-i pe toți la fel, i-au exclus pe toțimusulmanii.
În contextul acestei situații precare, cu quraișii hotãrâți sã-și ducã la
îndeplinire planurile agresive și diavolești, Allah Preaînaltul a acordatmusulmanilor permisiunea de a ridica armele împotriva necredincioșilor:
“Li s-a îngãduit [sã se apere] acelora care sunt atacați, cãci ei sunt
nedreptãțiți. Iar Allah este în stare sã-i ajute”. [22:39]
Acest verset a fost revelat într-un context mai amplu de instrucțiuni
[1] Sahih Mislim, 2/280; Sahih Al-Bukhari, 1/404.
[2] At-Tirmidhi, 2/130.

180BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
divine, pentru a eradica toate aspectele falsitãții și a onora toate simbolurile
și riturile lui Allah:
“Aceștia [sunt] cei care – dacã Noi le dãm putere pe pãmânt
– împlinesc Rugãciunea, achitã Dania, poruncesc ceea ce este drept și
opresc de la ceea ce este neîngãduit.” [22:41]
Fãrã nici o îndoialã, permisiunea de luptã a fost revelatã în Medina,
dupã emigrare, și nu în Mekka, deși existã unele dubii asupra datei
precise.
Permisiunea de luptã fusese deja datã, însã, luând în considerare
situația existentã, musulmanii au considerat înțelept sã aducã sub controlul
lor rutele comerciale ce duceau la Mekka. Pentru a realiza acest obiectivstrategic, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a avut de
ales între douã variante:
1. sã încheie pacte de neagresiune cu triburile ce locuiau în regiunile
din apropierea drumurilor, ori între aceste drumuri și Medina. Referitor la
acest curs al acțiunii, Profetul semnase deja cu evreii și alte triburi
învecinate pactul de cooperare și bunã vecinãtate menționat anterior.
2. sã detașeze de-a lungul drumurilor comerciale strategice misiuni
armate succesive de hãrțuire.
Misiunile și invaziile anterioare luptei de la Badr
Pentru a putea implementa aceste planuri, musulmanii au declanșat
adevãrate activitãți militare, inițial materializate în patrule de recunoaștere,care urmau sã cerceteze din punct de vedere geopolitic atât drumurile ce
înconjurau Medina, cât și cele ce duceau la Mekka și sã încheie alianțe cu
triburile din apropiere. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -a dorit sã demonstreze atât politeiștilor și evreilor din Medina, cât și
beduinilor din vecinãtate, cã musulmanii se eliberaserã de vechile lor temeri
și cã acum erau mult prea puternici pentru a mai putea fi atacați în voie. Ela mai dorit sã scoatã în evidențã forța adepților lui pentru a-i împiedica pe
quraiși sã comitã vreo nebunie militarã împotriva sa, ceea ce le-ar fi putut
periclita atât viața economicã, cât și mijloacele de trai. A dorit deasemenea sã-i împiedice pe quraiși sã-i mai persecute pe musulmanii
neajutorați deținuți în Mekka, iar el sã se foloseascã de aceastã șansã
pentru a-și relua nestânjenit munca de propagare a Chemãrii divine.

181BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Iatã un rezumat al acestor misiuni și expediții:
1. Grupul Saif Al-Bahr a fost trimis în Ramadan, anul 1 d.H., adicã în
anul 623 e.n., într-o expediție condusã de Hamza bin ‘Abdul Muttalib și care
cuprindea 30 de emigranți, având sarcina clarã de a intercepta una dintre
caravanele ce aparțineau quraișilor. Era o caravanã de 300 de oameni,
printre care se afla și Abu Jahl bin Hișam. Cele douã grupuri s-au întâlnit șis-au aliniat pregãtiți de luptã. Majdi bin ‘Amr, în relații bune cu ambele pãrți,se afla întâmplãtor acolo și a reușit sã previnã o ciocnire iminentã.
Cu aceastã ocazie, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a aprobat primul steag din istoria musulmanilor. Era de culoarealbã și i-a fost încredințat lui Kinaz bin Husain Al-Ghanaui, spre a fi purtat.
2. În ăauual, 1 d.H., aprilie 623 e.n., Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a trimis pe ‘Ubaida bin Al-Harith binAl-Muttalib în fruntea a 60 de cãlãreți emigranți, într-un loc numit BatnRabeg, unde l-a întâmpinat pe Abu Sufian ce conducea o caravanã de 200de oameni. A avut loc un schimb de sãgeți, dar nu s-a dus o luptã efectivã.
Este interesant de menționat faptul cã doi musulmani, Al-Miqdad bin
‘Amr Al-Bahrani și ‘Utba bin Ghazuan Al-Mazini, s-au dezlipit de caravanaquraișilor și au intrat în rândurile lui ‘Ubaida. Musulmanii aveau un steagalb, purtat de Mista bin Athatha bin Al-Muttalib bin ‘Abd Munaf.
3. În luna Zul-qi'de, anul 1 d.H., adicã în mai 623 e.n., Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a detașat pe Sa’d bin Abu Uaqqasîn fruntea a 20 de cãlãreți și l-a sfãtuit sã nu treacã mai departe deAl-Kharrar. Dupã un marș de cinci zile, ei au ajuns la locul indicat, însã audescoperit cã trecuse deja o zi de când cãmilele quraișilor plecaserã. Eiaveau un steag alb care de aceastã datã era purtat de Al-Miqdad bin ‘Amr.
4. Lupta Al-Abua sau Uaddan. În Safar 2 d.H., anul 623 e.n., însuși
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a plecat înfruntea a 70 de cãlãreți, în majoritate emigranți, sã intercepteze o caravanãde cãmile a quraișilor, lãsând Medina în grija lui Sa’d bin ‘Ubada. Când aajuns la Uaddan, un loc situat între Mekka și Medina, el n-a mai gãsit penimeni.
Pe parcursul acestei campanii, el a semnat un pact de neagresiune
cu ‘Amr bin Makși Ad-Damari. Dispozițiile acestui pact se prezentau înurmãtoarea formã:
“Acesta este un document de la Muhammed, Mesagerul lui Allah,
referitor la neamul Dumra prin care li se garanteazã securitatea vieților și

182BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
averilor lor. Ei pot primi ajutor de la musulmani, dacã nu se opun religiei lui
Allah. De asemenea, se așteaptã ca ei sã rãspundã afirmativ în cazul în
care Profetul le va solicita ajutorul.”[1]
Aceasta a fost prima invazie sub conducerea Mesagerului lui Allah.
A durat cincisprezece zile, iar steagul alb a fost purtat de Hamza bin
‘Abdul Muttalib.
5. Invazia de la Buuat. A avut loc în Rabi’ Al-Auual 2 d.H., 623 e.n.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, în fruntea a 200 de
însoțitori, a mãrșãluit la Buuat pentru a intercepta o caravanã quraișã de
100 de persoane, printre care se afla și Omaiia bin Khalaf. Caravana avea2.500 de cãmile. Când a ajuns la Buuat, caravana plecase. Înainte de a
pãrãsi Medina, el l-a numit responsabil pentru activitãțile desfãșurate, pânã
la întoarcerea sa, pe Sa’d bin Mu’ad.
6. Invazia de la Safuan. În Rabi’ Al-Auual 2 d.H., 623 e.n., Karz bin
Jabir, în fruntea unui mic grup de politeiști, a nãvãlit în pãșunile din Medina
și a furat niște animale. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã!, în fruntea a 70 de oameni, a plecat din Medina sã lupte cu
agresorii. El a mers în cãutarea lor pânã a ajuns într-un loc numit Safuan,
în apropiere de Badr, însã nu i-a putut ajunge din urmã. Aceastã invazie adevenit cunoscutã sub numele de “Invazia preliminarã de la Badr”. În timpul
absenței sale, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
i-a încredințat lui Zaid bin Haritsa sarcina de a se ocupa de Medina.Stindardul era alb și a fost purtat de ‘Ali bin Abu Talib.
7. Invazia Zil ‘Ușaira a avut loc pe data de 1 sau 2 Jumada-al-Ula și
Jumada-al-Akhira, anul 2 d.H., adicã noiembrie-decembrie 623 e.n. Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, în fruntea a 150-200 de
musulmani voluntari, pe 30 de cãmile cãlãrite cu rândul, a pornit sã
intercepteze o caravanã quraișã. A ajuns pânã la Zil ‘Ușaira, însã caravanaplecase deja cu câteva zile înainte. Aceastã caravanã era aceeași pe care
voise sã o captureze la întoarcerea din Vechea Sirie și a constituit motivul
principal pentru care a izbucnit bãtãlia de la Badr. În timpul acesteicampanii, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a semnat
un pact de neagresiune cu neamul Madlij și cu aliații lor, neamul Dumra.
Abu Salama bin ‘Abd Al-Asad Al-Makhzumi a fost desemnat sã conducãMedina în absența lui.
[1] Al-Mawahib Al-Ladunniiah, 1/75

183BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
8. Grupul de la Mekka. Acțiunea s-a desfãșurat în Regeb 2 d.H.,
ianuarie 624 e.n. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – l-a desemnat pe ‘Abdullah bin Jahș Asadi la Nakhla în fruntea a
12 emigranți, cãlare pe șase cãmile. ‘Abdullah a primit o scrisoare de la
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, dar a fost sfãtuit sã ociteascã dupã douã zile. El a urmat instrucțiunile și a descoperit cã i se
ceruse sã meargã la Nakhla, loc situat între Mekka și At-Ta’if, sã captureze
o caravanã quraișã și sã afle care erau intențiile lor. El a dezvãluitconținutul scrisorii tovarãșilor sãi, care s-au supus poruncilor. Caravana
trecuse prin Nakhla, transportând încãrcãturi de stafide, alimente și alte
bunuri. Din ea fãceau parte și notabili quraiși, precum: ‘Amr bin Al-Hadrami,‘Uthman și Naufal, fiii lui Abdullah bin Al-Mughira și alții. Musulmanii s-au
sfãtuit între ei dacã sã-i atace sau nu, având în vedere cã Regeb era o lunã
sacrã (la fel ca și Zul-Hijje, Zul-qi'de și Muharram, când activitãțile rãzboiniceerau suspendate conform obiceiului arab de atunci). Într-un final, ei au
cãzut de acord sã înceapã lupta împotriva acestora. ‘Amr bin Al-Hadrami a
fost ucis de o sãgeatã, în timp ce ‘Uthman și Al-Hakam au fost capturați,iar Naufal a reușit sã fugã. Musulmanii s-au întors cu prada și cu cei doi
prizonieri.
Au pus la o parte o cincime din capturã pentru Allah și Mesagerul
Sãu, iar ei au luat restul
[1]. Mesagerul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a dezaprobat acest act și a suspendat orice acțiune privitoare
la cei doi prizonieri și la cãmilele lor pe motivul lunilor interzise, dejamenționate. În ceea ce-i privește pe politeiști, ei au exploatat aceastã
șansã neașteptatã și i-au calomniat pe musulmani, acuzându-i cã ar fi violat
ceea ce este divin și inviolabil. Aceastã discuție fãrã rost a dat mare durerede cap tovarãșilor lui Muhammed, însã aceștia au rãsuflat ușurați în
momentul revelãrii versetelor care relatau într-un mod incontestabil cã în
întregul proces purtarea politeiștilor fusese cu mult mai ticãloasã și maigravã decât fapta musulmanilor.
“Te întreabã despre luna cea sfântã și lupta în timpul ei. Spune:
“Lupta într-însa e mare pãcat, dar împiedicarea de la calea lui Allah,
[1] (n.t) În urma unui rãzboi, captura fãcutã de musulmani se împarte astfel:
1/5 pentru Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și apropiații sãi și 4/5
pentru ceilalți luptãtori. "ăi sã știți cã a cincea parte din ceea ce ați luat drept pradã
este pentru Allah, pentru trimisul sãu și pentru apropiați: orfani, sãrmani și trecãtorulde pe drum…[8:41]

184BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
lepãdarea de El și de Moscheea cea Sfântã, precum și alungarea
neamului sãu din ea sunt și mai mare pãcat înaintea lui Allah, iarschisma este mai mare pãcat decât omorul”…”. [2:217]
Cuvintele lui Allah erau de o claritate zdrobitoare, relatând faptul cã
întreaga agitație creatã de politeiști era nefondatã. În procesul îndelungat deluptã împotriva islamului și de persecutare a aderenților sãi, lucrurile sfinte
și inviolabile fuseserã cãlcate în picioare în nenumãrate rânduri. Averea
musulmanilor și casele lor fuseserã deja confiscate și Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – fusese ținta unor repetate atentate asupra
vieții sale. Pe scurt, acel tip de propagandã ar putea fi descris pe bunã
dreptate ca vãdind nerușinare și înjosire. Am încercat pânã acum sãprezentãm un rezumat al misiunilor și invaziilor anterioare luptei de la Badr.
Nici unul dintre musulmani nu a fost martor la nici un fel de încãlcare a
proprietãții sau la crimã, decât atunci când politeiștii au comis asemeneacrime sub conducerea lui Karz bin Jabir Al-Fahri. De fapt, politeiștii au fost
cei care au inițiat asemenea acte și nu e de mirare, un astfel de
comportament fiind caracteristic naturii lor.
La scurt timp, cei doi captivi au fost eliberați, iar tatãlui celui ucis i-a
fost oferitã o rãscumpãrare.
[1]
Dupã acest eveniment, quraișii au început sã fie conștienți de
adevãratul pericol pe care îl reprezenta Medina. Ei au realizat cã Medinafusese tot timpul în alertã, supraveghind îndeaproape caravanele lor
comerciale. ăi-au dat seama cã musulmanii, din noua lor resedințã, puteau
veghea și puteau sã-și extindã activitãțile lor militare pe o distanțã de circa200 de km, deținând astfel un control absolut. Totuși, nici în aceastã nouã
situație creatã mekkanii nu puteau fi opriți și erau prea încãpãțânați pentru
a ajunge la un acord cu noua putere islamicã aflatã în creștere. Ei erauhotãrâți sã-și gãseascã sfârșitul prin propriile lor acțiuni și din cauza acestei
nechibzuințe a izbucnit marea bãtãlie de la Badr.
Pe de altã parte, în ăa’ban 2 d.H, Allah le-a poruncit musulmanilor
sã se pregãteascã de rãzboi:
“Luptați pe calea lui Allah împotriva acelora care se luptã cu voi, dar
nu începeți voi lupta, cãci Allah nu-i iubește pe cei care încep lupte!
Omorâți-i unde-i prindeți și alungați-i de acolo de unde v-au alungat!
Iar schisma e mai rea decât omorul. Dar nu luptați împotriva lor aproape de
[1] Pentru detalii vezi Zad Al-Ma’ad, 2/83-85; Ibn Hișam, 1/605;
Rahmar-al-lil’alamin 1/115, 2/486.

185BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Moscheea cea Sfântã, doar dacã ei se luptã cu voi în ea. Iar dacã luptã
împotriva voastrã, omorâți-i, cãci aceasta este rãsplata celor fãrã de
credințã!
Dacã, însã, ei contenesc, atunci Allah este Iertãtor, Îndurãtor.Luptați-vã cu ei pânã ce nu va mai fi necredințã și credința va fi
numai în Allah! Dar dacã ei contenesc, atunci nu mai existã vrãjmãșie,
decât împotriva celor nelegiuiți.” [2:190-193]
La scurt timp, Allah a trimis din nou musulmanilor alte versete,
diferite de precedentele, prin care îi învãța metode de luptã, îndemnându-i
sã meargã la rãzboi bazându-se pe noile reguli revelate:
“Atunci când îi întâlniți [în luptã] pe aceia care nu cred, loviți gâturile
lor, iar când îi slãbiți pe ei, legați-i strașnic în lanțuri! Apoi, fie îndurare, fie
rãscumpãrare, pânã ce rãzboiul se sfârșește. Astfel, iar de ar voi Allah, Els-ar rãzbuna pe ei. Însã El vã încearcã pe unii prin alții. Iar acelora caresunt uciși pe calea lui Allah El nu le va lãsa faptele lor sã fie în deșert.
El îi va cãlãuzi și va îndrepta starea lor
ăi îi va face pe ei sã intre în Raiul pe care El li l-a fãcut cunoscut.
O, voi cei care credeți! Dacã voi veți face sã triumfe cauza lui
Allah, vã va sprijini și El pe voi și va întãri picioarele voastre” . [47:4-7]
[1]
La scurt timp, Allah a început sã-i critice pe ipocriți, pe cei slabi de
inimã și pe cei lași:
” Dar când este revelatã o surã limpede, în care este pomenitã lupta,
îi vezi pe cei care au o boalã în inimile lor privind spre tine cu privirea
aceluia care este leșinat, la apropierea morții…” [47:20].
Cerințele preponderente impuneau ca prioritate primordialã îndemnarea
musulmanilor la luptã. Orice conducãtor care privește în perspectivã ar
porunci soldaților lui sã se pregãteascã pentru tot felul de situațiineprevãzute, pentru cã doar Domnul este Atoateștiutor și cunoaște în
permanențã chiar și cele mai mici amãnunte ale lucrurilor. Acest conflict cu
politeiștii a constituit o grea loviturã pentru orgoliul quraișilor și a generat oneliniște grozavã printre ei.
Versetele coranice menționate anterior, care-i îndemnau pe musulmani
sã se strãduiascã pentru cauza lui Allah, trãdau aproprierea unor ciocnirisângeroase ce vor fi încununate de o victorie decisivã a musulmanilor și,
într-un final, de alungarea politeiștilor din Mekka, Orașul Sfânt. Ele se
[1] Tafhim-ul-Qur'an, 5/11

186BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
refereau la reguli pertinente de tratare a prizonierilor și la mãcelãrirea
soldaților pãgâni pânã când rãzboiul se va sfârși și își vor lepãda povara.Toate acestea erau niște indicii ale unei victorii finale ce vor rãsplãti
strãdania musulmanilor cãtre nobilele lor obiective.
Un alt eveniment de o mare importanțã a avut loc în aceeași lunã
ăa’ban 2 d.H., februarie 624 e.n. Este vorba de o dispoziție divinã ce
poruncea ca Al-Qibla
[1] sã fie schimbatã de la Ierusalim la Moscheea
Sfântã din Mekka. Acesta era un mare avantaj pentru musulmani, din douãpuncte de vedere. În primul rând am putea spune cã a generat o cernere
socialã cu privire la ipocriții de evrei și alții slabi de inimã și a dezvãluit
adevãratul lor caracter și realele lor înclinații. Astfel, rândurile musulmanilorau fost curãțate de rãufãcãtori.
În al doilea rând, prezența noii Al-Qibla, Sfânta Moschee din Mekka,
este o referințã delicatã la noul rol pe care-l aveau de preluat musulmanii șicare va începe doar dupã repatrierea musulmanilor în Orașul Sfânt, Mekka,
fiindcã nu era logic ca musulmanii sã-și lase Qibla la dispoziția celor care
nu erau musulmani.
De aceea, musulmanii, din dorința lui Allah și pe baza acelor indicii
divine, și-au intensificat activitãțile și tendința de a lupta pentru cauza lui
Allah și înfruntarea dușmanilor Sãi într-o bãtãlie decisivã.
[1] Al-Qibla este direcția spre care se îndreaptã toți musulmanii în timpul
rugãciunii. Musulmanii nu se roagã în mod obligatoriu la Moscheea Sfântã din
Mekka, ci numai se îndreaptã spre aceasta, fapt ce vãdește Unicitatea lui Allah, Celcare a ales Moscheea Sfântã ca obiectiv al orientãrii drept-credincioșilor în rugãciune.

187BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
LUPTA DE LA BADR
PRIMA BÃTÃLIE DECISIVÃ DIN ISTORIA ISLAMULUI
Motivul care a generat lupta
Am menționat anterior invazia de la Al-’Ușaira, când o caravanã ce
aparținea quraișilor a scãpat dintr-o ciocnire militarã iminentã cu Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și oamenii lui. În apropierea
zilei în care se întorceau din Siria, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – i-a trimis pe Talha bin ‘Ubaidullah și Sa’id bin Zaid sprenord sã cerceteze zona. Cele douã iscoade au rãmas câteva zile la
Al-Haura’, pânã când Abu Sufian, conducãtorul caravanei, a trecut pe lângã
ei.
Cei doi oameni s-au întors în grabã la Medina și i-au raportat
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – descoperirile lor. În
timp ce se deplasa relativ aproape de Medina, o mare avere, pãzitã de 40de oameni, ce se ridica cam la 50.000 de dinari de aur, constituia o țintã
tentantã pentru armata musulmanã și reprezenta un important potențial
economic, politic și de acțiuni militare ce aveau sã zguduie întreagastructurã a politeiștilor mekkani.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a îndemnat
imediat oamenii sã se grãbeascã și sã captureze caravana pentru a serevanșa pentru proprietãțile și averea la care fuseserã fortați sã renunțe în
Mekka. El nu a dat ordine specifice fiecãruia, ci le-a lãsat libertate deplinã
de a merge sau a rãmâne pe loc, gândindu-se cã va fi doar o micãincursiune.
Armata musulmanã era alcãtuitã din 300-317 oameni, dintre care
82-86 erau emigranți, 61 erau din tribul Aus și 170 din tribul Khazraj. Ei nuerau nici bine pregãtiți, nici înarmați în mod adecvat. Aveau doar doi cai ce
aparțineau lui Az-Zubair bin Al-’Auuam și lui Al-Miqdad bin Al-Asuad
Al-Kindi și 70 de cãmile, adicã una la doi-trei oameni. Însuși Mesagerul luiAllah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, ‘Ali și Murthid bin Abu
Murthid Al-Ghanaui aveau doar o singurã cãmilã.

188BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Conducerea Medinei a fost încredințatã lui Ibn Umm Maktum, iar mai
târziu lui Abu Lubaba bin Abdul Munzir. Comandantul general era Mus’abbin Umair Al-Qurași Al-’Abdari, iar stindardul lor era de culoare albã.
Micuța armatã era divizatã în douã batalioane: emigranții, care aveau
un stindard purtat de ‘Ali bin Abu Talib, și "ajutoarele" al cãror steag se aflaîn mâinile lui Sa’d bin Mu’ad. Az-Zubair bin Al-Auuam a fost numit la
conducerea flancului drept, Al-Miqdad bin ‘Amr la comanda flancului stâng,
iar ariergarda armatei se afla sub conducerea lui Qais bin Abu Sa’sa’a.
Fãrã îndoialã, comandantul general era Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și armata sa au
mãrșãluit de-a lungul drumului principal ce ducea la Mekka. El a luat-o apoi
la stânga spre Badr și, când a ajuns la As-Safra, a trimis doi oameni sã
iscodeascã în legãturã cu cãmilele quraișilor.
Pe de altã parte, Abu Sufian se afla într-o stare de alertã maximã. El
era deja conștient cã ruta pe care o urma era plinã de pericole. De
asemenea, era nerãbdãtor sã afle despre mișcãrile trupelor lui Muhammed- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Iscoadele sale i-au raportat cã musulmanii se pregãteau sã-i atace
caravana. Pentru a se asigura, el l-a angajat pe Damdam bin ‘Amr Al-Ghifarisã comunice un mesaj quraișilor prin care le cerea ajutorul. Mesagerul a
cãlãrit cu iuțealã și a ajuns la Mekka într-o stare de frenezie. A cãzut de
pe cãmilã, dar s-a ridicat în mod dramatic în fața Casei Sfinte, a tãiat nasulși urechile cãmilei, și-a întors șaua cu susul în jos, și-a sfâșiat hainele și a
început sã țipe: “O, trib Quraiș! Mãrfurile voastre se aflã cu Abu Sufian!
Caravana este pe cale de a fi capturatã de Muhammed și de însoțitorii lui.Nu știu ce se va fi întâmplat cu ei. Ajutor!… Ajutor!…”
Efectul acestor țipete și vãicãreli a fost imediat și vestea i-a
înmãrmurit pe quraiși, care și-au amintit pe datã de mândria lor rãnitã cândmusulmanii capturaserã caravana Al-Hadrami. De aceea, și-au adunat rapid
aproape toate forțele și nimeni n-a rãmas pe de lãturi, cu excepția lui Abu
Lahab, care a delegat pe cineva care-i datora niște bani. Ei au mai mobilizatși niște triburi de arabi sã intre în rãzboiul împotriva Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! Toate triburile quraișe și-au dat
consimțãmântul, mai puțin neamul ‘Udai. În curând, un grup de 1300 desoldați, dintre care: 100 de cãlãreți și 600 de soldați în platoșe, cu un

189BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
numãr mare de cãmile, vociferau doritori sã porneascã lupta cu musulmanii.
Pentru proviziile de hranã, ei sacrificau cam nouã-zece cãmile zilnic.
Ei se temeau însã cã neamul Bakr, în virtutea unei vechi animozitãți adânc
înrãdãcinate, îi va ataca pe la spate. În acest moment critic, Iblis (Satan)
le-a apãrut sub înfãțișarea lui Suraqa bin Malik bin Ju’șam Al-Mudlaji, șefultribului Kinana, și le-a spus: “Vã garantez cã nici un rãu nu vã va lovi din
spate".
Au pornit arzând de indignare, motivați de o oribilã dorințã de
rãzbunare și exterminarea oricui ar putea periclita rutele caravanelor lor:
“…mândri, de ochii lumii, pentru ca sã se abatã de la calea lui
Allah,…” [8:47].
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus:
“O, Allah, aceștia sunt disprețuitori și încrezuți, au venit sã-l sfideze pe
Allah și pe Mesagerul Sãu”.
Ei s-au deplasat cu repeziciune spre nord, cãtre Badr. Pe drum au
primit alt mesaj de la Abu Sufian, care le cerea sã se întoarcã acasã,
deoarece caravana scãpase de musulmani.
Abu Sufian a aflat de intenția musulmanilor, și-a îndepãrtat caravana
de drumul principal și s-a îndreptat spre Marea Roșie. Folosindu-se de
aceastã manevrã, a reușit sã se strecoare pe lângã ambuscada creatã demediniți, iar aceștia nu i-au mai putut ajunge.
Când a primit mesajul lui Abu Sufian, armata mekkanã și-a manifestat
dorința de a se întoarce acasã. Totuși, tiranul de Abu Jahl a insistat cudispreț și aroganțã sã înainteze spre Badr, sã rãmânã acolo timp de trei
nopți și sã sãrbãtoreascã. Acum, ei voiau sã-i pedepseascã pe musulmani
și sã-i împiedice sã le mai captureze caravanele. Totodatã, doreau sã-i facãpe arabi sã înțeleagã cã tribul Quraiș avea încã ultimul cuvânt și se bucura
de supremație în acea regiune.
Neamul Zahra n-a suportat amenințãrile și insistența lui Abu Jahl și,
urmând sfatul lui Al-Akhnas bin ăuraiq, s-a separat și s-a întors la Mekka.
De atunci încolo, pentru cei din neamul Zahra, Al-Akhnas a rãmas
“palmierul cel bine uns” și în toate problemele importante a fost ascultatorbește.
ăi cei din neamul Hașim au fost tentați sã se separe, însã
amenințãrile lui Abu Jahl i-au fãcut sã renunțe la idee.
Restul armatei, acum de o mie de soldați, a ajuns la Badr și și-a

190BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ridicat tabãra dupã o dunã de nisip, la Al-’Uduat Al-Qusua.
Iscoadele armatei medinite au raportat Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – cã o ciocnire sângeroasã cu mekkanii era
inevitabilã și trebuia luatã o hotãrâre în acest context, dacã nu, forțele
rãului aveau sã violeze inviolabilul și, în concluzie, vor reuși sã subminezenobila cauzã a islamului și sã-i distrugã pe credincioșii ei aderenți.
Musulmanii se temeau cã pãgânii mekkani vor începe activitãțile de rãzboi
chiar în cartierul general al islamului, Medina. O asemenea mișcare arprovoca mai mult ca sigur pagube și ar avea un impact dezonorant asupra
demnitãții și prestanței musulmanilor.
Din cauza noii evoluții a evenimentelor, Profetul – Allah sã-l binecu-
vânteze și sã-l miluiascã! – a ținut un consiliu militar de urgențã pentru a
revedea situația și a schimba opinii cu conducãtorii armatei. Într-adevãr, unii
musulmani se temeau de aceastã luptã oribilã și curajul lor începea sãslãbeascã.
În acest sens, Allah spune:
“La fel, în numele Adevãrului te-a scos Domnul tãu din casa ta, cu
toate cã o parte dintre dreptcredincioși nu erau doritori.
Ei se certau cu tine în legãturã cu Adevãrul, dupã ce el devenise
limpede, ca și când ar fi fost duși la moarte și chiar ar fi vãzut-o…” [8:5,6].
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a informat
oamenii de gravitatea situației și le-a cerut sfatul. Abu Bakr a fost primul
care a luat cuvântul și l-a asigurat pe Profet cã se va supune necondiționatporuncilor lui. ‘Omar a fost urmãtorul care s-a ridicat și a susținut punctul
de vedere exprimat de nobilul sãu prieten. Atunci, Al-Miqdad bin ‘Amr s-a
ridicat și a spus: “O, Mesager al lui Allah! Înainteazã pe calea pe care teconduce Allah, fiindcã noi suntem cu tine. Noi nu vom spune așa cum i-au
spus copii lui Israel lui Moise: “Tu și Domnul tãu mergeți și luptați, cãci noi
vom rãmâne pe loc”. Noi vom spune: “Tu și Domnul tãu mergeți și luptați,cãci noi vom lupta alãturi de tine”. Pe Allah! Dacã ne-ai duce chiar și la
Bark Al-Ghimad
[1], noi vom lupta cu hotãrâre împotriva apãrãtorilor sãi pânã
la victoria ta”.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a mulțumit și
[1] Bark Al-Ghimad este o zonã plinã de primejdii și pericole. Termenul
este folosit adesea în expresii pentru a desemna un loc în care oricine pãtrundeeste sortit pieirii.

191BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
l-a binecuvântat.
Cele trei cãpetenii care au vorbit fãceau parte din grupul emigranților
și reprezentau doar o secțiune minorã a armatei. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – voia de asemenea sã audã și opinia
"ajutoarelor", fiindcã ei reprezentau majoritatea și aștepta ca ei sã aducãpartea cea mai însemnatã în activitãțile de rãzboi. În plus, clauzele
jurãmântului de la Al-’Aqaba nu-i obligau sã lupte în afara teritoriului lor.
Atunci, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus:
“Sfãtuiește-mã, popor al meu!”, referindu-se în special la "ajutoare". Auzind
acest lucru, Sa’d bin Mu’ad s-a ridicat și a spus: “Pe Allah, simt cã vrei ca
noi (n.t. "ajutoarele") sã vorbim”. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – a rãspuns sincer: “O, da!” Sa’d a spus: “O, Profet al lui Allah!
Noi credem în tine și suntem martori la milostivirea pe care ai adus-o în fața
noastrã și declarãm rãspicat cã tu ai adus Adevãrul. Noi depunem în fața taun jurãmânt ferm de supunere și sacrificiu. Îți vom asculta cu bucurie orice
poruncã și, pe Allah, care te-a trimis cu Adevãrul, dacã în fața noastrã ar fi
o mare și tu ai intra în ea, noi te-am urma fãrã sã stãm pe gânduri și niciunul dintre noi nu va rãmâne în urmã. Nu ne opunem ideii unei lupte cu
dușmanul. Avem experiențã în rãzboi și te poți bizui pe noi în luptã. Sperãm
cã Allah îți va arãta prin intermediul nostru acele fapte de curaj care sunt peplacul ochilor tãi. Te rugãm sã ne conduci pe câmpul de luptã în Numele lui
Allah”.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost
impresionat de fidelitatea și spiritul de sacrificiu de care tovarãșii lui au dat
dovadã în acest moment critic din viața lor. Atunci el le-a spus: “Înaintați și
bucurați-vã cãci Allah mi-a promis fie calea profitabilã de a captura prada,fie lupta împotriva politeiștilor pentru cauza Lui. Pe Allah, parcã în clipa
asta îi vãd pe dușmani zãcând la pãmânt”.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și tovarãșul sãu
de peșterã, Abu Bakr, au început cercetãrile în imediata apropiere a
Badr-ului și au reușit sã localizeze tabãra Quraișilor. Ei au dat peste un
beduin bãtrân pe care l-au iscodit și au reușit sã afle de la el localizareaprecisã a armatei politeiste. În dupã-amiaza aceleași zile, el a trimis trei
șefi emigranți, Ali bin Abu Talib, Az-Zubair bin Al-’Auuam și Sa’d bin Abu
Uaqqas sã iscodeascã în legãturã cu mișcãrile dușmanului. Ei au vãzut doioameni scoțând apã pentru armata mekkanã. Când i-au cercetat, aceștia au

192BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
recunoscut cã erau sacagii ce lucrau pentru quraiși. Acest rãspuns însã nu
i-a mulțumit pe unii musulmani și ei i-au bãtut rãu pe cei doi bãieți pentru aafla un rãspuns referitor la caravana încãrcatã cu bogãții, chiar dacã acesta
nu era adevãrat. Cei doi bãieți au mințit atunci și astfel au fost eliberați.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost furios peoamenii aceia și i-a mustrat, spunându-le: “Când au spus adevãrul i-ați
bãtut, iar când au mințit le-ați dat drumul!” El s-a adresat apoi celor doi
bãieți și, dupã ce a discutat puțin cu ei, a aflat o mulțime de lucruri despredușman: numãrul soldaților, localizarea exactã a acestora și chiar numele
unor notabili de-ai lor. Dupã aceea, s-a întors la musulmani și le-a spus:
“Ascultați, quraișii v-au trimis viețile lor cele mai prețioase”.
În acea noapte a plouat în ambele tabere. Pentru politeiști acest lucru
a împiedicat înaintarea, în timp ce pentru musulmani a fost o binecuvântare,
i-a curãțat și a îndepãrtat de pe ei murdãria Satanei. Allah a trimis ploaiapentru a le întãri inima și trupul. Ei au înaintat puțin și și-au așezat tabãra
pe malul mai îndepãrtat al vãii. Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – s-a oprit la cel mai apropiat izvor din Badr. Al-Hubab binMunzir l-a întrebat: “Allah te-a inspirat sã alegi chiar acest loc sau este o
stratagemã de rãzboi și un rezultat al sfatului?” Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãspuns: “Este stratagemã de rãzboi șirezultat al sfatului”. Al-Hubaba a spus: “Acest loc nu este potrivit. Sã
mergem și sã întindem tabãra lângã cel mai apropiat puț de apã, sã facem
un bazin sau rezervor plin de apã și apoi sã distrugem toate celelaltepuțuri, ca ei sã rãmânã fãrã apã”. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – i-a aprobat planul și a acceptat sã-l punã în aplicare, ceea
ce au și fãcut la miezul nopții.
Sa’d bin Mu’ad a sugerat sã fie construit un loc anume pentru Profet
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Acesta va funcționa ca și
cartier general pentru armata musulmanã și va trebui sã acorde o protecțierezonabilã pentru conducãtor. Sa’d și-a argumentat propunerea, spunând
cã, dacã ar ieși victorioși, atunci totul ar fi mulțumitor. În caz de înfrângere,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – nu ar fi rãnit și s-arputea întoarce la Medina unde existau mai mulți oameni care-l iubeau și
care i-ar fi sãrit în ajutor dacã ar fi știut cã se aflã într-o situație dificilã.
Așadar, Profetul își va putea relua munca, se va putea sfãtui cu ei și ei vorlupta oricând cu el pentru cauza lui Allah.

193BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
A mai fost ales un corp de pazã dintre "ajutoare" sub comanda
aceluiași om, Sa’d bin Mu’ad, pentru a-l apãra pe Profet – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – în cartierul sãu general.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a petrecut
întreaga noapte dinaintea zilei bãtãliei în rugãciune și implorare. Armatamusulmanã, obositã de lungul lor marș, s-a bucurat de un somn adânc și
odihnitor, semn al unei favori divine și al stãrii de liniște a minților lor.
“[Aduceți-vã aminte] când El v-a învãluit pe voi cu un somn, ca o
pavãzã din partea Sa, și a pogorât asupra voastrã din cer apã, ca sã vã
curãțeascã pe voi cu ea și sã îndepãrteze de la voi murdãria lui ăeitan și
sã vã întãreascã inimile și sã vã statorniceascã picioarele cu ea” [8:11].
Aceasta s-a întâmplat în noaptea de vineri, 17 Ramadan, anul 2 d.H.
Dimineața, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a
adunat oamenii la rugãciune și apoi i-a îndemnat sã lupte pe calea luiAllah. Când soarele a rãsãrit peste deșert, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a adunat mica armatã și, arãtând cu o
sãgeatã pe care o ținea în mânã, a aranjat rândurile.
Pe de altã parte, quraișii și-au poziționat forțele la Al-’Uduat Al-Qusua
vis-a-vis de liniile musulmane. Câțiva dintre ei s-au apropiat provocator sã
scoatã apã din puțurile Badr-ului, dar au fost omorâți cu toții, mai puținHakim bin Hizam, care mai târziu a devenit un musulman devotat. Într-o
încercare de recunoaștere a forțelor musulmane, ‘Omair bin Uahab
Al-Jumahi a fãcut o incursiune de cercetare și a prezentat un raport,spunând cã armata musulmanã numãra cam 300 de oameni dispuși sã lupte
pânã la ultimul. Într-o altã misiune de recunoaștere, el a ajuns la concluzia
cã nu aveau forțe de rezervã și nu erau pregãtite nici ambuscade. El aînțeles cã musulmanii aveau prea mult curaj pentru a se preda și erau prea
hotãrâți sã-și ducã la îndeplinire îndatoririle militare pentru a se retrage.
Acest raport, precum și relațiile de rudenie ce uneau cele douã pãrțibeligerante au slãbit dorința de luptã a unora dintre quraiși. Pentru a
contracara aceastã opoziție bazatã pe logicã și sfãtuit de un rival de-al lui,
‘Utba bin Rabi’a, și de alții, Abu Jahl a inițiat o anticampanie, cãutând sãse rãzbune pe adepții lui Muhammed pentru quraișii omorâți la Nakhla. În
acest fel, el a reușit sã împiedice forțele inamice și sã manipuleze oamenii
pentru a accepta doar opiniile sale ticãloase.

194BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Când cele douã grupãri s-au apropiat atât de mult, încât se puteau
vedea reciproc, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – aînceput sã-l implore pe Allah: “O, Allah! Încrezuții și disprețuitorii de quraiși
Te sfideazã deja și îl hulesc pe Mesagerul Tãu. O, Allah! Aștept victoria pe
care Tu mi-ai promis-o. Te implor, Allah, sã-i învingi (pe dușmani)”.
El a mai dat ordine stricte ca oamenii lui sã nu înceapã lupta pânã
ce nu le dãdea ultimul semnal. El le-a recomandat sã-și foloseascã sãgețilecu economie
[1] și sã nu foloseascã sãbiile decât dacã dușmanul se apropia
prea mult.[2]
Abu Jahl s-a rugat și el pentru victorie, spunând: “Doamne al nostru,
care dintre grupãri a avut mai puținã bunãtate fațã de rudele ei și ne-a adus
ceea ce noi nu cunoaștem, pe aceea s-o distrugi mâine”. Ei erau încrezãtori
cã numãrul lor mai mare, echipamentul și experiența vor fi decisive. NobilulCoran, într-un joc de cuvinte, le-a spus cã decizia fusese luatã, la fel și
victoria – dar nu în sensul în care speraserã ei:
“De veți cere biruința [lui Allah], v-a și venit biruința [Lui], dar de veți
înceta, e mai bine pentru voi. Însã dacã vã veți întoarce, ne vom întoarce și
Noi și nu vã va fi de folos oastea voastrã întru nimic, chiar de va fi [și mai]
numeroasã, cãci Allah este cu dreptcredincioșii.” [8:19]
Primul necredincios care a deschis focul în bãtãlie și a devenit prima
victimã a fost Al-Asuad bin ‘Abdul Asad Al-Makhzumi, un idolatru fioros și
cu fire rãutãcioasã. El a pãșit înainte, jurând cã va bea din bazinul de apãal musulmanilor, altfel îl va distruge sau va muri pentru asta. El s-a angajat
în luptã cu Hamza bin ‘Abdul Muttalib, care l-a rãnit la picior cu sabia, apoi
i-a aplicat încã o loviturã care l-a terminat, dupã care l-a împins în bazin.
Bãtãlia, de fapt, începuse. Apãrat de armuri și scuturi, ‘Utba bin
Rabi’a a pãșit înainte încadrat de fratele sãu, ăaiba, și de fiul sãu, Al-Ualid
bin ‘Utba, din rândurile quraișilor, și au început sã arunce blesteme asupramusulmanilor. Trei tineri dintre "ajutoare" au ieșit înaintea lor: ‘Auf și
Mu’uuad, fiii lui Harith, și ‘Abdullah bin Rauaha, dar mekkanii au urlat cã nu
aveau nimic de a face cu ei. Ei voiau capetele verilor lor. Auzind aceasta,Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a cerut lui ‘Ubaida
bin Al-Harith, lui Hamza, unchiul sãu, și vãrului sãu, ‘Ali – Allah sã fie
mulțumit de el! – sã înainteze în luptã. Cele trei dueluri au fost scurte.
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/568.
[2] Abu Da’ud, 2/13.

195BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Hamza l-a ucis pe ăaiba, în timp ce ‘Ali l-a ucis pe Al-Ualid.[2] ‘Ubaida a
fost rãnit grav, dar, înainte ca el sã cadã, Hamza a nãvãlit peste ‘Utba și,cu o loviturã de sabie, i-a tãiat capul. ‘Ali și Hamza l-au adus pe ‘Ubaida
înapoi cu piciorul tãiat. El a murit dupã patru-cinci zile de o boalã a
canalului biliar.
‘Ali a crezut cu convingere cã Allah a revelat urmãtorul verset pentru
ei: “Aceștia doi sunt vrãjmași care se ceartã asupra Domnului lor…”
[22:19].
Duelul a fost urmat de alte câteva dueluri, dar mekkanii au suferit
înfrângeri groaznice în toate luptele și câțiva dintre cei mai prețioși oameni
ai lor au pierdut. Ei erau prea exasperați și furioși și s-au nãpustit asupramusulmanilor pentru a-i lichida odatã pentru totdeauna. Dupã ce l-au
implorat pe Domnul lor și I-au cerut ajutorul, musulmanii au rãmas pe poziții
și au aplicat un plan defensiv de rãzboi care a avut succes și a cauzatpierderi importante atacatorilor. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – se ruga lui Allah insistent și fãrã încetare atât ziua, cât și
noaptea pentru a veni în ajutorul lor.
Când fioroasa ciocnire s-a dezlãnțuit, el a început iarãși sã-L implore
pe Domnul sãu, spunând: “O, Allah! Dacã acest grup de musulmani va fi
înfrânt astãzi, Tu nu vei mai fi lãudat”.
El a continuat sã-L strige pe Domnul sãu, întinzându-și mâinile cu
fața spre Al-Qibla, pânã când mantia i-a cãzut de pe umeri. Atunci, Abu
Bakr a venit, a ridicat mantia și i-a pus-o înapoi pe umeri, spunând: “O,Profet al lui Allah, ai strigat destul dupã Domnul tãu. Cu siguranțã, El va
îndeplini ce ți-a promis”.
Tot atunci a venit rãspunsul de la Allah, Care și-a trimis îngerii din
ceruri pentru a-i ajuta și sprijini pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – și pe companionii sãi. Nobilul Coran atrage atenția:
“…”Eu sunt cu voi! Întãriți-i, așadar, pe cei care cred! Ei vor arunca
spaimã în inimile celor care nu cred! …” [8:12]
Allah Atotputernicul a mai inspirat un alt mesaj Trimisului Sãu,
spunând:
“Eu voi sã vã vin în ajutor cu o mie de îngeri, rânduiți unul dupã altul!”
[8:9]
În spalierul sãu, Profetul a ațipit puțin și apoi și-a ridicat capul cu
[1] Mișkat Al-Masabih, 2/343.

196BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
bucurie, strigând: “O, Abu Bakr! Vești luminate ți-aduc! Victoria lui Allah se
apropie. Jur pe Allah, cã îl vãd pe Gavriil pe iapa lui, într-un nor gros denisip”.
Apoi, el a sãrit în sus de bucurie, strigând:
“Dar mulțimea lor va fi înfrântã și ei vor întoarce spatele [fugind]”
[54:45]
La insistența îngerului Gavriil, Profetul a luat o mânã de pietriș, a
aruncat-o spre dușman și a spus: “Ceața sã le cuprindã fețele!” De îndatãce a aruncat praful, o furtunã violentã de nisip a izbucnit ca un furnal în
ochii dușmanilor. Cu privire la aceasta, Allah spune:
“ăi când tu ai aruncat [un pumn de țãrânã], nu tu l-ai aruncat, ci Allah
l-a aruncat…” [8:17]
Doar atunci, Profetul a dat ordin ca armata lui sã contraatace. El
comanda armata, inspira încredere oamenilor lui și îi îndemna sã lupte cubãrbãție de dragul Domnului lor, recitând versetele lui Allah:
“ăi grãbiți-vã spre iertarea Domnului vostru și spre Raiul cel întins cât
cerurile și pãmântul,…” [3:133].
Spiritul pe care l-a inspirat oamenilor lui a fost oglindit limpede de
curajul lui ‘Omair, un bãiat de șaisprezece ani, care a aruncat niște curmale
pe care le mânca, strigând: “Dureazã prea mult sã mãnânc aceste curmaleși ele mã împiedicã sã ajung în Paradis”.
Spunând aceste cuvinte, s-a aruncat în vâltoarea luptei și a murit
luptând cu vitejie. În timpul luptei, musulmanii și-au demonstrat curajul,credința adâncã și supunerea desãvârșitã fațã de Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! Armata credincioșilor a fost purtatã înainte
de forța entuziasmului, care lipsea rãzboinicilor mekkani cu inima îndoitã.Un numãr mare de politeiști a fost ucis, iar alții au fost grav rãniți. ăi nu e
de mirare! Purtãtorii Adevãrului au primit imediat ajutor de la Domnul lor,
care le-a trimis ființe supranaturale (îngeri) care sã-i sprijine pentru aînfrânge forțele rãului. Relatãrile vorbesc elocvent despre faptul cã îngerii au
apãrut în ziua aceea și au luptat de partea musulmanilor.
Ibn ‘Abbas a spus: “În ziua aceea un musulman urmãrea un
necredincios și a auzit deasupra capului sãu o pocniturã de bici și vocea
unui cãlãreț, spunând: "Mergi înainte, Haizum". El s-a uitat la politeistul
care era cãzut la pãmânt în spatele lui. "Ajutorul" a venit la Mesagerul luiAllah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și i-a povestit aceastã

197BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
întâmplare. Profetul a rãspuns: “Ai spus adevãrul. Acesta a fost un ajutor
din al treilea cer”.[1]
Unul dintre "ajutoare" l-a prins pe ‘Abbas bin ‘Abdul Muttalib, care a
spus: “O, Mesager al lui Allah! Jur pe Allah, cã nu acest om m-a prins. Am
fost capturat de un om chel și cu o fațã nespus de frumoasã care cãlãreape un cal fãrã pãr. Nu-l vãd aici printre oameni”. "Ajutorul" a intervenit: “Eu
l-am prins, O, Mesager al lui Allah!" Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a rãspuns: “Stai liniștit, Allah Atotputernicul te-a întãrit cuajutorul unui înger nobil”.
Iblis (Satana), care s-a arãtat sub înfãțișarea lui Suraqa bin Malik bin
Ju’șam Al-Mudlaji, când a vãzut cã îngerii lucrau în favoarea musulmanilor,iar quraișii pierdeau rapid teren pe câmpul de bãtaie, s-a retras rapid, în
ciuda rugãminților politeiștilor de a rãmâne cu ei. A spus: "Eu vãd ceea ce
voi nu vedeți și mã tem de Allah, cãci El are pedeapsa cea mai dureroasã".Apoi a fugit și s-a aruncat în mare.
Rândurile politeiștilor au început sã cedeze și confuzia s-a instalat
printre ei. Musulmanii i-au urmãrit cu înfocare în timp ce ei bãteau înretragere, ucigând sau luând prizonieri tot ce le cãdea la îndemânã. În
curând, retragerea s-a transformat într-o fugã dezonorantã și ei au fugit în
grabã, aruncându-și armurile, abandonând animalele de povarã, tabãra șiechipamentele.
Când a vãzut cursul negativ al bãtãliei, marele tiran Abu Jahl a
încercat sã opreascã valul copleșitor al victoriei islamice, încurajându-i pepoliteiști în toate felurile posibile, conjurându-i la Al-Lat și ‘Uzza și toate
simbolurile pãgânismului, sã devinã fermi pe poziții și sã revinã împotriva
musulmanilor, dar fãrã nici un rezultat. Moralul lor era deja la pãmânt șirândurile lor au fost rupte. Atunci a început el sã-și dea seama de
realitatea aroganței și atitudinii sale disprețuitoare. N-a mai rãmas nimeni în
jurul lui, cu excepția unei bande de politeiști condamnați, a cãror rezistențãa fost de asemenea înfrântã de un val islamic, caracterizat de curajul bazat
pe credințã. Abu Jahl a fost pãrãsit și lãsat singur cu calul sãu,
așteptându-și moartea în mâinile a doi flãcãi curajoși dintre "ajutoare".
În acest sens, ‘Abdur Rahman bin ‘Auf a relatat urmãtoarea povestire
interesantã: "Eram în mijlocul bãtãliei când doi tineri, în aparențã
neexperimentați în arta rãzboiului, au apãrut – unul în dreapta și celãlalt în
[1] Sahih Muslim, 2/93.

198BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
stânga. Unul dintre ei a vorbit cu o voce șoptitã, cerându-mi sã i-l arãt pe
Abu Jahl. L-am întrebat ce intenție avea, iar el mi-a rãspuns cã avea oputernicã dorințã de a se angaja cu el în luptã, pânã când unul dintre ei era
ucis. Pentru mine era ceva incredibil. M-am întors spre stânga și celãlalt a
spus ceva asemãnãtor. Am cedat la rugãmințile lor sincere și am arãtatdirect spre ținta lor. Ei s-au îndreptat cu iuțealã spre locul acela și, fãrã nici
o ezitare, l-au lovit simultan cu sãbiile lor și l-au ucis. Apoi s-au întors la
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, fiecarepretinzând cã-l ucisese pe Abu Jahl de unul singur, fãrã ajutorul celuilalt.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a întrebat dacã și-au
șters sãbiile de sânge și ei au rãspuns cã nu. Atunci, el a examinat ambelesãbii și i-a asigurat cã îl uciseserã împreunã. Când bãtãlia a luat sfârșit,
prãzile lui Abu Jahl au fost date lui Mu’ad bin ‘Amr bin Al-Jumu, deoarece
celãlalt, Mu’auuad bin Al-’Afra
[1], a fost ucis mai târziu, în cursul aceleiași
bãtãlii. La finalul luptei, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
– a vrut sã-l caute pe acest aprig dușman al islamului, Abu Jahl. ‘Abdullah
bin Mas’ud l-a gãsit în pragul morții, dându-și ultima suflare. El și-a puspiciorul pe gâtul lui și i s-a adresat: “Ai vãzut cum te-a dezonorat Allah?”
Dușmanul islamului a rãspuns încã sfidãtor: “Nu sunt dezonorat. Nu sunt
altceva decât un om ucis pe câmpul de luptã de propriul sãu popor”. Apoi aîntrebat: “Cine a câștigat lupta?” Ibn Ma’sud a rãspuns: “Allah și Mesagerul
Sãu”. Abu Jahl a spus atunci cu inima plinã de ciudã: “Ai ales sã urmezi
potecile cele mai dificile, pãstorule!” Ibn Mas’ud era un pãstor care lucrapentru aristocrații mekkani. Atunci, Ibn Mas’ud i-a tãiat capul și i l-a dus
Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Acesta,
când l-a vãzut, a început sã-l slãveascã pe Allah:
“Allah este Mai Mare, lãudat fie Allah, care ăi-a ținut promisiunea, l-a
sprijinit pe slujitorul Lui și I-a învins singur pe dușmani”. Dupã aceea a
mers sã arunce o privire asupra leșului și i-a spus: “Acesta este faraonulacestei națiuni”.
Prezentãm în continuare câteva fapte ce dovedesc
devotamentul musulmanilor:
1. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a sfãtuit
însoțitorii sã cruțe viețile celor din neamul Hașim care-i însoțiserã fãrã voia
lor pe politeiști la Badr, deoarece se temeau de judecata poporului lor.
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/444, 2/568; Mișkat Al-Masabih, 2/352.

199BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Printre ei, el i-a menționat pe Al-’Abbas bin ‘Abdul Muttalib și Abu Bukhtari
bin Hișam. El a poruncit musulmanilor sã-i prindã, dar sã nu-i ucidã. AbuHuzaifa bin ‘Utba a fost foarte surprins și a comentat, astfel: “Ne ucidem
tații, copiii, frații și membrii clanurilor noastre și sã-l cruțãm pe Al-’Abbas?
Pe Allah! Dacã-l vãd, îl voi lovi fãrã nici o îndoialã cu sabia”. Auzind acestevorbe, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
i-a spus lui ‘Omar bin Al-Khattab: “Este cinstit ca fața unchiului
Mesagerului sã fie lovitã de sabie?” ‘Omar s-a indignat și a amenințat sã-lucidã pe Abu Huzaifa. Acesta din urmã a povestit mai târziu cã-l apucase o
fricã îngrozitoare și a simțit cã numai martiriul îl mai putea ispãși pentru
greșeala lui. El a fost de fapt ucis mai târziu, în timpul evenimentelor de laAl-Yamama.
2. Abu Al-Bukhtari bin Hișam fãcuse deja tot ce-i stãtea în putințã
pentru a-și împiedica oamenii, pe mekkani, sã comitã vreun act de nebunieîmpotriva Profetului în timp ce acesta se afla încã la Mekka. El nici nu-l
rãnise și nici nu se știe sã fii pronunțat vreo jignire la adresa Profetului
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! El a fãcut de asemenea partedintre cei care au încercat sã anuleze alianța de boicot împotriva celor din
neamul Hașim și din neamul ‘Abdul Muttalib.
În bãtãlia de la Badr el a hotãrât sã lupte pânã la capãt dacã nu era
cruțat compatriotul lui. Al-Mujdhir bin Ziiad Al-Balui, cu care el se angajase
în luptã, a rãspuns cã al doilea nu era inclus în recomandarea
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Lupta a continuat șis-a încheiat cu moartea lui Al-Bukhtari.
3. ‘Abdur Rahman bin ‘Auf și Omaiia bin Khalaf fuseserã prieteni
apropiați de-a lungul erei preislamice. Când bãtãlia s-a încheiat, ‘AbdurRahman i-a vãzut pe Omaiia și pe fiul sãu printre prizonieri. El a aruncat
armura pe care o avea ca pradã de rãzboi și a mers împreunã cu ei. Bilal,
cel care chema la rugãciune în numele Profetului – Allah sã-l binecuvântezeși sã-l miluiascã!, l-a vãzut pe Omaiia și atunci toate torturile la care fusese
supus în mâinile acestui om i-au revenit în minte și el a jurat cã se va
rãzbuna pe Omaiia. ‘Abdur-Rahman a încercat sã slãbeascã tensiunea și sãrezolve într-un mod amical situația jenantã, însã fãrã succes. Musulmanii
s-au adunat în jurul lor și l-au lovit cu sãbiile pe fiul lui Omaiia. În acest
moment, ‘Abdur Rahman i-a strigat vechiului sãu prieten sã fugã pentru a-șisalva viața, dar el a fost atacat cu sãbiile de alți oameni și a fost omorât.

200BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Complet neajutorat și resemnat, ‘Abdur Rahman a spus: “Allah sã aibã milã
de Bilal, fiindcã m-a privat de prãzile mele și am fost lovit de moartea celordoi prizonieri ai mei”.
4. La nivel moral, bãtãlia de la Badr a reprezentat un conflict inevitabil
între forțele binelui și cele ale rãului. În acest context, ‘Omar bin Al-Khattabn-a cruțat viața nici unui politeist, nici chiar pe a unchiului sãu din partea
mamei, Al-’As bin Hișam bin Al-Mughira.
5. Abu Bakr a strigat la fiul sãu, ‘Abdur Rahman, care era încã
politeist și se lupta cu ei: “Unde este averea mea, bãiat nerecunoscãtor?”
Fiul a rãspuns cã se dusese pe apa sâmbetei.
6. Când bãtãlia s-a încheiat, musulmanii au reținut prizonieri pe unii
dintre politeiști. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
l-a privit în fațã pe șeful gãrzilor sale, Sa’d bin Mu’ad – Allah sã fie mulțumit
de el!, și a înțeles cã ura ideea de a-i lua prizonieri pe dușmani. Sa’d aconfirmat spusele Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și
a adãugat cã aceasta era prima victorie a musulmanilor împotriva forțelor
politeiste și cã mai degrabã ar fi preferat sã-i mãcelãreascã decât sã lecruțe viețile.
7. În ziua bãtãliei de la Badr, sabia lui ‘Ukașa bin Mihsan Al-Asdi s-a
frânt și atunci Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a datun buștean de lemn pe care l-a scuturat și s-a transformat imediat într-o
sabie lungã, albã și puternicã. ‘Ukașa a folosit aceastã sabie în majoritatea
rãzboaielor islamice, pânã la moartea sa, survenitã în timpul rãzboaielor deapostazie.
8. Când activitãțile rãzboinice s-au încheiat, Mus’ab bin ‘Umair
Al-’Abdari l-a vãzut pe fratele sãu, politeist încã, încãtușat de un "ajutor".Mus’ab l-a sfãtuit pe acesta din urmã sã strângã nodul legãturii, fiindcã
mama prizonierului era suficient de înstãritã pentru a-și rãscumpãra fiul.
Abu ‘Aziz, fratele lui Mus’ab, a încercat sã apeleze la el, în virtutea legãturiide familie, dar acesta din urmã a rãspuns ferm cã "ajutorul" era mai
îndreptãțit la fraternitate decât el.
9. Când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a poruncit ca leșurile politeiștilor sã fie aruncate într-un puț gol, Abu Huzaifa
bin ‘Utba a privit cu tristețe la tatãl sãu mort care luptase de partea
politeiștilor. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -a observat acest lucru și l-a întrebat la ce se gândea. Huzaifa a spus cã nu

201BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
avea nici cea mai micã îndoialã cã tatãl sãu își meritase soarta, dar a
adãugat cã ar fi dorit ca acesta sã fi fost condus pe calea lui Allah și deaceea era trist. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a
șoptit la ureche cuvinte de alinare.
Pentru politeiști, bãtãlia s-a finalizat, dupã cum am menționat anterior,
printr-o fugã rușinoasã, iar pentru musulmani, printr-o victorie evidentã.
Paisprezece musulmani au fost uciși: șase erau dintre emigranți, iar ceilalți
opt dintre "ajutoare". Politeiștii au declarat pierderi grele, șaptezeci depersoane fiind ucise și cam tot atâtea luate prizoniere. Mulți dintre oamenii
însemnați din Mekka și câțiva dintre dușmanii aprigi ai lui
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – se aflau printrecei uciși. Primul dintre aceștia era Abu Jahl.
În a treia zi, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a mers sã se uite la politeiștii uciși și a spus: “Ce tribdușmãnos v-ați dovedit a fi fațã de Profetul vostru, voi m-ați hulit în timp ce
alții m-au crezut; voi m-ați pãrãsit, iar ceilalți m-au sprijinit; voi m-ați
alungat, în vreme ce ceilalți m-au adãpostit”.
El s-a aplecat peste trupurile celor douãzeci și patru de cãpetenii
quraișe ce fuseserã aruncate într-unul din puțuri și a început sã-i strige pe
numele lor și pe numele pãrinților lor, spunând: “N-ar fi fost mult mai binepentru voi dacã l-ați fi ascultat pe Allah și pe Mesagerul Sãu? Aveți grijã,
am aflat cã promisiunea Domnului nostru se îndeplinește. Ați aflat și voi cã
promisiunile Domnului vostru se împlinesc?” Auzind acestea, ‘Omar binAl-Khattab a spus: “O, Mesager al lui Allah! De ce vorbești cu trupuri
neînsuflețite?” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a rãspuns: “Jur pe Cel în ale Cãrui Mâini se aflã sufletul lui Muhammed!Nici tu nu auzi mai bine decât ei ceea ce spun eu”.
Reacție la Mekka
Dupã ce au primit o lecție durã și au suferit o grea înfrângere,
politeiștii au fugit într-o mare dezordine spre vãile și colinele ce dãdeau
spre Mekka, speriați și prea rușinați ca sã dea ochii cu oamenii lor.
Ibn Ishaq a relatat cã primul care a adus veștile rele a fost
Al-Haisaman bin ‘Abdullah Al-Khuza’i. El le-a povestit cum au fost omorâți
notabilii lor. La început, oamenii de acolo nu l-au crezut și s-au gândit cã

202BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
înnebunise, dar curând vestea a fost confirmatã și întreaga scenã mekkanã a
fost copleșitã de o stare de incredibilã consternare. Abu Sufian bin Al-Harith i-a povestit detaliat lui Abu Lahab despre masacru și despre fuga lor
rușinoasã, subliniind rolul pe care-l avuseserã îngerii la grãbirea tragicului lor
sfârșit. Abu Lahab nu s-a putut abține și și-a manifestat resentimentele,bãtându-l și insultându-l pe Abu Rafi’, un musulman, care era rezervat
asupra convertirii sale, pentru cã a insistat asupra rolului îngerilor. O femeie
musulmanã, Umm Al-Fadl, foarte supãratã de comportarea necugetatã a luiAbu Lahab, l-a lovit cu un lemn și i-a crãpat capul. ăapte zile mai târziu el
a murit de o infecție ciudatã și timp de trei zile a fost lãsat neîngropat.
Totuși, fiii lui, de frica zvonurilor rușinoase, l-au cãrat într-o groapã și de ladistanțã au aruncat pietre și nisip peste el.
Înfrângerea a constituit o mare rușine și mâhnire pentru mekkani.
Aproape în fiecare casã se vãrsau lacrimi tãcute pentru cei morți și pentruprizonieri. Ei au fost foarte umiliți și însetați de rãzbunare. Plânsul și jelitul
au fost declarate strict interzise, pentru ca musulmanii sã nu se poatã
bucura de durerea lor.
Medina primește vestea victoriei
Doi soli, ‘Abdullah bin Rauaha și Zaid bin Haritha, au fost trimiși la
Medina, pentru a duce musulmanilor de acolo vestea cea bunã, a victoriei.
Structura ideologicã și multi-etnicã din Medina s-a manifestat prin
diferite reacții. Unii evrei și ipocriți au rãspândit zvonuri false, precum cãProfetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – fusese ucis, și au
încercat sã impunã falsa lor presupunere cã Zaid bin Haritsa cãlãrea pe
Al-Qasua’, cãmila Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Decum au ajuns, cei doi mesageri au împãrtãșit musulmanilor vestea fericitã a
victoriei și au furnizat informații detaliate despre cursul evenimentelor pentru
a întãri sentimentul de siguranțã în inimile musulmanilor neliniștiți, daracum bucuroși. Ei au început de îndatã sã invoce Numele lui Allah și sã-i
aducã laude din toatã inima. Cãpeteniile lor au ieșit în afara orașului pentru
a-l aștepta și întâmpina pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – pe drumul ce ducea la Badr.
Usama bin Zaid a relatat cã ei primiserã vestea victoriei la scurt timp
dupã ce Ruqaiia, fiica Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l

203BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
miluiascã! – și soție a lui ‘Uthman bin ‘Affan, fusese înmormântatã. Ea
fusese grav bolnavã și Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -îl rugase pe ‘Uthman sã rãmânã în Medina și sã aibã grijã de ea.
Înainte de a pãrãsi câmpul de luptã, între rãzboinicii musulmani au
apãrut certuri legate de împãrțirea prãzilor de rãzboi, întrucât regulareferitoare la distribuirea acestora nu fusese încã revelatã. Când diferendele
s-au adâncit, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a suspendat orice soluție pânã când i-a fost trimisã Revelația.
‘Ubada bin As-Samit a spus: “Am plecat cu Mesagerul lui Allah și am
asistat împreunã cu el la bãtãlia de la Badr."
Lupta a început și Allah Atotputernicul l-a înfrânt pe dușman. Unii
dintre musulmani i-au cãutat și i-au urmãrit pe dușmani, alții adunau prãzile
din tabãra inamicã, iar ceilalți îl pãzeau pe Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și erau pregãtiți pentru orice evenimentneprevãzut sau atac surprizã. Când s-a înnoptat și musulmanii s-au adunat
la un loc, cei care adunaserã prada au spus: “Noi am adunat-o, așa cã
nimeni altcineva nu mai are dreptul la ea”. Cei care i-au urmãrit pe dușmaniau spus: “N-aveți mai multe drepturi decât noi! Noi i-am ținut pe dușmani la
distanțã și apoi i-am învins." Iar cei care îl pãziserã pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã- aveau pretenții asemãnãtoare asupra prãzii.
Atunci a fost revelat versetul coranic, ce spunea:
“Ei te întreabã despre prãzi. Spune: “Prãzile sunt ale lui Allah și ale
Trimisului!” ăi fiți cu fricã de Allah, fiți cu pace între voi și fiți cu supunerefațã de Allah și fațã de Trimisul Sãu, dacã sunteți credincioși!” [8:1].
Pe drumul de întoarcere la Medina, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – s-a oprit lângã o dunã mare de nisip și a împãrțit prãzileîn mod egal între luptãtori, dupã ce el a luat o cincime. Când au ajuns la
As-Safra’, el a poruncit ca doi dintre prizonieri sã fie uciși. Aceștia erau
An-Nadr bin Al-Harith și ‘Uqba bin Abu Muait, deoarece îi persecutaserã pemusulmani la Mekka și resimțeau o urã neîmpãcatã fațã de Allah și
Mesagerul Sãu. Pe scurt, folosind terminologia modernã, ei erau criminali de
rãzboi, iar execuția lor a reprezentat o lecție dureroasã pentru asupritori.
‘Uqba a trecut peste mândria lui și a strigat: “Cine va avea grijã de copiii
mei, O, Mesager al lui Allah?” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a rãspuns: “Focul Iadului.”
[1] ‘Uqba nu-și mai amintea de ziua în
[1] Sunan Abu Da’ud cu ‘Aunul-Ma’bud, 3/112

204BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
care aruncase mãruntaiele de oaie pe capul Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!, în timp ce acesta se prosterna înrugãciune, iar Fatima venise și-l curãțase. Tot el îl strânsese cu pelerina sa
de gât pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și l-ar fi
omorât dacã nu intervenea Abu Bakr sã-l elibereze. Capetele ambilorcriminali au fost tãiate de cãtre ‘Ali bin Abu Talib.
Armata musulmanã a fost întâmpinatã la Ar-Rauha’, o suburbie a
Medinei, de musulmanii fericiți care veniserã sã-l felicite pe Profet – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – pentru victoria pe care i-o dãruise
Allah. Usaid bin Hudair, care a luat cuvântul în numele celorlalți credincioși
adevãrați, dupã ce a adus laude lui Allah, s-a scuzat cã nu s-a alãturatarmatei musulmane, deoarece crezuse cã intenția Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era doar de a captura o caravanã de
cãmile. El a adãugat cã n-ar fi șovãit nici o clipã dacã i-ar fi trecut prinminte cã va fi un rãzboi adevãrat. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – l-a asigurat pe Usaid cã îl crede.
Dupã aceastã victorie, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a intrat în Medina ca un om demn de încredere într-un nou
domeniu, și anume cel militar. Drept rezultat, o mulțime de oameni din
Medina au îmbrãțișat islamul, ceea ce a contribuit mult la întãrirea puterii șipoziției morale a adevãratei religii.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a îndemnat pe
musulmani sã-i trateze bine pe prizonieri, într-o asemenea mãsurã încâtaceștia își împãrțeau pâinea (cea mai valoroasã parte a hranei) cu oamenii
captivi și pãstrau pentru ei curmalele.
"Prizonierii de rãzboi" au constituit o problemã ce-și aștepta
rezolvarea, fiindcã acesta era un fenomen nou în istoria islamului. Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a consultat cu Abu Bakr și
‘Omar bin Al-Khattab în problema prizonierilor. Abu Bakr a sugerat cã el artrebui sã cearã rãscumpãrare pentru ei și a explicat, spunând: “La urma
urmei, este vorba de rudele noastre și acești bani ne vor ajuta sã ne întãrim
forțele împotriva necredincioșilor sau, mai mult, Allah i-ar putea aduce la
islam”. Însã, dupã pãrerea lui ‘Omar, prizonierii trebuiau omorâți, întrucât
“ei sunt conducãtori ai necredincioșilor”.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ales sugestia

205BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
lui Abu Bakr. În ziua urmãtoare, ‘Omar a venit la Profet – Allah sã-l bine-
cuvânteze și sã-l miluiascã! – și la Abu Bakr și i-a vãzut lãcrimând. El afost foarte uimit și i-a întrebat ce se întâmplase ca sã poatã plânge și el
cu ei, dacã era de plâns.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus cã i-a
fost revelat un verset coranic prin care li se reproșa cã în loc sã-i ucidã,
voiau de fapt sã ia rãscumpãrarea de pe urma prizonierilor:
“Nici un Profet nu ar fi trebuit sã aibã prizonieri pânã [nu ar fi învins],
mãcelãrind pe pãmânt. Voi voiți bunurile acestei lumi, în vreme ce Allah
voiește [pentru voi] Lumea de Apoi, iar Allah este Puternic și Înțelept.
De n-ar fi venit mai înainte hotãrâre de la Allah, v-ar fi lovit pe voi
mare pedeapsã pentru ceea ce ați luat.” [8:67-68]
Porunca divinã de dinainte, suna astfel:
“…Apoi, fie îndurare, fie rãscumpãrare, pânã ce rãzboiul se sfâr-
șește…” [47:4].
Acest lucru implicã existența permisiunii de a primi rãscumpãrare. Din
acest motiv nu s-a aplicat nici o sancțiune. Ei au fost certați cã au luatprizonieri înainte de a-i subjuga pe toți necredincioșii. În afarã de asta,
politeiști aduși la Medina nu erau simplii prizonieri de rãzboi, ci, mai mult,
adevãrați criminali de rãzboi, pe care orice Tribunal Militar de astãzi i-aracționa în justiție pentru a-și primi sentința meritatã, de condamnare la
moarte sau închisoare pe viațã.
Rãscumpãrarea pentru prizonieri era între 1000 și 4000 de dirhami, în
funcție de situația financiarã a prizonierului. O altã formã de rãscumpãrare
avea și o dimensiune educaționalã. Majoritatea mekkanilor, spre deosebire
de medinezi, erau învãțați și au hotãrât ca orice prizonier care nu-și puteapermite rãscumpãrarea sã primeascã în grija lui zece copii pe care trebuia
sã-i învețe arta scrisului și a cititului. De îndatã ce copilul va fi suficient de
competent, instructorul va fi eliberat. Mai mulți prizonieri au fost eliberațifãrã rãscumpãrare pe motiv cã nu aveau nici o lețcaie. Zeinab, fiica
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, a trimis un colier al
Khadijei drept rãscumpãrare pentru soțul ei, Abdul-’As, cu care secãsãtorise înainte de interzicerea cãsãtoriilor între musulmani și cei care nu
erau musulmani. Din respect pentru Khadija, Profetul a returnat colierul și
fiica lui l-a eliberat pe Abdul-‘As cu condiția ca acesta sã-i permitã luiZeinab sã emigreze la Medina, lucru care s-a și întâmplat.

206BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
BÃTÃLIA DE LA BADR ăI CONTEXTUL EI CORANIC
"Capitolul Al-Anfal" a fost revelat cu ocazia bãtãliei de la Badr, pe 17
Ramadan, anul 2 d.H. El a constituit un comentariu divin unic asupraacestei bãtãlii.
În contextul acestui capitol al Coranului, Allah Preaînaltul schițeazã
probleme importante legate de întregul proces de islamizare. Aici, Allahatrage atenția musulmanilor asupra deficiențelor morale, încã prezente, ale
caracterului lor. El voia ca ei sã întemeieze o societate integrã și purificatã.
Le-a vorbit despre sprijinul invizibil pe care l-a trimis slujitorilor Sãiascultãtori, pentru a le da posibilitatea sã-și atingã nobilele lor obiective.
El vrea ca musulmanii sã se elibereze de orice urmã de dispreț și aroganțã
ce s-ar mai putea strecura în sufletele lor. Dorința lui Allah este ca ei sãse întoarcã spre El, sã cearã ajutor și sã se supunã Lui și Mesagerului
Sãu.
Dupã aceea, El a conturat obiectivele prețioase pentru care
Mesagerul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – lansase acea
bãtãlie sângeroasã și le-a arãtat meritele și calitãțile care au condus la
marea victorie.
Politeiștii, ipocriții, evreii și prizonierii de rãzboi au fost și ei
menționați, fiind îndemnați sã se predea și sã se alãture doar Adevãrului.
Problema prãzilor de rãzboi a fost rezolvatã și au fost definite clar
principiile și sarcinile fundamentale legate de acest subiect.
Au fost autorizate și codificate condițiile și regulile legate de rãzboi și
pace, mai ales în aceastã etapã avansatã a acțiunii islamice. Allah a doritca musulmanii sã urmeze etici de rãzboi diferite de cele preislamice.
Musulmanii sunt meniți sã-i întreacã pe ceilalți în eticã, valori și idealuri
nobile. El vrea sã întipãreascã în mintea oamenilor credința cã islamul nueste doar un cod de viațã teoretic, ci, mai ales, un set de principii practice
orientate spre cultivarea minții.
În acest context, El a stabilit principiile pe care se bazeazã relațiile
între state și în interiorul acestora.
Postul de Ramadan a fost stabilit ca ritual obligatoriu începând cu
anul 2 d.H., legat de datoria impusã musulmanilor de a plãti

207BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Zakat ("dania"), pentru a ușura povara emigranților nevoiași.
O coincidențã minunatã și frapantã a fost stabilirea ‘Eid-ului de dupã
Ramadan ("Sãrbãtoarea Postului") imediat dupã victoria de la Badr. A fost
de fapt cel mai frumos spectacol la care musulmanii au luat parte.
Ei ieșeau din casele lor rugându-se și invocând Numele lui Allah,aducându-I laude cu voce tare, recunoscãtori pentru Mila și Ajutorul Lui,
precum și pentru sprijinul pe care El l-a acordat, prin care forțele Adevãrului
au copleșit forțele rãului.
“Aduceți-vã aminte când voi erați puțini la numãr, slabi și oprimați pe
pãmânt și vã temeați sã nu vã rãpunã oamenii, însã El v-a dat adãpost și
v-a întãrit cu ajutorul Lui și v-a îndestulat cu bunãtãți, pentru ca voi sã fițimulțumitori!” [8:26].

208BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ACTIVITÃȚILE MILITARE ÎN PERIOADA
DINTRE BÃTÃLIILE BADR ăI UHUD
Bãtãlia de la Badr a reprezentat prima ciocnire armatã dintre
musulmani și quraiși. A fost de fapt o bãtãlie decisivã în urma cãreia
musulmanii au câștigat o victorie istoricã, recunoscutã de toți arabii și care
a dat o grea loviturã intereselor religioase și economice ale politeiștilor. Deasemenea, evreii obișnuiau sã considere fiecare victorie islamicã drept o
loviturã grea datã entitãții lor economico-religioase. De când musulmanii
câștigaserã marea victorie, ambele grupãri ardeau de mânie:
“Vei gãsi cã iudeii și cei care [Îi] fac asociați [lui Allah] sunt cei mai
îndârjiți în dușmãnia lor fațã de cei care cred,…” [5:82]
Însã, ambele grupãri aveau proprii lor ipocriți, care se prefãceau cã
sunt adepți ai islamului doar pentru a-și salva pielea. În fruntea lor se afla
‘Abdullah bin Ubai, împreunã cu alaiul sãu. Beduinii deșertului, ce trãiau în
corturi în vecinãtatea Medinei și practicau jaful și prãdãciunea ca mijloc detrai, se arãtau nepãsãtori fațã de aceastã problemã importantã, referitoare la
credințã și necredințã. Îngrijorarea lor era generatã de teama cã și-ar putea
pierde cãile pervertite de subzistențã în cazul în care ar apãrea un statislamic puternic, ce ar elimina asemenea practici necurate și, de aici,
rezulta ciuda pe care o nutreau, în general, împotriva islamului și a
musulmanilor, și, în special, împotriva lui Muhammed.
Patru grupãri furibunde complotau împotriva noii religii, fiecare în stilul
ei: prefãcãtorie fațã de islam, încrustatã de conspirații și acte provocatoare,
în Medina; animozitate nedisimulatã, impregnatã de furie și revoltã dinpartea evreilor; iar în Mekka, instigãri deschise și insistente de rãzbunare
cuplate cu intenții de mobilizare a tuturor resurselor potențiale aflate la
îndemânã, pentru a reduce la tãcere odatã pentru totdeauna voceaislamului. Aceasta s-a materializat mai târziu într-o acțiune militarã, invazia
de la Uhud, care a lãsat o amprentã nevaforabilã asupra bunului renume și a
stimei pe care musulmanii se strãduiau din greu sã le menținã.
Musulmanii erau forțati sã fie în permanențã atenți la orice mișcare
ostilã și era strict necesar ca ei sã lanseze lovituri preliminarii în toate
direcțiile, pentru a se bucura de un grad rezonabil de siguranțã în acest

209BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ocean de agitație și instabilitate.
Prezentãm în continuare un rezumat al activitãților militare
desfãșurate dupã bãtãlia de la Badr:
1. Invazia Al-Kudr
Iscoadele Medinei au raportat cã neamul Salim din tribul Ghatafan a
constituit trupe de cercetare pentru a-i invada pe musulmani. Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a luat el însuși inițiativa și a
lansat în propriul lor teritoriu un atac-surprizã împotriva lor, într-un loc cuapã, numit Al-Kudr. Când a aflat vestea, neamul Salim a fugit înainte de
sosirea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! El a rãmas
acolo timp de trei zile, a luat 500 de cãmile drept pradã și le-a împãrțitluptãtorilor, fiecare primind câte douã cãmile, dupã ce el își reținuse
obișnuita cincime.
Aceastã invazie a avut loc în luna ăauual, anul 2 d.H., la șapte zile
dupã bãtãlia de la Badr.
[1]
2. Un atentat la viața Profetului
Impactul înfrângerii de la Badr a fost atât de mare, încât mekkanii au
început sã fiarbã de indignare și revoltã fațã de pierderile lor groaznice.
Pentru a rezolva aceastã situație, doi politeiști s-au oferit voluntari pentru a
le stinge setea și a înãbuși sursa acelei umiliri, Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã!
‘Omair bin Uahab Al-Jumahi, un politeist nemilos, și Safuan bin
Omaiia, dușmanul declarat al islamului, au stat împreunã deplângând însecret pierderile și amintindu-și de morții și de prizonierii lor. ‘Omair și-a
exprimat dorința fierbinte de a-l omorî pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – și de a-și elibera din Medina fiul prizonier, dacã n-ar fiavut o mulțime de datorii și o familie mare de întreținut. Safuan avea și el
motivele lui bine întemeiate de a-l vedea mort pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!, așa cã s-a oferit sã plãteascã datoriile lui‘Omair și sã-i ajute familia în cazul în care-și punea planul în aplicare.
‘Omair a acceptat și l-a rugat pe Safuan sã pãstreze secretul asupra
întregului plan. El a plecat spre Medina, având cu el o sabie pe careaplicase un fel de otravã mortalã. ‘Omar bin Al-Khattab l-a vãzut la ușa
moscheei și a înțeles cã venise cu intenții necurate. El a intrat imediat în
moschee și l-a anunțat pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/90; Ibn Hișam, 2/43,44; Muktasar Sirat Ar-Rasul p.236

210BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
miluiascã! ‘Omair a fost lãsat înãuntru dupã ce i s-a luat banduliera sabiei
și l-a salutat pe Profet, spunând: “Bunã dimineața!”, în timp ce Muhammed- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãspuns cã Allah fusese
Milostiv și îl învãțase salutul locuitorilor din Paradis: “Pacea fie cu tine!”
Când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a
întrebat care era motivul vizitei lui, ‘Omair a rãspuns cã venise sã vadã dacã
fiul sãu prizonier era bine tratat. Când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – l-a întrebat despre sabie, el a blestemat-o și i-a spus cãnu i-a fost de nici un ajutor. Când l-a îmboldit sã vorbeascã despre
adevãratul sãu scop, el a rãmas neînduplecat și nu a mãrturisit întâlnirea
secretã cu Safuan. Atunci, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – și-a pierdut rãbdarea și i-a dezvãluit el însuși lui ‘Omair,
misiunea sa secretã. ‘Omair a fost luat prin surprindere și, cuprins de o
uimire incredibilã, a mãrturisit de îndatã cã Muhammed – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – era Trimisul lui Allah.
Pe urmã, a început sã aducã laudã lui Allah, Care-l îndrumase pe
Calea cea Dreaptã. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – afost mulțumit și i-a rugat pe tovarãșii lui sã-l învețe pe 'Omair principiile
islamului, sã-i recite din Nobilul Coran și sã-l elibereze pe fiul sãu din
captivitate.
Între timp, Safuan se hrãnea cu false iluzii despre recâștigarea cât
mai curând a onoarei pierdute și îngroparea amintirii luptei de la Badr. El
aștepta cu nerãbdare vești de la ‘Omair, dar, spre marea lui surprizã, aaflat cã omul îmbrãțișase islamul și se transformase într-un credincios
devotat. ‘Omair s-a întors mai târziu la Mekka, unde a început sã cheme
oamenii la islam și a reușit chiar sã converteascã la islam o mulțime demekkani.
[1]
3.Invazia celor din neamul Qainuqa
Am amintit deja despre tratatul pe care Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – îl încheiase cu evreii. El a fost foarte
atent sã-l respecte cu acuratețe, iar musulmanii n-au încãlcat nici mãcar
cea mai micã dispoziție a acestui tratat. Evreii, însã, erau prin natura lorînclinați spre înșelãtorie, trãdare și încãlcarea promisiunilor și nu s-au putut
elibera nici acum de tradiția lor, inițiind o activitate presãratã de intrigi și
minciuni cu scopul de a produce o schismã în rândurile solide ale
[1] Ibn Hișam, 1/661,663.

211BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
musulmanilor, care se înmulțeau pe zi ce trece.
Prezentãm în continuare un exemplu relevant al comportamentului lor:
ăas bin Qais, un evreu mai în vârstã, un necredincios convins care îi invidia
pe musulmani, a trecut pe lângã un grup de adepți ai lui Muhammed – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, din triburile Aus și Khazraj. El a pututsã simtã un puternic spirit de reconciliere și o atmosferã caldã de echilibru
și prietenie, ce învãluia întregul grup, oferindu-i astfel o scenã neobișnuitã,
categoric alta decât animozitatea și ura ce caracterizau comportamentul lorpreislamic. Atunci, el a trimis un tânãr de-al lui sã stea printre aceștia, sã
le aminteascã de rãzboiul de la Bu’at dintre cele douã triburi și sã le recite
câteva dintre versurile pe care le compuseserã pentru a se ironiza reciproc- toate astea cu scopul de a împrãștia semințele discordiei și neînțelegerii
și de a submina noile relații de orientare islamicã dintre triburi.
Tânãrul chiar a reușit sã facã acest lucru, cele douã pãrți amintindu-și
pe datã de vechile timpuri, iar fanatismul tribal preislamic a ieșit la ivealã,
aducându-i în preajma unei stãri de rãzboi.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a aflat de
aceasta și imediat a plecat în fruntea unui grup de emigranți sã vadã cum
putea calma situația. El a început sã-i mustre, dar așa cum numai unîndrumãtor și conducãtor înțelept ar putea sã o facã: “O, musulmani! Încã vã
mai înfruntați cu argumente preislamice, dupã ce eu v-am fost trimis ca
Mesager? Țineți minte, nu este drept ca voi sã vã întoarceți dupã ce Allahv-a condus pe Calea cea Dreaptã, v-a eliberat de necredințã și a creat
armonie între voi”. Musulmanii au realizat imediat cã era vorba de o urzealã
satanicã și un complot al dușmanilor. Atunci s-au îmbrãțișat reciproc șis-au întors acasã mulțumiți, cu desãvârșitã supunere fațã de Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
[1]
Acestea erau activitãțile provocatoare de necazuri și disensiuni ale
evreilor, printre care se numãrau: fabricarea minciunilor, mimarea credinței în
timpul zilei și practicarea necredinței la adãpostul întunericului. În viața
cotidianã, ei au strâns nodurile afacerilor financiare cu musulmanii. Dacã,din întâmplare, datorau ceva unui musulman, ei se sustrãgeau de la
obligație, pe motiv cã acesta se convertise la o nouã religie și pretindeau cã
înțelegerea nu mai era valabilã. Dacã era invers, evreii nu conteneau sã-lhãrțuiascã zi și noapte pentru a-și plãti datoria, totul într-o încercare
[1] Ibn Hișam, 1/555,556.

212BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
disperatã de a demola marele edificiu al noii religii, ce câștiga teren cu
iuțealã și se înãlța cu repeziciune spre înaltul cerului.
4. Evreii din tribul Qainuqa încalcã acordul
Când au vãzut cã Allah era de partea credincioșilor, dãruindu-le o
victorie fãrã echivoc, și observând prezența pãtrunsã de teama respectoasãa musulmanilor în Medina, evreii nu și-au mai putut ascunde indignarea. Ei
au început în vãzul tuturor o serie de acțiuni provocatoare și dãunãtoare.
Cei mai vicleni dintre ei erau cei din tribul Qainuqa’, locuitori din
cartierele din Medina, ce le purtau numele. Aceștia se ocupau cu auritul,
fierãritul și fãurirea uneltelor gospodãrești. Din acest motiv, în casele lor se
gãseau din abundențã arme de rãzboi. Aveau cam 700 de rãzboinici, fiindcei mai îndrãzneți din comunitatea evreiascã din Arabia. Ei au fost primii
care au încãlcat tratatul de cooperare și non-agresiune pe care-l semnaserã
deja cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Purtarea lorera din ce în ce mai nepoliticoasã și insuportabilã. Ei au început sã
provoace scandaluri și sã-i insulte pe musulmani, jignindu-i pe cei ce le
frecventau bazarele și intimidându-le femeile. Asemenea lucruri au începutsã agraveze situația generalã, astfel încât Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a cerut o adunare, i-a mustrat, le-a cerut
sã fie raționali, sensibili și echilibrați și i-a avertizat sã nu mai greșeascã.Oricum, ei au rãmas neînduplecați și n-au dat atenție avertismentului sãu,
spunând: “Nu vã lãsați induși în eroare de faptul cã ați învins niște quraiși
fãrã experiențã în arta rãzboiului. Dacã ați lupta împotriva noastrã, ați vedeacã suntem adevãrați experți în rãzboi.”
În acest sens au fost revelate cuvintele lui Allah:
“ăi spune celor care nu cred: “Veți fi biruiți [în curând] și veți fi
adunați spre Gheena! ăi ce pat groaznic veți avea!”
“Ați avut un semn în cele douã oștiri ce s-au ciocnit: o oștire care
lupta pe calea lui Allah și o alta necredincioasã, care i-a vãzut [pecredincioși] de douã ori mai mulți decât ei, cu proprii lor ochi. Allah îl
întãrește cu ajutorul Sãu pe cel care voiește El! În aceasta este o pildã
pentru cei care au ochi sã vadã!” [3:12,13]
[1]
Rãspunsul celor din tribul Qainuqa’ s-a materializat, dupã cum am
vãzut, într-o declarație de rãzboi. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – și-a reprimat furia și i-a sfãtuit pe musulmani sã aibã rãbdare și
[1] Sunan Abu Da’ud cu ‘Aunul-Ma’bud, 3/115; Ibn Hișam, 1/552

213BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sã aștepte timpul potrivit.
Evreii au perseverat în greșealã, manifestând un comportament
arogant și fãcând fapte necuvioase.
Într-o zi, un aurar evreu a provocat o femeie musulmanã, ale cãrei
pãrți rușinoase au rãmas descoperite dupã ce el tãiase margineaveșmântului de la spatele ei. Un musulman, ce se afla din întâmplare
acolo, l-a ucis pe aurar. Evreii s-au revanșat, omorându-l pe musulman.
Familia acestuia i-a chemat pe musulmani în ajutor și rãzboiul a început.
[1]
Într-o zi de sâmbãtã, pe 15 ăauual, 2 d.H., Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a mãrșãluit cu soldații sãi. Hamza bin
‘Abdul Muttalib purta steagul musulmanilor și ei au asediat cetãțile evreilortimp de 15 zile. Allah a trimis fricã în inimile lor și ei au fost obligați sã se
supunã judecãții Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – în
ceea ce privește viața, averea, femeile și copiii lor. Așadar, erau legați demâini și de picioare.
Atunci, ‘Abdullah bin Ubai bin Salul a început sã-și joace rolul ipocrit
și sã intervinã cu insistențã pentru ei, învocând alianța anterioarã dintre aceievrei și tribul sãu, Khazraj. Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – îl trata pe acest om ca pe un musulman – deși el se prefãcuse
a se fi convertit la islam doar de o lunã, la timpul acela – și i-a îndeplinitcererea. Cei din tribul Qainuqa’ au cedat Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – toate materialele, averea și echipamentele
de rãzboi, din care acesta și-a reținut o cincime pentru sine și a împãrțitrestul oamenilor sãi. Dupã aceea, evreii au fost alungați din Arabia, la
Azru’a în Siria, unde au stat o vreme, dar au pierit curând.
5. Invazia tribului As-Sauiq
Concomitent, douã activitãți ostile au fost purtate independent
împotriva Profetului. Comploturile și intrigile puse la cale de Safuan bin
Omaiia, de ipocriți și de evrei se desfãșurau în paralel cu ostilitãțile militarepe care Abu Sufian le pregãtea pentru a salva onoarea poporului sãu și a
demonstra celorlalți arabi cã tribul Quraiș era încã o putere militarã demnã
de luat în seamã. Dupã lupta de la Badr, Abu Sufian era nerãbdãtor sã serãzbune și fãcuse un jurãmânt solemn cã nu se va mai îmbãia pânã ce nu
se va rãzbuna pe Muhammed și pe adepții lui. El a pornit spre Medina în
fruntea a 200 de oameni, dar n-a avut destul curaj sã atace la lumina zilei.
[1] Ibn Hișam, 2/47,48.

214BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
El s-a mulțumit însã cu acte nelegiuite ce se desfãșurau la adãpostul
întunericului.
S-a strecurat în orașul Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – și a mers sã-și vadã un vechi aliat, Huiai bin ‘Akhtab, mult prea
laș pentru a-l primi, așa cã s-a îndreptat spre Salam bin Mașkam,cãpetenia tribului evreu Nadir. Evreul l-a primit și i-a fãcut un raport
amãnunțit al situației de acolo. Noaptea târziu, a trimis un grup de oameni
sã atace o suburbie a Medinei, Al-’Uraid. Acolo, oamenii au doborât și arspalmierii, au omorât doi musulmani și apoi au luat-o repede la picior.
Când a aflat vestea, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – și-a adunat oamenii și s-a luat dupã ei, dar nu i-a putut prinde.Musulmanii au adus înapoi proviziile de Sauiq (un fel de terci de orz) pe
care politeiștii le aruncaserã pentru a-și ușura încãrcãturile și fuga. Din
aceastã cauzã, campania a și cãpatat denumirea de “Invazia As-Sauiq”.Ea a avut loc în luna Zul-Hijje, 2 d.H., la douã luni de la bãtãlia de la
Badr.
[1]
6. Invazia Zi Amr în luna Muharram, anul 3 d.H.
Iscoadele Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – au
raportat cã neamurile Tha’laba și Muharib își pregãteau trupele cu scopul de
a ataca periferiile Medinei. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã!, în fruntea a 450 de cãlãreți și infanteriști, s-a pregãtit sã
întâmpine noua situație. ‘Uthman bin ‘Affan a fost investit sã conducã
Medina. Pe drum, ei au prins un om care îmbrãțișase islamul și era cãlãuzãpentru armatã. Când dușmanii au aflat de apropierea musulmanilor, s-au
împrãștiat grãbiți în munți și au dispãrut. Musulmanii și-au fãcut tabãra
într-un loc cu apã, numit Zi Amr, și au rãmas acolo toatã luna Safar, 3 d.H.Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – ținea sã arate
beduinilor deșertului din acea regiune cã musulmanii erau destul de puternici
pentru a insufla frica și îngrijorarea în inimile dușmanilor lor.
[2]
7. Ka'b bin Al-Așfar este ucis
Ka’b bin Al-Așraf era cel mai ranchiunos dintre evrei în privința
islamului și a musulmanilor, cel mai interesat sã-l prejudicieze peMesagerul lui Allah și, în același timp, și cel mai zelos susținãtor în cazul
unei lupte armate împotriva lui.
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/90,91; Ibn Hișam, 2/44,45.
[2] Zad Al-Ma’ad, 2/91; Ibn Hișam, 2/46

215BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
El aparținea tribului Tai’, dar mama sa era din tribul Nadir. Era un
om înstãrit, cunoscut pentru frumusețea lui, și un poet ce trãia în lux încetatea sa din sud-estul Medinei, în spatele locuințelor tribului Nadir.
Când a aflat despre victoria de la Badr a musulmanilor, s-a supãrat
groaznic și a jurat cã preferã sã moarã dacã vestea era adevãratã. Cândaceasta i s-a confirmat, el a scris Profetului – Allah sã-l binecuvânteze șisã-l miluiascã! – poeme care-l satirizau pe acesta și îi lauda pe quraiși,stârnindu-i împotriva Profetului. Atunci a cãlãtorit și la Mekka, unde aînceput sã ațâțe focul rãzboiului și sã alimenteze ranchiuna împotrivamusulmanilor din Medina. Când Abu Sufian l-a întrebat spre care religie sesimțea mai înclinat, el a rãspuns cã pãgânii erau mai bine cãlãuziți. Cuprivire la aceastã situație, Allah a revelat cuvintele:
“Nu i-ai vãzut pe aceia cãrora le-a fost datã o parte din Carte? Ei
cred în Jibt și în Taghut și zic despre cei care nu cred: “Aceștia sunt maibine cãlãuziți pe drum decât cei care cred!” [4:51]
Apoi s-a întors la Medina pentru a pregãti o nouã campanie de
propagandã scandaloasã, ce a luat forma unor cântece deșuchiate și a unorsonete erotice ce urmãreau sã defãimeze femeile musulmane.
În aceastã perioadã, situația a devenit insuportabilã și intolerabilã.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a adunat oamenii șia spus: “Cine îl va ucide pe Ka’b bin Al-Așraf? El l-a insultat pe Allah și peMesagerul Sãu”. Auzind aceasta, Muhammed bin Maslama ‘Abbad bin Bișr,Al-Harith bin Aus, Abu ‘Abs bin Hibr și Salkan bin Salama, fratele de lapteal lui Ka’b, s-au oferit voluntari pentru aceastã îndatorire.
Muhammed bin Maslama a spus: “O, Mesager al lui Allah, dorești ca
eu sã-l ucid?” El a spus: “Da.”, apoi a adãugat: “Permite-mi sã vorbesc cuel, așa cum cred eu de cuviințã.” Profetul a spus: “Vorbește dupã cum vrei.”Atunci, Muhammed bin Maslama s-a dus sã discute cu Ka’b și i-a spus:“Omul acesta (n.t. Profetul) s-a hotãrât sã strângã milostenii de la noi șiacest lucru ne creazã mari greutãți.” Auzind acestea, Ka’b a spus: “PeAllah, și veți avea și mai mari greutãți cu el”. Muhammed bin Maslama i-arãspuns: “Fãrã îndoialã, acum noi am devenit adepții lui și nu ne place sã-labandonãm pânã nu vedem ce întorsãturã vor lua afacerile lui. Aș vrea sã-midai un împrumut.” El a spus: “Ce depui ca amanet?” Muhammed a rãspuns:“Ce pretinzi?” Evreul cel imoral și nemilos a cerut femei și copii dreptgaranție pentru împrumut. Muhammed a spus: “Cum am putea sã garantãmcu femeile noastre, când tu ești cel mai frumos dintre arabi, iar fiul unuia

216BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dintre noi ar putea fi ocãrât, spunându-i-se cã a fost promis pentru douã
uasq (unitate de mãsurã a greutãții) de curmale. Însã, putem garanta în fața
ta cu armele noastre." Ka’b a acceptat.
Altãdatã, Salkan bin Salama și Abu Na’ilah au mers sã-l vadã pe Ka’b
pentru același scop și discuția a decurs cam la fel, doar cã Abu Na’ilah a
venit și cu niște tovarãși. Planul s-a dovedit de succes și a asigurat atâtprezența oamenilor, cât și a armelor. În noaptea de 14 Rabi’ Al-Auual, anul
3 d.H., oamenii și-au luat rãmas bun de la Profet – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – și au pornit, în Numele lui Allah, sã-și îndeplineascãplanul la care lucraserã cu mare atenție. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – a rãmas, rugându-se pentru ei și implorându-l pe Allah
sã le asigure succesul. Oamenii au plecat și au ajuns la el în putereanopții. El a coborât, deși soția lui l-a avertizat sã nu le deschidã,
spunându-i: “Aud un glas care sunã la fel cu glasul unui ucigaș”. El a
spus: “Este doar Muhammed bin Maslama și fratele meu de lapte, AbuNa’ilah. Când un nobil este chemat în timpul nopții, chiar dacã ar fi
strãpuns cu lancea, trebuie sã rãspundã la chemare.” Abu Na’ilah le-a spus
însoțitorilor sãi: “Când coboarã, eu o sã-mi întind mâinile spre capul lui sã-lmiros și, când l-am apucat strâns, voi sã vã faceți treaba”. Când el a
coborât, au stat de vorbã preț de aproape un ceas. Apoi ei l-au invitat sã
iasã cu ei afarã și sã se bucure de câteva clipe la lumina lunii.
În drum spre ieșire, Abu Na’ilah a remarcat: “Simt un parfum foarte
delicat care vine de la tine.” Ka’b a spus: “Da, am cu mine o iubitã care
este cea mai parfumatã dintre femeile Arabiei”. Din nou, Abu Na’ilah aspus: “Permite-mi sã miros parfumul de pe capul tãu”. Ka’b a rãspuns: “Da,
poți sã miroși”. Așa cã el i-a prins capul în mâini și a mirosit. Dupã aceea,
Abu Na’ilah a spus: “Dã-mi voie sã mai fac așa o datã”. Atunci i-a prinscapul strâns și a spus însoțitorilor sãi: “Faceți-vã treaba”. ăi ei l-au ucis.
Grupul de bãrbați s-a întors dupã ce și-a împlinit misiunea.
Unul dintre ei, Al-Harith bin Aus a fost rãnit din greșealã de sabia
unuia dintre tovarãșii lui și sângera puternic. Când au ajuns la Baqi’
Al-Gharqad, ei au strigat: “Allah este Mai Mare!” Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a auzit și și-a dat seama cã îl uciseserãpe dușmanul lui Allah. Când au ajuns în fața lui, le-a spus: “Bucuroase sunt
fețele voastre.” ăi ei au rãspuns: “La fel este și a ta, o, Mesager al lui
Allah!” și i-au arãtat capul tiranului. El a adus laudã lui Allah pentru

217BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
succesul lor. Dupã aceea, a uns cu salivã rana lui Al-Harith, care s-a
vindecat pe loc.[1]
Când evreii au aflat despre moartea lui Ka’b bin Al-Așraf, s-au speriat
și pânã și inimile lor împietrite au fost cuprinse de o neliniște inexplicabilã.
Ei au realizat cã Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – nu va ezita de atunci încolo sã foloseascã forța când cuvintele
blânde și mustrãrile nu vor da rezultate. Ei au rãmas tãcuți și resemnați și
s-au prefãcut cã aderã la tratate.
Acum, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era liber
sã-și adune gândurile, sã se ocupe de rezolvarea afacerilor externe și sã
înfrunte pericolele ce puteau sã aparã, purtate de vântul dușmãnos ce sufladinspre Mekka.
8. Invazia de la Buhran
În Rabi’ Ath-Thani, anul 3 d.H., Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a condus o campanie cu 300 de rãzboinici, la Buhran, în
regiunea Al-Furu’. El a rãmas acolo pânã în Jumada Al-Ula, 3 d.H. Nici o
luptã nu a avut loc în timpul acestei invazii de patrulare.[2]
9. Campania lui Zaid bin Haritsa
Aceastã campanie a înregistrat cel mai semnificativ succes și a avut
loc înainte de bãtãlia de la Uhud, în Jumada Ath-Thaniia, anul 3 d.H.
Se apropia vara și era timpul pentru caravanele negustorești mekane
sã plece spre Siria. Tribul Quraiș, a cãrui viațã depindea în principal de
economia de piațã, bazatã pe caravanele de varã spre Siria și caravanele deiarnã spre Abisinia (Etiopia), se afla acum în dilemã, neștiind ce rutã sã
urmeze pentru a evita loviturile armate neprevãzute, pe care musulmanii le
desfãșurau cu succes asupra politeiștilor.
Ei au ținut o adunare pentru a discuta ce șanse aveau sã evite
blocada economicã și au hotãrât sã urmeze o rutã comercialã ce traversa
Najd, spre Irak. Furat bin Haiian a fost numit cãlãuza caravanei. Safuan binOmaiia conducea caravana pe noua rutã. Secretul întâlnirii a fost dezvãluit
de Na’im bin Mas’ud Al-Așja’i, care se afla în acel moment sub influența
alcoolului și vestea a fost comunicatã rapid de Sulit bin An-Nu’man laMedina. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a adunat
[1] Ibn Hișam, 1/51-57; Sahih Al-Bukhari, 1/341, 425, 2/577; Zad Al-Ma'ad 2/91;
și Sunan Abu Da'ud cu 'Aun-ul-Ma'bud, 2/42,43
[2] Ibn Hișam, 2/50,51; Zad Al-Ma'ad, 2/91.

218BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
imediat 100 de cãlãreți, sub conducerea lui Zaid bin Haritha Al-Kalbi, și i-a
trimis sã intercepteze și sã captureze caravana. Ei au ajuns din urmãcãmilele, într-un loc numit Al-Qarda. I-au luat pe politeiști prin surprindere și
i-au luat ostatici pe cãlãuza lor și pe alți doi oameni.
Safuan și slujitorii lui au fugit fãrã sã opunã nici cea mai micã
rezistențã. Caravana transporta argint și alte mãrfuri a cãror valoare se
ridica la circa 100.000 de dirhami. Prada a fost împãrțitã rãzboinicilor
musulmani, dupã ce o cincime a fost pusã de o parte pentru Profet – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Furat bin Haiian a îmbrãțișat islamul
de bunãvoie și nesilit de nimeni.
[1]
În urma acestei întâmplãri, musulmanii au dejucat planurile quraișilor
de a gãsi o nouã rutã comercialã. Asediul economic asupra Mekkãi a fost
astfel consolidat și a avut un impact puternic asupra comerțului ei.
Mekkanii erau foarte neliniștiți și îngrijorați în privința planurilor lor de
viitor ce se aflau acum în joc, fãrã speranța unei posibile reabilitãri a vieții
comerciale sau a posibilitãții unei recuperãri a prestigiului pe care îl
deținuserã anterior la nivel socio-politic, decât pe douã cãi total opuse:
1. abandonarea tuturor simbolurilor aroganței și a atitudinilor
disprețuitoare prin acceptarea situației și conviețuirea în pace cu toți
musulmanii.
2. lansarea unui rãzboi decisiv, copleșitor, cu scopul de a zdrobi
forțele militare din Medina.
Cursul evenimentelor a indicat limpede cã tribul quraiș a optat pentru
a doua alternativã. Peste tot în Mekka, se auzeau glasuri care cereau
rãzbunare imediatã și acțiuni rapide de revanșare. Aceste mișcãri au
constituit la toate nivelurile preliminariile directe ale bãtãliei de la Uhud.
[1] Ibn Hișam, 2/50,51; Fiqh As-Sirah, p.190; Rahmat-al-lil'alamin, 2/219

219BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
BÃTÃLIA DE LA UHUD
Înfrângerea de la Badr a reprezentat o umilire atât de adâncã pentru
quraiși, încât nu o puteau lãsa nerãzbunatã. Mekkanii au interzis chiar și
jelitul oamenilor uciși sau rãscumpãrarea prizonierilor lor, pentru ca
musulmanii sã nu-și poatã da seama de adânca tristețe și de sentimentultragediei pe care aceștia le simțeau.
În urma evenimentului de la Badr, quraișii au ajuns la un acord comun
și au început noi pregãtiri pentru a lansa un rãzboi cotropitor asupra
musulmanilor, astfel încât sã-și recapete prestigiul distrus și mândria rãnitã.
Cei mai entuziaști politeiști care doreau sã meargã la un nou rãzboi erau:‘Ikrima bin Abu Jahl, Safuan bin Omaiia, Abu Sufian bin Harb și ‘Abdullah
bin Ali-Rabi’a. Ei erau hotãrâți sã zdrobeascã formațiunea islamicã odatã
pentru totdeauna. La toate triburile au fost trimiși soli, pentru ca toți sã seuneascã împotriva Credinței ce înflorea pe zi ce trecea. Astfel, ei au reușit
sã se asigure de sprijinul a douã triburi renumite, Kinana și Tihama, precum
și de unii beduini ai deșertului, Ahabiș. S-a mai luat hotãrârea ca profiturilecaravanei salvate, condusã de Abu Sufian, care se ridicau la 1000 de
cãmile și 50.000 de dinari, sã fie folosite pentru furnizarea echipamentului
armatei. Nobilul Coran a fãcut aluzie la aceastã hotãrâre a lor, cuurmãtoarele cuvinte:
“Cei care nu cred cheltuiesc averea lor pentru a împiedica [oamenii]
de la calea lui Allah. O vor cheltui ei, dar aceasta le va aduce lor mâhnire,iar apoi vor fi înfrânți…” [8:36]
Quraișii au apelat și la alte metode de recrutare, angajând chiar și
poeți care sã îmbrobodeascã triburile sã lupte împotriva musulmanilor.Safuan bin Omaiia l-a ademenit pe poetul Abu ‘Azza sã se manifeste în
acest sens, în schimbul unor bogãții pe care le va primi dupã rãzboi sau,
în cazul în care ar fi fost ucis, al întreținerii fiicelor lui.
Întâmplãtor, în urma evenimentelor de la Badr, acest poet a fost
prizonier de rãzboi al musulmanilor și Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a fost atât de milostiv, încât l-a eliberat fãrã rãscumpãrare,cu condiția de a nu mai lupta împotriva lui.
Abu Sufian nutrea cea mai înverșunatã urã împotriva musulmanilor,

220BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
fiindcã el pierduse majoritatea proviziilor în timpul invaziei As-Sauiq, ca sã
nu mai vorbim de greaua pierdere economicã pe care o suferiserã quraișii înurma evenimentului declanșat de ceata lui Zaid bin Haritsa.
Tocmai din cauza acestor eșecuri succesive, quraișii și-au accelerat
pregãtirile pentru o bãtãlie decisivã cu musulmanii.
Spre sfârșitul anului, totul era pregãtit pentru aceastã mișcare.
Mekkanii au hotãrât sã-și ducã și femeile cu ei, pentru a-i îndemna sã lupte
cu bãrbãție. Astfel, un contingent alcãtuit din trei mii de rãzboinici, dintrecare șapte sute de soldați în armurã și douã sute de cãlãreți, cu trei mii de
cãmile și împreunã cu cincisprezece femei au pornit spre Medina.
Conducãtorul general era Abu Sufian bin Harb, în timp ce cavaleria se aflasub conducerea lui Khalid bin Al-Ualid, asistat de ‘Ikrima bin Abu Jahl, iar
neamul ‘Abd Ad-Dar avea datoria sã poarte steagul.
În același timp, Al-’Abbas bin ‘Abdul Muttalib urmãrea cu atenție
mișcãrile militare și pregãtirile de rãzboi. Detalii despre toate acestea au
fost incluse într-un mesaj urgent pe care el l-a trimis Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!, iar acesta l-a primit în timp ce se afla înmoscheea Quba. Ubai bin Ka’b i-a citit scrisoarea Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și i-a cerut sã pãstreze secretul asupra
conținutului. El a plecat grãbit la Medina și a convocat o adunare cu"ajutoarele" și cu emigranții, în care au discutat cu seriozitate despre
mãsurile ce trebuiau luate.
Întreaga Medinã era în alertã și toți bãrbații, chiar și în timpul
rugãciunii, erau înarmați temeinic, așteptându-se oricând la un posibil atac.
Un grup de "ajutoare" s-a oferit sã asigure paza Profetului – Allah sã-l bine-
cuvânteze și sã-l miluiascã! – și toatã noaptea aceștia îi țineau casa subobservație. Printre ei se aflau: Sa’d bin Mu’ad, Usaid bin Hudair și Sa’d bin
‘Ubada.
Ca sã nu fie luați prin surprindere, grupuri de mediniți înarmați au
început sã patruleze atât la intrãrile orașului, precum și pe drumurile ce
conduceau spre acesta. Plutoanele musulmane au început sã vegheze
rutele în recunoașterea mișcãrilor politeiștilor și pentru a preveni posibileleatacuri inamice.
Pe de altã parte, armata mekkanã a continuat sã se deplaseze de-a
lungul drumului vestic obișnuit. Când au ajuns la Al-Abua, Hind bint ‘Utba,soția lui Abu Sufian, a sugerat ca ei sã sape mormântul mamei Profetului

221BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, dar cãpeteniile armatei au
refuzat sã facã acest lucru de teama consecințelor.
Armata s-a deplasat atunci spre Uadi Al-’Aqiq, apoi a cotit la dreapta
și ei și-au ridicat tabãra într-un loc numit ‘Ainain, lângã muntele Uhud.
Aceasta se întâmpla într-o zi de vineri, 6 ăauual, 3 d.H.
O adunare consultativã pentru un plan de apãrare
Iscoadele Medinei urmãreau pas cu pas armata mekkanã și
transmiteau informații. Atunci, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a ținut o adunare consultativã cu cãpeteniile militare, pentru a
schimba opinii asupra situației. El le-a povestit despre visul pe care l-a avutși a spus: “Jur pe Allah! Am visat – și îl implor pe Allah ca acesta sã fie un
vis încurajator – cã erau mãcelãrite vite, iar în vârful sabiei mele era o
crestãturã și eu mi-am introdus mâna într-o armurã de nepãtruns."
“Vitele” au fost interpretate ca fiind unii dintre oamenii lui care urmau
sã fie uciși, iar “crestãtura de la vârful sabiei lui” ca fiind un membru al
casei sale ce avea sã fie rãnit. “Armura” a fost tãlmãcitã ca fiind Medina.Apoi, el a sugerat ca tovarãșii lui sã nu pãrãseascã Medina și sã-și ridice
tabãra în interiorul orașului. El a fost de pãrere ca dușmanii sã fie lãsați în
câmp deschis pânã ce vor ajunge la epuizare și, astfel, musulmanii sã nuriște o bãtãlie. Dacã se gândeau însã sã atace Medina, musulmanii erau
pregãtiți sã lupte împotriva lor, așteptându-i la capãtul fiecãrei poteci, în
timp ce femeile musulmane le vor da o mânã de ajutor de pe acoperișurilecaselor. ‘Abdullah bin Ubai bin Salul, cãpetenia ipocriților, care a asistat la
adunare ca șef al tribului Al-Khazraj, a sprijinit planul Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!
De fapt, acordul lui nu se baza pe justețea planului, ci mai degrabã
pe avantajul personal. El nu voia sã lupte. Din contrã, intenția lui secretã
era sã se ținã cât mai departe de luptã. Voia lui Allah a fost, ca pentruprima datã, el sã fie descoperit și umilit în public.
Din Voia Sa, perdeaua care acoperea necredința lor a fost datã la o
parte. Voința lui Allah le-a permis musulmanilor sã vadã adevãrata fațã aacelor șerpi care se furișau între veșmintele lor și prin mânecile hainelor
lor. Mulțumitã lui Allah, într-unul dintre cele mai critice momente ale vieții
lor, ei i-au recunoscut pe acei ipocriți, care se prefãceau cã sunt adepți ai

222BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
islamului.
Câțiva dintre cei mai onorabili tovarãși care rataserã Jihad-ul în invazia
de la Badr au sugerat ca Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – sã pãrãseascã Medina, îndemnându-l sã fie de acord cu
punctul lor de vedere. Unul dintre ei a spus: “O, Mesager al lui Allah, demultã vreme așteptãm cu nerãbdare ziua asta și l-am rugat fierbinte pe
Allah ca ziua asta sã fie cât mai aproape. Cu voia lui Allah, vremea de
luptã a venit.
Așadar, sã ieșim și sã luptãm cu dușmanii noștri, ca sã nu creadã cã
ne-am pierdut curajul și nu îndrãznim sã ne ridicãm împotriva lor”. Cel care
în bãtãlia de la Badr își acoperise deja incrustațiile paloșului sãu cu sângeleidolatrilor, Hamza bin Abdul Muttalib, unchiul Profetului din partea tatãlui,
era în fruntea grupului de entuziaști care-l îndemna sã iasã și sã-i
întâmpine pe necredincioși. El i-a spus Profetului – Allah sã-l binecuvântezeși sã-l miluiascã!: “Pe Allah, Cel care ți-a trimis Cartea, nu voi mai mâncapânã când nu lupt cu paloșul meu împotriva lor, în afara Medinei”.
[1]
Dupã ce a cântãrit cu atenție avantajele și dezavantajele acestei
mișcãri, s-a luat hotãrârea ca dușmanul sã fie înfruntat în afara orașului, laUhud.
Deplasarea armatei islamice spre câmpul de luptã și
divizarea ei în detașamente
Urcând la mimbar (anvon) pentru rugãciunea de vineri, Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a îndemnat prin predica lui oameniisã lupte cu mult curaj. “Dacã rãmâneți statornici”, a spus el, “CelAtotputernic vã va ajuta cu Puterea Lui”. Apoi a poruncit oamenilor lui sã sepregãteascã de luptã. Cei mai mulți s-au bucurat foarte mult.
El a condus rugãciunea de dupã-amiazã în fața unei mulțimi de
oameni, dupã care a intrat în casã, fiind însoțit de cei doi prieteni ai sãi,Abu Bakr și ‘Omar. Ei l-au ajutat sã se îmbrace și sã-și acopere capul. S-aînarmat și și-a pus douã armuri, una peste alta. ăi-a luat sabia și a ieșitafarã sã-i întâlneascã pe oamenii sãi.
Toatã lumea îl aștepta cu nerãbdare. Sa’d bin Mu’ad și Usaid bin
[1] Al-Sirah Al-Halabiiah, 2/14.

223BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Hudair i-au mustrat pe oameni pentru cã fãceau presiuni asupra Profetului
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Ei au spus: “L-ați obligat peMesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã luptecu dușmanul în afara Medinei”. De aceea, erau hotãrâți sã lase totul înmâinile Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și seînvinuiau pentru ceea ce fãcuserã deja. Când Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ieșit afarã, ei au spus: “O, Mesager allui Allah, ar fi trebuit sã fim de acord cu tine. Ești liber sã faci cum crezi tude cuviințã și, dacã vei prefera sã rãmâi în Medina, noi vom sta cu tine.Auzind acestea, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – a spus: “Nu se cade unui Profet ca odatã ce și-a îmbrãcat
armura sã o dea jos, pânã când Allah nu alege între el și dușmanul sãu”.
[1]
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a divizat
armata în trei detașamente:
1. Detașamentul "Al-Muhajirin" (format din emigranți), sub comanda lui
Mus’ab bin ‘Omair Al-’Abdari.
2. Detașamentul "Al-Ansar Aus" (format din "ajutoarele" din tribul
Aus), condus de Usaid bin Hudair.
3. Detașamentul "Al-Ansar Khazraj" (format din "ajutoarele" din tribul
Khazraj), în fruntea cãruia se afla Al-Hubab bin Al-Munzir.
Armata era alcãtuitã dintr-o mie de luptãtori, o sutã de ostași care
purtau armuri și cincizeci de cãlãreți.[2] El l-a numit pe Ibn Umm Maktum
sã-i conducã la rugãciune pe oamenii din Medina.
A fost anunțatã plecarea și armata a început sã se deplaseze spre
nord, cu cei doi Sa’d, care purtau armuri, cãlãrind în fruntea armatei.
Când au ajuns la poalele muntelui Al-Uada, Profetul a vãzut un
detașament bine înarmat care era detașat de corpul principal al armatei.
Când a întrebat cine erau, i s-a rãspuns cã erau evrei și aliați ai tribuluiAl-Khazraj. Ei i-au spus cã doreau sã contribuie la lupta împotriva
idolatrilor. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a întrebat:
“Au trecut la islam?”, însã ei au rãspuns: “Nu!” În aceste condiții, el arefuzat sã-i primeascã și a spus cã nu va cãuta sprijinul necredincioșilor
împotriva idolatrilor.
[1] Menționat de Ahmad, Nasa’i, Hakim șI Ibn Ishaq.
[2] Al-Huda, 2/92.

224BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Trecerea în revistã a armatei
De îndatã ce a ajuns într-un loc numit Aș-ăaikhan, Mesagerul și-a
trecut armata în revistã. El i-a demobilizat pe cei pe care i-a considerat
inapți sau prea tineri pentru a merge la luptã. Printre ei se aflau: ‘Abdullah
bin ‘Omar bin Al-Khattab, Usama bin Zaid, Usaid bin Zahir, Zaid bin Thabit,Zaid bin Arqam, ‘Araba bin Aus, ‘Amr bin Hazm, Abu Sa’id Al-Khudri, Zaid
bin Haritsa Al-Ansar, Sa’d bin Habba și Al-Bara bin ‘Azib.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a încuviințat ca Rafi’ bin Khadaij și Samura bin Jundub sã se alãture
armatei, deși amândoi erau prea tineri. Primul s-a dovedit a fi un arcaș
foarte priceput, iar cel din urmã lupta cu primul și îl învingea. Primirea luiRafi’ în armata musulmanã l-a fãcut pe Samura sã spunã: “Sunt mai
puternic decât el, pot sã-l înving”. Când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – a auzit acest lucru, le-a poruncit sã se ia la trântã șiașa au și fãcut. Samura a învins, astfel încât a fost și el admis.
Înnoptarea între Uhud și Medina
Cum noaptea i-a prins în acel loc, ei au fãcut atât rugãciunea de
searã, cât și pe cea de noapte, petrecându-și noaptea acolo. Au fost aleși
cincizeci de oameni sã facã de gardã și sã pãzeascã tabãra. Muhammedbin Maslama Al-Ansar, eroul brigadei lui Ka’b bin Al-Așraf, se afla la
conducerea gãrzilor, iar Zakuan bin ‘Abd Qais a preluat responsabilitatea de
a-l pãzi pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Revolta lui 'Abdullah bin Ubai și a adepților sãi
Spre sfârșitul nopții, înainte de ivirea zorilor, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a înaintat și, când a ajuns la Aș-ăaut, a
ținut rugãciunea de dimineațã. Acolo se afla atât de aproape de dușmani,
încât se puteau vedea unii pe alții. Atunci s-a rãsculat ipocritul ‘Abdullah binUbai împotriva musulmanilor. O treime din armatã a trecut de partea lui,
adicã aproximativ trei sute de luptãtori. El a spus: “Nu știu ce motiv am
avea sã ne sinucidem”. El a pretins cã retragerea lui nu era altceva decâtun semn de protest împotriva Mesagerului lui Allah care-i refuzase deja

225BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pãrerea și o acceptase pe a altora.
Fãrã nici o îndoialã, nu aceasta era cauza realã a retragerii lui. Dacã
ar fi fost din cauza respingerii pãrerii lui – așa cum pretindea ipocritul – n-arfi avut nici un sens sã se alãture armatei profetice. Dacã ar fi fost așa, el
ar fi refuzat chiar de la începutul marșului sã meargã cu armata. De fapt,
motivul real al acestei revolte, retrageri și separãri – într-un moment delicatși într-o poziție dificilã – a fost sã producã panicã, dezordine și confuzie în
armata musulmanã, care se afla la vederea și în auzul dușmanilor, care
erau doritori sã vadã cât mai multe disensiuni în tabãra musulmanilor, așacum de fapt erau și în tabãra lor. Ei mai ținteau sã distrugã moralul ridicat
al credincioșilor. Aceasta ar fi putut accelera – dupã pãrerea lor –
înfrângerea, și, prin urmare, moartea lui Muhammed, a credincioșilor sãitovarãși și, în genere, a islamului. Ei ar avea cale liberã pentru a reclama
conducerea, pe care ipocritul acela o pierduse la apariția islamului în
Medina.
Fãrã Grija lui Allah, complotul ipocritului ar fi putut avea succes.
Neamul Haritsa din tribul Al-Aus și neamul Salama din tribul Al-Khazraj au
fost impresionate de comportamentul mișelului. Ambele clanuri erau extremde derutate și pe punctul de a se retrage, dar Grija lui Allah i-a salvat de la
dizgrație. În legãturã cu acest incident, Allah spune:
“…,când douã oștiri de-ale voastre s-au gândit sã se întoarcã,
[socotind cã nu vor izbândi], dar Allah a fost Ocrotitorul lor? Pe Allah
trebuie sã se bizuie credincioșii!” [3:122].
‘Abdullah bin Haram, tatãl lui Jabir bin ‘Abdullah, a încercat sã le
opreascã retragerea. El le-a adus aminte ipocriților de datoria pe care o
aveau în aceste condiții delicate și dificile, dar în zadar. El i-a urmãrit, i-a
mustrat și i-a îndemnat la luptã, spunând: “Veniți și luptați pe calea luiAllah, sau cel puțin fiți apãrãtori!” Ei au spus: “Dacã am fi știut cã
într-adevãr veți lupta, nu ne-am fi întors”. Pierzându-și speranța cã se vor
întoarce, el le-a spus: “Allah sã vã pedepseascã, dușmani ai lui Allah. Cusiguranțã, ajutorul lui Allah va fi de ajuns pentru Profetul Sãu”.
Allah spune despre acei ipocriți:
“ăi sã-i deosebeascã pe aceia care numai se fãțãreau. Li s-a zis lor:
“Veniți și luptați pe calea lui Allah sau îmboldiți!”. Au rãspuns ei: “De bunã
seamã, v-am urma, dacã noi am ști sigur cã este o luptã!” Dar ei erau
atunci mai aproape de necredințã decât de credințã și rosteau cu gurile lor

226BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ceea ce nu era în sufletele lor . Dar Allah știa prea bine ceea ce ei
ascundeau [în inimi].” [3:167]
Restul armatei musulmane se deplaseazã spre Uhud
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
și restul armatei s-au îndreptat spre dușman. Dupã revolta și retragerea
ipocriților, numãrul soldaților s-a redus la șapte sute.
Tabãra idolatrilor a fost plasatã într-un asemenea loc, încât multe
drumuri ce duceau la Uhud erau aproape blocate de ei. Atunci, Mesagerul
lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus oamenilor lui:
“Care dintre voi ne poate conduce pe o cale scurtã ce nu trece pe lângãlocul în care se aflã acei oameni (idolatrii)?” Abu Khaitama a spus:
“O, Mesager al lui Allah, eu sunt omul de care ai nevoie”. ăi el a ales o
cale scurtã ce ducea la Uhud, pe lângã Harra din neamul Haritsa și fermelelor, lãsând armata idolatrilor înspre apus.
În drumul lor, au trecut pe lângã Ha’it al-Marba’ bin Qaizi ("Câmpul lui
Marba’ bin Qaizi"), un ipocrit orb. Când Marba’ a simțit cã era armataprofeticã, a început sã le arunce cu pãmânt în fațã, iar ei s-au repezit sã-l
ucidã, însã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus:
“Nu-l ucideți. Are și ochii, și inima oarbã”.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a mers mai departe pânã când a coborât dealul Uhud-ului. El și armata lui
și-au fãcut acolo tabãra, cu fața spre Medina și spatele spre dealurile de lapoalele muntelui Uhud. Prin urmare, armata dușmanului era ca o barierã
între musulmani și Medina.
Planul de apãrare
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a
mobilizat armata. El i-a dispus în douã șiruri de luptã. A ales cincizeci de
arcași pricepuți, sub comanda lui Abdullah bin Jubair bin An-Nu’man
Al-Ansar Al-Ausi Al-Badri, și le-a poruncit sã rãmânã pe un versant almuntelui, la malul sudic al Qanat Al-Uadi (un canal al vãii), în partea de
sud-est a taberei musulmane, cam la o sutã cincizeci de metri de armata

227BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
islamicã. Mai târziu, acest munte a fost numit "Muntele Arcașilor".
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a clarificat misiunea acestei echipe și i-a spus șefului lor: “Alungați cu
ajutorul sãgeților caii ce se îndreaptã spre noi, ca sã nu ne atace pe la
spate. Indiferent dacã pierdem sau câștigãm bãtãlia, rãmâneți fermi pepoziție și aveți grijã sã nu fim atacați de pe partea voastrã”.
[1]
El a adãugat: “Apãrați-vã spatele! Dacã ne vedeți mãcelãriți, sã nu
veniți sã ne ajutați; dacã vedeți cã suntem pe cale de a câștiga teren, nuîmpãrtãșiți cu noi”.
[2]
Într-o versiune a lui Al-Bukhari, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a spus: “ăi dacã ne vedeți sfârtecați de pãsãri în bucãțele,sã nu pãrãsiți aceastã poziție, pânã nu vã trimit vorbã. Nici dacã vedeți cã
i-am învins pe dușmani și i-am cãlcat în picioare sã nu vã pãrãsiți locul
pânã nu trimit dupã voi”.
[1]
Dupã ce a numit și a localizat aceastã echipã pe versantul muntelui
și a dat aceste ordine militare stricte, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a blocat singur calea care i-ar fi pututconduce pe furiș pe idolatri în spatele rândurilor musulmane și le-ar fi
permis sã-i înconjoare printr-o procedurã de învãluire.
Pentru restul armatei, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a trasat diverse responsabilitãți, dupã cum urmeazã: pe aripa
dreaptã l-a numit pe Al-Munzir bin ‘Amr, iar pe cea stângã l-a numit pe
Az-Zubair bin Al-’Auuam, asistat și sprijinit de Al-Miqdad bin Al-Asuad.Menirea lui Az-Zubair era sã-i înfrunte pe cãlãreții lui Khalid bin Al-Ualid.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ales cel
mai bun și mai curajos grup, pe care l-a pus în avangarda armatei. Ei eraucunoscuți pentru promptitudinea, agerimea și curajul lor și fãceau cât mii de
oameni.
A fost un plan înțelept și atent alcãtuit ce a scos la ivealã geniul de
conducãtor militar pe care-l poseda Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! Nici o altã cãpetenie n-ar fi putut alcãtui un plan mai
amãnunțit sau mai înțelept. Deși a ajuns la locație în urma dușmanului, el areușit sã ocupe poziții mai bune. A fãcut din versantul stâncos un scut
[1] Ibn Hișam, 2/65,66.
[2] Fath Al-Bari, 7/350.[3] Sahih Al-Bukhari, Cartea Jihadului, 1/426.

228BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pentru ariergardã și pentru flancul drept al armatei. El a reușit, prin
blocarea singurei breșe vulnerabile de pe lateralã, sã asigure o protecțiesuplimentarã maximã pentru spate și aripa stângã. De frica unei posibile
înfrângeri și pentru a-i împiedica pe musulmani sã fugã, caz în care ar fi
cãzut cu ușurințã prizonieri în mâinile dușmanilor, el a ales un loc înaltunde sã-și ridice tabãra. Mai mult, un asemenea loc strategic ar fi cauzat
cu siguranțã pierderi grele armatei politeiștilor, dacã aceștia s-ar fi gândit
sã-i ocupe pozițiile.
În continuare, el a redus foarte mult șansele de alegere ale
dușmanilor, când aceștia au fost încolțiți sã se alinieze pe poziții geografice
joase, care nu le ofereau nici cel mai mic avantaj pentru o posibilã victorie.În același timp, nici nu puteau scãpa de urmãrirea musulmanilor în cazul în
care aceștia ar fi avut parte de victorie. Pentru a compensa numãrul mic de
luptãtori, el a ales un corp de luptãtori de elitã sã stea în fruntea armatei.
Armata Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost
astfel pe deplin mobilizatã pe 7 ăauual, 3 d.H.
Mesagerul lui Allah insuflã forțelor sale armate spiritul
de vitejie
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a
interzis musulmanilor sã înceapã lupta fãrã ordinul lui. Atunci, el purta douã
armuri: una pe piept și una pe spate. El i-a îndemnat pe tovarãșii sãi sã
lupte cu curaj și hotãrâre. A început sã le insufle îndrãzneala și spiritul devitejie. Pentru a-i înflãcãra pe însoțitorii sãi la luptã, el a luat un paloș
ascuțit în mânã, le-a atras atenția și le-a spus: “Cine este pregãtit sã ia
acest paloș și sã-l întrebuințeze cum se cuvine?” Mulți dintre ei s-au arãtatgata sã-l ia. Printre ei erau și ‘Ali bin Abu Talib, Az-Zubair bin Al-’Auuam și
‘Omar bin Al-Khattab. Dar paloșul nu a fost oferit nici unuia. Abu Dujana
Sammak bin Kharșa a întrebat: “O, Mesager al lui Allah, care este prețulsãu?” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus:
“Lovirea dușmanilor cu el pânã când se îndoaie”. ăi Abu Dujana a spus:
“O, Mesager al lui Allah, eu îl voi lua, cu acest preț”, și atunci a primitpaloșul.
Abu Dujana era un om curajos care se fãlea în rãzboi. El avea o
bandã roșie pe care o purta în jurul capului. De câte ori avea pe cap

229BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
aceastã bandã, toatã lumea știa cã era hotãrât sã lupte pânã la moarte. De
aceea, îndatã ce a primit sabia Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã!, Abu Dujana și-a pus banda pe cap și a început sã umble țanțos
printre luptãtori.
Privindu-l cum se plimba astfel, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus: “Allah urãște acest fel de a
umbla. Doar o astfel de situație poate face excepție.”
Recrutarea armatei mekkane
Idolatrii au folosit sistemul "în șiruri" în mobilizarea armatei lor.
Conducerea generalã a armatei a fost încredințatã lui Abu Sufian Sakhr binHarb, care se afla în centrul armatei. Khalid bin Al-Ualid se afla pe aripa
dreaptã, iar ‘Ikrima, fiul lui Abu Jahl, pe cea stângã. Safuan bin Omaiia se
afla în fruntea infanteriei. Arcașii rãspundeau la comanda lui ‘Abdullah binAbu Rabi’a.
Un detașament din neamul ‘Abd Ad-Dar avea responsabilitatea de a
purta steagul. Astfel se prezenta distribuția posturilor armatei, încã de cândfusese desemnatã de ‘Abd Munaf. Aceastã atribuție fusese moștenitã de la
Qusai bin Kilab, dupã cum am menționat anterior la începutul acestei cãrți.
Nimeni nu avea dreptul sã ridice pretenții asupra ei, fãcând parte din tradițiape care ei o moșteniserã de la strãbunii lor.
Abu Sufian, conducãtorul general, le-a amintit oamenilor sãi – purtãtori
ai steagului – ce li se întâmplase quraișilor în bãtãlia de la Badr, cândpurtãtorul steagului lor, An-Nadr bin Al-Harith, fusese prins. Într-o încercare
de a le stârni mânia și dușmãnia împotriva musulmanilor, el a spus: “O,
neam ‘Abd Ad-Dar! Ați fost desemnați purtãtori ai steagului nostru și știțifoarte bine cã steagul este primul lucru pe care îl atacã dușmanul. Dacã
steagul este doborât, la fel suntem și noi. De aceea, sã știți cã ori îi
garantați securitatea, ori ni-l dați nouã, și, cu siguranțã, vom îndepliniaceastã sarcinã”.
Se pare cã încercarea lui Abu Sufian s-a dovedit a fi fructuoasã,
deoarece discursul lui i-a înfuriat atât de tare pe cei din neamul ‘AbdAd-Dar, încât l-au amenințat și aproape cã au sãrit pe el, pentru asta. Ei au
spus: “Vrei ca noi sã-ți cedãm custodia stindardului pentru ca, mâine când
luptãm cu ei, sã fii martor al faptelor noastre?” ăi, de fapt, ei au luptat cu

230BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
curaj și hotãrâre pentru a-și apãra stindardul, pânã când toți au fost
omorâți.
Manevrele politice ale quraișilor
Cu puțin timp înainte de izbucnirea luptei, quraișii s-au strãduit sã
semene semințele discordiei și disputei printre musulmani. Mai întâi, Abu
Sufian a trimis "ajutoarelor" un mesaj, care spunea: “Lãsați-ne sã ne luptãm
cu verii voștri și nu vã bãgați. Dacã stați la o parte, nu vom lupta cu voi,fiindcã nu sã luptãm cu voi este scopul nostru.” Încercarea însã s-a dovedit
a fi zadarnicã. Oare ce rãu le putea face o asemenea urzealã celor a cãror
Credințã era la fel de solidã și fermã ca un munte?! Replica "ajutoarelor"însã a fost contrarã așteptãrilor și a dezamãgit speranțele lui Abu Sufian.
Momentul zero sosise. Cele douã pãrți au început sã se apropie.
Neintimidați de primul eșec, quraișii au fãcut o nouã încercare în acelașiscop, dar de aceastã datã cu ajutorul unui trãdãtor, Abu ‘Amir Al-Fasiq, al
cãrui nume adevãrat era ‘Abd ‘Amr bin Saifi. Se credea cã este cãlugãr, dar
Mesagerul Lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-aporeclit "Al Fasiq" ("pãcãtosul desfrânat"). Cum în perioada preislamicã el
fusese șeful celor din tribul Aus, nu a putut suporta islamul când acesta
apãruse, afirmându-și în public dușmãnia fațã de Mesagerul lui Allah. Apãrãsit Medina pentru a se alia quraișilor din Mekka împotriva Mesagerului
lui Allah și pentru a-i îmboldi sã înceapã lupta împotriva lui. El a pretins cã
era ascultat și stimat de oamenii lui și cã, de îndatã ce-l vor vedea venind,i se vor alãtura fãrã sã stea pe gânduri.
El a fost așadar primul din mulțimea și sclavii tribului Quraiș care a
opus rezistențã. El i-a cãutat pe cei din poporul sãu, i-a recunoscut și le-aspus: “O, rude ale mele din tribul Aus! Eu sunt Abu ‘Amir”. Rãspunsul lor a
fost: “Ochii nici unuia dintre noi nu se bucurã la vederea ta, O, Fasiq”.
Când i-a auzit spunâd asta, el a zis: “Poporul meu trebuie sã fi fost lovit depãcat, dupã plecarea mea”. Din acest motiv, când a izbucnit bãtãlia, el a
luptat împotriva lor cu turbare și a aruncat în ei cu pietre.
Astfel s-a încheiat și cea de-a doua încercare a quraișilor de a sãdi
semințele discordiei printre oamenii de Credințã. Oricum, acest lucru a
dezvãluit puternica spaimã din inimile lor, în ciuda faptului cã erau superiori
atât ca numãr, cât și ca echipament.

231BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Eforturile femeilor quraișe de a rãsplãti zelul bãrbaților
Femeile quraișe au participat la bãtãlie, conduse de soția lui Abu
Sufian, Hind bint ‘Utba. Ele se plimbau printre rândurile idolatrilor, bãteau în
tamburine, îi încurajau pe bãrbați sã lupte, înflãcãrau emoțiile eroilor,lãncierilor, spadasinilor și curajoșilor luptãtori.
La un moment dat, ele s-au adresat stegarilor astfel:
“O, voi, cei din neamul ‘Abd Ad-Dar! O, voi apãrãtori ai moșiei,
Loviți cu paloșele voastre tãioase….”
Altãdatã, rãsplãteau zelul oamenilor cu cântece:
“De luptați cu vitejie, noi vã vom îmbrãțișa
ăi vom întinde scoarțele în întâmpinarea voastrã.
Dar de fugiți de pe câmpul de luptã, noi vã vom pãrãsi, ăi spatele vã vom întoarce și nu vã vom iubi”.
Bãtãlia
Cele douã grupãri s-au apropiat foarte mult una de cealaltã și lupta a
început. Primul combatant a fost stegarul Talha bin Abu Talha Al-’Abdari,
cel mai cunoscut idolatru. El era unul dintre cei mai viteji luptãtori quraiși.Musulmanii îl porecliserã “berbecul batalionului”. El a înaintat cãlare pe o
cãmilã și i-a provocat pe musulmani la luptã corp la corp. Oamenii se
abțineau sã lupte cu el, din cauza vitejiei lui. Doar Az-Zubair bin Al-’Auuama ieșit în fațã pentru a lupta. El nu i-a dat “berbecului” nici o șansã de a
lupta, ci s-a nãpustit ca un leu pe la spatele cãmilei lui, l-a doborât la
pãmânt și l-a mãcelãrit cu paloșul.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
urmãrea acest incident minunat și a exclamat: "Allahu Akbar!", adicã “Allah
este Mai Mare!”, și musulmanii au exclamat și ei: "Allahu Akbar!".
El l-a lãudat pe Az-Zubair, spunând: “Fiecare Profet are un discipol,
iar Az-Zubair este unul dintre discipolii mei”.
[1]
Curând, lupta a luat amploare, toți luptãtorii fiind angajați într-o bãtãlie
pe viațã și pe moarte. Lupta era mai aprigã acolo unde se aflau steagurile
[1] As-Sira Al-Halabiia, 2/18.

232BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
celor douã armate. Dupã moartea șefului lor, Talha bin Abu Talha, neamul
‘Abd Ad-Dar și-a alternat misiunea de stegar în mod succesiv. Fratele luiTalha, ‘Uthman, a alergat în fațã și a înfãșcat steagul care zãcea lângã
corpul neînsuflețit al fratelui sãu, cântând: “Stegarul poate îmbiba cu sânge
coada stindardului, pânã ce acesta-i e smuls din mânã”. Hamza bin ‘AbdulMuttalib l-a atacat și i-a aplicat o loviturã care i-a tãiat brațul și umãrul,
despicându-i pieptul de i se vedea plãmânul.
Steagul a fost ridicat din nou de Abu Sa’d bin Abu Talha, dar Sa’d bin
Abu Uaqqas l-a țintuit cu o sãgeatã care i-a strãpuns gâtul și l-a fãcut sã-și
scoatã limba de un cot, dându-și ultima suflare.
Într-o altã versiune se spune cã Abu Sa’d a înãlțat steagul și i-a
provocat pe musulmani sã lupte cu el. ‘Ali bin Abu Talib a pãșit în fațã. Au
schimbat douã lovituri, dupã care 'Ali l-a lichidat.
Atunci, Musafi’ bin Talha bin Abu Talha a fost cel care a înãlțat
stindardul, dar a fost și el omorât cu o sãgeatã de cãtre ‘Asim bin Thabit
bin Abu Al-Aqlah. L-a urmat fratele sãu, Kilab bin Talha bin Abu Talha, care
a cules de la picioarele lor flamura, înãlțând-o. Az-Zubair bin Al-Auuam l-aatacat și a reușit sã-l ucidã. Fratele lor, Al-Jallas bin Talha bin Abu Talha, a
ridicat flamura, dar Talha bin ‘Ubaidullah l-a înjunghiat de moarte. S-a spus
cã ‘Asim bin Thabit a fost acela care i-a dat lovitura de grație.
Toți cei șase oameni uciși pe rând în apãrarea steagului aparțineau
unei singure familii, familia lui Abu Talha ‘Abdullah bin ‘Uthman bin Abd
Ad-Dar. Un altul din neamul ‘Abd Ad-Dar, Artat bin ăarhabil, a purtatsteagul, dar a fost și el ucis de ‘Ali bin Abu Talib. Alții au susținut însã cã
Hamza a fost acela care l-a omorât, și nu ‘Ali.
Mai apoi, steagul a fost purtat de ăurai bin Qariz, ucis de Quzman.
Acesta din urmã era un ipocrit care lupta doar pentru prestigiu și nu în
apãrarea islamului. Abu Zaid ‘Amr bin ‘Abd Munaf Al-’Abdari a ridicat
stindardul, dar a fost omorât tot de Quzman. Un fiu de-al lui ăarhabil binHașim Al-’Abdari l-a înãlțat iarãși, dar a fost și el ucis de Quzman.
În final, zece stegari, toți fiind luptãtori din neamul ‘Abd Ad-Dar, au
fost anihilați. Vãzând cã nici unul din neamul ‘Abd Ad-Dar, dintre cei careau purtat steagul, nu a supraviețuit, un sclav de-al lor, Sauab, a venit sã-l
ridice. Sclavul s-a dovedit a fi mai demn de admirație, pentru vitejia și
dârzenia lui, decât foștii lui stãpâni. Sauab, sclavul, a continuat sã luptepânã când i-au fost tãiate mâinile. Atunci a îngenunchiat și a îmbrãțișat

233BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
steagul, l-a întins peste piept și gât, ca sã nu cadã la pãmânt, și a continuat
sã lupte cu hotãrâre pânã când a fost ucis. În același timp, repetaneîntrerupt: “O, Doamne, am fost oare iertat?” Dupã moartea sclavului
Sauab, steagul a cãzut la pãmânt și a rãmas acolo, cãci nu mai era nimeni
care sã-l poatã purta.
Așa cum am spus anterior, lupta mai aprigã era centratã în jurul
steagului, însã pe întreg câmpul de luptã aveau loc ciocniri nãprasnice.
Spiritul Credinței a învãluit rândurile musulmanilor, care se nãpusteauasupra idolatrilor asemenea unui potop distrugãtor care inundã totul,
distrugând fiecare barierã ce-i apare în cale. În ziua de Uhud, pe câmpul de
luptã se auzea: “Caut moartea! Caut moartea!” Acesta a fost motto-ul lordeclarat în Ziua de Uhud.
Abu Dujana, recunoscut dupã banda roșie pe care-o purta în jurul
capului, înainta, luptând cu sabia Mesagerului lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! El era hotãrât sã-i plãteascã prețul fãrã a
precupeți nici un efort. I-a omorât pe toți idolatrii care-i stãteau în cale,
împrãștiindu-le rândurile. Az-Zubair Al-’Auuam a spus:
“Am fost furios și descurajat când Mesagerul lui Allah a refuzat sã-mi
dea mie paloșul și i l-a dat lui Abu Dujana. Atunci mi-am spus: "Eu sunt
vãrul lui patern – vãrul mãtușii sale, Safiia – un quraiș și, pe lângã asta, euam fost primul care l-a cerut și, totuși, l-a ales pe el în locul meu. Jur pe
Allah, o sã-l urmãresc cum îl folosește". Așa cã l-am urmat și l-am vãzut
cum își scoate banda și o leagã în jurul capului. Când l-au vãzut astfel,"ajutoarele" au spus: "Abu Dujana a început sã poarte pamblica morții".
Atunci el a început sã strige: “Eu sunt acela care a fãcut prinsoare cu
prietenii mei apropiați când ne aflam sub un palmier pe versantul muntelui.Prinsoarea a fost sã nu lupt în coada rândurilor, ci, cu vitejie, sã lupt în
fruntea lor, mânat de sabia Mesagerului lui Allah.”
Nimeni nu stãtea în calea lui Abu Dujana fãrã a fi ucis. Printre idolatri
se afla unul a cãrui unicã țintã era sã-i lichideze pe musulmanii rãniți. În
timpul luptei, Abu Dujana s-a apropiat de acela și eu l-am implorat pe Allah
ca ei sã se angajeze în luptã. Asta au și fãcut. Dupã primele douã lovituride sabie, idolatrul l-a lovit pe Abu Dujana, dar el s-a ferit și sabia i-a
strãpuns scutul de piele. Acum, sabia idolatrului s-a înțepenit în el și
Abu Dujana l-a lovit la rândul sãu cu sabia și l-a omorât.
[1] În vâltoarea
[1] Ibn Hișam, 2/68,69.

234BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
luptei, el s-a repezit sã omoare o persoanã care-i incita pe dușmani sã lupte
împotriva musulmanilor. Vãzând cã Abu Dujana se îndreaptã spre ea,persoana respectivã a țipat și el și-a dat seama cã este o femeie. Abu
Dujana a iertat-o, spunând: “Respect prea mult paloșul Profetului pentru a-l
folosi pe o femeie”. Femeia era Hind bint ‘Utba.
Descriind aceeași întâmplare, Az-Zubair bin Al-’Auuam a spus: “L-am
vãzut pe Abu Dujana ridicând paloșul asupra capului unui idolatru, apoi l-a
tras de-o parte, lãsându-l în viațã. ăi eu mi-am spus: “Allah și MesagerulSãu știu mai bine de ce a procedat el astfel”.
[1]
Hamza bin ‘Abdul Muttalib a dat dovadã de minunate fapte de vitejie
împotriva forțelor inamice incomparabil superioare și a creat consternare șiconfuzie printre necredincioși. Eroii erau înlãturați din calea lui ca niște
frunze în bãtaia unui vânt puternic. Pe lângã aportul sãu efectiv adus la
anihilarea idolatrilor ce stãteau în apãrarea steagului, el a contribuit și maimult în lupta împotriva oamenilor de curaj și a renumiților cãlãreți. A fost
Voința lui Allah ca el sã fie ucis când a ajuns la apogeu. Nu a fost omorât
într-o luptã corp la corp pe câmpul de bãtaie, adicã pe calea obișnuitã pecare mor eroii, ci a fost asasinat la adãpostul unei perdele groase de
întuneric, așa cum era obiceiul sã fie omorâți oamenii nobili și generoși
care erau imposibil de învins într-o luptã cinstitã.
Asasinarea lui Hamza bin 'Abdul Muttalib ("Asadullah"
– "Leul lui Allah")
Asasinul lui Hamza, Uahși bin Harb, a descris modul în care l-a
omorât pe Hamza. El a spus: “Eram un sclav care lucra pentru Jubair bin
Mut’im, al cãrui unchi patern, Tu’aima bin Udai, a fost rãnit în Bãtãlia de laBadr, iar, atunci când quraișii au mãrșãluit spre Uhud, Jubair mi-a spus:
"Dacã-l ucizi pe Hamza, unchiul lui Muhammed, vei fi eliberat. Astfel cã am
plecat cu ceilalți spre Uhud”. El se descria astfel: “Eu sunt un pungaș bunla aruncatul suliței”. “ăi atunci când cele douã grupãri se luptau, eu am
pornit sã-l caut pe Hamza. L-am zãrit luptând în mijlocul oamenilor. Era ca
o cãmilã vãrgatã cu alb și negru, lovind puternic cu paloșul sãu, și nimeninu-i putea sta în cale. Pe Allah! Tocmai când mã pregãteam și încercam sã
prind ocazia potrivitã pentru a-l strãpunge cu sulița, ascunzându-mã uneori
[1] Ibidem, 2/69.

235BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dupã un copac sau o stâncã, în speranța cã va ajunge mai aproape și va fi
la îndemânã, am bãgat de seamã cã Siba’ bin ‘Abd Al-’Uzza se apropia deel. Când Hamza l-a observat, i-a spus: "Vino încoace! O, tu, fiu al celei ce
ciopârțește …!", pentru cã mama lui fãcea circumcizii. Apoi i-a aplicat o
puternicã loviturã cu sabia și i-a tãiat capul”.
Uahși a spus: “Atunci mi-am echilibrat sulița și am scuturat-o pânã
când am fost mulțumit de poziția ei și apoi l-am strãpuns pânã în stomac,
vârful suliței ieșindu-i între picioare. El a încercat sã se miște spre mine,dar a fost doborât de rana pe care o avea. L-am lãsat acolo cu sulița înfiptã
în mãruntaie, pânã ce a murit. Apoi m-am dus la el, mi-am tras sulița afarã
și m-am întors în tabãrã. Am rãmas acolo și nu m-am mai întors pe câmpulde luptã, pentru cã el era singurul pe care-l cãutam. L-am ucis doar ca
sã-mi rãscumpãr libertatea, așã cã, de îndatã ce m-am întors la Mekka, am
devenit un om liber”.
[1]
Situația revine sub control
Deși moartea lui "Asadullah" ("Leul lui Allah"), Hamza bin ‘Abdul
Muttalib, a fost o pierdere grea, musulmanii au deținut controlul deplin al
situației pe întregul câmp de luptã. În ziua aceea, Abu Bakr, ‘Omar bin
Al-Khattab, ‘Ali bin Abu Talib, Az-Zubair bin Al-Auuam, Mus’ab bin ‘Omair,Talha bin ‘Ubaidullah, ‘Abdullah bin Jahș, Sa’d bin Ar-Rabi’, Anas bin
An-Nadr și alții au luptat atât de înverșunat și cu așa o reușitã, încât au
înfrânt puternica voințã a idolatrilor și i-au risipit.
Devotamentul lui Hanzala
Unul dintre bravii luptãtori din acea zi a fost și Hanzala Al-Ghasil,
(adicã Hanzala bin Abu ‘Amir). Abu ‘Amir era chiar cãlugãrul care fusese
poreclit "Al-Fasiq" ("pãcãtosul desfrânat"), de care am amintit mai înainte.
Hanzala, care era proaspãt însurat, a pãrãsit patul nevestei pentru a luptape calea lui Allah. El a pornit de îndatã ce a auzit chemarea la Al-Jihad.
Când i-a înfruntat pe idolatri pe câmpul de luptã, el și-a croit calea
printre rândurile lor, pânã ce a ajuns la șeful lor, Abu Sufian Sakr bin Harbși aproape cã l-a omorât, dacã n-ar fi fost menit sã devinã un martir, fiindcã
[1] Ibn Hișam, 2/69-72; Sahih Al-Bukhari, 2/583.

236BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
în acel moment a fost vãzut de ăaddad bin Al-Asuad, care l-a rãnit de
moarte.
Contribuția arcașilor la bãtãlie
Grupul de arcași, pe care Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – îl plasase pe Muntele Arcașilor, avea
responsabilitatea sã administreze activitãțile de rãzboi, în favoarea armatei
musulmane. Cãlãreții mekkani, conduși de Khalid bin Al-Ualid, care eraajutat de Abu ‘Amir Al-Fasiq, au atacat de trei ori aripa stângã a armatei
musulmane, cu scopul de a zdrobi și a se infiltra apoi prin spate, pentru a
crea confuzie și dezordine în rândurile musulmanilor și a le cauza ulteriorînfrângerea. Însã, datoritã dexteritãții și eforturilor susținute ale arcașilor,
cele trei atacuri au fost contracarate.
[1]
Luptele au continuat cu înverșunare, musulmanii având control deplin
asupra tuturor acțiunilor militare, pânã când, într-un final, idolatrii au început
sã se clatine și sã se retragã, uitând definitiv de așa-zisa mândrie și
demnitate afectatã, iar steagul lor a fost cãlcat de picioarele luptãtorilor,fãrã ca vreunul sã aibã destul curaj pentru a-l ridica. Era ca și cum cei trei
mii de ostași luptaserã împotriva unei armate de treizeci de mii de
musulmani și nu doar a câteva sute, câți erau de fapt.
Ibn Ishaq a spus: “Atunci, Allah le-a oferit ajutor musulmanilor și ăi-a
întãrit promisiunea fațã de ei. Ei i-au urmãrit pe idolatri și i-au alungat din
tabãra lor. Fãrã îndoialã, a fost o înfrângere sigurã”.
Într-o versiune a lui ‘Abdullah bin Az-Zubair, tatãl sãu spusese: “Jur pe
Allah, îi urmãream pe servitorii lui Hind bint ‘Utba și ai prietenelor ei, fugind
cu veșmintele ridicate. Nimic nu ne oprea sã-i prindem”.
[2]
Într-o altã versiune, dupã Al-Bara’ bin ‘Azib, menționatã în "Sahih
Al-Bukhari", el a spus: “Când ne-am luptat cu ei, ei au fugit, iar femeile lor
erau vãzute alergând spre munți cu gleznele și picioarele dezgolite.[3]
Musulmanii i-au urmãrit pe dușmani, i-au trecut prin tãișul sabiei și le-au
confiscat bunurile.
[1] Fath Al-Bari, 7/346.
[2] Ibn Hișam, 2/77.[3] Sahih Al-Bukhari, 2/579.

237BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Greșeala fatalã a arcașilor
În timp ce mica armatã islamicã înregistra o a doua victorie absolutã
asupra mekkanilor, la fel de splendidã și glorioasã ca și cea de la Badr,
majoritatea arcașilor de pe versantul muntelui au comis o greșealã fatalã,care a bulversat întreaga situație și a constituit o sursã de pierderi serioase
pentru musulmani. Din cauza acestei greșeli, Profetul s-a aflat la un pas de
a fi ucis, ceea ce a lãsat o impresie foarte urâtã asupra numelui șidemnitãții pe care musulmanii o câștigaserã pe bunã dreptate în bãtãlia de
la Badr.
Am vorbit deja despre ordinele clare care au fost date arcașilor, de
a-și menține poziția, indiferent de cursul luptei. În ciuda acestor ordine
stricte și a avertismentului conducãtorului lor, ‘Abdullah bin Jubair,
patruzeci de arcași și-au pãrãsit posturile, îndemnați de zgomotul preatimpuriu al victoriei, precum și de lãcomia lumeascã pentru prãzile de
rãzboi.
[1] Ceilalți, nouã la numãr, împreunã cu șeful lor, ‘Abdullah, au
hotãrât sã respecte porunca Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – și sã rãmânã acolo unde se aflau, pânã primeau permisiunea
sã pãrãseascã locul sau erau uciși pânã la ultimul. Astfel, culmea a rãmas
neapãratã.
Khalid bin Al-Ualid a folosit aceastã șansã neașteptatã pentru a se
întoarce cu ușurințã în spatele rândurilor armatei musulmane și a-i învãlui.
Dupã ce i-au exterminat pe Ibn Jubair și grupul sãu, au cãzut în spatelemusulmanilor și cãlãreții sãi au strigat, semnalizând noua mișcare militarã.
Politeiștii s-au întors din nou sã-i atace pe musulmani. O femeie
idolatrã, ‘Umra bint ‘Alqama Al-Haritiia, a alergat la steagul ce zãcea lapãmânt, l-a ridicat și l-a înãlțat. Idolatrii s-au adunat în jurul steagului și
s-au chemat unii pe alții, pânã când i-au încercuit pe musulmani și s-au
ridicat din nou la luptã. Astfel, musulmanii au fost prinși între ciocan șinicovalã.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – se
afla atunci în mijlocul unui mic grup de luptãtori, nouã la numãr, în spatelearmatei
[2], urmãrind lupta și încurajându-i pe soldații musulmani. Khalid și
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/426.
[2] Sahih Muslim, 2/107.

238BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
oamenii lui l-au luat prin surprindere și l-au obligat sã aleagã între douã
variante:
a) sã fugã pentru a-și salva viața și sã-și abandoneze armata,
lãsând-o pradã dușmanului
b) sã acționeze cu riscul vieții sale, sã organizeze din nou rândurile
musulmanilor și sã-și croiascã drumul printre dealurile Uhud-ului, spre
armata încercuitã.
Înțelepciunea și curajul nepieritor și inegalabil al Mesagerului lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-au determinat sã aleagã a
doua variantã. Așadar, el a strigat cu tãrie, chemându-și tovarãșii: “Robi ai
lui Allah!” A fãcut acest lucru, deși era conștient cã vocea sa puternicãputea fi auzitã de idolatri, înainte ca musulmanii s-o audã. În aceastã
situație delicatã, el i-a chemat însã cu riscul vieții sale.
Într-adevãr, idolatrii l-au recunoscut și au ajuns înaintea musulmanilor
în locul în care el se afla.
Încercuirea musulmanilor a scos la ivealã trei categorii de oameni.
Primul grup era format din cei preocupați doar de ei înșiși și aceștia s-auînfricoșat atât de tare, încât au fugit. Ei au pãrãsit câmpul de luptã fãrã sã
știe ce s-a întâmplat cu ceilalți. Unii dintre aceștia au fugit chiar pânã la
Medina, iar alții au urcat pe munte.
Al doilea grup musulman era format din cei care s-au întors la luptã,
dar s-au amestecat atât de mult cu idolatrii, încât nu se mai puteau
recunoaște unul pe altul și, ca urmare a acestui fapt, unii dintre ei au fostuciși din greșealã. Al-Bukhari afirmã cã ‘A’ișa a spus: “În bãtãlia de la
Uhud, idolatrii au fost înfrânți. Atunci, Satana a strigat: “O, sclavi ai lui
Allah. Aveți grijã la spate (dușmanul se apropie pe la spate)”. ăi, atunci,cei care se aflau în fațã s-au întors și au luptat cu cei care se aflau în
spate."
Atunci, Hudaifa a vãzut cã tatãl sãu, ‘Al-Iaman, era pe punctul de a fi
omorât de alți musulmani, și a spus: “O, sclavi ai lui Allah! Aveți grijã!
Acesta este tatãl meu! Acesta este tatãl meu!”. ‘A’ișa – Allah sã fie
mulțumit de ea! – a spus: “Însã ei nu l-au lãsat, pânã ce nu l-au omorât”.Hudaifa a spus apoi: “Sã vã ierte Allah!” ‘Urua a spus: “Pe Allah, din acel
moment, Hudaifa a fost binecuvântat pânã la moartea sa."
[1] Aceasta, pentru
cã i-a iertat și a refuzat sã primeascã rãscumpãrare pentru moartea tatãlui
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/539, 2/581; Fath Al-Bari, 7/351,362,363.

239BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sãu, dorind ca acești bani sã fie cheltuiți pentru milostenii.
Acest grup a suferit din cauza consternãrii și a dezordinii ce s-a creat
între membrii sãi. Mulți dintre ei s-au pierdut și n-au știut încotro s-o apuce.
În aceste clipe dificile, ei au auzit pe cineva, strigând: “Muhammed a fost
ucis!” Aceastã veste i-a deconcertat și mai mult și aproape cã i-a scos dinminți. Moralul lor a cãzut și unii dintre ei au încetat sã mai lupte,
aruncându-și armele. Alții s-au gândit sã ia legãtura cu ‘Abdullah bin Ubai,
cãpetenia ipocriților, și sã-i cearã ajutorul, pentru a obține promisiunea luiAbu Sufian cã vor fi cruțați.
Anas bin An-Nadr a trecut pe lângã oamenii aceia care tremurau de
fricã și a întrebat: “Ce așteptați?” Ei au spus: “Mesagerul lui Allah a fostucis”. “Pentru ce mai trãiți dacã Muhammed a murit? Veniți și muriți pentru
ce a murit și Mesagerul lui Allah!” Apoi a adãugat: “O, Allah, îmi pare rãu
pentru ce au fãcut acești oameni (musulmanii) și jur sã mã dezic de ceeace au sãvârșit idolatrii”. Dupã aceea, a mers mai departe pânã ce s-a
întâlnit cu Sa’d bin Mu’ad, care l-a întrebat: “Încotro, Abu ‘Omar?” Anas a
rãspuns: “Ah, ce fin este parfumul Paradisului! Îl simt aici, în Uhud”. El acontinuat sã lupte împotriva idolatrilor pânã când a fost omorât. Nimeni în
afarã de sora lui nu i-a putut recunoaște cadavrul. Fusese tãiat și strãpuns
de peste optzeci de sãbii, sãgeți și suliți. Dupã ce bãtãlia s-a încheiat, eal-a recunoscut dupã vârful degetului.
[1]
Thabit bin Ad-Dahda a strigat dupã oamenii sãi, spunând: “O, neamuri
ale "ajutoarelor", chiar și dacã Muhammed a fost omorât, Allah este Veșnicși El nu moare niciodatã. Luptați în apãrarea Credinței voastre. Allah este
de partea voastrã și astfel veți fi învingãtori”. Un grup de "ajutoare" i s-a
alãturat și au ieșit cu toții, atacând unul dintre batalioanele de cãlãreți alelui Khalid. El și prietenii lui au luptat pânã la moarte.
[2]
Un emigrant a trecut pe lângã un "ajutor" care era mânjit de sânge și
a spus: “O, prietene! Ai aflat de uciderea lui Muhammed?” "Ajutorul" arãspuns: “Dacã Muhammed a murit, înseamnã cã și-a încheiat predarea
Mesajului. Așa cã luptã în apãrarea religiei tale!”
[3]
Cu asemenea îndrãznealã și încurajare, musulmanii și-au recãpãtat în
curând încrederea în sine, venindu-și în fire și renunțând la ideea de a se
[1] Zad al Ma’ad, 2/93,96; Sahih Al-Bukhari, 2/579.
[2] As-Sirah Al-Halabiia, 2/22.[3] Zad Al-Ma’ad, 2/96.

240BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
preda sau de a-l contacta pe ipocritul ‘Abdullah bin Ubai. Ei și-au luat
armele și s-au întors la luptã, încercând sã-și facã loc spre cartierulgeneral, mai ales cã vestea despre moartea Profetului se dovedise a fi
falsã. Vestea bunã i-a întãrit, i-a ajutat sã forțeze cu succes blocada
militarã și sã-și concentreze forțele într-un loc sigur, pentru a putea relualupta aprigã și neîndurãtoare împotriva politeiștilor.
Al treilea grup de musulmani era format din aceia cãrora nu le pãsa
de nimic altceva, decât de viața Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! În fruntea lor se aflau însoțitorii sãi notabili, precum Abu Bakr,
‘Omar bin Al-Khattab, ‘Ali bin Abu Talib și alții – Allah sã fie mulțumit de ei!
– care s-au grãbit cu un devotament fãrã egal sã-l apere pe Profet – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Cum celelalte grupuri de musulmani primeau loviturile idolatrilor și
rezistau cu stãruințã, lupta s-a întețit în jurul Mesagerului lui Allah, careavea doar nouã oameni pe lângã el. Am menționat deja cã atunci când
idolatrii au început sã-l învãluie, doar nouã persoane se aflau în jurul
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și, imediat ce el aînceput sã-i cheme pe musulmani: “Veniți! Eu sunt Mesagerul lui Allah!”,
idolatrii i-au auzit vocea și l-au recunoscut, așa cã s-au întors și l-au atacat
cu toatã forța, înainte ca vreunul dintre companionii sãi sã-i vinã în ajutor.
Între cei nouã musulmani și idolatri s-a încins o luptã violentã și
fioroasã, care a scos în evidențã dragostea neasemuitã, sacrificiul de sine,
curajul și eroismul soldaților musulmani.
Cu acceptul lui Anas bin Malik, s-a relatat cã Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – împreunã cu șapte "ajutoare"
și doi emigranți era prins în cursã când l-au atacat idolatrii. Mesagerul luiAllah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus atunci: “Cel
care-i respinge pe idolatri, va fi gãzduit în Paradis.” sau “Va fi însoțitorul
meu în Paradis.” Unul dintre "ajutoare" a pãșit înainte și a luptat cu idolatriipânã la moarte, pentru apãrarea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! Atunci, ei l-au atacat din nou pe Mesager. Aceeași situație a
fost repetatã iarãși și iarãși, pânã când toate cele șapte "ajutoare" au fostomorâte. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a
spus celor doi însoțitori quraiși: “Nu le-am fãcut dreptate tovarãșilor
noștri”.
[1]
[1] Sahih Muslim, 2/107

241BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Ultimul dintre cele șapte "ajutoare" a fost ‘Amara bin Yazid bin As-
Sakan, care a continuat sã lupte pânã când rãnile l-au copleșit și a cãzutmort.
[1]
Cea mai anevoioasã orã din viața Profetului
Dupã cãderea lui Ibn Sakan, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãmas singur, doar cu cei doi quraiși.
Într-o versiune dupã Abu ‘Uthman – autorizatã în "As-Sahihain" – el a spus:“În momentul acela nu mai era nimeni cu Profetul, în afarã de Talha bin
‘Ubaidulla și Sa’d bin Abu Uaqqas.
[2] Aceasta a fost cea mai anevoioasã și
periculoasã orã pentru Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!,dar a constituit o șansã excelentã pentru idolatri care s-au folosit de ea. Ei
și-au concentrat atacul asupra Profetului și așteptau nerãbdatori sã-l
omoare.
‘Utba bin Abu Uaqqas l-a lovit cu pietre. Una dintre pietre l-a lovit în
fațã și i-a atins incisivul drept inferior, Ruba’iia (dintele ce se aflã între
canin și frontal). Buza inferioarã i-a fost zdrobitã. A fost atacat și de‘Abdullah bin ăihab Az-Zuhri, care i-a rãnit fruntea. ‘Abdullah bin Qami’a
("Qami’a" înseamnã "femeie dezonoratã"), care era un cãlãreț încãpãțânat și
puternic, l-a lovit cu violențã cu paloșul în umãr, și acea loviturã, deși nu afost suficient de puternicã pentru a penetra cele douã armuri, l-a durut pe
Profet mai bine de o lunã. Apoi, i-a mai aplicat o loviturã puternicã peste
obraz. A lovit cu atâta forțã, încât douã inele din coiful sãu de zale i-aupãtruns în obrazul sfânt. “Primește lovitura asta din partea mea. Eu sunt Ibn
Qami’a!", a spus el în timp ce-l izbea pe Mesager cu paloșul. În timp ce-și
ștergea sângele ce-i șiroia pe fațã, Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãspuns: "Aqma’aka Allah!" (“Îl implor pe
Allah sã te umileascã”).
[3] În "Al-Bukhari" se afirmã cã incisivul i s-a rupt,
capul îi era julit, iar el a început sã-și șteargã sângele, spunând: “Mãîndoiesc cã vor putea sã prospere și sã aibã succes acei oameni care au
rupt incisivul și au tãiat fața Profetului, tocmai lui, cel care-i cheamã sã se
închine lui Allah!” În legãturã cu acest incident, Allah Atotputernicul a trimisun verset coranic, care spune:
[1] Ibn Hișam, 2/81
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/527, 2/581[3] Fath Al-Bari, 7/373,366.

242BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
“Tu, [Muhammed,] nu ai nici un amestec în aceasta; fie cã El
primește cãința lor, fie cã îi pedepsește, pentru cã ei sunt într-adevãr
nelegiuiți” [3:128][1]
At-Tabarani afirmã cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a spus: “Mânia lui Allah este mare asupra celor ce mânjesc
fața Mesagerului Sãu”, apoi a pãstrat tãcerea și, în scurt timp, a reluat:
“O, Allah, iartã poporul meu, fiindcã nu știe ce face.” [2]
În "Sahih Muslim" se afirmã cã Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus: “Stãpâne al meu, iartã poporul
meu, fiindcã nu știe ce face.” [3]
În "Aș-ăifa" – o carte dupã ‘Aiad Al-Qadi – se relateazã cã Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus: “O, Allah, cãlãuzește
poporul meu, fiindcã nu știe ce face.” [4]
Se știe cu certitudine cã scopul lor principal era uciderea Profetului,
însã cei doi quraiși, Sa’d bin Abu Uaqqas și Talha bin ‘Ubaidullah, au arãtat
un curaj extraordinar și au luptat atât de aprig și cu atâta îndrãznealã încât,deși erau numai doi, au reușit sã-i opreascã pe idolatrii, înainte ca aceștia
sã-și atingã scopul. Ei erau unii dintre cei mai pricepuți arcași arabi și au
luptat în apãrarea Mesagerului lui Allah, pânã când întreaga trupã aidolatrilor a fost pusã pe fugã.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a
golit tolba de sãgeți și i-a spus lui Sa’d bin Abu Uaqqas: “Trage o sãgeatã,Sa’d. Țin la tine mai mult decât la mama și la tatãl meu."
[5] Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – nu-și pomenise niciodatã pãrinții, în
afarã de cazul lui Sa’d – un privilegiu acordat acestuia pentru îndemânareasa.
[6]
Într-o versiune dupã Jabir, culeasã de An-Nasa’i, referitoare la
atitudinea lui Talha bin ‘Ubaidullah fațã de gloata de idolatri din jurul
Mesagerului lui Allah, când lângã acesta erau doar câteva "ajutoare", se
spune: ”Când idolatrii au ajuns la el, Mesagerul lui Allah a spus: “Cine neva apãra de nedreptatea lor? Cine va lupta împotriva lor?” Talha a rãspuns:
“Eu voi fi acela.”
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/582; Sahih Muslim, 2/108.
[2] Fath Al-Bari, 7/373.
[3] Sahih Muslim, 2/108.[4] Aș-Shifa’, 1/81
[5] Sahih Al-Bukhari, 1/407, 2/580,581.
[6] Ibidem, 1/407, 2/580,581.

243BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Atunci, Jabir a menționat cum "ajutoarele" au intrat în luptã și au fost
uciși unul câte unul, într-un fel asemãnãtor versiunii lui Muslim: “Când toate"ajutoarele" au fost ucise, Talha a intrat în luptã, luptând cu îndârjire pânã
când a fost rãnit la mânã, degetele fiindu-i tãiate. El a spus: “Sã fie tãiate!"
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a precizat: "Dacã ai fispus: "În numele lui Allah!", îngerii te-ar fi ridicat de la pãmânt, chiar sub
ochii oamenilor.” Apoi a spus: “Allah i-a alungat pe idolatri de lângã ei”.
[1]
În "Al-Iklil", o carte dupã Hakim, se afirmã cã Talha a primit treizeci și cinci
sau treizeci și nouã de rãni, iar degetele (degetul mare și arãtãtorul) i-au
fost paralizate.[2]
Într-o versiune dupã Qais bin Abu Hazim, culeasã de Al-Bukhari, se
spune: “Am vãzut mâna lui Talha paralizatã. Era așa din cauzã cã în bãtãlia
de la Uhud l-a apãrat cu ea pe Profet."[3]
At-Tirmidhi a afirmat cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a spus apoi despre Talha: “Cel care dorește sã vadã un martir
umblând pe pãmânt, sã se uite la Talha bin ‘Ubaidullah."[4]
Abu Da’ud At-Taialisi, cu acceptul ‘A’ișei – Allah sã fie mulțumit de
ea!, a spus: “Oricând se vorbea despre bãtãlia de la Uhud, Abu Bakr
spunea: "Aceea a fost ziua (bãtãlia) lui Talha!"[5] Abu Bakr a recitat un vers
poetic despre el: "O, Talha bin ‘Ubaidullah! Paradisul ți se cuvine așa cumse cuvine cãprioarei sã bea din apa de izvor".
[6] În acele circumstanțe
dificile și delicate, Allah Preînaltul a trimis Ajutorul Sãu invizibil.
Într-o versiune dupã Sa’d, culeasã și autorizatã în "Sahih"-ul lui
Al-Bukhari și cel al lui Muslim, se spune: “L-am vãzut în ziua de la Uhud
pe Mesagerul lui Allah, însoțit de doi oameni îmbrãcați în alb, care-l apãrau
cu dârzenie. N-am mai vãzut niciodatã ceva asemãnãtor, nici înainte deUhud, nici dupã aceea”. Într-o altã versiune, se spune: “El vrea sã spunã cã
erau îngerii Gavriil și Mihail”.
[7]
Toate acele evenimente s-au petrecut într-o clipã. Dacã însoțitorii de
elitã ai Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – ar fi realizat
[1] Fath-al-Bari, 7/361; An-Nasa’i, 2/52,53.
[2] Ibidem, 7/361.
[3] Sahih Al-Bukhari, 1/527; 2/581.[4] Mișkat, 2/566; Ibn Hișam, 2/86.
[5] Fath Al-Bari, 7/361.
[6] Mukthasar Tarikh Damișq, 7/82[7] Sahih Al-Bukhari, 2/580.

244BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
imediat gravitatea situației, ei i-ar fi sãrit îndatã în ajutor și nu l-ar fi lãsat
sã capete aceste rãni.
Din nefericire, au ajuns acolo dupã ce Mesagerul lui Allah fusese deja
rãnit, iar șase dintre "ajutoare" fuseserã ucise, în timp ce al șaptelea se
clãtina sub ploaia de lovituri și lupta cu disperare în apãrarea Profetului- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Oricum, de îndatã ce au ajuns,
l-au înconjurat pe Profet cu trupurile și armele lor și au fost destul de ageri
pentru a-i împiedica pe dușmani sã ajungã pânã la el. Primul care s-a întorssã dea ajutor a fost camaradul sãu de peșterã, Abu Bakr As-Siddiq
– Allah sã fie mulțumit de el!
Într-o relatare a ‘A’ișei – Allah sã fie mulțumit de ea!, înregistratã în
cartea "Sahih" a lui Ibn Hibban, ea a povestit cã Abu Bakr spusese:
“În Ziua Uhud, când Profetul a fost lãsat în urmã, eu am fost primul care
s-a întors dupã acesta și, vãzând pe cineva lângã el, mi-am spus: "Aș vreasã fie Talha. Țin la el mai mult decât la pãrinții mei. O, Allah, sã fie Talha!
Țin la el mai mult decât la pãrinții mei." Pe drum, am fost depãșit de Abu
‘Ubaida bin Al-Jarra, care se mișca mai ușor ca o pasãre. Am alergatîmpreunã sã-l apãrãm pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
L-am gãsit acolo pe Talha care suferea din cauza unor rãni grave. Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus: “Aveți grijã de fratelevostru. Fapta lui l-a îndreptãțit pentru un lãcaș în Paradis”. Am observat cã
douã inele din coiful de zale i se înfipseserã în obraz. Așa cã m-am grãbit
sã i le scot, dar Abu’Ubaida m-a rugat: “În numele lui Allah, te implor, AbuBakr, lasã-mã sã le scot eu”. Temându-se sã nu-l rãneascã pe Profet, el a
început sã tragã foarte încet cu dinții și cu multã atenție unul dintre cele
douã inele. Apoi, tot cu dinții, sãgeata. Din aceastã cauzã și-a pierdut undinte din fațã. Atunci eu am început sã scot cel de-al doilea inel, dar Abu
‘Ubaida m-a rugat sã n-o fac, zicând: "Abu Bakr, te conjur pe Allah, sã mã
lași pe mine s-o fac." El a tras și al doilea inel foarte încet și cu grijã,pânã când l-a scos. Mesagerul lui Allah a spus: "Aveți grijã de fratele
vostru. El a dovedit cã meritã sã fie primit în Paradis". Ne-am apropiat de
Talha sã-l oblojim și am vãzut cã primise cam zece lovituri de sabie.
[1]
Acest lucru demonstra dârzenia și eficiența de care dãduse dovadã Tahla în
ziua aceea."
În acele momente dificile, un grup de eroi musulmani s-a adunat în
[1] Zad al-Ma’ad, 2/95.

245BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
jurul Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, alcãtuind un scut
de apãrare împotriva idolatrilor. Printre ei se aflau: Abu Dujana, Mus’ab bin‘Omair, ‘Ali bin Abu Talib, Sahl bin Hanif, Malik bin Sinan, tatãl lui Abu
Sa’id Al-Khudri, Umm ‘Amara, Nusaiba bint Ka’b Al-Maziniia, Qataba bin
An-Nu’man, ‘Omar bin Al-Khattab, Hatib bin Abu Balta’a și Abu Talha.
Numãrul idolatrilor creștea constant și, în mod normal, atacurile lor
erau mai puternice. Presiunea lor crescuse în așa mãsurã încât Mesagerul
lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a cãzut într-una dingropile-capcanã, sãpate de Abu ‘Amir Al-Fasiq. El s-a zgâriat la genunchi și
‘Ali l-a ajutat, prinzându-l de mânã și trãgându-l în sus. Talha bin
‘Ubaidullah l-a ținut în poala sa pânã când a fost în stare sã se ridice.
Nafi’ bin Jubair a spus: "Am auzit un emigrant, spunând: “Am
participat la bãtãlia de la Uhud și am privit cum erau aruncate sãgeți din
toate pãrțile înspre Profet. Totuși, nici una nu l-a atins." Abdullah bin ăihabAz-Zuhri a spus: “Condu-mã la Muhammed! Jur pe Allah cã dacã nu l-aș
ucide, n-aș mai spera sã rãmân în viațã”. Deși Mesagerul lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era lângã el și era și singur, el nu l-aobservat. Safuan, un politeist de-al lui, l-a condamnat cã nu și-a transformat
vorbele în fapte, dar ‘Abdullah a jurat cã nu l-a vãzut pe Profet și a adãugat
cã el ar putea fi imun la atentatele lor asupra vieții lui. El a mai spus cãpatru dintre ei juraserã sã facã o nouã încercare de a-l ucide, dar, și
aceasta, fãrã nici un rezultat."
[1]
Musulmanii au dat dovadã de un eroism nemaiîntâlnit și sacrificii
minunate. De exemplu, Abu Talha l-a apãrat cu trupul sãu pe Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și și-a folosit pieptuldrept scut împotriva sãgeților inamice. Anas a relatat cã în Ziua Uhud, când
oamenii s-au împrãștiat de lângã Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!, Abu Talha era un arcaș foarte priceput, care trãgea cu sãgeataatât de puternic, încât în ziua aceea a rupt douã sau trei arcuri. Când
cineva care avea o tolbã plinã de sãgeți trecea pe acolo, Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – îi spunea: “Dã-i sãgețile lui AbuTalha”. Apoi, când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
îi urmãrea pe oameni trãgând cu sãgeata, Abu Talha îi spunea: “I-aș
sacrifica pe mama și pe tatãl meu pentru siguranța ta. Nu merge prea
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/97.

246BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
aproape sã nu te nimereascã vreuna dintre sãgețile lor. Mai bine aș muri
decât sã te vãd rãnit”.[1]
Abu Dujana stãtea în fața Mesagerului lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – pentru a-l proteja de sãgeți cu spatele lui.
Hatib bin Balta’a l-a urmãrit pe ‘Utba bin Abu Uaqqas, cel care-i rupsese undinte Profetului, l-a lovit cu sabia, i-a spart capul și i-a luat iapa și sabia.
Sa’d bin Abu Uaqqas ar fi dorit sã-l omoare pe fratele sãu, ‘Utba, dar n-a
putut. Oricum, acesta a fost ucis de Hatib.
Sahl bin Hanif, un erou arcaș, care a jurat sã moarã pentru cauza lui
Allah, a jucat și el un rol important în groaznica bãtãlie de la Uhud.
Însuși Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
– a folosit arcul și sãgețile. Într-o relatare a lui Qatada bin An-Nu’man se
spune cã Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a tras atât de multe sãgeți, încât cele douã capete ale arcului sãu s-auaplatizat. Qatada bin An-Nu’man a decis sã rãmânã alãturi de el pentru
totdeauna. În ziua aceea, a fost atât de grav rãnit la un ochi, încât acesta i
s-a rostogolit pe obraz. Însã, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvântezeși sã-l miluiascã! – l-a așezat cu mâna lui înapoi în orbitã și, de îndatã,
Qatada a început sã vadã cu acest ochi mult mai clar și mai pãtrunzãtor
decât cu celãlalt.
Tot în ziua aceea ‘Abdur Rahman bin ‘Auf a continuat sã lupte pânã
când i-a fost zdrobit maxilarul. El a cãpãtat peste douãzeci de rãni, dintre
care unele în picior, rãni care în final l-au doborât.
Malik bin Sinan, tatãl lui Abu Sa’id Al-Khudri, a supt tot sângele de
pe obrazul Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, pânã l-a
curãțat. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus:“Scuipã-l!”, dar Malik a spus: “Pe Allah, nu-l voi scuipa niciodatã”. Apoi s-a
întors la luptã și Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a
spus: “Cel care vrea sã vadã pe unul dintre locuitorii Paradisului, sã se uitela acesta”. De îndatã ce s-a întors la luptã, el a fost ucis în vâltoarea
bãtãliei.
Umm ‘Amara a participat și ea la luptã. Ea l-a înfruntat în luptã pe
Ibn Qami’a și a cãpãtat o ranã ușoarã la umãr, dar, în același timp, și ea
l-a lovit cu sabia de mai multe ori. El însã a supraviețuit deoarece purta
douã armuri. Cu toate acestea, ea a continuat sã lupte, pânã când a
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/581.

247BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
cãpãtat douãsprezece rãni.
La rândul sãu, Mus’ab bin ‘Umair a luptat aprig pentru a-l apãra pe
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – de atacurile lui Ibn
Qami’a și de prietenii lui.
El ținea steagul cu mâna dreaptã. Pe parcursul luptei, mâna i-a fost
tãiatã, așa cã a apucat steagul cu mâna stângã, însã și aceasta i-a fost
tãiatã și atunci a îngenunchiat și l-a acoperit cu pieptul și gâtul. În acel
moment, Ibn Qami’a l-a ucis, confundându-l cu Mesagerul lui Allah – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, fiindcã semãnau la înfãțișare. Atunci,
Ibn Qami’a a început sã strige cã Muhammed a fost ucis.
[1]
De îndatã ce Ibn Qami’a a anunțat aceastã veste îngrozitoare,
consternarea s-a rãspândit printre adepții lui Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și moralul lor a avut mult de suferit.
Acest zvon a avut un impact negativ asupra musulmanilor. Asalturilepoliteiștilor s-au domolit, fiindcã ei au ajuns cu adevãrat sã creadã cã și-au
atins scopul final, așa cã s-au întors sã desfigureze cadavrele.
Dupã ce a fost ucis Mus’ab, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a predat steagul lui ‘Ali bin Abu Talib.
‘Ali și tovarãșii sãi au continuat sã lupte cu mult curaj și sã dea minunate
exemple de eroism și vitejie atât în apãrare, cât și în atac.
Apoi Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
s-a îndreptat spre armata sa încercuitã. Ka’b bin Malik, care l-a recunoscut
primul pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – în timp ceacesta se apropia, a strigat cât de tare a putut: “O, popor de musulmani,
bucurați-vã! Mesagerul lui Allah este aici”. Dar Mesagerul lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a fãcut semn sã tacã, pentru capoziția sa sã nu fie localizatã de idolatri. Imediat ce au auzit strigãtul,
musulmanii au alergat spre locul de unde se auzise acesta. Acolo se
gãseau în jur de treizeci de companioni, toți așezați în jurul Profetului- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Împreunã cu aceștia,
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a început
sã plãnuiascã retragerea spre dealurile din apropiere.
Ostilitãțile dușmanilor au devenit din ce în ce mai aprige, cu intenția
de a împiedica retragerea musulmanilor. Eforturile lor, însã, s-au dovedit a fi
inutile, datoritã dârzeniei și eroismului leilor islamici.
[1] Ibn Hișam, 2/73, 80-83; Zad Al-Ma’ad, 2/97.

248BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
‘Uthman bin ‘Abdullah bin Al-Mughira, unul dintre cãlãreții inamici,
a înaintat spre Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, spunând:“Ori îl ucid pe Muhammed, ori voi fi ucis”. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a pornit sã-l înfrunte, dar iapa lui s-a
împotmolit în niște gropi și nu a mai putut ajunge.
Atunci, Al-Harith bin As-Simma s-a luptat cu dușmanul și l-a lovit cu
paloșul în picior, schilodindu-l. Apoi l-a lichidat, i-a luat armele și i le-a
înmânat Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Mai târziu, un alt cãlãreț, ‘Abdullah bin Jabir, l-a atacat pe Al-Harith
bin As-Simma și l-a izbit cu paloșul în umãr. El a fost dus în tabãra
musulmanilor, suferind de rãni grave. Oricum, idolatrul acela n-a scãpat demoarte, fiindcã Abu Dujana, aventurierul cu bandã roșie pe cap, l-a izbit cu
putere și i-a tãiat capul.
În timpul acestei lupte fioroase, pe musulmani i-a copleșit o dorințã de
a dormi. Aceasta semnifica siguranța și liniștea ajutorului lui Allah cãtre
sclavii Sãi musulmani, dupã cum amintește și Coranul, în acest context.
Abu Talha a spus: “Am fost unul dintre cei posedați de dorința de a dormi înZiua Uhud. În ziua aceea, paloșul mi-a cãzut din mânã de mai multe ori.
A cãzut iarãși și iarãși, dar eu tot l-am ridicat”.
[1]
În final, musulmanii s-au retras în ordine, cu mare îndrãznealã și
curaj, la adãpostul muntelui Uhud. Apoi, restul armatei i-a urmat spre acel
refugiu. Așadar, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a
dat dovadã de mult mai multã înțelepciune decât Khalid bin Al-Ualid.
Ibn Ishaq a relatat: “Când Mesagerul lui Allah se îndrepta spre colinã,
el a fost urmãrit de Ubai bin Khalaf, care spunea: “Unde este Muhammed?Ori îl omor, ori voi fi omorât”. Tovarãșii lui Muhammed au spus: “O, Mesager
al lui Allah, ai ceva împotrivã dacã unul dintre noi luptã cu el?” Dar
Mesagerul lui Allah a spus: “Lãsați-l!”, iar, când el s-a apropiat mai mult,
Mesagerul lui Allah a luat sabia lui Al-Harith bin As-Simma. El a fost
cuprins de un fior atât de putrenic, încât i-a împrãștiat în toate direcțiile pe
toți cei din jurul lui, cu violențã și impulsivitate. Apoi s-a întors spre el, i-a
zãrit clavicula prin deschizãtura largã a armurii din zona gâtului și l-a lovit
chiar în locul acela. Efectul loviturii a fost atât de puternic, încât l-a fãcut
sã se rostogoleascã de pe cal de mai multe ori. Când s-a întors la quraiși,
aceștia au observat cã el avea doar o micã zgârieturã la gât. Când sângele
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/582.

249BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
a început sã curgã abundent, el a spus: “Pe Allah, Muhammed m-a omorât”.
Când l-au auzit cã spune asta, ei au zis: “Pe Allah, ți-e fricã de
moarte. Pe Allah, ești posedat de diavol”. El a rãspuns: “El îmi spusese
deja când eram în Mekka: “Te voi ucide”. Pe Allah, și dacã (numai) m-ar fi
scuipat, m-ar fi ucis”.
În cele din urmã, dușmanul lui Allah și-a dat ultima suflare într-un loc
numit Sarif, în timp ce-l duceau înapoi la Mekka”.[1]
Într-o versiune dupã Abdul-Asuad, culeasã de la ‘Urua, se spune: "El
mugea ca un taur și spunea: “Jur pe Cel în Mâna Cãruia se aflã sufletul
meu cã dacã durerea pe care o simt acum ar cuprinde poporul lui Al-Majaz,
i-ar omorî pe toți”.[2]
În timp ce Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – se retrãgea pe munte, o stâncã i-a blocat calea. Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a încercat sã urce pe ea, dar,
din cauza armurii grele pe care o purta și fiindcã era grav rãnit, n-a putut.
Talha s-a așezat repede într-o poziție care i-a permis Profetului – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã se urce pe umerii lui. Apoi l-a
ridicat și el a reușit sã se urce pe stâncã. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus atunci: “Dupã acest gest, Talha
este ales pentru Paradis”.[3]
Când Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
și-a stabilit comandamentul central pe colinã, idolatrii au lansat ultimul atacasupra musulmanilor.
Ibn Ishaq a relatat cã: “În timp ce Mesagerul lui Allah se afla în drum
spre colinã, un grup quraiș de elitã a urcat pe munte. Ei erau conduși deKhalid bin Al-Ualid și Abu Sufian. Atunci, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a implorat pe Domnul sãu, spunând:
“O, Allah, fie ca idolatrii sã nu fie mai sus, în poziție sau putere, decât noi,musulmanii”. Atunci ‘Omar bin Al-Khattab și câțiva dintre emigranți au
luptat cu idolatrii și i-au alungat de pe munte”.
[4]
În "Al-Maghazi", o carte de Al-Umaui, se afirmã cã idolatrii au urcat
pe munte și Mesagerul lui Allah -Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã-
[1] Ibn Hișam, 2/84; Zad Al-Ma'ad, 2/97.
[2] Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.250.
[3] Ibn Hișam, 2/86.[4] Ibn Hișam, 2/86.

250BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
i-a spus lui Sa’d: “Alungã-i!”, iar acesta a zis: “Cum pot sã-i alung de unul
singur, fãrã sã mã ajute nimeni”. Însã, Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – a repetat același lucru de trei ori. Sa’d a
scos atunci o sãgeatã din tolbã, a tras într-unul dintre ei și l-a omorât. El a
spus: “Atunci am luat altã sãgeatã, despre care știam cã este bunã, și amtras într-altul. Apoi, am luat-o pe cea de-a treia și l-am omorât și pe
acesta. Drept urmare, ei au coborât de pe munte. Eu mi-am spus: "Aceasta
trebuie sã fie o sãgeatã binecuvântatã." și am pus-o în tolbã. A pãstrat-o cuel pânã la moarte, iar copiii sãi au pãstrat-o tot timpul cu sfințenie.
[1]
Mutilarea martirilor
Acesta a fost ultimul atac al idolatrilor împotriva Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! Fiind aproape siguri de moartea lui, idolatrii
s-au retras în tabãra lor și au început pregãtirile de întoarcere la Mekka.Unii dintre ei s-au apucat sã-i mutileze pe musulmanii uciși, iar femeile lor
au fãcut același lucru. Atât femeile, cât și bãrbații au tãiat urechile,
nasurile și organele genitale ale martirilor, apoi le-au spintecat burțile. Depildã, Hind bint ‘Utba a tãiat ficatul lui Hamza și a început sã-l mestece,
apoi l-a scuipat. De asemenea, ea a fãcut din urechile și nasurile
musulmanilor brãțãri pentru glezne și coliere.
[2]
În ultimele douã ore de luptã au apãrut douã incidente, care au
dezvãluit cu siguranțã cât de departe erau în stare sã meargã musulmanii
cu lupta și sacrificiul pe calea lui Allah. Acestea au fost:
1. Ka’b bin Malik a spus: "Eu sunt unul dintre musulmanii care au
luptat la Uhud și am fost martor la barbaria cu care politeiștii au mutilat
cadavrele, dar am plecat fiindcã nu am mai putut suporta. Apoi am vãzut unidolatru voinic, care era înarmat și trecea printre musulmani, spunând:
“Adunați-i la un loc și puneți-i la fel cum sunt puse și mãcelãrite oile”. De
asemenea, am vãzut un musulman înarmat care-l aștepta. M-am îndreptatspre ei, pânã când am ajuns în spatele lui. Comparându-i, mi-am dat seama
cã necredinciosul era și mai bine înarmat, și mai zdravãn ca înfãțișare decât
celãlalt. Am continuat sã-i urmãresc pânã când s-au angajat în luptã.Musulmanul s-a repezit la necredincios cu sabia, pe care i-a coborât-o pânã
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/95.
[2] Ibn Hișam, 2/90.

251BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
la șold, spintecându-i-l în douã. Când musulmanul și-a descoperit fața, a
spus: “Ce pãrere ai, Ka’b? Eu sunt Abu Dujana”.[1]
2. Dupã ce lupta s-a încheiat, câteva femei musulmane au venit pe
câmpul de luptã. Anas a spus: "Am vãzut-o pe A’ișa bint Abu Bakr
împreunã cu Umm Sulaim. Veșmintele lor erau ridicate, așa cã le-am pututvedea gleznele. Ele cãrau burdufuri cu apã pe umeri și le dãdeau oamenilor
sã bea.
[2] Apoi le umpleau din nou și se întorceau." ‘Omar a spus: “În Ziua
Uhud, Umm Salit ne aducea apã cu burduful”.[3]
Umm Aiman, una dintre femeile musulmane, când i-a vãzut pe
luptãtorii musulmani învinși intrând în Medina, a început sã le arunce cu
praf în fațã, spunând mustrãtor: “Iatã o roatã de tors, luați-o și renunțați sãmai purtați sãbii”. Apoi ea a alergat pe câmpul de luptã. Acolo le-a dat
celor rãniți apã sã bea. Hibban bin Al-’Arqa a tras în ea cu o sãgeatã și ea
a cãzut la pãmânt cu poalele ridicate. Vãzând asta, dușmanul lui Allah aizbucnit în râs. Aceastã imagine l-a înfuriat pe Mesagerul lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, așa cã i-a dat lui Sa’d bin Abu
Uaqqas o sãgeatã cãreia îi lipsea vârful și a spus: “Trage sãgeata!” Sa’d atras și sãgeata a strãpuns gâtul idolatrului. El s-a prãbușit și anumite pãrți
ale corpului i s-au dezvelit. Sa’d a rãzbunat-o pe femeie și Allah a rãspuns
la rugãmintea ei.
[4]
De îndatã ce Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a ajuns la trecãtoare, ‘Ali bin Abu Talib a mers și și-a umplut
cu apã din Al-Mihras plosca. Se spune cã aceasta (Al-Mihras) este o piatrãde formã concavã ce conține multã apã. De asemenea, se spune cã este un
izvor de apã din muntele Uhud. Oricum, ‘Ali i-a adus Mesagerului lui Allah
sã bea din apa aceea. Din cauza cã mirosea urât, el a refuzat sã bea șidoar și-a spãlat sângele de pe fațã și și-a turnat puținã pe cap, spunând:
"Mânia lui Allah este cumplitã asupra celor care au mânjit de sânge fața
Mesagerului Sãu."
[5]
Sahl a spus: “Pe Allah, știu și cine a spãlat rana Mesagerului lui
Allah și cine i-a turnat apã și cu ce substanțe a fost oblojitã rana lui. Fiica
sa, Fatima, a spãlat-o, în timp ce ‘Ali i-a turnat apã din ploscã."
[1] Al-Bidaia uan Nihaia, 4/17.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/403, 2/581.
[3] Ibidem, 1/401.
[4] As-Sirat Al-Halabiia, 2/22.[5] Ibn Hișam, 2/85.

252BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Când Fatima și-a dat seama cã apa a întețit sângerarea, a luat o
bucatã de velințã din fir de pai, a ars-o puțin, a presat-o pe ranã șisângerarea s-a oprit.
[1]
Muhammed bin Maslama i-a adus apã proaspãtã sã bea. Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a bãut și l-a rugat pe Allahsã-l binecuvânteze.
[2]
Din cauza rãnilor destul de grave, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și companionii lui s-au așezat pentrurugãciune, și la fel au fãcut și ceilalți musulmani.
[3]
Când idolatrii și-au încheiat pregãtirile de plecare, Abu Sufian a urcat
pe munte și a strigat: “Muhammed se aflã printre voi?” Ei nu i-au rãspuns.Atunci el a întrebat: “Ibn Abu Quhafa (Abu Bakr) se aflã printre voi?” Nu i
s-a rãspuns. El a întrebat din nou: “Omar bin Al-Khattab se aflã printre
voi?”, însã nici acum nu a primit rãspuns, fiindcã Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a interzis sã rãspundã. El a întrebat
doar de cei trei, deoarece atât el, cât și oamenii sãi știau prea bine cã
mișcarea islamicã depindea într-o mare mãsurã de acești bãrbați. Apoi, AbuSufian a spus: “Noi v-am ușurat de grija celor trei”. ‘Omar nu s-a putut
abține sã nu vorbeascã și a spus: “O, dușman al lui Allah, îți spun cã
aceștia de care vorbești încã trãiesc. Allah i-a salvat pe cei pe care-iurãști”. Abu Sufian a rãspuns: “Mutilarea morților voștri este un lucru pe
care nu eu l-am poruncit, însã nu mi-a displãcut”. Apoi a strigat: “Idolul
Hubal este mãreț!” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -i-a întrebat: “De ce nu rãspundeți?”, însã ei au zis: “Ce sã spunem?”
“Spuneți: Allah este Cel mai Mãreț, mai Înalt și mai Puternic”.
El a spus: “Idolul ’Uzza este al nostru, dar voi nu aveți nici un ‘Uzza”.
Din nou, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a întrebat:
“De ce nu rãspundeți?” “Ce sã spunem?” au întrebat ei. El a spus: “Spuneți:
Allah este Protectorul nostru, dar voi nu aveți nici un protector”.
Abu Sufian a spus: “Fapte bune! Ziua de azi e o rãzbunare pentru
Ziua Badr. Acum, pentru atunci. În rãzboi, victoria este schimbãtoare”.
Rãspunsul lui ‘Omar a fost: “Nu. Nu este același lucru. Morții noștri suntprimiți în Paradis, însã ai voștri merg în Iad."
Atunci, Abu Sufian a spus: “Vino încoace, ‘Omar!” Mesagerul lui Allah
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/584.
[2] As-Sirat Al-Halabiia, 2/30[3] Ibn Hișam, 2/87.

253BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
a zis: “Mergi și vezi ce vrea”. El s-a dus. Abu Sufian l-a rugat: “Te implor în
Numele lui Allah sã-mi spui adevãrul: l-am ucis sau nu pe Muhammed?”‘Omar a spus: “Pe Allah, nu! Chiar acum el ascultã cuvintele tale”. Atunci,
Abu Sufian a zis: “Pentru mine, tu ești mai sincer și mai de încredere
decât Ibn Qami’a.”
[1]
Ibn Ishaq a spus cã atunci când Abu Sufian și însoțitorii lui se aflau
pe punct de plecare, el a strigat, fãcând urmãtoarea precizare: “Ne vom
întâlni din nou la Badr, anul viitor”. Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus unuia dintre oamenii lui: “Spune:
"Da, rãmâne stabilit pentru fiecare dintre noi”.
[2]
Mai târziu, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – l-a trimis pe ‘Ali bin Abu Talib sã se ținã dupã ei. El i-a spus:
“Urmãrește-i și vezi ce au de gând sã facã și spre ce țintesc. Dacã
descalecã de pe cai și se urcã pe cãmile, înseamnã cã se îndreaptã spreMekka; iar dacã rãmân în continuare pe cai și duc cãmilele slobode, atunci
se îndreaptã spre Medina. Jur pe Singurul în Mâna Cãruia se aflã sufletul
meu, dacã ei atacã Medina, voi merge dupã ei acolo și voi lupta cu ei.” ‘Alia spus: “M-am ținut dupã ei sã vãd ce puneau la cale. I-am vãzut urcând pe
cãmile și lãsând caii slobozi. Se îndreptau spre Mekka”.
[3]
Dupã plecarea quraișilor, oamenii au mers sã verifice identitatea celor
morți și rãniți. Zaid bin Thabit a spus: “Mesagerul lui Allah m-a trimis în Ziua
Uhud sã-l caut pe Sa’d bin Ar-Rabi’ și mi-a spus: “Când îl gãsești, spune-i:
"Pacea fie cu tine din partea mea!" și mai spune-i: "Mesagerul lui Allahîntreabã: "Cum te simți?” Zaid a spus: "Am început sã rãtãcesc în cãutarea
morților, pânã când am dat peste Sa’d, care era pe moarte, având aproape
șaptezeci de lovituri și împunsãturi de sabie, o sulițã și o sãgeatã înfipte încorp. Așa cã am spus: “Sa’d, Mesagerul lui Allah îți trimite urãrile lui și
spune: "Pacea fie cu tine! Spune-mi, cum te simți?” Sa’d a zis: “ăi pacea
fie cu Mesagerul lui Allah! Spune-i cã simt parfumul Paradisului și spune-le"ajutoarelor", oamenii mei: "Allah nu o sã vã ierte dacã Mesagerul lui Allah
este rãnit, iar ochii voștri încã mai clipesc (adicã sunteți încã în viațã și
n-ați murit).” Apoi s-a stins.
[4]
[1] Ibn Hișam, 2/93,94; Zad Ma’ad, 2/94; Sahih Al-Bukhari, 2/579.
[2] Ibn Hișam, 2/94.
[3] Ibn Hișam, 2/94.[4] Zad Al-Ma’ad, 2/96.

254BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Au dat din întâmplare peste Al-Usairim – ‘Amr bin Thabit, pe care îl
îndemnaserã deja sã îmbrãțișeze islamul, dar acesta refuzase. L-au gãsitprintre rãniți, pe punctul de a-și da sufletul. “Pentru ce a mai venit aici?
Când ne-am despãrțit de el, era încã neînduplecat sã accepte islamul ca
religie a sa”. Ei l-au întrebat: “Ce te-a fãcut sã vii aici? Dorința de a-ți apãrapoporul sau înclinația spre islam?” El a spus: “Cu siguranțã, înclinația spre
islam. Cred în Allah și în Mesagerul Sãu. Am luptat împreunã cu Mesagerul
lui Allah pânã am cãpãtat ceea ce vedeți”, dupã care și-a dat ultima suflare.Când a auzit, el a spus: “El este unul dintre locuitorii Paradisului, deși nu a
fãcut nici mãcar o singurã rugãciune”, a povestit Abu Huraira.
[1]
Qazman, care a fost gãsit printre rãniți, a luptat vitejește și a ucis
șapte sau opt idolatri. Era slãbit din cauza rãnilor pe care le cãpãtase și ei
l-au dus la locuința unuia din neamul Zufr. Musulmanii i-au vorbit cu bucuriedespre Paradis, însã el a spus: “Pe Allah, am luptat din zel fațã de poporul
meu. Dacã n-ar fi fost așa, n-aș fi luptat niciodatã”. Când rãnile i s-au
înrãutãțit, el s-a sinucis. Ori de câte ori i se povestea despre el, Mesagerullui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – spunea: “Este un
locuitor al Iadului”.
[2] Acesta este sfârșitul celor care luptã pentru o cauzã
rasialã sau pe altã cale decât cea a preamãririi Cuvântului lui Allah, chiarde-ar fi luptat sub stindardul islamului sau chiar în armata Mesagerului lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – ori a însoțitorilor lui.
Printre cei rãniți se afla și un evreu din tribul Tha’laba, care era total
diferit de Qazman. El a spus oamenilor sãi: “O, popor de evrei! Pe Allah,
știați dinainte cã este necesar sã-l sprijiniți pe Muhammed.”, însã aceștia
au zis: “Astãzi este sâmbãtã.” El a rãspuns: “Pentru voi nu este sâmbãtã”.ăi-a luat paloșul și echipamentul de rãzboi și a spus: “Dacã sunt ucis,
averea mea sã fie pusã la dispoziția lui Muhammed”. Apoi, în dimineața
urmãtoare, a mers și a luptat pânã ce a fost omorât.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a
spus despre el: “Mukhairiq este cel mai bun dintre evrei”.
[3]
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/94; Ibn Hișam, 2/90.
[2] Zad Al-Ma’ad, 2/97; Ibn Hișam, 2/88.[3] Ibn Hișam, 2/88,89.

255BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Îngroparea martirilor
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a supravegheat îngroparea martirilor și a zis: “Mãrturisesc cã Allah va învia
pe oricine este rãnit pe calea Sa, iar din ranã va curge un lichid ceseamãnã la culoare cu sângele, dar miroase a mosc”.
[1]
Câțiva dintre tovarãși și-au purtat oamenii uciși în rãzboi la Medina,
dar Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -a poruncit sã fie trimiși înapoi spre a fi îngropați unde au fost omorâți. El a
dat ordin sã nu fie spãlați, ci îngropați așa cum erau, dupã ce li se vor
scoate armurile. El îngropa doi-trei martiri împreunã într-un singur mormântși chiar îmbrãca doi oameni cu același veșmânt de înmormântare, spunând:
“Cine este mai învãțat în Coran?” și pe acela îl punea primul în mormânt. El
spunea: “Sunt martorul lor în Ziua Învierii”. El i-a îngropat pe ‘Abdullah bin‘Amr bin Haram și pe ‘Amr bin Al-Jumuh într-un singur mormânt, datoritã
afecțiunii pe care și-o purtau unul altuia.
[2]
Ei au pierdut trupul lui Hanzala, au început sã-l caute și l-au gãsit
într-un loc din apropiere, cu apã picurând din el. Mesagerul lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus însoțitorilor lui cã îngerii îl
spãlau și a zis: “Întrebați-o pe nevasta lui”. Ei au întrebat-o și ea aconfirmat cã el fusese într-o stare de necurãțenie ceremonialã. Din acest
motiv, Hanzala a fost numit "Ghasil Al-Mala’ika" ("cel spãlat de îngeri").
[3]
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a
îndurerat foarte mult când a vãzut cum a fost mutilat unchiul și fratele sãu
de lapte, Hamza. Când mãtușa lui, Safiia, a venit sã-l vadã pe fratele ei,
Hamza, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -a poruncit fiului ei, Az-Zubair, s-o ducã de acolo, ca sã nu vadã ce se
întâmplase cu fratele ei. Ea a refuzat și a spus: “De ce sã plec? Mi s-a
spus cã l-au mutilat. Atâta vreme însã cât este pe calea lui Allah, orice seîntâmplã cu el, este bine pentru noi, și spun: "Allah este mãrinimos și eu
voi avea rãbdare, dacã Allah așa dorește”. Ea s-a apropiat, l-a privit și s-a
rugat la Allah pentru el, spunând: “Cu toții suntem ai lui Allah și, cu
[1] Ibn Hișam, 2/98.
[2] Zad Al-Ma’ad,2/98; Sahih Al-Bukhari, 2/584.[3] Zad Al-Ma’ad, 2/94.

256BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
adevãrat, la El ne vom întoarce!”, apoi s-a rugat la Allah pentru iertare.
Dupã aceea, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a poruncit sã fie îngropat cu ‘Abdullah bin Jahș, care era
nepotul și fratele lui de lapte.
Ibn Mas’ud a spus: "Nu l-am vãzut niciodatã pe Mesagerul lui Allah
plângând atât de mult, ca pentru Hamza bin ‘Abdul Muttalib". El l-a
îndreptat spre Al-Qibla, apoi a asistat la îngroparea lui și a plâns din toatã
inima.[1]
Vederea martirilor era așa de groaznicã, încât îți frângea inima.
Descriind înmormântarea lui Hamza, Khabbab a spus: “Nu s-a gãsit nici un
giulgiu care sã fie destul de lung pentru Hamza, în afarã de un veșmântalb-cenușiu. Dacã îi acopereau capul, îi rãmâneau dezgolite picioarele, iar
de îi acopereau picioarele, capul rãmânea descoperit. În final, i-au acoperit
capul cu el, iar cu o plantã numitã "Al-Idhkhir" i-au acoperit picioarele.”
[2]
Al-Imam Ahmad a relatat cã în Ziua Uhud, când idolatrii s-au întors,
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus:“Formați șiruri ca pentru rugãciune, ca sã-I aduc mulțumiri și laudeDomnului meu, Cel Mare și Atotputernic”. Auzindu-l, ei au format șiruri înspatele lui.
Atunci el a zis: “O, Allah, nimeni nu poate opri ceea ce Tu permiți
sau permite ceea ce Tu oprești. Nimeni nu-l poate cãlãuzi pe cel pe careTu îl menești sã rãtãceascã sau sã-l rãtãceascã pe cel pe care Tu îlcãlãuzești. Nimeni nu poate sã dãruiascã lucrurile pe care Tu le-ai reținut șinici nu poate sã reținã ceea ce Tu dãruiești. Nimeni nu poate sã apropielucrurile pentru care Tu ai poruncit sã rãmânã la distanțã sau sãîndepãrteze ceea ce Tu poruncești sã rãmânã aproape. O, Allah, Îndurarea,Mila și Binecuvântarea Ta sã fie cu noi toți!”
“O, Allah, Te implor sã-mi dãruiești Bunãstarea eternã, care nici nu se
schimbã, nici nu piere! O, Allah la Tine, Singurul, cãutãm ajutor pentruorice încercare! La Tine, Singurul, cãutãm sprijin în ceasul spaimei! O,Allah, la Tine, Singurul, cãutãm adãpost împotriva rãului din ceea ce ne-aidat și din ceea ce nu ne-ai dat! O, Allah, coboarã în noi dragostea pentruCredințã și fã-o plãcutã și iubitã inimilor noastre! Necredința, rãutatea șineascultarea sã nu ne fie plãcute nouã! Sã fim noi printre cei dreptcãlãuziți! O, Allah, ajutã-ne sã trãim ca musulmani și sã murim ca
[1] Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.255.
[2] Mișkat Al-Masabih, 1/140.

257BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
musulmani, sã ne alãturãm celor drepți și nu celor nenorociți și rãtãciți. O,
Allah, mânia Ta sã cadã asupra necredincioșilor care-l hulesc pe MesagerulTãu și se depãrteazã de la calea Ta dreaptã. O, Allah, fie ca mânia,pedeapsa și rãzbunarea Ta sã cadã asupra necredincioșilor cãrora le-aitrimis Solia. Sã fie ei loviți de un rãzboi condus de Tine. O, Allah, Tu,Creator al Adevãrului”.
[1]
Dupã ce i-a îngropat pe toți martirii și i-a adus laudã și rugãciuni lui
Allah, Mesagerul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a întors laMedina. Pe drumul de întoarcere, i-au fost dezvãluite exemple deneasemuitã dragoste și devotament din partea femeilor drept-credincioase,
cu nimic mai neînsemnate decât faptele eroice de luptã ale bãrbaților.
În drumul sãu, Hamna bint Jahș l-a întâmpinat pe Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și el a anunțat-o despre
moartea fratelui ei, ‘Abdullah bin Jahș. Ea a spus: “Toți suntem ai lui Allahși la El, cu adevãrat, ne întoarcem. Îl rog pe Allah pentru iertare”. Atunci a
anunțat-o și de moartea unchiului ei matern, Hamza bin ‘Abdul Muttalib. Ea
a spus: “Toți suntem ai lui Allah și la El, cu adevãrat, ne întoarcem. Îl rogpe Allah pentru iertare”. Dar, când a anunțat-o de moartea soțului ei,
Mus’ab bin ‘Umair, ea a țipat și s-a vãicãrit. Când a vãzut-o cã face astfel,
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus:“Pentru femeie, soțul ei este foarte scump.”
[2]
El a trecut pe lângã o femeie din neamul Dinar, al cãrei soț, tatã și
frate fuseserã uciși la Uhud. Când a aflat de moartea lor, ea a întrebat:“Cum se simte Mesagerul lui Allah?” Ei au spus: “Bine, într-adevãr,
mulțumim lui Allah! El este bine și sãnãtos, dupã cum dorești”. Ea a zis:
“Vreau sã-l vãd”. Ei i l-au arãtat. Când l-a vãzut, ea a spus: “Toatenenorocirile sunt nesemnificative, atâta vreme cât tu ești teafãr”.
[3]
Umm Sa’d bin Mu’ad a venit alergând sã-l vadã pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! În acel moment, fiul ei ținea frâul iepei lui.Vãzând-o pe mama lui, el a spus Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã!: “O, Mesager al lui Allah! Iat-o pe mama mea”. Profetul a
spus: “Este bine venitã”, și s-a oprit s-o aștepte. Când ea s-a apropiat, el aconsolat-o pentru moartea fiului ei, ‘Amr bin Mu’ad. Dar ea a spus: “Atât
[1] Musnad Imam Ahmad, 3/424.
[2] Ibn Hișam, 2/98.[3] Ibn Hișam, 2/99.

258BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
timp cât tu ești teafãr, nenorocirea mea va fi cu siguranțã acoperitã de
uitare”. Atunci, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – l-a implorat pe Allah pentru rudele celor ce muriserã la Uhud și
a spus: “Lumineazã-te, Umm Sa’d și du aceastã veste fericitã familiilor lor!
Spune-le cã toți cei care au fost uciși în luptã sunt prieteni în Paradis șimijlocitori pentru tot neamul lor”. Ea a rãspuns: “O, Mesager al lui Allah,
noi suntem mulțumiți. Cine sã mai plângã dupã ei, în urma acestei vești
bune?” Apoi, ea a reluat, spunând: “O, Mesager al lui Allah, roagã-te luiAllah pentru cei care au rãmas în urmã”. El a spus: “O, Allah, depãrteazã
necazul din inimile lor și consoleazã-i pentru nenorocirile lor. Rãsplãtește-i
cu bunãtate și bunãstare pe cei rãmași în urmã”.
[1]
În seara acelei zile de sâmbãtã, 7 ăauual, anul 3 d.H., Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a sosit în Medina. De
îndatã ce a ajuns acasã, el a înmânat paloșul fiicei sale, Fatima, și i-a
spus: “O, fiicã, spalã sângele de pe aceastã sabie. Jur pe Allah, ea mi-a
fost de mare ajutor astãzi.”
‘Ali bin Abu Talib i-a dat și el sabia lui și a spus: “Spalã și sângele
de pe aceastã sabie. Pe Allah, mi-a fost de mare ajutor azi”. Iar Mesagerul
lui Allah a zis: “Sahl bin Hanif și Abu Dujana au fost la fel de curajoși ca
tine în luptã”.[2]
Majoritatea povestirilor au confirmat cã au fost uciși șaptezeci de
musulmani, cei mai mulți dintre ei, în numãr de șaizeci și cinci, fiind
"ajutoare". Dintre aceștia, patruzeci și unu erau din tribul Khazraj, iardouãzeci și patru din tribul Aus. Ceilalți cinci musulmani uciși erau patru
emigranți și un evreu.
În ceea ce-i privește pe politeiști, au fost uciși douãzeci și doi, dar
unele versiuni menționeazã chiar treizeci și șapte. La urma urmei Allah știe
cel mai bine.
[3]
În noaptea de sâmbãtã, 8 ăauual, dupã întoarcerea lor de la Uhud,
musulmanii nu și-au petrecut noaptea în liniște, deși erau frânți de
obosealã. Ei au pãzit toatã noaptea intrãrile și ieșirile din Medina. Îl pãzeau
mai ales pe Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã!, de teamã ca nu cumva anumiți suspecți sã comitã o nebunie
[1] As-Sirat Al-Halabiia, 2/47.
[2] Ibn Hișam, 2/100.[3] Ibn Hișam, 2/122-129; Fath Al-Bari, 7/351.

259BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
neașteptatã.
Invazia Hamra' Al-Asad
În ceea ce-l privește pe Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã!, acesta și-a petrecut noaptea cântãrind atent situația. Setemea cã idolatri, dupã ce ar fi realizat cã nu folosiserã nimic din acea
victorie, s-ar putea gândi în timp ce se aflau în drum spre Mekka sã se
îndrepte spre Medina. Se gândea cã ei vor regreta și ar putea decide sãinvadeze Medina, drept compensație. Din acest motiv, Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era hotãrât sã porneascã în
urmãrirea armatei mekkane.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a chemat
oamenii și le-a poruncit sã meargã sã-i înfrunte pe dușmanii islamului.
Acest lucru se întâmpla în dimineața zilei urmãtoare dupã Uhud, duminicã,8 ăauual. El a spus: "Nimeni nu va merge la luptã, cu excepția celor ce au
participat deja în lupta de la Uhud”. ‘Abdullah bin Ubai a spus: “Vreau sã
merg cu voi”, însã Profetul a spus: “Nu!”
Deși musulmanii sufereau mult și erau foarte neliniștiți, au rãspuns
pozitiv chemãrii sale. Jabir bin ‘Abdullah l-a implorat pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã-i îngãduie sã participe și el la aceanouã invazie, pe motiv cã îi plãcuse întotdeauna sã fie martor la toate
bãtãliile în care era implicat Profetul. El nu participase la Uhud fiindcã tatãl
sãu îi ceruse sã rãmânã în Medina cu surorile lui. Dorința acestuia s-aîmplinit.
Musulmanii au mãrșãluit pânã când au ajuns într-un loc numit Hamra’
Al-Asad, cam la opt mile distanțã de Medina și și-au ridicat tabãra acolo.Acesta a fost locul în care Ma’bad bin Abu Ma’bad a venit la Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și a mãrturisit islamul.
Unii oameni au spus cã el a rãmas un idolatru, dorind numai sã-l avertizezepe Muhammed, din respect pentru o înțelegere fãcutã între Khuza’a (tribul
sãu) și neamul Hașim. El a spus: “O, Muhammed! Pe Allah, ne pare foarte
rãu pentru ceea ce ți s-a întâmplat ție și tovarãșilor tãi. Sperãm sincer sãnu suferiți din nou”. Atunci, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a sugerat ca el sã-l ajungã din urmã pe Abu Sufian și sã-l
împiedice sã-și ducã la îndeplinire intențiile pãcãtoase.

260BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Temerile Mesagerului în legãturã cu o posibilã reîntoarcere a
idolatrilor s-au dovedit a fi absolut întemeiate. De îndatã ce idolatrii audescãlecat și și-au fãcut tabãra la Ar-Rauha’, un loc situat cam la treizeci și
șase de mile distanțã de Medina, au început sã se certe între ei, reproșându-
și unii altora: “N-ați fãcut nimic! Le-ați înfrânt puterea și apoi i-ați pãrãsit.Mai sunt printre ei personalitãți care probabil își vor aduna oamenii sã lupte
din nou împotriva noastrã. Sã ne întoarcem, sã-i anihilãm și sã le zdrobim
forțele”.
De fapt, a fost o decizie pripitã, luatã de niște oameni cu minte
îngustã, care judecaserã greșit moralul și forța potențialã a ambelor grupãri.
Din acest motiv, o cãpetenie eminentã a quraișilor, Safuan bin Omaiia, aîncercat sã-i împiedice pe oamenii sãi sã ia aceastã decizie, spunând: “O,
oameni! Nu faceți un asemenea lucru, fiindcã mi-e teamã cã el îi va aduna
pe cei care au rãmas acasã și n-au participat la bãtãlia de la Uhud.Mergeți acasã ca învingãtori, deoarece nu sunt sigur de întorsãtura pe care
o vor lua lucrurile dacã vã implicați într-o asemenea luptã. Pânã la urmã ar
putea fi în defavoarea noastrã”. Fãrã a bãga de seamã înțelepciunea acelorremarce, majoritatea politeiștilor erau hotãrâți sã participe la aceastã
riscantã acțiune.
Între timp, Ma’bad bin Abu Ma’bad a ajuns la fața locului și a încercat
sã exagereze pericolul ce-i aștepta, pentru a le dejuca planul. El a spus:
“Muhammed a pornit sã vã întâlneascã împreunã cu o ceatã imensã de
luptãtori. N-am mai vãzut așa ceva pânã acum. El a adunat toate trupele ceau rãmas în urmã și n-au participat la Uhud. Aceștia regretã cu siguranțã ce
au pierdut și vor sã-și ia acum revanșa. Inimile lor sunt pline de urã și
dușmãnie”.
Abu Sufian a spus: “Vai de tine! Ce sugerezi?” El a spus: “Pe Allah,
vãd cã nu vreți sã plecați pânã ce nu-l vedeți pe el sau capetele cailor lor,
ori pânã ce avangarda armatei lui nu se aratã ochilor voștri de dupã dealulacela.”
Abu Sufian a spus: “Pe Allah, am cãzut de comun acord sã-i zdrobim
pe musulmani și forțele lor”. Încã o datã, omul i-a avertizat și i-a sfãtuit sãse opreascã.
Auzind aceastã veste, hotãrârea mekkanilor a pãlit, iar spaima și
panica s-au instalat printre ei. Drept urmare, ei au considerat cã poate ceamai sigurã cale este sã-și continue retragerea spre Mekka. Totuși, ca o

261BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
alternativã, au început o propagandã ostilã cu scopul descurajãrii armatei
musulmane de a-i urmãri. Coincidența a fãcut ca o caravanã ce aparținea lui‘Abd Qais sã treacã pe acolo, îndreptându-se spre Medina. Conform
planului, Abu Sufian le-a cerut sã-i comunice lui Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – un mesaj din partea sa, în care sã-ispunã cã mekkanii își strânseserã rândurile pentru a-l anihila pe Mesager și
pe companionii lui. În schimb, Abu Sufian a promis ca în anul urmãtor, la
forumul de la ‘Ukaz, sã le dea oamenilor din caravanã încãrcãturi de stafide.
Cei din caravanã i-au transmis Mesagerului – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – mesajul la Hamra’ Al-Asad, însã acesta nu a avut nici
un efect negativ asupra lor. Din contrã, cuvintele lui Abu Sufian i-a întãrit înCredințã. Allah spune:
“…și au zis ei: “Ne este de ajuns [ajutorul lui] Allah și El este cel
mai bun ocrotitor al nostru!
ăi ei s-au întors [dupã aceea] cu binefacerea lui Allah și harul Sãu,
fãrã sã-i fi atins nici un rãu. Ei au cãutat mulțumirea lui Allah, cãci Allah
este Dãtãtor de har nemãsurat.” [3:173,174]
Dupã sosirea caravanei, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a stat la Hamra’ Al-Asad, timp de trei zile – luni, marți și
miercuri, 9 – 11 ăauual, anul 3 d.H., dupã care s-a întors la Medina. Înaintede întoarcere l-a luat prizonier de rãzboi pe Abu ‘Azza Al-Jumahi. Acest om
mai fusese prins și la Badr, dar pe motivul sãrãciei și al faptului cã avea de
întreținut o familie numeroasã, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – fusese destul de milostiv și-l eliberase, cu condiția sã nu se
mai implice într-un rãzboi împotriva musulmanilor. Abu ‘Azza nu și-a ținut
însã promisiunea și a luptat alãturi de politeiști în bãtãlia de la Uhud. ăi dedata asta, el l-a implorat pe Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – sã-l ierte, dar acesta i-a spus cã un credincios nu ar face de
douã ori aceeași greșealã. Așadar, și-a meritat pe deplin condamnarea lamoarte, sentințã ce a fost executatã ori de Az-Zubair, ori, conform unei alte
versiuni, de Asim bin Thabit.
Un spion mekkan, Mu’auiia bin Al-Mughira bin Abu Al-’As, a fost și el
condamnat la moarte. Acest spion era bunicul din partea mamei al lui
‘Abdul Malik bin Maruan. Dupã bãtãlia de la Uhud, când idolatrii s-au
întors, Mu’auiia a venit la vãrul sãu patern, ‘Uthman bin Affan – Allah fiemulțumit de el!

262BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Dupã ce a cerut permisiunea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã!, ‘Uthman i-a oferit adãpost, însã numai cu condiția ca dupãtrei zile sã plece de acolo. Altfel, va fi ucis. Însã el nu a luat în seamã
acest lucru și, dupã ce armata musulmanã a pãrãsit Medina, a rãmas acolo
mai mult de trei zile, timp în care a spionat pentru quraiși.
Când armata s-a întors, Mu’auiia a fugit din Medina. Din aceastã
cauzã, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a
poruncit lui Zaid bin Haritha și lui ‘Ammar bin Yasir sã-l urmãreascã și sã-lucidã. ăi astfel a fost ucis.
[1]
Fãrã îndoialã, nu putem privi invazia de la Hamra’ Al-Asad separat,
ci, mai degrabã, ea ar trebui consideratã o parte integrantã a bãtãliei de laUhud.
Am prezentat pânã în acest moment toate etapele și amãnuntele
bãtãliei de la Uhud, mult discutatã de învãțați și cercetãtori. A fost sau nu oînfrângere? Cu siguranțã, superioritatea militarã din cea de-a doua parte a
bãtãliei a fost în favoarea politeiștilor, care au direcționat cu succes
mecanismul precis al ostilitãților și au cauzat pierderi grele de viețiomenești. De asemenea, o parte dintre credincioși au fost învinși în mod
clar, dar aceasta nu poate fi consideratã nicidecum o victorie mekkanã.
Armata mekkanã nu a reușit sã ocupe tabãra musulmanilor. Cu tot
haosul și confuzia create, cea mai mare parte a armatei medinite nu s-a
gândit sã fugã, ci, din contrã, a rezistat eroic și a reușit sã se regrupeze
lângã cartierul lor general, luptând cu vitejie. Mekkanii nu au luat niciprizonieri musulmani, nici prãzi de rãzboi. Dușmanii islamului au fost prea
lași pentru a mai face o a treia încercare de a-și impune superioritatea pe
câmpul de luptã. Dimpotrivã, ei s-au grãbit sã pãrãseascã locul chiarînaintea musulmanilor. Medina, capitala musulmanilor, era doar la o
aruncãturã de bãț de liniile inamicilor, fiind astfel expusã pericolului. Totuși,
politeiștii n-au avut destul curaj sã o cotropeascã, sã-i jefuiascã averile sausã captureze musulmanii de acolo.
De fapt, toate aceste detalii sunt sugestive în a sprijini argumentul
nostru cã evenimentul de la Uhud a fost doar o ocazie prielnicã pentrumekkanii care au reușit sã cauzeze pierderi grele musulmanilor, fãrã ca în
timpul operațiunilor de încercuire sã-și atingã scopul final de anihilare a
[1] Ibn Hișam, 2/60-129; Zad Al-Ma’ad, 2/91-108; Fat Al-Bari, 7/345-347; Mișkat
Sirat Ar-Rasul, p.p. 242-245.

263BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
armatei musulmane. La urma urmei, pentru învingãtori nu sunt neobișnuite
asemenea pierderi, dar, sub nici o formã, acestea nu pot fi considerate ovictorie a pãrții adverse.
Avem o imagine surprinzãtoare și amuzantã a unei armate victorioase,
care se retrage de teama umilinței și a înfrângerii, însã e urmãritã de ungrup schilodit și abãtut de musulmani.
În concluzie, bãtãlia de la Uhud a reprezentat doar o etapã a
ostilitãților dintre cele douã pãrți, etapã concretizatã într-un rãzboi militar.Ambele pãrți au avut parte atât de succes, cât și de eșec și au renunțat sã
mai lupte, însã fãrã sã fugã cu lașitate sau sã se predea resemnați.
În acest context, Allah spune:“Nu slãbiți urmãrirea oamenilor [necredincioși], chiar dacã suferiți,
cãci ei suferã la fel cum suferiți voi, dar voi nãdãjduiți de la Allah ceea ce
ei nu nãdãjduiesc!…” [4:104]
Versetul identificã limpede ambele atitudini în fața pierderilor și
greutãților ca fiind similare. Ambele pãrți au încheiat operațiunile de rãzboi și
nu s-au întors nici victorioase, nici învinse.
Comentarii în Nobilul Coran asupra bãtãliei de la Uhud
Unele versete coranice au fost dezvãluite pentru a aduce luminã
asupra celor mai decisive faze ale bãtãliei și, în mod succesiv, pentru a
explica motivul ce a condus la acea pierdere grea și a ilustra zonele
vulnerabile ce persistau încã în sufletele unor credincioși referitor la datorialor de a adopta o atitudine decisivã cu privire la obiectivele nobile pentru
care a fost creatã comunitatea musulmanã, obiective ce trebuiau îndeplinite.
Nobilul Coran a amintit, de asemenea, despre atitudinea pretinșilor
credincioși și a arãtat clar ostilitatea și ura pe care o nutreau fațã de Allah
și Mesagerul Sãu. Cuvintele lui Allah au șters orice urmã de ambiguitate și
insinuare ce ar fi putut fi determinatã de ipocriți și aliații lor, evreii,conspiratori și intriganți, și ar fi putut încã avea ecou în inimile unor
musulmani slabi de înger.
Judecata lãudabilã și obiectivele îndelung cãutate ce au fost atribuite
bãtãliei de la Uhud, au constituit un alt subiect de care Nobilul Coran s-a
ocupat în detaliu. Au fost revelate șaizeci de versete relevante care au
descris în întregime prima fazã a bãtãliei:

264BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
“[Adu-ți aminte, o, Muhammed,] când ai plecat dimineața de la
familia ta, pentru a stabili credincioșilor locurile de luptã!…” [3:121]
Încheiem cu un comentariu pãtrunzãtor asupra rezultatelor și
moralitãții ei:
“Allah nu-i va lãsa pe credincioși în starea în care voi sunteți decât
numai pânã ce-l va despãrți pe cel rãu de cel bun. ăi Allah nu vã va
dezvãlui vouã tainele celor nevãzute, ci Allah alege [pentru aceasta] dintre
trimișii Lui pe cine voiește El. Credeți, așadar, în Allah și în trimișii Sãi! ăidacã veți crede și veți fi cu fricã, veți avea parte de rãsplatã mare.” [3:179]
Lecții și moralã
Ibn Al-Qaiim s-a referit în mod direct la bãtãlia de la Uhud și a
prezentat detalii complete despre beneficiile divine și morale care aurezultat de aici. Dupã relatarea lui Ibn Hajar, unii învãțați musulmani au
spus: "Înfrângerea de la Uhud a rezultat din neglijența arcașilor de a
respecta porunca Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -și din cauza faptului cã au pãrãsit locul pe care li se poruncise sã-l apere
pânã în final." Cu alte cuvinte, succesul musulmanilor depinde de supunerea
lor fațã de Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Atâta vremecât ei îi îndeplinesc poruncile, Allah îi va ajuta sã înfrunte toate nenorocirile.Dacã vor uita însã de poruncile lui, alergând în cãutarea bunurilor lumești,vor ajunge sã sufere. În mod obișnuit, profeții sunt supuși la diferiteîncercãri, însã ei nu-și pierd credința și înving, întotdeauna, orice greutate.Dacã musulmanii ar ieși întotdeauna învingãtori, o mulțime de prefãcuți încredințã ar adera la islam. În consecințã, situația ar deveni confuzã și nus-ar mai putea face o diferențiere clarã între adevãrații credincioși și ipocriți.Pe de altã parte, dacã musulmanii ar fi tot timpul înfrânți, misiunea profețilornu ar mai fi îndeplinitã. Așadar, este bine ca musulmanii sã aibã parte dereușitã, dar și de eșecuri, pentru ca aceastã diferențiere sã fie efectuatã cusucces.
Dupã bãtãlia de la Uhud, ipocriții și-au dezvãluit adevãratele lor
intenții atât prin cuvinte, cât și prin fapte, iar musulmanii au început sã fieconștienți de prezența acestor pãcãtoși ce activau în secret chiar în propriullor teren. Din aceastã cauzã, trebuiau adoptate în timp util mãsuri potrivite.

265BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
De asemenea, am putea spune cã musulmanii nu au obținut imediat o
victorie, deoarece, mai înainte de asta, ei trebuiau sã învețe o lecție, șianume aceea de a avea o rãbdare desãvârșitã în vremuri de rãstriște. Allahîi încearcã și îi verificã, pentru ca drept-credincioșii sã-și ocupe pe meritlãcașul în binecuvântata Viațã de Apoi. Martiriul, cel mai înalt loc pe caresupușii lui Allah l-ar putea ocupa, este fãcut de Allah sã fie ca un bilet spreParadis. Pe scurt, lupta pentru cauza lui Allah reprezintã o șansã unicãpentru drept-credincioși de a-și rãscumpãra pãcatele și este un evenimentdivin prin intermediul cãruia necredincioșii și dușmanii lui Allah sã suportedistrugerea și anihilarea ca rãsplatã pentru necredința, tirania și pãcatele
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/99-108.

266BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
lor.[1]
PERIOADA DINTRE BÃTÃLIA DE LA UHUD
ăI BÃTÃLIA CONFEDERAȚILOR
– MISIUNI MILITARE –
Bãtãlia de la Uhud a avut un impact negativ atât asupra imaginii, cât
și a reputației militare a musulmanilor. Puterea și demnitatea lor în ochii
oamenilor au fost știrbite. Necazurile și pericolele apãreau pretutindeni, atât
în interiorul, cât și în afara Medinei. Evreii, ipocriții și beduinii și-au fãcutpublicã dușmãnia fațã de musulmani și fiecare grupare abia aștepta sã le
degradeze și, în final, sã le distrugã întreaga existențã.
Trecuserã aproape douã luni de la aceastã bãtãlie, când neamul Asad
se pregãtea sã atace Medina, iar triburile ‘Udal și Qara au conspirat
împotriva musulmanilor, în luna Safar, 4 d.H., și au ucis zece dintre
companionii Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Neamul ‘Amir a complotat, de asemenea, împotiva lor și șaptezeci de
însoțitori au fost omorâți în bãtãlia de la puțul Ma’una. În toatã aceastã
perioadã, cei din neamul Nadir și-au declarat deschis dușmãnia, complotândsã-l ucidã pe profetul Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – în Rabi’Al-Auual, anul 4 d.H. Neamul Ghatafan se pregãtea sã
atace Medina, în Jumada Al-Ula, anul 4 d.H.
Dupã bãtãlia de la Uhud, musulmanii și-au pierdut credibilitatea
militarã, devenind o țintã atractivã pentru numeroși dușmani. Muhammed
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a reușit într-o manierã foarteînțeleaptã sã ținã la distanțã toate acele forțe ostile și chiar sã recupereze
demnitatea pierdutã a musulmanilor și sã dobândeascã pentru aceștia o
nouã glorie și o poziție aleasã. Prima inițiativã pe care a luat-o în acestsens a fost operațiunea de urmãrire de la Hamra’ Al-Asad, unde armata
musulmanã și-a recâștigat reputația. El a reușit sã recupereze demnitatea
și poziția puternicã a adepților, în așa manierã încât i-a uimit atât pe evrei,cât și pe ipocriți, apoi a organizat numeroase expediții și misiuni militare,

267BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
încununate de succes.
Misiunea Abu Salama
Dupã bãtãlia de la Uhud, primii care au ridicat armele împotriva
musulmanilor au fost cei din neamul Asad bin Khuzaima.
Spionii din Medina au raportat cã Talha și Salama, fiii lui Khuuailid, au
mobilizat un grup de voluntari pentru a lupta împotriva lui Muhammed.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a detașat imediat unpluton de 150 de "ajutoare" și emigranți, condus de Abu Salama. Cãpetenia
musulmanã i-a surprins pe cei din neamul Asad bin Khuzaima în propriul lor
teritoriu, le-a neutralizat încercãrile, i-a împrãștiat și le-a capturat vitele.La întoarcere, din cauza unei rãni cãpãtate la Uhud, care s-a inflamat, Abu
Salama a murit. Aceastã expediție a avut loc pe 1 Muharram, 4 d.H.
[1]
O expediție condusã de 'Abdullah bin Unais
În ziua a cincea din luna Muharram, anul 4 d.H. s-a raportat cã Khalid
bin Sufian Al-Hudhali a strâns un grup de oameni care sã atace tabãramusulmanã. La porunca Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!, ‘Abdullah bin ‘Unais a pornit sã-i distrugã pe dușmani.
Conducãtorul militar musulman a fost plecat pe o perioadã de
optsprezece zile, timp în care și-a îndeplinit cu succes sarcina, l-a ucis pe
șeful rebelilor și i-a adus capul la Medina, într-o zi de duminicã, cu șapte
zile înainte de sfârșitul lunii Muharram. Drept rãsplatã, Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a dat un toiag, spunând: “Acesta va fi
semnul nostru de recunoaștere în Ziua Învierii.” Pe patul de moarte,
‘Abdullah a cerut ca toiagul sã-i fie pus în coșciug.
[2]
Evenimentul de la Ar-Raji'
În luna Safar, anul 4 d.H., o delegație a triburilor ‘Udal și Qara a venit
la Medina și i-a cerut Profetului -Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã-
sã trimitã un grup de însoțitori care sã-i instruiascã în religie, pretinzând cã
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/108.
[2] Zad Al Ma’ad, 2/109; Ibn Hișam, 2/619,620.

268BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
printre ei se aflau și câțiva musulmani. El a trimis șase dintre companionii
sãi. Într-o altã relatare se spune cã erau zece. Ei au fost conduși deMurthid bin Abu Murthid Al-Ghanaui sau, dupã relatarea lui Al-Bukhari, de
‘Asim bin Thabit, bunicul lui ‘Asim bin ‘Omar bin Al-Khattab. Când au ajuns
într-un loc numit Ar- Raji’, situat între Rabig și Jeddah, o sutã de arcași dinneamul Lihian au înconjurat locul și i-au atacat. Delegația de musulmani s-a
adãpostit pe colina Fudfud. Beduinii le-au promis cã nu îi vor ucide.
‘Asim a refuzat sã coboare și a luptat cu ei pânã când atât el, cât și
șase dintre tovarãșii lui au fost uciși. Doar trei oameni au rãmas în viațã:
Khubaib, Zaid bin Ad-Dathna și încã unul. Din nou, beduinii i-au asigurat cã
nu îi vor ucide și ei au acceptat. Când au coborât, beduinii i-au legatmișelește. Cel de-al treilea i-a mustrat pentru minciunã și a opus
rezistențã, așa cã ei l-au omorât. Ceilalți doi, care uciseserã niște notabili
quraiși la Badr, au fost luați și vânduți la Mekka. Primul a fost Khubaib,care a fost închis un timp și apoi, printr-o decizie unanimã, a fost crucificat.
El a fost adus de la Sfântul Sanctuar la At-Tan’im pentru crucificare. Aici,
a cerut un rãgaz sã facã douã rugãciuni Raka’h.
Dupã terminarea rugãciunii, s-a întors cãtre cãlãii lui și a spus: “Dacã
nu m-aș teme cã veți crede cã mi-e fricã de moarte, m-aș fi rugat un timp
mai îndelungat.”
Așadar, aceasta a fost prima datã când Khubaib a stabilit tradiția
celor douã rugãciuni Raka’h înainte de execuție. Apoi, el a spus:
“O, Stãpâne! Numãrã-i unul câte unul și apoi lichideazã-i pânã la ultimul”.
A recitat apoi câteva versuri care vorbesc elocvent despre atrocitãțile
pe care le-a suferit și mãrturisesc credința lui în Allah în acest moment de
suferințã:
"Confederații triburile în jurul meu și-au adunat,
ăi i-au chemat pe toți cei ce puteau veni.
ăi-au adunat femei și pe copii,Iar eu legat sunt fedeleș de un trunchi înalt.
Doar lui Allah mã jeluiesc de neputințã și de suferințe,
ăi de moarte, confederații m-au pregãtit.Doamne al cerurilor! Dã-mi împotriva planului lor putere,
Mi-au tãiat carnea în bucãțele și nu mai au nici o putere.
M-au lãsat sã aleg necredința, dar eu prefer moartea,Lacrimi se rostogolesc pe obrazul meu, dar nu de fricã.

269BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Pe Allah cã nu mã tem! Dacã mor ca un musulman,
Pe care parte mã prãvãlesc, de dragul lui Allah.Nu voi arãta supunere dușmanului,
Dacã Domnul dorește, El va binecuvânta
Mãdularele mele sfârtecate și încheieturile mele zdrobite."Abu Sufian i-a spus atunci: “Te conjur pe Allah! Spune, nu ți-ai dori
acum ca Muhammed sã fie în locul tãu și noi sã-i putem tãia capul, în timp
ce tu ai sta alãturi de familia ta?” Khubaib a rãspuns: “Pe Allah, n-aș vreaca Muhammed sã fie în locul meu, n-aș vrea sã se înțepe nici mãcar într-un
ghimpe, iar eu sã fiu alãturi de familia mea." Quraișii i-au poruncit lui ‘Uqba
bin Al-Harith, al cãrui tatã fusese ucis de Khubaib însuși, sã-l crucifice. Eiau mai desemnat pe cineva sã-i pãzeascã leșul.
‘Amr bin Omaiia Ad-Damari le-a jucat o festã și a cãrat leșul pe furiș,
în timpul nopții, ca sã-l îngroape undeva.
Mai târziu s-a relatat cã el a fost vãzut cu puțin timp înainte de
crucificare, mâncând un ciorchine de strugure, deși la acea vreme nu puteai
gãsi nici mãcar o curmalã în Mekka. Aceasta nu era altceva decât hranace-i fusese oferitã de Allah.
Safuan bin Omaiia l-a cumpãrat pe cel de-al doilea om, Zaid bin
Ad-Dathna, și l-a omorât, rãzbunând astfel uciderea tatãlui sãu.
‘Asim a omorât un notabil qurayș, iar aceștia au trimis pe cineva sã
aducã o bucatã din corpul lui, însã, spre dezamãgirea lor, leșul sãu nu
putea fi atins, fiindcã era apãrat împotriva atingerilor rãutãcioase, de un roimare de viespi. ‘Asim fãcuse deja un legãmânt în fața Domnului sãu, și
anume sã rãmânã imun în fața oricãrui politeist ce i-ar fi atins corpul și sã
se ținã departe de orice contact cu dușmanii lui Allah. Când a auzitaceastã veste, ‘Omar bin Al-Khattab a exclamat: “Cu adevãrat, Allah îl
protejeazã și dupã moarte pe sclavul Sãu credincios, așa cum a fãcut și în
timpul vieții”.
[1]
Tragedia de la fântâna Ma’una
Tragedia de la fântâna Ma’una a fost chiar mai oribilã decât cea de la
Ar-Raji’ și a avut loc în aceeași lunã.
[1] Ibn Hișam, 2/169-179; Zad Al-Ma’ad, 2/109; Sahih Al-Bukhari, 2/568, 569,
585.

270BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Abu Bara’ – Amir bin Malik – era poreclit "Aruncãtorul de sulițã" și a
venit la Mesagerul lui Allah în Medina. Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a chemat sã îmbrãțișeze islamul, dar el
nici nu a acceptat, nici nu a refuzat. A spus doar: “O, Mesager al lui Allah,
dacã trimiți câțiva dintre companionii tãi la tribul Najd sã-i cheme peoamenii sãi la islam, cred cã vor accepta”. “Mã tem cã tribul Najd o sã-i
omoare.”, a spus Mesagerul. El a rãspuns în schimb: “Eu o sã-i apãr”.
Ibn Ishaq afirmã faptul cã au fost trimiși patruzeci de oameni, dar de
fapt ei erau șaptezeci. Al-Munzir bin ‘Amr, din neamul Sa’ida, poreclit
"Eliberat pentru a muri", conducea acel grup din care fãceau parte cei mai
buni și mai învãțați în Coran și în jurisprudențã.
În drum spre Najd, au adunat lemne de foc pentru a cumpãra hranã
pentru oamenii lui Ahl As-Suffa’, ca milostenie în timpul zilei, iar noaptea
fãceau rugãciuni, studiau și meditau la semnificațiile Coranului. Ei auprocedat astfel pânã ce au ajuns la fântâna Ma’una, situatã între neamul
‘Amir Harra și neamul Salim. Ei au rãmas acolo și au trimis Mesajul
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – prin Haram binMilhan, fratele lui Umm Sulaim, dușmanul lui Allah, ‘Amir bin At-Tufail.
‘Amir nu a luat în seamã Mesajul, poruncind unui om sã-l loveascã pe
Haram cu sulița în spate. Când sulița a pãtruns în corpul lui Haram, el avãzut sângele și a spus: “Allahu Akbar! (Allah este Mai Mare). Jur pe
Stãpânul de la Al-Ka'ba cã noi am învins!”
În acel moment, dușmanul lui Allah i-a chemat pe cei din neamul
Amir la luptã, însã aceștia au refuzat fiindcã musulmanii se aflau sub
protecția lui Abu Bara’. De aceea, s-a întors la neamul Salim dupã ajutor.
Oamenii lui ‘Usaiia, Ri’al și Zakuan, care erau rude cu neamul Salim, aurãspuns chemãrii lui. Însoțitorii Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – erau încercuiți de idolatri, dar au continuat sã lupte pânã când
au fost uciși cu toții. Singurul supraviețuitor a fost Ka’b Bin Zaid binAn-Najjar, pe care l-au gãsit rãnit, între morți. El a fost ucis în "Bãtãlia
Tranșeei" (Al-Khandaq).
‘Amr bin Omaia Ad-Damari și Al-Munzir bin ‘Uqba bin ‘Amir, care
pãzeau animalele Profetului, la distanțã mare de ei, au vãzut pãsãrile
rotindu-se în aer deasupra câmpului de bãtãlie. Al-Munzir s-a grãbit sã
participe la luptã, dar a fost ucis. ‘Amr bin Omaiia a fost capturat. ‘Amir l-aeliberat când a aflat cã era din tribul Mudar, dar aceasta s-a întâmplat abia

271BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dupã ce i-a tãiat pãrul. A fãcut acest lucru pentru a împlini un legãmânt al
mamei lui, acela de a elibera un sclav.
Întorcându-se la Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!,
‘Amr bin Omaiia l-a informat despre durerosul dezastru, încheiat cu
uciderea a șaptezeci dintre cei mai buni credincioși. Acest eveniment tragic
amintea de bãtãlia de la Uhud, singura diferențã fiind cã la Uhud musulmaniiau murit într-un rãzboi declarat, în timp ce la Ma’una au fost ucișimișelește pe la spate. Pe drumul de întoarcere spre Qarqara, ‘Amr binOmaiia s-a odihnit la umbra unui copac și acolo i s-au alãturat doi oamenidin neamul Kilab. Când au adormit, ‘Amr i-a ucis pe amândoi, gândindu-secã procedând așa va rãzbuna moartea unora dintre tovarãșii sãi. Dupã
aceasta, a aflat ca Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
fãgãduise sã le acorde protecție.
El i-a povestit Mesagerului lui Allah ce fãcuse. Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a spus lui ‘Amr: “Ai omorâtdoi oameni. Rãscumpãrarea lor este o datorie pe care va trebui sã o achit.”
Apoi el a început sã strângã de la musulmani și aliații lor, evreii, banii
pentru rãscumpãrare.
[1] Acest lucru avea sã declanșeze mai târziu invazia
neamului An-Nadir.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost atât de
mișcat de aceastã tragedie și de cea de la Ar-Raji’ încât a invocat mânia
lui Allah asupra acelor oameni și a triburilor care-i omorâserã pe toțiînsoțitorii lui. Anas a relatat cã timp de treizeci de zile, Profetul – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a implorat pe Allah împotriva lui Ri’l,Zakuan, Lihian și Usaiia. El spunea: “Usaiia nu l-a ascultat pe Allah și peMesagerul Sãu.”
Invazia neamului An-Nadir
Am pomenit deja despre comportamentul rușinos al evreilor, despre
cât de însetați erau întotdeauna de sângele musulmanilor și despre cum
subminau cauza islamului în ciuda tuturor tratatelor și legãmintelor pe care
le fãcuserã cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Dupã evenimentul cu neamul Qainuqa și uciderea lui Ka’b bin
[1] Ibn Hișam, 2/183-188; Zad Al-Ma’ad, 2/109-110; Sahih Al-Bukhari, 2/584,
586.

272BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Al-Așraf, comportamentul lor alterna între resemnare, destindere și revoltã
cuplatã cu legãturi clandestine trãdãtoare cu quraișii și ipocriții, pentru astabili o alianțã împotriva musulmanilor dupã bãtãlia de la Uhud.
[1]
Neavând experiențã în tactica de rãzboi, ei s-au mulțumit sã conspire și sã
urzeascã intrigi. Întâi de toate, și-au declarat deschis ura și dușmãnia și auales sã joace tot felul de șotii ce le puteau dãuna musulmanilor, dar au fost
foarte atenți sã nu inițieze nici un fel de ostilitãți care i-ar fi putut implica
într-un rãzboi deschis.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost foarte
rãbdãtor cu ei, însã ei au întrecut orice limitã prin faptele lor provocatoare,
mai ales dupã evenimentele Ar-Raji’ și Ma’una, atentând chiar și la viața lui.
Odatã, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și câțiva
dintre companionii lui au mers la cei din neamul Nadir pentru a le cere
ajutorul în colectarea rãscumpãrãrii pe care o avea de plãtit neamului Kalbpentru cei doi oameni pe care Amr bin Omaiia Ad-Damari îi omorâse din
greșealã. Toate acestea aveau legãturã cu clauzele tratatului pe care
ambele pãrți îl semnaserã anterior. Dupã ce i-au ascultat povestea, ei i-aupromis cã vor împãrți cu el rãscumpãrarea și l-au rugat pe el și pe
companionii lui, Abu Bakr, ‘Omar, ‘Ali și ceilalți, sã stea lângã un zid al
casei lor și sã aștepte. Evreii au ținut o scurtã consfãtuire și au conspiratsã-l ucidã pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Amr bin
Jahș, cel mai viclean dintre ei, s-a oferit sã se cațãre pe zid și sã-i arunce
în cap o piatrã mare de moarã. Unul dintre ei, Salam bin Mașkam, i-aavertizat sã nu comitã o asemenea crimã, intuind cã Allah îi va dezvãlui
Profetului complotul și a adãugat cã o asemenea faptã ar constitui o violare
evidentã a pactului încheiat cu musulmanii. ăi, într-adevãr, Gavriil a coborâtsã-i dezvãluie Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
intențiile lor criminale, așa cã el și companionii lui s-au grãbit sã se
întoarcã la Medina. Pe drum, el le-a povestit acestora despre revelațiadivinã.
La scurt timp dupã aceea, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – l-a delegat pe Muhammed bin Maslama sã le comunicecelor din neamul Nadir un ultimatum, și anume cã vor trebui sã pãrãseascã
Medina în decurs de zece zile, în sens contrar, capetele fiindu-le tãiate.
Prin urmare, evreii n-au avut altã soluție decât sã se pregãteascã pentru
[1] ‘Aun-ul-Ma’buud, 3/116-117.

273BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
plecarea din Medina. ăeful ipocriților, Abdullah bin Ubai, i-a îndemnat pe
evrei sã nu dea atenție vorbelor Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – și sã rãmânã în locuințele lor, oferindu-se sã sarã în ajutorul lor
cu douã mii de oameni și asigurându-i cã vor primi ajutor și de la tribul
Quraiș și de la aliații lor de dinainte, neamul Ghatafan. În acest sens, Allahspune:
“…”Dacã veți fi alungați, vom ieși împreunã cu voi și nu ne vom
supune nimãnui împotriva voastrã, iar de se va purta luptã împotrivavoastrã, noi vã vom ajuta”?…” [59:11]
Evreii și-au recâștigat încrederea și s-au hotãrât sã lupte. ăeful lor,
Huiai bin Akhtab, s-a încrezut în vorbele cãpeteniei ipocriților, așa cã arãspuns Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!,
astfel: “Nu ne vom pãrãsi casele. Faceți ce vreți”.
Fãrã îndoialã, pentru musulmani situația s-a dovedit a fi destul de
dificilã. Deschiderea unui rãzboi împotriva dușmanilor în aceastã fazã
criticã, putea atrage dupã sine consecințe grave, datoritã condițiilor
nefavorabile prin care treceau și a mediului ostil din jurul lor, a cãrui putereși urã erau în creștere, și care s-a obiectivat sub forma crimelor, așa cum
am menționat anterior.
Evreii din neamul Nadir erau și ei o putere ce nu trebuia neglijatã și
perspectiva înfrângerii lor militare era precarã. În consecințã, încercarea de
a-i obliga sã intre într-un rãzboi ar fi implicat riscuri neprevãzute. Pe de altã
parte, starea continuã de asasinãri și actele de trãdare aplicate împotrivamusulmanilor, atât la nivel individual, cât și colectiv, au dat mult de gândit
adepților lui Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Dupã
ce au avut în vedere toate considerentele, din aceastã perspectivã și înlumina atentatului rușinos la viața Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã!, musulmanii au hotãrât în cele din urmã sã punã mâna pe
arme, indiferent de întorsãtura ce o puteau lua lucrurile.
Când a primit rãspunsul lui Huiai bin Akhtab, Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus: ”Allahu Akbar! Allahu
Akbar!” (Allah este Mai Mare!) și companionii lui au repetat dupã el. Apoi apornit sã lupte cu ei, dupã ce l-a numit pe Ibn Umm Maktum pentru a avea
grijã de afacerile din Medina, pe timpul absenței lui. Steagul a fost
încredințat lui Ali bin Abu Talib. El le-a asediat porțile timp de șase nopți.Într-o altã relatare se spune cã de fapt au fost cincisprezece.

274BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Cei din neamul Nadir s-au întors la casele lor, au urcat pe
acoperișuri și au început sã tragã sãgeți și sã arunce cu pietre înmusulmani, bucurându-se de avantajul strategic oferit de plantațiile lor dese
de palmieri. Atunci, musulmanii au primit poruncã sã doboare și sã ardã
copacii. Privitor la acest lucru, Allah Atotputernicul afirmã în Coran :
“Câți palmieri ați tãiat sau i-ați lãsat în picioare pe rãdãcinile lor,
[aceasta a fost] cu voia lui Allah,…” [59.5]
Tribul Quraiza a rãmas neutru și nici ipocritul Abdullah bin Ubai, nici
Ghatafan nu și-au respectat promisiunea de a acorda ajutor. În acest sens
Allah spune:
“[Ei sunt] asemenea lui ăeitan, când îi zice omului: “Fii fãrã
credințã!”, iar dupã ce el rãmâne necredincios, el zice: “Eu nu am nici o
vinã în privința ta!…” [59:16]
Asediul nu a durat mult fiindcã Allah Atotputernicul a semãnat
spaimã în inimile evreilor și ei s-au oferit de bunãvoie sã se supunã
poruncii Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și sã
pãrãseascã Medina. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -a acceptat cererea lor și le-a îngãduit sã care atâtea bagaje câte puteau
ridica pe cãmilele lor, mai puțin arme. Desigur, n-au avut încotro decât sã
îndeplineascã poruncile și au luat cu ei tot ce au putut, inclusiv grinzile șipiroanele din tavane. Caravana lor era alcãtuitã din 600 de cãmile.
Cãpeteniile acestei caravane, Huiai bin Akhtab și Salam bin Abu Al-Huqaiq,
au plecat la Khaibar, în timp ce un alt grup se îndrepta spre Siria. Doidintre ei, Yamin bin Amr și Abu Sa’d bin Uahb, au îmbrãțișat islamul și
astfel și-au putut pãstra averea personalã.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
le-a confiscat armele, pãmântul, casele și averea. Printre alte prãzi
capturate s-au numãrat și 50 de armuri, 50 de coifuri și 340 de sãbii.
Aceastã pradã a revenit exclusiv Profetului – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – pentru cã nu a fost purtatã nici o luptã pentru capturarea
ei. El a împãrțit-o între primii emigranți și douã "ajutoare" sãrace, Abu
Dujana și Suhail bin Hanif. Totuși, Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – a distribuit o parte din aceastã pradã
familiei lui, pentru a supraviețui pe tot parcursul anului. Restul a fost folosit
pentru a înzestra armata musulmanã cu echipament necesar rãzboaielorulterioare întru cauza lui Allah.

275BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Invazia neamului Nadir a avut loc în Rabi Al-Auual, 4 d.H., adicã în
august 625 e.n. Aproape toate versetele din "Capitolul Al-Hașr" descriuizgonirea evreilor și dezvãluie manierele rușinoase ale ipocrițiilor. Versetele
evidențiazã regulile importante ale împãrțirii prãzii. În acest capitol, Allah
Atotputernicul îi laudã pe emigranți și pe "ajutoare". Se aratã, deasemenea, legitimitatea doborârii și arderii copacilor și a pãmântului
dușmanilor pentru scopuri militare. Astfel de fapte nu pot fi considerate
fenomene de corupție atâta vreme cât sunt pentru cauza lui Allah. Tot înacest capitol, Allah recomandã credincioșilor sã fie pioși și sã se
pregãteascã pentru lumea ce va sã vinã și încheie cu Lauda adusã Sieși,
printr-o evidențiere a Numelor și Atributelor Sale Sfinte.
Cum acest capitol se ocupã de neamul An-Nadir și izgonirea lor, Ibn
Abbas l-a numit "Capitolul An-Nadir".
[1]
Invazia de la Najd
Prin victoria pașnicã pe care au obținut-o în invazia neamului
An-Nadir, musulmanii și-au dobândit controlul absolut asupra Medinei, iaripocriții au cãzut într-o stare de amorțealã și și-au încetat în mod public
mașinațiile lor mãiestrite. Drept urmare, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – a avut timp suficient pentru a-și îndrepta toatã energia șiresursele umane spre a-i înfrunta pe beduinii deșertului, înfrânându-le
dorința de a invada Medina, începând cu diminuarea acțiunilor dãunãtoare și
a practicilor pãcãtoase de a-i ucide pe misionarii musulmani.
[2] Între timp,
iscoadele musulmanilor au raportat existența în jurul Medinei a unor trupe
beduine din neamul Muharib și Tha’laba din Ghatafan. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și musulmanii s-au grãbit sã dea o lecțieacestor rãufãcãtori, semãnând în inimile lor spaima și împiedicându-i astfel
sã-și aplice mai departe practicile viclene. Aceste operațiuni s-au
desfãșurat în mod repetat și au dat rezultate pozitive. Beduinii revoltați șinemiloși ai deșertului au fost alungați în munți și Medina n-a mai avut de
suferit de pe urma atacurilor lor.
Referindu-se la aceste invazii, este interesant de subliniat semnificația
[1] Ibn Hișam, 2/190-192; Zad Al-Ma’ad, 2/71,110; Sahih Al-Bukhari,
2/574-575.
[2] Fiqh Al-Sirah, p.214.

276BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
uneia dintre ele, și anume campania Zat Ar-Riqa. Aceasta, așa cum pretind
unii învãțați, a avut loc la Najd, o zonã întinsã de câmpie în PeninsulaArabicã, în Rabi Ath-Thani sau Jumada Al-Ula, 4 d.H. Ei își susțin afirmația,
spunând cã era necesar din punct de vedere strategic sã se inițieze
aceastã campanie pentru a reprima revolta beduinilor și a satisfaceexigențele învoielii fãcute cu politeiștii în mica bãtãlie de la Badr, în ăa’ban,
4 d.H. Însã, conform celei mai autentice relatãri, campania Zat Ar-Riqa a
avut loc dupã cãderea Khaibar-ului. Aceasta este sprijinitã de faptul cã AbuHuraira și Abu Musa Al-Aș’ari au participat la bãtãlie. Abu Huraira a
îmbrãțișat islamul doar cu câteva zile înainte de Khaibar, în timp ce Abu
Musa Al-Aș’ari s-a întors din Abisinia (Etiopia) și s-a alãturat Profetului- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – la Khaibar. Regulile referitoare
la rugãciunea de teamã, pe care Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a fãcut-o în campania Zat Ar-Riqa, au fost dezvãluite în invaziaAsfan și aceasta, fãrã nici o îndoialã, a avut loc dupã "Bãtãlia Tranșeei"
(Al-Khandaq), spre sfâșitul anului 5 d.H.
Cea de-a doua invazie de la Badr
Dupã ce musulmanii au nimicit puterea triburilor arabilor deșertului
și s-au apãrat de rãutãțile lor, au început pregãtirile pentru a-i înfrunta pemarii dușmani. Trecuse un an de când luptaserã cu quraișii la Uhud. Era
deci timpul pentru a se stabili care dintre cele douã tabere avea dreptul sã
supraviețuiascã.
[1]
În ăa’ban 4 d.H, adicã ianuarie 626 e.n., Mesagerul lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a pornit spre Badr, însoțit de o mie
cinci sute de luptãtori și zece cãlãreți. Ali bin Abu Talib era purtãtorulstindardului, iar Abdullah bin Rauaha a primit comanda Medinei pe timpul
absenței Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! În momentul
în care au ajuns la Badr, musulmanii au rãmas acolo, așteptându-i pesoldați.
Forțele lui Abu Sufian erau alcãtuite din douã mii de infanteriști și
cincizeci de cãlãreți. Ei au ajuns la Mar Az-Zahran, situat la o oarecaredistanțã de Mekka, și și-au așezat tabãra într-un loc cu apã, numit Mijanna.
Descurajat și extrem de speriat de consecințele luptei ce se apropia, Abu
[1] Fiqh As-Sirah, p.315.

277BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Sufian s-a întors spre oamenii sãi și a început sã aibã pretenții izvorâte din
lașitate, pentru a-i împiedica sã meargã la rãzboi și a spus: ”O, trib dequraiși, numai un an bogat va îmbunãtãți situația în care vã aflați, un an în
care animalele voastre se hrãnesc cu ierburi și tufișuri și vã asigurã lapte
de bãut. ăi vãd cã acesta este un an secetos, de aceea mã întorc acum șivã sfãtuiesc sã vã întoarceți cu mine.” Se pare cã armata lui era stãpânitã
de aceleași temeri și pãreri, fiindcã l-au ascultat de îndatã, fãrã nici cea
mai micã ezitare.
Musulmanii, care erau atunci la Badr, au rãmas acolo timp de opt
zile, așteptându-i pe dușmani. S-au folosit de șederea lor pentru a vinde
mãrfuri și a câștiga dublu de pe urma acestora. Când idolatrii au refuzatlupta, echilibrul de forțe a trecut de partea musulmanilor, care și-au
recâștigat astfel reputația militarã și demnitatea, și au reușit sã-și impunã
prestanța asupra întregii Arabii. Pe scurt, ei au condus și au controlatîntreaga situație.
Aceastã invazie este cunoscutã sub o mulțime de denumiri:
“Întâlnirea de la Badr”, “Micul Badr”, "Badr II", "Cealaltã Badr."
[1]
Invazia de la Dumat Al-Jandal
Odatã cu întoarcerea Masegerului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – de la Badr, pacea și securitatea au pogorât în întreaga regiune,
iar sediul islamic din Medina s-a bucurat de siguranțã deplinã. Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a considerat atunci potrivit sãse îndrepte spre cele mai îndepãrtate regiuni ale Arabiei și sã supunã toate
elementele ostile pentru a impune o recunoaștere absolutã atât din partea
prietenilor, cât și a dușmanilor.
Dupã șase luni de pauzã de activitãți militare, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a primit vestea cã unele triburi din
apropiere de Dumat Al-Jandal, de la granița cu Siria, erau implicate în jaf ladrumul mare și erau pe cale de a-și aduna trupele și de a ataca Medina. El
l-a numit imediat pe Siba’ Arfata Al-Ghifari sã dispunã de afacerile din
Medina pe timpul absenței lui și a pornit, spre sfârșitul lunii Rabi’ Al-Auual,anul 5 d.H, în fruntea a o mie de musulmani, luând cu el drept cãlãuzã un
om numit Madhkur, din neamul ’Udhra. Ei mãrșãluiau spre Dumat Al-Jandal
[1] Ibn Hișam, 2/209-210; Zad Al-Ma’ad, 2/112.

278BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
în timpul nopții și se ascundeau ziua, pentru a-i lua pe dușmani prin
surprindere. Când s-au apropiat de locul de destinație, musulmanii audescoperit cã tâlharii se mutaserã în alt loc, așa cã le-au capturat vitele și
pãstorii. Locuitorii din Dumat Al-Jandal au fugit și ei în toate direcțiile pentru
a-și salva viețile, pãrãsindu-și pânã și locuințele. Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãmas acolo 5 zile, timp în care a trimis
spioni care sã-i vâneze pe dușmani, însã aceștia nu au gãsit pe nimeni.
Atunci s-a întors la Medina, pe drum semnând un tratat de pace cu ‘Uiainabin Hisn. Dumat Al-Jandal se aflã la o distanțã de circa cincisprezece zile
de mers din Medina și cinci din Damasc.
Cu acest progres decisiv și constant și aceste planuri stricte, Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a reușit sã asigure liniștea,
sã controleze situația și sã impunã pacea în întreaga regiune. El a reușit,
de asemenea, sã schimbe cursul evenimentelor în favoarea musulmanilor,prin diminuarea problemelor interne și externe neîncetate. Ipocriții au fost
reduși la tãcere și un trib de evrei a fost evacuat, în vreme ce un altul mima
buna vecinãtate și o aparentã aderențã sincerã la tratate, iar beduiniideșertului erau supuși, și, în sfârșit, quraișii nu mai aveau zelul de altãdatã
pentru a-i ataca pe musulmani. Aceastã atitudine strategicã sigurã a creat
circumstanțe optime pentru ca musulmanii sã-și reia activitatea fireascã depropagare a islamului și de comunicare a Mesajelor Unicului Dumnezeu în

279BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
toatã lumea.
INVAZIA AL-AHZAB (INVAZIA CONFEDERAȚIILOR)
Încã o datã, pacea și securitatea au învãluit Peninsula Arabicã și în
aceastã zonã turbulentã a început sã se instaleze o perioadã de acalmie
dupã un an întreg de rãzboi. Cu toate acestea, evreii, ale cãror înșelãtorii,intrigi și lipsã de loialitate i-au fãcut sã guste tot felul de umilințe și
dizgrații, s-au liniștit. Dupã ce au fost exilați la Khaibar, au rãmas așteptând
cu nerãbdare rezultatele disensiunilor dintre musulmani și idolatri. Contrarașteptãrilor lor, evenimentele de rãzboi s-au dovedit a fi în favoarea
musulmanilor, drept pentru care au început o nouã etapã de comploturi,
pregãtindu-se chiar sã le dea acestora o loviturã mortalã. Fiind însã prealași pentru a acționa în mod direct împotriva lor, au conceput un plan
înspãimântãtor pentru a-și atinge scopul. Douãzeci de cãpetenii ale evreilor
și câteva personalitãți din neamul Nadir au mers la Mekka sã negocieze oalianțã pãcãtoasã cu tribul Quraiș. Ei au început sã-i ațâțe pe oamenii de
acolo sã-l atace pe Mesagerul lui Allah, promițându-le sprijin deplin.
Poporul Quraiș, care era istovit și dovedise la Badr cã era prea slab pentrua-i provoaca pe musulmani, a folosit aceastã ocazie pentru a-și rãscumpãra
onoarea și reputația pãtate. Aceeași delegație a pornit spre Ghatafan,
îndemnându-i sã facã același lucru, iar ei au rãspuns pozitiv. Delegațiaevreiascã a fãcut apoi un nou efort și a cãlãtorit în unele pãrți ale Arabiei,
unde a reușit sã-i incite pe confederații necredinței împotriva Profetului, a
Mesajului sãu și a credinței în Allah. Triburile Quraiș, Kinana și alți aliați dinpartea de sud a Tihamei s-au aliat și au recrutat patru mii de oameni, sub
conducerea lui Abu Sufian. Din est s-au adunat triburile Ghatafan, Murra și
altele. Toate aceste triburi se îndreptau spre Medina și s-au strâns învecinãtatea ei, la un timp dinainte stabilit. Era o armatã uriașã, de zece mii
de luptãtori. De fapt, ea îi depãșea ca numãr pe toți musulmanii din Medina,
chiar dacã am pune la socotealã și femeile, copiii și bãtrânii. Adevãrul estecã, dacã ar fi lansat un atac prin surprindere asupra Medinei, i-ar fi
exterminat pe toți musulmanii. Oricum, conducerea orașului se afla în alertã
și iscoadele au izbutit sã facã o recunoaștere a zonei inamice și auraportat toate mișcãrile lor conducãtorilor din Medina. Mesagerul lui Allah

280BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a alcãtuit un înalt consiliu de
consultanțã, cu scopul de a pune la punct un plan de apãrare a Medinei.Dupã o convorbire amãnunțitã între conducãtorii militari și cei care puteau
da un sfat înțelept, a fost acceptatã propunerea unui însoțitor onorabil,
Salman Al-Farisi, de a sãpa șanțuri ca linii de apãrare. Profetul în încurajaîn versuri, spunând: "O Doamne, nu existã viațã, decât Viața de Apoi!
Iartã-i Tu, O, Allah, pe emigranți și pe "ajutoare", iar ei au rãspuns: "Noi am
fãcut legãmânt cu Mesagerul lui Allah cã nu-l vom pãrãsi niciodatã." El îiajuta și le reamintea de rãsplata ce-i aștepta în Viața de Apoi, iar
musulmanii au început cu mult zel și grijã sã construiascã un șanț de
jur-împrejurul Medinei. Nici mãcar foamea nu i-a împiedicat sau descurajatsã-și atingã obiectivul propus cu disperare. Salman a spus: “O, Mesager al
lui Allah! Când am fost asediați în Persia, sãpam șanțuri ca sã ne apãrãm."
A fost într-adevãr un plan înțelept și fãrã precedent. Mesagerul lui Allah- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a dat porunci grabnice sã se
aplice acest plan. Fiecare grup de câte zece persoane avea de sãpat circa
20 m de șanț. Sahl bin Sa’d a spus: "Eram însoțiți de Mesagerul lui Allah.Oamenii sãpau, în timp ce noi cãram pãmântul cu spatele."
În timpul sãpãturilor au apãrut anumite minuni. Jabir bin Abdullah,
vãzând cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – murea defoame, a tãiat o oaie, a fiert niște orz și l-a rugat pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și pe câțiva însoțitori sã-i onoreze invitația.
Însã, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a adunat petoți cei o mie de oameni care sãpau șanțul și ei au mâncat pe sãturate și
încã a mai rãmas o spatã de oaie și fiertura ce fusese gãtitã, ca și când ar
fi fost neatinse. O femeie a adus o mânã plinã de curmale, iar el le-aaruncat peste mantia sa și i-a invitat pe adepți sã mãnânce. Curmalele au
început sã se înmulțeascã, pânã când au început sã-i curgã prin cãptușeala
veșmântului.
O altã minune semnificativã se referã la faptul cã în șanț era o piatrã
care nu putea fi mutatã sub nici un chip. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – a luat paloșul și a lovit-o, iar piatra s-a transformatimediat într-o grãmadã de nisip. Într-o altã versiune, Al Bara’ a spus:
"În Ziua Al-Khandaq ("Ziua Tranșeei") era o rocã ce nu a putut fi zdrobitã
de sãbiile noastre. Atunci, ne-am dus sã-l cãutãm pe Mesagerul lui Allah- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, pentru a ne îndruma. El a luat

281BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
spada și a izbit roca, murmurând: ”În numele lui Allah, Allah este Mare,
cheile de la Aș-ăam (Siria veche) sunt la mine! Jur pe Allah, cã-i vãdpalatele în aceastã clipã.“ La a doua loviturã, el a spus: ”Allah este Mare,
Persia este a mea. Jur pe Allah, cã acum vãd palatul alb din Madain”.
A treia oarã a lovit piatra care s-a spart în bucãțele și el a spus: ”Allaheste Mare! Mi s-au încredințat cheile Yemenului, jur pe Allah, cã vãd porțile
de la San’a, în vreme ce stau aici.” Aceeași versiune a fost povestitã și de
Ishaq.
[1] Partea de nord a Medinei era cea mai vulnerabilã, toate celelalte
pãrți fiind înconjurate de munți și livezi de palmieri, iar Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!, fiind un expert în domeniul militar, a înțeles
cã armata confederațiilor se va îndrepta în acea direcție și a poruncit cașanțul sã se facã pe latura respectivã. Musulmanii au sãpat la șanț timp de
mai multe zile. Ei lucrau la el toatã ziua, iar seara se întorceau acasã,
pânã când l-au fãcut la dimensiunile dorite, înainte ca uriașa armatã deidolatri,
[2] care numãra cam zece mii de luptãtori, sã ajungã și sã se așeze
în vecinãtatea Medinei, în locurile numite Al-Asial și Uhud.
“ăi când i-au vãzut dreptcredincioșii pe aliați, au zis: „Aceasta este
ceea ce ne-au fãgãduit Allah și Trimisul Sãu. Adevãr au grãit Allah și
Trimisul Sãu”. ăi nu a fãcut aceasta decât sã le sporeascã lor credința și
supunerea.” [33:22]
ăi când au zis fãțarnicii și aceia în ale cãror inimi era boalã: "Allah și
Trimisul Sãu nu ne-au promis decât numai deșertãciune!" [33:12]
Trei mii de musulmani, în frunte cu Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!, au ieșit sã-i înfrunte pe idolatri,
gândindu-se la victoria promisã de Allah. Ei s-au baricadat pe Muntele
Sila’, iar șanțul avea rolul unei bariere între ei și necredincioși. Când auîncercat sã-i atace pe musulmani și sã nãvãleascã în Medina, idolatrii au
fost surprinși sã vadã acea tranșee largã, o stratagemã nouã și
necunoscutã în Arabia pânã atunci, înfãțisându-li-se ca un obstacol denetrecut. Prin urmare, s-au gândit sã asedieze Medina și au început sã se
foiascã în jurul șanțului, încercând din rãsputeri sã gãseascã un loc
vulnerabil prin care sã se infiltreze în oraș. Pentru a-i împiedica pe dușmanisã se apropie și sã le slãbeascã rezistența, musulmanii trãgeau cu sãgeți,
începând sã-i hãrțuiascã. Luptãtorii quraiși veterani erau împotriva acestei
[1] Ibn Hișam, 3/330,331.
[2] Ibidem.

282BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
situații, așteptând mai degrabã sã vadã care va fi rezultatul asediului.
Atunci, au hotãrât ca un grup de luptãtori conduși de Amr bin Abd’-e Uudd,‘Ikrima bin Abu Jahl și Dirar bin Al-Khattab sã-și croiascã drum prin
tranșee. Au și reușit sã facã acest lucru și cãlãreții lor au ocupat o zonã
mlãștinoasã, situatã între trașee și Muntele Sila’. Amr i-a provocat pemusulmani la duel și Ali bin Abu Talib a acceptat. Dupã o confruntare
scurtã, dar aprigã, Ali l-a ucis pe Amr și i-a obligat pe ceilalți sã se retragã
într-o stare generalã de panicã și zãpãcealã. Oricum, câteva zile mai târziu,politeiștii au încercat din nou, cu disperare, dar au eșuat, datoritã dârzeniei
și luptei eroice a musulmanilor.
Pe parcursul evenimentelor deșfãșurate în timpul "Bãtãliei Tranșeei",
Mesagerul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – n-a mai reușit sã-și
facã unele rugãciuni la timpul potrivit. Jabir – Allah sã fie mulțumit de el! –
povestea: "În Ziua Tranșeei, ‘Omar bin Al-Khattab a venit, blestemându-i penecredincioșii de quraiși și a spus: ”O, Mesager al lui Allah! Soarele apune
și încã n-am fãcut rugãciunea de dupã-amiazã.” Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãspuns: ”Pe Allah! Nici eu n-am fãcutîncã rugãciunea.” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a mers atunci la Bhutan, a fãcut abluțiunea și apoi rugãciunea de
dupã-amiazã, deși soarele apusese. În continuare a fãcut rugãciunea deapus și așa au fãcut toți musulmanii.”
[1]
Era atât de supãrat de aceastã greșealã, încât a invocat mânia lui
Allah asupra capului dușmanilor sãi și l-a implorat pe Allah sã lepârjoleascã locuințele și mormintele, fiindcã l-au împiedicat sã-și facã
rugãciunea de dupã-amiazã. Ahmed și ăafi’i au povestit cã evenimentele
bãtãliei l-au reținut de la rugãciunile de la amiazã, apus și noapte, dar elle-a fãcut împreunã. Diferitele relatãri subliniazã cã situația s-a prelungit
timp de câteva zile, astfel cã în unele s-a uitat o rugãciune, iar în altele
mai multe.
[2]
Este limpede cã, datoritã șanțului care separa cele douã grupãri,
n-a avut loc nici o înfruntare directã, ci activitãțile militare s-au limitat la
aruncarea sãgeților, astfel cã a fost ucis un numãr mic de oameni: șasemusulmani și zece politeiști, dintre care doar unul sau doi au fost uciși de
sabie.
[1] Sahih Al- Bukhari, 2/590.
[2] Mukhtasar Sirat al Rasul, p.287; Sahih Muslim, 1/227.

283BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
În timpul luptei, Sa’d bin Mu’ad a fost nimerit de o sãgeatã care i-a
strãpuns artera. Simțind cã i se apropie sfârșitul, el l-a invocat pe Allah,spunând: "O, Allah! Tu știi cã nimic nu este mai presus pentru mine decât
sã lupt pe calea Ta împotriva acelor oameni necredincioși care l-au hulit pe
Mesagerul Tãu și l-au izgonit din orașul sãu. O, Allah, sunt încredințat cãTu ai hotãrât ca noi sã luptãm cu ei, așa cã de este necesar sã mai luptãm
cu ei, lasã-mã în viațã și voi lupta chiar și cu mai multã sârguințã. Dacã
lupta s-a încheiat, te implor sã o ațâți din nou, ca sã-mi dau ultima suflarepe câmpul de luptã."
[1] El și-a terminat rugãciunea, implorându-l pe Allah
sã nu-l lase sã moarã înainte de a se fi rãzbunat pe neamul Quraiza.
La jumãtatea acestei perioade dificile, comploturile și intrigile împotrivamusulmanilor erau în floare. Huiai, cel mai înverșunat criminal din neamul
Nadir, s-a îndreptat spre locuințele celor din neamul Quraiza, pentru a-l
incita pe șeful lor, Ka’b bin Asad Al-Qurazi, ce încheiase un pact cuMesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã alerge
în ajutorul lui pe timp de rãzboi. La început, Ka’b a rezistat la tentațiile lui
Huiai, dar acesta a fost destul de viclean sã-l manipuleze, vorbindu-i desprequraiși și cãpeteniile lor de la Al-Asial, precum și despre Ghatafan și șefii
lor baricadați la Uhud. Toți aveau același scop – erau hotãrâți sã-i extermine
pe Muhammed și adepții lui. Mai mult, el a promis sã rãmânã în fortul luiKa’b, expunându-se la tot felul de pericole, în cazul în care triburile Quraiș
și Ghatafan își schimbau pãrerea. Vicleanul a continuat așa pânã când a
reușit sã-l câștige pe Ka’b de partea sa și sã-l convingã sã încalce învoialasa cu musulmanii.
[2] Neamul Quraiza a început atunci sã lanseze atacuri
împotriva musulmanilor, mai ales asupra garnizoanelor retrase ce
adãposteau femeile și copii acestora. Potrivit spuselor lui Ibn Ishaq, Safiia- Allah sã fie mulțumit de ea!, fiica lui Abdul Muttalib, s-a întâmplat sã fie în
garnizoanã, împreunã cu Hassan bin Thabit, precum și cu alte câteva femei
și copii. Safiia a spus: ”Un evreu a fost vãzut dând târcoale adãpostuluinostru, care era vulnerabil în fața atacurilor inamice, deoarece nu era apãrat
de nici un bãrbat. I-am atras atenția lui Hassan cã sunt neliniștitã de
prezența acelui om în apropierea noastrã. El ne-ar putea lua prinsurprindere, acum cã Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – și musulmanii sunt prea ocupați sã vinã în ajutorul nostru.
[1] Sahih Al-Bukhari,3/591.
[2] Ibn Hișam, 3/337

284BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
De ce nu te duci sã-l omori?" Hassan a rãspuns cã nu poate sã o facã și
atunci eu am luat un drug de lemn, am coborât și l-am lovit mortal peevreu. M-am întors și l-am rugat pe Hassan sã meargã sã-i ia armele, dar
acesta a refuzat din nou.”
[1] El a refuzat din cauza unei accidentãri.
Aceastã întâmplare a avut un efect puternic asupra evreilor, descurajându-isã mai organizeze alte atacuri, gândindu-se cã acele adãposturi erau
fortificate și apãrate de luptãtori musulmani. Totuși, ei au continuat sã le
furnizeze idolatrilor alimente, în semn de recunoștințã pentru lupta lorîmpotriva musulmanilor.
Când a aflat vestea proastã, Mesagerul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a trimis patru dintre cãpeteniile cunoscute: Sa’d binMu’adh, Sa’d bin Ubada, ‘Abdullah bin Rauaha și Khauat bin Jubair, sã
investigheze, dar i-a prevenit sã nu rãspândeascã panica printre musulmani
și, dacã totuși se întâmpla acest lucru, i-a sfãtuit sã declare public cãzvonurile sunt nefondate. Din nefericire, cei patru oameni au descoperit cã
vestea era adevãratã și cã evreii au declarat deschis cã nu mai existã nici
un tratat de alianțã cu Muhammed. Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost pus la curent cu aceastã situație și
musulmanii au înțeles în ce poziție criticã se aflau, precum și pericolul
groaznic care reieșea de aici. Spatele lor era vulnerabil atacurilor celor dinneamul Quraiza, iar în fața lor se gãsea o armatã cãreia în nici un fel nu-i
puteau ține piept, în timp ce femeile și copiii erau prinși la mijloc, fãrã
apãrare. În acest sens, Allah spune:
“…și când ochii voștri au fost tulburați și inimile v-au ajuns în gât și
v-ați fãcut voi fel de fel de gânduri în privința [fãgãduinței] lui Allah.
Atunci au fost dreptcredincioșii încercați și au fost zguduiți de un
cutremur puternic” [33:10,11]
În timp ce musulmanii erau prinși, dincolo de tranșee, în defensivã,
ipocriții au început sã-i batjocoreascã, pentru cã-și fãcuserã speranțedeșarte cã-l vor învinge pe Chosroes al II-lea, împãratul Persiei, și peCaesar, împãratul romanilor. Ei au început sã rãspândeascã zvonuri false,prefãcându-se cã se retrag pentru a-și apãra cãmilele, deși acestea nu erauîn nici un fel expuse pericolului. Cu privire la aceasta, Allah spune:
“ăi când au zis fãțarnicii și aceia în ale cãror inimi era boalã: „Allah
și Trimisul Sãu nu ne-au promis nouã decât numai deșertãciune!”
[1] Ibidem, 2/228.

285BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ăi când au zis o parte dintre ei: „O, voi, popor din Yathrib! Nu
este loc pentru voi! Deci întoarceți-vã!” ăi au cerut atunci un grupdintre ei îngãduința Profetului, zicând: „Casele noastre sunt fãrã apã-rare!”, în vreme ce ele nu erau fãrã apãrare, iar ei voiau numai sãfugã.” [33:12,13]
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
s-a învãluit în mantia sa și a început sã mediteze la perfidia celor din
neamul Quraiza. Spiritul speranței l-a copleșit și el s-a ridicat în picioare,spunând: “Allah este Mare! Ascultați voi, musulmani, la vestea fericitã venitãde la Allah – veți avea victorie și ajutor!”
Apoi, a început sã facã planuri decisive, cu scopul de a proteja
femeile și copiii, și a trimis câțiva luptãtori înapoi la Medina pentru a-i apãra
împotriva unui atac prin surprindere al dușmanilor. Al doilea pas a fost
hotãrârea unor acțiuni de subminare a rândurilor confederaților necredincioși.Se gândea sã încheie un fel de pact de reconciliere cu șefii tribuluiGhatafan, donându-le o treime din recolta de fructe a Medinei. El a cerutsfatul însoțitorilor sãi, Sa’d bin Mu’ad și Sa’d bin ‘Ubada, al cãror rãspuns asunat astfel:
“O, Trimis al lui Allah! Dacã acest lucru ți-a fost poruncit, ascultãm și
ne supunem. Dacã însã îl faci pentru noi, noi nu avem nevoie de el. Cu toțiieram un popor de necredincioși și ne rugam idolilor, iar ei nu râvneau sãmãnânce din aceste roade, decât ceea ce noi le dãruiam sau le vindeamnoi. Cum am putea noi sã le oferim averile noastre, acum când Allah ne-adãruit islamul, ne-a cãlãuzit cãtre el și ne-a întãrit prin tine? Jur pe Allah,
cã le vom oferi doar sabia."
Auzind acestea, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã –
le-a dat dreptate și le-a spus: "Nu aș fi fãcut asta decât pentru voi, atuncicând am vãzut cum s-au lepãdat de voi toți arabii."
Allah Cel Glorios și Preaînalt, Slãvit fie El, a creat ceva ce a condus
la conflicte între dușmanii musulmanilor și, mai târziu, la înfrângerea lor
deplinã. Un om din tribul Ghatafan, numit Na’im bin Mas’ud, a cerut sã fie
dus în audiențã la Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! El a
declarat cã îmbrãțișase islamul în tainã și a cerut Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã-i porunceascã sã facã orice lucru carear putea fi în favoarea musulmanilor. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și

286BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sã-l miluiascã! – i-a cerut sã facã orice i-ar putea ajuta pe musulmani în
actuala nenorocire și sã foloseascã orice strategie ce-i stã la îndemânã.
Omul, printr-o mișcare continuã între evrei, quraiși și tribul Ghatafan, a
reușit sã incite fiecare grupare s-o abandoneze pe cealaltã. El a mers sã seîntâlneascã cu șefii neamului Quraiza și le-a șoptit sã nu aibã încredere în
quraiși sau sã lupte alãturi de ei, decât dacã aceștia le promiteau câțiva
ostatici. El a încercat sã-și susținã punctul de vedere, pretinzând cã, dacãsimțeau cã victoria asupra lui Muhammed se lãsa așteptatã, quraișii îi vor
pãrãsi și atunci musulmanii se vor rãzbuna groaznic pe ei. Apoi, Na’im s-a
îndreptat spre tabãra quraișã și a reușit sã aplice o strategie asemãnãtoare,care a avut același rezultat final, dar a fost diferitã în conținut. El a pretins
cã simțea cã evreii regretau cã și-au încãlcat înțelegerea cu Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și adepții lui. El a adãugat cã evreiimențineau o corespondențã regulatã cu musulmanii, în sensul cã ostaticii
quraiși sã fie trimiși în tabãra musulmanilor, ca o dovadã de supunere
deplinã a evreilor fațã de ei, așa cum se convenise anterior. Na’im i-aîndemnat sã nu trimitã ostatici evreilor. La a treia expediție el a procedat la
fel cu cei din tribul Ghatafan.
Într-o noapte de sâmbãtã, în luna ăauual, 5 d.H., atât tribul Quraiș,
cât și tribul Ghatafan au trimis mesageri la evrei, îndemnându-i sã meargã
la rãzboi împotriva lui Muhammed. Evreii au trimis și ei un mesaj în care
spuneau cã nu luptã sâmbãta, adãugând cã aveau nevoie de ostatici de laei, care sã le garanteze seriozitatea. Când au primit rãspunsurile triburile
Quraiș și Ghatafan au dat crezare deplinã cuvintelor lui Na’im. De aceea, au
trimis din nou un mesaj evreilor, invitându-i la rãzboi și cerându-le sãreconsidere condiția ostaticilor. Urzeala lui Na’im s-a dovedit a fi reușitã,
aliații necredincioși fiind cuprinși de neîncredere și suspiciune, stare care
le-a redus în mod deplorabil moralul.
Între timp, musulmanii erau preocupați sã-l implore pe Domnul lor sã
le apere casele și familiile. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a invocat mânia lui Allah asupra confederaților, implorând:
“O, Allah! Tu ești iute la judecatã, Tu ești Cel care ai trimis Cartea, Te
implorãm sã-i înfrângi pe confederați”.
[1] Allah a rãspuns de îndatã chemãrii
musulmanilor. Pe lângã disensiunile și îndoielile ce se instalaserã în inimile
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/411, 2/590.

287BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
necredincioșilor, forțele naturii: vântul, ploaia și frigul i-au istovit, corturile
au fost doborâte, vasele de gãtit și alte echipamente împrãștiate. Chiar înnoaptea aceea friguroasã, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – l-a trimis pe Huzaifa bin Al-Iaman sã iscodeascã vești despre
dușman. El a aflat cã se pregãteau sã plece, frustrați de incapacitatea lorde a-și atinge ținta. Allah și-a împlinit într-adevãr Promisiunea – i-a scutit pe
musulmani de lupta cu o armatã numeroasã, și-a sprijinit Trimisul și a
cauzat o grea loviturã confederaților.
"Bãtãlia Tranșeei" a avut loc în al cincilea an dupã emigrare. Asediul
Medinei a început în ăauual și s-a terminat în Zul-qi'de, adicã a durat mai
mult de o lunã. A fost mai mult o luptã a nervilor, pierderile fiind puține. Nus-a înregistrat nici o luptã aprigã, totuși, a fost una dintre cele mai decisive
bãtãlii din istoria timpurie a islamului și a dovedit fãrã urmã de îndoialã cã
nici o forțã, oricât de puternicã, n-ar putea anihila vreodatã puterea islamicãce creștea neîntrerupt în Medina, pentru cã nu se va mai putea aduna o
forțã mai mare decât cea de la bãtãlia Confederațiilor. Când Allah i-a alungat
pe confederați, Mesagerul Sãu s-a aflat în poziția de a declara încrezãtorcã, de atunci încolo, el va lua inițiativa în rãzboi și nu va aștepta ca
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/590.

288BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pãmântul islamic sã fie cotropit.[1]
INVADAREA NEAMULUI QURAIZA
Dupã bãtãlie, chiar în ziua în care Mesagerul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a întors la Medina, în timp ce se spãla
în casa lui Umm Salama, îngerul Gavriil – Pacea sã fie cu el! – l-a vizitat șii-a cerut sã-și scoatã sabia din teacã și sã se îndrepte spre locuințele
neamului Quraiza pentru a lupta cu ei. Gavriil i-a mai spus cã el împreunã
cu o procesiune de îngeri va merge înainte pentru a le clatina acestoraporturile și pentru a-i înfricoșa.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a
chemat imediat pe muezin și i-a poruncit sã anunțe: "Cine respectãporuncile lui Allah și ale Trimisului lui Allah sã nu facã rugãciunea de
dupã-amiazã decât pe pãmântul neamului Quraiza.", apoi l-a numit pe Ibn
Umm Maktum, conducãtor al Medinei și i-a încredințat stindardul de rãzboilui Ali bin Abu Talib, care a și plecat spre ținta amintitã, apropiindu-se atât
de mult încât i-a auzit pe evrei insultându-l pe Mesagerul lui Allah, care
deja pornise în fruntea a trei mii de infanteriști și treizeci de cãlãreți, atât"ajutoare", cât și emigranți. În drum spre dușmani, intrase deja timpul
rugãciunii de dupã-amiazã. Unii musulmani au refuzat sã o facã altundeva
decât pe pãmântul neamului Quraiș, în vreme ce ceilalți au fãcut-o pe drum,spunând: "Profetul a zis așa doar ca sã ne grãbim." Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – nu a fãcut nici un comentariu referitor la
aceastã situație, iar când au ajuns la locuințele celor din neamul Quraiza,le-au asediat forturile. Vãzând situația groaznicã în care se aflau, șeful
evreilor, Ka’b bin Asad, a oferit neamului lui trei alternative:
1) sã îmbrãțișeze islamul și atunci viețile, averile, femeile și copiii lor
vor fi în deplinã siguranțã, amintindu-le totodatã cã un asemenea
comportament s-ar potrivi cu ceea ce citiserã în cãrțile lor despre adevãrul
Profeției lui Muhammed.
2) sã-și ucidã femeile și copiii, apoi sã-l provoace pe Profet și pe
adepții lui la luptã, pentru a-i extermina pe musulmani ori pentru a fi
exterminați.
3) sã-i ia prin surprindere pe Muhammed și pe oamenii lui,

289BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sâmbãta – zi în care de obicei evreii nu luptau.
Nici una dintre cele trei alternative nu le-a convenit însã evreilor și
atunci șeful lor s-a întors spre ei supãrat și le-a spus: “De când v-ați nãscut,
n-ați avut niciodatã puterea de a lua o hotãrâre.” Perspectiva sumbrã fiind
deja vizibilã, ei i-au contactat pe unii musulmani care menținuserã bunerelații cu ei, pentru a afla despre situația lor în lumina condițiilor date. Ei
au cerut sã le fie trimis Abu Lubaba pentru a-i îndruma. La sosirea lui,
bãrbații s-au ridicat, iar femeile și copiii au început sã plângã cu disperare.El a fost impresionat de frica lor fațã de musulmani și i-a îndemnat, ca
rãspuns la cererea lor, sã-l asculte și sã respecte ceea ce va hotãrî
Muhammed, arãtându-le în același timp gâtul, ceea ce însemna cã ei vor fiomorâți. Imediat, însã, și-a dat seama cã le spusese evreilor un secret și cã
își trãdase astfel Profetul, așa cã s-a îndreptat spre moscheea din Medina și
s-a legat de un stâlp înalt de lemn, jurând ca nimeni sã nu-l dezlege, afarãde Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! A adãugat
cã niciodatã nu va mai intra pe teritoriul celor din neamul Quraiza, drept
pedeapsã pentru greșeala pe care o fãcuse.
Când Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã-
a aflat despre acest incident, a spus: “Dacã m-ar fi rugat, l-aș fi implorat pe
Allah sã-l ierte, însã, dacã s-a legat prin voința proprie, atunci Allah va fiacela care-i va da iertarea.”
Evreii din neamul Quraiza ar fi putut suporta asediul o perioadã mai
lungã de timp pentru cã aveau atât apã, cât și hranã la dispoziție șibastioanele lor erau bine întãrite, în timp ce musulmanii se aflau în pustiu,
suferind de frig și de foame, precum și de obosealã, acumulatã de-a lungul
rãzboaielor fãrã sfârșit, care începuserã înainte de bãtãlia confederaților. Înorice caz, aceasta era o "bãtãlie a nervilor", întrucât Allah semãnase frica în
inimile evreilor și moralul lor era la pãmânt, mai ales în momentul în care
doi eroi musulmani, Ali bin Abu Talib și Az-Zubair bin ‘Auuam – Allah sã fiemulțumit de ei!, începând cu Ali, au jurat cã nu se vor opri pânã când nu le
vor nimici garnizoanele sau vor deveni martiri, precum Hamza (unul dintre
martirii musulmanilor).
Din cauza acestor șovãieli, ei n-au putut sã facã altceva decât sã se
supunã judecãții Profetului. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a poruncit ca bãrbații sã fie capturați, legați de mâini șiținuți sub supravegherea lui Muhammed bin Salama Al-Ansar, iar femeile și

290BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
copiii au fost izolați în temnițe. Atunci, tribul Al-Aus a intervenit,
implorându-l pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã aibãmilã de ei. El a sugerat ca Sa’d bin Mu’ad, un aliat mai vechi, sã fie numit
pentru a stabili un verdict în ceea ce-i privește, iar ei au acceptat.
Sa’d a rãmas în Medina din cauza rãnilor grave pe care le cãpãtase
în bãtãlia Confederaților. El a fost chemat de Profet și transportat pe un
mãgar. În drum spre Profet, evreii l-au îndemnat sã fie blând în judecata sa
de dragul fostei prietenii care i-a legat. Sa’d a rãmas tãcut, dar când ei auinsistat, el a murmurat: “A venit timpul ca Sa’d sã nu se teamã de
învinuirea celor ce învinuiesc.” Când au vãzut aceastã atitudine hotãrâtã,
unii dintre ei s-au întors în Medina, așteptându-se la ce era mai rãu.
La sosire, el a descãlecat, fiind ajutat de câțiva oameni. I s-a spus cã
evreii au cãzut de acord sã accepte verdictul. Din respect pentru Profet,
și-a întors fața într-o parte și l-a întrebat dacã acest verdict va fi acceptatde toți cei prezenți, inclusiv de Profet. Rãspunsul a fost pozitiv.
El a hotãrât ca toate persoanele puternice de sex masculin, ce
aparțineau acelui trib, sã fie ucise, femeile și copiii sã fie luați prinzonieri,iar averile lor sã fie împãrțite între luptãtorii musulmani. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost de acord, spunând cã Sa’d a
acționat dupã porunca lui Allah. De fapt, și-au meritat soarta, dreptpedeapsã pentru toate nelegiuirile pe care le urziserã împotriva islamului.
De asemenea, în mâinile musulmanilor a ajuns o cantitate impresionantã de
arme acumulate de evrei, și anume: o mie cinci sute de sãbii, douã mii desulițe, trei sute de armuri și cinci sute de scuturi. În bazarul din Medina au
fost sãpate șanțuri în care au fost decapitați între 600 și 700 de evrei.
Astfel, au fost exterminate odatã pentru totdeauna cuiburile intrigilor șitrãdãrii, în principal pentru cã au încãlcat pactul semnat cu Profetul și au
ajutat armata confederaților sã-i nimiceascã pe musulmani în cea mai criticã
etapã a istoriei islamice. Ei au fost considerați cei mai mari "criminali derãzboi", meritând astfel pedeapsa cu moartea.
Huiai, un renumit criminal de rãzboi, un diavol din neamul Nadir, tatãl
Safiiei, a trecut de partea neamului Quraiza, atunci când triburile Quraiș șiGhatafan s-au retras și a fost primit în audiențã la Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!, fiind legat cu mâinile de gât cu ajutorul
unei frânghii. El și-a declarat cu sfidare dușmãnia fațã de Profet – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, dar a recunoscut cã Voia lui Allah

291BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
trebuia împlinitã și a adãugat cã era resemnat în fața destinului sãu. I s-a
ordonat sã stea jos și a fost decapitat fãrã zãbavã.
O singurã femeie evreicã a fost omorâtã, fiindcã ucisese la rândul ei
un luptãtor musulman, aruncând cu o piatrã de moarã asupra lui. Doar
câțiva dintre necredincioși au îmbrãțișat islamul, iar viețile, averea și copiiilor au fost cruțați. În ceea ce privește prãzile de rãzboi, Profetul le-a
împãrțit dupã ce a pãstrat o cincime, potrivit poruncilor lui Allah. Trei pãtrimi
au fost împãrțite cãlãreților și o pãtrime infanteriștilor. Femeile captive aufost trimise la Najd pentru a fi schimbate pe cai și arme. Pentru el însuși,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ales-o pe Rehana
bint ‘Amr bint Khanaqa, a eliberat-o de sclavie și s-a însurat cu ea în anul6 d.H. Ea a murit la scurt timp dupã pelerinajul de adio și a fost îngropatã
la Al-Baqi.
[1]
Dupã ce rãzboiul cu neamul Quraiza s-a încheiat și ei au fost învinși,
dorința lui Sa’d bin Mu’ad a fost împlinitã și el și-a dat ultima suflare. Ca
rãspuns la rugãciunea lui, ‘A’ișa – Allah sã fie mulțumit de ea! – a povestit
cã rãnile din partea frontalã a gâtului au început sã sângereze, pe când seafla în cortul lui, pe care Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – i-l ridicase în moschee, pentru a fi alãturi de el, pentru a se
putea interesa de soarta sa și pentru a-i urmãri bunãstarea. Oamenii nus-au speriat decât atunci când sângele a început sã curgã spre ei. În
moschee, alãturi de cortul lui Sa’d, se afla și cortul neamului Ghifar. Ei au
spus: "O, voi, cei ce sunteți în cort! Ce este ceea ce vine spre noi?" Era dela rana lui Sa’d care sângera și el a murit pe datã.
[2]
Jabir povestea cã Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a replicat: “Tronul Celui Milostiv s-a clãtinat la moartea luiSa’d bin Mu’ad.”
[3] At-Tirmidhi a relatat: "Când l-au purtat pe umeri spre
locul de veci ipocriții au considerat cã este prea ușor.” Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a replicat: “Îngerii îl poartã.”
În timpul asediului celor din neamul Quraiza, unul dintre musulmani,
Khallad bin Suuaid, a fost ucis de o evreicã. Ea a aruncat asupra lui cu o
piatrã de moarã. Tot atunci a murit și Abu Sinan bin Mihsan, fratele lui‘Ukașa. Abu Lubaba a rãmas legat timp de șase nopți. Nevasta lui îl
[1] Ibn Hișam, 2/245; Talqih Fuhum Ahli Al-Athar, p.12. (cimitir din Medina)
[2] Sahih Al-Bukhari, 2/591.
[3] Sahih Al-Bukhari, 1/536; Sahih Muslim, 2/294, Jami’ At-Tirmidhi, 2/225.

292BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dezlega când era timpul de rugãciune, dupã care el se lega din nou de
stâlp. Într-o dimineațã, Allah Atoateștiutorul a revelat un verset MesageruluiSãu – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, din care reieșea cã Allah îl
iertase pe Abu Lubaba. Musulmanii s-au grãbit sã-l elibereze, dar el a
insistat ca numai Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -sã-l dezlege. Acest lucru a fost fãcut dupã rugãciunea de dimineațã.
Aceastã invazie a avut loc în luna Zul-qi'de, anul 5 d.H.,
[1] și asediul
asupra forturilor celor din neamul Quraiza a durat 25 de zile. "CapitolulConfederaților" din Coran a fost revelat în Cuvintele lui Allah cu privire la
probele esențiale date de credincioși și ipocriți în timpul bãtãliei
confederaților, precum și consecințele trãdãrii și încãlcãrii legãmintelor de
[1] Ibn Hișam, 2/237,238; Sahih Al-Bukhari, 2/590,591; Zad Al-Ma’ad, 2/72-74;
Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.287-290.

293BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
cãtre evrei.
ACTIVITÃȚILE MILITARE CONTINUÃ
Salam bin Abu Al-Huqaiq (Abu Rafi) era un criminal evreu notoriu,
care, pe de o parte, reunise trupele confederaților și le asigurase provizii și
bunãstare,[1] iar, pe de altã parte, îl discredita pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! Atunci când musulmanii și-au încheiat
disputa cu cei din neamul Quraiza, tribul Al- Khazraj, rival al tribului Al-Aus,
a cerut permisiunea Profetului de a-l omorî pe criminal, pentru a câștigaonoruri egale cu cele ale tribului Al-Aus, care omorâse alt criminal evreu, pe
Ka’b bin Al-Așraf. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
le-a acordat permisiunea, cu condiția sã nu fie omorâte femeile și copiii.
Un grup de cinci oameni, în frunte cu ‘Abdullah bin ‘Atiq, s-a
îndreptat spre Khaibar, unde era situat fortul lui ‘Abu Rafi’. Când au ajuns înapropierea locului respectiv, ‘Abdullah și-a sfãtuit oamenii sã rãmânã puținîn urmã, în vreme ce el a mers înainte, înfãșurat în mantia lui. Când
locuitorii fortului au intrat, portarul l-a lãsat și pe el sã intre, gândindu-se cã
era unul dintre ei. ‘Abdullah a intrat și s-a strecurat înãuntru. Apoi a începutsã tragã zãvoarele pe dinãuntru la ușile ce duceau spre camera lui Salam.Acolo era întuneric beznã, dar el a reușit sã-l ucidã cu sabia. Apoi a plecatîn siguranțã. În drum spre ieșire și-a rupt piciorul și, de îndatã, și l-a legatcu o fașã, dupã care s-a ascuns într-un loc secret, pânã dimineața, când
cineva a urcat pe zid și a anunțat oficial moartea lui Salam bin Abu
Al-Huqaiq. De îndatã ce a auzit aceastã veste, a plecat sã-l întâlneascã peProfet. Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ascultatîntreaga poveste, apoi i-a cerut lui Abdullah sã-și întindã piciorul, pe carel-a șters și fractura s-a vindecat pe loc.
[2]
Într-o altã versiune se spune cã toți cinci au participat la uciderea
acelui dușman al islamului. Acest incident a avut loc în Zul-qi'de sau
Zul-Hijje, anul 5 d.H.[3]
La scurtã vreme de la încheierea bãtãliei cu confederații și cu tribul
[1] Fath Al-Bari, 7/343.
[2] Sahih Al-Bukhari, 2/577[3] Rahmat-al-lil-alamin, 2/223.

294BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Quraiza, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-
a condamnat pe criminalii de rãzboi și a început sã trimitã expediții"educative" pentru triburile agresive și pentru arabii rebeli care nu înțelegeaudecât de limba sabiei, pentru ca aceștia sã ajungã la termeni pașnici custatul islamic în formare.
Dupã sfârșitul celor douã bãtãlii, un pluton de treizeci de credincioși,
sub conducerea lui Muhammed bin Maslama, a fost detașat într-o misiune
militarã, în luna Muharram, anul 6 d.H. Plutonul s-a îndreptat spre așezareaclanului Bakr. Musulmanii au atacat clanul și i-au rãspândit în toatedirecțiile. Apoi s-au întors acasã cu o mulțime de prãzi, printre care și opradã umanã, și anume un necredincios, Thumama bin Uthal Al-Hanafi, șefulneamului Hanifa, care plecase din ordinul lui Musailama "Mincinosul”
[1] sã-l
asasineze pe Profet. Adepții Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – l-au legat de un stâlp al Moscheei Profetice. Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a întrebat: "Ce ascunzi, Thumama?"Acesta a rãspuns: “Doar binele. Dacã mã omori, vei ucide un om nevinovat.
Fii milostiv și eu îți voi fi recunoscãtor. Cere-mi bani și eu îți voi da câtceri.” El a repetat acest lucru de trei ori, în trei ocazii diferite. A treia oarã,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a poruncit ca el sã fie
eliberat. El s-a dus însã și s-a spãlat, apoi s-a întors sã mãrturiseascãnoua credințã, adresându-se Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!: “Nici un obraz n-a fost mai groaznic la vedere pentru mine decât
al tãu și iatã cã acum este aproape de inima mea. Nici o religie n-a fostmai silnicã pentru mine decât a ta și acum ea este foarte dragã inimii
mele. Doresc sã pornesc în pelerinajul cel mic.”
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a fãcut urãri
de bine și l-a aprobat. În Mekka, la sosirea sa, quraișii l-au acuzat de
apostazie. El a negat, a afirmat cã îmbrãțișeazã islamul și a jurat cã nu vor
primi nici un bob din grânele de la Yamama, o regiune suburbanã dinîmprejurimile Mekkãi, dacã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – nu va fi de acord. De fapt, așa a și fãcut, a refuzat sã trimitã
provizii de hranã la Mekka, pânã când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
[1] Conform As-Sirah Al-Halabiiah, 2/297, este o persoanã ce pretindea cã ar fi
profet, precum Muhammed.
[2] Zad Al-Ma’ad, 2/119; Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.292,293.

295BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sã-l miluiascã! – nu a intervenit, la rugãmintea fierbinte a mekkanilor.[2]
Invazia neamului Lihian
Cei din neamul Lihian au spânzurat pe zece dintre companionii
Profetului. Aceștia își aveau așezarea în inima Hijaz-ului, la granița cu
Mekka, însã Profetul a considerat cã nu este înțelept ca ei sã pãtrundã în
adâncime și sã se apropie de marele dușman quraiș, din cauza luptelorsângeroase dintre musulmani, pe de o parte, și quraiși și arabi, pe de alta.
Totuși, când puterea confederaților aliați a scãzut, iar ei au început sã se
potoleascã și sã se resemneze în privința echilibrului nefavorabil de puteri,Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a folosit
aceastã șansã unicã și a hotãrât cã venise vremea sã se rãzbune pe cei din
neamul Lihian. El a pornit în Rabi’ Al-Auual sau Jumada Al-Ula, în anul 6d.H, în fruntea a douã sute de luptãtori musulmani, a simulat cã se
îndreaptã spre Siria, apoi a schimbat direcția spre Batn Gharran, scena
tragediei însoțitorilor sãi, și a chemat Mila lui Allah asupra lor. Vestea cã elmãrșãluia spre ei a ajuns la neamul Lihian, care a fugit imediat în munții
din împrejurimi, și astfel el nu i-a mai putut ajunge. Pe drumul de
întoarcere, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a trimisun grup de zece cãlãreți spre un loc numit Kura’ Al-Ghamim, în vecinãtatea
așezãrii tribului Quraiș, pentru a confirma indirect puterea sa militarã în
plinã dezvoltare. Toate aceste manevre au durat paisprezece zile, dupã cares-a întors spre casã.
Expedițiile și delegațiile continuã
1. Un pluton condus de ‘Ukașa bin Mihsan a fost detașat spre un loc
numit Al-Ghamir, locuit de neamul Asad, în anul 7 d.H. Dușmanul a fugit pe
datã, lãsând în urmã douã sute de cãmile care au fost duse la Medina.
2. Un pluton condus de Muhammed bin Maslama a pornit spre
așezarea neamului Tha’laba, în Zil Qassa. Au fost însã prinși într-o
ambuscadã de o sutã de dușmani care i-au ucis pe toți, în afarã deMuhammed bin Maslama, care, deși grav rãnit, a reușit sã scape.
3. Ca sã se rãzbune pe neamul Tha’laba, Abu ‘Ubaida bin Al-Jarra a
fost trimis în fruntea a patruzeci de oameni, la Zil Qassa. Ei au mãrșãluit

296BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
noaptea și l-au luat pe dușman prin surprindere dis-de-dimineațã.
Musulmanii au ieșit învingãtori și din nou i-au pus pe fugã pe necredincioși.Aceștia au fugit în munți, în afarã de unul care a fost rãnit și care mai
târziu a îmbrãțișat islamul. În aceastã expediție au capturat o mulțime de
prãzi.
4. În același an, un pluton aflat sub conducerea lui Zaid bin Haritsa a
fost trimis la Al-Jumum, așezarea celor din neamul Salim. O femeie din
neamul Muzaina le-a arãtat drumul spre o mulțime de prãzi. Mai târziu,Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a eliberat-o pe femeie de sclavie și a cãsãtorit-o cu unul dintre adepții lui.
5. În Jumada Al-Ula, anul 6 d.H., Zaid bin Haritha a pornit în fruntea a
o sutã șaptezeci de cãlãreți, spre un loc numit Al-Ais. Acolo au capturat o
caravanã quraișã condusã de Abul-’As, rudã cu Profetul, și au jefuit-o de
cãmile. Abul-’As a scãpat și s-a ascuns în casa lui Zeinab (soția lui și fiica
Profetului). El a implorat-o sã-l roage pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – sã-i restituie bunurile. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a recomandat acest lucru oamenilor sãi, dar fãrã sã-i
oblige. El s-a întors la Mekka, a înapoiat împrumuturile celor cãrora li secuveneau, a îmbrãțișat islamul și a emigrat la Medina, unde Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a reunit cu soția sa, Zeinab, dupã
trei ani și jumãtate de la cãsãtorie. Versetul care se referã la interzicereacãsãtoriei între femeile musulmane și necredincioși nu fusese revelat încã.
6. În Jumada Ath-Thania, același an, Zaid, aflat în fruntea unui grup
de cincisprezece oameni, i-a atacat pe cei din neamul Tha’laba. Ei aucapturat douãzeci dintre cãmilele lor, dar oamenii au fugit.
7. În Regeb, același an, Zaid, aflat la conducerea unui grup de
doisprezece oameni, a pornit spre un loc numit Uadi Al-Qura într-o misiunede recunoaștere, încercând sã spioneze mișcãrile dușmanilor. Oamenii de
acolo i-au atacat pe musulmani, au ucis nouã dintre ei, iar ceilalți, inclusiv
Zaid bin Haritsa, au reușit sã scape.
[1]
8. Invazia Al-Khabt, în traducere "lapte acru", a avut loc în anul
8 d.H., înaintea Tratatului Al-Hudaibiia. Abu ‘Ubaida bin Al-Jarra a condus
trei sute de oameni în urmãrirea unei caravane ce aparținea quraișilor.Fiindcã nu aveau destulã hranã, mureau de foame și aveau doar Khabt
[1] Rahmat-al-lil'alamin; Zad Al-Ma’ad, 2/120-122.

297BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
(lapte acru), de unde și apelativul de “Armata de lapte acru”. Pe parcursul
misiunii, unul dintre oameni a mãcelãrit nouã cãmile în trei ture, de fiecaredatã câte trei. Abu ‘Ubaida, șeful campaniei, i-a interzis sã mai facã acest
lucru. Marea a fost însã generoasã și le-a dãruit un animal numit Al-’Anbar
(cașalot), atât de bogat în grãsime, încât s-au hrãnit din el o jumãtate delunã. Când s-au întors acasã, i-au povestit Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – întâmplarea, iar acesta a spus cã fusese
hranã dãruitã de Allah și le-a cerut sã-i dea și lui puținã carne.
[1]
Cronologic, aceastã campanie a avut loc înainte de Tratatul Al-Hudaibiia,
fiindcã dupã acesta musulmanii au încetat sã mai intercepteze caravanele
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/112; Ibn Hișam, 2/289, 290, 294, 295.

298BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
qurayșilor.
INVAZIA NEAMULUI AL-MUSTALIQ (MURAISI')
– LUNA ăABAN, ANUL 6 D.H. –
Deși din punct de vedere militar, nu a avut dimensiuni
impresionante, aceastã invazie a avut consecințe care au condus la o starede turbulențã în statul islamic și i-a acoperit pe ipocriți de rușine. Mai mult,a condus la consolidarea legislației, ceea ce a atașat o impresie denoblețe, demnitate și puritate a spiritelor în comunitatea islamicã.
În luna ăaban, ziua a doua, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a aflat cã șeful neamului Al-Mustaliq, Al-Harith bin Dirar,și-a mobilizat oamenii și alți câțiva arabi sã atace Medina. Buraida binAl-Hasib Al-Aslami a fost trimis imediat sã verifice rapoartele. El aschimbat câteva cuvinte cu Abu Dirar, care și-a confirmat intenția de rãzboi.El a trimis mai târziu o iscoadã sã estompeze pozițiile musulmanilor, daraceasta a fost prinsã și ucisã. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – și-a adunat oamenii și le-a poruncit sã se pregãteascã derãzboi. Înainte de plecare, Zaid bin Haritsa a fost numit sã conducãMedina. Când au auzit de venirea musulmanilor, necredincioșii s-au speriat,iar arabii care erau cu ei s-au retras și au fugit sã-și apere viețile. Abu Bakra primit steagul emigranților, iar Sa’d bin ‘Ubada pe cel al "ajutoarelor". Celedouã armate s-au oprit la o fântânã, numitã Muraisi. Timp de o orã s-a trascu sãgeți, iar apoi s-au angajat în luptã cu dușmanii, luptã care s-a încheiatcu victoria deplinã a musulmanilor. Au fost uciși câțiva oameni, femeile șicopiii necredincioșilor au fost luați prizonieri și o mulțime de prãzi au cãzutîn mâinile musulmanilor.
Doar un singur musulman a fost ucis din greșealã de un "ajutor".
Printre captivi se afla și Juuairiia, fiica lui Al-Harith, șeful necredincioșilor.Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a însurat cu ea și,în schimb, musulmanii au trebuit sã elibereze o sutã de prizonieri dușmani,
[1] Zad Al-Ma'ad, 2/112,113; Ibn Hișam, 2/289, 290, 294, 295.

299BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
care au îmbrãțișat islamul și au fost numiți "rudele Profetului".[1]
Rolul trãdãtor al ipocriților înainte de invazia
neamului Al-Mustaliq
Abdullah bin Ubai, un necredincios ipocrit, avea sufletul plin de
ranchiunã atât împotriva islamului, cât și a musulmanilor, fiindcã el credeacã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a înlãturat de la
conducerea celor douã clanuri Al-Aus și Al-Khazraj, care i se supuseserã și
acceptaserã deja profeția lui Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! Ranchiuna lui Abdullah se manifestase înainte ca el sã încerce
sã simuleze islamul. Dupã bãtãlia de la Badr s-a prefãcut a fi musulman,
dar în inima lui a rãmas același dușman jurat al lui Allah, al MesageruluiLui și al tuturor credincioșilor, în genere. Unicul lui scop fusese întotdeauna
sã semene semințele discordiei în comunitatea musulmanã și sã submineze
cauza noii religii cerești. Comportamentul sãu mișelesc putea fi recunoscutoriunde era, însã în bãtãlia de la Uhud s-a evidențiat prin încercãrile sale
rãutãcioase de a crea o stare de confuzie și dezordine printre musulmani.
Ipocrizia și minciuna lui au cãpãtat dimensiuni neplãcute și grave, când s-aamestecat printre musulmani, cu puțin înainte de cuvântarea Profetului, și
le-a spus batjocoritor: “Acesta este Mesagerul lui Allah, cu care v-a onorat
Allah și pe care trebuie sã-l sprijiniți, sã-l ascultați și sã îi arãtațisupunere.” Așa fãcea în fiecare vineri, înainte de cuvântarea Profetului.
El a fãcut același lucru și în vinerea urmãtoare bãtãliei de la Uhud.
Era atât de grosolan și de prezumțios, încât nu-și putea ascunde ura dincuvinte. Auzindu-l, câțiva musulmani l-au apucat cu reproș de mantie,
fãcându-l sã tacã. El a plecat îndatã, murmurând cuvinte grosolane și
jignitoare. Un "ajutor" l-a întâlnit la poarta Moscheei și i-a poruncit sã seîntoarcã și sã-l implore pe Mesager pentru iertarea lui Allah, dar el i-a
rãspuns cã nu va avea niciodatã nevoie de Profet sã facã asta.
[1] Mai mult,
a avut legãturi clandestine cu neamul Nadir, alt trib de evrei, încurajându-isã se alieze cu el și promițându-le sprijin în toate aceste eforturi neîncetate,
care fãceau parte dintr-un lung șir de conspirații și intrigi urzite împotriva
musulmanilor.
[1] Ibn Hișam, 2/105.

300BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Cuvintele lui Allah privitoare la acțiunile lui trãdãtoare și atentatele
înfricoșãtoare din timpul bãtãliei "Tranșeei" subliniazã foarte clar acest felde ipocrizie:
ăi când au zis fãțarnicii și aceia în ale cãror inimi era boalã: „Allah și
Trimisul Sãu nu ne-au promis nouã decât numai deșertãciune!” [33:12]
În același context, versetele continuã sã-l descrie pe ipocrit ca fiind
laș și învins. El este un mincinos care nu are nici o considerație pentrulegãmintele solemn fãcute. Este un trãdãtor neloial, perfid, meschin șilacom. Pe scurt, el este opusul desãvârșit al drept-credinciosului:
“Ei cred cã aliații nu au plecat. Iar dacã aliații vin doresc ca ei sã
meargã prin deșert printre beduini și sã întrebe despre veștile voastre. ăide ar fi printre voi, nu ar lupta ei decât [foarte] puțin.” [33:20]
Toți dușmanii islamului – evreii, ipocriții și politeiștii – au recunoscut
cã islamul era mai puternic, nu din cauza superioritãții materiale, a trupelormai numeroase sau a echipamentului mai bun, ci, mai curând, datoritã
valorilor nobile, a eticilor rafinate și a înaltelor atribute ce caracterizau
comunitatea musulmanã și tot ce aparținea de ea. Dușmanii islamului eraudeja conștienți de lumina revãrsatã în întregime de persoana Profetului- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Acesta era întotdeauna unexcelent exemplu demn de urmat.
Dupã ce timp de cinci ani au purtat rãzboaie inutile împotriva noii
religii, dușmanii islamului au ajuns sã realizeze pe deplin cã exterminarea
islamului nu este posibilã pe câmpul de bãtaie, așa cã au adoptat noitactici. Recunoscuți pentru zvonurile false pe care le vehiculau, ei auhotãrât sã lanseze o campanie extinsã de propagandã cu scopul de a-lcalomnia pe Profet în cea mai sensibilã arie a vieții arabe, în principal, îneticã și tradiții. Dupã bãtãlia confederațiilor, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a însurat cu Zeinab bint Jahș, dupã ce
cãsãtoria ei cu Zaid bin Haritha, adoptat de Profet în perioada preislamicã,a fost desfãcutã. Ipocriții au profitat de aceastã ocazie și au început sãrãspândeascã bârfe pe seama Profetului în întreaga Arabie, bazându-se pe otradiție a arabilor deșertului ce interzice cãsãtoria cu soția divorțatã a unuifiu adoptiv. Ei au afirmat cã aceastã cãsãtorie a lui ar fi un pãcat odios. De
asemenea, și-au construit propaganda rãutãcioasã pe faptul cã Zeinab era a
cincea lui nevastã, în timp ce numãrul era limitat în Nobilul Coran la maxim

301BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
patru. Din aceastã cauzã, în opinia lor, validitatea acestei cãsãtorii era
îndoielnicã.
Aceste zvonuri și bârfe au avut un impact negativ asupra moralului
unor musulmani slabi de inimã, pânã când au fost dezvãluite versetelecare-l absolveau de orice vinã pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – și invalidau toate acele intenții rãutãcioase și urzeli nesuferite:
“O, Profetule! Fii cu fricã de Allah și nu da ascultare necredincioșilor
și fãțarnicilor, cãci Allah este Atoateștiutor și Înțelept!” [ 33:1]
Rolul pãcãtos pe care l-au jucat ipocriții în
desfãșurarea invaziei neamului Al-Mustaliq
În timpul acestei invazii, ipocriții aproape cã au reușit sã creeze
discordie între musulmani și sã-l ponegreascã pe Profet. Pe scurt,comportarea lor s-a dovedit a fi o traducere autenticã a cuvintelor lui Allah:
“ăi de-ar fi purces ei laolaltã cu voi, n-ar fi fãcut decât sã sporeascã
tulburarea voastrã și s-ar fi grãbit, cãutând sã semene vrajbã și neînțe-
legere în rândurile voastre…” [9:47].
Datoritã comploturilor și intențiilor rãutãcioase ale ipocriților, între
emigranți și "ajutoare" era pe cale sã izbucneascã un conflict. S-a întâmplatodatã ca un emigrant sã aibã o divergențã cu un "ajutor". Atunci, "ajutorul"a strigat: "O, voi, "ajutoarelor", salvați-mã!", iar emigrantul a strigat:
"Emigranților, ajutați-mã!" Profetul i-a auzit și i-a întrebat: "Ce e cu
chemãrile astea preislamice, când eu sunt printre voi? În acest mod,Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a pus la punct,descriind proasta lor conduitã ca fiind ceva înrãdãcinat în practicilepreislamice. Ipocriții, în frunte cu ‘Abdullah bin ‘Ubai, s-au înfuriat din cauzasfidãrii pe care musulmanii o arãtau fațã de planurile ostile și intrigile urzite
în spatele ușilor închise și au jurat, spunând: “Cel mai onorabil îl va alunga
din Medina pe cel mai decãzut.“, dupã care au adãugat: “Ei (emigranții)s-au înmulțit și ne-au ocupat pãmânturile. Dacã-ți hrãnești câinele, acestate va sfâșia.” Când Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -i s-a relatat aceastã discuție, ‘Omar, un însoțitor de nãdejde, a cerutpermisiunea sã-l ucidã pe Ibn ‘Ubai. Firește, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a respins propunerea, spunând cã nu se

302BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
cuvine ca un Profet sã fie acuzat cã-și ucide oamenii. Dimpotrivã, pe neaș-
teptate, el i-a cerut lui ‘Omar sã anunțe plecarea. A mãrșãluit cu oamenii luitimp de douã zile, pânã ce cãldura a devenit insuportabilã. S-au oprit și auadormit, într-o încercare înțeleaptã de a distrage atenția oamenilor de laevenimentul anterior. Fiul lui ‘Abdullah a aflat despre josnicia tatãlui sãu și,când grupul a ajuns la Medina, el și-a scos sabia și a barat intrarea tatãlui
sãu în oraș, spunându-i cã nu va intra în Medina pânã ce nu-i va permite
Muhammed. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-aacordat permisiunea și astfel bârfa s-a întors asupra capului sãu. S-a mai
relatat cã fiul era gata sã-și ucidã tatãl, dacã Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-ar fi poruncit.
Acțiunea de defãimare
Acest incident extrem de dureros a avut loc la întoarcerea Profetului
din expediția împotriva neamului Mustaliq. Armata musulmanã s-a oprit
pentru o noapte într-un loc din apropierea Medinei. În aceastã expediție,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost însoțit de nobilași credinciosa sa soție, ‘A’ișa – Allah sã fie mulțumit de ea! Astfel, s-a
întâmplat cã ‘A’ișa s-a îndepãrtat puțin de tabãrã, pentru nevoile firești.
Când s-a întors, ea a descoperit cã-și pierduse colierul. Colierul în sine nuavea mare valoare, dar cum era împrumutat de la o prietenã, ‘A’ișa – Allah
sã fie mulțumit de ea! – s-a îndepãrtat din nou și a început sã-l caute. La
întoarcere, spre marea ei durere și tristețe, armata plecase deja, cu tot cucãmila pe care o cãlãrea ea, slujitorii sãi crezând cã era în litierã, fiindcã
pe atunci era foarte tânãrã, subțire și ușoarã în greutate. În neajutorarea ei,
s-a așezat și a plâns pânã ce a copleșit-o somnul. Safuan bin Mu’attal, unemigrant care venea din urmã, a recunoscut-o, deoarece o vãzuse înainte
ca versetul referitor la acoperirea femeilor sã fie dezvãluit, și a adus-o la
Medina pe cãmila lui, fãrã sã-i adreseze un singur cuvânt, el însuși mergândîn urma animalului. Ipocriții din Medina, în frunte cu ‘Abdullah bin ‘Ubai bin
Salul, au cãutat sã facã o crimã din acest incident și au rãspândit zvonuri
rãutãcioase la adresa ‘A’ișei – Allah sã fie mulțumit de ea!, iar, dinnefericire, chiar și unii musulmani au crezut aceste zvonuri.
Când a ajuns în Medina, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l

303BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
miluiascã! – a ținut sfat cu însoțitorii sãi. Aceștia aveau diferite opinii,
începând cu divorțul și terminând cu pãstrarea ei. Incidentul a generat un felde luptã între douã grupãri rivale, Al-Aus și Al-Khazraj, dar intervenția
Profetului a redus imediat la tãcere cele douã grupãri. ‘A’ișa – Allah sã fie
mulțumit de ea!, care nu era la curent cu zvonurile ce erau vehiculate, s-aîmbolnãvit și a rãmas întinsã la pat, vreme de o lunã. Când și-a revenit, a
aflat despre bârfe și a cerut permisiunea sã meargã sã-și viziteze pãrinții,
încercând sã afle adevãrul. Când a aflat, a izbucnit în lacrimi și a plâns fãrãîncetare douã nopți și o zi, pânã a simțit cã-i plesnește ficatul. În aceste
circumstanțe, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a vizitat-o și dupã ce a mãrturisit credința în Allah, i-a spus: ”Mi s-a spusdespre tine așa și așa. Dacã ești nevinovatã, Allah va scoate la ivealã
nevinovãția ta. Dacã ai pãcãtuit, cãiește-te, cãci cine-și recunoaște
greșelile și cere iertare, Allah îl va ierta." Ea a încetat sã mai plângã șiși-a rugat pãrinții sã vorbeascã pentru ea, dar ei n-au spus nimic și atunci a
luat ea însãși cuvântul și a zis: ”Dacã ți-aș spune cã sunt nevinovatã și
Allah știe, fãrã îndoialã, cã așa este, tu nu m-ai crede. Dacã ar fi sã admitceva despre care sigur Allah știe cã sunt nevinovatã, atunci o sã mã crezi.
Prin urmare nu pot sã fac altceva decât sã recurg la cuvintele tatãlui
profetului Yusuf (Iosif):
“… Deci [nu-mi rãmâne decât] rãbdarea cuminte! ăi Allah este Cel la
care se cere ajutor pentru cele pe care voi le povestiți!” [12:18].
Dupã aceasta, s-a îndepãrtat și s-a întins sã se odihneascã. În acest
moment hotãrâtor pentru ea a sosit Revelația ce o absolvea pe A’ișa – Allah
sã fie mulțumit de ea! – de toate acele vorbe defãimãtoare, scornite în acest
sens. Râzând de fericire, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – i-a zis: "A'ișa, Allah ți-a dezvãluit nevinovãția". Mama ei i-a
spus A'ișei: "Scoalã-te și mulțumește-i!" Ea a rãspuns: "Jur pe Allah, cã nu
mã scol pentru a-i mulțumi lui. Eu nu-i mulțumesc decât lui Allah!"
Cuvintele lui Allah în aceastã privințã, sunau astfel:
“Cei care au venit cu minciuna sunt un grup dintre voi…” [24:11]
Cei mai importanți dușmani care au participat la acțiunea
defãimãtoare – Mista bin Athatha, Hassan bin Thabit și Hamnah bint Jahș –
au primit câte optzeci de lovituri de bici. În ce-l privește pe cel care a avut
rolul principal, ‘Abdullah bin Ubai, el nu a fost biciuit, fie din cauzã cã

304BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pedeapsa corporalã ar fi micșorat pedeapsa rezervatã lui în Viața de Apoi și
nu i se cuvenea acest merit, fie din același interes public pentru care nufusese ucis anterior. În plus, el a devenit țapul ispãșitor și a fost umilit de
oamenii sãi dupã ce adevãratele lui intenții au fost descoperite, fãrã
îndoialã, de toatã lumea.
[1]
Dupã aproape o lunã, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – și ‘Omar bin Al-Khattab au avut urmãtoarea discuție:
”Nu-ți dai seamã, ‘Omar, cã, dacã l-aș fi ucis pe Abdullah bin Ubai, mulțidemnitari s-ar fi repezit furioși sã lupte pentru el? Acum, din contrã, dacã le
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/364,2/696-698; Zad Al-Ma'ad, 2/113-115; Ibn Hișam,
2/297-307.
[2] Ibn Hișam, 2/293.

305BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
cer sã-l ucidã, o vor face cu inima împãcatã.” ‘Omar a rãspuns: “Jur pe
Allah cã judecata Profetului este mult mai înțeleaptã decât a mea”.[2]
DELEGAȚII ăI EXPEDIȚII
CE AU URMAT INVAZIEI AL-MURAISI’
1. O expediție condusã de ‘Abdur Rahman bin ‘Auf a fost trimisã
spre așezarea neamului Kalb, în Dumat Al-Jandal, în luna ăa’ban, 6 d.H.
Înainte de a porni, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-achemat pe ‘Abdur Rahman și și-a pus mâna pe mâna acestuia, chemând
binecuvântarea lui Allah și sfãtuindu-l sã acționeze cu generozitate în timpul
rãzboiului. El i-a spus sã se însoare cu fiica regelui dacã ei se supuneau.‘Abdur Rahman a rãmas printre oamenii aceia timp de trei zile, i-a invitat sã
îmbrãțișeze islamul și ei au fãcut acest lucru. Apoi el s-a cãsãtorit cu fiica
regelui, Tamadur bint Al-Asbagh.
2. În aceeași lunã a aceluiași an, ‘Ali bin Abu Talib a fost trimis în
fruntea unui pluton spre așezarea neamului Sa’d bin Bakr, într-un loc numit
Fadk. Profetul Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -fusese informat cã aceștia își abandonaserã rândurile pentru a-i sprijini pe
evrei. Luptãtorii musulmani mãrșãluiau în timpul zilei, iar noaptea se
ascundeau. Pe drum, au capturat o iscoadã dușmanã, care a recunoscut cãfusese trimisã la tribul Khaibar sã le ofere sprijin, iar ei sã le dea în schimb
curmale. ‘Ali și însoțitorii lui le-au atacat tabãra, au capturat cinci sute de
cãmile și douã mii de capre, dar neamul Sa’d și cãpetenia lor, Uabr bin‘Alim, au reușit sã fugã.
3. O expediție condusã de Abu Bakr As-Siddiq sau Zaid bin Haritsa
a fost trimisã la Uadi Al-Qura, în Ramadan 6 Hijri, dupã ce clanul Fazara aatentat la viața Profetului. Dupã rugãciunea de dimineațã, detașamentul a
primit ordin sã-l atace pe dușman. Câțiva dintre ei au fost uciși, iar ceilalți
luați prizonieri. Printre prizonieri se aflau și Umm Qirfa și fiica ei, ce a fosttrimisã la Mekka, drept rãscumpãrare pentru eliberarea câtorva musulmani
ce erau prizonieri acolo.
[1] Atentatele lui Umm Qirfa la viața Profetului s-au
întors asupra ei, iar cei treizeci de cãlãreți pe care i-a adunat și folosit
[1] Sahih Muslim, 2/89.

306BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pentru a-și realiza urzeala pãcãtoasã, au fost uciși cu toții.
4. Anas bin Malik a relatat cã unii oameni aparținând tribului ‘Uraina
au venit la Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
și s-au prefãcut cã aderã la islam. Ei au rãmas în Medina, dar climatul nu
le-a fost prielnic și atunci li s-a cerut sã-și ridice corturile pe pajiștile dinapropiere. Ei au fãcut așa și au fost mulțumiți. Apoi, ei l-au atacat pe
pãstorul Profetului și l-au omorât, s-au dezis de islam și au fugit, dupã ce
mai întâi furaserã și cãmilele. Aceastã știre a ajuns la urechile Profetului- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și de îndatã a trimis pe
urmele lor un grup de douãzeci de musulmani conduși de Karz bin Jabir
Al-Fihri. Aceștia au fost prinși și omorâți.
[1]
De asemenea, biografii au relatat cã ‘Amr bin Omaiia Ad-Damari și
Salama bin Abu Salama au fost trimiși într-o expediție sã-l omoare pe Abu
Sufian, șeful tribului Quraiș, care trimisese deja un beduin sã-l omoare peProfet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Misiunea celor doi
oameni a dat greș, însã, pe drum, au omorât trei politeiști. Trebuie
menționat cã toate invaziile anterioare n-au implicat lupte adevãrate, elefiind mai degrabã manevre militare de pedepsire conduse împotriva unor
dușmani, încã nesupuși. O meditație mai profundã asupra dezvoltãrii
circumstanțelor de rãzboi, dezvãluie prãbușirea continuã a moraluluidușmanilor islamului, care au ajuns sã realizeze cã nu se mai aflau în
poziția de a reprima chemarea islamicã sau de a-i atenua cursul normal.
Aceastã stare de lucruri a atins apogeul cu Tratatul de la Al-Hudaibiia, cândcele douã pãrți aflate în rãzboi, musulmanii și cei ce nu erau musulmani,
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/122

307BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
au încheiat un tratat de pace prin care se recunoștea puterea tot mai mare
a islamului. Acesta a înregistrat fãrã echivoc continuitatea religiei islamiceîn întreaga Arabie.
TRATATUL DE LA AL-HUDAIBIIA
ZUL-QI'DE 6 D.H.
În timp ce întreaga Arabie era martora acestei impresionante mișcãri
în favoarea musulmanilor, premergãtorii marii cuceriri și ai succesuluichemãrii islamice au început sã se iveascã treptat la orizontul demografic și
drept-credincioșii și-au restabilit dreptul necontestat de a-și face rugãciunile
în Sfântul Sanctuar.
În jurul anului 6 d.H., Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a avut un vis în timp ce se afla încã în Medina. A visat cã intra
în siguranțã în Sfântul Sanctuar din Mekka cu însoțitorii sãi și conduceaceremoniile de ‘Umra (micul pelerinaj). Pãrul le era tãiat sau ras. De îndatã
ce a povestit tovarãșilor sãi acest vis, inimile lor au tresãrit de bucurie,
fiindcã au descoperit în el adeverirea dorinței lor profunde de a lua parte lapelerinaj și ritualurile sale sfinte, dupã un exil de șase ani.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a spãlat
hainele, a încãlecat pe cãmilã și a plecat spre Mekka, în fruntea a o miecinci sute de musulmani, printre care se afla și soția lui, Umm Salama.
Câțiva beduini ai deșertului a cãror Credințã era moderatã au rãmas în
urmã, gãsind diverse pretexte. Ei nu aveau alte arme în afarã de sãbiile dinteacã, fiindcã nu aveau nici o intenție sã lupte. Pe timpul absenței
Profetului, Ibn Umm Maktum a fost numit sã conducã Medina. În timp ce se
apropiau de Mekka, într-un loc numit Zi Hulaifa, el a poruncit sã fieîmpodobite animelele de sacrificiu și toți credincioșii s-au înveșmântat în
Ihram, straiul de pelerin, pentru ca întreaga lume sã știe cã n-au ieșit
pentru rãzboi. El a trimis o iscoadã sã afle vești despre dușman. Omul s-aîntors sã-i spunã Profetului cã o armatã uriașã și un mare numãr de sclavi
s-au adunat sã-l înfrunte și cã drumul spre Mekka era complet blocat.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a sfãtuit cu tovarãșiisãi, care au fost de pãrere sã nu lupte cu nimeni decât dacã vor fi
împiedicați sã-și facã pelerinajul.

308BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
La rândul lor, quraiși au convocat o adunare în care au studiat
întreaga situație și au hotãrât sã reziste în fața misiunii Profetului, cu oricepreț. Douã sute de cãlãreți conduși de Khalid bin Al-Ualid au fost trimiși
sã-i ia pe musulmani prin surprindere, în timpul de Zuhr ("rugãciunea de
amiazã"). Oricum, regulile rugãciunii în vreme de restriște au fost dezvãluiteîntre timp și astfel Khalid și oamenii sãi au ratat șansa. Musulmanii au
evitat sã mãrșãluiascã pe drumul acela și au ales sã urmeze unul
accidentat și stâncos. Khalid s-a grãbit sã se întoarcã la quraiși și i-a pusla curent cu situația.
Când musulmanii au ajuns într-un loc numit Thaniiat Al-Marar,
cãmila Profetului s-a împiedicat și a îngenunchiat, nevrând sã se mai miște.Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a jurat cã va
accepta de bunã voie orice plan vor hotãrî ei și care glorificã datoriile sfinte
fațã de Allah. Apoi și-a îmboldit cãmila cu reproș și ea s-a ridicat. Ei și-aureluat marșul și au ajuns sã-și ridice corturile în cea mai îndepãrtatã zonã
din Al-Hudaibiia, lângã un puț cu apã puținã. Musulmanii s-au plâns de sete
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, iar acesta a scosdin tolbã o sãgeatã și a înfipt-o în puț. Apa a țâșnit pe loc și însoțitorii lui
au bãut pe sãturate. Când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – s-a retras pentru a se odihni, Budail bin Uarqa’Al-Khuza’iîmpreunã cu niște oameni de vazã din tribul Khuza’ah, confidenții Profetului,
au venit și l-au întrebat pentru ce venise. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – a rãspuns cã nu venise sã se rãzboiascã: ”Nu-mi dorescaltceva”, a rãspuns el, “decât sã fac micul pelerinaj în Sfântul Sanctuar.
Dacã vor sã adere la noua religie, așa cum au fãcut unele popoare, quraișii
sunt bineveniți, dar dacã îmi stau în cale sau îi împiedicã pe musulmani sãfacã pelerinajul, firește cã voi lupta împotriva lor pânã la ultimul om.
Facã-se Voia lui Allah!” Solul a dus înapoi mesajul la quraiși, care l-au
trimis pe un altul, numit Mikraz bin Hafs. Când l-a vãzut, Profetul – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus cã acela era un trãdãtor. El a
primit același mesaj pe care sã-l comunice poporului sãu. A fost urmat de
un alt ambasador, cunoscut sub numele de Al-Hulais bin ‘Alqama. El a fostfoarte impresionat de devotamentul musulmanilor pentru Sfânta Ka'ba. S-a
întors la oamenii lui și i-a prevenit sã nu-i împiedice pe Muhammed – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și pe companionii lui sã onorezeCasa lui Allah, deoarece nu dorea sã-și strice alianța cu ei. Hulais a fost

309BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
succedat de ‘Urua bin Ma’sud Ath-Thaqafi pentru a negocia cu Muhammed
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Pe parcursul discuției, el i-aspus Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã:“O, Muhammed,
i-ai adunat în jurul tãu ca sã-i distrugi. Pe Allah, cred cã mâine toți acești
oameni te vor pãrãsi.” În acel moment, Abu Bakr s-a ridicat și și-a exprimatindignarea cu privire la acest reproș. Al-Mughira bin ău’ba a adoptat aceeași
atitudine și i-a interzis cu reproș sã atingã barba Profetului. Auzind
acestea, quraișul a remarcat cu indignare, referindu-se la fapta trãdãtoare acelui din urmã, cã acesta și-a ucis tovarãșii și i-a jefuit, înainte de a
îmbrãțișa islamul. Între timp, ‘Urua, cât a stat în tabãra musulmanã, a
urmãrit cu atenție dragostea nemãsuratã și profundul respect pe carecredincioșii le purtau Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
El s-a întors și le-a împãrtãșit quraișilor opinia lui, conform cãreia oamenii
aceia nu-l vor pãrãsi în nici o împrejurare pe Profet – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! El și-a exprimat sentimentele cu
urmãtoarele cuvinte: “Am fost în regatul lui Chosroes, al lui Ceasar și al lui
Negus, dar n-am vãzut niciodatã un rege printre supușii lui, cum esteMuhammed printre însoțitorii lui. Când își face abluțiunea, ei prețuiesc apa
rãmasã, iar când vorbește, ei își coboarã glasurile. Ei nu-l vor abandona
pentru nimic în lume. Acum el vã oferã o soluție rezonabilã, așa cã facețice vreți.”
Vãzând cã șefii lor tindeau spre reconciliere, câțiva tineri quraiși
necugetați și cu porniri agresive au gândit un plan mișelesc prin care sãîmpiedice tratatul de pace. Ei au hotãrât sã se furișeze în tabãra
musulmanilor și sã producã încãierãri intenționate, menite sã aprindã fitilul
rãzboiului. Muhammed bin Maslama, șeful gãrzilor musulmane, i-a luatprizonieri, dar, ținând cont de rezultatele iminente ce aveau sã fie obținute,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a eliberat. În acest
context, Allah spune:
“El este Cel care a îndepãrtat mâinile lor de la voi și mâinile voastre
de la ei, în Valea Mekkãi, dupã ce v-a dat vouã izbândã asupra lor.” [48:24]
Timpul trecea. Negocierile continuau, dar fãrã nici un rezultat.
Atunci Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a trimis pe
‘Omar sã se întâlneascã în numele lui cu nobilii tribului Quraiș. ‘Omar însã
s-a scuzat pe motivul dușmãniei personale cu neamul quraișilor. În plus, elnu avea rude influente în oraș care sã-l apere de pericol. Atunci, l-a indicat

310BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pe ‘Uthman bin ‘Affan, care aparținea uneia dintre cele mai puternice
familii din Mekka, ca fiind mesagerul potrivit. ‘Uthman a mers atât la AbuSufian, cât și la alte cãpetenii și le-a spus cã musulmanii veniserã doar în
vizitã și pentru a aduce omagii Casei Sfinte, pentru a se prosterna (în
rugãciune), neavând nici cea mai micã intenție de a lupta. I s-a cerut, deasemenea, sã-i cheme la islam și sã dea vestea bunã credincioșilor din
Mekka, femei și bãrbați, deoarece izbânda era aproape și islamul va învinge
cu siguranțã, fiindcã Allah dorește ca religia Sa sã fie stabilitã cu adevãrat înMekka. ‘Uthman i-a asigurat cã dupã ceremonii ei vor pãrãsi Mekka în
liniște, dar quraișii au rãmas neînduplecați și n-au vrut sã le acorde
permisiunea sã viziteze Al-Ka'ba. Totuși, i-au dat permisiunea lui ‘Uthman sãfacã doar el singur pelerinajul, dacã așa dorea, însã ‘Uthman le-a refuzat
oferta, spunând: “Cum este posibil sã-mi acord aceastã șansã, când
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – îi este refuzatã?”Musulmanii au așteptat cu nerãbdare sosirea lui ‘Uthman, dar în același timp
erau stãpâniți de teamã și neliniște. Sosirea sa a fost însã întârziatã
considerabil și musulmanii au bãnuit cã jocul quraișilor era necinstit. Ei eraufoarte îngrijorați și au jurat solemn pe mâna Profetului cã își vor sacrifica
viețile ca sã rãzbune moartea tovarãșului lor și cã vor rãmâne hotãrâți lângã
învãțãtorul lor, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!,indiferent de condiții. Acest legãmânt este cunoscut sub numele de Bai’at
Ar-Riduan ("Legãmântul de fidelitate"). Primii care au jurat au fost Abu
Sinan Al-Asadi și Salama bin Al-Akua’, care au promis solemn, de trei ori,atât în fața armatei, cât și în mijlocul și în spatele ei, cã își vor da viața
pentru cauza Adevãrului. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a adãugat mâna sa stângã peste mâinile lor legate înjurãmânt, în locul lui ‘Uthman. Legãmântul de fidelitate a fost fãcut sub un
copac, ‘Omar ținând mâna Profetului, în timp ce Ma’qil bin Yasar ținea o
rãmuricã de copac deasupra capetelor lor. Nobilul Coran a fãcut referire laacest legãmânt, cu urmãtoarele cuvinte:
“Allah a fost mulțumit de dreptcredincioși, când ei au fãcut legãmânt
cu tine [acolo] sub pom…” [48:18]
Când quraișii au vãzut ferma hotãrâre a musulmanilor de a-și vãrsa
și ultima picãturã de sânge în apãrarea credinței lor, și-au venit în fire și au
realizat cã adepții lui Muhammed nu puteau fi speriați cu aceste tactici.Dupã un alt schimb de mesaje, ei au cãzut de acord sã încheie un tratat de

311BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pace și reconciliere cu musulmanii. Clauzele tratatului menționat sunt dupã
cum urmeazã:
1. De aceastã datã, musulmanii se vor întoarce acasã, însã vor reveni
anul viitor și vor rãmâne în Mekka trei zile fãrã sã fie deranjați de quraiși.
Nu vor reveni înarmați, dar pot purta cu ei sãbii bãgate în teacã. Acesteaînsã vor fi ținute în tolbe.
2. Activitãțile de rãzboi vor fi suspendate timp de zece ani, perioadã
în care ambele pãrți vor trãi în deplinã siguranțã și nici una nu va ridicasabia asupra celeilalte.
3. Dacã vreunul dintre quraiși se va alãtura lui Muhammed – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – fãrã permisiunea tutorilor lui, acestava fi trimis înapoi la neamul Quraiș, iar, dacã unul dintre adepții lui
Muhammed se va întoarce la neamul Quraiș, acesta nu va fi trimis înapoi.
4. Oricine dorește sã se alãture lui Muhammed sau sã încheie vreo
înțelegere cu el are libertatea sã facã acest lucru. De asemenea, oricine
dorește sã se alãture neamului Quraiș sau sã încheie vreun tratat cu el are
îngãduințã sã facã asta.
Au avut loc unele dispute referitoare la aceastã acțiune. De exemplu,
când acordul trebuia scris, Ali bin Abu Talib, care fãcea pe scribul, a
început astfel: "Bismillah ir-Rahman ir-Rahim", adicã “În Numele lui Allah,Cel mai Milostiv, Îndurãtor!”, dar conducãtorul mekkan, Suhail bin ‘Amr, a
declarat cã el nu știa nimic despre Ar-Rahman și a insistat asupra formulei
obișnuite "Bi-ismika Allahumma", adicã “În Numele Tãu, Allah!” Musulmaniiau fost nemulțumiți, dar Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
– a acceptat. A continuat sã dicteze din nou: “Așa s-a cãzut de acord cu
Profetul lui Allah, Muhammed." Dar Suhail a spus: "Dacã te-am firecunoscut ca Profet, nu te-am fi împiedicat sã intri în Casa Sfântã și nici
nu am fi luptat împotriva ta. Scrie numele tãu și numele tatãlui tãu.”
Musulmanii au comentat din nou și au refuzat sã consimtã la modificare.Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, însã, pentru cauza mai
importantã a islamului, n-a luat în seamã un asfel de detaliu minor. A șters
el însuși cuvintele și a dictat în loc: ”Muhammed, fiul lui ‘Abdullah.” La scurttimp dupã acest tratat, clanul Khuza’a, un fost aliat al neamului Hașim, a
intrat în rândurile oamenilor lui Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã!, iar neamul Baber s-au alãturat quraișilor.
În timp ce se scria tratatul, a apãrut la fața locului Abu Jandal, fiul lui

312BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Suhail. El era în lanțuri și se clãtina de foame și obosealã. Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și companionii lui au fost înduioșațiși au încercat sã-i asigure eliberarea, dar Suhail a rãmas neînduplecat și a
spus: “Aceasta este o șanșã pentru voi sã demonstrați cã sunteți loiali
tratatului.” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus:“Dar tratatul nu a fost semnat când fiul tãu a intrat în tabãrã.” Auzind
acestea, el s-a repezit înainte și a zis: “Dar termenii tratatului au fost
negociați”. A fost într-adevãr un moment tensionat. Pe de-o parte, AbuJandal se vãicãrea în gura mare: “O, musulmani! Sunt pe cale de a fi predat
politeiștilor care m-ar putea îndepãrta de la religia mea.”, iar pe de altã
parte, angajamentul era considerat necesar, indiferent de celelalteconsiderente. Inima profetului s-a strâns de milã, însã dorea sã-și onoreze
cuvântul cu orice preț. El l-a consolat pe Abu Jandal și a zis: “Ai rãbdare și
resemneazã-te în fața Voinței lui Allah. El te va ușura pe tine și pe tovarãșiitãi neajutorați și îți va arãta calea de scãpare. Am încheiat cu ei un tratat
de pace și am fãcut legãmânt în Numele lui Allah. De aceea nu putem sub
nici un motiv sã-l încãlcãm”.
Când tratatul de pace a fost încheiat, Profetul – Allah sã-l binecu-
vânteze și sã-l miluiascã! – a poruncit însoțitorilor lui sã taie animalele de
sacrificiu, dar ei erau prea deprimați pentru a-l mai asculta. Profetul – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a dat instrucțiuni în acest sens de
trei ori, dar nu a primit nici un rãspuns. El a povestit soției sale Umm
Salama despre aceastã atitudine a însoțitorilor sãi. Ea l-a sfãtuit ca el
însuși sã preia inițiativa, sã-și sacrifice animalul și sã-și radã capul. Vãzând
aceasta, cu inimile sfâșiate, musulmanii au început sã-și sacrifice
animalele și sã-și radã capetele. Aproape cã s-au omorât unii pe alții dincauza durerii. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-arugat de trei ori pentru cei care și-au ras capul și o datã pentru cei careși-au scurtat pãrul. A fost sacrificatã câte o cãmilã sau o vacã în numele așapte persoane. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a sacrificat o cãmilã ce aparținuse cândva lui Abu Jahl și pe care
musulmanii o luaserã pradã la Badr, adresându-le astfel injurii politeiștilor.În timpul campaniei Al-Hudaibiia, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – deși era interzis, i-a îngãduit lui Ka’b bin ‘Ujra, care se afla în"Ihram" (stare de consacrare ritualã a pelerinului) pentru micul pelerinajsã-și radã capul, întrucât era bolnav, cu condiția ca drept rãsplatã, fie sã

313BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sacrifice o oaie, fie sã posteascã trei zile, fie sã hrãneascã șase persoane
nevoiașe. În legãturã cu asta, a fost revelat urmãtorul verset:
“… Acela dintre voi care este bolnav sau are o durere la cap
[și trebuie sã se tundã], acela trebuie sã se rãscumpere printr-un post sauprintr-o pomanã sau printr-o jertfã…” [2:196]
Între timp, niște femei credincioase au emigrat la Medina și i-au cerut
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – un adãpost, care
le-a și fost acordat. Când familiile lor au cerut sã fie înapoiate, el a refuzat,datoritã revelãrii urmãtorului verset:
“O, voi cei care credeți! Dacã vin la voi muieri credincioase în
pribegie, încercați-le pe ele! Allah știe mai bine credința lor. ăi dacã aflațicã ele sunt credincioase, nu le mai trimiteți înapoi la necredincioși. Ele nu
mai sunt îngãduite pentru ei și nici ei nu mai sunt îngãduiți pentru ele [ca
soți]. Dați-le lor înapoi ceea ce au cheltuit [ca zestre] și nu este nici unpãcat pentru voi sã vã cãsãtoriți cu ele, dacã le dați zestrea ce li se cuvinelor. ăi nu le țineți [ca soațe] pe cele necredincioase!…” [60:10]
Motivul pentru care femeile credincioase nu au mai fost înapoiate era
acela cã ele nu fuseserã incluse de la început în termenii tratatului, care se
referea doar la bãrbați, iar Coranul abrogase orice termeni referitori la femei,
prin versetul:
“O, Profetule! Dacã vin la tine muieri credincioase și îți fac jurãmânt
de credințã, fãgãduind cã nu vor pune nimic în rând cu Allah,…” [60:12]
Acesta este versetul care interzicea femeilor musulmane sã se mãrite
cu necredincioși. De asemenea, bãrbații musulmani aveau poruncã sã
opreascã legãturile de cãsãtorie cu femei necredincioase. În conformitate cu
aceastã poruncã, ‘Omar bin Al-Khattab a divorțat de douã dintre soțiile salecu care se însurase înainte de a îmbrãțișa islamul. Mu’auiia s-a însurat cu
prima și Safuan bin Omaiia cu a doua.
Evaluarea consecințelor socio-politice ale tratatului
Al-Hudaibiia
O serie de evenimente au confirmat profunda înțelepciune și
splendidele rezultate ale tratatului de pace pe care Allah l-a numit “victorie
evidentã”. Cum putea fi altfel din moment ce neamul Quraiș a recunoscutexistența îndreptãțitã a musulmanilor pe scena vieții politice a Arabiei și a

314BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
început sã trateze cu credincioșii de pe poziții egale? Prin prisma articolelor
tratatului, tribul Quraiș și-a retras indirect pretenția la supremația religioasãși a admis cã nu mai era interesat de alte popoare decât de cel Quraiș,
absolvindu-se de orice responsabilitate fațã de viitorul religios al Peninsulei
Arabice. Musulmanii nu aveau intenția sã ia averile oamenilor sau sã-iomoare în rãzboaie sângeroase și nici mãcar nu s-au gândit vreodatã sã
foloseascã forța în dorința lor de a propaga islamul. Dimpotrivã, singurul lor
scop era sã asigure o atmosferã de libertate ideologicã sau religioasã:
“… Cine voiește sã creadã și cine voiește sã nu creadã!…” [18:29]
Musulmanii au avut șansa sã rãspândeascã islamul în regiuni
neexplorate pânã atunci. Când s-a încheiat armistițiul și rãzboiul a fostabolit, oamenii se întâlneau și se sfãtuiau și toți cei înțelepți aderau la
islam, astfel încât în doi ani de la încheierea tratatului, numãrul celor care
au aderat la islam s-a dublat. Aceastã afirmație se sprijinã pe faptul cãProfetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a plecat la
Al-Hudaibiia cu doar 1400 de oameni, dar când a pornit sã elibereze
Mekka, doi ani mai târziu, avea 10.000 de oameni cu el.
Articolul tratatului referitor la încetarea ostilitãților pe o perioadã de
zece ani ne îndreaptã atenția spre lipsa totalã a mândriei politice a
quraișilor și a aliaților lor și stã mãrturie în fața prãbușirii și neputințeiinstigatorului la rãzboi.
Quraișii au fost obligați sã piardã acele avantaje în schimbul unuia
singur care aparent era în favoarea lor, dar care de fapt nu i-a deranjatdeloc pe musulmani, și anume articolul ce se referã la extrãdarea
credincioșilor care se refugiazã la aceștia, fãrã consimțãmântul tutorilor lor.
La prima vedere era o clauzã foarte dureroasã și în tabãra musulmanã eraconsideratã inadmisibilã. Oricum, pe parcursul evenimentelor, s-a dovedit a
fi o mare binecuvântare. Musulmanii trimiși înapoi la Mekka nu aveau
intenția sã renunțe la binecuvântãrile islamului, ci, dimpotrivã, chiar aceștimusulmani s-au dovedit a fi centrul de influențã al islamului. Era imposibil
de crezut cã ei vor deveni apostați sau renegați. Înțelepciunea din spatele
acestui acord a atins apogeul pe parcursul câtorva evenimente ulterioare.Dupã ce Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ajuns
înapoi la Medina, Abu Basir, care evadase de la quraiși, a venit la el ca
musulman. Quraișii au trimis doi oameni sã-l aducã înapoi, astfel cãProfetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a predat în mâinile

315BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
lor. În drum spre Mekka, Abu Basir a reușit sã-l ucidã pe unul dintre ei, iar
celãlalt a fugit la Medina, cu Abu Basir pe urmele lui. Când a ajuns laProfet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, el i-a spus: “Datoria ta
s-a încheiat și Allah te-a eliberat de ea. Pe bunã dreptate, tu m-ai predat
oamenilor și Allah m-a salvat din mâinile lor.” Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus: “Vai de el! S-ar fi declanșat un
rãzboi dacã mai erau și alții cu el.” Când a auzit asta, el și-a dat seama
cã va fi din nou predat mekkanilor și a fugit din Medina la Saif Al-Bahr.Ceilalți musulmani care erau oprimați în Mekka au început sã fugã la Abu
Basir. Lui i s-au alãturat Abu Jandal și alții pânã când s-a format o
adevãratã colonie, care destul de curând a început sã se rãzbune pe quraișiși sã le captureze caravanele. Nefiind capabili sã-i controleze pe acei
coloniști, pãgânii din Mekka l-au implorat pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã desființeze clauza care guvernaextrãdarea. L-au implorat în Numele lui Allah și al legãturii lor de sânge sã
trimitã dupã grupul acela, spunând cã, din punctul lor de vedere, oricine se
va alãtura musulmanilor din Medina va fi în siguranțã. Atunci, Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a trimis dupã acel grup și ei
au rãspuns, așa cum era de așteptat, pozitiv.
Acestea erau principalele clauze ale tratatului de pace și se pare cã
toate funcționau în favoarea statului islamic, aflat în plinã dezvoltare.
Cu toate acestea, douã puncte din tratat nu au fost pe placul musulmanilor:
faptul cã în acel an nu aveau acces la Sfântul Sanctuar și atitudineaaparent umilitoare în ceea ce privește reconcilierea cu pãgânii quraiși.
‘Omar, incapabil sã se abținã din cauza durerii care-i cuprinsese inima, a
mers la Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și i-a spus:"Nu ești tu adevãratul Mesager al lui Allah?” Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãspuns calm: “De ce n-aș fi?” ‘Omar a
vorbit din nou și a întrebat: “Nu suntem noi pe calea cea dreaptã și quraișiipe cea greșitã?” Fãrã sã manifeste nici un resentiment, Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãspuns cã așa era. Când a primit
acest rãspuns, el a continuat grãbit: ”Atunci nu ar trebui sã suferim nici oumilire în privința Credinței." Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a rãmas netulburat și a spus cu deplinã încredere: “Eu sunt
adevãratul Mesager al lui Allah, totdeauna supus Lui, iar El mã va ajuta”.“Nu tu ne-ai spus sã facem pelerinajul?” “Dar nu v-am spus niciodatã” a

316BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
rãspuns Profetul, “sã-l facem chiar anul acesta.” ‘Omar a tãcut, dar mintea
lui era tulburatã. A mers la Abu Bakr și și-a dezvãluit sentimentele în fațasa. Abu Bakr care nu se îndoise niciodatã de buna credințã a Profetului, a
confirmat ce-i spusese Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
La timpul potrivit a fost revelat "Capitolul Biruinței", care spune:
“Noi ți-am dat ție o biruințã învederatã,” [48:1]
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a
chemat pe ‘Omar și i-a fãcut urãri de bine. ‘Omar s-a bucurat și a regretatfoarte mult atitudinea sa anterioarã. El a fãcut milostenii, a ținut post și
rugãciuni și a eliberat cât de mulți sclavi a putut, ca ispãșire pentru
atitudinea necugetatã pe care o adoptase.
[1]
La începutul anului 7 d.H., trei oameni de vazã din Mekka au aderat
la islam, ‘Amr bin Al-‘As, Khalid bin Al-Ualid și ‘Uthman bin Talha. La
[1] Fath Al-Bari, 7/439-458; Sahih Al-Bukhari, 1/378-381.

317BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sosirea și intrarea lor în rândurile islamului, Profetul – Allah sã-l bine-
cuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus: “Quraișii ne-au oferit propriul lorsânge”.
A DOUA ETAPÃ
O NOUÃ FAZÃ A ACȚIUNII ISLAMICE
Tratatul de pace de la Al-Hudaibiia a marcat o nouã etapã în
procesul acțiunii islamice și în viața musulmanilor. Tribul Quraiș, un dușmanputernic al islamului, se retrage acum din arena politicã și acceptã o
înțelegere pașnicã cu musulmanii, dispãrând astfel influența unui dușman
tripartit, din care fãceau parte tribul Quraiș, tribul Ghatafan și evreii. Deasemenea, quraișii erau purtãtorii stindardului pãgânismului în Arabia și, din
aceastã cauzã, sentimentele agresive ale celorlalți pãgâni împotriva
islamului au scãzut considerabil. Tribul Ghatafan n-a mai constituit oamenințare și faptele lor provocatoare erau mai ales acțiuni stârnite de evrei.
Evreii, dupã ce au fost izgoniți din Medina, s-au retras în Khaibar, pe care
l-au transformat într-un cuib de intrigi împotriva Profetului – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! Acolo își urzeau comploturile, ațâțau focul
disensiunilor și îi ademeneau pe arabii ce locuiau în vecinãtatea Medinei sã
se uneascã cu ei în scopul exterminãrii noului stat islamic sau, cel puțin,sã producã pierderi substanțiale musulmanilor. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!, atent la activitãțile lor diavolești a stabilit
la scurt timp dupã confirmarea tratatului mai sus menționat un plan derãzboi care sã aibã prioritate în planurile sale. Tratatul de la Hudaibiia a
permis musulmanilor sã-și intensifice activitãțile islamice și sã-și sporeascã
eforturile pentru propagarea Chemãrii la islam și, prin urmare, sã acordeacestui gen de acțiune mai multã importanțã decât activitãților militare. De
aceea, considerãm necesar sã divizãm aceastã etapã posterioarã tratatului
în douã secțiuni:
1. Eforturi pașnice neîncetate pentru propagarea Chemãrii la Islam și

318BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
menținerea prin corespondențã a relațiilor cu regii și prinții entitãților
politice învecinate.
2. Activitãți militare.
PLANURILE PROFETULUI DE A RÃSPÂNDI
ÎN AFARA ARABIEI MESAJUL ISLAMULUI
Spre sfârșitul anului 6 d.H., la întoarcerea sa de la Hudaibiia,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a hotãrât sã trimitã
mesaje regilor din afara granițelor Arabiei, chemându-i la islam. Pentru aautentifica scrisorile de recomandare ale ambasadorilor sãi a fost fãcut un
sigiliu de argint pe care erau gravate cuvintele: ”Muhammed, Mesagerul lui
Allah”
[1]
Ambasadorii au fost aleși în virtutea experienței și cunoștințelor lor
și trimiși în misiune, în luna Muharram, anul 7 d.H., cu câteva zile înainte
de invazia Khaibar.[2]
1. O scrisoare cãtre Negus, regele Abisiniei (Etiopia)
Negus, regele Abisiniei (Etiopiei), pe numele sãu adevãrat Așama
bin Al-Abjar, a primit mesajul Profetului, care i-a fost înmânat de Amr bin
Omaiia Ad-Damari, mesaj la care s-a referit At-Tabari, spre sfârșitul anului
6 sau începutul anului 7 d.H. O cercetare atentã a scrisorii, arãta cã nu eracea trimisã dupã evenimentul de la Al-Hudaibiia. Conținutul scrisorii indica
mai degrabã cã a fost trimisã acelui rege când Ja’far și însoțitorii sãi au
emigrat în Abisinia (Etiopia), în timpul perioadei mekkane. Una din propozițiispune: “L-am trimis la tine pe vãrul meu Ja’far cu un grup de musulmani. Fii
generos cu ei și renunțã la aroganțã.” Al-Baihaqi, cu acceptul lui Ibn Ishaq,
a fãcut urmãtoarea relatare a scrisorii Profetului trimisã lui Negus:
“Aceastã scrisoare este trimisã de Muhammed, Profetul lui Allah,
cãtre Negus Al-Așama, regele Abisiniei (Etiopiei). Pacea sã fie cu el care
urmeazã dreapta cãlãuzire și crede în Allah și în Mesagerul Lui.Mãrturisesc cã nu este alt zeu în afarã de Allah, Cel Unic, care nu a avut
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/605.
[2] Rahmat-al-lil'alamin, 1/71

319BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
nici soție, nici fiu și cã Muhammed este sclavul și Mesagerul Lui. Te chem în
rândurile islamului. Dacã îmbrãțișezi islamul, vei gãsi siguranțã.
“Spune: “O, voi oameni ai Cãrții, veniți la un cuvânt comun între noi și
voi: sã nu credem decât în Allah, sã nu punem nimic în rând cu El și sã
nu ne luãm unii pe alții drept dumnezei, în afara lui Allah. Apoi dacãei vor întoarce spatele, spuneți-[le]: Mãrturisiți [cel puțin] cã noi suntem
supuși [musulmani]!”. [3:64]
Dacã însã refuzi aceastã invitație, atunci tu vei fi responsabil pentru
toate nenorocirile creștinilor din poporul tãu”.
Dr. Hamidullah, un cercetãtor de încredere, a prezentat o versiune a
scrisorii de mai sus, descoperitã cu puțin timp în urmã și identicã înconținut cu relatarea lui Ibn Al-Qaiiim. Dr. Hamidullah a fãcut eforturi
considerabile și a folosit toate mijloacele tehnologiei moderne pentru a
verifica textul scrisorii, care sunã dupã cum urmeazã:
“În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurãtor!
De la Muhammed, Mesagerul lui Allah, cãtre Negus, regele Abisiniei
(Etiopia).
Pacea sã fie cu cel care urmeazã dreapta cãlãuzire. Salutãri! Aduc
slavã lui Allah, nu existã alt zeu în afarã de El, Stãpânul, Preasfântul,
Fãcãtorul de pace, Dãruitorul de pace, Apãrãtorul credinței, Pãstorul liniștei.Mãrturisesc cã Isus, fiul Mariei, este spiritul lui Allah și Cuvântul Sãu, pe
care El l-a coborât în Maria, fecioara, care era purã și atât de bunã la
suflet, încât a meritat cu desãvârșire sã-l nascã pe Isus. Allah l-a creat dinspiritul și suflarea Sa, așa cum l-a creat pe Adam cu Mâna Sa. Te chem la
Allah, Unicul, sã-i dai ascultare și sã mã urmezi, sã crezi în ceea ce a
venit la mine, fiindcã eu sunt Mesagerul lui Allah. Vã invit pe tine și peoamenii tãi la Allah, Cel Glorios și Atotputernic. Prin aceasta, mãrturisesc
cã mi-am comunicat mesajul și sfatul. Te invit sã asculți și sã-mi accepți
îndemnul. Pacea sã fie cu cel ce urmeazã dreapta cãlãuzire.”
[1]
Textul acestei scrisori este, fãrã îndoialã, autentic, însã susținerea
faptului cã a fost scrisã dupã evenimentul de la Al-Hudaibiia, reprezintã încã
o problemã, neexistând dovezi clare în acest sens.
Dupã ce ‘Amr bin Omaiia Al-Damari a comunicat scrisoarea profeticã
lui Negus, acesta a luat pergamentul, l-a dus la frunte, s-a aruncat la
pãmânt și și-a mãrturisit credința în islam, apoi a scris Profetului – Allah
[1] Zad Al-Ma’ad, 3/60.

320BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – urmãtorul rãspuns:
“În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurãtor!De la Negus Așama cãtre Muhammed, Mesagerul lui Allah. Pacea sã
fie cu tine, o, Mesager al lui Allah, și mila și binecuvântarea lui Allah,
Unicul.
Am primit scrisoarea în care ai menționat despre Isus. Jur pe Domnul
cerurilor și al pãmântului, cã Isus nu este mai mult decât spui tu.
Recunoaștem pe deplin pentru ce ne-ai fost trimis și l-am primit bine pevãrul tãu și pe însoțitorii lui. Mãrturisesc cã tu ești adevãratul Mesagerul al
lui Allah care confirmã pe cei ce au fost înaintea sa. Prin vãrul tãu fac
legãmânt cu tine și mã predau, prin el, Stãpânului lumilor”.
[1]
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a cerut lui
Negus sã-i trimitã pe Ja’far și tovarãșii lui, emigranți în Abisinia (Etiopia),
înapoi acasã. Ei s-au întors și s-au întâlnit cu Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – la Khaibar. Mai târziu, în Regeb 9 d.H.,
Negus a murit, la scurt timp dupã bãtãlia de la Tabuk. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a anunțat moartea și a fãcut rugãciuni dedeces. Dupã Negus, pe tron a urcat alt rege și Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a trimis și acestuia o scrisoare. Dacã și
acesta a îmbrãțișat sau nu islamul este o întrebare la care încã nu s-agãsit rãspuns.
[2]
2. O scrisoare cãtre Muqauqas, regele Egiptului
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a scris lui
Juraij bin Matta,[3] numit Muqauqas, regele Egiptului și Alexandriei,
urmãtoarele:
“În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurãtor!
De la Muhammed, sclavul lui Allah și Mesagerul Sãu, cãtre
Muqauqas, regele Egiptului.
Pacea sã fie cu cel care urmeazã dreapta cãlãuzire. Prin aceasta, te
invit sã accepți islamul. Dacã accepți islamul, Allah Preaînaltul te va rãsplãti
îndoit. Dar, dacã refuzi, tu vei purta povara necredinței tuturor copților."
[1] Zad Al-Ma’ad, 3/61.
[2] Sahih Muslim, 2/99.
[3] Rahmat-al-lil'alamin 1/178; Dr. Hamidullah a spus cã numele lui a fost
Biniamin.

321BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
“Spune: “O, voi oameni ai Cãrții, veniți la un cuvânt comun între
noi și voi: sã nu credem decât în Allah, sã nu punem nimic în rând cu Elși sã nu ne luãm unii pe alții drept dumnezei, în afara lui Allah. Apoi
dacã ei vor întoarce spatele, spuneți-[le]: Mãrturisiți [cel puțin] cã noi
suntem supuși [musulmani]!”. [3:64]
Hatib bin Abu Balta’a, care a fost ales sã comunice mesajul, a cerut
o întrevedere cu Muqauqas, înainte de a face cunoscut conținutul scrisorii. El
s-a adresat regelui Egiptului, spunând: ”Era cineva înaintea ta care și-aasumat statutul de Stãpân Suprem, astfel cã Allah l-a pedepsit și a fãcut din
el un exemplu negativ pentru ceilalți.” Muqauqas a rãspuns: “Nu suntem în
poziția de a ne pãrãsi religia, decât pentru una mai bunã.” Hatib a reluat:“Te invitãm sã îmbrãțișezi islamul care va compensa toate pierderile tale.
Profetul nostru a chemat oamenii sã mãrturiseascã aceastã Credințã, quraișii
și evreii s-au declarat cei mai aprigi dușmani ai lui, însã creștinii s-auapropiat cel mai mult de Chemarea lui. Jur cã vestea lui Moise despre
Cristos este aceeași cu știrea acestuia din urmã referitoare la venirea lui
Muhammed. La fel, invitația noastrã ca voi sã îmbrãțișați islamul esteasemãnãtoare cu invitația voastrã cãtre oamenii Torei de a accepta Noul
Testament. De îndatã ce într-o națiune apare un Profet, el este ales pentru
un rãspuns afirmativ, deci vã supuneți aceleiași Legi Divine. Țineți minte cãnu am venit sã vã îndepãrtãm de religia lui Cristos, ci, mai degrabã, sã vã
propunem sã aderați la principiile ei”. Muqauqas a meditat profund asupra
conținutului scrisorii și a spus: “Am ajuns la convingerea cã acest Profet nupropune nimic reprobabil. El nu este nici un magician rãtãcit, nici un
vrãjitor mincinos. El poartã adevãratele semne ale Profeției, așa cã mã voi
gândi foarte serios la aceastã problemã”. El a luat pergamentul și a poruncitsã fie pãstrat într-o casetã de fildeș. Apoi a chemat un scrib sã redacteze în
limba arabã urmãtorul rãspuns:
“În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurãtor!De la Muqauqas cãtre Muhammed bin ‘Abdullah.
Pacea fie cu tine. Am citit scrisoarea ta și am înțeles conținutul,
precum și lucrul la care chemi. ătiu deja cã se așteaptã venirea unuiProfet, dar credeam cã el se va naște în Siria. Îți trimit în dar douã
fecioare, care provin din familii copte de vițã-nobilã, îmbrãcãminte și un
armãsar de cãlãrie. Pacea sã fie cu tine.”
Menționãm cã Muqauqas nu a folosit aceastã șansã neprețuitã și nu

322BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
a trecut la islam. Darurile au fost acceptate. Maria, prima fecioarã, a fost
luatã de soție de Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și adat naștere fiului sãu, Ibrahim, iar cealaltã, Sirin, a fost oferitã lui Hassan
bin Thabit Al-Ansar.
3. O scrisoare cãtre Chosroes, împãratul Persiei
"În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurãtor!
De la Muhammed, Mesagerul lui Allah, cãtre Chosroes, împãrat al
Persiei.
Pacea sã fie cu el, cel care urmeazã adevãrata cãlãuzire, crede în
Allah și Mesagerul Lui și mãrturisește cã nu este alt zeu în afarã de Allah,Unicul, și cã Muhammed este supusul și Trimisul Sãu. Te invit sã accepți
religia lui Allah, fiindcã eu sunt Mesagerul lui Allah, trimis tuturor
oamenilor, pentru a inspira fricã de Allah în inima fiecãrui om și pentru cavina celor ce resping Adevãrul sã poatã fi doveditã. Acceptã islamul ca
religie a ta, ca sã poți trãi în siguranțã. Altfel tu vei fi responsabil pentru
toate pãcatele magilor”.
Cel ales sã ducã scrisoarea a fost ‘Abdullah bin Hudhafa As-Sahmi.
El a dus-o regelui din Bahrain, dar nu știm încã dacã acesta a trimis-o lui
Chosroes printr-unul dintre oamenii lui sau l-a ales tot pe ‘Abdullah.
Semețul monarh s-a înfuriat din cauza stilului scrisorii, întrucât
numele Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – fusese pus
deasupra propriului nume. El a rupt scrisoarea în bucãți și numaidecât aporuncit reprezentantului sãu din Yemen sã trimitã niște soldați sã-l
aresteze pe Profet și sã-l aducã în fața lui. Guvernatorul, pe nume Bazan, a
trimis imediat doi oameni la Medina, în acest scop. De îndatã ce oameniiau ajuns acolo, Profetul a fost informat printr-o revelație divinã cã Pervez,
împãratul Persiei, fusese ucis de cãtre fiul lui. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a dezvãluit acestora știrea și ei aurãmas împietriți. El le-a cerut sã-i spunã noului rege cã islamul va
predomina și va depãși suveranitatea lui Chosroes însuși. Ei s-au întors în
grabã la Bazan și i-au comunicat ceea ce aflaserã. Între timp, ăerue, noulmonarh, i-a trimis lui Bazan o scrisoare prin care confirma vestea și îl ruga
[1] Fath Al-Bari, 8/127,128.

323BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sã opreascã orice acțiune legatã de Profet pânã la noi ordine. Atât Bazan,
cât și persanii din Yemen au trecut la islam și au fãcut cunoscutã cu marebucurie adeziunea lor fațã de Profet.
[1]
4. O scrisoare cãtre împãratul bizantinilor
Al-Bukhari a fãcut o relatare detaliatã a conținutului scrisorii trimise
de cãtre Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – lui Hercule,împãratul Bizanțului:
"În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurãtor!
De la Muhammed, sclavul și Mesagerul lui Allah pentru Hercule,
regele bizantinilor. Binecuvântați sunt cei care urmeazã dreapta cãlãuzire.
Te invit sã îmbrãțișezi islamul, pentru a putea trãi ocrotit. Dacã intri în
rândurile islamului, Allah te va rãsplãti dublu, dar dacã-ți întorci spatele,povara pãcatelor poporului tãu va cãdea pe umerii tãi.
“Spune: “O, voi oameni ai Cãrții, veniți la un cuvânt comun între noi și
voi: sã nu credem decât în Allah, sã nu punem nimic în rând cu El și sãnu ne luãm unii pe alții drept dumnezei, în afara lui Allah. Apoi dacã ei vor
întoarce spatele, spuneți-[le]: Mãrturisiți [cel puțin] cã noi suntem supuși
[musulmani]!” [3:64]
Mesagerul musulman, Dihia bin Khalifah Al-Kalbi, a primit ordin sã
înmâneze scrisoarea regelui Busrei, care la rândul lui o va trimite lui
Caesar. Întâmplãtor, Abu Sufian bin Harb, care pe atunci nu îmbrãțișaseislamul, a fost chemat la curte și Hercule i-a pus numeroase întrebãri
despre Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și religia
pe care o propovãduia. Mãrturia pe care acest dușman jurat al Profetului afãcut-o, referitor la caracterul deosebit al Profetului și la avantajele pe care
islamul le aducea rasei umane, l-au lãsat pe Hercule împietrit de uimire.
Al-Bukhari, cu acceptul lui Ibn Abbas, a relatat cã Hercule a trimis
dupã Abu Sufian și tovarãșii lui, care din întâmplare fãceau negoț în
Ierusalim. Aceasta se întâmpla în timpul pãcii încheiate între politeiștii
quraiși și Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!Hercule, care ședea printre cãpeteniile lui, a întrebat: “Care dintre voi este
cea mai apropiatã rudã a omului care se pretinde a fi Profet?” “Eu”, a
rãspuns Abu Sufian, “Eu sunt ruda cea mai apropiatã din acest grup.” ăiatunci mi-au spus sã mã așez în fața lui și tovarãșii mei sã se așeze în

324BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
spatele meu. Pe urmã, l-a chemat pe tãlmãcitorul lui și i-a spus: “Spune-le
tovarãșilor lui Abu Sufian cã vreau sã-l întreb despre omul acela care sepretinde a fi Profet. Așa cã, dacã el minte, ei sã-l contrazicã. "Pe Allah,
dacã nu mi-ar fi fost teamã cã tovarãșii mei mã vor considera un mincinos,
atunci aș fi mințit", a spus Abu Sufian mai târziu.
Mãrturia lui Abu Sufian suna astfel: ”Muhammed descinde dintr-o
familie nobilã. Nimeni din familia sa nu s-a nimerit sã fie rege. Adepții lui
sunt slabi, dar numãrul lor este în creștere. El nici nu-i minte, nici nu-itrãdeazã pe ceilalți. Noi luptãm împotriva lui și el luptã împotriva noastrã,
dar victoria alterneazã. El îi îndeamnã pe oameni sã-L slãveascã pe Allah,
Cel Unic, și sã abandoneze credința pãrinților noștri. El ne poruncește sãfacem rugãciuni, sã fim cinstiți și sã menținem puternice legãturi cu familia.”
Când a auzit aceastã mãrturie, Hercule s-a întors cãtre tãlmãcitorul lui și
l-a îndemnat sã ne comunice impresia lui, care dezvãluia deplina convingereasupra veridicitãții Profeției lui Muhammed: "Înțeleg pe deplin cã Profeții
provin din familii nobile, el nu este cu nimic mai prejos decât profeții
anteriori. Din moment ce nici unul dintre strãmoși nu a fost monarh, nuputem afirma cã încearcã sã câștige tronul tatãlui sãu. Atâta vreme cât
nu-i minte pe oameni, cu atât mai mult, nu poate sã mintã referitor la Allah.
În ceea ce-i privește pe adepții lui, considerați cei slabi, dar numeroși,acesta este un lucru ce se aflã în concordanțã cu Credința, pânã când
aceasta atinge dimensiuni demografice și geografice complete. Am înțeles
cã printre adepții lui n-a apãrut încã nici un exemplu de apostazie șiaceasta indicã faptul cã lumina Credinței și-a gãsit adãpost în inimile
oamenilor. Dupã cum vãd, trãdarea îi este strãinã, fiindcã adevãrații profeți
urãsc trãdarea. Credința în Allah, Cel Unic, rugãciunea, cinstea, abstinențași interzicerea pãgânismului sunt trãsãturi care mã pot convinge sã pun la
dispoziția lui toate averile mele. ătiam deja cã va veni un Profet, dar nu
mi-a trecut niciodatã prin gând cã acesta se va ridica dintre voi, arabii.Dacã aș fi sigur cã îi voi fi credincios, aș putea spera sã-l întâlnesc și dacã
aș fi cu el, i-aș spãla picioarele." Apoi, Hercule a cerut sã-i fie cititã
scrisoarea Profetului. Observațiile împãratului și apoi expunerea clarã șirãspicatã a mesajului islamic au creat o atmosferã tensionatã printre clericii
prezenți la curte și ni s-a poruncit sã ieșim afarã“. Abu Sufian a spus:
“În timp ce ieșeam, am spus tovarãșilor mei: "Problema lui Ibn Abu Kabșa(Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!) a devenit atât de

325BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
importantã, încât pânã și regelui neamului Al-Asfar (romanii) îi este fricã de
el. ăi am continuat sã cred cã Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – va ieși învingãtor, pânã ce Allah m-a fãcut
sã îmbrãțișez islamul”. Regele nu a îmbrãțișat islamul, fiindcã așa era
predestinat. Oricum, ambasadorul musulman s-a întors la Medina cufelicitãrile împãratului.
În drum spre Medina, Dihiah Al-Kalbi a fost prins în Hasmi de oameni
din tribul Judham, care l-au jefuit de darurile trimise Profetului – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! Zaid bin Haritha a fost trimis în acel loc, în
fruntea a cinci sute de oameni, și a provocat mari pierderi, capturând 1000
de vite, 5000 de oi și o sutã de femei și bãieți. ăeful tribului Judham, careîmbrãțișase islamul, a înaintat o plângere Profetului, care a rãspuns pozitiv
protestului lui și a poruncit ca toate prãzile și prizonierii sã fie înapoiați.
5. O scrisoare cãtre Munzir bin Saua, guvernatorul
Bahrainului
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a trimis pe
‘Al-‘Ala’ bin Al-Hadrami la guvernatorul din Bahrain cu o scrisoare prin
care-l invita sã îmbrãțișeze islamul. Al-Munzir bin Saua i-a trimis
urmãtoarea scrisoare:
“Mesager al lui Allah! Am primit poruncile tale. Înainte de aceasta,
am citit scrisoarea pe care ai scris-o poporului din Bahrain, invitându-l la
islam. Islamul a plãcut unora dintre ei și au intrat în rândurile sale, în vremece altora nu le-a plãcut. În țara mea trãiesc evrei și magi. De aceea,
informeazã-mã cum aș putea sã mã port cu ei.”
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãspuns cu
urmãtoarea scrisoare:
“În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurãtor!
De la Muhammed, Mesagerul lui Allah, cãtre Munzir bin Saua.Pacea fie cu tine! Îl slãvesc pe Allah Cel Unic și mãrturisesc cã
Muhammed este sclavul și Trimisul Sãu. Prin aceasta îți amintesc de Allah
Cel Puternic și Glorios. Oricine acceptã povața o face pentru binele sãu.Oricine îi urmeazã pe mesagerii mei și acționeazã potrivit cãlãuzirii lor,
acela acceptã de fapt sfatul meu. Mesagerii mei au lãudat foarte mult
comportarea ta. Vei continua sã rãmâi în slujba ta actualã. Oferã-le noilormusulmani șansa deplinã de a-și propovãdui religia. Accept recomandarea

326BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ta referitoare la poporul din Bahrain și iert insultele ofensatorilor. De
aceea, și tu poți sã-i ierți. Oricine din poporul Bahrainului, care vrea sãurmeze credința magilor și evreilor, trebuie sã plãteascã Jizia (taxã de
apãrare împotriva dușmanilor externi).”
[1]
6. O scrisoare cãtre Haudza bin 'Ali, guvernatorul
Yamamei
"În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurãtor!
De la Muhammed, Mesagerul lui Allah, cãtre Hauza bin ‘Ali.
Pacea sã fie cu cel ce urmeazã adevãrata cãlãuzire. Îți aduc de știre
cã religia mea va predomina pretutindeni. Te sfãtuiesc sã accepți islamul șitot ce se aflã sub conducerea ta va rãmâne al tãu.”
Mesagerul ales a fost Sulait bin ‘Amr Al-‘Amiri, care dupã ce a
comunicat mesajul, a adus Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – urmãtorul rãspuns:
“Credința la care mã inviți este foarte bunã. Sunt un orator și poet
renumit, arabii mã respectã și țin cont de opinia mea. Dacã mã incluzi îngrupul tãu ca asociat în Profeție, sunt gata sã te urmez”. Apoi, guvernatorul
l-a rãsplãtit pe Sulait și i-a dat în dar niște veșminte fãcute din pânzã de
Hajr. Desigur, el a încredințat toate acele daruri Profetului – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã!
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – nu a acceptat
cererea lui Hauza. De obicei, refuza un asemenea ton imperios și spuneacã Allah era Cel care hotãra și care dãruia Profețiile Sale cui dorea El. Mai
târziu, îngerul Gavriil a venit cu reveleția cã Hauza murise. Comentând
aceastã știre, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus:"Din Yamama se va ridica un mincinos care va pretinde cã este Profet, dar
mai târziu va fi ucis”. Ca rãspuns la întrebarea legatã de identitatea celui
care-l va omorî, Profetul a spus: “Este unul dintre noi, adepții islamului”
[2]
7. O scrisoare cãtre regele Damascului, Harith bin Abu
ăamir Al-Ghassani
[1] Zad Al-Ma’ad, 3/61,62.
[2] Zad Al-Ma’ad, 3/63.

327BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
“În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurãtor!
De la Muhammed, Mesagerul lui Allah, cãtre Al Harith bin Abu ăamir.
Pacea sã fie cu cel ce urmeazã dreapta cãlãuzire, crede în ea și o
considerã adevãratã! Te invit sã crezi în Allah Cel Unic și astfel regatul tãu
va rãmâne sub stãpânirea ta”.
ăuja’ bin Uahab a avut onoarea sã ducã scrisoarea la Harith, care
s-a înfuriat groaznic auzind conținutul scrisorii citite în prezența lui și a zis:
“Voi lupta cu cel (Profetul) care îndrãznește sã-mi ia țara”, apoi a respinscu aroganțã invitația Profetului de a intra în rândurile islamului.
[1]
8. O scrisoare cãtre regele Omanului, Jaifer, și fratele
sãu, 'Abd Al-Jalandi
“În Numele lui Allah, Cel mai Milostiv, Îndurãtor!
De la Muhammed bin ‘Abdullah cãtre Jaifer și ‘Abd Al-Jalandi.
Pacea sã fie cu cel care urmeazã adevãrata cãlãuzire. Prin aceasta,
vã invit pe amândoi la Chemarea Islamului. Îmbrãțișați islamul! Allah m-atrimis ca Profet la toate creaturile Lui sã insuflu frica de Allah în inimilecelor neascultãtoare și cei care-L refuzã pe Allah sã nu mai aibã scuze.
Dacã acceptați amândoi islamul, veți rãmâne la conducerea țãrii voastre;
dacã însã îmi refuzați Chemarea, atunci amintiți-vã cã toate averile voastresunt pieritoare. Cãlãreții mei vor dobândi pãmântul vostru și Profeția mea va
stãpâni peste regatul vostru”.
‘Amr bin Al-‘As, care fusese ales sã ducã scrisoarea, a relatat
urmãtoarea întâmplare, petrecutã înainte de a fi primit în audiențã la Jaifer.
“Când am ajuns în Oman l-am contactat pe ‘Abd, despre care se
spunea cã are o fire mai blândã decât a fratelui sãu. I-am spus cã eu sunttrimis de Profetul lui Allah cu un mesaj destinat atât lui, cât și fratelui lui.
'Abd mi-a spus cã trebuie sã mã întâlnesc cu fratele lui, deoarece acesta
era mai mare decât el și era și primul la tron, însã, imediat dupã asta, m-aîntrebat care este misiunea mea. Eu i-am spus cã Profetul îi cheamã sã
creadã în Allah Cel Unic, sã se delase de orice zeitate și sã-l recunoascã
pe Muhammed ca fiind sclavul și Mesagerul lui Allah. Auzind acestea, 'Abdm-a întrebat care a fost atitudinea tatãlui meu fațã de aceastã credințã,
[1] Zad Al-Ma’ad, 3/62; Muhadarat Tarikh Al-Islamiiah, 1/146.

328BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
deoarece ei urmau îndreptãrile lui. Eu i-am rãspuns cã din nefericire
moartea îl ajunsese înainte ca el sã creadã în islam. Atunci, 'Abd m-aîntrebat când am îmbrãțișat islamul. I-am spus cã intrasem în islam la
curtea lui Negus, care, de asemenea, îmbrãțișase aceastã credințã. Oamenii
lui îl aprobaserã și îl urmaserã și același lucru îl fãcuserã și preoții șicãlugãrii. El s-a îndoit și eu i-am rãspuns cã spun întotdeauna adevãrul și, în
plus, religia nu ne permite minciuna. Atunci, 'Abd m-a întrebat dacã
Hercule a aflat de islamizarea lui Negus. I-am dat un rãspuns pozitiv și i-amspus cã știu acest lucru deoarece Negus îi plãtea taxã pe pãmânt lui
Hercule, însã, din momentul în care a trecut la islam, a jurat cã nu va mai
plãti aceastã taxã. Deși unii curteni l-au îmboldit pe Hercule sã ia mãsuriîmpotriva lui Negus, acesta a refuzat, spunând cã și el ar face același lucru
dacã n-ar trebui sã renunțe la domnie. I-am spus cã Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – dorește sã ne supunem lui AllahAtotputernicul și Gloriosul, sã fim credincioși și sã menținem legãturi
strânse cu familiile și rudele noastre și ne interzice sã fim agresivi, sã fim
adulterini, sã credem în idolatrii sau în simbolul crucii și sã bem vin. 'Abdmi-a spus cã din vorbele mele reiese adevãrata credințã și cã ar fi nespus
de fericit dacã fratele sãu l-ar urma și ar crede în Muhammed, mãrturisind
astfel islamul. Din nefericire, știa cã fratele lui ținea prea mult la domniepentru a accepta sã se supunã cuiva. I-am spus cã dacã fratele sãu ar
îmbrãțișa islamul, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-ar
acorda autoritate asupra poporului sãu, însã cei bogați ar trebui sãplãteascã dania (zakat), care urma sã fie împãrțitã celor nevoiași. I-am
spus cã existã o poruncã divinã în aceastã privințã, adicã din surplusul de
avere al celor înstãriți sã fie perceputã o taxã care va fi împãrțitã ulteriorcelor sãraci, iar Abd s-a îndoit cã acest lucru va avea succes printre
oamenii lui".
‘Amr a așteptat câteva zile pentru a fi primit la curtea lui Jaifer, pânã
când, în final, i s-a acordat permisiunea". El mi-a cerut scrisoarea pentru a
o citi. Dupã aceea m-a întrebat cum au reacționat quraișii și eu am rãspuns
cã ei l-au urmat pe Profet, unii de bunã voie, alții obligați de forțele militare.Acum, oamenii au ales islamul în defavoarea celorlalte crezuri și și-au dat
seama cã pânã în acest moment rãtãciserã în întuneric. Nimeni, în afarã de
tine, nu se mai aflã în afara islamului, deci te sfãtuiesc sã îmbrãțișeziislamul pentru ca tu și țara ta sã vã aflați în siguranțã.” Dupã ce i-am spus

329BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
toate acestea, el mi-a cerut sã vin în ziua urmãtoare. A doua zi, s-a arãtat
cam reținut sã mã primeascã, dar fratele sãu, ‘Abd, a intervenit și eu am
avut șansa sã-l întâlnesc din nou, însã, de acestã datã, el mi s-a adresat
cu un ton amenințãtor și arogant. Totuși, dupã o discuție în particular cu
fratele sãu și dupã ce au evaluat întrega situație, cei doi frați au îmbrãțișat
cu sinceritate și credințã islamul, religie ce începuse sã pãtrundã înaceastã nouã regiune."
Din aceastã povestire reiese faptul cã scrisoarea a fost trimisã mult
mai târziu decât celelalte, foarte probabil, dupã cucerirea Mekkãi.
Prin aceste scrisori, Profetul a reușit sã comunice Mesajul

330BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
majoritãții monarhilor din acea vreme. Unii au crezut, în timp ce alții s-au
încãpãțânat și au persistat în necredința lor. Totuși, ideea aderãrii la islamși venirea unui nou Profet îi preocupa pe toți.
ACTIVITÃȚILE MILITARE
DUPÃ TR ATATUL DE LA HUDAIBIIA
– INVAZIA ZU QARAD –
Nu a fost o bãtãlie propriu-zisã, ci, mai degrabã, un fel de încãierare
cu un pluton de soldați din neamul Fazara. Locul în care a avut loc luptaeste cunoscut sub numele de Zu Qarad, un rezervor de apã, aflat cam la o
zi distanțã de Medina. Potrivit majoritãții oamenilor de științã, acest incident
a avut loc cu trei zile înainte de lupta de la Khaibar.
Cu acordul lui Salama bin Al-Akua, eroul acestei lupte, s-au relatat
urmãtoarele: "Mesagerul lui Allah și-a trimis simbriașul, pe Raba, cu
cãmilele la pãscut, pe o pajiște din apropiere. Eu am încãlecat pe calul luiAbu Talha și am mers acolo în același scop. Când s-au ivit zorii, ‘Abdur
Rahman Al-Fazari ne-a atacat, a luat toate cãmilele și l-a omorât pe
omul care avea grijã de ele. I-am spus lui Raba sã se urce pe cal, sã i-lducã lui Talha și sã-l informeze pe Mesagerul lui Allah cã politeiștii i-au
furat cãmilele. Am urcat apoi pe o colinã și cu fața spre Medina, am strigat
de trei ori: “Sãriți în ajutorul nostru!” Dupã aceea am pornit în urmãrireaatacatorilor, trãgând în ei cu sãgeți și cântând versuri de laudã de sine:
" Eu sunt fiul lui Al-Akua
Astãzi este ziua când cei rãi vor fi înfrânți."
Pe Allah, am continuat sã trag cu sãgeți și sã le schilodesc
animalele. Când vreun cãlãreț se întorcea spre mine, mã ascundeam dupã
copaci, trãgeam cu sãgeata și îi schilodeam calul. În final au intrat într-otrecãtoare îngustã de munte. Am urcat muntele acela și i-am ținut la
distanțã, aruncând în ei cu pietre. I-am tot hãrțuit astfel pânã când am
recuperat toate cãmilele. Ei s-au împrãștiat în toate direcțiile și eu i-amurmãrit și am tras încontinuu cu arcul, pânã ce, în cele din urmã, ca sã-și
ușureze poverile, au aruncat mai mult de treizeci de mantii și treizeci de
lãnci. Am însemnat cu câte o piatrã toate lucrurile pe care le-au aruncat

331BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pentru ca Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și
tovarãșii lui sã le recunoascã sub forma prãzii lãsate de dușmani. Au merspânã când au dat de o vale îngustã și s-au așezat sã mãnânce. Eu ședeam
în vârful unei stânci ascuțite. Patru dintre ei au urcat pe munte,
îndreptându-se spre mine. Când s-au apropiat suficient cât sã mã audã, amstrigat: “Mã recunoașteți?” Ei au rãspuns: “Nu. Cine ești?” Eu am zis: “Sunt
Salama, fiul lui Al-Akua’. Pot sã omor pe oricine vreau eu dintre voi, dar nici
unul dintre voi nu mã poate ucide”. Auzindu-mã, ei s-au întors. Nu m-ammișcat de acolo pânã când nu i-am vãzut pe cãlãreții Mesagerului lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – venind printre copaci. În
fruntea lor se afla Akhram, iar în spatele lui cãlãrea Abu Qatada Al-Ansar,urmat de Al-Miqdad bin Al-Asuad. Akhram și ‘Abdur Rahman au început sã
lupte. Akhram a schilodit calul lui ‘Abdur Rahman, dar acesta a reușit sã-l
loveascã mortal cu lancea. ‘Abdur Rahman s-a întors cãlare pe calul luiAkhram. Când a vãzut asta Abu Qatada s-a angajat într-o luptã aprigã cu
‘Abdur Rahman, l-a strãpuns cu lancea și l-a omorât. Atunci politeiștii au
fugit și eu i-am urmãrit pânã la apusul soarelui, când au ajuns într-o vale,prin care trecea izvorul Zu Qarad. Ei s-au oprit sã bea apã. Cum eram în
urmãrirea lor, i-am fugãrit de pe vale înainte sã apuce sã bea vreun strop de
apã. Mai târziu, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – șicompanionii lui m-au ajuns din urmã. Eu i-am spus: "Mesager al lui Allah,
îngãduie-mi sã aleg dintre oamenii noștri o sutã de luptãtori ca sã-i
urmãresc pe jefuitori și sã-i lichidez." Profetul – Allah sã-l binecuvânteze șisã-l miluiascã! – a rãspuns: “Ibn Al-Akua, ai luat destul și acum trebuie sã
te arãți generos. Ei au ajuns acum la așezarea tribului Ghatafan, unde sunt
sãrbãtoriți.” Apoi a adãugat: “Astãzi, cel mai bun cãlãreț al nostru este AbuQatada și cel mai bun pedestraș este Salama”. El mi-a acordat douã treimi

332BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
din pradã, partea destinatã cãlãrețului împreunã cu cea pentru pedestraș.
Când sã se întoarcã la Medina mi-a spus sã mã urc în spatele lui pecãmila sa, Al-Adba.
INVAZIA KHAIBARULUI
– ÎN MUHARRAM, 7 D.H. –
Khaibar era un oraș mare, puternic fortificat, presãrat cu castele și
ferme, așezat la o distanțã de 100-120 km nord de Medina, acum un sat
cunoscut pentru climatul sãu neprielnic. Dupã Tratatul Al-Hudaibiia, parteamajoritarã a coaliției tripartite anti-islamice – tribul Quraiș, hoardele de
beduini ale tribului Najd și evreii – a fost neutralizatã, deoarece Profetul a
considerat cã era timpul potrivit sã-și încheie afacerile cu celelalte douãaripi – evreii și triburile Najd – pentru ca sã instaureze pacea și siguranța,
iar musulmanii sã-și poatã dedica timpul și eforturile pentru propagarea
Mesajului lui Allah, chemându-i pe oameni sã îmbrãțișeze islamul.
Khaibarul, în sine, rãmãsese un cuib de intrigi și conspirație, iar evreii
îl consideraserã o sursã de provocãri militare și un centru de instigare la
rãzboi, astfel cã așezarea se afla pe lista de prioritãți a Profetului. Evreii dinKhaibar se uniserã cu confederații printr-o alianțã strãveche. Ei i-au
determinat pe cei din neamul Quraiza sã acționeze neloial și au menținut
legãturi cu tribul Ghatafan. Arabii chiar au plãnuit și un atentat la viațaProfetului. De fapt, pierderile neîncetate pe care le-au suferit musulmanii
s-au datorat în primul rând evreilor. În zadar au fost trimiși la ei
ambasadori, în scopul unei înțelegeri pașnice. Prin urmare, Profetul – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ajuns la concluzia cã era absolut
necesarã o campanie militarã pentru a înlãtura actele ostile.
Comentatorii Nobilului Coran sugereazã cã invadarea Khaibarului a
fost o promisiune divinã, sugeratã de Cuvintele lui Allah:
“Allah v-a fãgãduit vouã [alte] prãzi numeroase pe care voi le veți
dobândi și a grãbit aceasta pentru voi…” [48:20]
… adicã Tratatul de pace de la Al-Hudaibiia și predarea Khaibarului.
Ipocriții și fricoșii s-au abținut sã participe la campaniile adevãraților
musulmani de la Al-Hudaibiia și Allah Atotputernicul i-a revelat Profetului

333BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
urmãtoarele cuvinte:
“Cei care rãmân de obicei în urmã vor zice atunci când voi purcedeți
la prãzi ca sã le luați: “Lãsați-ne pe noi sã vã urmãm!” Ei voiesc sã
schimbe cuvântul lui Allah. Spune: “Voi nu ne veți urma! Așa a vestit
Allah mai înainte!” Dar ei vor zice: “Voi ne pizmuiți!” Însã ei nu auînțeles decât numai puțin. “ [48:15]
Din acest motiv, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
i-a chemat sã-l însoțeascã în lupta împotriva Khaibarului doar pe cei caredoreau sã lupte pentru cauza lui Allah. Doar 1400 de oameni au rãspuns la
chemarea lui, jurându-i supunere.
În absența Profetului, Siba bin ‘Arfata Al-Ghifari a fost ales sã
conducã Medina. De asemenea, este demn de amintit un alt eveniment de
mare însemnãtate, precum trecerea la islam a lui Abu Huraira, un venerabil
învãțat musulman și narator autentic al tradițiilor Profetice.
Ipocriții din Arabia au observat noile intenții islamice și i-au alertat pe
evrei asupra activitãților militare iminente. ăeful lor, ‘Abdullah bin Ubai, a
delegat un mesager la evreii din Khaibar, care sã-i îndemne sã-i înfrunte pemusulmani, fiindcã ei erau mai numeroși decât aceștia și mai bine echipați.
La aflarea acestei vești, evreii i-au trimis pe Kinana bin Abu Al-Huqaiq și
pe Hauza bin Qais la foștii lor aliați, tribul Ghatafan, sã cearã sprijin militar,promițându-le cã dacã reușeau sã-i învingã pe musulmani le vor da jumãtate
din recolta de fructe pe care fermele lor o puteau produce.
Profetul a trecut de muntele Isra și a înaintat cu armata pânã ce a
ajuns în Valea Ar-Raji’, ridicând tabãra între Khaibar și Ghatafan, pentru a-i
împiedica pe aceștia din urmã sã-i sprijine pe evrei. Cãlãuzele care l-au
însoțit i-au arãtat o intersecție de unde se ramificau trei drumuri cudenumiri diferite, însã toate aveau aceeași destinație. El nu a vrut sã
urmeze primele douã drumuri, din cauza denumirilor sinistre pe care le
aveau, și l-a ales pe al treilea, pentru indicațiile sale favorabile.
Trebuie sã menționãm cã marșul musulmanilor cãtre Khaibar a fost
presãrat cu câteva evenimente interesante, dintre care amintim:
1. Salama bin Al-Akua’ a relatat: "Am mãrșãluit spre Khaibar cu
Mesagerul lui Allah. Cãlãtoream în timpul nopții. Unul dintre oameni i-a zis
fratelui meu ‘Amir: "N-ai vrea sã ne reciți câteva dintre versurile tale, ‘Amir?"
El a început sã-și recite versurile pentru a-i încuraja pe oameni:
"O, Allah, dacã nu ne cãlãuzeai Tu,

334BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
N-am fi fãcut milostenii sau rugãciuni.
Suntem gata sã ne dãm viețile pentru Tine;Deci iartã-ne greșelile noastre
ăi întãrește-ne pre noi ca sã-i putem înfrunta pe dușmani.
Coboarã pacea și liniștea asupra noastrã,Privește, când cu un strigãt a chemat dupã noi în ajutor."
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a spus: “Cine este?” Ei au zis: “Este ‘Amir”. El a spus: ”Allah va avea milãde el”. Un om a zis: “Martiriul este pãstrat pentru el. O, Mesager al lui
Allah, ce bine ar fi dacã ne-ai fi îngãduit sã beneficiem de viața lui”.
[1]
Însoțitorii Profetului știau deja cã el n-ar invoca mila lui Allah asupra unui
tovarãș apropiat, decât pentru martiriu, și așa a și fost.[2]
2. În timp ce coborau o vale, musulmanii au început sã-L slãveascã
pe Allah și sã strige: “Allah este Mai Mare, Allah este Mai Mare, nu existãalt zeu în afarã de Allah!” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – le-a cerut sã-și coboare vocile, spunând: “Cel pe care îl
chemați nici nu lipsește, nici nu e surd. El este aproape de voi și audetot”.
[3]
3. Într-un loc numit As-Sahba’, nu departe de Khaibar, Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fãcut rugãciunea de dupã-amiazã.Apoi i-a chemat pe tovarãșii lui sã mãnânce din proviziile pe care le aveau,
însã acestea erau prea mici ca sã se sature cu toții. Profetul a pus mâna
pe hranã, iar ea s-a înmulțit imediat și ei au mâncat pe sãturate. La scurttimp dupã aceea, el și ceilalți și-au clãtit gurile și au fãcut rugãciunea de
searã, fãrã sã mai facã abluțiunea.
[4] La fel au procedat și pentru
rugãciunea de noapte.[5]
În dimineața urmãtoare, la rãsãritul soarelui, musulmanii s-au întâlnit
cu evreii în momentul în care aceștia ieșeau dupã treburi, cu cazmale,
topoare și funii, mânându-și vitele pe lângã ei. Ei au început sã strigesurprinși: “A sosit Muhammed cu armata lui! Allah este Mai Mare! Khaibarul
va fi distrus. Priviți! Când vom coborî în centrul orașului, cei care au fost
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/603; Sahih Muslim, 2/115.
[2] Sahih Muslim, 2/115.[3] Sahih Al-Bukhari, 2/605.
[4] Sahih Al-Bukhari, 2/603.
[5] Maghozi Al-Waqidi, p.112.[6] Sahih Al-Bukhari, 2/603,604.

335BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
preveniți dar n-au dat atenția cuvenitã vor avea parte de o zi proastã”.[6]
Pentru ridicarea taberei, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a ales o anumitã zonã pe care a considerat-o potrivitã sã
serveascã drept sediu armatei sale. Oricum, un luptãtor veteran de-al lui
Hubab Al-Munzir i-a sugerat cã, potrivit cerințelor de rãzboi și pentru aasigura condiții logistice maxime, ar trebui sã se mute în alt loc. În
apropiere de Khaibar, Profetul a poruncit trupelor sale sã se opreascã și el
a început sã-l cheme pe Domnul sãu, spunând: “O, Allah! Domn al celorșapte ceruri și a tot ce se aflã dedesubt! Domn al celor șapte ceruri și a
tot ce se aflã în pântecele lor! Stãpânitor peste diavoli și peste amãgirea
lor, te implorãm sã ne dãruiești nouã binele care se aflã în acest sat numitKhaibar, binele locuitorilor acestui sat și binele a tot ce se aflã în interiorul
lui. Cãutãm adãpost la Tine împotriva rãului acestui sat, a rãutãților
locuitorilor sãi și a rãului aflat în interiorul acestui sat.” Apoi a poruncit:”Acum purcedeți cãtre sat, în Numele lui Allah”.
[1]
“Stindardul”, a declarat Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!, ”va fi încredințat unui om care-L iubește pe Allah și peMesagerul Sãu și care, la rândul lui, este iubit de ei.” Toți musulmanii au
pãșit în fațã în dimineața urmãtoare, sperând cã li se va acorda onoarea de
a purta steagul. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-achemat pe ‘Ali bin Abu Talib, care avea probleme cu ochii, și i-a înmânat
steagul. ‘Ali, la rândul lui, a fãcut legãmânt cã va lupta împotriva dușmanilor
pânã când aceștia vor adera la islam. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze șisã-l miluiascã! – i-a rãspuns astfel: ”Sã iei lucrurile cu blândețe. Invitã-i sã
accepte islamul și aratã-le care le sunt îndatoririle fațã de Allah, pentru cã,
dacã doar unul singur s-ar lãsa cãlãuzit de exemplul tãu, aceasta ar cântãrimai mult decât cele mai bune cãmile ale noastre.”
[2]
Dupã cum se pare, Khaibarul era împãrțit în douã zone. Prima zonã
avea cinci forturi: Na’im, As-Sa’b bin Mu’ad, castelul Az-Zubair, castelul‘Abu și An-Nizar în Aș-ăiq, în timp ce alte trei se aflau în cea de-a doua
zonã: Al-Qamus, Al-Uati și As-Salalim.
Începe adevãrata luptã
[1] Ibn Hișam, 2/329.
[2] Sahih Al-Bukhari, 2/505,606.

336BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a început
campania prin cucerirea forturilor mai puternice, unul câte unul. Primul fortpe care l-a atacat a fost Na’im, aflat în prima linie de apãrare, având o
formidabilã poziție strategicã. Marhab, conducãtorul celui mai puternic
dintre forturi, l-a provocat pe ‘Amr bin Al-Akua’ sã-l înfrunte în luptã șiacesta din urmã a acceptat. Când ‘Amr l-a izbit pe evreu, paloșul sãu a
ricoșat și l-a rãnit la genunchi, iar el a murit din cauza rãnii. Mai târziu,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a spus: “În Viața deApoi, el (‘Amir) va avea parte de o rãsplatã dublã”. El a arãtat aceastaunindu-și douã degete. Apoi, ‘Ali bin Abu Talib a preluat sarcina de a-lînfrunta pe Marhab în luptã și a reușit sã-l ucidã. Yasir, fratele lui Marhab, aieșit apoi sã-i provoace pe musulmani la luptã. Az-Zubair a fost cel care a
rãspuns provocãrii și l-a ucis pe loc. În acel moment, a izbucnit adevãrata
luptã, care a durat câteva zile. Evreii s-au arãtat curajoși chiar și în fațaatacurilor repetate ale soldaților veterani ai islamului. Oricum, mai târziu, aurealizat inutilitatea rezistenței și au început sã-și pãrãseascã pozițiile din An-Na’im și sã se infiltreze în fortãreața As-Sa’b.
Timp de trei zile, Al-Hubab bin Al-Munzir Al-Ansar a condus asediul
asupra fortãreței As Sa’b, dupã care musulmanii au cucerit-o și s-au ales
cu o mulțime de prãzi, provizii și hranã. Aceastã victorie a venit dupã ceProfetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a invocat pe Allahpentru a-i ajuta pe cei din neamul Aslam în încercãrile lor îndrãznețe șinecontenite de a captura acel fort.
O foamete cumplitã i-a lovit pe musulmani în timpul operațiunilor de
rãzboi. Ei au aprins focuri, au tãiat mãgari domestici și au început sã-i
gãteascã. Vãzând focurile și mâncarea care se pregãtea, Profetul – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a poruncit sã arunce carnea și sãspele vasele de gãtit, interzicându-le sã mãnânce asemenea carne.
Între timp, evreii au evacuat An-Natat și s-au baricadat în fortul
Az-Zubair, o poziție defensivã formidabilã, inaccesibilã nici cavaleriei, nici
infanteriei. Musulmanii au asediat-o timp de trei zile, dar în zadar. Un evreu
i-a spus Profetului despre o sursã de apã subteranã care alimenta fortul șil-a sfãtuit sã o întrerupã pentru a le submina rezistența. Profetul – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a urmat sfatul și evreii au ieșit șis-au angajat într-o luptã nemiloasã cu musulmanii, în timpul cãreia au fost

337BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
uciși zece evrei și câțiva musulmani, dar în cele din urmã fortul a fost
cucerit.
La scurt timp dupã bãtãlie, evreii s-au mutat în castelul ‘Abu și s-au
baricadat înãuntru. Din nou, musulmanii au asediat lãcașul acestora timp detrei zile, dupã care marele erou musulman, Abu Dujana Sammak bin KharșaAl-Ansar, cel care avea pe cap o banderolã roșie, a condus armata
musulmanã și a pãtruns în castel, a luptat aprig și i-a obligat pe evreii
rãmași sã fugã pentru a-și salva viețile într-o altã fortãreațã, An-Nizar.
An-Nizar era cel mai puternic bastion și evreii au ajuns la
convingerea nestrãmutatã cã era prea bine apãrat pentru a putea fi cucerit.
Astfel, l-au considerat un loc sigur pentru copiii și femeile lor. Cu toateacestea, musulmanii nu s-au descurajat, ci au început asediul, însã din
cauza poziției sale favorabile, fortul a rãmas inaccesibil. Evreii care se aflau
înãuntru erau prea fricoși pentru a-i înfrunta pe musulmani în luptã deschisãși au preferat sã arunce un puhoi de sãgeți și pietre asupra atacatorilor.
Luând în considerare aceastã situație, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a poruncit sã fie folosiți berbeci care s-au dovedit a fieficace și au produs crãpãturi în metereze. Astfel, accesul în inima fortului
a fost simplu, iar evreii au fost forțați sã iasã și s-au împrãștiat în toate
direcțiile, lãsându-și în urmã femeile și copiii.
Aceste victorii au avut ca rezultat anihilarea totalã a primei pãrți a
Khaibar-ului și evaluarea evreilor din celelalte fortãrețe mici, care s-au
refugiat în cea de-a doua parte a Khaibarului.
Cucerirea celei de-a doua pãrți a Khaibarului
În momentul în care Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – și armata sa s-au mutat în aceastã parte a Khaibarului, în
Al-Katiba, timp de paisprezece zile, a condus un puternic asediu asupraacestei zone, în timp ce evreii se baricadaserã în interiorul fortului lor. Când
erau pe punctul de a folosi berbecii, evreii și-au dat seama cã nu mai au
scãpare și au cerut sã negocieze un tratat de pace.
Totuși, referitor la aceastã cucerire, nu toate versiunile sunt identice.
A fost aceastã parte a Khaibarului (cu cele trei forturi) cuceritã cu forța? Ibn
Ishaq a afirmat foarte limpede cã fortul Al-Qamus a fost cucerit prin forțã.

338BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Pe de altã parte, Al-Uaqidi a susținut cã toate cele trei forturi au fost luate
prin negocieri pașnice, dar dacã s-a folosit cumva forța a fost doar pentru apreda fortul Al-Qamus musulmanilor, celelalte douã forturi predându-se fãrã
luptã.
Negocieri
Ibn Abu Al-Huqaiq a fost trimis la Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – pentru a negocia tratatul de pace. Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a acceptat sã le cruțe viețile,
cu condiția ca evreii sã evacueze Khaibarul și pãmântul din împrejurimi,
lãsând aurul și argintul pe care-l posedau. Totuși, a stipulat cã va negaorice promisiune dacã ascundeau ceva. La scurt timp dupã aceea, forturile
au fost predate musulmanilor și tot Khaibarul a fost anihilat, intrând sub
stãpânirea musulmanilor.
Nefiind de acord cu acest tratat, cei doi fii ai lui Abu Al-Huqaiq au
ascuns o tolbã din piele plinã de bijuterii și bani, ce aparținea lui Huiai bin
Al-Akhtab, care o adusese cu el când fuseserã izgoniți cei din neamulNadir. Kinana bin Ar-Rabi’ care ascunsese moscul a negat cu încãpãțânare
fapta sa, însã a fost ucis dupã ce moscul a fost descoperit, dovedindu-i-se
astfel necinstea. Cei doi fii ai lui Abu Al-Huqaiq au fost omorâți capedeapsã pentru cã au încãlcat înțelegerea, iar Safiia, fiica lui Huiai, a fost
luatã prizonierã.
Împãrțirea prãzilor
Potrivit înțelegerii deja încheiate, evreii erau obligați sã pãrãseascã
Khaibarul, însã ei voiau sã cultive în continuare solul bogat și livezileminunate, pentru care Khaibarul era renumit. De aceea, l-au rugat pe Profet
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã li se îngãduie sã-și cultive
pãmânturile și, în schimb, ei vor da musulmanilor jumãtate din recoltã.Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost suficient de
bun ca sã le accepte rugãmintea.
Mesagerul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a împãrțit
pãmântul Khaibarului în douã: o jumãtate care sã producã hranã ce va fi
pãstratã în cazul în care vreo calamitate ar cãdea asupra musulmanilor și

339BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pentru a întreține delegații strãni care începuserã sã frecventeze Medina, iar
cealaltã jumãtate urma sã fie împãrțitã musulmanilor care participaserã laevenimentul Al-Hudaibiia, indiferent dacã erau sau nu prezenți. Numãrul total
al parcelelor a fost de 36, dintre care 18 au fost împãrțite oamenilor, așa
cum a fost menționat mai sus. Armata era alcãtuitã din 1400 de oameni,dintre care 200 erau cãlãreți. Astfel s-a împãrțit totul: pedestrașilor o parte,
iar cãlãreților, trei pãrți.
[1]
Prãzile luate la Khaibar au fost atât de mari, încât Ibn ‘Omar a spus:
“N-am mâncat niciodatã pe sãturate pânã ce nu am cucerit Khaibarul”. Se
relateazã cã ‘A’ișa – Allah sã fie mulțumit de ea! – ar fi spus: “Acum putem
sã mâncãm curmale pe sãturate”.[2]
La întoarcerea în Medina, emigranții au putut sã dea înapoi
"ajutoarelor" de acolo toate darurile pe care le primiserã. Tot acest belșug a
venit dupã cucerirea Khaibarului, care le-a oferit numeroase avantajeeconomice, de care musulmanii au beneficiat din plin.
[3]
Cucerirea Khaibarului a coincis cu venirea vãrului Profetului, Ja’far bin
Abu Talib, și a tovarãșilor sãi, împreunã cu Abu Musa Al-Aș’ari și câțivamusulmani din Abisinia (Etiopia). Abu Musa Al-Aș’ari a povestit cã, în timp
ce se aflau în Yemen, el împreunã cu peste cincizeci de tovarãși au luat o
corabie care i-a debarcat în Abisinia (Etiopia) și acolo l-au întâlnitîntâmplãtor pe Ja’far și pe tovarãșii lui. El a spus: “Am rãmas împreunã
pânã ce Profetul a trimis un sol prin care ne cerea sã ne întoarcem. Când
m-am întors, am aflat cã el cucerise deja Khaibarul și totuși ne-a datpartea cuvenitã din prãzi”. Sosirea acelor oameni a avut loc în urma cererii
pe care Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
i-a fãcut-o lui Negus, regele Abisinei (Etiopiei), printr-un trimis profetic, ‘Amrbin Omaiia Ad-Damari. Negus i-a trimis înapoi, în douã bãrci, un total de 16
oameni, bãrbați, împreunã cu nevestele și copiii lor. Restul emigranților
ajunsese mai devreme în Medina.
[4]
În același context, Safiia, al cãrei soț, Kinana bin Abu Al-Huqaiq,
fusese ucis pentru trãdare, a fost luatã prizonierã și adusã cu alte
prizoniere de rãzboi. Dupã ce a primit permisiunea Profetului – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã!, Dihia Al-Kalbi a ales-o de soție, dintre
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/137,138.
[2] Sahih Al-Bukhari, 2/609.
[3] Zad Al-Ma’ad, 2/148; Sahih Muslim, 2/96.[4] Muhadarat Tarih Al-Umah Al-Islamiiah, 1/128.

340BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
toate aceste prizoniere, pe Safiia. Ceilalți musulmani, însã, au fost de
pãrere cã Safiia, care era fiica șefului neamului Quraiza și a neamuluiNadir, ar trebui sã se mãrite cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! El a fost de acord cu opinia lor, a invitat-o la islam, a eliberat-o
și a luat-o de soție, dupã ce a îmbrãțișat islamul. Petrecerea de nuntã aavut loc în Sadd As-Sahba’, un loc situat în drumul de întoarcere spre
Medina și s-au servit curmale, unt, fãinã de grâu și de orz.
Dupã cucerirea Khaibarului, o evreicã, Zeinab bint Al-Harith, a oferit
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – o oaie friptã pe
care o otrãvise. El a luat o îmbucãturã, dar nu i-a plãcut și a scuipat-o.
Dupã cercetãri, femeia a mãrturisit cã îmbibase mâncarea cu o otravã,afirmând: "Dacã era rege, ar fi murit otrãvit și noi toți am fi scãpat de el,
dar dacã este profet, el trebuia sã afle acest lucru printr-o revelație." Deși
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a închis ochii laîncercarea ei mișeleascã, el a poruncit sã fie ucisã, când Bișr bin Al-Bara’ a
murit din cauza otrãvii. Nu se știe cu exactitate numãrul musulmanilor
martirizați, se crede cã acesta variazã între 16 și 18, în timp ce evreii ucișiau fost în numãr de 93.
Musulmanii au cucerit și cealaltã parte a Khaibarului. Allah a inspirat
frica în inimile oamenilor din Fadak, un sat așezat la nord de Khaibar, și eis-au grãbit sã cearã pace și posibilitatea de a trãi în siguranțã, fiind dispuși
sã renunțe la averile lor. Profetul a încheiat cu ei un acord asemãnãtor celui
anterior, încheiat cu locuitorii Khaibarului. Fadak a aparținut exclusivProfetului, fiindcã nu au fost implicate în luptã nici cavaleria, nici luptãtorii
pe cãmile.
La ceva timp dupã cucerirea Khaibarului, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a început o nouã ofensivã, îndreptatã spre
Uadi Al-Qura, o altã colonie evreiascã din Arabia. El și-a mobilizat forțele și
le-a împãrțit în trei regimente, cu patru steaguri, încredințate lui Sa’d bin‘Ubada, Al-Hubab bin Munzir, ‘Abbad bin Bișr și Sahl bin Hanif. Înainte de
luptã, el i-a invitat pe evrei sã adere la islam, dar toate cuvintele și poruncile
lui au fost în van. Unsprezece evrei au fost uciși unul câte unul în dueluri șicu fiecare nou ucis avea loc o nouã chemare, care-i invita pe acei oameni
sã mãrturiseascã noua credințã. Lupta a continuat fãrã încetare cam douã
zile și s-a încheiat cu predarea totalã a evreilor. Pãmântul lor a fost cucerit
[1] Zad Al Ma’ad, 2/146,147.

341BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
și numeroase prãzi au cãzut în mâinile musulmanilor.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãmas în Uadi
Al-Qura timp de patru zile, a împãrțit prada între luptãtorii musulmani și aajuns cu evreii la o înțelegere asemãnãtoare celei din Khaibar.
[1]
Evreii din Taima’, aflând dinainte despre victoriile succesive ale
armatei musulmane și despre înfrângerile pe care frații lor evrei le-au suferit,n-au opus nici un fel de rezistențã când Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – a ajuns la așezarea lor. Dimpotrivã, ei au luat inițiativa
și s-au oferit sã semneze un tratat de reconciliere, potrivit cãruia primeauprotecție, dar plãteau tribut. Dupã ce și-a atins obiectivul și i-a supus
complet pe evrei, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a
pregãtit de întoarcerea acasã și a sosit în Medina la sfârșitul lui Safar sauînceputul lui Rabi ‘Al-Auual, 7d.H.
Trebuie sã menționãm cã, numãrându-se printre cei mai buni experți
de rãzboi, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a datseama foarte curând cã evacuarea Medinei dupã încheierea lunilor prohibite
(Muharram, Zul-qi'de și Zul Hijje) nu ar fi un lucru deloc înțelept, mai ales
cã beduinii deșertului bântuiau prin împrejurimi. O asemenea atitudineneglijentã, credea Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, ar
tenta gloata nediscipilinatã sã-și punã în aplicare activitatea lor favoritã, de
jaf și prãdãciune. Având acest gând în minte, Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a trimis pe Aban bin Sa’id în fruntea unui
pluton sã-i opreascã pe acei beduini și sã înlãture orice încercare de atac

342BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
asupra cartierului general al statului islamic în formare, pe timpul cât se afla
în Khaibar. Aban și-a îndeplinit sarcina cu succes și s-a alãturat Profetului- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – în Khaibar, dupã ce acesta a
fost cucerit.
EXPEDIȚIA ZAT-UR-RIQA’
– ÎN ANUL 7 D.H. –
Dupã ce a supus cele douã fracțiuni ale coaliției confederaților,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a început pregãtirile
pentru a disciplina cea de-a treia fracțiune – beduinii deșertului. Aceștia seașezaserã la Najd și își continuau activitãțile obișnuite de jaf și prãdãciune.
Spre deosebire de evreii din Khaibar și locuitorii din Mekka, lor le plãcea
sã trãiascã în sãlbãticie, împrãștiați prin locuri izolate. Așadar, era foartedificil sã fie controlați și, din cauza faptului cã nu aveau un loc stabil, era
inutilã o acțiune militarã împotriva lor. Totuși, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era hotãrât sã punã punct acestei situațiiincapabile și i-a chemat pe musulmanii din jurul lui sã fie pregãtiți pentru
lansarea unei campanii decisive împotriva acelor rebeli supãrãtori. Între timp,
a primit informația cã neamul Muharib și neamul Tha’lba din tribul Ghatafanstrângeau armatã pentru a-i înfrunta pe musulmani. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a pornit spre Najd în fruntea a 400 de
oameni (700, dupã alte relatãri), dupã ce l-a numit pe Abu Zar (în altãversiune, pe ‘Uthman bin ‘Affan) sã dispunã de Medina pe timpul absenței
sale. Luptãtorii musulmani au pãtruns în adâncime pe pãmânturile lor, pânã
au ajuns într-un loc numit Nakhla, unde au dat peste niște beduini din tribulGhatafan. Totuși, n-a avut loc nici o luptã, fiindcã aceștia au acceptat sã
încheie o înțelegere cu musulmanii. În ziua aceea, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a condus adepții în rugãciune, fãcând-oca în condiții de rãzboi.
Al-Bukhari, citându-l pe Abu Musa Al-Aș’ari, a relatat cã ei au pornit
într-o expediție împreunã cu Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvântezeși sã-l miluiascã! “Eram în numãr de șase și aveam cu noi doar o cãmilã pe
care o cãlãream cu rândul. Picioarele noastre aveau rãni. Eu eram atât de
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/592; Sahih Muslim, 2/118.

343BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
grav rãnit la picioare, încât mi-au cãzut unghiile. Atunci, ne-am bandajat
picioarele cu cârpe și, astfel, expediția s-a numit "Zat-ur-Riqa’" ("ExpedițiaZdrențelor").”
[1]
Jabir povestea: ”În timpul expediției Zat-ur-Riqa’ am întâlnit un copac
cu frunziș bogat, sub care Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – s-a așezat ca sã se apere de razele arzãtoare ale soarelui.
Ceilalți s-au rãsfirat pe ici-colo, cãutând locuri umbrite. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ațipit puțin, dupã ce mai înainte îșiatârnase paloșul de copac. Un politeist care se ivise între timp a apucat
paloșul și l-a scos din teacã. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – s-a trezit și a vãzut cã sabia lui se aflã în mâna omului. Atunci,beduinul l-a întrebat pe Profet, care era neînarmat: “Cine m-ar putea
împiedica sã te omor, acum?” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a rãspuns: “Allah.”
Într-o altã versiune, s-a relatat cã a vrut sã-l loveascã, dar nu a putut
sã mai ținã sabia, iar Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a luat sabia, când acesta a cãzut jos, și omul a spus: “Tu [Profetul] eșticel mai în mãsurã sã ții o sabie.” Atunci, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – l-a întrebat pe om: "Acum, cine te mai scapã de mine?"
și l-a întrebat dacã vrea sã mãrturiseascã Unicitatea lui Allah și Solia luiMuhammed. Arabul a rãspuns cã niciodatã n-ar lupta împotriva lui, nici nu
s-ar alia cu cei ce luptã împotriva lui și nici nu s-ar alia cu cei ce luptã
împotriva musulmanilor. Profetul -Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã-l-a eliberat pe acel om și el spunea tuturor cã îl vãzuse pe cel mai bun
dintre toți oamenii.
[1]
În timpul acestei bãtãlii, a fost luatã prizonierã o femeie din triburile
arabe. Când a aflat aceastã veste, soțul ei a jurat cã nu se va liniști pânã
ce nu va fi vãrsat sângele unui musulman. Noaptea, pe furiș, s-a apropiat de
tabãra musulmanilor, unde a vãzut cã se aflau douã santinele pentru a-ialerta pe musulmani în caz de urgențã. El l-a doborât cu o sãgeatã pe
primul, Abbad bin Bișr, care își fãcea rugãciunea și pe care acest lucru nu
l-a putut opri, și-a scos sãgeata și, cu toate cã a fost lovit de încã alte treisãgeți, el nu și-a întrerupt rugãciunea. Dupã ce a terminat rugãciunea, l-a
trezit pe tovarãșul lui, Ammar bin Yasir, care i-a reproșat faptul cã nu-l
[1] Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.264; Fath Al-Bari, 7/416.
[2] Zad Al-Ma’ad, 2/112; Ibn Hișam, 2/203-209.

344BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
trezise, dar Abbad a rãspuns cã se afla la jumãtatea recitãrii unui Capitol
din Coran și n-a vrut sã-l întrerupã.[2]
Expediția Zat-ur-Riqa’ s-a încheiat cu victoria musulmanilor și acest
lucru a avut un impact imens asupra lumii arabe. În inima lor s-a instalat
frica, devenind astfel neputincioși pentru a mai opune rezistențã societãțiimusulmane din Medina. Ei au început sã se acomodeze cu situația care
predomina și s-au resemnat în fața noilor condiții geo-politice care erau în
favoarea noii religii. Unii dintre ei chiar au îmbrãțișat islamul și au luat parteactiv la cucerirea Mekkãi și la bãtãlia de la Hunain, primindu-și partea
cuvenitã din prada de rãzboi.
Din acel moment, coaliția tripartitã anti-islamicã a fost supusã și în
zonã s-a instaurat pacea și securitatea. Musulmanii au început apoi sã
redreseze orice dezechilibru politic și sã umple micile goluri care mai
generau încã neliniște în unele zone, în fața puternicului curent alislamizãrii care învãluise întreaga regiune. Pentru a evidenția acest lucru,
menționãm câteva dintre aceste încãierãri accidentale, care indicã puterea
crescândã a societãții musulmane:
1. Un pluton condus de Ghalib bin ‘Abdullah Al-Laithi a fost trimis, în
luna Safar sau Rabi’ Al-Auual 7 d.H., sã înãbușe acțiunile provocatoare ale
celor din neamul Al-Muluh. Musulmanii au reușit sã omoare un numãr marede soldați dușmani și au capturat o mulțime de prãzi. O armatã mare de
politeiști s-a grãbit pe urmele lor, dar torentele au împiedicat urmãrirea lor
și musulmanii au reușit sã se retragã în siguranțã.
2. ‘Omar bin Al-Khattab, în fruntea unui grup de 30 de soldați, a
pornit spre un loc numit Turba, în luna ăa’ban, 7 d.H., pentru a-i pedepsi pe
locuitorii din Hauazin. De îndatã ce au intrat în așezarea acestora, ei aufugit sã-și salveze viețile.
3. Bașir bin Sa’d Al-Ansar, împreunã cu treizeci de oameni, s-a
îndreptat spre neamul Murra, în ăa’ban 7 d.H., în regiunea Fadak. Ei au ucisnumeroși dușmani și au capturat o mulțime de cãmile și vite. Pe drumul de
întoarcere, dușmanul și-a întãrit forțele și i-a surprins pe musulmani în toiul
nopții. Ei au tras o ploaie de sãgeți asupra lui Bașir și a oamenilor lui șii-au ucis pe toți musulmanii cu excepția acestuia, care s-a refugiat în Fadak
și a rãmas acolo cu evreii pânã ce rãnile lui s-au vindecat.
4. Ghalib bin ‘Abdullah Al-Laithi, în fruntea unui pluton de 130 de
oameni, a lansat un atac împotriva celor din neamurile ‘Aual și ‘Abd bin

345BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Tha’lba, în Ramadan 7 d.H. Ei au ucis câțiva dușmani și le-au capturat
vitele și cãmilele. ‘Usama bin Zaid l-a ucis pe Mardas bin Nahik, unpoliteist, dar dupã ce a fãcut mãrturisirea Unicitãții lui Allah, eveniment pe
care Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a comentat
adresându-se tovarãșilor lui: “I-ați deschis voi inima ca sã vedeți dacã spuneadevãrul sau minte?”
5. Un grup de treizeci de cãlãreți condus de ‘Abdullah bin Rauaha a
plecat spre Khaibar, aflând cã Asir (sau Bașir) bin Razam se aliase armateineamului Ghatafan pentru a-i ataca pe musulmani. Ei au reușit sã-l
convingã pe acel evreu sã-i urmeze la Medina, promițându-i cã Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – îl va numi conducãtor alKhaibarului. Pe drumul de întoarcere s-a ivit o neînțelegere oarecare ce a
generat o luptã nemiloasã între cele douã pãrți, sfârșindu-se cu moartea lui
Asir și a celor treizeci de oameni ce-l însoțeau.
6. În ăauual 7 d.H., Bașir bin Sa’d Al-Ansar a mãrșãluit spre Yemen
și Jabar, în fruntea a 300 de luptãtori musulmani, pentru a supune o gloatã
imensã de politeiști ce se adunaserã sã atace periferia Medinei. Bașir șioamenii sãi mãrșãluiau noaptea și se furișau în timpul zilei. Aflând despre
venirea musulmanilor, politeiștii au fugit, lãsând în urma lor o pradã bogatã
și doi oameni care, mai târziu, dupã ce au ajuns în Medina, au îmbrãțișatislamul.
7. În anul 7 d.H., cu puțin înainte de micul pelerinaj ce trebuia
recuperat din anul anterior, Jașm bin Mu’auia a ajuns în Ghaba, unde a vrutsã-i adune pe oamenii din tribul Qais și sã-i ațâțe la luptã împotriva
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/149,150: Rahmat-al-lil’alamin, 2/229,230; Mukhtasar Sirat
Ar-Rasul, p.322-324.

346BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
musulmanilor. Când a aflat aceastã știre, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – l-a trimis pe Abu Hadrad împreunã cu alți doi oameni sãrezolve lucrurile. Abu Hadrad, printr-o strategie iscusitã, a reușit sã-i
înfrângã pe dușmani și sã captureze multe din vitele lor.
[1]
'UMRA DE RECUPERARE
– MICUL PELERINAJ –
Când se apropia luna Zul-qi'de, spre sfârșitul anului 7 d.H, Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a poruncit oamenilor lui și,
în special, celor care participaserã la Tratatul de pace Al-Hudaibiia, sã facãpregãtiri pentru micul pelerinaj. Împreunã cu 2000 de bãrbați, câteva femei
și copii,
[1] precum și cu 60 de cãmile pentru sacrificiu, el a pornit sã
viziteze Sfântul Sanctuar din Mekka. Musulmanii și-au luat armele cu ei,temându-se de trãdarea quraișilor, dar le-au lãsat în grija unui grup de 200
de luptãtori, într-un loc situat cam la 13 km de Mekka. Ei au intrat în oraș
cu sãbiile în teacã,
[2] avându-l pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – în fruntea lor, cãlare pe cãmila sa, Al-Qasua. Tovarãșii lui îl
priveau cu atenție și spuneau cu toții: “Iatã-mã! În slujba Ta, o, Allah!”
Musulmanii au fãcut ocolul obișnuit, cu energie și vioiciune și, larecomandarea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, au
fãcut totul pentru a dovedi cã sunt puternici și hotãrâți, fiindcã politeiștii
rãspândiserã zvonuri cã erau slãbiți din cauzã cã febra de la Yathrib(Medina) îi secase de puteri. Li s-a poruncit sã alerge în primele trei ture și
apoi pe parcursul celor rãmase sã meargã obișnuit. Între timp, mekkanii se
aliniaserã pe vârful muntelui Qu’aiqa’an, urmãrindu-i pe musulmani cu invidiepentru tãria și devotamentul lor. Când au intrat în Sfântul Sanctuar,
‘Abdullah bin Rauaha a recitat o poezie înaintea Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!:
“Feriți-vã din cale, necredincioșilor!
Faceți loc, cãci ce e mai bun în Profet este.
El a primit de la Cel MilostivRevelația trimisã lui.
[1] Fath Al-Bari, 7/700.
[2] Zad Al-Ma’ad, 2/151; Fath Al-Bari, 7/700.

347BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
O, Doamne! Eu cred în ceea ce zice
cãci n-am vãzut decât Adevãrul.ăi cea mai bunã moarte e pe calea lui Allah,
Când ne vom lupta
și prietenul de prieten va uita.”Dupã înconjurarea ritualã și mersul între cele douã dealuri din Mekka,
Safa și Marua, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
și musulmanii s-au oprit pe locul din urmã pentru a tãia animalele desacrificiu și pentru a-și rade capetele.
Majoritatea pelerinilor fãcuse acum ritualurile de bazã specifice
micului pelerinaj, dar rãmãseserã cei care aveau în grijã armele. Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a înlocuit cu alții și ei au
început sã împlineascã același ritual.
În dimineața celei de-a patra zile de pelerinaj, notabilii quraiși i-au
cerut lui ‘Ali bin Abu Talib sã-i transmitã Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã pãrãseascã Mekka, împreunã cu
tovarãșii lui. Firește, el nu putea concepe violarea termenilor TratatuluiAl-Hudaibiia, poruncind de aceea oamenilor lui sã meargã în satul Sarif,
unde au și rãmas pentru o vreme.
În timpul acestei vizite a Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – în Mekka pentru pelerinaj, unchiul sãu, ‘Abbas, i-a oferit mâna
cumnatei sale, Maimuna, fiica lui Harith. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – a fost destul de amabil sã accepte oferta, care efectivera un pas înainte în vederea unei consolidãri a legãturilor dintre el și
oamenii influenți din Mekka. Nunta a avut loc la Sarif.
[1] Naratorii au atașat
diverse denumiri acestui mic pelerinaj. Unii l-au numit "micul pelerinaj derecuperare", fãcut în locul celui neterminat la Hudaibiia.
La încheierea micului pelerinaj au avut loc câteva operațiuni militare
împotriva unor arabi ai deșertului, nesupuși încã. Dintre acestea, putemmenționa:
1. Un pluton de 50 de oameni conduși de Ibn Abu Al-‘Auja’ a fost
trimis de cãtre Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – laașezarea celor din neamul Salim, pentru a-i invita sã îmbrãțișeze islamul,
dar toate vorbele au fost în zadar. Între cele douã grupãri a izbucnit o luptã
crâncenã, în timpul cãreia conducãtorul musulman a fost rãnit și doi dintre
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/152.

348BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dușmani au fost prinși.
2. Ghalib bin ‘Abdullah, în fruntea a 200 de oameni, a fost trimis la
Fadak. Acolo, ei au ucis câțiva rebeli și au capturat o pradã bogatã.
3. Neamul Quda’a a adunat o mulțime de oameni pentru a ataca
pozițiile musulmane. Când a aflat știrea, Profetul – Allah sã-l binecuvântezeși sã-l miluiascã! – l-a trimis pe Ka’b bin ‘Umair Al-Ansar, în fruntea a 15
oameni, sã rezolve situația. Ei au înfruntat armata și i-au chemat sã intre în
rândurile islamului, dar rebelii au rãspuns negativ, trãgând o ploaie desãgeți asupra musulmanilor și omorându-i pe toți, cu excepția unuia singur,
[1] Rahmat-al-lil’alamin, 2/231.
[2] Talqih Fuhum Ahli Al-Athar, p.33; Rahmat-al-lil’alamin, 2/231.

349BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
care mai târziu a fost dus acasã, grav rãnit.[1]
În luna Rabi’ Al-Auual 8 d.H. ăuja’ bin Uahab Al-Asadi împreunã cu
25 de oameni au mãrșãluit cãtre tribul Hauazin, unde n-au întâmpinat nici
un fel de rezistențã, ba chiar au reușit sã captureze câteva prãzi.[2]
BÃTÃLIA DE LA MU’TA
Bãtãlia de la Mu'ta (un sat așezat la granițele Siriei vechi) a fost cea
mai semnificativã și mai crâncenã bãtãlie din timpul vieții Mesagerului lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, o acțiune premergãtoaremarilor cuceriri asupra pãmântului creștinilor. Aceasta a avut loc în Jumada
Al-Ula 8 d.H. (septembrie 629 e.n).
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a trimis pe
Al-Harith bin ‘Umair Al-Azdi pentru a duce o scrisoare conducãtorului din
Busra. Pe drum, a fost prins de ăarhabil bin ‘Amr Al-Ghassani, guvernatorul
localitãții Al-Balqa’ și un aliat de nãdejde al bizantinilor. Al-Harith a fostlegat și decapitat de cãtre Al-Ghassani.
Uciderea trimișilor și a mesagerilor era privitã drept crima cea mai
groaznicã și echivala cu o declarație de rãzboi. Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a cutremurat când a aflat vestea și a
poruncit sã fie mobilizatã o armatã de 3000 de oameni pe care a trimis-o
spre nord, pentru a-i pedepsi astfel pe pãcãtoși.
[1] Exceptând armata care
a participat la bãtãlia confederațiilor, aceasta a fost cea mai mare armatã
musulmanã mobilizatã vreodatã.
La conducerea armatei a fost numit Zaid bin Haritsa, Ja’far bin Abu
Talib urmând sã-l înlocuiascã în cazul în care ar fi fost ucis, iar Abdullah bin
Rauaha i-ar fi luat locul lui Ja’far, dacã și acesta ar fi fost doborât.[2] Un
steag alb a fost ridicat și i s-a înmânat lui Zaid.[3]
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a recomandat
sã ajungã în locul unde a fost omorât Al-Harith și sã-i invite pe oameni sã
mãrturiseascã islamul. Dacã aceștia ar fi dat un rãspuns pozitiv, atunci n-arfi avut loc nici un rãzboi, în caz contrar, singura alternativã rãmasã fiind
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/155; Fath Al-Bari, 7/511.
[2] Sahih Al-Bukhari, 2/611.
[3] Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.327.[4] Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.327; Rahmat-al-lil'alamin, 2/271.

350BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
lupta. El le-a poruncit: “Luptați cu necredincioșii în Numele lui Allah, nu
încãlcați o înțelegere și nu întrețineți trãdarea și, în nici o împrejurare, nuomorâți un nou nãscut, o femeie, un bãtrân sau un cãlugãr. În plus, sã nu
doborâți arborii și sã nu demolați casele.”
[4]
Când pregãtirile militare s-au încheiat, locuitorii din Medina s-au
adunat și și-au luat rãmas bun. Lui ‘Abdullah bin Rauaha au început sã-i
dea lacrimile în acel moment, iar când a fost întrebat de ce plânge, el a
jurat cã nu plângea nici din cauza dragostei fațã de aceastã lume, nicifiindcã ținea la slãbiciunea vieții, ci, mai curând, pentru Cuvintele lui Allah
ce vorbeau despre Focul Iadului și pe care le auzise recitate de Profet
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!:
“ăi nu se aflã nimeni printre voi care sã nu treacã prin el. Aceasta
este o hotãrâre nestrãmutatã a Domnului tãu.” [19:71]
Armata musulmanã s-a îndreptat atunci spre nord, cãtre Ma’an, un
oraș care se învecina cu Siria veche. Acolo a apãrut știrea cã Heraclius
mobilizase o sutã de mii de soldați împreunã cu încã o sutã de mii de
oameni din triburile Lakham, Judham și Balqain, triburi arabe aliate cubizantinii. La rândul lor, musulmanii nu se gândiserã niciodatã sã înfrunte o
armatã atât de mare. Erau în dilemã, neștiind ce cale sã urmeze și au
petrecut douã nopți analizând aceste condiții nefavorabile. Unii au sugeratsã scrie o scrisoare Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
în care sã-i cearã sfatul. ‘Abdullah bin Rauaha s-a opus, deoarece avea
unele rețineri și le-a spus musulmanilor: “Jur pe Allah cã tocmai acestobiectiv pe care-l urâți este acela pe care ați plecat sã-l cãutați – martiriul.
În lupta noastrã noi nu ne bazãm nici pe numãrul de soldați, nici pe
echipamentul nostru, ci pe credința cu care Allah ne-a onorat. Sulița sã neconducã fie la victorie, fie la martiriu.” Auzind aceste cuvinte, ei au înaintat
în lupta cu dușmanul la Mașarif, un oraș din Al-Baqa’, apoi au schimbat
direcția spre Mu’ta, unde și-au ridicat tabãra. Flancul drept era condus deQutba bin Qatada Al-’Udhari și cel stâng de ‘Ubada bin Malik Al-Ansar. Între
cele douã pãrți s-a încins o luptã aprigã, trei mii de musulmani luptând
împotriva unui dușman de cincizeci de ori mai numeros.
Zaid bin Haritsa, cel mai apropiat de inima Profetului, a preluat
conducerea și a început sã lupte cu tenacitate, manifestând un spirit de
vitejie nemaiîntâlnit, pânã ce a cãzut înjunghiat. Ja’far bin Abu Talib a luatatunci steagul și a fãcut un lucru minunat. În vâltoarea bãtãliei, el a

351BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
descãlecat și a reluat lupta pânã ce i-a fost tãiatã mâna dreaptã. A înfãșcat
steagul cu mâna stângã, pânã i-a fost tãiatã și aceasta. Atunci, el a strânsstindardul cu ambele brațe, dar un soldat bizantin l-a izbit cu sabia și l-a
despicat în douã. Dupã moartea sa a fost numit “Ja’far cel zburãtor” sau
“Ja’far cel cu douã aripi”, fiindcã Allah îl rãsplãtește pe cel care moarepentru cauza Lui cu douã aripi pentru a putea zbura oriunde dorește în
Grãdina eternã. Al-Bukhari a relatat cã el primise cincizeci de lovituri de
sabie, pe la spate.
[1]
‘Abdullah bin Rauaha a ridicat steagul și a început sã lupte vitejește,
cãlare pe calul sãu, recitând versuri înflãcãrate, pânã ce a fost ucis și el.
Dupã aceea, un om din neamul ‘Ajlan, Thabit bin Arqam, a luat steagul șile-a strigat musulmanilor sã-și aleagã o cãpetenie. Onoarea a fost unanim
acordatã lui Khalid bin Al-Ualid, care între timp se fãcuse musulman, un
luptãtor curajos și iscusit, precum și un strateg deosebit. Al-Bukhari arelatat cã el a folosit nouã sãbii care s-au frânt în vreme ce lupta necontenit
și cu un curaj extraordinar cu dușmanii islamului. Totuși, realizând situația
gravã în care se aflau musulmanii, el a început sã aplice o tacticã diferitã,dezvãluindu-și calitatea de "marele strateg", așa cum Khalid era pe drept
numit. El a refãcut flancul drept și cel stâng al armatei musulmane,
schimbându-le pozițiile, și a plasat în fațã o divizie ce venea din spatepentru a inspira fricã în inimile bizantinilor, dându-le impresia cã sosiserã
forțe proaspete. Musulmanii s-au angajat în hãrțuieli sporadice cu dușmanul,
retrãgându-se însã gradat și judicios, dupã un plan bine organizat. Vãzândaceastã nouã strategie, bizantinii au crezut cã erau încercuiți și s-au retras
în inima deșertului. Ei au încetat, iar musulmanii au reușit sã se retragã
înapoi la Medina, cu cele mai mici pierderi.
[2]
Musulmanii au avut doisprezece martiri, în timp ce numãrul morților
din tabãra bizantinilor a rãmas necunoscut, deși unele amãnunte ale bãtãliei
indicã limpede cã au fost destul de numeroși. Deși prin aceastã luptãmusulmanii nu și-au atins obiectivul, adicã rãzbunarea morții lui Al-Harith,
aceasta a avut un impact puternic și a atribuit musulmanilor o reputație
puternicã pe câmpul de luptã. Pe vremea aceea, imperiul bizantin era oputere recunoscutã și numai gândul de a o înfrunta însemna autodistrugere,
pentru a nu mai aminti de faptul cã o armatã de numai trei mii de soldați
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/611.
[2] Fath Al-Bari, 7/513,514; Zad Al-Ma’ad, 2/156.

352BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
se confrunta cu una de 200.000 de soldați, mult mai bine dotați din toate
punctele de vedere. Bãtãlia a fost o adevãratã minune, demonstrând pentruprima datã în istorie cã musulmanii sunt niște luptãtori adevãrați. În plus, au
fãcut dovada cã erau sprijiniți de Allah și cã profetul lor, Muhammed, era
într-adevãr Mesagerul lui Allah. În virtutea acestor noi modificãri strategice,dușmanii jurați dintre beduini au început sã se împace cu ideea noii credințe
și numeroase triburi rebele, precum neamul Salim, Așja’, Ghatafan, Zubian,
Fazara și altele, au ajuns sã mãrturiseascã islamul de bunã voie și nesilițide nimeni.
La urma urmei, bãtãlia de la Mu’ta a precedat înfruntarea sângeroasã
cu bizantinii. A indicat în mod marcant o nouã epocã, de cucerire islamicãa imperiului bizantin și, mai târziu, a altor țãri îndepãrtate.
Campania Zat As-Salasil
Zat As-Salasil este un loc situat cam la zece zile de mers la nord de
Medina. Se spune cã musulmanii și-au întins tabãra într-un loc cu un puț deapã numit Salsal, de aici venind și denumirea de Zat As-Salasil. Ținând
cont de alianța dintre triburile arabe de la granițele Siriei și bizantini,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a considerat demaximã urgențã sã aplice o manevrã înțelept plãnuitã, care ar fi putut aduce
o stare de echilibru cu acei beduini și în același timp i-ar fi depãrtat de
bizantini. Pentru realizarea acestui plan, el l-a ales pe ‘Amr bin Al’-As, acãrui bunicã paternã provenea din Bali, un trib ce locuia în acea regiune.
Acest plan și acțiunile militare provocatoare conduse de neamul Quda’a au
precipitat aceastã primã loviturã, care s-a demarat în Jumada Ath-Thaniia,anul 8 d.H.
‘Amr bin Al-‘As a primit un steag alb cu flamurã neagrã pentru a
merge cu el la luptã. El a pornit în fruntea unui grup de 300 de emigranți și"ajutoare", însoțiți de o cavalerie de 30 de oameni. El a fost sfãtuit sã cearã
ajutor triburilor Bali, ‘Udhra și Balqain. Cãlãtoreau noaptea și se furișau în
timpul zilei. În apropierea liniilor dușmane, vãzând mulțimea de oameni, atrimis dupã întãriri la Medina și acestea au sosit pe loc sub conducerea lui
Abu ‘Ubaida bin Al-Jarra. Acesta se afla în fruntea unui grup de 200 de
oameni și a unor plutoane, printre care se aflau și Abu Bakr și Omar binAl-Khattab. Toți aveau ordine stricte de a coopera și lucra în armonie și,

353BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
mai presus de toate, de a nu lãsa niciodatã loc neînțelegerilor.
La prânz, Abu ‘Ubaida a vrut sã-i conducã pe musulmani în
rugãciune, dar ‘Amr a obiectat pe motiv cã primul venise cu ajutoare și
conducerea în rugãciune a fost acordatã lui ‘Amr.
Armata musulmanã a ajuns la așezãrile tribului Quda’a și au pãtruns
în adâncime pe pãmântul lor, i-au distrus pe dușmani și i-au forțat pe ceilalți
sã fugã pentru viața lor, în toate direcțiile.
Dupã încheierea operațiunilor militare, a fost trimis un curier la
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, sã-l punã la
curent cu derularea evenimentelor și ultima victorie obținutã.
Campania Khadra
În luna ăa’ban, anul 8 d.H., Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a aflat cã neamul Ghatafan, care nu aderase încã la islam,
[1] Rahmat-al-lil’alamin, 2/233; Talqih Fuhum Ahli Al-Athar, p.33.

354BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
își strângea trupele. El l-a chemat urgent pe Abu Qatada și l-a trimis în
fruntea a cincisprezece oameni sã-i punã la punct pe acei proscriși. I-a luatcincisprezece zile ca sã le dea o lecție de neuitat. Unii au fost uciși, iar
ceilalți luați prizonieri și toate bunurile lor confiscate.
[1]
CUCERIREA MEKKÃI
Ibn Al-Qaiiim a descris cucerirea Mekkãi ca fiind cea mai mare
cucerire cu care Allah a onorat atât religia Sa, cât și pe Mesagerul șisoldații Sãi. Prin aceasta, El a recuperat Casa Sfântã, a cãrei cãlãuzire o
cautã toatã lumea. A fost cel mai mãreț eveniment de pe pãmânt, o acțiune
premergãtoare unei noi ere ce venea sã vesteascã marele marș al aderãrii laislam și al convertirii mulțimilor de oameni la acesta, ceea ce a dat naștere
unei fețe strãlucitoare și unei surse luminoase de inspirație pentru întreg
pãmântul.
[1]
Motivele cuceririi
Potrivit condițiilor tratatului de la Hudaibiia, triburilor arabe li s-a oferit
posibilitatea de a se alãtura fie partidei musulmane, fie celei quraișe, cu
care doreau sã semneze un tratat de alianțã. Dacã vreunul dintre acestetriburi era agresat, atunci partida cu care era aliat avea dreptul sã
riposteze. În consecințã, neamul Bakr s-a aliat cu tribul Quraiș, iar neamul
Khuza’a s-a alãturat Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!Astfel, au trãit pentru o vreme în pace, dar acțiunile ulterioare, care își
aveau rãdãcinile în perioada preislamicã, fiind ațâțate de un joc nedomolit,
au condus la noi ostilitãți. Neamul Bakr, fãrã sã ținã seama de termeniitratatului, i-a atacat pe cei din neamul Khuza’a, într-un loc numit Al-Uatir, în
ăa’ban, 8 d.H. Profitând de noaptea întunecoasã, tribul Quraiș i-a ajutat pe
cei din neamul Bakr cu oameni și arme. Hãituiți de dușmanii lor, cei dintribul Khuza’a au cãutat adãpost în Sfântul Sanctuar, dar nici acolo viețile
nu le-au fost cruțate și, contrar tuturor condițiilor acceptate, Naufal,
cãpetenia neamului Bakr, i-a urmãrit în locul sfânt în care era interzisãvãrsarea de sânge și i-a masacrat.
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/160.

355BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Amr bin Salem Al-Khuza'i s-a îndreptat spre Medina sã-l înștiințeze pe
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – de ceea ce s-aîntâmplat și sã-i cearã ajutor. Când a ajuns la Medina, l-a gãsit pe
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – la moschee
împreunã cu însoțitorii lui și a început sã recite în versuri ce explicauevenimentele dureroase care s-au petrecut, rugându-l pe Profet sã intervinã.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãspuns pozitiv la
cererea lui și a spus: "Acest nor care este deasupra noastrã vesteștevictoria neamului Ka'ab."
Comportamentul quraișilor era, în mod clar, atât o încãlcare a
tratatului de la Al-Hudaibiia, cât și o acțiune ostilã fațã de aliațiimusulmanilor, neamul Khuza’a. Quraișii au realizat pe datã situația gravã și
s-au temut de consecințele oribile ce se iveau la orizont. Au organizat
imediat o adunare de urgențã și au hotãrât sã-l împuterniceascã pe șefullor, Abu Sufian, sã meargã la Medina, pentru o reînnoire a înțelegerii. El s-a
îndreptat direct spre casa fiicei lui, Umm Habiba, soția Profetului. Însã, în
timp ce voia sã se așeze pe covorașul Profetului, ea l-a împãturit. El aspus: “Fiica mea, nu-mi dau seama… Ce gândești?! Covorul este prea bun
pentru mine sau eu sunt prea bun pentru covorul acesta?” Ea a rãspuns:
“Este covorașul Mesagerului lui Allah și tu ești un politeist necurat.” Auzindasta, Abu Sufian a zis: "Pe Allah! De când m-ai pãrãsit, te-ai schimbat în
rãu."
Dezgustat de rãspunsul tãios al fiicei sale, Abu Sufian a ieșit afarã
din camera acesteia și a mers sã-l vadã pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!, însã acesta cunoștea prea bine șiretlicurile
lui și nu i-a dat nici o importanțã, fiind supãrat. Atunci, el s-a apropiat deAbu Bakr, dar acesta a refuzat sã intervinã. L-a rugat și pe ‘Omar sã
intervinã, dar acest tovarãș adevãrat l-a refuzat fãrã sã stea pe gânduri. În
final, vãzându-l pe ‘Ali bin Abu Talib, a început sã-l implore cu cele maiumile vorbe, fãcând aluzii șirete la posibilitatea de a prelua conducerea
tuturor arabilor dacã el avea sã intervinã pentru reînoirea tratatului. Ali însã,
la fel ca și ceilalți, și-a exprimat scurt regretul, spunându-i cã nu-l poateajuta cu nimic. Abu Sufian s-a întors înapoi la Mekka, dezamãgit și
dezgustat. Acolo a prezentat un raport despre întâlnirea cu fiica lui, despre

356BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
cea cu Abu Bakr și apoi cu ‘Omar, despre reacția lui ‘Ali, precum și despre
tãcerea plinã de înțeles a Profetului. Mekkanii au fost consternați,temându-se de ce se putea întâmpla și regretând încãlcarea tratatului de la
Al-Hudaibiia.
Pregãtiri pentru un atac asupra Mekkãi
– Profetul încearcã sã impunã suprimarea știrilor –
Dupã spusele lui At-Tabari, cu trei zile înainte de a primi știrea
conform cãreia înțelegerea fusese încãlcatã, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a cerut soției sale, ‘A’ișa, sã facã pregãtirispeciale și sã fie pregãtitã de rãzboi. Între timp a intrat Abu Bakr și a
întrebat-o pe ‘A’ișa ce se întâmplã, fiind surprins de pregãtirile ce se
fãceau, fiindcã nu era, așa cum spunea el, perioada obișnuitã pentru rãzboi.Ea a rãspuns cã nu știa nimic. În dimineața celei de-a treia zile, ‘Amr bin
Salim Al-Khuza’i a venit însoțit de patruzeci de cãlãreți pentru a-l informa pe
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – despre situațiapoporului sãu și pentru a cere ajutorul musulmanilor de a-și lua revanșa.
Atunci, oamenii din Medina au aflat cã tribul Quraiș încãlcase convenția.
Budail l-a urmãrit pe ‘Amr și apoi pe Abu Sufian și vestea a fost confirmatãfãrã echivoc.
Pentru a asigura o suprimare completã a știrilor referitoare la intențiile
lui militare, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a trimisun pluton, alcãtuit din opt oameni, sub conducerea lui Qatada bin Rab’i,
cãtre Edam, la micã depãrtare de Medina, în Ramadan 8 d.H., pentru a
distrage atenția oamenilor și a camufla ținta principalã, de care erapreocupat.
Era atâta groazã și fricã peste tot, încât Hatib, unul dintre adepții cei
mai de încredere ai Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, atrimis în secret o femeie, drept mesager, cu o scrisoare cãtre Mekka, ce
conținea indicații despre atacul ce se punea la cale. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – fusese înștiințat de îngerul Gavriil desprefapta lui Hatib și i-a trimis pe ‘Ali și pe Al-Miqdad sã meargã dupã ea.
Ei au prins mesagera și dupã o cãutare amãnunțitã au gãsit
scrisoarea ascunsã cu grijã în zulufii de pe capul ei. Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a chemat pe Hatib și l-a întrebat ce l-a

357BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
determinat sã procedeze astfel. El a rãspuns: “O, Mesager al lui Allah! Sã
nu te grãbești sã mã judeci, cã nu am nici o legãturã de sânge cu quraișii.Între ei și mine existã doar un fel de relație amicalã. Familia mea se aflã la
Mekka și nu existã nimeni care sã-i poarte de grijã sau sã o ocroteascã.
Poziția mea este complet diferitã de cea a emigranților, ale cãror familii seaflã în siguranțã, datoritã legãturilor de sânge cu tribul Quraiș. Am simțit cã,
din moment ce nu mã înrudesc cu ei, ar trebui, pentru protecția copiilor
mei, sã le câștig recunoștința, fãcându-le un bine. Jur pe Allah, cã n-amfãptuit astfel ca un apostat, pãrãsind islamul. Am fost împins doar de
motivele pe care tocmai le-am explicat.”
‘Omar a vrut sã-i taie capul, considerându-l un ipocrit, dar Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a acceptat scuzele și l-a
iertat, apoi s-a adresat lui ‘Omar, astfel: “Hatib este unul dintre cei care au
luptat în bãtãlia de la Badr. De unde știi cã este un ipocrit? Allah îiprivește favorabil pe cei care au luat parte la acea bãtãlie." Apoi le-a zis:
"Faceți ce vreți, fiindcã eu v-am iertat!"
Dupã ce a fãcut toate pregãtirile, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – a pornit spre Mekka, în fruntea a zece mii de soldați, pe
10 Ramadan, 8 d.H. El l-a împuternicit pe Abu Ruhm Al-Ghifari sã conducã
Medina, pe durata absenței sale. Când au ajuns la Al-Juhfa, Al-‘Abbas bin‘Abdul Muttalib și familia sa au venit sã-l însoțeascã pe Profet – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! La Al-Abua’, musulmanii au dat peste Abu
Sufian bin Al-Harith și ‘Abdullah bin Omaiia, verii Profetului, însã, din cauzarãului pe care-l fãcuserã și a limbajului satiric la adresa credincioșilor, ei
n-au fost bineveniți. ‘Ali l-a îndemnat pe Abu Sufian sã meargã și sã implore
iertarea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și sã-șimãrturiseascã faptele rele, într-un mod asemãnãtor cu cel al fraților lui Yusuf
(profetul Iosif):
“Au zis ei: „Pe Allah! Într-adevãr Allah te-a preferat pe tine nouã, iar
noi am fost supuși greșelii!” [12:91].
Abu Sufian a respectat sfatul lui ‘Ali. Atunci, Profetul a citat
rãspunsul, menționat în Coran, care a fost dat de Iosif fraților lui.
“A zis el: „Astãzi nu mai este nici o dojanã împotriva voastrã! Allah
sã vã ierte, cãci El este Cel mai Milostiv dintre cei milostivi!” [12:92]
Abu Sufian a recitat câteva versuri, plãtind un tribut generos
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, dupã care a

358BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
mãrturisit islamul drept unica lui religie.
Musulmanii au mers mai departe, ținând post, pânã când au ajuns la
Al-Qadid, unde au gãsit apã. Acolo era timpul sã întrerupã postul și au
reluat marșul spre Mar Az-Zahran. Quraișii nu erau la curent cu mersul
lucrurilor, dar Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – n-a vrutsã-i ia prin surprindere. Din aceastã cauzã, el a poruncit oamenilor lui sã
aprindã focuri în toate locurile, pentru a-și pregãti hrana. Intenția ascunsã
era însã ca tribul Quraiș sã aibã șansa deplinã de a evalua situațianeplãcutã în care fuseserã puși pe drept și sã nu-și pericliteze viețile,
intrând ca orbii pe câmpul de bãtaie. ‘Omar bin Al-Khattab a fost
împuternicit cu paza. Între timp, Abu Sufian împreunã cu Hakim bin Hizamși Budail bin ‘Uarqua, doi politeiști groaznici, au ieșit în recunoaștere și,
vãzând focuri, au vrut sã știe cine sunt. Înainte de a se apropia de tabãrã,
ei l-au întâlnit pe ‘Abbas, unchiul Profetului. El l-a informat pe Abu Sufiandespre situația existentã și l-a sfãtuit sã accepte islamul și sã-și convingã
oamenii sã se predea în fața lui Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã!, altfel capul îi va zbura de pe umeri.
În aceste circumstanțe potrivnice, Abu Sufian și cu Abbas au mers
sã-l caute pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – pentru a
vorbi cu el. Când l-au vãzut pe Abu Sufian, musulmanii s-au înfuriat și auvrut sã-l omoare pe loc. Cei doi oameni au reușit, însã nu fãrã dificultate,
sã-l gãseascã pe Mesagerul lui Allah, care i-a sfãtuit sã-l caute în ziua
urmãtoare. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a spuslui Abu Sufian: “Vai de tine! Nu crezi cã a sosit timpul pentru tine sã
mãrturisești Unicitatea lui Allah și Profeția lui Muhammed?” Auzind acest
lucru, dușmanul jurat al islamului a început sã-l implore pe Profet – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, folosind cele mai sincere cuvinte ce
stau mãrturie generozitãții și firii blânde a Profetului, rugându-se pentru
iertare și mãrturisind din toatã inima noua credințã.
La cererea lui ‘Abbas, în contextul amnistiei generale pe care o
proclamase, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a oferit
lui Abu Sufian, care avea slãbiciunea lãudãroșeniei, un privilegiu special,spunând: “Cel care cautã adãpost în casa lui Abu Sufian se aflã în
siguranțã. Oricine se adãpostește în casa lui se va afla în afara oricãrui
pericol, la fel ca și cel ce intrã în Moscheea cea Sfântã.”
În dimineața zilei de marți, 17 Ramadan, 8 d.H., Profetul – Allah sã-l

359BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a pãrãsit Mar Az-Zahran. El i-a poruncit lui
Al-‘Abbas sã-l reținã pe Abu Sufian într-un defileu impunãtor care permiteao vedere clarã a armatei musulmane ce mãrșãluia în drum spre Mekka,
dându-i astfel șansa sã vadã puterea și mãreția soldaților lui Allah. Diverse
triburi au trecut în mod succesiv cu stindardele înãlțate, ultimul fiindbatalionul bine înarmat al emigranților și "ajutoarelor", în frunte cu Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Abu Sufian a început sã se
întrebe cine erau acei oameni despre care Al-‘Abbas i-a spus cã erauMuhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și companionii lui.
Abu Sufian a spus cã nici o armatã, oricât de puternicã, nu putea opune
rezistențã în fața acelor oameni și, adresându-se lui Al-‘Abbas, a adãugat:“Jur pe Allah, cã puterea fiului fratelui tãu a devenit prea mare ca sã mai fie
înfrântã.” Al-‘Abbas a rãspuns, sub formã de aprobare: “Este mai degrabã
puterea Profeției.”
Sa’d bin ‘Ubada purta stindardul "ajutoarelor". Când a trecut pe lângã
Abu Sufian, el a spus: “Astãzi va avea loc marea luptã, nu te poți ascunde
în sanctuarul de la Al Ka’ba. Astãzi quraișii vor fi umiliți.” Abu Sufian s-aplâns Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – despre acest
lucru. Muhammed s-a înfuriat și a zis: “Ba nu, astãzi Al-Ka'ba va fi sfințitã
și tribul Quraiș onorat” și a dat poruncã grabnicã sã i se ia steagul lui Sa’dși sã fie încredințat fiului sãu, Qais. Într-o altã versiune, se spune cã
steagul ar fi fost încredințat lui Az-Zubair.
Al-‘Abbas l-a îndemnat pe Abu Sufian sã se grãbeascã spre Mekka și
sã-i avertizeze pe quraiși asupra comportamentului agresiv fațã de
musulmani. Acolo, în Mekka, el a strigat cu putere și i-a avertizat pe
locuitori asupra viitoarelor acte ostile, sfãtuindu-i sã se refugieze în casalui. Soția lui a fost indignatã și l-a tras de mustãți, blestemându-l și
ocãrându-l pentru atitudinea sa lașã. Însã, el le-a spus: "Sã nu vã
pãcãleascã aceastã femeie. Muhammed va veni cu o armatã uriașã pe carevoi nu o veți putea înfrânge, așa cã oricine intrã în casa mea va fi în
siguranțã." Ei au rãspuns: "Pe Allah, dar câți oameni pot sã încapã în casa
ta?" Atunci, el a strigat: "Cine se va adãposti în casa mea va fi în siguranțãși, în siguranțã, va fi și cel ce va intra în Moscheea cea Sfântã.
Locuitorii din Mekka l-au batjocorit pe Abu Sufian și s-au împrãștiat
în diferite direcții, unii spre casele lor, alții spre Sfântul Sanctuar, în vremece câțiva ticãloși necugetați și nedisciplinați, conduși de ‘Ikrima bin Abu

360BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Jahl, Safuan bin Qiaiia și Suhail bin ‘Amr s-au postat într-un loc numit
Khandama, având intenții criminale.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – schița cu multã
modestie și calm ultimele detalii. El l-a numit pe Khalid bin Al-Ualid
cãpetenie a flancului drept al armatei, avându-i pe Aslam, Sulaim, Ghifar,Muzaina și triburile Juhaina sub conducerea lui, pentru a pãtrunde în Mekka
prin strãzile din partea de jos a orașului. "Dacã vreunul dintre quraiși se
opune, sã-l ucideți pânã ne vom întâlni la Al-Ka'ba." Az-Zubair se afla lacomanda flancului stâng ce avea sã cotropeascã Mekka pe partea
superioarã. Tot el purta și stindardul Profetului. Abu ‘Ubaida a luat comanda
infanteriei și trebuia sã pãtrundã în oraș printr-o vale lãturalnicã. Ei auprimit porunci clare și hotãrâte de a nu ucide decât în apãrare și în acest
caz sã lichideze orice element agresiv și sã înfrângã orice opoziție.
Batalioanele musulmane au mãrșãluit fiecare pe direcția deja stabilitã,
pentru a-și împlini misiunile ce le fuseserã repartizate. Khalid bin Al-Ualid
și-a croit pas cu pas calea pânã în inima orașului, omorând doisprezece
ticãloși și plãtind tribut doi martiri. Az-Zubair a pornit spre destinația sa, aînfipt stindardul la moscheea Al-Fath (în traducere "Izbânda"), așteptând
acolo sosirea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Pentru
el a fost ridicat un cort, unde a fãcut rugãciuni de mulțumireAtotputernicului Allah, care, în imensa Lui milã, îi dãruise o splendidã
victorie. Tihna i-a fost însã de scurtã duratã. Însoțit de "ajutoare" și
emigranți, Profetul s-a ridicat și a pornit spre Al-Ka'ba, Casa Sfântã,emblema Unicitãții și Supremației lui Allah. Aceasta a fost, din nenorocire,
pângãritã cu un numãr de 360 de idoli. Mânios, el i-a doborât la pãmânt cu
arcul, în vreme ce recita urmãtorul verset din Nobilul Coran:
“Spune: „A venit Adevãrul și a pierit deșertãciunea”! Deșertãciunea
este sortitã sã piarã!” [17:81]
De asemenea, a recitat:“Spune: “A venit Adevãrul! Minciuna nu mai poate sã înceapã, nici sã
mai revinã [vreodatã]!” [34:49]
Apoi și-a început cãlare ocolul obișnuit. Pe atunci, nu se afla în
starea de consacrare ritualã, ("Ihram"). Când a terminat, l-a chemat pe
‘Uthman bin Talha, îngrijitorul de la Al-Ka'ba, iar acesta i-a dat cheia.
A intrat și a vãzut reprezentãri ale profeților Avraam și Ismail, aruncândsãgeți de divinație. El a dat în vileag aceste fapte ale quraișilor și a

361BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
poruncit ca toți idolii, reprezentãrile și efigiile sã fie distruse. A intrat apoi
în încãperea sfântã, s-a așezat cu fața la peretele din partea opusã ușii șiacolo a fãcut din nou închinãciuni pioase și a mers de jur-împrejur, lãudând
Mãreția și Unicitatea lui Allah. La scurtã vreme dupã aceea, s-a întors și a
rãmas în pragul ușii de la intrare, privind cu mulțumire la mulțimeaînghesuitã în fața lui. Din acest loc a ținut faimoasa cuvântare:
“Nu existã alt zeu în afarã de Allah, Unicul, Cel fãrã de egal. El și-a
ținut Promisiunea de a-l susține pe sclavul Lui și a-l ajuta pentru a-i înfrângepe toți confederații laolaltã. Țineți minte cã orice revendicare de drepturi, de
sânge sau de proprietate se aflã în puterea mea, cu excepția dreptului de
custode al Al-Ka'ba și a aprovizionãrii cu apã a pelerinilor. Aveți grijã! Pentruacela care va fi ucis, cu voie sau fãrã voie, cu ciomagul sau cu bâta,
rãscumpãrarea va fi foarte mare: o sutã de cãmile, dintre care patruzeci sã
fie gestante.”
“O, popor Quraiș! Firește, Allah a alungat de la voi toatã mândria erei
preislamice și tot orgoliul pentru strãmoșii voștri, deoarece toți oamenii se
trag din Adam, iar Adam a fost fãcut din lut.”
Apoi, el le-a recitat versetul:
“O, voi oameni! Noi v-am creat pe voi dintr-un bãrbat și o muiere și
v-am fãcut pe voi popoare și triburi, pentru ca sã vã cunoașteți. Cel maicinstit dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este
Atoateștiutor și Bineștiutor!” [49:13]
Apoi, a adãugat: “O, popor Quraiș! Ce credeți cã am sã fac cu voi?”
Ei au rãspuns: “O, nobil frate și fiu al unui frate nobil! Nu așteptãm altceva
de la tine, decât bunãtate.” Auzind aceasta, el a zis: "Vã vorbesc așa cum
le-a vorbit profetul Iosif fraților sãi: "Astãzi nu am nimic sã vã reproșez.Plecați, sunteți liberi!"
“…„Astãzi nu mai este nici o dojanã împotriva voastrã!…” [12:92]
Cât despre pãzirea Al-Ka'ba și aprovizionarea cu apã a pelerinilor,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a poruncit ca aceste
responsabilitãți sã rãmânã în grija lui ‘Uthman bin Talha, iar cheia sã
rãmânã la el și la descendenții lui, pe veci.
Când s-a apropiat vremea de rugãciune, Bilal a urcat pe Al-Ka'ba și a
fãcut chemarea la rugãciune. Abu Sufian bin Harb, ‘Itab bin Usaid și
Al-Harith bin Hișam ședeau în curte. ‘Itab bin Usaid a comentat despreurcarea lui Bilal pe Al-Ka'ba și chemarea la rugãciune, spunând cã Allah

362BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
l-a onorat pe tatãl sãu, Usaid, ferindu-l sã asculte asemenea cuvinte. Tare s-
ar fi supãrat dacã, trãind pânã atunci, ar fi vãzut ce se întâmplase. Al-Harith a spus: "Pe Allah, dacã voi ști sigur cã acesta este Adevãrul, îl voi
urma." În același timp, Abu Sufian a spus: "Eu mã abțin, pentru cã, dacã
vorbesc, el o sã știe totul." Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – s-a apropiat și, însoțit de divina reveleție, le-a spus cã auzise
despre ce vorbeau. Al-Harith și ‘Itab, copleșiți de uimire, au mãrturisit
imediat islamul și Solia lui Muhammed, adãugând: “Jurãm pe Allah, cã n-afost nimeni cu noi care sã te informeze.”
Chiar din ziua aceea, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a intrat în casa lui ‘Umm Hani’, unde s-a spãlat și a fãcutpentru Allah trei rugãciuni de mulțumire lui Allah pentru aceastã victorie.
‘Umm Hani adãpostise în casa ei douã rude din Mekka, iar Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a sprijinit-o.
Uciderea a nouã criminali chiar sub cortinele din Al-Ka'ba a fost
declaratã faptã legalã. Oricum, doar patru dintre ei au fost uciși, iar ceilalți
au fost iertați din diferite motive. Dintre cei care au fost omorâți, îl putemmenționa pe ‘Abdul ‘Uzza bin Khatal care, devenit musulman, fusese ulterior
împuternicit sã colecteze taxa de milostenie, însoțit de un "ajutor". Mai
aveau cu ei și un sclav. Într-o izbucnire de furie, ‘Abdullah l-a omorât înurma unei dispute fãrã importanțã pe sclavul "ajutorului" și apoi s-a alãturat
arabilor pãgâni, ca apostat. Nu s-a cãit niciodatã pentru aceastã crimã
atroce, ba a și plãtit douã cântãrețe și le-a ațâțat sã cânte satire la adresaProfetului.
Celãlalt om care a fost omorât era Miqias bin Sababa. Acesta era
musulman. Un "ajutor" l-a omorât din greșealã pe fratele sãu, Hișam.Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a aranjat sã-i fie
plãtitã rãscumpãrarea și el a acceptat. Totuși, natura lui rãzbunãtoare n-a
fost satisfãcutã, așa cã l-a ucis pe "ajutor" și a plecat la Mekka apostat. Înmod asemãnãtor, au fost trimiși la moarte Huuairit și o cântãreațã.
Pe de altã parte, se fãcea orice pentru ca oamenii sã fie iertați.
‘Ikrima bin Abu Jahl, care atacase detașamentul lui Khalid când acesta îșifãcea intrarea în Mekka, a fost iertat. Au fost de asemenea iertați cu
generozitate, Uahși, ucigașul lui Hamza, unchiul Profetului, precum și Hind,
care îi mestecase ficatul lui Hamza. Același tratament generos i-a fostaplicat și lui Habar care o atacase pe fiica Profetului cu o sulițã, în timp ce

363BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ea cãlãtorea de la Mekka spre Medina, astfel, încât în cele din urmã, ea a
murit din cauza rãnilor.
De asemenea, exprimând mãrinimia specificã Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!, douã cãpetenii quraișe au fost iertate de
îndatã ce au îmbrãțișat islamul. Aceștia erau Safuan bin Omaiia și Fudalabin ‘Umair. Ultimul încercase sã-l asasineze pe Profet, în timp ce acesta
fãcea ocolul Sfântului Sanctuar. Toleranța de neegalat a Profetului – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, impulsionatã de misiunea lui și demila pentru toți oamenii, a transformat un ipocrit convins într-un credincios
devotat.
În a doua zi a marii cuceriri, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – s-a ridicat și s-a adresat oamenilor cu privire la problemele
legate de statutul sfânt al orașului Mekka. Dupã ce a adus laudã lui Allah,
el a declarat cã Mekka era pãmânt sfânt și va rãmâne astfel pânã în ZiuaJudecãții de Apoi. Nici un fel de vãrsare de sânge nu era permisã în acest
teritoriu. Dacã o persoanã își lua libertatea de a lupta în Mekka din motive
derivate din evenimentele ce au caracterizat cucerirea, aceea trebuia sã-șiaducã aminte cã acesta fusese un drept acordat temporar Profetului și care
nu le era dat celorlalți.
Ibn ‘Abbas a relatat: "Profetul a spus: “Allah a fãcut din Mekka un
sanctuar, ea a fost deci un sanctuar înainte de mine și așa va rãmâne și
dupã mine. Într-o zi, mi s-a îngãduit sã lupt aici pentru câteva ore. Nu este
permisã smulgerea arbuștilor, doborârea arborilor ori vânarea animalelor deaici și nici culegerea lucrurilor cãzute, decât de cãtre o persoanã care va
anunța în public ceea ce a gãsit.” Al-‘Abbas a zis: “O, Mesager al lui Allah!
Așa sã fie, cu excepția ierbii de lãmâi care este folositã de aurari și încasele noastre.” Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a
spus atunci: “În afarã de iarba de lãmâi.”
În aceastã conjuncturã, cei din tribul Khuza’a au ucis, ca sã se
rãzbune, un om din tribul Laith. Profetul s-a indignat și a poruncit tribului
Khuza’a sã înceteze cu aceste practici preislamice. Mai mult, a oferit
familiei celui care era ucis dreptul de a alege între douã variante:rãscumpãrare sau pedeapsa cu moartea a ucigașului.
Dupã ce și-a încheiat cuvântarea, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – a cãlãrit spre o colinã micã, Safa, nu departe deAl-Ka'ba. Întorcându-și fața spre Casa Sfântã, în mijlocul unei mulțimi

364BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
cuprinse de admirație și devotament, el și-a ridicat mâinile, implorându-L pe
Allah. Cetãțenii din Medina care se adunaserã în jurul lui se temeau cãacum, când Allah îl fãcuse victorios asupra orașului sãu natal, el ar putea
alege sã rãmânã aici. El a insistat ca ei sã-i explice de ce se temeau, iar
aceștia au vorbit fãrã ocolișuri. Le-a risipit imediat temerile și i-a asiguratcã, așa cum a trãit în mijlocul lor, va muri în mijlocul lor.
La scurt timp dupã marea cucerire, mekkanii și-au dat seama cã
singura cale spre succes era drumul islamului. Ei s-au resemnat fațã denoile realitãți și s-au adunat sã depunã jurãmântul de fidelitate fațã de
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Au venit întâi bãrbații,
jurând supunere deplinã, iar apoi au venit femeile, pentru a urma exemplulbãrbaților. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
primea legãmântul de fidelitate, iar alãturi de el se afla ‘Omar bin
Al-Khattab, care vorbea cu ei în numele sãu. În șirul de femei se afla șiHind bint ‘Utba, soția lui Abu Sufian, deghizatã astfel ca Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã nu o recunoascã și sã-i cearã
socotealã pentru cã mestecase ficatul unchiului sãu, Hamza.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a acceptat
supunerea, cu condiția de a nu asocia pe nimeni lui Allah și ei au consimțit
imediat. El a mai precizat cã trebuiau sã renunțe și la practica hoției.Auzind asta, Hind s-a plâns cã soțul ei, Abu Sufian, era zgârcit, dar soțul ei
a intervenit, dãruindu-i toate bunurile sale lumești. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a râs și a recunoscut-o pe femeie. Ea l-aimplorat sã o ierte și sã-i șteargã toate pãcatele de dinainte. Au mai fost
adãugate și alte condiții, precum: interzicerea adulterului, a infanticidului și
a minciunii. La toate aceste porunci Hind a rãspuns pozitiv, jurând cã nu arfi venit sã facã un legãmânt de supunere dacã în inima ei ar fi existat fie și
cea mai micã boabã de rãzvrãtire fațã de el. Când a ajuns acasã, ea și-a
spart idolul, recunoscând cã zeii de piatrã au dezamãgit-o.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a rãmas în Mekka timp de 19 zile. În acest timp el a explicat care era
calea spre islam, cãlãuzindu-i pe oameni pe Calea cea Dreaptã. I-a ordonatlui Abu Usaid Al-Khuza'i sã restaureze stâlpii Sfântului Sanctuar și a trimis
misiuni în toate cartierele, invitându-i pe locuitori sã adopte islamul și sã
distrugã imaginile cioplite care zãceau încã în împrejurimile Mekkãi și a pussã-i sfãrâme pe toți, inoculând în mințile credincioșilor urmãtoarele: “Oricine

365BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
crede în Allah și în Viața Veșnicã sã sfãrâme idolii care se întâmplã sã fie în
casa lui.”
La puțin timp dupã cucerire, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a început sã detașeze plutoane și sã organizeze expediții
cu scopul de a elimina și ultimele rãmãșițe ale practicilor preislamice. El l-a trimis pe Khalid bin Al-Ualid, în Ramadan, 8 d.H., la Nakhla, unde se afla
o zeițã, pe nume Al-‘Uzza, veneratã de triburile Quraiș și Kinana. Ea se afla
în grija celor din neamul ăaiban. Khalid, în fruntea a treizeci de cãlãreți, aajuns în acel loc și a distrus-o. La întoarcere, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a întrebat dacã vãzuse ceva deosebit
acolo, însã Khalid a rãspuns negativ. Atunci, Profetul i-a spus cã în modsigur idolul nu fusese distrus și cã trebuia sã meargã din nou acolo pentru
a-și duce sarcina la îndeplinire. El s-a întors și acolo a vãzut o negresã
dezbrãcatã și cu pãrul smuls. Khalid a despicat-o în douã cu sabia. Cânds-a întors acasã, a relatat Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – întâmplarea, iar acesta a confirmat cã sarcina fusese împlinitã.
Mai târziu, în aceeași lunã, ‘Amr bin Al-‘As a fost trimis într-o
expediție sã distrugã alt idol, numit Suua’, venerat de Hudhail. Acest loc se
afla la o distanțã de 3 km de Mekka. La întrebarea pusã de paznic, ‘Amr a
rãspuns cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -îi poruncise sã doboare idolul. Omul l-a avertizat pe ‘Amr cã nu va fi în
stare sã facã acest lucru. ‘Amr a fost surprins sã afle cã mai existau încã
oameni care trãiau în pãcat. S-a apropiat de idol și l-a distrus, apoi a spartcaseta de lângã el. Negãsind însã nimic, omul din fața sa a îmbrãțișat de
îndatã islamul.
În aceeași lunã, Sa’d bin Zaid Al-Așhali a fost trimis la Al-Mașallal cu
scopul de a distruge idolul Manat, venerat de triburile Al-Aus și Al-Khazraj.
A apãrut și aici o negresã despuiatã și cu pãrul încâlcit, urlând și
bãtându-se cu pumnii în piept. Sa’d a omorât-o cât ai clipi, a distrus idolulși a spart caseta, dupã care s-a întors acasã.
Khalid bin Al-Ualid, în fruntea a 350 de cãlãreți aleși dintre "ajutoare",
emigranți și neamul Salim, a fost trimis încã o datã, în același an 8 d.H. laașezarea beduinilor din neamul Khuzaima, pentru a-i invita sã intre în
rândurile islamului. El a fost instruit sã-și conducã misiunea într-un spirit
de pace și bunã înțelegere. Acolo, oamenii nu erau hotãrâți ce cale sãurmeze și Khalid a poruncit oamenilor lui sã-i omoare și sã-i ia pe ceilalți

366BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
prizonieri. Avea de gând sã-i omoare și pe prizonieri, dar câțiva dintre
însoțitori au fost împotriva planului sãu. Vestea vãrsãrii de sânge a ajuns laurechea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! El a fost
profund îndurerat și a ridicat mâinile spre cer, murmurând de douã ori
cuvintele: “O, Allah! Nu sunt vinovat de fapta lui Khalid”.
[1] Apoi l-a trimis
pe ‘Ali sã facã orice era posibil pentru triburile care fuseserã nedreptãțite.
Dupã o cercetare atentã, ‘Ali a plãtit rãscumpãrare tuturor celor care au
suferit pierderi, iar partea rãmasã a fost împãrțitã între membrii tribului,pentru a le fi alinatã suferința. Din cauza comportamentului sãu, Khalid s-a
certat cu ‘Abdur Rahman bin ‘Auf. Când a auzit, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a înfuriat și i-a poruncit lui Khalid sãînceteze acea disputã, adãugând cã însoțitorii lui (referindu-se la ‘Abdur
Rahman bin ‘Auf) aveau o poziție prea înaltã pentru a fi implicați în
asemenea certuri.
Aceasta este povestea cuceririi Mekkãi și a bãtãliei decisive care a
lichidat pãgânismul odatã pentru totdeauna. Celelalte triburi din Peninsula
Arabã așteptau și urmãreau cu interes rezultatul final al luptei dintremusulmani și idolatri, convinși deja cã Sfântul Sanctuar va cãdea doar în
mâinile pãrții îndreptãțite. Aceasta era o convingere adânc înrãdãcinatã în
mințile lor încã de pe vremea când "armata elefanților", condusã de AbrahaAl-Așram, venise dinspre Yemen cu intenția de a distruge Casa Sfântã, cu
50 de ani în urmã.
Tratatul de pace de la Al-Hudaibiia a pregãtit terenul pentru aceastã
mãreațã victorie în care oamenii au crezut cu putere și despre care au
vorbit îndelung. Musulmanii din Mekka care se temuserã sã-și declare
Credința în public au început sã iasã la ivealã și sã lucreze cu sârg pentruacest nou mod de viațã.
Foarte mulți oamenii au început sã se converteascã la islam și
armata musulmanã, care la prima invazie numãra doar 3.000 de soldați, aajuns acum la 10.000. De fapt, aceastã schimbare radicalã a dat
posibilitatea oamenilor sã perceapã mai clar și în ansamblu lucrurile și
lumea din jurul lor. Din acest moment, musulmanii aveau sã conducã toateafacerile religioase și politice ale întregii Arabii. Ei monopolizaserã
supremația religioasã și puterea pãmânteascã.
Dupã tratatul de la Hudaibiia, întreaga situație s-a schimbat în
favoarea mișcãrii islamice. Arabii deșertului au început sã soseascã în

367BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
valuri pentru a aduce un omagiu deplin Mesagerului lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! Ei au îmbrãțișat noua credințã și apoi aurãspândit-o și în alte zone.
ETAPA A III-A
A treia și ultima etapã din viața lui Muhammed – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – întruchipeazã rezultatele fructuoase ale
chemãrii pe care a fãcut-o la islam, consecințele unei perioade îndelungate
de luptã pe calea lui Allah (Jihad), de dificultate, trudã, necazuri, precum șide numeroase conflicte și bãtãlii sângeroase, care au durat mai bine de
douãzeci de ani.
Cucerirea Mekkãi este consideratã cea mai mare izbândã a
musulmanilor pe parcursul acelor ani deoarece a afectat cursul
evenimentelor și, în consecințã, a schimbat întreaga viațã a arabilor.
A existat o diferențã pregnantã între perioada de dinainte și cea de dupãcucerire. Supunerea quraișilor este consideratã a fi o eliminare deplinã a
pãgânismului din Peninisula Arabicã.
Aceastã perioadã poate fi divizatã în douã etape principale:
1. etapa militarã
2. îmbrãțișarea islamului.

368BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Fiind atât de apropiate și practic inseparabile, cele douã faze ale
acestei etape se interfereazã într-un asemenea mod, încât un eveniment aluneia dintre faze poate apãrea în timpul desfãșurãrii celeilalte.
INVAZIA HUNAIN
Cucerirea Mekkãi a apãrut ca urmare a unei lovituri neașteptate și i-a
uimit atât pe arabi, cât și pe celelate triburi care au realizat cã erau
condamnate și trebuiau sã accepte noua situație ca pe un fapt împlinit.
Câteva dintre triburile aprige, puternice și orgolioase nu s-au supus și auales sã opunã rezistențã. În fruntea acestora erau clanurile Hauazin și
Thaqif, Nasr, Jașm și Sa’d bin Bakr, precum și oamenii din neamul Hilal
– toți din Qais ‘Ailan.
Ei au considerat cã sunt prea puternici pentru a accepta sau pentru a
se preda în fața unei asemenea victorii. Astfel ei s-au întâlnit cu Malik bin
‘Auf An-Nasri și s-au hotãrât sã continue lupta împotriva musulmanilor.
Marșul dușmanilor și instalarea taberei lor la Autas
Conducãtorul lor, Malik bin ‘Auf, a hotãrât sã porneascã marșul și sã
lupte cu musulmanii, determinându-i pe concetãțenii lui sã-și ia cu ei la
Autas averile, femeile și copiii. Autas este o vale pe teritoriul Hauazin,
foarte aproape de Hunain. Spre deosebire de Hunain, aceasta seînvecineazã cu Zi-Al-Majaz, care se aflã la circa 16 km depãrtare de Mekka,
în direcția ‘Arafat.
[1]
Rãzboinicul experimentat nedreptãțește judecata
cãpeteniei
De îndatã ce au poposit la Autas, oamenii s-au strâns în jurul lui
Malik. Bãtrânul și înțeleptul Duraid bin As-Simma, care era un rãzboinic
bine cunoscut și care se afla printre cei adunați în jurul lui Malik, aîntrebat: “În ce vale ne aflãm?” Aceștia au rãspuns: “În Autas.” “Ce cale
bunã este pentru cai! Nu este nici o culme ascuțitã, nici o câmpie cu
pãmânt moale. Dar de ce aud rãget de cãmile, de mãgari, plâns de copii și
[1] Fath Al-Bari, 8/27,42.

369BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
behãit de oaie?”, a întrebat Duraid. Ei au spus: “Malik bin ‘Auf i-a fãcut pe
oameni sã-și aducã averile, femeile și copiii cu ei.” Atunci el l-a chemat pe
Malik și l-a întrebat cum de procedase astfel. Malik a spus cã scopul lui
era ca fiecare sã aibã în jurul sãu familia și averea și astfel sã lupte aprigpentru a-i apãra. “Jur pe Allah, cã nu ești altceva decât un biet pãstor”, a
rãspuns Duraid. “Crezi tu cã existã ceva care sã poatã sta în calea celui
învins sau sã-l opreascã sã nu fugã? Dacã vei câștiga lupta, nu beneficiezide altceva decât de un om cu o sabie și o sulițã, însã dacã pierzi vei aduce
dizgrația asupra oamenilor tãi și a averilor lor.” Apoi și-a reluat discuția,
minunându-se de unele clanuri și de conducãtorii lor. “O, Malik, faptul cãaduci oameni nobili din Hauazin pe câmpul de bãtãlie, nu-ți va aduce nici
un câștig. Du-i acolo unde se aflã în siguranțã. Pune-i apoi pe tineri sã-și
încalece caii și sã lupte. Dacã învingi, cei cu care ai trãit te vor urma, iardacã ești învins va fi o bãtãlie pierdutã, dar rudele tale, oamenii și averile
lor nu vor fi pierdute.”
Malik, conducãtorul lor, a refuzat însã aceastã sugestie. El a spus:
“Pe Allah, nu voi face un asemenea lucru. Cred cã ești senil. Hauazin
trebuie sã mã asculte, altfel mã voi strãpunge cu acest paloș.” El a respins
orice contribuție a lui Duraid. Oamenii lui au spus: “Ne supunem ție.”, darDuraid a zis: “Astãzi este o zi pe care nu am pierdut-o, dar cu siguranțã nu
sunt tentat sã mã fac pãrtaș la ea.”
Iscoadele pe care Malik le trimisese deja sã spioneze forțele
musulmane s-au întors cu mãdularele tãiate: “Vai vouã! Ce s-a întâmplat cu
voi?”, a spus Malik. Ei au rãspuns: “Am vãzut oameni distinși cãlare pe caii
lor, iar ceea ce vezi nu s-ar fi întâmplat dacã am fi fost strâns uniți.”
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a fost informat de marșul dușmanului, așa cã l-a trimis pe Al-Aslami cu
poruncã sã se amestece cu oamenii, sã rãmânã cu ei pentru a le afla
mișcãrile și sã-l informeze când se întoarce acasã. Al-Aslami și-a dus laîndeplinire misiunea.
Mesagerul lui Allah pãrãsește Mekka și merge la Hunain
Pe 6 ăauual, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a pãrãsit Mekka, însoțit de douãsprezece mii de musulmani.

370BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Dintre aceștia, zece mii participaserã la cucerirea Mekkãi, iar celelalte douã
mii erau din Mekka și îmbrãțișaserã de curând islamul. Acel marș a avutloc în a șasea zi de dupã cucerirea Mekkãi. Profetul a împrumutat de la
Safuan bin Omaiia o sutã de armuri și echipamentul lor. L-a numit pe ‘Itab
bin Usaid guvernator peste Mekka. În cursul serii, un cãlãreț a venit laMesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și i-a
spus: “Am urcat pe cutare și cutare munți și am dat peste Hauazin, cu
cãmilele, vitele și oile lor. Toți cei din tribul Hauazin erau adunați acolo.”Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a zâmbit
atunci și i-a zis: “Cu voia lui Allah, toți vor cãdea pradã musulmanilor.” În
noaptea aceea, Anas bin Abu Murthid Al-Ghanaui s-a oferit sã stea depazã.
[1]
În drum spre Hunain ei au vãzut o plantã verde, uriașã, numitã
Zat-Anuat ("cea cu agãțãtori") din cauzã cã arabii obișnuiau sã-și atârnearmele de ea, sã taie animalele sub ea și sã se ținã de ea. Câțiva dintre
membrii armatei l-au rugat pe Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – sã le dea o plantã cu agãțãtori, asemãnãtoare cu cea pecare o aveau. “Allah este Cel Mai Puternic dintre toți!” El a zis: “Jur pe Cel
în Mâna Cãruia se aflã sufletul lui Muhammed cã voi tocmai ați spus ceea
ce oamenii i-au spus lui Moise. Ei au zis: "Sã ne faci un zeu ca acela pecare-l aveau ei." Firește cã sunteți niște oameni ignoranți. Acestea sunt
"Sunna" (comportamente preferabile, conform Tradiției Profetului), dar voi
veți urma și vã veți supune modului de viațã al celor de dinaintea voastrã”.
[2]
Vãzând cât de numeroasã era armata, unii dintre ei au spus: “Nu
vom fi învinși.” Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – nu a fost prea încântat de afirmația lor.
Armata islamicã este surprinsã de arcași și atacatori
Într-o noapte de miercuri, pe 10 ăauual, armata musulmanã a intrat în
Hunain. Malik bin ‘Auf, care intrase mai înainte în vale pe timp de noapte, aporuncit armatei sale sã se ascundã în adâncul vãii, sã-i pândeascã pe
musulmani la drumuri și sã arunce cu sãgeți în aceștia ori de câte ori îi
vedeau, provocându-i la luptã corp la corp.
[1] Abu Da’ud.
[2] At-Tirmidhi

371BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
La ivirea zorilor, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a început sã-și mobilizeze armata și sã împartã funcțiile șisteagurile oamenilor. Chiar înainte de a se crãpa de ziuã, musulmanii s-au
îndreptat spre Valea Hunain pe întuneric. Ei au început sã coboare fãrã
sã-și dea seama de prezența dușmanului care-i pândea dinãuntrul vãii. Unatac aprig a început asupra musulmanilor chiar în momentul în care-și
instalau tabãra, fiind nevoiți sã se retragã în dezordine și confuzie.
A fost o înfrângere zdrobitoare. Abu Sufian bin Harb, care îmbrãțișase
de curând islamul, a spus cã retragerea lor nu va înceta pânã când nu vor
ajunge la Marea Roșie, iar Jabla sau Kilda bin Al-Junaid a comentat asupra
acestui lucru astfel: “Desigur, astãzi nu s-a produs nici o minune.”
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
s-a întors spre dreapta și a spus: “Veniți, oameni! Eu sunt Mesagerul lui
Allah. Eu sunt Muhammed, fiul lui Abdullah.” Lângã el au rãmas doar câțivaemigranți și niște rude de-ale lui. Vitejia fãrã seamãn a Profetului a ieșit
atunci la luminã. În fața necredincioșilor, el încerca din rãsputeri sã-și
înfrâneze calul, în timp ce rostea cu glas tare: “Adevãr vã spun, eu suntProfetul! Eu sunt fiul lui Abdul Muttalib!”
Totuși, Abu Sufian, care ținea atunci frâul calului Profetului, și
Al-‘Abbas, care-i ținea scara, se munceau din greu sã-l facã sã stea pe loc.Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a descãlecat și l-a rugat pe Domnul sãu sã-i dea ajutor:
“O, Allah, trimite-mi Ajutorul Tãu!”
Întoarcerea musulmanilor pe câmpul de luptã și
dârzenia luptei
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a poruncit unchiului sãu Al-‘Abbas, care avea o voce puternicã, sã-i strige
pe adepți. Al-‘Abbas a strigat cât de tare a putut: “Unde sunt lãncierii?” “Pe
Allah”, a spus Al-‘Abbas, “La auzul vocii mele care-i rechema, ei s-auîntors pe câmpul de luptã la fel cum o bovinã se îndreaptã de îndatã spre
vițelul ei, când îi aude mugetul.” “Suntem la dispoziția ta. Iatã-ne!", au spus
ei.
[1] Atunci sã-i fi vãzut cum încercau sã-și opreascã pe rând cãmilele și sã
[1] Sahih Muslim, 2/100.

372BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
se întoarcã la luptã. Cel care nu-și putea forța cãmila sã se întoarcã își lua
armura, o arunca în jurul gâtului și descãleca în grabã de pe cãmilã, cuarma în mânã. Apoi alerga spre locul de unde se auzeau glasurile, lãsând
animalul sã se miște în voia lui. Vocile se auzeau din ce în ce mai tare,
pânã când în jurul Profetului s-au adunat o sutã de oameni care au reluatlupta. Urmãtorii care au fost strigați au fost "ajutoarele". “O, popor de
"ajutoare"! Popor de "ajutoare"!”
Ultimul grup care a fost strigat a fost neamul Al-Harith bin Al-Khazraj.
Detașamentele musulmane au pãtruns succesiv pe câmpul de luptã, la fel
cum îl pãrãsiserã. Ambele tabere au dovedit un curaj demn de laudã și au
luptat aprig. Privind lupta, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze șisã-l miluiascã! – era atât de nerãbdãtor și furios, încât a spus: “Acum lupta
a devenit nemiloasã.” Luând o mânã de nisip, el le-a aruncat-o în fațã
spunând: “Fețele voastre sã se umple de rușine.”
Ochii le erau plini de praf și dușmanul a început sã se retragã într-o
zãpãcealã deplinã.
Întoarcerea norocului și înfrângerea deplinã a
dușmanului
La numai câteva ore dupã ce Profetul le-a aruncat nisip în fațã,
dușmanii au suferit o înfrângere zdrobitoare. Numai din tribul Thaqif au fost
uciși cam șaptezeci de oameni. Musulmanii s-au ales cu multe cãmile bunede cãlãrie, arme și vite.
În Coran, Allah – Slãvit fie Numele Sãu – a menționat despre aceastã
schimbare neașteptatã:
“… în ziua de la Hunayn, când ați fost mândri de numãrul vostru
mare, însã el nu v-a fost de folos întru nimic. ăi îngust vi s-a pãrut vouã
pãmântul, mãcar cã el era întins. Apoi ați întors spatele, fugind.
Apoi, Allah a pogorât liniștea Sa asupra Trimisului Sãu și asupra
dreptcredincioșilor și a trimis oșteni pe care nu i-ați vãzut și i-a pedepsit pe
cei care nu credeau. Aceasta este rãsplata necredincioșilor!” [9:25,26].
Dușmanul este hãituit
Dupã înfrângerea lor, câteva trupe inamice s-au îndreptat spre Ta’if,

373BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
iar altele spre Nakhla și Autas. Un grup de musulmani conduși de Abu
‘Amir Al-‘Aș’ari a fost trimis sã hãituiascã dușmanul. Au avut loc câtevaconflicte, în timpul cãrora Abu ‘Amir a fost omorât. Ei au fost înfrânți.
Un alt grup de cãlãreți i-a urmãrit pe idolatrii care apucaserã pe
drumul spre Nakhla și s-a întâlnit cu Duraid bin As-Simma, care a fost ucisde Rabi’a bin Rafi’. Dupã ce a adunat prada, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a plecat la Ta’if pentru a înfrunta mulțimea
de idolatri învinși. Prada a constat în șase mii de prizonieri, douãzeci șipatru de mii de cãmile, peste patruzeci de mii de oi și patru mii de uncii de
argint. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a
dat ordin ca prada sã fie strânsã la Al-J’irana și i-a poruncit lui Mas’ud bin‘Amr Al-Ghifari sã aibã grijã de ea. Numai dupã ce a încheiat pe deplin
campania Ta’if, una dintre prizoniere, Aș-ăaima, fiica lui Al-Harith
As-Sa’diia, sora de lapte a Mesagerului, a fost adusã la Mesagerul lui Allah- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și i-a fost prezentatã.
Recunoscând-o dupã un semn anume, el n-a omorât-o și și-a întins
veșmântul pe jos pentru ea și a așezat-o pe el. Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a arãtat milostiv și a eliberat-o,
lãsând-o sã se întoarcã la poporul ei.
Campania Ta'if
Campania Ta’if a fost de fapt o continuare a invaziei Hunain, deoarece
majoritatea trupelor, împreunã cu comandantul lor general, Malik bin ‘AufAn-Nasari, s-au refugiat și s-au baricadat acolo. Un batalion de avangardã
de o mie de oameni, condus de Khalid bin Al-Ualid, s-a îndreptat spre Ta'if.
Dupã aceea, Profetul a plecat spre Ta'if, trecând prin Nakhla Al-Yamaniia,Qarn Al-Manazil și Laiia. În Laiia se afla un castel care aparținea lui Malik
bin ‘Auf și Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a dat ordin sã fie distrus. ăi-a reluat apoi marșul pânã ce a ajuns la Ta’if.Acolo a descãlecat, s-a instalat în apropierea castelului și a început un
asediu împotriva celor ce se aflau înãuntru.
Nu se știe cu exactitate cât a durat asediul, dar se estimeazã totuși
cã durata sa ar fi cuprinsã între zece și douãzeci de zile.
[1]
De îndatã ce musulmanii au început asediul asupra castelului,
[1] Sahih Muslim, povestit de Anas, Fath Al-Bari, 8/45.

374BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
oamenii dinãuntru au început sã tragã cu sãgeți în ei. Sãgețile erau atât de
dese, încât arãtau ca un roi de lãcuste în zbor. Numeroși musulmani au fostrãniți și doisprezece dintre ei au fost uciși.
Pentru a se îndepãrta de roiul de sãgeți care veneau asupra lor,
musulmanii au fost nevoiți sã gãseascã un loc mai înalt și acesta a fost,dupã actuala denumire, Moscheea Al-Ta'if. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a instalat o balistã și a bombardat
castelul. În cele din urmã, în peretele castelului s-a creat o breșã, prin careo mulțime de musulmani au reușit, adãpostiți dupã un car de lemn, sã
pãtrundã în castel, cu scopul de a-i da foc. Dușmanii însã au vãrsat metal
topit peste ei. Musulmanii au fost astfel nevoiți sã iasã din car, intrând dinnou în bãtaia sãgeților și unii dintre ei fiind astfel uciși.
Pentru a-i obliga pe inamici sã se predea, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a trecut la altã tacticã de rãzboi, șianume tãierea și arderea recoltei dușmanului. El a poruncit ca vița de vie
sã fie tãiatã și apoi arsã. Când au vãzut ce se întâmplã, ei l-au implorat pe
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã se opreascã și sãaibã milã de ei, de dragul lui Allah și în virtutea legãturilor de rudenie.
Profetul a acceptat. Când purtãtorul de cuvânt al Mesagerului lui Allah i-a
chemat pe oameni, spunând: “Oricine coboarã și iese afarã din castel esteliber”, au ieșit douãzeci și trei de oameni.
[1] Unul dintre ei a fost Abu
Bakra. El a coborât de-a lungul unui zid cu ajutorul unui fel de scripete,
care în mod normal este folosit pentru a scoate apa din fântânã. Modul încare a coborât l-a determinat pe Profet sã-l numeascã “Abu Bakra”, adicã
"omul cu roata". Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – i-a eliberat pe toți și, pe fiecare în parte, l-a încredințat unuimusulman pentru a avea grijã de nevoile lui de trai.
Vãzând cã asediul dureazã prea mult și castelul este rezistent la tot
felul de încercãri, deoarece inamicii stocaserã deja provizii care sã leajungã mai bine de un an, în timp ce musulmanii sufereau de rãnile lãsate
de sãgeți sau de metalul topit care fusese aruncat asupra lor, Profetul s-a
sfãtuit cu Naufal bin Mu’auiia Ad-Daili. El a spus: “Ei sunt ca o vulpe ce seascunde în vizuina ei. Dacã te ții de ea, o vei prinde, dar, dacã te depãrtezi
de ea, nici un rãu nu te va ajunge.” Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a hotãrât sã opreascã asediul și sã plece.
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/620.

375BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
‘Omar bin Al-Khattab, care primise poruncã de la Profet sã anunțe oamenii,
le-a spus: “Cu voia lui Allah, pãrãsim castelul și mâine ne întoarcemacasã.” Musulmanilor le era foarte greu sã se retragã înainte de a cuceri
castelul, astfel cã au început sã se plângã, spunând: “Sã plecãm în vreme
ce porțile castelului au rãmas închise?” El a rãspuns: “Atunci, de dimineațãputeți relua lupta.”
În dimineața urmãtoare au început sã lupte, dar mulți dintre ei au fost
rãniți, așa cã atunci când el a repetat: “Cu voia lui Allah, pãrãsim castelulși mâine ne întoarcem acasã”, ei s-au bucurat și s-au supus ordinului,
pregãtindu-se de plecare, ceea ce l-a fãcut pe Mesager – Allah sã-l binecu-
vânteze și sã-l miluiascã! – sã râdã.
De îndatã ce au încãlecat și au început sã se miște, Mesagerul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a spus: “Spuneți dupã
mine! Iatã cã ne întoarcem, ne cãim, ne prosternãm în fața lui Allah șiDomnului nostru îi aducem Laudã.”
Când Mesagerul lui Allah a fost rugat sã-l invoce pe Allah împotriva
tribului Thaqif, el a zis: “O, Allah, cãlãuzește-i pe cei din tribul Thaqif șifã-i sã ni se alãture nouã, ca musulmani.”
Împãrțirea prãzilor la Al-Ji'rana
La întoarcere, dupã ce au renunțat la asediul de la Ta’if, Mesagerul
lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãmas la Al-Ji’ranamai mult de zece nopți, înainte sã înceapã împãrțirea prãzii. Aceastãîntârziere a avut loc din pricinã cã Profetul a sperat cã ar putea sãsoseascã o delegație Hauazin, sã-și exprime pãrerea de rãu și prin urmaresã-și revendice pierderile. Vãzând cã nu a venit nici unul dintre ei, el aînceput sã împartã prada, pentru a-i liniști pe șefii de trib și personalitãțiledin Mekka. Primii care și-au luat partea, fiind și cea mai consistentã, aufost cei care îmbrãțișaserã de curând islamul.
Abu Sufian bin Harb a primit o sutã de cãmile și patruzeci de uncii de
argint și totuși a spus: “Dar partea fiului meu, Yazid?", și atunci i s-a dataceeași cantitate și pentru fiul lui. Vãzând asta, el a mai exclamat: “ăipartea lui Mu’auiia, cel de-al doilea fiu al meu?”, așa cã Profetul – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a dat lui Mu’auiia tot atât cât le-a
[1] Aș-ăifa, 1/86, Cartea scrisã de Qadi Liz.

376BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dat tatãlui și fratelui sãu. Hakim bin Hizam a primit o sutã de cãmile, plus
alte o sutã, pe care le-a cerut. Safuan bin Omaiia a primit trei sute decãmile, câte o sutã de cãmile o datã, dupã cum este menționat în "ăifa".
[1]
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a dat lui Al-Harithbin Harith bin Kilda o sutã de cãmile. Unora le-a dat 50, iar altora 40 decãmile.
Pânã la urmã, printre oameni s-a rãspândit zvonul cã Muhammed este
generos și nu-i este fricã de sãrãcie. Aceasta i-a fãcut pe beduini sã seadune în jurul lui, sperând sã primeascã și ei ceva bunuri. Erau atât demulți, încât l-au obligat pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – sã se refugieze dupã un copac și i-au luat chiar și veșmântulde pe el.
El a spus: “O, oameni buni! Dați-mi înapoi veșmântul! Jur pe Cel în
Mâna Cãruia se aflã sufletul lui Muhammed, cã, dacã aveam tot atâtea
cãmile cât mulțimea arborilor Tihamei, le împãrțeam între voi. ătiți foarte
bine cã nu sunt nici meschin, nici laș, nici mincinos.” Ducându-se lângãcãmila sa, el a smuls un fir de pãr din cocoașa ei, l-a ținut între douã
degete, l-a ridicat și a spus: “O oameni, jur pe Allah cã nu primesc decât o
cincime din prada voastrã și chiar și aceastã cincime se duce înapoi lavoi.”
De îndatã ce a fãcut împãrțeala pentru noii convertiți, Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a poruncit lui Zaid binThabit sã aducã prada și sã-i cheme pe oameni. Apoi a rânduit pãrțile
oamenilor. Partea unui pedestraș era de patru cãmile și patruzeci de oi, în
timp ce un cãlãreț avea de luat douãsprezece cãmile și o sutã douãzeci deoi. Aceastã distribuire a prãzii a avut la bazã o politicã înțeleaptã. În
aceastã lume existã o mulțime de oameni care recunosc adevãrul doar
când acesta le trece prin stomac, dar nu devin conștienți de el când letrece prin creier.
"Ajutoarele" sunt furioase pe Mesagerul lui Allah
La început puțini erau cei care înțelegeau modul în care Profetul
împãrțea prãzile. Din aceastã pricinã, nemulțumiții au început sã-și exprime
neajunsurile. Printre cei afectați de acest mod de a împãrți prada se aflau și"ajutoarele". Ei au fost lipsiți de darurile ce proveneau de la Hunain, deși ei

377BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
fuseserã chemați în timpurile grele de la Hunain și fuseserã primii care s-au
grãbit sã lupte alãturi de Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze șisã-l miluiascã! – și au rezistat pânã când înfrâgerea s-a transformat în
victorie. Însã acum, ei stãteau și-i priveau pe cei care se ghiftuiau cu prada
primitã, în timp ce ei nu primeau nimic.
Ibn Ishaq a relatat: “Când Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a dat quraișilor și triburilor arabe acele
daruri fãrã sã aloce "ajutoarelor" absolut nimic, un grup de "ajutoare" s-asimțit jignit într-o asemenea mãsurã, încât a început sã rãspândeascã
anumite zvonuri la adresa Profetului, iar unul dintre ei chiar a spus: "Pe
Allah, Mesagerul lui Allah a fost vorbit de rãu de cãtre concetãțenii sãi!”Toate aceste zvonuri au continuat sã se rãspândeascã, pânã ce Sa’d bin
‘Ubada s-a întâlnit cu Mesagerul lui Allah, care, l-a rândul lui, a trebuit ca
dupã un timp sã-și înfrunte oamenii."
Sa’d bin ’Ubada a spus: “O, Mesager al lui Allah, acest grup de
"ajutoare" este furios pe tine din cauza împãrțirii prãzii pe care ai
câștigat-o. Ai alocat pãrți din ea concetãțenilor tãi și ai înaintat o mulțimede daruri triburilor arabe. Acest grup însã nu a obținut nimic.” Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a întrebat pe Sa’d: “Sa’d, ce
crezi tu despre toate astea?” Sa’d a rãspuns: “O, Mesager al lui Allah! ătiifoarte bine cã și eu sunt membru al acestui grup.” “Cautã-ți oamenii și adu-i
la mine în acest loc”, a spus Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!
Așa cã Sa’d a ieșit și i-a chemat. Au sosit câțiva emigranți. Pe unii
el i-a lãsat sã intre, iar pe alții, nu. Când s-au adunat cu toții, el l-a
informat pe Profet, spunând: “Acest grup de "ajutoare" tocmai a sosit sã teîntâlneascã, dupã cum ai poruncit.” De îndatã ce Mesagerul lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a înfãțișat lor, el a mulțumit și L-a
lãudat pe Allah, apoi le-a spus: “Mi s-a spus cã sunteți supãrați pe mine.Nu sunt eu acela care a venit la voi când rãtãceați și Allah v-a cãlãuzit?
Erați sãraci și Allah v-a îmbogãțit. Erați dușmani și Allah v-a fãcut sã vã
iubiți.” Ei au rãspuns: “Da, Allah și Mesagerul Sãu sunt mai buni și maimilostivi.” Atunci, el a zis: “Ce vã împiedicã sã rãspundeți Mesagerului lui
Allah, o, trib de "ajutoare"?” Ei au întrebat: “Care ar trebui sã fie rãspunsul,
O, Mesager al lui Allah, când toatã mila și bunãvoința aparțin Domnului șiMesagerului Sãu?”

378BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a zis din nou:
“Dar, pe Allah, ați fi putut rãspunde spunând adevãrul, cãci eu însumi aș fimãrturisit adevãrul." “Ai venit la noi defãimat și respins, iar noi te-am
acceptat. Ai venit la noi neajutorat și noi ți-am dat ajutor. Erai un fugar și
noi te-am adãpostit. Erai sãrac și noi te-am alinat”. “Voi, "ajutoarele", vãsimțiți neliniștiți pentru lucrurile lumești, în vreme ce eu am cãutat sã-i
îndrum pe acești oameni spre Credința în care voi v-ați statornicit deja? Nu
sunteți mulțumiți, o, "ajutoare", cã oamenii pleacã având oi și cãmile, învreme ce voi vã îndreptați spre locuințele voastre cu Mesagerul lui Allah? Pe
Cel în Mâna Cãruia se aflã viața mea, dacã nu ar fi avut loc nici o emigrare,
acum aș fi fost unul dintre "ajutoare". Dacã oamenii ar merge printr-o valeși o trecãtoare și "ajutoarele" ar merge printr-o altã vale și o altã
trecãtoare, eu aș alege valea și trecãtoarea "ajutoarelor". O, Allah! Ai milã
de "ajutoare", de copiii lor și de copiii copiilor lor.” Auzind aceste cuvinte,toți au plâns pânã ce lacrimile le-au udat bãrbiile și au spus: "Suntem
foarte mulțumiți cã Profetul este de partea noastrã."
Apoi Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a pãrãsit
adunarea și oamenii s-au împrãștiat și ei.
[1]
Sosirea delegației Hauazin
Delegația Hauazin a ajuns la musulmani chiar dupã distribuirea
prãzilor. Erau paisprezece oameni conduși de Zuhair bin Sard. Unchiul de
lapte al Mesagerului era unul dintre ei. Ei l-au rugat sã le dea înapoibunurile și prãzile lor. Au rostit cuvinte atât de emoționante, încât Mesagerul
lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a spus: “Cu
siguranțã vedeți cine se aflã cu mine. Pentru mine, cuvântarea cea mai depreț este cea adevãratã. Ce este mai scump pentru voi: averea sau femeile
și copiii voștri?” Ei au rãspuns: “Nimic pe lumea asta nu se comparã cu
legãtura de sânge.” "Atunci când voi face rugãciunea de amiazã, sã vãridicați și sã spuneți: “Noi mijlocim cu Mesagerul lui Allah pentru a-i susține
pe credincioși și mijlocim cu credincioșii pentru a-l susține pe Mesagerul lui
Allah sã-i elibereze pe prizonierii noștri cãzuți în mâinile lor.” Așa cã atuncicând Mesagerul Lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a
fãcut rugãciunea de amiazã, ei s-au ridicat și au spus ce au fost învãțați sã
[1] Ibn Hișam, 2/499,500 și astfel este menționat de Al-Bukhari, 2/620,621.

379BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
spunã. Atunci, Mesagerul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a
spus: “De acum înainte, ceea ce-mi aparține mie și copiilor lui AbdulMuttalib puteți considera cã vã aparține și vouã. ăi voi cere concetãțenilor
mei sã vã dea înapoi pãrțile lor.” Când au auzit acest lucru, emigranții și
"ajutoarele" au spus: “Ceea ce este al nostru, de azi înainte aparțineMesagerului lui Allah.”, dar Al-Aqra’ bin Habis a spus: “Nu vom dãrui
nimãnui ce este al meu și al neamului Tamim.” La fel a fãcut și ‘Uiaina bin
Hisn, care a spus: “Cât despre mine și neamul Fazara, eu spun nu.”Al-‘Abbas bin Mirdas a refuzat și a zis: “Nu!”, atât pentru neamul Salim, cât
și pentru el însuși. Totuși, oamenii lui au spus altfel: “Prãzile care ne revin
nouã le vom oferi Mesagerului lui Allah.” “Mi-ați subestimat poziția”, aizbucnit Said Al-‘Abbas bin Mirdas. Atunci Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus: “Acești oameni au venit la voi ca
musulmani. Pentru aceasta zãbovisem cu distribuirea prãzii. ăi apoi, le-amoferit o alegere cinstitã, dar ei au refuzat sã primeascã altceva decât
femeile și copiii lor. Din aceastã cauzã, oricine alege sã dea înapoi de
bunãvoie pe câțiva dintre ai sãi, poate sã o facã. Cel ce alege însã sãpãstreze ceea ce este al sãu, sã dea totuși înapoi și va fi rãsplãtit, de
șase ori mai mult, din prima pradã pe care Allah ne-o va dãrui.” Oamenii au
spus atunci: “Îi oferim pe toți cu plãcere, de dragul Mesagerului lui Allah.”Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a zis: “Dar
în felul acesta nu putem afla cine este mulțumit și cine nu. Așa cã
întorceți-vã și noi vom aștepta ca șefii voștri sã ne transmitã ce hotãrâre ațiluat.”
Toți au dat înapoi femeile și copiii. Singurul care a refuzat sã se
supunã dorinței Mesagerului a fost ‘Uiaina bin Hisn. El a refuzat la începutsã lase o bãtrânã de-a lor sã se întoarcã, dar, mai târziu, a lãsat-o sã se
ducã. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
i-a dãruit fiecãrui prizonier câte un veșmânt.
Micul pelerinaj (Al-Umra) la Mekka și plecarea spre
Medina
Dupã ce a terminat cu împãrțirea prãzilor la Al-Ji’rana, Profetul a
pãrãsit locul îmbrãcat în veșmânt de Al-Umra și a pornit cãtre Mekka,
pentru a face pelerinaj. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și

380BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sã-l miluiascã! – s-a întors apoi la Medina, dupã ce l-a numit guvernator la
Mekka pe ‘Itab bin Usaid. Sosirea lui la Medina a avut loc în ultimele ziledin luna Zul-qi'de, în anul 8 d.H.
Referitor la aceasta, Muhammed Al-Ghazali a spus: “Ce diferențã
mare este între perioada de victorie a lui Muhammed, la care Allah aadãugat o cucerire de necontestat, și acea perioadã din trecut, când, în
urmã cu opt ani, Muhammed a revenit în orașul lui.
Când a venit pentru prima oarã la Medina, el era hãituit și cãutat,
cãuta un adãpost care sã-i ofere siguranțã. Era un strãin singur care cãuta
tovãrãșie și alinare. Locuitorii din Medina l-au întâmpinat, i-au oferit
adãpost, l-au ajutat și au îmbrãțișat lumina islamului, care-i fusese trimisãlui. De dragul lui, lor nu le-a pãsat de dușmãnia altor popoare. Iatã-l cã
intrã din nou în Medina, dupã ce s-au scurs opt ani de la acea primã vizitã.
Medina, orașul care-l primește din nou, acum când Mekka se aflã în mâinileși la discreția lui. Mekka este cea care a renunțat la mândria și tradițiile
perioadei preislamice. Acum se fãlește din nou și este puternicã în islam.
Mesagerul lui Allah a iertat toate pãcatele și greșelile poporului sãu."
“…Cei care au fricã și au rãbdare… Allah nu pierde rãsplata celor
binefãcãtori!” [12:90]
[1]
Plutoane și misiuni dupã cucerire
La întoarcerea din aceastã cãlãtorie lungã și plinã de succes,
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a rãmas în
Medina, unde a primit delegați, a trimis agenți și a numit misionari aiislamului pretutindeni. Cei care aveau încã inimile pline de prejudecatã
împotriva islamului și erau prea mândri pentru a îmbrãțișa religia lui Allah au
fost înãbușiți definitiv în nesupunerea lor fațã de situația predominantã atunciîn Arabia.
Prezentãm în continuare un rezumat al acestei perioade. Am
menționat deja cã sosirea Mesagerului la Medina, a avut loc în ultimele zileale anului 8 d.H. Chiar de la începutul lunii Muharram, anul 9 d.H.,
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a trimis
[1] Fiqh As-Sirah, 2/303; Zad Al-Ma’ad, 2/160-201; Ibn Hișam, 2/389-501; Sahih
Bukhari: Capitole Fath Ghazuah, Hunain, Autas și At-Ta’ij, 2/612-622; Fath Al-Bari,8/3-58.

381BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
triburilor misionari, conform listei de mai jos:
1.’Uiaina bin Hisn la neamul Tamim.
2.Yazid bin Husain la triburile Aslam și Ghifar.
3.’Abbad bin Bișr Al-Așhali la triburile Sulaim și Muzaina.4.Rafi’ bin Mukaith la Juhaina5.’Amr bin Al-‘As la tribul Fazara6.Ad-Duhhak bin Sufian la tribul Kilab7.Bașir bin Sufian la tribul Ka’b8.Ibn Al-Lutabiia Al-Azdi la tribul Zubian9.Al-Muhajir bin Abu Omaiia la Sana’a (Al-Asuad Al-‘Ansi)10.Ziiad bin Labid la Hadramout11.’Udai bin Hatim la Tai’ și la neamul Asad12.Malik bin Nuuaira la tribul Hanzala13.Az-Zabraqan bin Badr la tribul Sa’d ( o parte din el)14.Qais bin ‘Asim la tribul Sa’d (o parte din el)15.Al-‘Ala’ bin Al-Hadrami la Al-Bahrain16.’Ali bin Abu Talib la Najran (pentru a aduna Sadaqa și Jizia)Câțiva dintre acești misionari au fost trimiși în Muharram, 9 d.H., iar
alții au fost trimiși mai târziu, pânã ce triburile pentru care au fost desemnațis-au convertit complet la islam. O asemenea mișcare demonstreazã clarsuccesul uriaș de care s-a bucurat Chemarea islamicã dupã tratatul depace de la Al-Hudaibiia. Oricum, oamenii au început sã îmbãțișeze islamulîn numãr foarte mare, la scurtã vreme dupã cucerirea Mekkãi.
Plutoanele
Așa cum credincioșii au fost trimiși la unele triburi, la fel de necesarã
a fost și detașarea unor plutoane cãtre toate regiunile Arabiei, pentru aasigura o mai bunã siguranțã și liniște în acele zone.
Prezentãm o listã a acelor plutoane:1. Plutonul lui ‘Uiaina bin Hisn Al-Fazari, trimis în Al-Muharram, anul
9 d.H., la neamul Tamim. Era alcãtuit din cincizeci de cãlãreți, fãrã nici unemigrant sau "ajutor".
Aceastã expediție a fost trimisã deoarece neamul Tamim îndemnase

382BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
deja alte triburi sã nu plãteascã tribut (Al-Jizia), convigându-i în cele din
urmã sã nu mai plãteascã. Astfel, ‘Uiaina bin Hisn a pornit sã lupte cu ei.Tot drumul, el a mãrșãluit pe timp de noapte, iar ziua se ascundea. Acontinuat așa, luându-i prin surprindere și atacându-i în deșert. Ei au fugit
înapoi pentru a-și salva viețile. Atunci au fost prinși unsprezece bãrbați,
douãzeci de femei și treizeci de copii. El i-a adus la Medina unde au fostgãzduiți în locuința Ramlei bint Al-Harith. Zece dintre conducãtorii lor au
venit la ușa Profetului și au strigat: “O, Muhammed, ieși afarã și dã ochii cu
noi.” Când el a ieșit, ei l-au reținut și au început sã vorbeascã.
El a discutat cu ei o vreme, apoi i-a lãsat și a plecat sã conducã
rugãciunea de amiazã. Dupã rugãciune s-a așezat în curtea moscheei. Ei
și-au declarat dorința de a se lãuda, motiv pentru care l-au prezentat peoratorul lor, ‘Utarid bin Hajib, care a ținut o cuvântare. Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a cerut lui Thabit bin Qais
bin ăammas – un orator musulman – sã rãspundã. ăi el așa a fãcut. Înschimb, ei l-au adus în fațã pe Az-Zabraqan bin Badr, poetul lor, care a
recitat niște versuri pompoase. Hassan bin Thabit, poetul islamului, a dat
replica cu promtitudine. Când discuțiile și recitãrile s-au încheiat, Al-Aqra’bin Habis a spus: “Oratorul lor este mai elocvent decât al nostru și poetul
lor este mai instruit decât al nostru și, de asemenea, elanul și exprimarea
lor le depãșesc pe ale noastre.” Pânã la urmã, ei și-au anunțat aderarea laislam. În consecințã, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – le-a recunoscut islamizarea, i-a rãsplãtit cu generozitate și le-a
înapoiat femeile și copiii.
2. Un pluton condus de Qutba bin ‘Amir a fost detașat într-un loc
numit Khath’am, în Tabala, o bucatã de pãmânt nu departe de Turba.
Aceasta se întâmpla în Safar, 9 d.H. Însoțit de douãzeci de oameni și doarzece cãmile, pe care le cãlãreau cu rândul, Qutba i-a atacat și a luptat
atât de aprig, încât în ambele tabere au existat numeroși rãniți și alți câțiva
au fost uciși. Musulmanii au adus cu ei la Medina prizonieri, cãmile și oi.
3. Misiunea lui Dahhak bin Sufian Al-Kilabi la neamul Kilab, în Rabi
‘Al-Auual, anul 9 d.H. Aceastã misiune a fost trimisã la cei din neamul
Kilab pentru a-i chema sã îmbrãțișeze islamul. Ei au refuzat și au începutsã lupte împotriva musulmanilor, dar au fost învinși și un om de-al lor a fost
omorât.
4. Expediția de trei sute de oameni condusã de ‘Alqama bin Mujazziz

383BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Al-Mudlaji pe țãrmurile Jedda, în Rabi ‘Al-Akhir. Aceastã expediție a fost
trimisã sã lupte împotriva unor oameni din Abisinia (Etiopia), care s-auadunat în apropierea țãrmurilor Jedda și au condus acțiuni de piraterie
împotriva mekkanilor. Astfel, el a trecut marea, pânã ce a ajuns pe o insulã.
Însã în clipa în care pirații au aflat de sosirea musulmanilor, au luat-o lafugã.
[1]
5. Plutonul lui ‘Ali bin Abu Talib avea misiunea de a-l distruge pe
Al-Qullus, un idol ce aparținea tribului Tai’. Acest lucru se întâmpla în Rabi‘Al-Auual, anul 9 d.H. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – l-a trimis pe ‘Ali cu o sutã cincizeci de oameni. O sutã dintre
ei cãlãreau pe cãmile, iar ceilalți aveau cai. Steagul lor era negru cuflamura albã.
În zori, ei au atacat Mahallat Hatim, au dãrâmat idolul și au luat o
mulțime de prãzi, cãmile și oi, în vreme ce ‘Udai a fugit la Aș-ăam. Unadintre prizoniere era sora lui ‘Udai bin Hatim. În cufãrul idolului, musulmanii
au gãsit trei sãbii și trei armuri. Pe drum ei și-au împãrțit prãzile și au pus
la o parte lucrurile cele mai bune pentru Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã!, dar n-au fãcut împãrțeala prizonierilor.
La sosirea în Medina, sora lui ‘Udai bin Hatim l-a implorat pe
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã aibãmilã de ea și a zis: “Fratele meu lipsește și tatãl meu este mort, iar eu
sunt prea bãtrânã pentru a mai fi utilã. Ai milã de mine și Allah va fi
generos cu tine.” El a spus: “Cine-i fratele tãu?” Ea a rãspuns: “Este ‘Udaibin Hatim.” “Nu este cel care a fugit de Allah și de Mesagerul Sãu?”, a
întrebat Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, dupã care s-a
depãrtat de ea. A doua zi, ea i-a spus același lucru, dar a primit acelașirãspuns ca în ziua precedentã. În ziua urmãtoare ea s-a rugat din nou de el
și, de astã datã, el s-a milostivit de ea. Omul care se afla lângã Profet
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și pe care ea îl confundasecu Ali, i-a spus: “Cere de la el un animal pe care sã-l cãlãrești.”, și el i-a
împlinit dorința.
Ea s-a întors la Aș-ăam, unde l-a întâlnit pe fratele ei și i-a spus:
“Mesagerul lui Allah a fãcut pentru mine un lucru atât de nobil, pe care
tatãl tãu nu l-ar fi fãcut niciodatã. De aceea, vrând-nevrând, cu fricã sau
fãrã fricã, ar trebui sã mergi și sã-l vezi.”
[1] Fath Al-Bari, 8/59.

384BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Udai a venit sã-l întâlneascã pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-
l miluiascã! – cu toate cã nu se afla sub protecția nimãnui și nici mãcar nufusese recomandat printr-o scrisoare. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a luat cu el acasã. De îndatã ce s-a
așezat înaintea lui, Mesagerul a mulțumit lui Allah și L-a slãvit, apoi a spus:“Ce te face sã fugi? O faci doar ca sã nu mãrturisești cã nu existã alt zeu în
afarã de Allah?” “Nu!”, a rãspuns el, apoi au mai discutat o vreme.
Mesagerul lui Allah a repetat: “Firește cã fugi ca sã nu asculți Adevãrul:"Allah este Cel Mai Puternic." Cunoști pe cineva mai puternic decât Allah?”
“Nu!”, a zis el. “Eu sunt musulman și cred într-un Dumnezeu Unic, Allah.”,
a rãspuns Profetul. În final, ‘Udai a mãrturisit islamul cu o înfãțișareluminatã, iar Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a aranjat
sã stea cu unul dintre "ajutoare". Din acel moment, el a început sã-l viziteze
pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – atât dimineața, cât șiseara.
[1]
Ibn Ishaq a relatat cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – l-a fãcut sã se așeze dinaintea sa în casa lui și l-a întrebat:“O, ‘Udai, nu ai fost pierdut în necredințã?” ‘Udai a rãspuns: “Ba da.”
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a zis: “În
religia ta este pãcat sã faci un asemenea lucru și nu ar trebui sã-ți îngãduisã faci așa ceva.” Udai a rãspuns: “Da. Pe Allah, asta-i adevãrat. Astfel
mi-am dat seama cã el era un Profet inspirat de Allah și trimis oamenilor. El
știe ceea ce este neștiut.”
[2]
Într-o altã relatare, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a spus: “’Udai, îmbrãțișeazã islamul și te vei afla în siguranțã.”
“Dar eu sunt un om religios”, a spus ‘Udai. “Eu îți cunosc religia mai binedecât tine”, a spus Profetul. “Îmi cunoști religia mai bine decât mine?”,
a întrebat ‘Udai. Profetul a rãspuns: “Da.”, apoi a adãugat: “Nu ești pierdut
în necredințã din pricinã cã-ți însușești un sfert din câștigurile poporuluitãu?” “Da”, a spus ‘Udai. “În religia ta nu este legal sã faci un astfel de
lucru”, a zis Profetul și ‘Udai a adãugat: “N-a fost nevoie ca el sã mai
spunã o datã, cãci eu am consimțit imediat.”
[3]
Al-Bukhari relateazã cã ‘Udai a zis: "În timp ce noi ne aflãm cu
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/205.
[2] Ibn Hișam, 2/581.
[3] Musnad Imam Ahmad.[4] Oraș situat între Najaf și Kufa (Irak).

385BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Profetul, la el a venit un om și a început sã se plângã de sãrãcie. Apoi a
intrat alt om și s-a jeluit de jaf la drumul mare. Mesagerul lui Allah a spusatunci: “O, ‘Udai, ai fost vreodatã la Al-Hira?
[4] Dacã ai fi sortit sã ai viațã
lungã, ai putea sã vezi o femeie cãlare pe cãmilã, cãlãtorind de la Hira și
fãcând ocolul la Al-Ka'ba, fãrã sã aibã fricã de nimeni în afarã de Allah.Dacã ar fi sã trãiești destul, ai putea deschide comorile lui Kisra. Dacã ai
avea viațã lungã, ai putea vedea un om oferind o mânã plinã de aur sau
argint, dar pe nimeni care vrea sã primeascã.” La sfârșitul acestei relatãri,‘Udai a povestit: “Am vãzut o femeie cãlare pe o cãmilã, cãlãtorind de la
Hira și fãcând ocolul Al-Ka'ba fãrã a se teme de nimeni în afarã de Allah și
am fost unul dintre cei ce au deschis comorile lui Chosroes (Kisra). ăiastfel promisiunile Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
s-au adeverit.”
[1]
Invadarea Tabuk-ului în luna Regeb, anul 9 d.H.
Invadarea și cucerirea Mekkãi a fost consideratã o piatrã de hotar
între adevãr și minciunã. În urma acesteia, arabii nu se mai îndoiau de
adevãrul spuselor lui Muhammed. Astfel vedem cã lucrurile au evoluatcontrar așteptãrilor pãgânilor. Oamenii au început sã adere în masã la
islam, religia lui Allah. Aceasta apare clar în capitolul "Delegațiile" al
acestei cãrți. Aceasta se poate deduce și datoritã numãrului imens deoameni care a participat la pelerinajul de adio. Toate problemele interne au
luat sfârșit. Într-un final, musulmanii s-au simțit ușurați și au început sã
prezinte învãțãturile Legilor lui Allah și sã intensifice Chemarea la islam.
Motivele fundamentale
Puterea bizantinã, care la vremea aceea era consideratã cea mai
mare forțã militarã de pe pãmânt, a arãtat o opoziție nejustificatã fațã de
musulmani. Dupã cum am mai menționat, opoziția lor a început prinuciderea ambasadorului Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã!, Al-Harith bin ‘Umair Al-Azdi, de cãtre ăarhabil bin ‘Amr
Al-Ghassani. Ambasadorul purta atunci un mesaj de la Profet – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – pentru conducãtorul Busrei. Am mai
[1] Sahih Al-Bukhari; Mișkat Al-Masabih, 2/524.

386BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
afirmat cã Profetul a detașat o brigadã sub conducerea lui Zaid bin Haritha,
care a dus o luptã aprigã împotriva bizantinilor, la Mu’ta. Deși musulmaniinu și-au putut lua revanșa asupra înfumuraților tirani, confruntarea în sine a
fãcut o impresie puternicã asupra arabilor din întreaga Arabie.
Caesar nu a putut ignora marele avantaj pe care bãtãlia de la Mu’ta
l-a adus musulmanilor și nici nu a putut rãmâne indiferent la speranța
triburilor arabe de a-și dobândi independența și la dorința lor de a se elibera
de sub dominația sa, dupã cum nu a putut ignora nici alianța lor cumusulmanii. El și-a dat seama de pericolul progresiv care-i amenința
granițele, mai ales frontiera de la Aș-ăam, care se învecina cu teritoriile
arabe. Astfel, el a ajuns la concluzia cã distrugerea puterii musulmane erao necesitate de maximã urgențã. Aceastã hotãrâre, dupã pãrerea lui,
trebuia pusã în aplicare înainte ca musulmanii sã devinã prea puternici
pentru a mai putea fi cuceriți sau pentru a crea necazuri și neliniști înteritoriile arabe învecinate.
Pentru a realiza aceste cerințe, Caesar a adunat o armatã uriașã de
bizantini și triburi ghassanide pentru a lansa o ofensivã sângeroasã decisivãîmpotiva musulmanilor.
Informații generale referitoare la pregãtirile bizantine și
ghassanide de rãzboi
De îndatã ce vestea despre pregãtirile bizantinilor pentru o invazie
hotãrâtoare a musulmanilor a ajuns la Medina, între aceștia s-a rãspândit
frica. Ei au început sã-și închipuie și la cel mai mic zgomot pe care-l
auzeau cã erau invadați de bizantini. Acest lucru ar putea fi ilustrat deceea ce i s-a întâmplat într-o zi lui ‘Omar bin Al-Khattab.
Timp de o lunã, în anul 9 d.H., Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – și-a pãrãsit soțiile și s-a izolat într-un loc retras. Laînceput, însoțitorii Mesagerului lui Allah au fost uimiți și nu și-au putut
explica motivul unui astfel de comportament. Ei au crezut cã Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a divorțat de ele și din cauzaasta era amãrât, tulburat și supãrat. ‘Omar a relatat: “Aveam un prieten
"ajutor" care mã ținea adeseori la curent cu ce se întâmpla dacã nu eram
prezent și eu în schimb îi povesteam ce se întâmpla pe timpul absenței lui.Amândoi trãiam în partea superioarã a Medinei. Pe rând, fiecare dintre noi îl

387BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
vizita pe Profet în acea perioadã tensionatã. Apoi, într-o zi l-am auzit pe
prietenul meu cum bãtea la ușã și striga: “Deschide! Deschide!” Eu l-amîntrebat mirat: “Ce se întâmplã? Au venit ghassanizii?”, însã el mi-a
rãspuns: “Nu, este ceva mai serios decât asta. Mesagerul lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a pãrãsit nevestele.”
[1]
Într-o altã versiune, ‘Omar a spus: “Am vorbit despre pregãtirile
ghassanizilor de a ne invada. Când a fost rândul lui sã-mi dea veștile, el a
coborât în oraș și s-a întors spre searã. A bãtut în ușa mea cu putere și azis: "Doarme, oare?" Eu m-am înspãimântat, dar am ieșit sã-l întâmpin.
"S-a întâmplat ceva grav!", a exclamat el. "Au nãvãlit ghassanizii?", am
întrebat eu. El a rãspuns: "Nu. Este altceva mai grav. Mesagerul lui Allah adivorțat de nevestele lui.”
[2]
Aceastã stare de neliniște pronunțatã exprimã clar gravitatea situației
pe care musulmanii începuserã sã o trãiascã, gravitate care a fostconfirmatã în mare parte și de comportamentul ipocriților, când veștile
despre pregãtirile bizantinilor s-au rãspândit în Medina. Faptul cã Mesagerul
lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a câștigat toatebãtãliile în care a luptat și nu se lãsase înfricoșat de nici o putere de pe
pãmânt, precum și faptul cã a dovedit întotdeauna cã putea depãși toate
obstacolele ce-i stãteau în cale nu i-a împiedicat pe ipocriți, care în fundulinimilor lor nutreau lucruri pãcãtoase, sã spunã cã o nenorocire se va abate
asupra musulmanilor și a islamului.
Ei puseserã gând rãu atât musulmanilor, cât și noii religii islamice.
Sperând din tot sufletul cã aceastã nouã credințã va fi înlãturatã au
construit o moschee, Moscheea Rãului, Masjid-ed-Dirar, un cuib al intrigilor
și al conspirațiilor. Ei l-au rugat pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – sã vinã sã sfințeascã locul, rugându-se el însuși în ea. Cum în
acel moment el se afla pe punctul de a pleca spre Tabuk, a cerut
îngãduința sã amâne cererea lor pânã la întoarcerea sa. Între timp, a aflat
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/730.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/334.

388BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
printr-o revelație divinã cã nu era o moschee pentru devoțiune și rugãciune,
ci un loc de întâlnire al fãțarnicilor. De aceea, la întoarcere, Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a trimis o brigadã sã dãrâme
noua structurã.
Informații specifice legate de pregãtirile de rãzboi ale
bizantinilor și ghassanizilor
Veștile rele despre pericolul ce amenința viețile musulmanilor le-au
fost aduse de nabetanii care transportau ulei de la Aș-ăam la Medina. Ei
au adus vești despre o armatã care numãra peste patruzeci de mii deluptãtori, în afarã de triburile Lukham, Judham și altele care erau aliate cu
bizantinii. Ei au spus cã avangarda armatei ajunsese deja la Al-Balqa’.
Astfel se prezenta grava situație care-i pândea pe musulmani. Situațiageneralã era agravatã și mai mult de alți factori potrivnici, cum ar fi
temperatura prea ridicatã, condițiile grele de viațã, sãrãcia, lipsa de cãmile
și cai, deficitul de apã. Mai era și sezonul de cules recolta, așa cãoamenii doreau sã-și vadã de treburile lor și de drumul rãu și accidentat pe
care-l aveau de parcurs, în caz cã hotãrau sã înfrunte pericolul iminent.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a gânditla toate detaliile acestei situații, mai mult decât toți ceilalți. El s-a gândit cã
în cazul în care zãbovea sau întâmpina lucrurile cu pasivitate ar fi dat
posibilitatea bizantinilor sã pãtrundã în provinciile controlate de islam sau sãajungã chiar pânã la Medina și, date fiind circumstanțele, acest lucru ar
lãsa o impresie groaznicã în ceea ce privește islamul, ca sã nu mai vorbim
despre credibilitatea militarã a musulmanilor.
Credințele și tradițiile preislamice, care la vremea aceea se stingeau
datoritã loviturii puternice pe care o suferiserã deja la Hunain, ar fi putut
renaște iarãși într-un asemenea mediu. Ipocriții conspirau împotrivamusulmanilor ca sã-i poatã înjunghia pe la spate, în vreme ce bizantinii îi
atacau pe fațã. Dacã un asemenea lucru ieșea la luminã și ei reușeau în
încercãrile lor mișelești, eforturile Profetului și ale însoțitorilor lui de arãspândi islamul erau zadarnice și avantajele lor, care erau rezultatul unor
lupte și invazii succesive și constante, deveneau nule. Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a dat seama de toateaceste lucruri. Astfel, în ciuda tuturor greutãților și a secetei de care

389BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sufereau musulmanii, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
era hotãrât ca aceștia sã-i atace pe bizantini și sã dea bãtãlia decisivã lapropriile granițe. Nu voia sã zãboveascã deloc, pentru a putea împiedica
orice încercare a bizantinilor de a se apropia de pãmântul islamului.
Dupã ce Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a luat decizia finalã, el a poruncit tovarãșilor lui sã se
pregãteascã de rãzboi și a trimis dupã mekkani și alte triburi arabe,
cerându-le ajutorul.
Contrar obiceiului sãu de a-și ascunde adevãrata intenție de invazie,
declarând o țintã falsã, de aceastã datã el a anunțat deschis dorința de a-i
înfrunta pe bizantini și de a se angaja cu ei în luptã. A explicat situațiaoamenilor sãi pentru ca ei sã se pregãteascã și i-a îndemnat sã lupte pe
calea lui Allah. Cu aceastã ocazie, Allah a trimis o parte din "Capitolul
Tauba", îndemnându-i la curaj și hotãrâre.
Pe de altã parte, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – i-a rugat sã facã milostenii și sã-și cheltuiascã averile în
numele lui Allah. De îndatã ce musulmanii au auzit glasul Mesagerului luiAllah chemându-i sã lupte cu bizantinii, au alergat în mare grabã și au
început de îndatã sã se pregãteascã de rãzboi. În Medina au început sã
soseascã triburi și clanuri din toate pãrțile. Marea lor majoritate a rãspunspozitiv chemãrii sale. Doar cei slabi de înger au ales sã rãmânã de-o parte,
adicã numai trei oameni. Pânã și cei sãraci și nevoiași care nu aveau
animale de cãlãrie au venit la Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvântezeși sã-l miluiascã! – sã cearã unul pentru a putea lua parte la luptã împotriva
bizantinilor. El a zis:
“…”Nu gãsesc pe ce sã vã port!” și care s-au întors cu ochii plini de
lacrimi, de mâhnire cã ei nu gãsesc ce sã dea”. [9:92]
Musulmanii se întreceau în a dãrui bani și a face milostenii pentru a
susține aceastã invazie. ‘Osman, de exemplu, care pregãtise deja douãsute de cãmile înșãuate pentru cãlãtoria la Aș-ăam, le-a dãruit pe toate,
împreunã cu douã sute de uncii de aur, ca milostenie. A mai adus o mie de
dinari și i-a înmânat Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!,iar acesta i-a dat mai departe și a zis: “De acum înainte nici un rãu nu se
va mai lipi de ‘Osman, indiferent ce va face.”
[1] Osman a tot dat pânã ce a
ajuns cu milostenia la nouã sute de cãmile și o sutã de cai, în afarã de
[1] Jami At-Tirmidhi, 2/211 (Virtuțile lui Osman).

390BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
banii pe care-i plãtise.
Abdur Rahman a plãtit douã sute de uncii de argint, iar Abu Bakr a
dat toți banii pe care-i avea și nu a lãsat nimic pentru familia sa. Doar
Allah și Mesagerul Sãu îl protejeau. ‘Omar a renunțat la jumãtate din averea
sa. ăi Al-‘Abbas a dãruit o mulțime de bani. Talha Sa’d bin ‘Ubada șiMuhammed bin Maslama au contribuit de asemenea cu bani pentru reușita
invaziei. ‘Asim bin ‘Udai a oferit curmale cât nouãzeci de poveri de cãmilã.
Oamenii s-au întrecut sã ofere din multul sau puținul pe care-l aveau. Unuldintre ei a oferit singura jumãtate de banițã pe care o avea (sau o banițã
întreagã) de curmale. Femeile au participat la aceastã "competiție", oferind
din lucrurile pe care le aveau: brãțãri, cercei și inele. Nimeni nu s-a dat înlãturi de la cheltuieli, cu excepția ipocriților:
“Pe aceia care îi ponegresc pe dreptcredincioșii, care de bunã voie
fac milostenii dar nu aflã [pentru a oferi] decât [rodul] trudei lor,…” [9:79]
Armata musulmanã pleacã la Tabuk
Dupã ce a terminat dotarea armatei, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ordonat ca Muhammed bin Maslama
Al-Ansar sã fie numit conducãtor peste Medina. Într-o altã versiune se
spune cã a fost numit Siba’ bin Arftah. El i-a încredințat lui ‘Ali bin AbuTalib siguranța familiei sale și i-a poruncit sã rãmânã cu ei. Aceastã
mișcare i-a fãcut pe ipocriți sã-l desconsidere pe ‘Ali, astfel cã el i s-a
alãturat Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Profetul însã l-a determinat pe ‘Ali sã se întoarcã din nou la Medina,
dupã ce i-a spus: “Nu te-ai mulțumi sã fii așa cum Aaron (Harun) a fost
pentru Moise.” Dupã care a adãugat: “Dar dupã mine nu va mai fi nici unProfet.”
Într-o zi de joi, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a pornit cãtre nord, spre Tabuk. Spre deosebire de trecut, cândarmata musulmanã numãra câteva sute de luptãtori, acum aceasta avea
30.000 de soldați. Musulmanii nu mai mãrșãluiserã niciodatã într-o formație
atât de mare.
În ciuda tuturor contribuțiilor materiale și a animalelor de cãlãrie,
armata nu era echipatã în întregime. Lipsa proviziilor și a animalelor era
atât de serioasã, încât o cãmilã era cãlãritã pe rând de optsprezece

391BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
oameni, iar soldații erau uneori nevoiți sã mãnânce frunzele copacilor, de li
se umflau buzele. Alți câțiva au trebuit sã taie cãmilele atât de prețioasepentru a putea sã bea apa din stomacul lor. Din aceastã cauzã, armata a
fost numitã “armata sãrãciei”.
În drum spre Tabuk, armata islamicã a trecut pe lângã Al-Hijr, locul
de unde izvora Thamudul, care-și sãpase albia în rocile uriașe ale vãii.
Aceasta este astãzi Valea Al-Qura. Pe aceste pãmânturi a trãit neamul
Thamud care a fost blestemat și pedepsit de Allah. Ei au bãut din aceaapã, dar mai târziu Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – le-a spus sã nu bea și nici sã nu facã ritualul spãlãrii cu ea. El
le-a cerut sã hrãneascã doar cãmilele din fiertura pe care o fãcuserã, însãei nu aveau voie nici mãcar sã guste din ea, sfãtuindu-i sã bea numai din
puțul de unde se adãpa cãmila profetului Salih.
Ibn ‘Omar a relatat: “Când au trecut pe lângã Al-Hijr, Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a zis: “Nu intrați în casele celor care
au rãtãcit, cãci ce li s-a întâmplat lor o sã vã ajungã și pe voi, dar, dacã
trebuie sã faceți acest lucru, atunci sã-l faceți plângând de nenorocirea cares-a abãtut asupra lor.” Apoi și-a ridicat capul și a grãbit pașii pânã când a
ieșit din valea respectivã.”
[1]
Deoarece sufereau din cauza secetei, soldații au început sã se plângã
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã, așa cã el l-a
implorat pe Allah, care a trimis un nor de ploaie. A plouat și toți oamenii au
bãut și și-au potolit setea.
Când au ajuns aproape de Tabuk, Profetul a spus: “Cu voia lui Allah,
mâine veți ajunge la izvorul Tabuk. Nu veți da de el înainte de a se lumina
de ziuã. Prin urmare, oricine ajunge mai întâi sã nu se atingã de apã, ci sãaștepte pânã ajung eu.” Mu’ad a spus: “Când am ajuns la izvor, țâșnea
puținã apã de acolo. Am descoperit cã doi oameni ajunseserã deja înaintea
noastrã.” Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -i-a întrebat: "V-ați atins de apã?" Ei au rãspuns: “Da.” El a rostit ceea ce
Allah l-a inspirat sã rosteascã, apoi a luat puținã apã din acel izvor, un
firicel de apã care se colectase într-un loc, s-a spãlat pe fațã și pe mâini,dupã care a vãrsat-o înapoi. De îndatã, din izvor a început sã țâșneascã
apã din belșug și oamenii au bãut. Profetul a spus: "Mu’ad, dacã ai fi sortit
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/634.
[2] Sahih Muslim, 2/246.

392BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sã ai o viațã lungã, ai vedea câmpurile de aici pline de verdeațã.”[2]
În drumul cãtre Tabuk ori de îndatã ce au ajuns la Tabuk, Mesagerul
lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus: "La noapte
va sufla un vânt puternic, așa cã nici unul dintre voi sã nu se ridice în
picioare, iar cine are cãmilã, sã o priponeascã." Mai târziu, când vântul s-adezlãnțuit, unul dintre oameni s-a ridicat în picioare și vântul l-a purtat pânã
la Munții Tai.
[1]
Pe toatã durata cãlãtoriei, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fãcut în același timp rugãciunea de
amiazã și cea de dupã-amiazã. La fel a fãcut și rugãciunile de apus și de
searã.
Armata musulmanã la Tabuk
Armata musulmanã a ajuns la Tabuk și a început sã se pregãteascã
sã-i înfrunte pe dușmani. Acolo, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ținut o cuvântare elocventã,
îndrumându-i pe musulmani sã nu caute bunãstarea acestei lumi, ci pe acelei ce va urma. El i-a prevenit, i-a îmbãrbãtat și le-a dat sfaturi bune. Prin
aceasta, i-a încurajat pe cei cu moralul doborât și a acoperit golul lãsat de
lipsurile de care sufereau: provizii, hranã și altele.
Când au aflat de venirea musulmanilor, bizantinii și aliații lor s-au
înfricoșat atât de tare, încât nici unul dintre ei nu a îndrãznit sã iasã la
luptã. Dimpotrivã, s-au risipit pe pãmânturile lor. Aceasta a adus prestigiuforțelor musulmane, a cãror reputație și falã militarã ajunseserã pânã în
mijlocul pãmânturilor îndepãrtate ale Peninsulei Arabe. Avantajele politice
serioase pe care forțele musulmane le-au obținut au fost cu mult mai bunedecât cele pe care le-ar fi putut obține dacã aceste douã armate s-ar fi
angajat într-o confruntare militarã.
Cãpetenia tribului Aila, Yahna bin Rauba, a venit la Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, a fãcut pace cu el și i-a
plãtit tributul. De asemenea, i-au plãtit tribut și cei din triburile Jarba’ și
Adruh. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -le-a dat celor douã triburi, cât și lui Yahna câte o scrisoare de garanție în
care scria:
[1] Ibidem. Sahih Muslim, 2/246.

393BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
“În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurãtor! Aceasta este o garanție
de protecție de la Allah și de la Muhammed, Profetul, Mesagerul lui Allah,cãtre Yahna bin Rauba și tribul Aila. Corãbiile și caravanele lor de pe uscat
și de pe mare vor fi apãrate de Allah și de profetul Muhammed, de el și de
oricine este cu el din poporul Aș-ăam, precum și dintre cei de pe mare.Acela ce încalcã acest tratat nu va fi salvat de averea sa, iar ea va fi
rãsplatã îndreptãțitã celui ce o va lua. De asemenea, va fi ilegal ca oamenii
sã fie împiedicați sã foloseascã apa izvoarelor din care s-au alimentat pânãacum sau de la orice cãlãtorie pe care ei doresc sã o facã fie pe mare, fie
pe uscat.”
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a
trimis pe Khalid bin Al-Ualid în fruntea a patru sute de cãlãreți la ‘Ukaidir
Dumat Al-Jandal și i-a spus: “Îl vei vedea la vânãtoare de vaci sãlbatice.”
ăi când era o noapte cu lunã, Khalid l-a putut vedea pe Ukaidir cum a ieșitsã le vâneze, așa cã l-a prins, deși era însoțit de oamenii lui și l-a adus
înapoi la Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!,
care i-a cruțat viața și a fãcut pace cu el, forțându-l sã plãtescã douã mii decãmile, opt sute de capete de vite, patru sute de armuri și patru sute de
sulițe. El l-a obligat sã-și recunoascã îndatorirea de a plãti tribut și l-a
însãrcinat sã-l adune și de la triburile Dumat, Tabuk, Aila și Taima’.
Triburile care erau aliate cu bizantinilor au devenit conștiente cã
dependența de foștii lor stãpâni luase sfârșit. De aceea, au trecut de partea
musulmanilor. Astfel, statul islamic și-a extins frontierele într-o asemeneamãsurã încât a atins granițele bizantinii și ale aliaților lor. Putem deci
observa cã rolul aliaților bizantinilor se încheiase.
Întoarcerea la Medina
Armata musulmanã s-a întors învingãtoare de la Tabuk și fãrã pierderi,
Allah scutindu-i de nenorocirile luptei.
La întoarcere, pe un drum de munte, doisprezece ipocriți au atentat
la viața Profetului când acesta trecea pe acolo, însoțit doar de Ammar careținea frâiele cãmilei sale și de Huzaifa bin Al-Iaman, care o mâna, în vreme
ce ceilalți oameni ajunseserã deja în vale.
Ipocriții au profitat de aceastã ocazie ca sã-l omoare pe Profet. Cum
Mesagerul lui Allah și cei doi însoțitori ai sãi mergeau de-a lungul drumului,

394BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
au auzit glasuri ce veneau din spate. Atunci ei s-au întors și au vãzut oameni
cu fețele acoperite. Huzaifa, care fusese trimis de Profet sã vadã ce seîntâmplã, i-a vãzut și le-a izbit animalele cu un cârlig pe care-l avea în
mânã, iar Allah a rãspândit frica în inimile lor. Ei au fugit și s-au dus la ai
lor. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-aspus lui Huzaifa numele tuturor ipocriților, de aceea el fiind numit
“confidentul Profetului". În legãturã cu aceastã întâmplare, Allah spune:
“… Ei au uneltit ceea ce nu au izbutit…” [9:74]
Când a vãzut cã Medina se ivea la orizont, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a zis: “Aceasta este o vedere plãcutã
ochiului. Iatã Muntele Uhud pe care noi îl iubim și care ne iubește pe noi.”Mediniții au aflat de sosirea lor și au ieșit sã întâmpine armata. Femeile,
tinerii, copiii și pruncii au ieșit pânã în afara orașului pentru a le sãrbãtori
întoarcerea acasã, cântând din toatã inima:
“Luna plinã strãlucea deasupra noastrã,
Printre potecile muntelui Al-Uada’
Aducem mulțumiri celui care-L implorã pe Allah…”
Marșul Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – la Tabuk a avut loc în luna Regeb, iar întoarcerea, în luna
Ramadan. Prin urmare, aceastã invazie a durat cincizeci de zile, dintre caredouãzeci au fost petrecute la Tabuk, iar celelalte pe drum dus-întors.
Invazia Tabuk a fost ultima pe care Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a fãcut-o.
Oamenii care au rãmas în urmã
Având în vedere caracteristicile ei, aceastã invazie a constituit un
proces extrem de serios prin care Allah a vrut doar sã-i încerce pe
adevãrații credincioși și sã-i separe de ceilalți. Aceasta este Voia constantãa lui Allah, în asemenea circumstanțe. În acest sens, El spune:
“Allah nu-i va lãsa pe credincioși în starea în care voi sunteți decât
numai pânã ce-l va despãrți pe cel rãu de cel bun…” [3:179]
Aceia care au rãmas de-o parte și nu au participat la aceastã invazie
erau ipocriții. Oricând era informat de rãmânerea în urmã a vreunui om,
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – spunea:“Lãsați-l în pace! Dacã Allah știe cã el este bun, El îl va face sã vã

395BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
urmeze, dar, dacã nu este așa, Allah ne va scãpa de el.”
Nimeni nu a rãmas în urmã, cu excepția celor care au fost împiedicați
din motive serioase ori datoritã ipocriților care au mințit în fața lui Allah și a
Mesagerului Sãu.
Unii dintre acei ipocriți s-au tras de-o parte aducând scuze minci-
noase. Alții au zãbovit, dar n-au cerut imediat îngãduințã. Ei erau dintre
aceia cãrora Allah le-a încercat credința, dar mai târziu El s-a întors cãtre ei
cu milã, acceptându-le cãința.
De îndatã ce Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a intrat în Medina, el a fãcut douã Raka’h, apoi s-a așezat
sã-și întâmpine poporul. Ipocriții, în numãr de peste optzeci,[1] au venit, au
invocat diverse scuze și au început sã jure. Profetul le-a ascultat motivațiile
și l-a implorat pe Allah sã-i ierte, dar a încredințat judecãții lui Allah
gândurile și credința lor.
Trei drept-credincioși – Ka’b bin Malik, Murara bin Ar-Rabi’ și Hilal bin
Omaiia – au ales sã spunã adevãrul. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a interzis însoțitorilor lui sã comunicecu ei.
Astfel, ei au fost boicotați și excluși din viața comunitãții. Toatã lumea
le-a întors spatele și ei au simțit din plin acest lucru, fiind jenați și rușinați.Greutãțile pe care le-au trãit și care au durat peste patruzeci de zile au
culminat cu urmãtoarea poruncã: fiecare trebuia sã-și pãrãseascã nevasta.
Dupã cincizeci de zile de boicot, Allah și-a întors fața cãtre ei și adezvãluit aceasta în Coran:
“ăi [a primit El cãința] și de la cei trei care au fost lãsați în urmã,
pânã ce pãmântul le-a fost lor prea strâmt, cu toate cã el era întins, iarsufletele lor au devenit și ele prea strâmte și atunci au știut ei cã nu este
adãpost de Allah decât numai la El. Apoi a primit cãința lor, pentru ca ei sã
se poatã întoarce [la El], cãci Allah este Primitor al cãinței și Îndurãtor”[9:118].
Iertarea lui Allah a fost un prilej de mare bucurie atât pentru
musulmani, cât și pentru cei trei în cauzã. A fost cea mai fericitã zi dinviața lor. Vestea bunã i-a bucurat și le-a umplut inima de fericire. Cât despre
cei care nu au participat din cauza bolilor sau dintr-un alt motiv serios,
Allah Preaînaltul a spus:
[1] Fath Al-Bari, 8/119.

396BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
“ăi nu este nici un pãcat pentru cei slabi, nici pentru bolnavi și
nici pentru aceia care nu au din ce sã cheltuiascã [pe calea lui Allah],dacã ei sunt cu credințã fațã de Allah și de Trimisul Sãu…“ [9:91]
Când s-a apropiat de Medina, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a zis: “În Medina existã anumiți oamenicare, deși au fost lãsați în urmã datoritã unor motive serioase, au fost tottimpul cu voi. Zãbavnici așa cum sunt, ei v-au însoțit tot timpul în drumurilevoastre de pe munți și vãi.” “Vrei sã spui cã au fãcut asta și totuși se aflauîn Medina?”, s-au minunat ei. “Da, deși erau în Medina, ei sunt cu voi”,
a spus Profetul.
Importanța invaziei Tabuk
Aceastã invazie a avut un mare efect în ceea ce privește extinderea
și confirmarea influenței și dominației musulmanilor în Peninsula Arabã.
A fost limpede pentru toatã lumea cã nici o putere în afarã de cea islamicãnu putea rezista printre arabi. Restul de necredincioși și ipocriți conspirau
constant împotriva musulmanilor și se bazau întotdeauna pe forțele bizantine
când aveau nevoie de sprijin sau ajutor. Acești oameni și-au pierdutsperanțele și dorințele de a-și mai recãpãta fosta influențã. Realizând cã nu
aveau nici o ieșire din aceastã situație și cã erau nevoiți sã se supunã în
fața acestui fapt împlinit, ei au renunțat la încercãrile lor.
Din acest moment, ipocriții n-au mai fost tratați cu blândețe de cãtre
musulmani. Allah nu numai cã le-a poruncit musulmanilor sã-i trateze cu
strictețe, dar le-a și interzis sã primeascã darurile lor sau sã implore pentruei iertarea lui Allah sau sã le viziteze mormintele. Allah a poruncit
musulmanilor sã demoleze moscheea pe care aceștia o foloseau ca
ascunzãtoare și loc pentru comploturile și conspirațiile pe care lepregãteau. Au fost trimise niște versete coranice care-i dãdeau în vileag,
astfel cã toatã lumea din Medina ajunsese sã-și dea seama cum stau
lucrurile de fapt.
Marele impact pe care l-a generat aceastã invazie ar putea fi perceput
și prin numãrul mare de delegații care au venit succesiv sã-l întâlneascã pe
[1] Ibn Hișam, 2/515-537; Zad Al- Ma’ad, 3/2-13; Sahih Al-Bukhari, 2/633, 635-
637, 1/252, 414; Fath Al-Bari, 8/110-126; Muhtasar Sirat Ar-Rasul, p.391-407.

397BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Firește,
delegațiile veneau sã-l întâlneascã la sfârșitul fiecãrei invazii, mai ales dupãcucerirea Mekkãi.
[1] Evenimentul de la Tabuk a fost, cu siguranțã, cel mai
de seamã.
Versetele Coranice povestesc despre aceastã invazie
Au fost revelete numeroase versete din "Capitolul Tauba" referitoare la
evenimentul de la Tabuk. Câteva versete au fost revelate înainte de marș, iaraltele dupã plecarea spre Tabuk în timpul bãtãliei. Câteva alte versete au
fost revelate la sosirea Profetului în Medina. Toate aceste versete s-au
referit la întâmplãrile care au caracterizat aceastã invazie: circumstanțeleiminente ale bãtãliei, descoperirea ipocriților, prerogativele și rolul special al
luptelor pentru cauza lui Allah, acceptarea cãinței drept-credincioșilor care
au zãbovit și a celor care au rãmas în urmã, etc.
Câteva dintre evenimentele importante ale acelui an
În timpul anului 9 d.H. au avut loc numeroase evenimente de mare
semnificație. Acestea sunt:
1. Acuzația de infidelitate[1] dintre ‘Uuaimir Al’Ajlani și soția lui, dupã
întoarcerea Mesagerului lui Allah de la Tabuk.
2. Lovirea cu pietre a unei femei, pe nume Ghamidiia, care a
mãrturisit cã a comis un adulter. Ea a fost bãtutã cu pietre, dar numai dupã
ce și-a înțãrcat pruncul.
3. Negus Așama, regele Abisinei (Etiopiei), a murit și Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fãcut rugãciunea de deces cu toate
cã el nu era în Medina.
4. Moartea lui Umm Kulthum, fiica Profetului. Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost extrem de întristat de moartea ei.
“Dacã aș avea o a treia fiicã, ți-aș da-o de soție”, i-a spus el lui ‘Uthman.
5. Moartea lui ‘Abdullah bin Abu Salul, șeful ipocriților, dupã
întoarcerea Profetului de la Tabuk. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
[1] În cazul acuzațiilor de infidelitate care nu prezintã dovezi, atât soțul, cât și
soția, jurã pe Allah cã sunt nevinovați și nu au fost infideli. Soțul invocã blestemele lui
Allah asupra capului sãu, dacã minte și soția invocã mânia lui Allah asupra ei, încazul în care ea este cea care minte.

398BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a implorat iertarea lui Allah pentru el. De
asemenea, s-a rugat pentru el, chiar dacã ‘Omar a dezaprobat acest lucruși a încercat sã-l împiedice s-o facã. Mai târziu a fost revelet versetul
coranic care atesta justețea punctului de vedere al lui ‘Omar.
ABU BAKR PLEACÃ ÎN PELERINAJ
În luna Zul-qi'de sau Zul-Hijje, anul 9 d.H., Mesagerul lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a trimis pe Abu Bakr – Allah sã fie
mulțumit de el! – sã-i conducã pe musulmani în îndeplinirea ritualurilor depelerinaj.
La scurtã vreme dupã plecarea musulmanilor, o revelație a venit din
partea lui Allah: pasajele de deschidere ale "Capitolului Tauba", în careAllah “se dezleagã” de acele triburi idolatre care n-au arãtat respect pentru
tratatele pe care le încheiaserã cu Profetul. Comunicarea acestei vești
fãcea parte din tradițiile arabe de a face publicã orice modificare legatã derefuzarea contactelor de sânge și avere.
‘Ali bin Abu Talib a fost numit sã facã aceastã declarație, recitând
noile versete din "Capitolul Tauba". El l-a ajuns din urmã pe Abu Bakr laAl-‘Arj sau la Dajnan. Abu Bakr a întrebat dacã Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – îl numise la conducere sau fusese trimis
doar sã aducã versetele. “Am fost trimis sã recit versetele”, a rãspuns ‘Ali.Cei doi tovarãși au pornit apoi pentru împlinirea pelerinajului. Spre
închiderea ritualurilor, în ziua sacrificiului ritual, ‘Ali s-a ridicat la Al-Jamra
(un loc unde se aruncã pietricele) și i-a dat citire cu glas tare în fațamulțimii îngrãmãdite în jurul lui, declarând cã se anuleazã tratatul cu
idolatri, și li se dã un rãgaz de patru luni pentru a-și reconsidera poziția.
Tratatul rãmânea valabil pânã la data expirãrii sale pentru idolatrii
care nu încãlcaserã drepturile musulmanilor și nu sprijiniserã pe nimeni
împotriva lor.
Abu Bakr a trimis apoi câțiva musulmani sã declare public cã dupã
anul acela nici un necredincios nu va face pelerinajul și nu se va îngãdui
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/220,415, 2/626,671; Zad Al Ma’ad, 3/25,26; Ibn Hișam,
2/543-546.

399BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
nimãnui sã facã ocolul Casei Sfinte, dezbrãcat.
Acea proclamație înterzicea de fapt toate aspectele pãgânismului în
întreaga Arabie și afirma fãrã nici o urmã de îndoialã cã practicile
preislamice nu mai erau permise.[1]
O PRIVIRE ÎN ANSAMBLU ASUPRA INVAZIILOR
Acest rezumat al invaziilor Profetului, al misiunilor și al batalioanelor
pe care el le-a format și detașat ne va furniza tuturor o impresie clarã șiadevãratã a Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, reieșind
cã el era cel mai drept, cel mai grav și cel mai vigilent. Nu era un bãrbat de
geniu în aceastã privințã, dar era Învãțãtorul și cel mai mare dintre toțimesagerii în ceea ce privește Solia și Mesajul Ceresc. În afarã de aceasta,
toate bãtãliile în care a luptat au fost exemplare în ceea ce privește
adaptarea la cerințele de strictețe, curaj și bune preparative ce caracterizautermenii și condițiile de rãzboi. Nici una dintre bãtãliile în care a luptat el
nu a fost pierdutã ca un rezultat al lipsei de înțelepciune sau a vreunei
greșeli tehnice în mobilizarea armatei sau a locației într-o poziție strategicãgreșitã. Dacã a pierdut vreuna dintre bãtãlii, aceasta nu s-a datorat faptului
cã nu a știut sã aleagã cel mai bun și mai potrivit câmp de luptã, nici cã ar
fi fãcut o alegere eronatã a cãpeteniilor luptei, fiindcã el s-a dovedit a fi unconducãtor special care se deosebește de toți ceilalți care au trãit și au
rãmas cunoscuți în lumea noastrã.
În ceea ce privește evenimentele de la Uhud și Hunain, au existat
consecințe ale slãbiciunii unor elemente militare la Hunain și neascultare a
ordinelor la Uhud. Faptul cã nu au ascultat de glasul înțelepciunii și nu au
respectat planul de bãtaie a avut un rol pasiv în cursul celor douã invazii.
Geniul sãu s-a manifestat clar în aceste douã bãtãlii în care
musulmanii au fost învinși, fiindcã el i-a înfruntat pe dușmani cu vitejie și a
reușit prin înțelepciunea sa sã zãdãrniceascã scopul acestora, așa cum afost și cazul la Uhud. De asemenea, a reușit sã transforme înfrângerea
musulmanilor de la Hunain într-o victorie, nesuportând gândul cã o evoluție
eronatã a operațiilor militare lasã de obicei o impresie foarte proastã asupraliderilor militari și îi obligã sã fugã pentru a-și salva viața.
Pânã acum, am analizat aspectele simple ale conducerii militare a

400BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
invaziilor. Pe de altã parte însã, prin aceste invazii el a reușit sã impunã
securitatea, sã instaleze pacea, sã risipeascã disensiunile și sã distrugãputerea militarã a dușmanilor, prin lupta neîncetatã dintre islam și
pãgânism.
Profetul avea de asemenea o intuiție profundã și putea face imediat
diferența între credincioși și ipocriți. Grupul de conducãtori care a luptat și
i-a învins pe persani și bizantini pe câmpul de bãtãlie de la Aș-ăam și Irak
a excelat în strategie de rãzboi și conducerea procedurilor de luptã. Aceiconducãtori care au urmat dupã Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – au reușit sã-i alunge pe dușmanii islamului din țãrile și de
pe pãmânturile lor, din grãdinile, apele și fermele lor. [I-au fugãrit dinlocuințele lor, din grãdinile, apele și fermele lor.] Acei lideri musulmani erau
tot oamenii lui Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Ei erau pãtrunși de spiritul islamic și se aflau sub influența acestuia.
Ca urmare a acestor bãtãlii, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a putut sã asigure tuturor musulmanilor
locuințe, pãmânturi și posibilitãți de muncã. El a luat chiar numeroasemãsuri legate de problemele refugiaților care nu aveau nici case, nici avere.
El a dotat armata cu arme, cai și cu un buget de înarmare. A realizat toate
aceste lucruri fãrã sã facã nici cea mai micã nedreptate.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a modificat
standardele și scopul rãzboaielor preislamice. Rãzboaiele lor nu erau
orientate decât spre jaf, crimã, tiranie și agresiune. Erau rãzboaie ce aveauca țel oprimarea celor slabi, dãrâmarea caselor și a construcțiilor lor. Pentru
ei, rãzboiul era un mijloc care le permitea sã violeze sau sã dezgoleascã
femeile, sã practice cruzimi asupra celor slabi, a copiilor și pruncilor și sãrãspândeascã pe pãmânt corupția. Rãzboaiele islamice diferã însã în mod
esențial de cele preislamice. Un rãzboi în islam este un Jihad. Putem
spune deci cã este o luptã nobilã și sfântã, urmând calea lui Allah, pentruedificarea unei societãți musulmane care cautã eliberarea omului de
oprimare, tiranie și agresiune. Este o societate de care oricine ar trebui sã
fie mândru în orice moment și în orice loc. Considerațiile și tradițiileperioadei preislamice au fost bulversate complet de islam. Ele erau atât de
dure împotriva celor slabi, încât aceștia au trebuit sã-l implore pe Allah
sã-i întãreascã și sã-i ajute sã scape de acel mediu, spunând:
“Doamne! Scoate-ne pe noi din cetatea asta cu neam nelegiut și

401BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dã-ne nouã din partea Ta un ocrotitor și dã-ne nouã din partea Ta un
ajutor .” Coran [4:75]
Rãzboiul de corupție, crimã și jaf care predomina pânã acum se
transformase într-unul sfânt, Jihad. Una dintre cele mai importante ținte ale
Jihad-ului este sã elibereze omul de agresiunea, asuprirea și tiraniaoamenilor puterii. În islam, Jihad-ul este o luptã pentru curãțirea pãmântului
lui Allah de minciunã, înșelãtorie, fapte pãcãtoase și agresiune. Este un
rãzboi sfânt care are scopul de a instaura securitatea, pacea, mila șicompasiunea, precum și respectarea drepturilor și mãrinimia. Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a emis reguli stricte
legate de rãzboi și a poruncit cãpeteniilor și soldaților sãi sã le respecte. Nule era permis sã încalce aceste reguli, indiferent de împrejurãri. În versiunea
sa, Sulaiman bin Buraida a relatat cã tatãl sãu îi spusese cã, întotdeauna
când Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -numea cãpetenia unei armate sau a unui batalion, el îl sfãtuia sã se teamãde Allah Cel Mare și Atotputernic când avea de-a face cu apropiații lui și sãfie bun cu toți musulmanii.
Apoi, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – îi spunea:
“Lupta pe care o conduci sã fie în Numele lui Allah și de dragul Sãu.
Luptã împotriva celor care nu cred în Allah. Invadeazã, dar nu exagera. Sã
nu înșeli, sã nu mutilezi niciodatã corpul unui mort și sã nu ucizi pruncii.”
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a cerut oamenilor sã facã înlesniri și le-a interzis sã-i forțeze sau sã-i
constrângã pe ceilalți. “Faceți pace”, a spus el, “și sã nu vã abateți de laCalea cea Dreaptã."
[1] Dacã se întâmplã sã ajungi pe câmpul de luptã în
timpul nopții, nu-i ataca niciodatã pe dușmani pânã nu se lumineazã de
ziuã.
El a interzis categoric torturarea cu foc a oamenilor ori uciderea
femeilor și a copiilor și nu a permis nici mãcar ca aceștia sã fie bãtuți. De
asemenea, a interzis furtul și jaful și a mers pânã acolo încât a spus cãbunurile câștigate prin furt se aflã sub aceeași interdicție ca arderea unui
cadavru. Distrugerea culturilor și tãierea arborilor au fost și ele interzise,
fiind permise doar dacã acest lucru era strict necesar.
“Sã nu ucideți un rãnit, nici sã nu-l hãituiți pe cel fugar sau sã ucideți
un prizonier.”
[1] Sahih Muslim, 2/82,83.

402BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
El a decretat cã ambasadorii nu pot fi omorâți. A mai subliniat și
faptul cã nu pot fi omorâți cei care fac legãminte sau convenții, spunândchiar: “Cel care va ucide pe cineva care se aflã sub jurãmânt într-o
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/64-68; pentru detalii despre Jihad în Islam vezi, p.261-262.

403BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
convenție nu va ajunge în Paradis și nici nu va simți mirosul acestuia, ce se
simte încã de la o distanțã de patruzeci de ani.”
Mai existau și alte reguli nobile care au purificat rãzboaiele de mizeria
preislamicã și le-au transformat în rãzboaie sfinte.[1]
OAMENII ADERÃ ÎN MASÃ LA RELIGIA LUI ALLAH
Invazia și cucerirea Mekkãi a fost, așa cum am menționat anterior, o
bãtãlie decisivã care a distrus definitiv pãgânismul. În urma acestei bãtãlii,
arabii au putut distinge adevãrul de minciunã și astfel ei s-au grãbit sãîmbrãțișeze islamul. ‘Amr bin Salama a spus: “Ne aflam în apropierea unei
ape pe lângã care treceau mulți oameni, iar pe aceia care erau cãlare pe
cãmile noi îi întrebam: "Ce se întâmplã cu lumea? Cum este acest om[Profetul]?” Ei spuneau: “El pretinde cã Allah i-a arãtat cutare și cutare
lucru.” Eu memoram aceste cuvinte ca și cum erau ieșite din pieptul meu.
Arabii atribuiau islamizarea lor cuceririi. Ei spuneau: “Lãsați-l în pace sã-șiînfrunte neamul. Dacã este într-adevãr un Profet îi va învinge.”, și astfel,
atunci când cucerirea a avut loc, oamenii s-au grãbit sã adere la islam.
Tatãl meu a fost primul din neamul meu care a aderat la islam. Când aajuns la ai sãi, el a zis: “Pe Allah, tocmai acum am fost la Profet și el a
zis: “Sã faci cutare rugãciune la cutare timp și cutare și cutare rugãciuni la
timpul acela și acela. Când se apropie timpul de rugãciune, unul dintre voisã strige chemarea la rugãciune și sã-l numiți pe cel mai învãțat în Coran
dintre voi sã fie Imamul vostru (conducãtorul rugãciunii)”.
[1] Aceastã tradiție
profeticã ilustreazã efectul puternic pe care l-a avut cucerirea Mekkãi încursul evenimentelor, în ceea ce privește consolidarea islamului, precum și
a poziției arabilor și a convertirilor la islam.
O dovadã clarã a acestei influențe poate fi dedusã din numãrul mare
de delegați ce au sosit în Medina în anii 9 și 10 d.H. Dintre cei care s-au
grãbit sã îmbrãțișeze religia lui Allah, unii s-au alãturat armatei de zece mii
de luptãtori și au participat la cucerirea Mekkãi, astfel cã la invazia de laTabuk armata ajunsese la treizeci de mii de soldați. Aceastã creștere a
armatei islamice a avut loc la mai puțin de un an de la cucerirea Mekkãi.
O sutã sau o sutã patruzeci de mii de pelerini musulmani au participat lapelerinajul de adio (Hajjatul-Uada’). Un numãr foarte mare de musulmani
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/615,616.

404BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
venise la Chemarea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!,
la rugãciune, iar vocile lor vibrau atât de puternic, încât pãmântul se zguduia
când ei rosteau: "Labbaik (Doamne, am rãspuns Chemãrii Tale) și aducem
Laude și mulțumiri lui Allah."
DELEGAȚIILE
Oamenii de științã au menționat un numãr de peste șaptezeci de
delegații. Nu este ușor sã cercetezi un asemenea numãr de delegații și, în
afarã de asta, expunerea lor în detaliu nu ne este de prea mare folos. Deaceea, voi face doar o expunere a lucrurilor cu semnificație istoricã.
Oricum, cititorul trebuie sã ținã cont cã, în afarã de majoritatea triburilor
care au sosit în Medina dupã cucerire, erau delegații și înainte de cucerire.
1. Delegația ‘Abdul Qais. Acest trib a avut douã delegații. Prima a
venit în anul 5 d.H. sau chiar mai înainte. Munqid bin Haiian, un membru al
acestui trib, fãcea negustorie în Medina. Astfel, de îndatã ce a aflat despreislam, adicã, dupã emigrare, el a îmbrãțișat islamul și a dus oamenilor sãi
un mesaj de la Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Aceștia
au devenit într-un final musulmani. Treisprezece sau paisprezece dintre eiau venit sã-l vadã pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
într-una din lunile sfinte, cerând sfatul Profetului în privința Credinței și a
bãuturilor. Mesagerul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spusșefului lor, Al-Așaj Al-Usri: “Ai douã calitãți care plac lui Allah: spirit de
deliberare și clemențã.”
A doua lor venire a avut loc în anul delegațiilor. Erau patruzeci de
oameni. Al-Jarud bin Al-‘Ala’ Al-‘Abdi, care era creștin, dar a devenit un
drept-credincios musulman, fãcea și el parte din grup.
[1]
2. Delegația Daus. Sosirea acestui trib a avut loc la începutul anului
7 d.H., când Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – se afla la Khaibar. At-Tufail bin ‘Amr Ad-Dausi, despre care am
vorbit deja și am explicat cum a devenit musulman în timp ce Mesagerul luiAllah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – se afla la Mekka, s-a
întors acasã la ai sãi, unde a început sã-i cheme pe oameni la islam, dar ei
au tot amânat, pânã când, disperat din cauza lor, el s-a întors la Mesager
[1] Explicația lui Sahih Muslim de An-Nawawi, 1/33; Fath Al-Bari, 8/85,86.

405BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și l-a rugat sã-l invoce pe Allah
împotriva tribului Daus. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – însã, l-a implorat pe Allah sã cãlãuzescã tribul Daus, care mai
târziu a îmbrãțișat islamul. Astfel, At-Tufail a sosit la Medina, însoțit de
șaptezeci de familii din poporul sãu, la începutul anului 7 d.H., cândMesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – se afla la
Khaibar. At-Tufail l-a urmat acolo.
3. Solul lui Farua neamul ‘Amr Al-Judhami. Farua era un
conducãtor arab din armata bizantinã. El locuia la Mu’an în vecinãtatea
pãmânturilor Aș-ăam. Acesta, vãzând curajul și hotãrârea musulmanilor, a
devenit musulman. Bãtãlia de la Mu’ta, care a avut loc în anul 8 d.H., i-astârnit admirația. Printr-un sol al sãu, el a trimis în dar Mesagerului lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – un asin alb, pentru a-l informa
despre convertirea sa la islam. Când bizantinii au aflat cã a aderat la islam,l-au trimis la închisoare, dupã ce mai înainte îi oferiserã șansa de a alege
între douã variante: a se lepãda de islam sau a fi pedepsit cu moartea.
Fiindcã a refuzat sã se lepede, ei l-au rãstignit și i-au tãiat capul la fântâna‘Afra’ din Palestina.
[1]
4. Delegația Suda’. Aceastã delegație a sosit dupã plecarea
Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – de laAl-Ji’rana, în anul 8 d.H. Aceasta s-a întâmplat din cauzã cã Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – trimisese deja o misiune
alcãtuitã din patru sute de musulmani, unde se afla Suda’ (o fântânã cu apãdulce) în Yemen. Misiunea se stabilise acolo, la gura unui canal. Ziiad bin
Al-Harith As-Suda’i a aflat de șederea lor, a venit la Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și i-a zis: “Am venit la tine catrimis al poporului meu, așa cã spune armatei tale sã se întoarcã și eu
garantez pentru ai mei.” Armata a fost trimisã înapoi. În schimb, As-Suda’i
a mers la ai sãi și i-a îndemnat sã vinã și sã-l întâlneascã pe Mesagerul luiAllah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Pânã la urmã, au venit
cinsprezece dintre ei și au fãcut legãmânt cu el, ca adevãrați musulmani.
La rândul lor, când s-au întors acasã i-au îndemnat pe ceilalți sã devinãmusulmani. În acest mod s-a rãspândit islamul în mijlocul lor. Mai tîrziu, o
sutã de oameni l-au însoțit pe Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – în pelerinajul de adio (Hajjatul-Uada’)
[1] Zad Al-Ma’ad, 3/45; Taghunul Qur’an, 2/169.

406BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
5. Venirea lui Ka’b bin Zuhair bin Abu Sulma . Ka’b, care fãcea
parte dintr-o familie de poeți, a fost considerat unul dintre cei mai sensibilipoeți arabi. Pe vremea când nu era musulman, el obișnuia sã-l satirizeze pe
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! În anul 8 d.H., când
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – se întorsese deja dininvazia At-Ta’if, Bujair bin Zuhair a scris fratelui sãu Ka’b o scrisoare prin
care-l atenționa și-l sfãtuia: “Mesagerul lui Allah a ucis câțiva oameni în
Mekka care îl satirizau și îl batjocoreau, iar ceilalți poeți care ausupraviețuit, au fugit în toate pãrțile pentru a-și salva viața. Așa cã dacã vrei
sã-ți salvezi pielea, grãbește-te la Mesagerul lui Allah. El nu-i ucide
niciodatã pe cei ce se întorc la el cu cãințã. Dacã nu vrei sã faci cum îțispun eu, depinde de tine prin ce mijloace vei reuși sã-ți pãzești pielea.”
Cei doi frați au corespondat mult timp, pânã ce Ka’b a început sã se
simtã de parcã pãmântul s-ar fi îngustat pentru el. A plecat la Medina și astat ca oaspete în casa unui om din tribul Juhaina. Ei au fãcut împreunã
rugãciunea de dimineațã, dar când se pregãtea de plecare omul i-a sugerat
sã meargã la Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! El a mers, s-a așezat lângã el și i-a ținut mâna în mâna sa.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – nu-l mai
vãzuse pe Ka’b înainte și de aceea nu l-a recunoscut. Atunci, Ka’b a spus:“O, Mesager al lui Allah! Ka’b bin Zuhair a venit la tine ca un musulman
spãșit. Va fi el în siguranțã și iertat dacã ți-l aduc aici?” Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a zis: “Da.” “Eu sunt Ka’b binZuhair!”, a rãspuns el. Când a auzit asta, unul dintre "ajutoare" s-a ridicat în
picioare și a cerut îngãduința Profetului sã-i taie capul. “Lasã-l în pace!”, a
spus Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! “A venit ca unmusulman care se cãiește de atitudinea lui din trecut.” Ka’b a recitat atunci
poemul sãu binecunoscut “Su’ad a apãrut…”, în care îi aducea laude
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, îi mulțumea și îșicerea iertare pentru greșelile pe care le fãcuse. El a recunoscut misiunea
lui Muhammed. În acest poem se adresa atât emigranților, cât și
"ajutoarelor", dar în mod diferit. El îi lãuda pe emigranți, dar critica"ajutoarele", fiindcã unul dintre ei ceruse permisiunea Profetului de a-l ucide.
Mai târziu, Ka’b a încercat sã compenseze acest lucru, lãudându-i și pe
"ajutoare", într-un alt poem.
6. Delegația ‘Uzara. Aceastã delegație era formatã din doisprezece

407BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
oameni și a ajuns la Medina în luna Safar, anul 9 d.H. Ei au rãmas acolo
timp de trei zile. Printre ei se afla și Hamza bin An-Nu’man. Când au fostîntrebați cine erau, ei au zis: “Noi suntem din neamul ‘Uzara, frații de lapte
ai lui Qusai, din partea mamei lui. Noi suntem cei care l-au sprijinit pe
Qusai și i-am alungat pe Khuza’a și pe cei din neamul Bakr din sânulMekkãi. Avem familii și rude.” Atunci Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a primit cu bunãvoințã și le-a spus cum
va fi cucerit Aș-ăam-ul. Pe de altã parte le-a interzis sã consulte ghicitorii șisã mãnânce animalele pe care le mãcelãreau. Pânã la urmã, ei au devenit
musulmani și au rãmas acolo timp de mai multe zile, dupã care au plecat
acasã.
7. Delagația Bali. Au ajuns în Rabi’ Al-Auual, anul 9 d.H. Au aderat
la islam și au rãmas în Medina timp de trei zile. ăeful lor, Abu Ad-Dabib,
l-a întrebat dacã ospitalitatea era rãsplãtitã de Allah. Mesagerul lui Allah- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus: “Da, și așa este cu
orice milostenie pe care o faci pentru bogați sau sãraci, adicã pomanã.”
De asemenea, el a întrebat care este timpul aferent ospitalitãții.
Profetul a rãspuns cã sunt necesare minim trei zile. “Ce se întâmplã cu
oaia rãtãcitã?” Profetul a zis: “Este a ta ori a fratelui tãu, dacã nu, o
primește lupul.” El a întrebat și despre cãmila rãtãcitã. “Nu este treaba ta.Las-o în pace! Stãpânul ei va încerca sã o gãseascã.”
8. Delegația Thaqif. Au ajuns în Ramadan, anul 9 d.H., dupã
întoarcerea Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – de laTabuk. Cât despre cum au devenit aceștia musulmani s-ar putea deduce din
ceea ce urmeazã. ăeful lor, ‘Uruah bin Mas’ud Ath-Thaqafi, a venit sã-l vadã
pe Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, dupãîntoarcerea acestuia de la At-Ta’if, în Zul-qi'de, anul 8 d.H. ‘Uruah a devenit
musulman. El a crezut cã dacã va povesti oamenilor lui și îi va chema sã
îmbrãțișeze islamul, aceștia îl vor asculta, fiindcã fusese întotdeauna un șefascultat. Ei îl iubeau chiar mai mult decât pe primul lor nãscut. Cu toate
acestea, atunci când i-a chemat la islam, ei au tras în el cu sãgeți din
toate pãrțile și l-au omorât. Când și-au dat seama cã nu erau în stare sãlupte cu vecinii lor arabi, care fãcuserã legãmânt cu Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și se convertiserã la islam, ei au hotãrât
sã trimitã un om la Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! Au ajuns la concluzia cã trimisul potrivit era ‘Abd Yalail bin ‘Amr.

408BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
‘Abd a refuzat sã facã acest lucru de teamã cã ar putea fi ucis așa cum
procedaserã și cu ‘Urua. “Nu voi face un asemenea lucru dacã nu voi fiînsoțit și de alți oameni” a spus ‘Abd. Atunci, ei au trimis doi oameni dintre
aliații lor și alți trei din neamul Malik. Între cei șase se afla și ‘Uthman bin
Abu Al-‘As Ath-Thaqafi, care era cel mai tânãr dintre ei.
Când au intrat în audiențã la Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – au vãzut cã într-un colț al moscheei era ridicat un cort, de
unde puteau sã asculte Coranul și sã-i vadã pe oameni la rugãciune. Întimpul șederii lor au venit de multe ori la Profet – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã!, care i-a chemat sã îmbrãțișeze islamul, pânã când șeful lor
i-a cerut Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -sã încheie cu tribul Thaqif un tratat de pace, prin care sã le permitã sã
comitã adulter, sã bea vin și sã practice din nou camãta. Ei au cerut de
asemenea sã nu le distrugã idolul tiran “Al-Lat” și sã nu-i oblige sã facãrugãciuni. În final, au insistat sã nu fie forțați sã-și distrugã idolii. Dar
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a
refuzat toate pretențiile. Ei s-au retras la o parte sã se sfãtuiascã. Dându-șiseama cã nu mai aveau nici o altã alternativã, ei au cedat și au îmbrãțișat
islamul. Singura condiție asupra cãreia au insistat a fost ca Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã fie acela care sã seocupe de demolarea lui Al-Lat, iar tribul Thaqif sã nu aibã nimic de-a face
cu acest lucru. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a acceptat și a fãcut legãmânt cu ei.
Uthaman bin Abu Al-As era cel mai atent și mai interesat de a studia
jurisprudența și de a învãța Coranul, iar Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a numit conducãtor peste poporul sãu.
În fiecare dimineațã, delegația mergea sã-l vadã pe Mesagerul lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Pe ‘Uthman bin Abu Al-‘As,
fiindcã era cel mai tânãr, îl lãsau sã aibã grijã de cãmile și de lucrurile lor.La prânz, când ceilalți se întorceau sã doarmã, ‘Uthman mergea la
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, pentru a
învãța Coranul și a întreba despre probleme religioase. Dacã se întâmpla caProfetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã doarmã, atunci
mergea la Abu Bakr în același scop. Cu trecerea timpului el s-a dovedit a fi
o sursã de binecuvântare pentru poporul sãu. Fiindcã la vremea apostaziei(Ar-Riddah), când tribul Thaqif era hotãrât sã renunțe la islam, el s-a

409BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
adresat lor astfel: “O popor Thaqif, ați fost ultimii care ați îmbrãțișat
aceastã credințã, nu fiți primii care renunțã la ea.” Auzindu-l, și-au datseama cã ar comite o greșealã dacã ar renunța la islam și s-au agãțat cu
putere de islam.
Grupul de delegați s-a întors acasã, dar a hotãrât cã ar fi mai bine sã
ascundã pentru o vreme adevãrul. Ei le-au spus oamenilor sã se aștepte laluptã în orice moment. S-au prefãcut supãrați și deprimați. Au pretins cãMesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a cerutsã îmbrãțișeze islamul și sã renunțe la adulter, vin, practicarea cametei și
la alte lucruri, altfel va lupta împotriva lor. Cuprinși de aroganțã și zel fațã de
tradițiile preislamice, Thaqif au rãmas zile întregi hotãrâți sã iasã la luptã.Apoi, Allah a rãspândit spaima și descurajarea în inimile lor, în așa mãsurãcã ei au renunțat la luptã și s-au gândit ca delegația sã se întoarcã la el șisã anunțe acordul lor. Doar în acel moment, grupul de delegați le-a dezvãluitadevãrul și le-a relatat discuția pașnicã avutã cu Profetul. Tribul Thaqif a
aderat la islam.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a trimis câțiva oameni, sub comanda lui Khalid Al-Ualid, sã dãrâme idolul
Lat. Al-Mughira bin ău’ba s-a ridicat în picioare, a luat sapa și târnãcopul
și a spus: “Pe Allah, vã voi face sã râdeți de Thaqif.” El a izbit cu unelteleși s-a prefãcut cã se prãbușește în timp ce alerga. Cei din tribul Thaqif
s-au cutremurat când au vãzut asta și au zis: “Allah sã-l înfricoșeze pe
Al-Mughira. Zeița l-a ucis.” Când a auzit asta, Al-Mughira a sãrit în picioareși a spus: “Allah sã aibã milã de voi. Idolul Al-Lat nu este altceva decât o
grãmadã de pãmânt și pietre.” Apoi a izbit ușa și a spart-o. S-a cãțãrat pe
cel mai înalt zid și la fel au fãcut și ceilalți. Au dãrâmat idolul Al-Lat, pânãl-au fãcut una cu pãmântul. Apoi au sãpat la temelia sa și au scos afarã
bijuteriile și veșmintele ce se aflau acolo, spre marea uimire a tribului
Thaqif. Khalid bin Al-Ualid și grupul sãu s-au întors la Mesagerul lui Allah- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – cu bijuteriile și veșmintele de
la Al-Lat. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a împãrțit
și i-a mulțumit lui Allah pentru cã l-a ajutat la consolidarea religiei sale.
[1]
9. Mesajul de la regii Yemenului. Dupã reîntoarcerea de la Tabuk,
Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
[1] Zad Al-Ma’ad, 3/26-28; Ibn Hișam, 3/537-542.

410BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
i-a parvenit un mesaj de la regii din Himiar, Al-Harith bin ‘Abd Kilal, Na’am
bin Abd Kilal, Nu’man bin Qil Zi Ra’in, Hamdan și Mu’afir. Trimisul lor eraMalik bin Murra Ar-Rahaui. Ei l-au trimis pentru a-l informa pe Profet – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – cã voiau sã îmbrãțișeze islamul și sã
renunțe la politeism. Ca rãspuns la mesajul lor, Mesagerul lui Allah – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a explicat îndatoririle, obligațiile și
drepturile lor în islam și, în legãturã cu cei care nu vor accepta islamul și
le-a oferit legãmântul lui Allah și legãmântul Mesagerului Sãu, dacãdovedeau cã plãtesc tributul care era încã în întârziere. El i-a trimis la ei pe
câțiva dintre însoțitorii lui, sub comanda lui Mu’ad bin Jabal – Allah sã fie
mulțumit de el!
10. Delegația Hamdan. Aceastã delegație a sosit în anul 9 d.H.,
dupã întoarcerea Mesagerului de la Tabuk. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fãcut cu ei un legãmânt prin care legaranta îndeplinirea tuturor cererilor lor. L-a trimis pe Malik bin An-Namt ca
șef al lor și l-a numit reprezentant al celor care îmbrãțișaserã islamul.
Khalid bin Al-Ualid a fost numit pentru ei toți, cu scopul de a-i chema laislam. Timp de șase luni a fãcut lucrul acesta, dar nimeni nu a rãspuns la
chemarea lui. Mai târziu, a fost trimis acolo Ali bin Abu Talib, în timp ce
Khalid a primit poruncã sã se întoarcã acasã. La sosirea sa la Hamdan, Alile-a comunicat un mesaj de la Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și i-a chemat la islam. Ei au rãspuns
chemãrii și au devenit musulmani. Ali i-a scris Mesagerului lui Allah – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și l-a informat asupra bunului mers al
lucrurilor. Dupã ce a citit scrisoarea, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a prosternat, apoi și-a ridicat capul și azis: “Pacea sã fie cu Hamdan! Pacea sã fie cu Hamdan!”
11. Delegația neamului Fazara. Dupã întoarcerea Mesagerului de la
Tabuk, o delegație a neamului Fazara a venit sã-l vadã. Aceasta s-aîntâmplat în anul 9 d.H. Grupul de delegați era alcãtuit din peste zece
oameni. Ei au venit pentru a mãrturisi islamul și pentru a se vãita de seceta
din regiunea lor. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – a urcat la amvon și a ridicat mâinile implorându-l pe Allah sã le
trimitã ploaie, astfel: “O, Allah, îngãduie sã cadã ploaia și sã ude
[1] Zad Al-Ma’ad, 3/48.

411BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pãmânturile amorțite. O, Allah, trimite ploaia care sã salveze, sã învioreze și
sã facã iarba sã creascã, și, mai devreme, nu mai târziu, sã acopere întregpãmântul. Sã fie o ploaie a milei și nu una de torturã și pedeapsã. Acea
ploaie sã nu distrugã și sã nu inunde. O, Allah, trimite-ne apã și ajutã-ne sã
ieșim victorioși în lupta cu dușmanul”
[1]
12. Delegația Najran. Najran era o regiune întinsã, aflatã la o
distanțã de șapte poște la sud de Mekka, cãtre Yemen. Cuprindea șaptezeci
și trei de sate. Un cãlãreț iute avea nevoie de o zi întreagã ca sã ajungãacolo.
[1] Forțele militare ale regiunii erau alcãtuite dintr-o sutã de mii de
luptãtori, iar ei erau creștini.
Sosirea lor a avut loc în anul 9 d.H., iar delegația cuprindea șaizeci
de oameni. Douãzeci și patru dintre ei proveneau din familii nobile. Trei
dintre cei douãzeci și patru au fost concomitent cãpetenii ale Najran-ului.
Primul a fost prințul ‘Abdul Masih, zis "Al-‘Aqib", care se ocupa de afaceriguvernamentale. Al doilea era Al-Aiham sau ăarhabil, zis "As-Saiiid"
(Stãpânul), și se ocupa de problemele politice și de educație. Abu Haritsa
bin ‘Alqama era al treilea. El era episcop și în sarcina lui se aflaucãlãuzirea spiritualã și toate problemele religioase.
Când a sosit în Medina, grupul de delegați s-a întâlnit cu Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Ei au schimbat opinii cu el,
dar, când el i-a chemat la islam și le-a recitat din Coran, ei au refuzat.
L-au întrebat care era pãrerea lui despre Isus – Pacea sã fie cu el!, însã elnu le-a rãspuns imediat și abia dupã o zi întreagã i-a fost revelat urmãtorul
verset din Coran:
“Înaintea lui Allah, Isus este asemenea lui Adam, pe care El l-a fãcut
din lut și apoi i-a zis lui “Fii” și el a fost.
Adevãrul vine de la Domnul tãu și nu va fi dintre aceia care se
îndoiesc!
Acelora care se ceartã cu tine [o, Muhammed], în privința lui [Isus],
dupã știința pe care ai primit-o, spune-le: “Veniți, sã-i chemãm pe fiii noștri
și pe fiii voștri, pe muierile noastre și pe muierile voastre, pe noi înșine șipe voi înșivã, apoi sã ne rugãm și sã chemãm blestemul lui Allah asupra
celor ce mint!”. [3:59-61]
Când s-a luminat de ziuã, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l bine-
[1] Fath Al-Bari, 8/94.

412BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
cuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a recitat versetul care-i fusese revelat,
explicându-le cum este vãzut Isus în Coran. El i-a lãsat o zi întreagã sã sesfãtuiascã și sã se mai gândeascã. A doua zi dimineața, deoarece ei încã
refuzau sã admitã Cuvintele lui Allah despre Isus sau sã îmbrãțișeze
islamul, Profetul a sugerat sã se facã Al-Mubahala, adicã fiecare gruparesã-L implore pe Allah sã trimitã Blestemul Sãu asupra celui care nu spunea
adevãrul. Dupã ce a sugerat aceasta, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – a ieșit în fațã, înfãșurându-i pe nepoții lui, Al-Hasan șiAl-Husain, cu veșmântul sãu, în vreme ce fiica lui, Fatima, îi urma în spate.
Vãzând cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – nu glumea
și se pregãtea sã-i înfrunte cu fermitate, ei s-au retras și au început sã seconsulte. Al-‘Aqib și As-Saiiid (Stãpânul) discutau: “Nu vom implora, fiindcã,
jur pe Allah, dacã el este într-adevãr un Profet și schimbã blesteme cu noi,
nu vom mai prospera niciodatã. Prin urmare, nu vom supraviețui nici noi, niciurmașii noștrii, nici animalele noastre.” Pânã la urmã s-au hotãrât sã se
întoarcã la judecata Mesagerului lui Allah asupra cauzei lor. Ei au venit la
el și au zis: “Îți dãm ceea ce ai cerut.” Atunci Mesagerul lui Allah – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a recunoscut acel acord și le-a
poruncit sã plãteascã tributul (Al-Jizia) și a fãcut pace cu ei, în schimbul a
douã mii de veșminte, o mie urmând a fi livrate în luna Regeb, iar celelalte
în luna Safar. Pentru fiecare veșmânt ei aveau sã plãteascã o uncie de aur.
În schimb, primeau legãmântul lui Allah și al Mesagerului Sãu. El a fãcutcu ei o convenție prin care le îngãduia sã-și practice liber obiceiurilereligioase. Ei au cerut Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – sã numeascã un om de încredere care sã primeascã banii lacare se înțeleseserã în schimbul protecției și el le-a trimis un om, pe Abu‘Ubaida bin Al-Jarra.
Când islamul a început sã se rãspândeascã în Najran, firește, ei n-au
mai fost nevoiți sã plãteascã tributul pe care de obicei îl plãteau doar ceicare nu erau musulmani. În orice caz, se spune cã, îndatã ce au ajuns laNajran, Al-Aqib și As-Saiiid au aderat la islam. Se mai spune cã Profetul- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a trimis la ei și pe ‘Alipentru colectarea daniei și a tributului de la musulmani.
[1]
13. Delegația neamului Hanifa. Aceasta a sosit în Medina, în anul
[1] Fath Al-Bari, 8/94,95; Zad Al-Ma’ad, 3/38-40.
[2] Fath Al-Bari, 8/87.

413BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
9 d.H. Erau 17 la numãr și între ei se afla și Musailima[2] bin Thumama bin
Kabir bin Habeds bin Al-Harith, "Învãțãtorul Mincinoșilor", din neamul Hanifa.Grupul de delegați a fost gãzduit în casa unui "ajutor". Ei au venit la Profet- Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și și-au declarat religiaislamicã. În ceea ce-l privește pe Musailima "Mincinosul", nu se știe cuexactitate când a aderat la islam. Existã mai multe versiuni referitoare laacest lucru, dar toate aratã limpede cã Musailima se manifesta prinlãudãroșenie și înfumurare și avea speranța cã va deveni conducãtorultuturor musulmanilor.
La început, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a încercat sã se înțeleagã cu el, l-a tratat cu amabilitate și milostenie, darnu a ajuns la nici un rezultat. Mesagerul lui Allah a simțit rãutatea dinsufletul lui și a recunoscut cã el era unul dintre cei trei ticãloși pe care-ivãzuse în vis.
Profetul visase deja cã îi fuseserã dãruite comorile pãmântului. Mâna
lui a pipãit douã brãțãri de aur care l-au neliniștit și l-au îngrijorat foartemult. El a fost învãțat de inspirație sã sufle peste ele ca sã le alunge, afãcut așa și ele au dispãrut. Brãțãrile au fost interpretate a fi doi mincinoșicare se vor ivi dupã moartea lui Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze șisã-l miluiascã! Prin urmare, când Musailima s-a manifestat în felul acela șia arãtat dezaprobare, Profetul și-a dat seama cã el ar putea fi unul dintre
cei doi mincinoși. Oricum, Musailima a spus: “Dacã Muhammed m-ar numi
succesorul lui, aș deveni musulman.” Mai târziu, Mesagerul lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a venit la el, ținând o bucatã de
frunzã de palmier în mânã și era însoțit de oratorul sãu, Thabit bin Qais binăammas. El se afla cu câțiva prieteni. Profetul a vorbit cu el, dar Musailimai-a spus: “Dacã accepți sã transferi totul pe numele meu, dupã moartea ta,nu-ți voi sta în cale." Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – a rãspuns: “Nici dacã mi-ai cere sã-ți dau bucata asta defrunzã de palmier, nu ți-aș da-o. Ești blestemat. Chiar dacã te-ai cãi și aiînceta sã faci lucrurile pe care le faci, Allah a hotãrât ca tu sã fii o victimã.Pe Allah, jur cã te vãd acum exact în starea care mi-a fost dezvãluitã.Iatã-l pe Thabit! De la el vei auzi care este rãspunsul meu.” Apoi s-aîndepãrtat.
[1]
Pânã la urmã, prezicerile Profetului despre Musailima s-au adeverit.
Când Musailima s-a întors la Yamama, s-a tot gândit cum sã facã sã devinã
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/627,628; Fath Al-Bari, 8/87-93.

414BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
asociatul Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! A ajuns cu
visul și gândul pânã acolo încât a pretins cã el însuși era un Profet. Pentrua-și confirma profeția, a început sã rosteascã propoziții rimate. El spuneacã nu era pãcat sã bei vin sau sã comiți adulter. Totuși, mãrturisea cãMesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era unProfet adevãrat. Oamenii lui care erau fascinați de ceea ce le îngãduia el sãfacã l-au urmat și au încheiat înțelegeri cu el. El a devenit atât de cunoscutprintre ai sãi, încât l-au numit "binefãcãtorul din Yamama". Musailima i-ascris urmãtoarele Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã!: “Am aceeași poziție ca a ta, astfel cã eu voi avea o jumãtate,iar quraișii vor avea cealaltã jumãtate din afacerile oamenilor.” Mesagerul luiAllah a scris o scrisoare în care spunea:
“…al lui Allah este pãmântul și El îl dã moștenire cui voiește dintre
robii Sãi. Iar sfârșitul [fericit] este al celor care au fricã.” [7:128]
[1]
Ibn Mas’ud relatezã: "Când cei doi trimiși ai lui Musailima – Ibn
An-Nauaha și Ibn Athal – au venit la Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã!, el i-a întrebat: “Mãrturisiți cã eu suntMesagerul lui Allah?” Rãspunsul lor a fost: “Mãrturisim cã Musailima esteMesagerul lui Allah.” Profetul a spus: “Eu cred în Allah și în Mesagerul Sãu
și dacã m-aș fi gândit vreodatã sã ucid un sol, v-aș fi ucis pe amândoi.”
[2]
Anul 10 d.H. este cel în care Musailima a început sã pretindã cã
este profet. El a fost însã ucis de cãtre Uahși, ucigașul lui Hamza, în
rãzboiul Yamama din timpul lui Abu Bakr As-Siddiq, în luna Rabi’ Al-Auual,anul 12 d.H.
A doua persoanã care a pretins a fi profet a fost Al-Asuad Al-‘Ansi,
care se afla în Yemen. El a fost ucis de Fairuz. Capul lui a fost tãiat cu ozi și o noapte înainte de moartea Profetului. Astfel, când au venit delegații,
el le-a dat vestea pe care o aflase prin revelație divinã. ătirea morții lui i-a
parvenit din Yemen lui Abu Bakr
[3]
14. Delegația din neamul ‘Amir bin Sa’sa’a. În grupul de delegați
se aflau ‘Amir bin At-Tufail – dușmanul lui Allah, Arbad bin Qais – fratele
din partea mamei al lui Labid, Khalid bin Ja’far și Jabbar bin Aslam. Toțierau cãpetenii satanice ale poporului lor. ‘Amir și Arbad au plãnuit sã-l
omoare pe Profet. Când grupul de delegați a ajuns, ‘Amir a început sã-l ținã
[1] Zad Al-Ma’ad, 3/31,32.
[2] Mișkat At-Masabih, 2/347.[3] Fath Al-Bari, 8/93.

415BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
de vorbã pe Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, în vreme ce
Arbad s-a întors într-o parte, încercând sã-și scoatã sabia din teacã.
A reușit sã o scoatã parțial, dar Allah i-a înțepenit mâna și el nu a mai fost
în stare sã o tragã afarã din teacã pânã la capãt. Atunci, Profetul – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a invocat pe Allah împotriva lor, iar
Allah l-a apãrat pe Mesagerul Sãu. Apoi, când s-au întors spre casã, Allah
i-a trãznit pe Arbad și pe cãmila lui și ei au ars. ‘Amir s-a adãpostit în casa
unei femei care era din neamul Salul și a cãzut la pat din cauza inflamãriiunor ganglioni. Pânã la urmã a murit, în vremea ce spunea: “Ce am ajuns?
Am o umflãturã cât o cãmilã. ăi iatã cã mor în casa unei femei din neamul
Salul.”
În "Sahih Al-Bukhari" se relateazã cã ‘Amir a venit la Profet – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și i-a zis: “Îți ofer posibilitatea sã
alegi între trei variante: tu îi vei conduce pe beduini, iar eu pe cei din sate;eu voi fi moștenitorul tãu; voi veni peste poporul tãu cu douã mii de cãmile:
o mie de femele și cealaltã mie de masculi.”
Mai târziu, el a fost lovit de boalã, în casa unei femei. ăi atunci a
spus: “Cum! Am o umflãturã asemenea unei cãmile și iatã-mã în casa unei
femei din neamul cutare și cutare. Aduceți-mi calul meu!” El a încãlecat,
dar a murit în șa.
15. Delegația Tujib. A venit la Medina, aducând cu ei surplusul
milosteniilor (Sadaqat) adunate de poporul lor, adicã tot ce le mai rãmãsese
dupã ce împãrțiserã milostenii sãracilor. Erau treisprezece oameni. Au pusîntrebãri despre Coran și Sunna (Tradiția Profetului) ca sã poatã învãța din
ele. Au cerut anumite lucruri de la Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!, iar el a fãcut jurãminte fațã de ei. Nu au mai rãmas mult șiatunci când Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
– le-a recunoscut cererile și le-a îngãduit sã plece, ei au trimis la el un
bãiat, pe care-l lãsaserã cu bunurile lor. Tânãrul i-a spus Profetului – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!: “Jur pe Allah, cã mi-am pãrãsit
cãminul (sã vin la Medina) cu gândul ca tu sã-l implori pe Allah Cel
Atotputernic sã mã ierte și sã aibã milã de mine și sã facã din inima meaun izvor de bucurie și mulțumire.” Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a implorat pe Allah sã-i dãruiascã tot ce
a cerut.

416BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
De atunci încolo, el a devenit omul cel mai fericit. În "Ar-Riddah"
(Timpul Apostaziei), el a rezistat ca musulman și a atras atenția poporuluisãu, reamintind de Allah și a continuat sã le propovãduiascã pânã ce s-au
întãrit și au revenit la Credințã. Grupul de delegați l-a întâlnit din nou pe
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – la “Pelerinajul de adio”,în anul 10 d.H.
16. Delegația Tai’. Unul din grupul acela de delegați care s-a întâlnit
cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost ZaidAl-Khair. Ei au stat de vorbã cu Profetul, care i-a îndemnat sã îmbrãțișeze
islamul. Ei au acceptat și au devenit buni musulmani. Despre Zaid,
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus:“Arabii nu s-au priceput niciodatã sã cântãreascã oamenii. Niciodatã nu am
auzit de la ei adevãrul despre virtuțiile unui om. Când vãd omul cã este
preocupat, îmi dau seama cã l-au supraestimat, mai puțin pe Zaid Al-Khair,pe care, de cum l-am întâlnit, am știut cã l-au subapreciat.” Apoi l-a numit
"Zaid Al-Khair" ("Zaid generosul").
Delegațiile au venit în Medina, rând pe rând, în anii 9 și 10 d.H.
Biografii au notat câteva dintre delegațiile din Yemen. Printre acestea erau
tribul Azd, neamul Sa’d Hadhim din Quda’a, neamul ‘Amir bin Qais, neamul
Asad, Bahra’, Khaulan, Muharib, neamul Al-Harith bin Ka’b, Ghamid, neamulAl-Muntafiq, Salaman, neamul ‘Abs, Muzaina, Murad, Zabid, Kinda, Zi
Murra, Ghassan, neamul ‘Aiș și Nakh’ care a fost și cel din urmã grup de
delegați. Delegația Nakh’ era compusã din douã sute de oameni și a sositla mijlocul lunii Muharram, în anul 11 d.H. Majoritatea acestor grupuri de
delegați au sosit în anii 9 și 10 d.H., iar unii dintre ei și-au amânat venirea
pânã în anul 11 d.H.
Succesiunea acestor delegații a indicat nivelul înalt pe care l-a atins
Chemarea islamicã și, totodatã, influența și dominația acesteia în zone
întregi din Arabia. Arabii priveau Medina cu atâta considerație și respect,încât nu au putut face altfel, decât sã se predea și sã i se supunã. Medina
devenise cartierul general al întregii Arabii, fiind, deci, imposibil de ignorat.
Nu putem spune cã toți beduinii erau cuprinși sau încântați de aceastãreligie. Printre arabi, existau o mulțime de beduini cu inima de piatrã care
deveniserã musulmani doar pentru cã șeful lor fãcuse astfel. Sufletele lor
nu erau încã sfințite. Tendința de cotropire era adânc înrãdãcinatã în firealor și învãțãturile islamului nu se cristalizaserã încã bine în sufletul lor.

417BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Referitor la unii dintre ei, Coranul spune:
“Beduinii sunt mult mai împietriți în necredința și în fãțãrnicia lor și
mai îndrituiți sã nu cunoascã preceptele pe care Allah le-a revelat
Trimisului Sãu. Iar Allah este Atoateștiutor și Înțelept.
Printre beduini sunt unii care iau ceea ce cheltuiesc [ca milostenie
sau pentru rãzboi] ca o datorie apãsãtoare și pândesc sã se abatã asupra
voastrã nenorocirile. Nenorocirea sã cadã asupra lor! Allah este Cel care
Aude Totul și Atoateștiutor”. [9:97,98]
Pe alții, Coranul i-a lãudat, spunând:“Dar printre beduini sunt și alții care cred în Allah și în Ziua de Apoi
și iau ceea ce cheltuiesc drept [mijloc pentru] apropiere de Allah și [de
[1] Muhadarat Tarih Al-Umah Al-Islamiiah, 1/144; Sahih Al-Bukhari, 2/13, 2/626-
630; Ibn Hișam, 2/501-503, 510-514, 560-561; Zad Al Ma’ad, 3/26-60; Fath Al-Bari, 8/83-103; Rahmat-al-lil’alamin, 1/184-217.

418BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
obținere a] rugãciunilor Trimisului. Acesta este într-adevãr [un mijloc de]
apropiere [de Allah] pentru ei, iar Allah îi va primi sub îndurarea Lui, cãciAllah este Iertãtor și Îndurãtor”. [9:99]
Aceia dintre ei care au fost prezenți la Mekka, Medina și Thaqif,
precum și în multe alte regiuni din Yemen și Bahrain erau diferiți, fiindcãislamul era bine înrãdãcinat în inimile lor. Câțiva dintre ei au fost oameni de
seamã, prieteni adevãrați și învãțãtori ai musulmanilor.
[1]
SUCCESUL ăI IMPACTUL CHEMÃRII
Înainte de a merge mai departe și de a medita la ultimele zile ale
vieții Mesagerului lui Allah, ar trebui sã aruncãm o privire rapidã la muncauriașã pe care a depus-o și care l-a caracterizat. Tocmai aceastã trãsãturã
l-a fãcut sã-i depãșeascã pe toți ceilalți profeți și mesageri și i-a conferit
atâta mãreție încât Allah l-a ridicat în fruntea celor dintâi și a celor de peurmã. El a fost chemat :
“O, tu, cel învãluit [în straiele tale]!
Scoalã-te noaptea [pentru Rugãciune], afarã de puțin [timp]” [73:1,2]
ăi cãruia i s-a spus:
“O, tu cel acoperit!
Ridicã-te și îndeamnã!” [74:1,2]
Așa cã el s-a ridicat și a rãmas astfel mai bine de douãzeci de ani,
timp în care și-a asumat responsabilitatea de a purta pe umeri povara
marilor speranțe, pentru binele întregii omeniri, al Credinței și al lupteipentru cauza lui Allah (Jihad).
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a preluat povara muncii și a luptelor pe calea lui Allah, în numele omeniriicare pe atunci era înecatã în iluziile perioadei preislamice și în adorarea
idolilor ei. Încãrcat de greutãți pãmântești, el a inițiat o altã bãtãlie, într-un
alt domeniu, sau, mai degrabã, bãtãlii succesive împotriva dușmanilorChemãrii lui Allah și a celor care complotau împotriva islamului. A fost o
luptã cu cei care complotau împotriva credincioșilor și a celor care cultivau
cu atâta grijã credința, care era precum o plantã cu rãdãcina firavã, caremai apoi s-a dezvoltat, și-a înfipt rãdãcinile în pãmânt, și-a întins ramurile

419BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
spre cer, rãsãrind astfel și pe alte pãmânturi. Nici n-au sfârșit bine luptele
în Peninsula Arabã și bizantinii au început pregãtirile pentru a distrugeaceastã națiune de la granițele nordice.
Prima bãtãlie, cea a sufletului, nu era încã terminatã. A fost de fapt o
luptã continuã împotriva poftelor lui Satan, care se credea conducãtorul ei,și nu a pierdut nici o clipã fãrã sã își exercite activitatea în adâncul
conștinței omului. Pe de altã parte, Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – supraveghea chemarea la religia lui Allah și lupta asiduupe toate câmpurile în ciuda împrejurãrilor dificile și a faptului cã lumea
complota împotriva lui. El și-a continuat misiunea cu eficiențã, înconjurat de
credincioși care cãutau pacea, printr-o strãdanie neîncetatã și o marerãbdare.
Mai bine de douãzeci de ani, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a concentrat atenția doar spre acestelupte, lãsând la o parte toate celelalte activitãți care ar fi putut sã-l ținã
departe de țelul sãu nobil. A continuat sã lupte pânã când credința islamicã
s-a impus pe o scarã atât de largã, încât a uimit o mulțime de oameni.
În cele din urmã, Chemarea islamicã s-a rãspândit în toatã Arabia și
a îndepãrtat toate rãmãșițele preislamice de la orizontul peninsulei. Mințile
bolnave s-au însãnãtoșit prin islam. Ei nu numai cã s-au eliberat deidolatrie, ci au și distrus idolii. Oamenii au început sã strige: “Nu existã alt
zeu în afarã de Allah!” Chemãrile la rugãciune se auzeau de cinci ori pe zi,
propagându-se în spațiu și spãrgând tãcerea deșertului mort, reînsuflețindastfel viața, prin noua credințã. Cei care recitau și învãțau pe de rost
Coranul au pornit spre nord și sud, recitând versete și transmițând mai
departe poruncile lui Allah.
Triburile destrãmate s-au reunit și oamenii mergeau de la unii la alții
sã îl slãveascã pe Allah. Nu mai existau nici asupritori și nici asupriți, nici
stãpâni și nici sclavi și nici oameni datori altora. Toți oamenii erau slujitoriilui Allah. Erau frați iubiți care ascultau de poruncile lui Allah, cãci numai
datoritã Lui se eliberaserã de mândrie și spirit de lãudãroșenie: “Un arab nu
este mai bun decât unul care nu este arab, dupã cum nici unul care nueste arab nu este mai bun decât un arab și un om cu pielea roșie nu este
mai bun decât unul cu pielea neagrã, decât prin credințã. Oamenii vin toți
din Adam și Adam a fost creat din țãrânã.”
Mulțumitã chemãrii islamice, unitatea lumii arabe a devenit o realitate

420BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
și așa a fost cazul și cu unitatea umanitãții și justiția socialã, în ceea ce
privește problemele lor pãmântești și cerești. Cursul evenimentelor seschimbase, trãsãturile suprafeței pãmântului și linia întortochiatã a istoriei
se neteziserã și cugetul se îndreptase.
Spiritul și conștiința coruptã a oamenilor, valorile și mãsurile
distorsionate din perioada preislamicã copleșiserã pe atunci întreaga lume.
Predominau sclavia, nedreptatea, luxul, extravaganța, adulterul, deprimarea,
necredința, abaterea de la calea cea dreaptã și întunericul. Toate acesteaerau fapte împlinite, în ciuda existenței religiilor cerești. Învãțãturile acestora
slãbiserã și își pierduserã influența asupra sufletelor oamenilor, devenind
doar ritualuri și tradiții fãrã viațã.
Când aceastã Chemare și-a împlinit rolul în viața omului, spiritul
omenesc s-a eliberat de superstiții, iluzii, sclavie, corupție și slãvirea
omului de cãtre om. Islamul a curãțat societatea omeneascã de mizerie,descompunere, nedreptate și tiranie. Diferențele sociale au fost anulate, iar
dictatura clerului sau guvernatorilor a dispãrut. Islamul a pregãtit o lume
[1] Madha Khasira Al-Alam bin Inhitalil-Muslimun, p.14.

421BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
construitã pe fundații curate și solide. Adevãrul, credința, demnitatea,
dezvoltarea și îmbunãtãțirea mijloacelor de trai, precum și apãrareadrepturilor omului sunt trãsãturi care au stat la baza construirii statului
islamic.
[1]
Datoritã acestor schimbãri, Arabia a avut parte de o revigorare
binecuvântatã și inegalabilã. Niciodatã în istoria acestui pãmânt nu s-a
înregistrat atâta credințã, pioșenie și strãlucire ca în acele zile deosebite.
PELERINAJUL DE ADIO
Odatã cu îndeplinirea misiunii lui, adicã a rãspândirii islamului și a
construirii unei noi societãți pe principiul: "Nu existã alt zeu în afarã de
Allah", în inima Profetului s-a auzit o nouã chemare, care-i spunea cãșederea lui pe acest pãmânt se apropia de sfârșit. Aceasta a reieșit clar
din discuția lui cu Mu’ad pe care el îl trimise în Yemen, în anul 10 d.H.
“O, Mu’ad! S-ar putea sã nu mã mai vezi dupã scurgerea acestui an. S-arputea sã treci chiar pe lângã aceastã moschee a mea și pe lângã
mormântul meu.” La auzul acestor vorbe, Mu’ad a plâns de teamã cã se va
despãrți de Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Allah a fost atât de generos încât a îngãduit Profetului – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – sã vadã roadele Chemãrii sale, de dragul
cãreia suferise tot felul de necazuri mai bine de douãzeci de ani. Acei anise scurseserã activ. Profetul își petrecea ultimele zile, întâlnindu-se la
periferia Mekkãi cu membrii triburilor și reprezentanții lor care se sfãtuiau cu
el și învãțau regulile și legislația islamicã de la acesta. În schimb, el insistaasupra mãrturiei lor cã le conferise încredere, le comunicase Mesajul și îi
sfãtuise pe oameni.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a
anunțat intenția de a porni într-o cãlãtorie binecuvântatã de pelerinaj. La
Medina, toți cãutau cãlãuzirea și îndrumarea Mesagerului lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – în pelerinaj.
[1] În ultima sâmbãtã a
lunii Zul-qi'de, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a
[1] Sahih Muslim, 2/394.
[2] Fath Al-Bari, 8/104
[3] Unitate de rugãciune.[4] Sahih Al-Bukhari, 1/207

422BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
început pregãtirile de plecare.[2] ăi-a pieptãnat pãrul, s-a parfumat, și-a pus
veșmintele, și-a înșeuat cãmila și în cursul dupã-amiezii a pornit. A sosit la
Zul-Hulaifa înainte de rugãciunea de dupã-amiazã. El a fãcut douã Raka’h[3]
și și-a petrecut noaptea acolo. Dimineața a spus tovarãșilor sãi: “Un
vestitor, trimis de Domnul meu, a venit la mine în noaptea asta și mi-a
spus: "Roagã-te în aceastã vale binecuvântatã și spune: "Vreau sã fac
Umra în cadrul pelerinajului.”[4]
Înainte de rugãciunea de prânz, el s-a îmbãiat pentru Ihram (stare de
consacrare ritualã) și ‘A’ișa i-a parfumat cu mâna ei atât trupul, cât și
capul cu o plantã numitã Zarira și un parfum ce conținea mosc. Stratul grosși lipicios de parfum se putea vedea printre șuvițele de pãr și în barbã, dar
el nu l-a șters. ăi-a înfãșurat șalele și și-a pus veșmântul. A fãcut apoi
rugãciunea de prânz scurtatã, numai douã Raka’. ăi-a mãrturisit intenția dea face pelerinaj asociat cu ‘Umra, la locul sãu de rugãciune, apoi a
încãlecat pe cãmila sa, ‘Al Qasua’, mãrturisind: "Nu existã alt zeu în afarã
de Allah.", iar când a pornit spre deșert, el a slãvit Numele lui Allah.
Profetul și-a continuat cãlãtoria pânã când a ajuns în apropiere de
Mekka. A petrecut noaptea la Zi Tuua și a intrat în Mekka dupã ce a fãcut
rugãciunea de dimineațã. A fãcut baie în dimineața de duminicã, în data depatru Zul-Hijje, anul 10 d.H. A petrecut pe drum opt zile, care însemnau un
timp mediu de cãlãtorie. De îndatã ce a intrat în Moscheea Al-Haram, el a
înconjurat Al-Ka'ba de șapte ori și a fãcut drumul (Sa’i) între As-Safa șiAl-Marua tot de șapte ori. Nu terminase încã Ihram-ul (starea de consacrare
ritualã), fiindcã asociase (Qiran, ‘Umra și Al-Hajj). El a luat apoi animalele
de sacrificiu pentru a le sacrifica și și-a așezat tabãra pe o înãlțime dinMekka, Al-Hajun. În ceea ce privește ocolul fãcut de șapte ori în jurul Al-
Ka'ba, el l-a fãcut doar pe acela de pelerinaj (Al-Hajj).
Aceia dintre însoțitorii lui care nu aveau cu ei animale de sacrificiu au
primit poruncã sã facã Ihram în ‘Umra, sã înconjure Al-Ka'ba și sã facã
plimbarea ritualã între As-Safa și Al-Marua. Dupã aceea, se puteau elibera
de Ihram. Totuși, ei au șovãit sã facã tot ce li se spusese. De aceea,Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus:
“Dacã aș fi știut dinainte ce am aflat dupã aceea, nu aș fi adus animalele
de sacrificiu și dacã nu aveam aceste animale aș fi întrerupt Ihram-ul.” Cândau auzit aceste cuvinte, tovarãșii sãi s-au supus poruncilor sale.
În a opta zi de Zul-Hijje, adicã Ziua de Taruiia, el a plecat spre Mina,

423BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
unde a fãcut rugãciunile de prânz, de dupã-amiazã, de apus, de searã și de
dimineațã, în total, cinci rugãciuni. Apoi a rãmas acolo pânã ce a rãsãritsoarele și, dupã aceea, a mers mai departe, pânã a ajuns la ‘Arafa, unde
se afla un cort ridicat pentru el, la Namira. El a șezut în cort pânã dupã
miezul nopții, apoi a poruncit sã i se pregãteascã și cãmila sa, ‘Al-Qasua’.Au înșeuat-o și au pregãtit-o și atunci el a coborât în vale unde îl așteptau
o sutã douãzeci și patru de mii de oameni care s-au adunat în jurul lui.
Atunci, s-a ridicat în picioare și a ținut urmãtoarea cuvântare:
“O, oameni, ascultați vorbele mele. Nu știu dacã mã voi mai întâlni
vreodatã în locul acesta dupã scurgerea acestui an.
[1] Este mare pãcat sã
vãrsați sângele semenilor voștri sau sã capturați averile semenilor voștri pecale necinstitã. Aceste lucruri constituie un mare pãcat, sunt interzise și
nu trebuie încãlcate, fiind sfinte, așa cum este și aceastã zi, din aceastã
lunã, petrecute în acest oraș sfânt, Mekka.
Aveți grijã! Toate obiceiurile pãgâne și ignoranța se aflã acum sub
picioarele mele. Este interzisã rãzbunarea prin sânge a Zilelor Ignoranței
(perioada preislamicã).
Prima cerere de sânge pe care o anulez este aceea a lui Ibn Rabi’a
bin Haris care a fost crescut în tribul lui Sa’d și pe care Hudhail l-a ucis.
Este interzisã camãta și încep prin anularea dobânzii pe care ‘Abbas bin‘Abdul Muttalib trebuie sã o primeascã. Adevãrat, ea este anulatã în
întregime.
O, oameni! Aveți fricã de Allah în ceea ce privește femeile. Cu
adevãrat, voi le-ați luat prin grija lui Allah și vi le-ați fãcut legiuite prin
Cuvintele lui Allah! Ele au obligația sã-și onoreze drepturile conjugale și sã
nu facã lucruri necuviincioase, dar, dacã totuși fac, atunci aveți dreptul sã lepedepsiți, dar nu cu severitate. Voi însã aveți obligația de a le asigura
condiții bune de trai – adicã hranã și îmbrãcãminte corespunzãtoare.
Cu adevãrat, v-am lãsat vouã Cartea lui Allah și tradițiile Mesagerului
Sãu. Dacã le veți respecta, n-o sã vã rãtãciți niciodatã.
[2]
O, oameni, eu nu voi fi urmat de nici un Profet și voi nu veți fi urmați
de nici un popor. Vã sfãtuiesc așadar sã-l slãviți pe Domnul vostru, sãfaceți cele cinci rugãciuni, sã postiți în luna Ramadan și sã dați cu
[1] Ibn Hișam, 2/603
[2] Sahih Muslim, 1/397.
[3] Rahmat-al-lil’alamin, 1/263[4] Sahih Muslim, 1/397.

424BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
bunãvoințã dania din avutul vostru. Sã faceți pelerinajul la Casa Sfântã a
Domnului vostru și sã-i ascultați pe conducãtorii voștri și atunci veți primidrept rãsplatã intrarea în Paradisul Domnului vostru.”
[3]
Apoi a întrebat: "ăi dacã ați fi întrebați despre mine, ce ați
rãspunde?" Ei au zis: “Mãrturisim cã tu ai transmis mesajul și ți-ai împlinitMisiunea.”
Atunci el și-a ridicat degetul arãtãtor spre cer și apoi l-a îndreptat în
jos cãtre oameni, spunând: “O, Allah! Fii martor.”
[4] A repetat acest lucru de
trei ori.
Cel care a repetat la ‘Arafat cu glas tare afirmațiile Profetului – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fost Rabi’a bin Omaiia binKhalaf.
[1]
De îndatã ce Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
și-a încheiat cuvântarea, i-a fost revelat urmãtorul verset din Coran:
“…În ziua aceasta am desãvârșit religia voastrã și am împlinit harul
Meu asupra voastrã și am încuviințat Islamul ca religie pentru voi!…” [5:3]
Când a auzit acest verset, ‘Omar a plâns. “Ce te face sã plângi?”, a
fost întrebat. El a rãspuns: “Nimic nu urmeazã perfecțiunii, ci numai
imperfecțiunea.”[2]
Bilal a chemat la rugãciune dupã cuvântare și apoi a fãcut a doua
chemare. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a fãcut
separat rugãciunea de prânz și cea de dupã-amiazã, fãrã alte rugãciuni între
ele. Dupã aceea, a încãlecat pe cãmilã, s-a apropiat de locul de veghe, și-aîndreptat fața spre Al-Qibla și a rãmas în picioare pânã la apusul soarelui,
când culoarea aurie a cerului s-a schimbat puțin și soarele a apus. Profetul
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a luat pe Osama cu el pecãmila sa și au mers mai departe la Muzdalifa, unde au fãcut rugãciunile
de apus și de searã. Apoi s-a întins pânã la vremea rugãciunii de
dimineațã. El a fãcut o chemare și pe cea de-a doua a fãcut-o aproape deivirea zorilor, dupã care a încãlecat pe Al-Qasua’ și s-a îndreptat cãtre
Al-Maș’ar Al-Haram. S-a întors cu fața spre Al-Qibla și a început sã se
roage: “Allah este Cel Mai Puternic. Nu existã alt dumnezeu în afarã deAllah.” A rãmas acolo pânã s-a luminat de ziuã și înainte ca soarele sã urce
pe cer, și-a croit drum spre Mina. A mers puțin și apoi a apucat pe calea
[1] Ibn Hișam, 2/605.
[2] Rahmat-al-lil’alamin, 1/265.

425BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ce ducea la marele Jamra unde s-a oprit și a aruncat șapte pietre spre el,
spunând de fiecare datã: “Allah este Cel Mai Puternic!” Erau pietricelearuncate din fundul vãii. Apoi a pornit spre locul de sacrificiu, unde a
sacrificat cu mâinile lui șaizeci și trei de cãmile și i-a cerut lui ‘Ali sã le
sacrifice pe celelalte treizeci și șapte, în total o sutã. El l-a lãsat pe Ali sãparticipe alãturi de el la sacrificarea animalelor. S-a dat poruncã sã fie fiartã
câte o bucãțicã de carne de la fiecare animal sacrificat, din care au mâncat
amândoi și au bãut supa. Dupã aceasta, Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a urcat pe cãmilã și s-a întors la Casa
Sfântã din Mekka, unde a fãcut rugãciunea de prânz și acolo a dat peste fiii
lui ‘Abdul Muttalib, care aduceau oamenilor apã de bãut de la fântânaZamzam. ”Scoateți apã, fii ai lui Abdul Muttalib. Aș scoate și eu cu voi
dacã nu mi-ar fi teamã cã oameni își vor aroga aceastã onoare dupã mine.”
Ei i-au oferit o cãldare cu apã și el a bãut pe sãturate.
[1]
În a zecea zi a lunii Zul-Hijje, în ziua Sacrificiului, Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ținut o altã cuvântare. Aceasta se
întâmpla la orele dimineții, iar el era cãlare pe un cal cenușiu. Ali acomunicat cuvintele sale oamenilor care stãteau în picioare sau ședeau.
[2]
El a repetat câteva dintre afirmațiile pe care le fãcuse cu o zi înainte.
Cei doi șeici, Bukhari și Muslim, l-au citat pe Abu Bakra, care a zis:
"Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a ținut o cuvântare în
ziua sacrificãrii și a spus: “Timpul de acum se aseamãnã celui în care
Allah a creat cerurile și pãmântul. Un an are douãsprezece luni dintre carepatru sunt luni sfinte (Hurum)."
[3]
“În ce lunã suntem acum?", a întrebat el. Noi am spus: "Allah și
Mesagerul Sãu știu cel mai bine." El a tãcut o vreme și noi am crezut cã ova numi într-un mod diferit. “Nu este Zul-Hijje?", a întrebat el mirat. “Ba da!
Este.”, am zis noi. Apoi el a întrebat: “Cum se numește orașul acesta?” Noi
am rãspuns: “Allah și Mesagerul Sãu știu cel mai bine.” El a tãcut din nouo vreme și noi am crezut cã îi va pune alt nume. “Nu este "Al-Balda"
[Mekka]?", a întrebat el. “Ba da, așa este.”, am rãspuns noi. Atunci el a
întrebat iarãși: “În ce zi suntem astãzi?” Noi am rãspuns: “Allah și
[1] Sahih Muslim, 1/397-400.
[2] Abu Da’ud, 1/270.
[3] Hurum – patru luni sfinte din calendarul islamic: trei consecutive:
Zul-qi'de, Zul-Hijje, Al-Muharram, și luna Regeb.

426BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Mesagerul Sãu știu cel mai bine.” El a rãmas tãcut un timp și a întrebat:
“Nu este ziua sacrificiului (An-Nahr’)?” “Ba da, așa este.”, am zis noi. Dupãasta, el a spus: “Sã nu vãrsați sânge, sã nu mâncați sau sã luați (cu forța)
hrana altuia și sã nu vã pãtați onoarea. Toate acestea sunt lucruri sacre.
Este un pãcat sã le violați sfințenia. Ele sunt la fel de sfinte ca aceastã zisfântã, din aceastã lunã sfântã, în acest oraș sfânt.”
“Veți fi înviați (dupã moarte), îl veți întâlni pe Domnul vostru și veți da
socotealã pentru faptele voastre. Prin urmare, sã nu vã rãtãciți de la calea
cea dreaptã și sã vã ucideți unul pe altul.” “Nu am predat eu Mesajul[Domnului meu]?” Ei au rãspuns: “Ba da, așa ai fãcut.” El a zis: “O, Allah!Fii martor! Îngãduie ca acela care este prezent sã-l transmitã celui carelipsește, fiindcã mulți dintre cei care vor primi Mesajul îl vor prețui mai multdecât cei de aici din adunare.”, a zis el.
[1]
Într-o altã versiune se povestește cã Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus în acea cuvântare: “Cel care seaflã în nenorocire, cu siguranțã, se va întrista. Așa cã nici unul dintre voi sãnu aducã nenorocirea peste capul copiilor sau al pãrinților lui. Satan însușiși-a pierdut pe deplin speranța cã va fi venerat în țara voastrã. Însã, atuncicând faceți fapte rele, pe care le considerați mici, deveniți supușii lui. Satanva fi mulțumit de aceste fapte.”
[2]
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a
petrecut zilele At-Tașriq (11,12 și 13 din luna Zul-Hijje) în Mina, timp în carea fãcut învãțãturile rituale ale pelerinajului, a fãcut rugãciuni cãtre Allah și așters toate urmele și trãsãturile politeismului.
În unele zile din At-Tașriq, el a mai ținut câteva cuvântãri. Într-o
versiune a lui Abu Da’ud, referitoare la Sira, fiica lui Nabhan, ea a zis:“Profetul a ținut o cuvântare, zicând: "Nu este aceasta ziua de mijloc aZilelor At-Tașriq.”
[3]
Discursul sãu din ziua aceea a fost asemãnãtor cu cel din ziua
An-Nahr și a fost ținut dupã revelarea "Capitolului An-Nasr".
În a doua zi de An-Nafr (plecarea), pe 13 Zul-Hijje, Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a pornit din Mina și s-a oprit într-unloc înalt de pe versantul unui munte, la neamul Kinana din Al-Abtah. ăi-apetrecut acolo tot restul zilei, dar și noaptea și a fãcut rugãciunile deamiazã, dupã-amiazã, apus și searã.
Apoi a dormit puțin, dupã care a încãlecat și a pornit spre Al-Ka'ba.
El a fãcut ocolul de adio, dupã care a poruncit însoțitorilor lui sã facã la fel.
Dupã împlinirea acestor ritualuri religioase, el s-a grãbit sã se
întoarcã în Medina cea curatã. A mers acolo nu sã caute odihnã, ci sã-șireia strãdania și lupta pe calea lui Allah.
[4][1] Sahih Al-Bukhari, 1/234.
[2] At-Tirmidhi, 2/38,135; Mișkat Al-Masabih, 1/234.
[3] Abu Da’ud, 1/269.
[4] Sahih Al-Bukhari, 1/631, 2/631; Ibn Hișam, 2/601-605; Zad Al-Ma’ad, 1/196,
218-220.

427BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ULTIMELE EXPEDIȚII
Mândria a determinat statul bizantin sã refuze musulmanilor dreptul
de a trãi. Aroganța bizantinilor i-a fãcut chiar sã-i ucidã pe aceia dintre
reprezentanții lor care au îmbrãțișat islamul. Uciderea lui Farua bin ‘AmrAl-Judhami, reprezentantul lor la Mu’an, a fost o dovadã a aroganței lor. Din
aceste motive, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a început sã mobilizeze o armatã uriașã în luna Safar anul 11d.H., în fruntea cãreia fusese numit Osama bin Zaid bin Haritha, cu porunca
de a lãsa caii musulmanilor sã calce în picioare pãmânturile ce se învecinau
cu Al-Balqa’ și Ad-Darum din Palestina. Intenția lui era de a-i teroriza pebizantini și de a insufla încrederea în inimile arabilor care se stabiliserã la
granițele cu aceștia. Celãlalt scop era de a transmite mesajul tuturor celor
de acolo, astfel încât nimeni sã nu aibã curajul sã spunã cã asuprireabisericii poate scãpa nepedepsitã și cã islamizarea este sinonimã cu frica
și vulnerabilitatea. Felul în care armata a fost condusã de Osama a fost
criticat, deoarece acesta era prea tânãr, iar oamenii au avut rețineri în a luaparte la expediția lui.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a
adresat oamenilor, astfel: “Nu-i de mirare cã nu sunteți de acord ca el sã fieconducãtorul vostru, din moment ce nu ați fost de acord nici cu tatãl lui,
care v-a condus. Dar, jur pe Allah, tatãl lui, care a fost unul dintre oamenii
cei mai dragi mie, a fost un conducãtor foarte eficient și acest fiu al lui esteunul dintre oamenii cei mai dragi mie, dupã tatãl lui.
[1]
Astfel, lumea a început sã-l simpatizeze pe Osama și s-au alãturat
armatei sale. Numãrul de voluntari din armata sa a fost atât de mare, încâta trebuit sã-și facã tabãrã în afara Medinei. Vestea îngrijorãtoare despre
boala Profetului a fãcut expediția sã zãboveascã din nou, pentru cã oamenii
voiau sã afle care era Voia lui Allah în legãturã cu Profetul Sãu – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã!
A fost voința lui Allah ca expediția lui Osama sã fie prima organizatã
în timpul califatului lui Abu Bakr.
[2]
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/612.
[2] Ibn Hișam, 2/560,606; Sahih Al-Bukhari, 2/612.

428BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
CÃLÃTORIA SPRE ALLAH PREAÎNALTUL
Semne de bun rãmas
Când Chemarea la islam s-a încheiat și noua credințã s-a instalat,
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a începutsã primeascã vești care anunțau plecarea sa. Afirmațiile și faptele saleindicau vãdit acest lucru:
1. În luna Ramadan a anului 10 d.H., el s-a izolat timp de douãzeci
de zile, spre deosebire de zece zile, cât stãtea înainte.
2. Îngerul Gavriil a repetat Coranul de douã ori împreunã cu el.3. Cuvintele sale de la pelerinajul de adio: “Nu știu dacã vã voi mai
vedea vreodatã în acest loc, dupã sfârșitul acestui an.”
4. Revelația "Capitolului An-Nasr" în mijlocul zilelor At-Tașriq. Când
i-a fost trimisã, el și-a dat seama cã se apropie despãrțirea și cã acestcapitol era un semn al morții sale apropiate.
5. În primele zile din luna Safar, anul 11 d.H., Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a plecat la Uhud și a fãcut o rugãciune de
bun rãmas pentru martiri. Era ca și cum și-ar fi luat adio de la cei morți șide la cei vii. A urcat apoi la amvon și s-a adresat oamenilor, spunând: “Suntmenit sã vã pregãtesc calea și sã fiu martor pentru voi. Pe Allah, mã uit la"Fântânã" acum. Am primit cheile de la comorile lumești. Pe Allah, nu mi-efricã pentru voi cã veți deveni politeiști dupã mine. Dar mã tem cã vã veți
întrece pentru lucrurile lumești.”
[1]
În miez de noapte, el a mers la cimitirul Al-Baqi’ și l-a implorat pe
Allah sã-i ierte pe martirii islamului. El a zis: “Pacea sã fie cu voi, locuitoriai mormintelor! Fie ca zorii acestei dimineți ce rãsar deasupra voastrã sã vãușureze mai mult decât pe cei vii. Necazurile se apropie de la ei, ca șinorii unei nopți întunecoase – ultima ce o urmeazã pe cea dintâi. Ultima
aduce mai multã nenorocire decât cea dintâi.” El i-a alinat, spunând: “Noivã vom urma.”
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/585.

429BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Primele simptome ale bolii
Luni, 29 Safar 11 d.H., el a luat parte la ritualurile funerare de la
Al-Baqi’. La întoarcere, a început sã-l doarã capul și temperatura i-acrescut atât de mult, încât fiebințeala se simțea chiar și prin legãtura
care-i înfãșura capul.
Deși era bolnav, el i-a condus pe musulmani la rãgãciune timp de încã
unsprezece zile. În total, boala sa a durat treisprezece sau paisprezece
zile.
Ultima sãptãmânã
Când boala i s-a agravat, el și-a întrebat soțiile: “Unde sã stau
mâine? Unde sã stau?” Ele au înțeles ce voia el, așa cã i-au îngãduit sã
stea oriunde dorea. Profetul s-a mutat în camera ‘A’ișei și a mers susținut
de Al-Fadl bin Al-Abbas și ‘Ali bin Abu Talib. Cu capul legat cum era, și-atârât picioarele pânã ce a intrat în locuința ei. Acolo și-a petrecut ultima
sãptãmânã din viața lui.
În tot acest timp, ‘A’ișa i-a recitat "Al-Mu’auuizat" (Capitolele 113 și
114 din Coran) și alte rugãciuni învãțate de la el.
Cu cinci zile înaintea morții
Miercuri, cu cinci zile înainte de a muri, temperatura Profetului a
crescut foarte mult, semnalând înrãutãțirea bolii sale. El a leșinat din cauzadurerilor mari pe care le avea. “Turnați peste mine șapte burdufuri de piele
cu apã din fântâni diferite, ca sã pot ieși afarã sã mã întâlnesc cu oamenii
și sã le vorbesc.” Atunci, ei l-au așezat într-un bazin folosit în mod obișnuitpentru spãlat și au turnat apã peste el, pânã când a zis: “Destul. Destul.”
Mai apoi, s-a simțit destul de bine pentru a intra în Moschee. S-a
așezat la amvon și a ținut o cuvântare oamenilor care s-au adunat în jurullui: “Allah i-a blestemat pe evrei și pe creștini fiindcã au fãcut din
mormintele Profeților lor locuri de închinare.”
[1] Apoi a zis: “Sã nu faceți din
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/62; Muatta’ Imam Malik, p.360.

430BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
mormântul meu un idol la care sã vã închinați”.[1] Atunci, s-a pus la
dispoziția lor și i-a invitat sã-i plãteascã pentru orice rãu pe care ar fi pututsã li-l facã vreodatã, zicând: “Celui pe care l-am biciuit vreodatã îi ofer
spatele meu pentru a se putea rãzbuna. Celui cãruia i-am pãtat vreodatãonoarea, hulindu-l, îi ofer onoarea mea pentru a se putea rãzbuna.”
Apoi, a coborât și a fãcut rugãciunea de amiazã. Dupã aceasta, s-a
întors din nou la amvon și s-a așezat. ăi-a reluat prima cuvântare, despre
dușmãnie și multe alte lucruri.
Un om a spus: “Îmi datorezi trei dirhami.” Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a zis: “Fadl, plãtește-i banii.”, apoi acontinuat: “Vã poruncesc sã fiți buni cu "ajutoarele". Ei sunt familia mea șila ei am gãsit adãpost. Ei s-au achitat cu adevãrat de responsabilitatea
care a cãzut pe umerii lor și tot ce aveți voi de fãcut pentru ei este sã fiți
pe deplin conștienți și sã apreciați binele pe care l-au fãcut și sã ignorați
greșelile lor.”
Într-o altã versiune, se spune: “Numãrul credincioșilor va spori, dar
numãrul "ajutoarelor" va descrește într-o asemenea mãsurã, încât vor fiprintre oameni precum sarea în bucate. Așa cã, acela dintre voi care ocupão funcție înaltã și are destulã putere sã facã oamenilor bine sau rãu, sãrecunoascã pe deplin și sã aprecieze bunãvoința pe care au arãtat-o aceștibinefãcãtori și sã le treacã cu vederea greșelile.”
[2]
Apoi a zis: “Allah Preaputernicul a oferit slujitorului Sãu posibilitatea
de a alege între toate averile lumești și rãsplata Lumii de Apoi. El a ales-ope ultima.”
Abu Sa’id Al-Khudri a spus: “Când a auzit asta, Abu Bakr a plâns și
a zis: "Renunțãm la mamele și la tații noștri de dragul tãu." Noi ne-am miratde ce a spus Abu Bakr. Oamenii au spus: "Ia te uitã la bãtrânul acesta!Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – povesteștedespre un slujitor al lui Allah care a primit dreptul de a alege între cele maimari averi din lumea asta și generozitatea lui Allah în Viața de Apoi, dar elspune: "Renunțãm la tații și la mamele noastre de dragul tãu!" Doar maitârziu și-au dat seama ce voia sã spunã. Mesagerul lui Allah era slujitorulmenit sã aleagã. Am realizat totodatã cã Abu Bakr era cel mai învãțat
[1] Muatta’ Imam Malik, p.65.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/536.

431BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
dintre noi.”[1]
Atunci, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a spus: “Omul alãturi de care mã simt cel mai în siguranțãeste Abu Bakr. Dacã ar trebui sã leg prietenie cu altcineva în afarã deAllah, Abu Bakr ar fi prietenul meu de suflet. Pentru el simt afecțiune șifrãție întru islam. Toate ușile se vor închide în Moschee, în afarã de cea alui Abu Bakr.”
[2]
Cu patru zile înaintea morții
Joi, cu patru zile înainte de moartea sa, Mesagerul lui Allah – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, deși suferea dureri cumplite, le-a spusoamenilor: “Veniți aici. O sã vã pun sã scrieți ceva, astfel ca niciodatã sã
nu cãdeți în greșealã.” Auzind acest lucru, ‘Omar bin Al-Khattab a zis:
“Profetul lui Allah suferã dureri puternice și voi aveți Coranul. Cartea lui Allaheste suficientã pentru noi.” Totuși, alții au vrut ca scrierea sã fie fãcutã.
Când Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a auzit cã
se ceartã pentru acest lucru, le-a poruncit sã plece și sã-l lase în pace.
[3]
În ziua aceea, el le-a recomandat trei lucruri:
1). În Arabia sã nu trãiascã decât musulmanii
2). Delegațiile sã fie bine primite și onorate în maniera în care el
însuși obișnuia sã o facã.
3). În ceea ce privește cea de-a treia recomandare, naratorul a spus
cã a uitat despre ce era vorba. S-ar putea sã fi fost credința fațã de CarteaSfântã și fațã de "Sunna". E posibil sã fi fost realizarea și mobilizarea
armatei lui Osama sau practicarea rugãciunilor și grija fațã de sclavi.
În ciuda chinurilor pe care le îndura din cauza bolii și a durerilor,
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a condus toate
rugãciunile pânã în acea zi de joi – cu patru zile înainte de a muri. În ziua
respectivã a condus rugãciunea de apus și a recitat:
“Pe cele trimise în rafale” [77:1]
[4]
Înspre searã, el s-a simțit atât de rãu încât nu și-a mai putut stãpâni
[1] Mișkat Al-Masabih, 2/546.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/22,429,449, 2/638; Mișkat Al-Masabih, 2/548.
[3] Sahih Al-Bukhari, 2/637.[4] Mișkat Al-Masabih, 1/102.

432BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
durerea și nici n-a mai putut sã iasã pentru a merge la Moschee. ‘A’ișa a
spus: "Profetul a întrebat: “Au fãcut oamenii rugãciunea?” “Nu, n-au fãcut-o.Te așteaptã pe tine.” Atunci, el a spus: “Pune niște apã în vasul de spãlat.”
Am fãcut ce a poruncit, el s-a spãlat și a vrut sã se ridice, dar a leșinat.
Când și-a revenit, a întrebat din nou: “S-au rugat oamenii?” Apoi lucruriles-au repetat iarãși și iarãși, a doua și a treia oarã, din momentul în care
se spãla pânã la cel când leșina în urma încercãrilor de a se ridica în
picioare. De aceea, l-a trimis pe Abu Bakr sã conducã el rugãciunea. ApoiAbu Bakr a fost cel care a condus rugãciunea în acele zile.
[1] Au fost 17
rugãciuni cât a mai trãit Muhammed."
‘A’ișa a vorbit de trei-patru ori cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! – sã-l retragã pe Abu Bakr de la conducerea rugãciunilor
pentru ca oamenii sã nu-și piardã speranța în el, dar el a refuzat și a zis:
“Voi [femeile] sunteți ca femeile care au încercat sã-l atragã pe Iosif înpãcat. Transmiteți cererea mea lui Abu Bakr, sã conducã rugãciunea.”
La o zi sau douã înaintea morții
Sâmbãtã sau duminicã, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – s-a simțit destul de bine pentru a face rugãciunea, așa cã a
ieșit sprijinit de doi oameni pentru a face rugãciunea de prânz. Abu Bakr,care atunci conducea rugãciunea, s-a retras când l-a vãzut venind, dar
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – i-a fãcut semn sã
rãmânã unde se aflã și a zis: “Așezați-mã lângã el.” Ei l-au așezat înstânga lui Abu Bakr. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a condus rugãciunea și Abu Bakr l-a urmat, înãlțându-și vocea la fiecare
"Allahu Akbar" (Allah este Mai Mare) pe care-l spunea Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã!, pentru ca lumea sã audã clar.
[2]
Cu o zi înaintea morții sale
Duminicã, la o zi înainte de a muri, Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și-a eliberat sclavii, a plãtit ca milosteniecei șapte dinari pe care îi datora și a dãruit armele sale musulmanilor. Cânds-a lãsat noaptea, ‘A’ișa a trebuit sã împrumute niște ulei de la vecina ei
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/99.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/98,99.

433BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ca sã-și aprindã candela.
Pânã și armura lui a fost datã drept garanție pentru treizeci de Sa’
(unitate de mãsurã cubicã) de orz.
Ultima zi în viațã
Într-una din povestirile sale, Anas bin Malik a spus: “Luni, în vreme
ce musulmanii își fãceau rugãciunea de dimineațã, fiind conduși de Abu
Bakr, au fost surprinși sã-l vadã pe Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – ridicând perdeaua de la camera undelocuia ‘A’ișa. El i-a privit în timp ce se rugau, aliniați dupã cuviințã și a
zâmbit bucuros. Când l-a vãzut, Abu Bakr s-a retras și a mers sã se
alãture șirurilor de credincioși, pentru a-i face loc sã conducã rugãciunea,cãci el a crezut cã Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
voia sã meargã și sã se roage.” Anas a zis: “Musulmanii care se rugau erau
atât de încântați, încât aproape erau extaziați în rugãciunea lor. Mesagerullui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – le-a fãcut semn sã-și
continue rugãciunea, a intrat în camerã și a lãsat perdeaua.”
[1]
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – nu a
mai apucat urmãtoarea rugãciune.
Când s-a luminat, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a chemat-o pe Fatima și i-a spus în șoaptã ceva care a fãcut-osã plângã. Apoi i-a șoptit altceva care a fãcut-o sã râdã. Dupã moartea
Profetului, ‘A’ișa a întrebat-o ce era cu plânsul și cu râsul acela, iar Fatima
a rãspuns: “Prima datã mi-a dezvãluit cã va muri din cauza acestei boli șieu am plâns. Apoi mi-a spus cã eu voi fi prima din familia lui care-l va
urma, și-am râs.”
[2]
El a dat Fatimei fericita știre conform cãreia ea va deveni stãpâna
tuturor femeilor din lume.[3]
Fatima a fost martorã la durerile puternice de care suferea tãtãl ei și a
zis: “Ce dureri cumplite are tatãl meu!” La aceste cuvinte, Profetul – Allahsã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a remarcat: “Pânã la sfârșitul acesteizile, el nu va mai avea nici o durere."
[4]
[1] Ibidem, 2/640.
[2] Sahih Al-Bukhari, 2/638.[3] Rahmat-al-lil’alamin, 1/282.[4] Sahih Al-Bukhari, 2/641.

434BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Pe urmã, a cerut sã fie aduși la el Al-Hasan și Al-Husain. I-a sãrutat
și i-a sfãtuit sã fie bine îngrijiți. A cerut apoi sã-și vadã soțiile care au șivenit. El le-a dat sfaturi și le-a spus sã nu uite de Allah. Durerea a devenitatât de puternicã încât urma de otravã pe care o primise la Khaibar a ieșit
la luminã. Gustul ei era atât de rãu, încât el i-a zis ‘A’ișei:
“Simt încã efectul dureros al mâncãrii pe care am gustat-o la Khaibar.
Simt cã moartea se apropie.”
[1] El a poruncit oamenilor: "Rugãciunea!
Rugãciunea și tot ce aveți sub stãpânire." A repetat acest lucru de mai
multe ori.[2]
Profetul își trage ultima suflare
Când chinurile morții au început, ‘A’ișa l-a sprijinit de pieptul ei. Ea
spune: “Allah a fost atât de generos cu mine cã Mesagerul lui Allah a murit
în casa mea. El a murit sprijinit de pieptul și de gâtul meu și Allah a
amestecat saliva lui cu a mea la moartea lui.” ‘Abdur Rahman – fiul lui AbuBakr – a intrat, ținând în mânã o rãdãcinã a unei plante de deșert (Miswak)
folositã pentru curãțatul dinților, în timp ce Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era sprijinit de pieptul meu. Am observatcã el se uitã la Miswak, așa cã l-am întrebat, cãci știam cã o voia: “Ai vrea
sã o iau eu pentru tine?” El a încuviințat din cap. Am luat-o și i-am dat-o.
Dar era prea tare, așa cã l-am întrebat: “Sã o înmoi pentru tine?” și el aîncuviințat, așa cã am înmuiat-o în gura mea și el a trecut-o peste dinți
sãi."
Într-o altã versiune, se spune: “El și-a curãțat dinții cât de bine a
putut.”
La îndemâna lui se afla un vas (Rakua) cu apã. ăi-a înmuiat mâna în
vasul cu apã și s-a șters pe fațã, spunând: “Nu este alt zeu în afarã deAllah. Moartea este plinã de chinuri.”
[3]
De îndatã ce a terminat curãțatul dinților, el și-a ridicat mâna sau
degetul arãtãtor, a privit spre tavan și și-a mișcat buzele. ‘A’ișa s-a aplecatsã-l asculte și l-a auzit, spunând: “Împreunã cu cei asupra cãrora ai
pogorât mila Ta, cu profeții și cei devotați (As-Siddiqin), martirii și fãcãtorii
de bine, O Allah, iartã-mã și ai milã de mine și fã-mi parte de tovãrãșia
[1] Ibidem, 2/637.
[2] Ibidem, 2/637[3] Sahih Al-Bukhari, 2/640.

435BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Celui de Sus.”[1] Apoi, l-a intervale scurte de timp, murmura aceste cuvinte:
“O, Allah, fã-mi parte de tovãrãșia Celui de Sus. La Allah ne întoarcem și
cãtre El alergãm dupã ajutor și ultim adãpost.” Acest lucru se întâmpla
dupã rãsãritul soarelui, în ziua de luni, 12 Rabi’ Al-Auual, anul 11 d,H.,(632 e.n.). Când a murit, Profetul avea 63 de ani și patru zile.
Adepții sunt mâhniți de moartea Profetului
Vestea pierderii imense s-a rãspândit curând în toatã Medina și o
durere puternicã a cuprins toate colțurile și orizonturile orașului.
Anas a spus: “N-am mai trãit niciodatã o zi mai fericitã sau mai
strãlucitoare decât ziua în care Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a venit la noi și niciodatã n-am trãit o zi mai groaznicã saumai întunecatã decât ziua în care a murit Mesagerul lui Allah- Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã!”
[2]
Când el a murit, Fatima a zis: “O, Tatã, cãruia Domnul i-a rãspuns
rugãciunilor! O, Tatã, al cãrui cãmin este Paradisul! O, Tatã, a cãrui moarte
a anunțat-o îngerul Gavriil!”[3]
Atitudinea lui 'Omar
‘Omar a fost atât de afectat încât aproape cã și-a pierdut cunoștința,
s-a ridicat înaintea oamenilor și li s-a adresat: “Câțiva dintre ipocriți pretind
cã Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a murit. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! -nu a murit, ci a plecat la Domnul Sãu, la fel ca Moise bin Imran, care a
fost plecat timp de 40 de nopți, dar pânã la urmã s-a întors, deși ei
susțineau cã murise. Pe Allah, Mesagerul lui Allah – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – se va întoarce și va tãia mâinile și
picioarele celor care pretind cã a murit.”
[4]
[1] Ibidem, 2/638-641.
[2] Mișkat Al-Masabih, 2/547.
[3] Sahih Al-Bukhari, 2/641.[4] Ibn Hișam, 2/655.

436BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Atitudinea lui Abu Bakr
Abu Bakr a plecat din casa lui de la As-Sunh și a venit la Moschee
cãlare pe un cal. La Moschee, el a descãlecat și a intrat. Nu a vorbit cunimeni și nu s-a oprit pânã ce nu a intrat în camera ‘A’ișei, îndreptându-se
direct spre locul unde se afla Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – eraacoperit cu o pelerinã albastrã. El i-a descoperit fața, s-a aplecat, l-a
sãrutat și a plâns. Apoi a spus: “Renunț la mama și la tatãl meu de dragul
tãu. Cu adevãrat, Allah nu te va lãsa sã mori de douã ori. Tocmai ai trecutde moartea pe care Allah a poruncit-o.”
Pe urmã, a ieșit și l-a gãsit pe ‘Omar vorbind oamenilor. El a zis:
“’Omar, așeazã-te!” ‘Omar a refuzat sã se supunã. Oamenii l-au lãsat pe‘Omar și au venit cãtre Abu Bakr, care a început o cuvântare, spunând: “O,
voi, cei care-l venerați pe Muhammed, el este mort acum.", apoi a spus:
"O, voi, cei care-l venerați pe Allah, El este Atotputernic și este de-apururea Viu și nu ne va pãrãsi niciodatã.
Allah spune:
“ăi Muhammed nu este decât un trimis – și au mai fost înainte de el
și alți trimiși. Dacã el ar muri sau ar fi ucis, v-ați întoarce voi pe cãlcâiele
voastre? Cel care s-ar întoarce pe cãlcâiele lui nu i-ar aduce lui Allah nici
o stricãciune. ăi Allah îi va rãsplãti pe cei mulțumitori.” [3:144]"
Ibn ‘Abbas a spus: “Pe Allah, suna ca și când oamenii n-ar fi auzit
niciodatã un astfel de verset coranic, pânã ce nu l-a recitat Abu Bakr ca
aducere aminte. Astfel, oamenii au început sã-l recite și ei, toți, pânã laultimul.”
Ibn Al-Musaiiab a povestit cã ‘Omar a zis: “Pe, Allah, în clipa când
l-am auzit pe Abu Bakr rostind acel verset, am cãzut la pãmânt, ca și cumpicioarele n-ar mai fi avut putere sã mã ținã. Doar atunci am realizat cã
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – într-adevãr
murise.”

437BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Pregãtirea de adio a cinstitului sãu trup
Discuțiile referitoare la succesorul lui Muhammed au izbucnit chiar
înainte ca trupul Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – sã fie pregãtit pentru îngropãciune. Între "ajutoare" și emigranțiau avut loc neînțelegeri, dialoguri și discuții în porticul neamului Sa’ida,recunoscându-l pânã la urmã pe Abu Bakr drept calif. Ei și-au petrecutacolo întreaga zi de luni, pânã noaptea târziu. Oamenii erau atât de prinșiîn disputele lor, încât noaptea aproape cã trecuse, se apropiau de zorii zileide marți, și totuși trupul sãu binecuvântat zãcea încã pe pat, acoperit cu unveșmânt albãstrui. Era încuiat în camerã.
Marți, trupul Profetului a fost spãlat cu hainele pe el. L-au spãlat
Al-Abbas, ‘Ali, Al-Fadl și Qathm, cei doi fii ai lui Al-Abbas, la fel caăaqran, sclavul eliberat al Mesagerului, Osama bin Zaid și Aus bin Khauli.Al-Abbas, Al-Fadl și Qathm i-au rotit corpul, în vreme ce Osama și ăaqranturnau apa. ‘Ali l-a spãlat și Aus l-a sprijinit de pieptul sãu.
Ei l-au înfãșurat într-un giulgiu alcãtuit din trei bucãți de pânzã albã
de Sahuli, din bumbac, ce nu avea nici mâneci,
[1] nici ceva care sã-i
acopere capul.
Când era vremea sã-l îngroape, s-a ivit o oarecare discuție în legãturã
cu locul în care sã fie înmormântat, dar Abu Bakr a zis: “L-am auzit peMesagerul lui Allah spunând: "La moartea sa, un Profet este îngropat înlocul unde închide ochii, așa cã Abu Talha a ridicat patul în care murise, asãpat dedesubt și a scos pãmântul pentru a face mormântul.”
Oamenii au intrat în camerã câte zece odatã. Ei s-au rugat pentru
Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Primii care s-au rugatpentru el au fost oamenii din clanul sãu, apoi emigranții și pe urmã"ajutoarele". Femeile s-au rugat pentru el dupã bãrbați. Copiii s-au rugat laurmã.
În acest fel a decurs toatã ziua de marți și noaptea de miercuri,
terminându-se în dimineața zilei de joi. ‘A’ișa a spus: “Noi n-am știut cãProfetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era îngropat decât
când am auzit zgomotul sapelor care sãpau pãmântul în mijlocul nopții.”
[2]
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/169; Sahih Muslim, 1/306.
[2] Mukhtasar Sirat Ar-Rasul, p.471; Ibn Hișam, 2/649-665; Talqih Fuhum Ahli
Al-Athar, p.38,39; Rahmat-al-lil’alamin, 2/277-286.

438BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
FAMILIA PROFETULUI
1. Khadija bint Khuuailid. În Mekka, înainte de migrare, familia
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era compusã din
soția lui, Khadija bint Khuuailid, și el. Când s-au cãsãtorit, el avea douãzeci
și cinci de ani, iar ea patruzeci. Ea a fost prima femeie cu care s-acãsãtorit. A fost singura soție pe care a avut-o pânã la moartea ei. El a
avut cu ea fii și fiice, dar nici unul dintre fii nu a supraviețuit. Fiicele lor
erau Zeinab, Ruqaiia, Umm Kulthum și Fatima.
Zeinab s-a mãritat cu vãrul ei matern, Abu Al-‘As bin Al-Rabi’, și acest
lucru s-a întâmplat înainte de migrare. Ruqaiia și Umm Kulthum s-au
cãsãtorit, pe rând, cu ‘Uthman bin ‘Affan. El s-a cãsãtorit cu una dupãmoartea surorii ei. Fatima s-a cãsãtorit cu ‘Ali bin Abu Talib în perioada
dintre bãtãlia de la Badr și cea de la Uhud. Fiii și fiicele pe care Fatima și
‘Ali le-au avut au fost: Al-Hasan, Al-Husein, Zeinab și Umm Kulthum.
Se știe foarte bine cã Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – i-a fost acordat, printr-un verset coranic, dreptul de a avea mai
multe neveste din diverse motive. Nevestele pe care le-a avut au fost înnumãr de treisprezece. Nouã dintre ele i-au supraviețuit, în timp ce douã au
murit în timpul vieții lui, și anume: Khadija și Zeinab bint Khuzaima ("Mama
sãracilor" – "Umm Al-Masakin"), iar cu celelalte douã el nu și-a consumatcãsãtoria.
2. Sauda Bint Zam’a. El s-a cãsãtorit cu ea în ăauual, anul zece
al Profeției, la câteva zile dupã moartea Khadijei. Înainte de aceasta ea afost mãritatã cu un vãr patern de-al ei, As-Sakran bin ‘Amr, mort și el
înaintea cãsãtoriei acesteia cu Profetul.
3. ‘A’ișa Bint Abu Bakr. S-a însurat cu ea în al unsprezecelea an
al Profeției, la un an dupã cãsãtoria lui cu Sauda și cu doi ani și cinci luni
înainte de migrare. Când s-a însurat cu ea, ‘A’ișa avea șase ani. Oricum, el
nu și-a consumat cãsãtoria cu ea pânã în ăauual, la șapte luni dupãemigrarea la Medina, când ea avea nouã ani. A'ișa a fost singura feciorã cu
care s-a cãsãtorit și cea mai dragã ființã dintre toate pentru el. De
asemenea, a fost și cea mai instruitã femeie în jurisprudențã.
4. Hafsa Bint ‘Omar bin Al-Khattab. Fostul ei soț era Khunais

439BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
bin Huzafa As-Sahmi în perioada dintre bãtãliile Badr și Uhud. Mesagerul lui
Allah s-a însurat cu ea în anul 3 d.H.
5. Zeinab Bint Khuzaima. Era din neamul Hilal bin ‘Amir bin
Sa’sa’a. Era poreclitã "Umm Al-Masakin" datoritã bunãtãții și grijii fațã de
sãraci. A fost soția lui ‘Abdullah bin Jahș, care a fost martirizat la Uhud șis-a mãritat cu Profetul în anul 4 d.H., dar a murit la douã-trei luni dupã
cãsãtoria cu Mesagerul lui Allah.
6. Umm Salama Hind Bint Abu Omaiia. Ea fusese soția lui Abu
Salama, care a murit în Jumada Al-Akhir, în anul 4 d.H. Mesagerul lui Allah
s-a însurat cu ea în luna ăauual a aceluiași an.
7. Zeinab bint Jahș bin Riiab. Era din neamul Asad bin
Khuzaima și era verișoara Profetului. Era soția lui Zaid bin Haritsa, care pe
atunci era considerat fiul adoptiv al Profetului. Oricum, Zaid a divorțat de ea,
iar Allah a trimis niște versete coranice în aceastã privințã:
“…Apoi, când Zaid a întrerupt orice legãturã cu ea, Noi Ți-am dat-o ție
sã-ți fie soațã,…” (33:37)
În legãturã cu ea, Allah a trimis niște versete din "Capitolul
Al-Ahzab", care discutau în amãnunt problema adoptãrii copiilor, însã vom
detalia mai târziu aceastã problemã. Mesagerul lui Allah s-a însurat cu ea
în Zul-qi'de, în anul 5 d.H.
8. Juuairiia Bint Al-Harith. Al-Harith era cãpetenia neamului
Al-Mustaliq din tribul Khuza’a. Juuairiia era printre prizonierii pe care i-au
luat musulmanii de la neamul Mustaliq. Ea a fost datã lui Thabit bin Qaisbin ăammas. El a fãcut cu ea un legãmânt sã o elibereze la un moment
dat. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a realizat legãmântul și s-a însurat cu ea în ăa’ban, anul 6 d.H.
9. Umm Habiba Ramla. Este fiica lui Abu Sufian. A fost cãsãtoritã
cu ‘Ubaidulla și a migrat cu el în Abisinia (Etiopia). Când ‘Ubaidulla a
renunțat la islam și a devenit creștin, ea s-a menținut în religia ei și arefuzat sã se converteascã. ‘Ubaidulla a murit în Abisinia. Mesagerul lui
Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – l-a trimis pe ‘Amr bin
Omaiia Ad-Damiri cu o scrisoare la regele Negus, cerându-i mâna lui UmmHabiba. Aceasta se întâmpla în luna Muharram, în anul 7 d.H. Negus a
consimțit și a trimis-o Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!, însoțitã de ăarhabil bin Hasna.
10. Safiia Bint Huiai bin Akhtab. Din neamul lui Israel, ea s-a

440BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
numãrat printre cei prinși și ținuți ca sclavi în bãtãlia de la Khaibar.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a luat-opentru el însuși. A eliberat-o și s-a însurat cu ea dupã acea victorie, în anul7 d.H.
11. Maimuna Bint Al-Harith. Fiica lui Al-Harith și sora lui Umm
Al-Fadl Lubaba bint Al-Harith. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – s-a cãsãtorit cu ea dupã micul pelerinaj de recuperare.
Aceasta se întâmpla în Zul-qi'de, anul 7 d.H.
Acestea sunt cele unsprezece femei cu care s-a cãsãtorit Mesagerul
lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și cu care și-aconsumat cãsãtoria. Cele douã soții cu care nu și-a consumat cãsãtoria aufost: una din neamul Kilab și cealaltã din neamul Kindah, care se numea
Al-Jauniia.
În afarã de acestea, el a avut douã roabe. Prima era Maria, copta
(o egipteanã creștinã), un dar de la Al-Muqauqis, regele Egiptului. Ea a datnaștere fiului lui Ibrahim, care a murit, copil fiind, în Medina, pe 28 sau 29
ăauual, în anul 10 d.H., adicã 27 ianuarie 632 e.n.. A doua a fost Raihana
bint Zaid An-Nadriia sau Quraziia, o prizonierã din neamul Quraiza. Uniispun cã ea era una dintre soțiile lui. Totuși, Ibn Al-Qaiiim acordã mai mult
credit primei versiuni. Abu ‘Ubaida a amintit de încã douã roabe, Jamila, o
prizonierã, și cealaltã, o sclavã dãruitã lui de cãtre Zeinab bint Jahș.
[1]
Oricine mediteazã la viața Mesagerului lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – își dã seama cã Profetul, petrecându-și
primii treizeci de ani alãturi de Khadija și apoi de Sauda, nu s-ar fi pututcãsãtori dupã vârsta de patruzeci de ani cu un numãr așa de mare de femei
doar pentru a-și satisface o simplã dorințã carnalã, ci a fost motivat de un
țel mult mai nobil.
Tendința Mesagerului lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – de a stabili o legãturã prin cãsãtorie atât cu Abu Bakr, cât și
cu ‘Omar, prin cãsãtoria lui cu ‘A’ișa și Hafsa, precum și prin cãsãtoria fiiceisale, Fatima, cu ‘Ali bin Abu Talib și a celorlalte douã fiice ale lui, Ruqaiia
și Umm Kulthum cu ‘Uthman, aratã limpede cã ținta lui era întãrirea
legãturii dintre cei patru oameni ale cãror sacrificii și realizãri importantepentru cauza islamului sunt bine cunoscute.
În afarã de aceasta, existã o tradiție a arabilor de a onora legãturile
[1] Zad Al-Ma’ad, 1/29.

441BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
prin alianțã. Pentru ei, un ginere sau o norã era un mijloc prin care își
puteau consolida relația cu diferite frãții. Ostilitatea și luptele împotrivaalianțelor și a rudelor ar fi adus rușinea, dizgrația și umilința asupra lor.
Cãsãtorindu-se cu "mamele credincioșilor", Profetul – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a dorit sã distrugã sau sã anihilezedușmãnia triburilor arabe fațã de islam și sã stingã ura lor internã. Umm
Salama era din neamul Makhzum, clanul lui Abu Jahl și Khalid bin Al-Ualid.
Cãsãtoria ei cu Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – a avut rezultate pozitive. Atitudinea intenționat șovãitoare a lui
Khalid la Uhud, de exemplu, s-a datorat cãsãtoriei Mesagerului cu Umm
Salama. Khalid a mers chiar mai departe și în scurt timp a devenit debunãvoie un musulman supus.
Dupã cãsãtoria Mesagerului lui Allah cu Umm Habiba, Abu Sufian,
tatãl ei, nu a mai avut cu el nici un fel de divergențã. De asemenea,cãsãtoria lui cu Juuairiia și Safiia le-a determinat pe cele douã triburi sã
înceteze orice fel de provocare, agresiune sau ostilitate împotriva islamului.
Juuairiia a fost una dintre cele mai mari surse de binecuvântare pentrupoporul ei. Cu ocazia cãsãtoriei ei cu Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã!, tovarãșii lui au eliberat din sclavie o sutã de familii din
neamul ei. Ei au spus: “Este pentru înrudirea lor cu Mesagerul lui Allah.”Nu mai este nevoie sã spunem ce impresie deosebitã a fãcut aceastã
favoare în sufletul tuturor. Unul dintre cele mai importante motive este
porunca lui Allah cãtre Profetul Sãu – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – de a educa și purifica sufletele oamenilor care nu știau nimic
despre maniere, educație și culturã. El a trebuit sã-i învețe sã accepte
necesitãțile civilizației și sã contribuie la întãrirea și înãlțarea unei noisocietãți islamice.
O regulã de bazã a societãții musulmane este interzicerea
amestecãrii bãrbaților și femeilor. Asigurarea unei educații directe pentrufemei, deși foarte necesarã, este un lucru imposibil în lumina acestei norme
islamice. Din aceastã pricinã, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – a trebuit sã aleagã câteva femei de vârste și cu înclinațiidiferite și sã le instruiascã sistematic pentru a educa beduinele, orãșenele,
bãtrânele și tinerele și pentru a le pune astfel la dispoziție instrumentele
necesare pentru propagarea adevãratei credințe. "Mamele credincioșilor"(soțiile Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!) se aflau

442BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
într-o poziție atât de avantajoasã, încât îi puteau informa pe oameni (bãrbați
și femei) despre starea și problemele Profetului – Allah sã-l binecuvântezeși sã-l miluiascã! Fiind educate în regulile și învãțãturile islamului, soțiile
lui, mai ales cele care i-au supraviețuit, au jucat un rol foarte important în
transmiterea tradițiilor profetice cãtre musulmani. ‘A’ișa, de pildã, a relatatfoarte multe dintre faptele și declarațiile Profetului.
Cãsãtoria lui cu verișoara sa paternã, Zeinab bint Jahș, a fost un caz
aparte care avea ca scop eradicarea unei tradiții preislamice adâncînrãdãcinate – adoptarea copiilor. În perioada preislamicã, arabii priveau o
persoanã adoptatã exact ca pe un copil adevãrat, cu aceleași drepturi și
îndatoriri. Aceastã tradiție preislamicã fusese atât de adânc înrãdãcinatã îninimile lor, încât nu era deloc ușor de îndepãrtat. Aceasta ataca de fapt
principiile de bazã ale islamului, mai ales cele care privesc cãsãtoria,
divorțul, moștenirea și alte câteva aspecte, aducând numeroase stricãciuniși daune. În mod firesc, islamul luptã împotriva acestor fapte și încearcã sã
le îndepãrteze din societatea islamicã. Pentru eradicarea acestei tradiții,
Allah Preaînaltul a poruncit Mesagerului Sãu – Allah sã-l binecuvânteze șisã-l miluiascã! – sã se însoare cu verișoara sa, Zeinab bint Jahș, care
fusese soția lui Zaid. Ea avea divergențe cu Zaid și acesta intenționa sã
divorțeze de ea. Acest lucru se întâmpla pe vremea când Confederațiile(Al-Ahzab) pregãteau o alianțã mișeleascã împotriva Mesagerului lui Allah
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și împotriva musulmanilor.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
se temea cã ipocriții, idolatrii și evreii vor face propagandã pe seama asta și
vor încerca sã-i influențeze pe unii musulmani slabi de înger. Din cauza
aceasta, l-a îndemnat pe Zaid sã nu divorțeze de ea, pentru a nu fi implicatîn acel proces.
Fãrã îndoialã, aceastã ezitare și parțialitate erau strãine de caracterul
Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și nu se potriveaucu capacitatea de decizie și voința cu care fusese trimis. Allah Preaînaltul
l-a mustrat pentru aceasta și a spus:
“ăi i-ai spus aceluia asupra cãruia Allah ăi-a trimis harul Sãu, cum și
tu ai trimis harul tãu asupra lui: „Pãstreaz-o pentru tine pe soața ta și fii cu
fricã de Allah!”. Tu ai ținut ascuns în sufletul tãu ceea ce Allah a voit sã
descopere. Tu te-ai temut de oameni, mãcar cã Allah este mai vrednic sã
te temi de El…” [33:37]

443BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
În final, Zaid a divorțat de Zeinab și Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – s-a cãsãtorit cu ea, în perioada în care îiasedia pe cei din neamul Quraiza. Aceasta s-a întâmplat dupã ce ea și-aîncheiat perioada de timp în care o vãduvã sau o femeie divorțatã nu sepoate recãsãtori (Idda). Allah poruncise deja și nu i-a mai oferit altãposibilitate. Allah Însuși începuse deja procedura de cãsãtorie, spunând:
“…Apoi, când Zaid a întrerupt orice legãturã cu ea, Noi Ți-am dat-o ție
sã-ți fie soațã, pentru ca dreptcredincioșii sã nu mai aibã reținere în privința
soțiilor fiilor lor adoptivi, dacã aceștia întrerup orice legãturi cu ele…”[33:37]
Acest lucru s-a întâmplat pentru a anula tradiția adoptãrii copiilor,
dupã ce El o fãcuse prin Cuvintele:
“Chemați-i dupã pãrinții lor, cãci astfel este mai cu dreptate fațã de
Allah…” [33:5]
“Muhammed nu este tatã nici unuia dintre bãrbații voștri, ci el este
Trimisul lui Allah și încheietorul profeților,…” [33:40]
Multe tradiții adânc înrãdãcinate nu pot fi distruse și nici mãcar
corectate numai prin vorbe goale. Ele trebuie sã fie asociate cu fapta celui
care transmite Mesajul.
Acest aspect poate fi înțeles și în lumina faptelor musulmanilor la
micul pelerinaj de la Al-Hudaibiia, când ’Uura bin Mas’ud Al-Thaqafi a vãzut
anumiți musulmani alergând dupã apa cu care el fãcuse spãlarea ritualã,
aproape certându-se pentru ea. Au mai fost și alții care s-au întrecut sãfacã jurãmânt de moarte și alții care au jurat sã nu fugã de pe câmpul de
luptã. Printre acești oameni s-au numãrat și câțiva tovarãși eminenți ai
Mesagerului, cum ar fi ‘Omar și Abu Bakr, care, deși și-au dedicat întreagaviațã Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și credinței
islamice, au refuzat sã îndeplineascã ordinele Profetului legate de
sacrificarea animalelor dupã ratificarea Tratatului de la Al-Hudaibiia, lucrucare l-a tulburat și neliniștit pe Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! Oricum, când Umm Salama – Allah sã fie mulțumit de ea! –
l-a sfãtuit sã preia inițiativa și sã-și sacrifice animalele, adepții lui s-augrãbit sã-i urmeze exemplul. Aceasta este o dovadã clarã ce sprijinã zicala:
"Fapta grãiește mai bine decât vorba", în procesul de exterminare a unei
tradiții bine împãmântenite.
Ipocriții au provocat o mulțime de suspiciuni și au fãcut o propagandã

444BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
falsã împotriva acelei cãsãtorii. Faptele și discuțiile lor legate de acea
cãsãtorie au avut efecte negative asupra musulmanilor a cãror credințã eraîncã labilã, mai ales cã Zeinab era a cincea soție și Nobilul Coran limitase
numãrul lor doar la patru. Conform tradiției preislamice, Zaid era fiul lui și
astfel cãsãtoria tatãlui cu soția divorțatã a fiului sãu era un pãcat odios înochii arabilor.
"Capitolul Al-Ahzab" din Coran a fost revelat pentru a lumina pe
deplin cele douã aspecte, dupã cum urmeazã: islamul nu recunoașteadoptarea copiilor și Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!,
spre deosebire de ceilalți musulmani, are [de la Allah] mai multã libertate
în ceea ce privește numãrul de soții pe care le poate avea, în vedereaatingerii unor scopuri nobile.
În orice caz, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – și-a tratat soțiile cu noblețe. Ele au avut parte de tot ce ține deonoare, satisfacție, rãbdare, modestie și servicii (adicã, realizarea muncilor
gospodãrești și a datoriilor casnice). Deși viața casnicã a Mesagerului
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era durã și insuportabilã, niciuna dintre nevestele lui nu s-a plâns. Anas a spus despre viața Profetului:
“Dupã știința mea, Mesagerul lui Allah nu a gustat în viața lui o lipie și nici
n-a vãzut vreodatã cu ochii lui un berbec fript.”
[1]
‘A’ișa a spus: “Au trecut peste douã luni, în timpul cãrora am vãzut
trei semiluni (adicã trei începuturi de lunã calendaristicã, dupã calendarul
islamic) și totuși în casele Mesagerului lui Allah nu s-a aprins nici un foc(n.t. nu au gãtit mâncare). “ăi cu ce vã hrãneați?”, a întrebat ‘Urua. Ea a
spus: “Doar cu apã și curmale.”
[2] Multe lucruri au fost dezvãluite despre
viața asprã a Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
În ciuda acestor greutãți, lipsuri și neajunsuri din casa Profetului
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!, nici una dintre nevestele lui nu
a murmurat vreun cuvânt de nemulțumire ce i-ar putea fi reproșat, cu osingurã excepție și aceasta indusã de înclinații omenești instinctive.
Oricum, nu a avut mare importanțã și, în consecințã, nu a necesitat
decretarea unei reguli legislative. Allah le-a dat posibilitatea sã aleagã întredouã lucruri, dupã cum reiese limpede din urmãtoarele versete:
“O, Profetule! Spune soțiilor tale: „De voiți voi aceastã viațã și
[1] Sahih Al-Bukhari, 2/585.
[2] Ibidem.

445BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
podoabele ei, atunci veniți, cãci eu vã voi da vouã mijloacele cele necesare
și vã voi da vouã dezlegare [prin divorț], dupã cuviințã.
Iar de Îi voiți voi pe Allah și pe Trimisul Sãu și Casa cea de Apoi,
atunci Allah a pregãtit pentru cele binefãcãtoare dintre voi r ãsplatã mare!”
[33:28,29]
Ele au fost atât de nobile și cinstite, încât toate au preferat sã aleagã
locuința din Viața de Apoi în defavoarea “vieții lumești și a strãlucirii ei”.
Deși erau multe la numãr, în casa lor nu au apãrut certurile care se
iscã de obicei între soții. De foarte puține ori s-au certat, dar acesta esteun lucru normal. Allah le-a mustrat pentru asta și atunci ele au încetat cu
asemenea lucruri. Incidentul este menționat în "Capitolul At-Tahrim":
“O, Profetule! De ce îți oprești tu ceea ce Allah ți-a îngãduit,…”
[66:1-5]
Dupã pãrerea mea, nu este cazul sã discutãm cu privire la poligamie,
din moment ce suntem familiarizați cu europenii și practicile lor indecente,cu suferințele, rãutãțile, tristețile și necazurile lor, cu crimele oribile pe care
le comit, cu procesele și dezastrele în care sunt implicați și care rezultã
direct din disprețul lor fațã de principiul poligamiei. Toate acestea reprezintãun bun argument pentru a justifica temeinicia poligamiei. Imagineadeformatã a vieții în Europa, cu practicile ei nesãnãtoase, ar putea cuadevãrat justifica existența și practicarea poligamiei. În acest sens, existãsemne divine pentru toți oamenii înzestrați cu o gândire lucidã.

446BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
ÎNSUăIRILE ăI DEPRINDERILE PROFETULUI
Caracterul Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
a îmbinat perfecțiunea creației cu cea a manierelor.
Aceastã impresie asupra oamenilor se poate deduce din lumina care
le-a copleșit inimile și i-a umplut de respect. Demnitatea, credința și stimaoamenilor fațã de Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – au fost fãrã egal. Nici un alt om din întreaga lume nu a fost
atât de onorat și iubit. Cei care l-au cunoscut bine au fost fascinați și
încântați de el. Erau gata sã-și dea viața pentru ca nici mãcar un fir de pãrdin capul lui sã nu se clinteascã. Prezentãm în continuare un scurt rezumat al versiunilor legate de
frumusețea și mãreția lui, admițând, însã, cã este peste puterile noastre sã
le cuprindem pe toate.

447BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
FRUMUSEȚEA TRÃSÃTURILOR SALE
În timpul cãlãtoriei de migrare spre Medina, profetul Muhammed
– Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a trecut pe lângã cortul lui
Umm Ma’bad Al’Khuza’iia. Aceasta i l-a descris astfel soțului ei:
“El avea o strãlucire inocentã, o constituție puternicã și maniere fine.
Nu avea abdomenul îngroșat, iar capul îi era acoperit de o coroanã de pãr.
Avea ochi negri atrãgãtori și sprâncene îmbinate, frumos arcuite. Pãrul și-l
purta lung și era lucios și negru, ușor ondulat. Vocea avea un timbruporuncitor. Avea capul mare, bine fãcut și gâtul suplu. Expresia feței era
gânditoare și contemplativã, seninã și sublimã, în același timp. De la
depãrtare, era un strãin fascinat, dar, de îndatã ce te obișnuiai cu el,aceastã fascinație se transforma în atașament și respect. Expresia lui era
foarte plãcutã și distinctã. Vorbea concis și fãrã cuvinte de prisos, precum
alunecã un șir de mãtãnii. Statura nu-i era nici prea înaltã, nici preascundã, ci mijlocie și era strãlucitor și proaspãt. Întotdeauna era înconjurat
de tovarãșii lui. Oricând rostea ceva, ei îl ascultau cu atenție mãritã și
oricând dãdea vreun ordin, ei se întreceau în a-l împlini. Era un adevãratstãpân și comandant. Afirmațiile lui erau marcate de adevãr și sinceritate și
lipsite de ipocrizie și minciunã.”
[1] ‘Ali bin Abu Talib l-a descris astfel:
“Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – nu era
nici exagerat de înalt, nici foarte scund. Printre prietenii lui, era de înãlțimemijlocie. Pãrul lui nu era nici creț, nici ondulat, ci cumva între acestea. Nuera prea cârlionțat, dar nici drept. Era o combinație între cârlionți și drept.Fața lui nu era nici buhãitã, nici cãrnoasã, ci de formã rotundã. Avea ochimari și negri, cu gene lungi. Mãdularele și încheieturile umerilor erauputernice. Avea o coamã micuțã de pãr care cobora dinspre piept pânã laburic, dar restul corpului era aproape lipsit de pãr. Avea palme mari și oaseputernice. Când mergea, își ridica picioarele de la pãmânt de parcã ar ficãlcat într-o baltã mâloasã. Când se întorcea, o fãcea cu tot trupul.Pecetea Profeției o avea între umeri. El este Pecetea Profeților, cel maigeneros și curajos dintre toți.
Vorba lui era demnã de toatã încrederea. Era foarte preocupat și
atent în ceea ce privește încrederea oamenilor, precum și foarte grijuliu în a
[1] Zad Al-Ma’ad, 2/45.

448BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
da fiecãruia dreptul lui în întregime. Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și
sã-l miluiascã! – era cel mai blând și mai maleabil tovarãș. Vederea lui îțiinspira pe neașteptate teamã și venerație, iar cel care ajungea sã îl
cunoascã nu avea cum sã nu-l respecte. Cel care îl descrie, spune: “N-am
mai întâlnit o astfel de persoanã, nici înaintea lui, nici dupã el”.
[1]
Jabir bin Samura a relatat cã Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecu-
vânteze și sã-l miluiascã! – avea o fațã latã cu ochi mari, iar cãlcâiele îi
erau uscãțive.[2]
Abu At-Tufail a spus: “Avea fața albã și era chipeș. Nu era nici gras,
nici slab, nici înalt și nici scund.”
Anas bin Malik a zis: “Avea brațe puternice și culoarea pielii era
rozalie. Nu era nici alb, nici tuciuriu, ci mai degrabã palid. Pe cap și în
barbã avea mai mult de douãzeci de fire de pãr alb.” [3]
Abu Juhaifa a zis: “Am observat o tentã albã a pielii sale chiar sub
buza inferioarã.” Ala Bara’ a menționat: “El era de înãlțime mijlocie, cu
umerii largi, iar pãrul îi ajungea pânã la lobii urechilor. L-am vãzut îmbrãcat
într-un veșmânt roșu și vã asigur cã n-am vãzut niciodatã pe cineva maifrumos. La început, obișnuia sã-și lase pãrul liber, așa cum fãceau oamenii
Cãrții, dar mai apoi a început sã-și facã o cãrare”
[4]
Al-Bara a mai spus: “Avea cea mai frumoasã fațã și cel mai nobil
caracter.” Când a fost întrebat: “Fața Mesagerului era ascuțitã la fel ca
sabia?”, el a rãspuns: “Nu, era rotundã precum luna”. Într-o altã versiune el
a zis: “Fața lui era rotundã”.
Ar-Rabi’ bint Muauuid a spus: “Dacã-l vedeai, era ca și cum ai fi
simțit soarele strãlucind.” Jabir bin Samura spunea: “L-am vãzut într-o
noapte cu lunã plinã. M-am uitat la el. Era îmbrãcat într-un veșmânt roșu.L-am comparat cu luna și am desoperit cã, pentru mine, era mai arãtos
decât ea.”
[5]
Abu Huraira spunea: “N-am vãzut pe nimeni sau nimic mai plãcut
decât Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Era
ca și cum fața îi era luminatã de soare. N-am vãzut niciodatã pe cineva care
[1] Ibn Hișaim, 1/401; Jami’ At-Tirmidhi, 4/303.
[2] Sahih Al-Muslim, 2/258.
[3] Sahih Al-Bukhari, 1/502.
[4] Ibidem, 1/503.[5] Mișkat Al-Masabih, 2/518.

449BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
sã pãșeascã mai iute decât Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze
și sã-l miluiascã! Era ca și cum pãmântul s-ar fi pliat ca sã scurtezedistanța pentru el, fiindcã noi ne dãdeam sufletul pe drum, în vreme ce el
se afla în largul lui.”
[1]
Ka’b bin Malik a spus: “Când era mulțumit, fața îi strãlucea atât de
tare, încât aveai impresia cã era un colț de lunã.” Odatã, când se afla la
A'ișa, s-a mâniat atât de tare, încât trãsãturile feței au început sã-i
luceascã. Eu am recitat un poem scris de Abu Kabur Al-Huzali:[2] “Dacã te
uiți la trãsãturile feței sale vei vedea cã lucesc precum fulgerul careprevestește furtuna”.
[3]
Ori de câte ori îl vedea, Abu Bakr spunea: “El este un credincios ales
de Allah care ne cheamã la iertare. Strãlucește ca lumina lunii pline când
iese din întunericul norilor.” [4]
‘Omar obișnuia sã recite versuri de Zuhair, care-l descriau pe Harman
bin Sinan: “Dacã nu erai o ființã omeneascã, ai fi fost o lunã strãlucitoareîntr-o noapte luminatã.” Apoi adãuga: “Astfel era Mesagerul lui Allah.”
[5]
Când era furios, fața i se înroșea atât de tare, încât ai fi crezut cã
era “o piele cu puncte roșii și semințe de rodie pe amândoi obrajii”. [6]
Jabir bin Samura a spus: “Avea picioare fine, delicate și ele se
potriveau cu restul trupului. Râsul sãu era mai mult un zâmbet. Când îlpriveai îți venea sã spui: “Are ochii negri.", deși nu era așa.
[7]
Ibn Al-Abbas a zis: “Între cei doi dinți din fațã avea strungãreațã și
atunci când vorbea lumina trecea printre ei. Gâtul era curat și argintiu, caal unei pãpuși. Pleoapele ochilor aveau gene lungi și barba îi era deasã.
Fruntea sa era largã și sprâncenele erau ca o bucatã de metal lipitã de o
sulițã, dar nu erau încruntate. Avea nasul în vânt, ușor arcuit și cu nãriînguste. Obrajii sãi erau netezi, dar avea o coamã micuțã de pãr ce coborade la gât pânã spre buric. În afarã de câteva fire de pãr pe brațe și peumeri, corpul sãu era aproape lipsit de pãr. Pieptul lui era larg și plat. Aveaantebrațele lungi și palme puternice. Picioarele erau drepte și zvelte, la fel
[1] Ibidem, 2/518.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/502.
[3] Rahmat-al-lil’alamin, 2/72.[4] Khulasa As-Siiar, p.20.
[5] Ibidem.
[6] Mișkat Al-Masabih, 2/22.[7] Jami At-Tirmidhi, 4/306.

450BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
erau și celelalte mãdulare. Scobiturile tãlpilor erau bine arcuite. Când se
depãrta, iute dispãrea din vedere, dar umbla liniștit atunci când nu segrãbea. Felul în care umbla se asemãna cu al unui om care se apleacãînainte și este tot timpul gata sã cadã.”
[1]
Abu Juhaita a spus: “N-am atins niciodatã o mãtase mai finã și mai
plãcutã la atingere decât palma Profetului și nici n-am mirosit vreodatã un
parfum mai plãcut mirositor decât al lui.” [2]
Într-o altã versiune se spune: "N-am simțit niciodatã vreun miros care
sã fie mai plãcut decât al lui, nici cel de mosc, nici cel de ambrã cenușie."
Jabir bin Samura, care pe atunci era un copilaș, a spus: “Când mi-a
șters obrazul, am simțit cã mâna lui era rece și parfumatã de parcã ar fifost scoasã dintr-o parfumerie.”
[3]
ăi Anas a zis: “Transpirația lui seamãnã cu perlele.”Umm Sulaim a
confirmat: “Sudoarea lui mirosea mai plãcut decât cel mai bun parfum.”
Jabir a spus: “Oricine urmeazã un drum pe care a cãlcat Mesagerul lui
Allah va simți mirosul lui și poate fi sigur cã Mesagerul lui Allah a trecutdeja pe acolo.” Între umeri purta Pecetea Profeției, care era de mãrimeaunui ou de porumbel și avea în partea stângã niște pete, precum
alunițele.
[4]
Mãreția și noblețea sufletului
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – era renumit
pentru admirabila fluențã și expresivitate cu care se exprima în limba arabã.
Vorba sa era directã, neprefãcutã și fãrã ocolișuri. Era foarte priceput la
arabã și familiar cu dialectele și accentele fiecãrui trib. Vorbea cu gazdelelui folosind propriul lor accent și dialect. Stãpânea bine orice dialect și erafoarte elocvent atât în vorbirea beduinã, cât și în cea de la oraș. Așadar,poseda forța și capacitatea de convingere a limbajului beduin, cât șiclaritatea și splendidul stil metaforic al limbajului de la oraș. Mai mult decât
orice avea sprijinul lui Allah, prin versetele revelate ale Coranului.
Curajul, rãbdarea și puterea de a ierta erau talente, atribute și calitãți
[1] Khulasa As-Siiar, p.19,20.
[2] Sahih Al-Bukhari, 1/503.
[3] Sahih Muslim, 2/256.[4] Ibidem, 2/259.

451BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
pe care Însuși Allah le revãrsase asupra lui. Pânã și înțelepții au lipsurile
lor, dar Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!,spre deosebire de ceilalți, cu cât era mai mare insolența cu care era tratatde ignoranți, cu atât devenea mai nobil.
‘A’ișa a spus: “Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!, ori de câte ori are posibilitatea de a alege între douã lucruri, îlalege întotdeauna pe cel mai ușor și mai convenabil. Dar, dacã se convingecã acel lucru este pãcãtos, se va îndepãrta cât mai mult posibil de el. Nus-a rãzbunat niciodatã, dar, dacã dreptul sfânt al lui Allah este încãlcat,atunci o face numai de dragul lui Allah, și nu pentru el însuși. Este ultimulcare se înfurie și primul care se declarã mulțumit. Ospitalitatea șigenerozitatea sa sunt fãrã seamãn. Darurile și înzestrãrile sale evidențiazãun om care nu se teme de sãrãcie.”
[1]
Ibn ‘Abbas a zis: “Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – era foarte generos. Generozitatea sa ajungea pe culmile celemai înalte, mai ales în Ramadan, în vremea când îngerul Gavriil venea sã-lvadã. Acesta îl vizita în fiecare noapte în Ramadan și repeta cu el Coranul.Cu adevãrat, Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! – este mai generos la daruri și milostenii decât vântul care aduceploaia.”
Jabir spunea: “Profetul nu refuza niciodatã sã dea ce i se cerea.”
[2]
Curajul, sprijinul și puterea lui sunt de evidențiat. El a trãit vremuri
grele și totuși a rezistat. Nu doar o datã, oameni curajoși și îndrãzneți aufugit, lãsându-l singur, însã el a rãmas netulburat sã-i înfrunte pe dușmaniși nu le-a întors spatele celor care aveau nevoie de el. În afarã de Profet,toți vitejii trebuie sã fi fugit de pe câmpul de luptã la un moment dat. ‘Ali aspus: “Întotdeauna când lupta devenea mai aprigã și ochii luptãtorilor seîntorceau spre Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – dupãsprijin, el era cel mai aproape de dușman.”
[3]
Anas a spus: “Într-o noapte, locuitorii din Medina au fost alarmați. Au
ieșit în grabã și s-au îndreptat spre locul de unde venea zgomotul, darProfetul o luase deja înaintea lor. Era cãlare pe calul lui Abu Talha care nuera înșeuat și o sabie îi atârna în jurul gâtului. El le-a spus: "Nu era nimic
de care sã vã temeți."
[4]
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/503.
[2] Ibidem, 1/503.
[3] Aș-ăifa, 1/89.[3] Sahih Al-Bukhari, 1/407, Sahih Muslim, 2/252.

452BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
El era cel mai modest și primul care-și pleca ochii. Abu Sa’id
Al-Khudri a spus: “Este mai timid decât o fecioarã în iatacul ei. Cândurãște un lucru, se citește pe fața lui.”
[1] El nu privește pe nimeni în fațã.
Totdeauna își pleacã ochii. Se uitã mai mult în jos, spre pãmânt, decât spre
cer. El este ascultat cu bunãvoie și modestie de toatã lumea. Nu-i place sãcheme pe nume o persoanã despre care a auzit vești rele și pe care a
urât-o. În loc de asta, spune: "De ce procedeazã astfel anumiți oameni?",
pentru ca persoana în cauzã sã înțeleagã, iar ceilalți sã nu știe cine agreșit.”
Lui i se potrivește foarte bine versul lui Al-Farazdaq: “El își pleacã
ochii cu modestie, dar ochii celorlalți privesc în jos datoritã seriozitãții saleși nu vorbesc cu el decât când el zâmbește.”
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – este cel mai
drept, mai sincer în vorbire și cel mai cinstit dintre toți. Cei care audiscutat cu el, pânã și dușmanii lui, recunosc nobilele sale calitãți. Chiar și
înainte de Profeție, el era poreclit "Al-Amin" ("Cel demn de încredere").
Încã din perioada preislamicã, ei se întorceau spre el pentru judecatã
și sfat. În versiunea lui At-Tirmizi se relateazã cã ‘Ali a spus cã Abu Jahl îi
povestise cã el i-a spus Mesagerului lui Allah: “Nu spunem cã ești
mincinos, dar nu avem încredere în ceea ce ai adus.”
[2]
În Cartea Sa, Allah Preaînaltul a spus despre ei:
“…ei nu te socotesc pe tine mincinos, ci nelegiuiții tãgãduiesc
versetele lui Allah.” [6:33]
Când Heraclius l-a întrebat pe Abu Sufian: “L-ați acuzat vreodatã de
minciunã înainte de misiunea Profeției?” Abu Sufian a rãspuns: “Nu.”
El era modest și nu avea nici un pic de aroganțã sau înfumurare.
A interzis oamenilor sã se ridice în prezența lui, așa cum fac în mod
obișnuit alți oameni în fața regilor lor.
Unul dintre obiceiurile lui era sã-i viziteze pe cei sãraci și nevoiași și
sã se intereseze de ei. Dacã un sclav îl invita, el accepta invitația. Stãtea
întotdeauna cu prietenii lui, ca și cum ar fi fost o persoanã obișnuitã, unul
dintre ei. ‘A’ișa spunea cã el își repara încãlțãrile, își cosea sau cârpeaveșmintele și fãcea ceea ce fac oamenii obișnuiți în casa lor. La urma
urmei, era un om normal, obișnuit, la fel ca toți ceilalți. Își verifica
[1] Sahih Al-Bukhari, 1/504.
[2] Mișkat Al-Masahib, 2/521.

453BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
îmbrãcãmintea sã nu aibã insecte pe ea. Mulsul oilor și cãutarea hranei se
regãseau printre ocupațiile sale și hãrnicia era una dintre calitãțile lui. Erafoarte credincios legãmintelor sale obișnuite.
[1] Una dintre calitãțile sale
era sã stabileascã legãturi trainice și bune cu rudele sale. El era cel mai
milostiv, blând și prietenos dintre toți oamenii. Felul sãu de viațã era foartesimplu. Proastele maniere și indecența erau douã trãsãturi complet strãine
lui, om decent, care nu jignea pe nimeni. Nu era tipul de om care sã înjure
sau sã facã zarvã pe strãzi. Respingea o jignire sau greșealã prin iertaresau trecea cu vederea acel lucru. Nimeni nu avea îngãduința sã meargã în
spatele lui, chiar dacã acest lucru era pentru protecția lui. Nu se simțea
superior fațã de ceilalți, nici mãcar fațã de sclavii lui (bãrbați sau femei), înceea ce privește hrana și îmbrãcãmintea.
Oricine îl slujea era slujit de el. Nu a pronunțat niciodatã fațã de
slujitorul sãu vreun cuvânt de nemulțumire și nici nu l-a condamnat vreodatãpe slujitorul lui pentru cã a fãcut un lucru sau fiindcã l-a lãsat nefãcut.
Dragostea fațã de sãraci și nevoiași și participarea la înmormântãrile lor
erau lucruri obișnuite pentru Profet – Allah sã-l binecuvânteze și sã-lmiluiascã! Nu-și bãtea niciodatã joc de un sãrac pentru sãrãcia lui. Odatã,
cãlãtorea cu tovarãșii lui și când a venit timpul sã se pregãtescã hrana,
le-a cerut sã taie o oaie. Cineva a spus: "O tai eu!", altul a zis: "Eu ojupoi.", iar al treilea: "Eu o gãtesc." ăi Mesagerul lui Allah – Allah sã-l
binecuvânteze și sã-l miluiascã! – a spus: "Eu culeg lemne pentru foc." Ei
au zis: “Nu. Vom face noi și asta în locul tãu.” Atunci, Profetul – Allah sã-lbinecuvânteze și sã-l miluiascã! – a zis: “ătiu cã o puteți face voi în locul
meu, dar nu-mi place sã fiu privilegiat fațã de ceilalți.” ăi a mers sã culeagã
lemne pentru foc.
[2]
Hind bin Abu Halah l-a descris astfel: “Mesagerul lui Allah era în
permanențã trist și îngândurat. Nu avea odihnã. Vorbea doar când era
necesar. Rãmânea tãcut mult timp și când vorbea folosea tot maxilarul și nudoar colțul gurii. Vorbirea lui era cuprinzãtoare și hotãrâtã. Nu era nici
excesivã, nici fãrã sens. El slãvea întotdeauna îmbelșugarea venitã de la
Allah, chiar dacã aceasta nu îi era suficientã. Dacã nu-i plãcea mâncareacuiva, nici nu lãuda, nici nu critica.
Era întotdeauna temperat și nu se înfuria, decât atunci când era
[1] Ibidem, 2/520.
[2] Khulasa As-Siiar, p.22

454BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
necesar. Nu se mânia și nu se rãzbuna niciodatã pentru dreptul lui. Numai
pentru religia și dreptul sfânt al lui Allah pãrea întotdeauna supãrat.
Când arãta spre un lucru, o fãcea cu palma întreagã și apoi o
întorcea pentru a arãta mirare. Dacã era supãrat, își întorcea într-o parte
atât trupul, cât și chipul. Când era mulțumit, își pleca ochii. Râsul lui eramai mult un zâmbet. Doar atunci i se vedeau dinții ca niște pietricele. Nu
vorbea niciodatã decât dacã era ceva foarte important pentru el. El întãrea
legãtura de frãție între însoțitorii lui și astfel îi apropia unii de alții, nu îidespãrțea și nici nu semãna dușmãnie între ei. Cei care erau respectați de
poporul lor erau respectați și de el și erau numiți cãpetenii peste oamenii
lor. Își vizita prietenii și se interesa de problemele oamenilor. Întãrea ce eradrept și critica greșeala, încercând sã o elimine. Era moderat în toate
lucrurile. Era egal cu ceilalți și nu cãuta favoruri. Nu acționa cu nepãsare,
decât dacã ceilalți deveneau nepãsãtori. Fiecare situație era mânuitã cumse cuvenea.
Dreptatea era ținta lui, de aceea nu era niciodatã indiferent fațã de ea.
Oamenii care ședeau lângã el erau cei mai buni din poporul lor și, pentruel, cei mai buni dintre toți erau cei care ofereau sfaturi de bun simț. Pentru
el, cei mai buni erau cei care puteau oferi cea mai mare consolare,
cooperare și sprijin. Sã aminteascã de Allah era lucrul cel mai importantpentru el și îl fãcea oricând se așeza sau se ridica. Nu avea un loc dinainte
stabilit pe care sã se așeze. Putea sã stea la capãtul grupului, așezat
lângã ultimul om din acel loc. El poruncea oamenilor sã facã la fel. Cuparticipanții la adunãrile sociale se purta la fel, astfel încât cel cãruia i se
adresa sã creadã cã el era singurul spre care se îndrepta atenția sa. Cel
care ședea lângã el sau îl întrerupea pentru a-i cere ajutorul într-o anumitãproblemã personalã era primul care începea discuția și tot el o încheia.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – îl asculta cu rãbdare
pânã termina de vorbit. Nu refuza niciodatã cererea cuiva, dar, dacã nuputea sã i-o împlineascã, îi spunea vorbe de consolare și mulțumire.
Mãrinimia, vederea sa largã și spiritul de toleranțã îi cuprindea pe toți
oamenii și îl îndreptãțeau sã fie privit ca un tatã al tuturor. În ceea ceprivește dreptatea, toți erau aproape egali. Nici unul nu era mai bun decât
altul, decât dupã criteriul supunerii fațã de Allah. Cel mai bun prieten era,
dupã el, cel care se temea cel mai mult de Allah. Adunarea lui era oîntâlnire a clemenței, timiditãții, rãbdãrii și cinstei. Nu se ridicau vocile în

455BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
certuri și divergențe. Lucrurile sfinte nu erau niciodatã încãlcate. Teama fațã
de Allah și închinarea era modalitatea lor de a-și arãta mila șicompasiunea. Aveau respect pentru cei bãtrâni și milã fațã de cei tineri. Îi
ajuta pe nevoiași și îi ospãta pe strãini.
Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
era întotdeauna vesel, simplu, cu o fire plãcutã și rãbdãtoare. Nu era
nepoliticos sau brutal, nici zgomotos sau indecent. Trecea cu vederea ceea
ce nu dorea, totuși nu dispera din cauza acestuia. De trei lucruri se ferea:de ipocrizie, excesivitate și de lucrurile care nu-l priveau. Oamenii nu se
temeau de el, fiindcã se vedea de departe cã era un om bun: niciodatã nu
reproșa nimãnui nimic, nu desconsidera pe nimeni și nici nu cãuta defectelesau neajunsurile altora. Vorbea doar despre lucruri a cãror rãsplatã era de
proveniențã divinã. Când începea sã vorbeascã, oamenii îl ascultau cu
atenție, aplecându-și capetele. Ei vorbeau doar atunci când tãcea el. Nu secertau cine sã vorbeascã primul. Cel care vorbea era ascultat de toți ceilalți,
pânã ce termina ce avea de spus. Apoi discuția lor se referea la problema
prezentatã de primul vorbitor. Mesagerul lui Allah – Allah sã-l binecuvântezeși sã-l miluiascã! – râdea de ceea ce-i amuza și pe ei și admira ceea ce
admirau și ei. Arãta întotdeauna rãbdare fațã de asprimea unui strãin în
vorbire.
Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – spunea: “Când
vedeți cã o persoanã cautã un obiect, ajutați-o sã-și împlineascã nevoia. ăi
nu cereți niciodatã rãsplatã decât de la Cel ce rãsplãtește, adicã de laAllah.”
[1]
Kharija bin Zaid a spus : “Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã! – era cel mai respectat dintre oamenii cu care stãtea. Adeseoriera tãcut și vorbea rar, doar dacã era necesar. Se îndepãrta de cei care
vorbeau grosolan și nepoloticos. Râsul sãu era mai degrabã un zâmbet.
Vorbirea lui hotãrâtã nu era nici excesivã, nici incompletã. Din stimã șirespect, urmând exemplul Profetului lor – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l
miluiascã!, râsul tovarãșilor sãi, în prezența sa era, de asemenea, un
zâmbet.”
[2]
În ansamblu, Profetul – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! –
era înzestrat cu unele calitãți fãrã egal. Nu este de mirare cã așa era,
[1] Aș ăifa, 1/126.
[2] Aș ăifa, 1/107.

456BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
deoarece fusese crescut, educat și învãțat (Coranul) de cãtre Allah, fiind
chiar lãudat de cãtre Acesta în versetul:
“ăi tu ai o fire minunatã!” [68:4]
Acestea erau atributele și calitãțile de care se bucura Profetul – Allah
sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! – și care i-au fãcut pe oameni sã seapropie de el și sã-l iubeascã din strãfundul sufletelor. Aceste trãsãturi l-au
fãcut atât de popular încât reținerea și dușmãnia arãtate de poporul sãu
s-au diminuat și ei au început sã îmbrãțișeze islamul în masã.
Aceastã descriere este de fapt o scurtã recapitulare a trãsãturilor lui
Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã! Am încercat pânã
aici sã prezentãm o imagine cât mai clarã, care sã evidențieze calitãțiledesãvârșite ale Profetului – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã!
Nimeni nu poate pretinde cã posedã cunoștințe depline sau cã stãpânește
marile atribute ale celui mai mare Om din acest univers. Nimeni nu ar puteaface vreodatã o descriere potrivitã a acestui om, care era perfecțiunea
întruchipatã. El era un om care cãuta în permanențã lumina lui Allah, într-o
asemenea mãsurã, încât era întrutotul pãtruns de învãțãtura coranicã.
O, Allah! Coboarã pacea Ta asupra lui Muhammed și asupra
neamului lui Muhammed, așa cum ai coborât pacea Ta asupra luiAvraam și a neamului lui Avraam, cã a Ta este toatã Slava,
Gloriosule!
O, Allah! Binecuvânteazã-l pe Muhammed și neamul lui
Muhammed, așa cum l-ai binecuvântat pe Avraam și neamul lui
Avraam, cã a Ta este toatã Slava, Gloriosule!

457BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
CUPRINS
Cuvânt înainte …………………………………………………………………………. 5
Nota editorului …………………………………………………………………………. 7
Autobiografie …………………………………………………………………………. 10
Localizarea și natura triburilor arabe ………………………………….. 12
Localizarea arabilor ……………………………………………………………….. 12
Triburile arabe ……………………………………………………………………….. 13
Autoritatea și regalitatea la arabi ………………………………………… 19
Autoritatea în Yemen ………………………………………………………………. 19
Autoritatea în Hira ………………………………………………………………….. 21
Autoritatea în vechea Sirie ……………………………………………………… 23
Autoritatea în Hijaz …………………………………………………………………. 23
Autoritatea în întreaga Arabie ………………………………………………….. 28
Situația politicã ……………………………………………………………………… 29
Religiile arabilor ………………………………………………………………….. 30
Situația religioasã ………………………………………………………………….. 36
Aspectele societãții arabe preislamice ………………………………… 38
Viața socialã a arabilor …………………………………………………………… 38
Situația economicã ………………………………………………………………… 41
Etica …………………………………………………………………………………….. 41
Obârșia și familia lui Muhammed …………………………………………. 44
Familia Profetului …………………………………………………………………… 45
Nașterea lui Muhammed
și cei 40 de ani de dinaintea Revelației ………………………………. 50
Nașterea sa ………………………………………………………………………….. 50
Copilãria ……………………………………………………………………………….. 51
Înapoi la iubitoarea sa mamã ………………………………………………….. 53
La milostivul sãu bunic ………………………………………………………….. 53
Bahira, cãlugãrul ……………………………………………………………………. 54
Rãzboaiele "sacre" ………………………………………………………………… 55
Confederația Al-Fudul …………………………………………………………….. 55

458BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Ocupația timpurie a lui Muhammed …………………………………………. 56
Cãsãtoria Profetului cu Khadija ………………………………………………. 57
Reconstrucția Al-Ka'ba și controversa arbitrajului …………………….. 57
O analizã succintã a biografiei
Profetului înainte de primirea Profeției ……………………………… 60
În umbra mesajului din peștera de la Hira ……………………………….. 61
Îngerul Gavriil aduce Revelația ……………………………………………….. 62
Întreruperea Revelației …………………………………………………………… 65
Încã o datã, îngerul Gavriil aduce Revelația lui Allah …………………. 66
Detalii pertinente referitoare la formele Revelației …………………….. 66
Îndemnul la religia lui Allah cel Preaînalt ………………………………….. 68
Etapele chemãrii ………………………………………………………………….. 71
Prima etapã
Strãdania pe calea chemãrii ………………………………………………… 72
Trei ani de chemare în secret …………………………………………………. 72
Primii musulmani …………………………………………………………………… 72
As-Salat (Rugãciunea) …………………………………………………………… 74
Tribul Quraiș aude despre Chemare ……………………………………….. 74
A doua etapã
Propovãduirea deschisã ……………………………………………………… 76
Prima revelație privitoare la propovãduire ………………………………… 76
Chemarea celor mai apropiate rude ………………………………………… 76
Pe muntele As-Safa ………………………………………………………………. 77
Strigarea Adevãrului și reacția politeiștilor ……………………………….. 79
Un consiliu consultativ pentru
a-i priva pe pelerini de Chemarea lui Muhammed …………………….. 80
Tentative de a împiedica evoluția islamului ………………………………. 81
Persecuțiile …………………………………………………………………………… 85
Casa Al-Arqam ………………………………………………………………………. 91
Prima migrare în Abisinia (Etiopia) ………………………………………….. 91
Complotul quraișilor împotriva emigranților ………………………………. 94
Încã o datã quraișii încearcã sã trateze cu Abu Talib ……………….. 97
Decizia tiranilor de a-l ucide pe Profet …………………………………….. 98
Hamza bin 'Abdul-Muttalib trece la islam ……………………………….. 100
Omar bin Al-Khattab se face musulman ………………………………… 101
Reprezentanții tribuluiQuraiș negociazã cu Mesagerul lui Allah ………………………………. 105

459BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Abu Talib reunește neamurile Hașim și Al-Muttalib ………………….. 107
Boicot social general ……………………………………………………………. 108
Un pact de nedreptate și agresiune ………………………………………. 108
Etapa finalã a diplomației negocierilor ……………………………………..111
Anul mâhnirii ……………………………………………………………………… 114
Moartea lui Abu Talib ……………………………………………………………. 114
Khadija spre mila lui Allah …………………………………………………….. 115
Cãsãtoria Profetului cu Sauda ………………………………………………. 116
Factori ce inspirau rãbdare și perseverențã …………………………… 117
Etapa a treia ………………………………………………………………………. 124
Chemarea la islam dincolo de Mekka …………………………………….. 124
Prezentarea islamului triburilor
arabe și fiecãrui om în parte ………………………………………………. 130
Speranța reînvie în Medina ……………………………………………………. 134
Al-Isra' și Al-Mi'raj ……………………………………………………………… 136
Cãlãtoria nocturnã și Înãlțarea spre sferele cerești ………………… 132
Primul jurãmânt de la 'Aqaba ……………………………………………… 143
Vestitorii islamului la Medina …………………………………………………. 144
Al doilea jurãmânt de la 'Aqaba ………………………………………….. 146
Primii emigranți …………………………………………………………………. 152
Casa An-Nadua. Parlamentul quraiș …………………………………..155
Emigrarea Profetului ………………………………………………………….. 157
Viața în Medina ………………………………………………………………….. 169
Prima etapã
Situația în Medina în perioada de emigrare ……………………….. 170
Se construiește o nouã societate ……………………………………… 176
O cartã a alianței islamice ……………………………………………………. 178
Un pact de cooperare și neagresiune cu evreii ………………………. 182
Profetul pe câmpul de luptã ………………………………………………. 185
Misiunile și invaziile anterioare luptei de la Badr …………………….. 187
Lupta de la Badr
Prima bãtãlie decisivã din istoria islamului ……………………….. 194
Motivul care a generat lupta ………………………………………………….. 194
Reacție la Mekka …………………………………………………………………. 210
Medina primește vestea victoriei …………………………………………… 211
Bãtãlia de la Badr și contextul ei coranic ………………………….. 216
Activitãți militare între bãlãliile Badr și Uhud …………………… 218

460BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
1. Invazia Al-Kudr ……………………………………………………………….. 219
2. Un atentat la viața Profetului ……………………………………………. 219
3. Invazia celor din neamul Qainuqa …………………………………….. 220
4. Evreii din tribul Qainuqa încalcã acordul …………………………… 222
5. Invazia tribului As-Sauiq ………………………………………………….. 223
6. Invazia Zi Amr în luna Muharram, anul 3 d.H. ……………………. 224
7. Ka'b bin Al-Așfar este ucis ………………………………………………. 224
8. Invazia de la Buhran ……………………………………………………….. 227
9. Campania lui Zaid bin Haritsa ………………………………………….. 228
Bãtãlia de la Uhud ……………………………………………………………… 229
O adunare consultativã pentru un plan de apãrare …………………. 231
Deplasarea armatei islamice spre câmpul de luptã și divizarea ei în detașamente ………………………………… 232
Trecerea în revistã a armatei ………………………………………………… 234
Înnoptarea între Uhud și Medina ……………………………………………. 234
Revolta lui 'Abdullah bin Ubai și a adepților sãi ………………………. 234
Restul armatei musulmane se deplaseazã spre Uhud …………….. 236
Planul de apãrare ………………………………………………………………… 236
Mesagerul lui Allah insuflã forțelor sale
armate spiritul de vitejie ………………………………………………………. 238
Recrutarea armatei mekkane ………………………………………………… 239
Manevrele politice ale quraișilor …………………………………………….. 240
Eforturile femeilor quraișe de a rãsplãti zelul bãrbaților …………… 241
Bãtãlia ………………………………………………………………………………… 241
Asasinarea lui Hamza bin Abdul Muttalib ……………………………….. 244
Situația revine sub control ……………………………………………………. 245
Devotamentul lui Hanzala ……………………………………………………… 245
Contribuția arcașilor la bãtãlie ………………………………………………. 246
Greșeala fatalã a arcașilor ……………………………………………………. 247
Cea mai anevoioasã orã din viața Profetului ………………………….. 251
Mutilarea martirilor ……………………………………………………………….. 261
Îngroparea martirilor …………………………………………………………….. 266
Invazia Hamra' Al-Asad ………………………………………………………… 270
Comentarii în Nobilul Coran asupra bãtãliei de la Uhud …………… 274
Lecții și moralã ……………………………………………………………………. 275
Perioada dintre bãtãlia de la Uhud
și bãtãlia confederațiilor – misiuni militare – …………………….. 277

461BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Misiunea Abu Salama …………………………………………………………… 278
O expediție condusã de 'Abdullah bin Unais …………………………… 278
Evenimentul de la Ar-Raji' …………………………………………………….. 278
Tragedia de la Fântâna Ma'una ……………………………………………… 280
Invazia neamului An-Nadir …………………………………………………….. 282
Invazia de la Najd ………………………………………………………………… 286
Cea de-a doua invazie de la Badr …………………………………………. 287
Inavazia de la Doumat Al-Jandal: ………………………………………….. 288
Invazia Al-Ahzab (Invazia confederațiilor) ………………………….. 291
Invadarea neamului Quraiza ………………………………………………. 302
Activitãțile militare continuã ………………………………………………. 307
Invazia neamului Lihian ………………………………………………………… 309
Expedițiile și delegațiile continuã …………………………………………… 309
Invazia neamului Al-Mustaliq ……………………………………………… 312
Rolul trãdãtor al ipocriților înainte de invazia neamului
Al-Mustaliq …………………………………………………………………………… 313
Rolul pãcãtos pe care l-au jucat ipocriții în desfãșurarea invaziei neamului Al-Mustaliq ……………. 315
Acțiunea de defãimare ………………………………………………………….. 316
Delegații și expediții ce au urmat invaziei Al-Muraisi’ ……….. 319
Tratatul de la Al-Hudaibiia ………………………………………………….. 312
Evaluarea consecințelor socio-politice
ale tratatului Al-Hudaibiia ………………………………………………………. 327
A doua etapã. O nouã fazã a acțiunii islamice ……………………. 331
Planurile Profetului de a rãspândi
în afara Arabiei mesajul islamului ………………………………………. 332
1. O scrisoare cãtre Negus, regele Abisiniei ………………………….. 332
2. O scrisoare cãtre Muqauqas, regele Egiptului …………………….. 334
3. O scrisoare cãtre Chosroes, împãratul Persiei …………………… 336
4. Un mesager cãtre împãratul bizantinilor …………………………….. 337
5. O scrisoare cãtre Munzir bin Saua, guvernatorul
Bahrainului ………………………………………………………………………….. 339
6. O scrisoare cãtre Haudza bin ‘Ali, guvernatorul
Yamamei …………………………………………………………………………….. 340
7. O scrisoare cãtre regele Damascului,Harith bin Abi ăamir Al-Ghassani ………………………………………….. 340

462BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
8. O scrisoare cãtre regele Omanului,
Jaifer, și fratele sãu, 'Abd Al-Jalandi …………………………………….. 341
Activitãțile militare dupã Tratatul de la Hudaibiia ………………. 344
Invazia Zu Qarad …………………………………………………………………. 344
Invazia Khaibarului ……………………………………………………………. 346
Începe adevãrata luptã …………………………………………………………. 349
Cucerirea celei de-a doua pãrți a Khaibarului …………………………. 351
Negocieri …………………………………………………………………………….. 352
Împãrțirea prãzilor ……………………………………………………………….. 352
Expediția Zat-ur-Riqa’ ………………………………………………………… 356
'Umra de recuperare ………………………………………………………….. 360
Bãtãlia de la Mu’ta …………………………………………………………….. 363
Campania Zat As-Salasil ………………………………………………………. 366
Campania Khadra ………………………………………………………………… 367
Cucerirea Mekkãi ………………………………………………………………. 368
Motivele cuceririi ………………………………………………………………….. 368
Pregãtiri pentru un atac asupra Mekkãi ………………………………….. 370
Etapa a III-a ………………………………………………………………………… 381
Invazia Hunain …………………………………………………………………… 382
Marșul dușmanilor și instalarea taberei lor la Autas ………………… 382
Rãzboinicul experimentat nedreptãțește judecatacãpeteniei ……………………………………………………………………………. 383
Mesagerul lui Allah pãrãsește Mekka și merge la Hunain ………… 383
Armata islamicã este surprinsã de arcași și atacatori …………….. 384
Întoarcerea musulmanilor pe câmpul de luptã
și dârzenia luptei …………………………………………………………………. 385
Întoarcerea norocului și înfrângerea deplinã a dușmanului: ……… 386
Dușmanul este hãituit …………………………………………………………… 386
Campania Ta’if …………………………………………………………………….. 387
Împãrțirea prãzilor la AL-Ji’rana …………………………………………….. 389
"Ajutoarele" sunt furioase pe Mesagerul lui Allah ……………………390Sosirea delegației Hauazin ……………………………………………………. 392
Micul pelerinaj (Al-Umra) la Mekka și plecarea spre Medina …….. 393
Plutoane și misiuni dupã cucerire: ………………………………………… 394
Plutoanele …………………………………………………………………………… 395
Invadarea Tabuk-ului …………………………………………………………….. 399
Motivele fundamentale ………………………………………………………….. 399

463BIOGRAFIA NOBILULUI PROFET
Informații generale referitoare la
pregãtirile bizantine și ghassanide de rãzboi ………………………… 400
Informații specifice legate de pregãtirile
de rãzboi ale bizantinilor și ghassanizilor ……………………………… 402
Armata musulmanã pleacã la Tabuk ………………………………………. 404
Armata musulmanã la Tabuk …………………………………………………. 406
Întoarcerea la Medina …………………………………………………………… 407
Oamenii care au rãmas în urmã …………………………………………… 408
Importanța invaziei Tabuk ……………………………………………………… 410
Versetele Coranice povestesc despre aceastã invazie ……………. 411
Câteva dintre evenimentele importante ale acelui an ………………. 411
Abu Bakr pleacã în pelerinaj ……………………………………………… 412
O privire de ansamblu asupra invaziilor ……………………………. 413
Oamenii aderã în masã la religia lui Allah ………………………….. 417
Delegațiile …………………………………………………………………………. 418
Succesul și impactul chemãrii ……………………………………………. 432
Pelerinajul de adio ……………………………………………………… …… 435
Ultimele expediții ………………………………………………………………. 441
Cãlãtoria spre Allah Preaînaltul …………………………………………. 442
Semne de bun rãmas …………………………………………………………… 442
Primele simptome ale bolii ……………………………………………………. 443
Ultima sãptãmânã ………………………………………………………………… 443
Cu cinci zile înaintea morții ………………………………………………….. 443
Cu patru zile înaintea morții ………………………………………………….. 445
La o zi sau douã înaintea morții ……………………………………………. 446
Cu o zi înainte morții sale …………………………………………………….. 446
Ultima zi în viațã ………………………………………………………………….. 447
Profetul își trage ultima suflare ……………………………………………… 448
Adepții sunt preocupați de moartea Profetului ………………………… 449
Atitudinea lui ‘Omar ……………………………………………………………… 449
Atitudinea lui Abu Bakr …………………………………………………………. 450
Pregãtirea de adio a cinstitului sãu trup ………………………………… 451
Familia Profetului ………………………………………………………………. 452
Însușirile și deprinderile Profetului …………………………………… 460
Frumusețea trãsãturilor sale ……………………………………………… 461
Mãreția și noblețea sufletului …………………………………………………. 464
Cuprins …………………………………………………………………………….471

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: LOCALIZAREA ăI NATURA TRIBURILOR ARABE Fãrã îndoialã, biografia profetului Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – reprezintã o… [620812] (ID: 620812)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

LOCALIZAREA ăI NATURA TRIBURILOR ARABE Fãrã îndoialã, biografia profetului Muhammed – Allah sã-l binecuvânteze și sã-l miluiascã – reprezintã o… [620812]

Copyright Notice

Content Of Thesis Working 08 03 [307638]

University of Economic Studies [607318]

Autismul șiADHD -ulsunt tulbur ărilecare afecteaz ădezvoltarea unui numărtotmaimare decopii. Copilului cuautism /ADHD iieste dificil săcomunice,… [614714]

Nume și prenume: Stroe (Ispas) Smaranda Olimpia Programul de studii: Licență [625036]

Mod Coală Nr. document Semnăt. Data [621053]

SPECIALIZAREA INGINERIE MEDICALĂ PROIECT DE DIPLOMĂ Analiza numerică a curgerii prin segmentul vascular aortă abdominală – artere renale STUDENT :… [620581]

Copyright Notice

Similar Posts