Liviu Rebreanu și romanul interbelic de analiză psihologică [626794]

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ – LIMBA ȘI
LITERATURA ENGLEZĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Liviu Rebreanu și romanul interbelic de analiză psihologică

Coordonator științific :
Prof. univ. dr. Nicoleta IFRIM
Absolvent: [anonimizat], 2018

Cuprins

Argument ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 3
Cap. I Perioada interbelică și romanul de analiză psihologică ……………………… 7
1.1 Perioada interbelică – generalități priv ind ideologiile și manifestările literare ………………………….. … 7
1.2 Perspectivele romanului românesc de analiză psihologică ………………………….. …………………………. 13
Cap. II Liviu Rebreanu și romanul de analiză psihologică …………………………. 18
2.1 Liviu Rebreanu – romancierul interbelic ………………………….. ………………………….. ………………………. 18
2.1 Manifestări ale psihologicului în romanele lui Liviu Rebreanu ………………………….. …………………….. 28
2.3 Dincolo de realismul tradițional – Era realismului psihologic ………………………….. ………………………. 35
Cap. III – Romanul românesc de analiză psihologică – Pădurea Spânzuraților 39
3.1 Pădurea Spânzura ților – Structur ă compozi țional ă și analiza sub iectului ………………………….. ……… 39
3.2 Apostol Bologa și monologul interior ………………………….. ………………………….. ………………………….. 46
3.3 Repere ale cri ticii literare cu privire la romanul de analiză psihologică Pădurea Spânzuraților ……. 52
Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 59
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 61

Argument

Motivația alegerii temei
Raportul și conexiunea dintre om, psihologie și literatură există încă din cele mai vechi
timpuri, lucru absolut normal și firesc, datorat naturaleții și dependenței exis tenței umane de alți
factori simbolici. În ceea ce privește raportarea la universul literar, acest element al
psihologicului este valorificat extrem de târziu de către scriitori. Abia începând cu secolele XIX –
XX, putem vorbi despre un interes activ manifes tat referitor la psihologia personajelor. Apogeul
scrierilor literare referitoare la psihologicul uman se manifestă evident la începutul secolului XX.
În această perioadă, scriitorii își orientează subiectul scrierii spre domeniul acesta al interiorității
personajelor și își canalizează întreaga structură a operelor asupra fenomenului de analiză
psihologică. Având ca obiect de investigație și totodată ca punct de maxim interes universul
lăuntric al firii umane, aceștia își perfecționează scrierile și descri u fenomenul în cele mai
ascunse și profunde vibrații. Perioada menționată anterior este cea mai prolifică din perspectiva
romanelor de analiză psihologică și propune literaturii române o serie de scrieri bazate pe fluxul
conștiinței umane, autenticitatea s peciei, intuiția firescului și memoria involuntară generatoare de
conflicte interioare. Astfel de obiective sunt urmărite și de către Liviu Rebreanu în majoritatea
operelor sale, precum: Pădurea Spânzuraților, Ciuleandra, Adam și Eva, Amândoi, Jar . O
lucra re de o deosebită importanță care îl recomandă pe scriitor drept un mare maestru și priceput
al tainelor analizei psihologice este romanul Pădurea Spânzuraților, publicat în anul 1922.
Această scriere depășește tiparul clasic al romanului românesc de idei, ci își afirmă existența ca
fiind o extraordinară scriere de analiză psihologică.
Subiectul principal al romanului este constituit de tratarea unui caz de conștiință, reliefat în
tiparul războiului. În esență, fundamentul romanului este conceput pe b aza unei mișcări postume
dedicate fratelui său Emil Rebreanu, ucis în timpul războiului. Cu toate că a suscitat varii
controverse, romanul a trecut în istoria literaturii române drept o scriere dincolo de banal, în care
se prezintă criza personajului prin cipal, Apostol Bologa, în aparență un individ mediocru, dar

profund măcinat de o dramă uriașă, cu mult peste puterile sale de înțelegere și toleranță.
Conflictul interior se dezvoltă între cele două conștiințe, supranumite și datorii, cea de naționalist
și devotat român, precum și cea de soldat înrolat în armata Imperiului Austro -Ungar. Lupta
interioară între aceste două existențe este cea care arde mocnit pe tot parcursul romanului și din
care se nasc alte conflicte, care în final duc la erodarea personaju lui, aflat în culmile disperării
lipsite de înțelegere. Motivația principală asupra alegerii acestei teme a constat în însăși structura
și esența romanului, construit în întregime pe ideea unei obsesii sufletești. Rebreanu se dovedește
a fi prin excelență un extraordinar analist al subconștientului, al amalgamurilor de gânduri și
trăiri ale propriilor personaje. Adâncimile subconștientului sunt cele care îi ghidează întreaga
existență și care îi permit evoluția sau involuția lui Apostol Bologa. Studiul amăn unțit și detaliat
al psihologiei individuale este cel care revoluționează întreaga structură a romanului românesc
analitic. Există enorm de multe referințe critice, precum și aprecieri sau multe alte scrieri
referitoare la acest roman, care în esență, dinc olo de concretizarea analiticului și psihologicului
nu fac decât să suscite la infinit un profund interes față de această operă literară. În lucrarea de
față am propus spre analizare și disecare multitudinea problemelor de mare interes a formulelor
și a mo dalităților de analiză psihologică referitoare la scrierile lui Liviu Rebreanu.
Actualitatea temei
O personalitate complexă, Liviu Rebreanu este considerat un scriitor modest pentru unii și
extrem de complex și nemărginit pentru alții. Părerile sunt împăr țite, dar scriitorul continuă să
rămână unul dintre cei mai importanți oameni ai întregii literaturi române. Perioada interbelică a
fost cea care i -a consacrat majoritatea operelor și care l -a marcat drept unul dintre cei mai
prolifici scriitori români. Li psit de incertitudini este faptul că romanul a fost specia literară
dominantă a interbelicului, specie favorabilă scrierilor lui Rebreanu, scriitor care s -a impus ca
unul dintre cei mai mari romancieri ai vremii. Prin intermediul tuturor lucrărilor sale, r omanul
românesc cunoaște dimensiunea realismului modern european. Dacă Mihail Sadoveanu a fost cel
care a propus exploatarea mediului rural, sintetizând poetic liricul și epicul într -o formă
excepțională, Liviu Rebreanu se impune cu tehnicile narative psih ologice, fiind atras de mișcările
interioare ale mulțimilor anonime. Ecoul actualității romanelor rebreniene este difuzat prin
intermediul extrapolării din contextul clasic a conceptelor de roman social și roman de dragoste.
Este necesar să transferăm aces te forme tipice în dimensiunea literară a scrierilor dramatice,

scrieri care se bazează pe un fundament psihologic al autocunoașterii. Scriitorul trebuie situat
deasupra condiției de romancier și să îl desăvârșim într -o formă superioară de artist desăvârși t
care construiește relații și raporturi atât individuale, cât și interioare. Depășirea condiției
reprezintă în cazul lui Rebreanu un întreg mod de viață, care îi permite să se adâncească în
dimensiunile noi ale romanului.
Romanele rebreniene cuprind în interiorul lor impresionante universuri ale existenței
umane. Dincolo de jocul profund interiozat al variatelor prototipuri, comun pentru personajele
romanelor sale este factorul conflictual de origine interioară. Dorința de a-și trăi propria viață, de
a își înțelege trăirile și toate gândurile sunt elemente definitorii care în sfârșit conduc personajele
în dimensiunea suprasolicitării și a incapacității de a rezista acestei presiuni. Moartea este finalul
specific tuturor pers onajelor principale, cu dorințe și aspirații prea mari pentru capacitatea lor de
înțelegere și perceptare a realului. În realitate de fapt, aceste personaje nu reprezintă tipuri, ci mai
mult de atât ele devin simboluri ale existenței. Dan Mănucă afirma în cartea sa Liviu Rebreanu
sau lumea prezumtivului faptul că în cazul personajelor rebreniene acestea se îndreaptă conștient
spre calea asumării unui exterior imposibil de imaginat.
Scopul lucrării este redat de relevarea contribuției scriitorului la dezvo ltarea romanului
românesc psihologic, prin prezentarea multitudinilor și variilor modalități și forme de construcție
și reliefare a analizei psihologice interioare regăsite în romanul Pădurea Spânzuraților.
Suportul lucrării este constituit de subiectul d e cercetare al romanului Pădurea
Spânzuraților , ce îi aparține lui Liviu Rebreanu.
Obiectivele lucrării sunt reprezentate de încercarcarea de construire a unui scurt istoric al
romanului psihologic în perioada interbelică și insistarea asupra demonstrării faptului că Liviu
Rebreanu a fost unul dintre reprezentanții de seamă al acestui tip de roman. Un alt obiectiv este
acela reprezentat de analizarea și interpretarea celor mai semnificative romane rebreniene bazate
pe fundamente psihologice, cum ar fi Adam și Eva, Ciuleandra . Prezentarea structurată a
genezei, compoziției și a tuturor elementelor de structură, precum și a celor două conflicte
majore din romanul psihologic Pădurea spânzuraților. De asemenea, lucrarea de față își propune
decodificarea și prez entarea ansamblului existențial al întreg personajului Apostol Bologa prin

descrierae semnificației monologului interior utilizat de acesta ca proces de conștiință. Obiectivul
final este ilustrat de relevarea și interpretarea critică asupra romanului Pădur ea spânzuraților.
Metodologia cercetării lucrării: În prezenta lucrare am raportat creația rebreniană la
contextul literar al epocii și am definitivat -o prin intermediul opiniilor critice. Fundamentul
metodologic și teoretic este constituit de principalel e judecăți de valoare, formulate de -a lungul
operei lui Liviu Rebreanu. Am folosit de asemenea și numeroase referințe cu privire la alți
scriitori, întrucat am considerat impetuos necesară și indispensabilă această etapă întreg
procedeului științific. Prin prisma acestor structuri și investigații am ajuns la multiple concluzii,
care reliefează structura operelor rebreniene, în care subiectul este construit în jurul unei drame
lăuntrice, care se dezvoltă în tăcere și care își atinge apogeul eliberator în moa rte.

Cap. I Perioada interbelică și romanul de analiză psihologică

1.1 Perioada interbelică – generalități privind ideologiile și manifestările
literare

Peisajul literar românesc interbelic este unul extrem de vast, bogat în opere și se
caracterizează prin manifestarea activă a mai multor orientări și trasee literare. Efervescența
spiritului creator determină substanțiale modificări în întreaga literatură. Două ră zboaie, la o
distanță de timp nu prea mare, creează fatal o epocă distinctă, în istoria oricărei literaturi. Faptul
că se împlinise mult visatul ideal al unității naționale și fuseseră înlăturate barierele artificiale
între românii din provinciile subjugat e are, de asemenea, o covârșitoare importanță nu numai
pentru politică, dar și culturală.1 Proza interbelică are o caracteristică deosebit de importantă
pentru întreaga literatură română și anume orientarea spre roman. Este real că în anii imediat de
după război, proza românească se orientează spre construcții epice masive. Bine cunoscutul critic
literar, Garabet Ibrăileanu, prevăzuse fenomenul acesta și îl declarase înainte ca acesta să se
dezvolte. După anul 1918, mai precis anul înfăptuirii unității la nivel național, în contextul
literaturii române a debutat un fenomen supranumit „Epoca de Aur”. Această exaltare pe plan
literar a fost definită și caracterizată prin dezvoltarea romanulu i ca specie. Înflorirea și
strălucirea literară din perioada interbelică a fost datorată unor personalități marcante ale
poporului român. Proza românească a cunoscut una dintre cele mai prolifice perioade din toată
istoria ei, datorită abundenței interesu lui față de dezvoltarea romanului. Chiar dacă această specie
literară începuse să se dezvolte și înainte de Primul Război Mondial, prin binecunoscutele opere

1 Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura româ nă între cele două războaie mondiale, București, Editura Universalia ,
2003 , pag. 15

dinainte de 1900 ( Viața la țară , Tănase Scatiu , de Duliu Zamfirescu, Ciocoii vechi și noi , de
Nico lae Filimon, Mara , de Ioan Slavici), în perioada interbelică au loc modificări cu privire la
stil, structură și tipul de conținut. Interesant este faptul că cei mai cunoscuți prozatori ai literaturii
interbelice sunt recunoscuți în istoria literară drept r omancieri. Majoritatea au debutat înainte de
primul război mondial cu nuvele, schițe, povestiri, dar în perioada interbelică și -au dedicat
întreaga operă romanului. În această perioadă, romanul se descrie prin viziunea categorică a
experienței individuale și conduce la dezvoltarea societății burgheze, prin complexitatea și
vastitatea relațiilor de ordin social care sunt impuse de condiția individului. Romanul s -a integrat
inițial în literatura română prin intermediul procesului de obiectivizare, fapt susțin ut de apariția
unui prozator de calibrul lui Liviu Rebreanu. Fără analiză, cum observă Ibrăileanu, se poate face
poezie epică, fără creație, însă – nu. Cine vorbește despre un roman se gandește la caractere, la
acțiune, la situații, la atmosferă, în gener al la un univers întreg, cu viața lui autonomă, creat prin
puterea cuvântului. 2 În perioada interbelică sunt observate modificări deosebite și în ceea ce
privește construcția romanului. Structura acestuia cunoaște o evoluție incontestabilă. Se
creionează prin tehnici narative infinit mai complexe și mai variate și se dezvoltă tehnica
expunerii epice simultan pe diferite planuri.
După încheierea celui de -al doilea război mondial, în cadrul perioadei interbelice se
conturează două paradigme literare în conte xtul literar românesc. Aceste 2 forme literare se nasc
prin influența puternică a curentelor vremii și împart în două întreaga literatură a romanului
românesc. Tradiționalismul și modernismul formează astfel două structuri polemice, aflate într –
un permanen t dialog. Perioada interbelică impune noi arii tematice, în absolut consens cu
factorul complex al vieții, fapt care declanșează nenumărate discuții și comentarii în presa
literară. Cum am menționat anterior, aceste dezbateri ale criticilor, teoreticienilo r și chiar a unor
scriitori cu privire la proza literară interbelică, se concluzionează prin diferite analize și modele,
care în sfârșit susțin în totalitate dezvoltarea romanului. Diversificarea formelor de expresie
epică conturează o amplificare a modali tăților narative utilizate de romancieri. Se dezvoltă, de
asemenea și gruparea scriitorilor în jurul revistelor literare, născandu -se astfel solide baze critice
și teoretice pentru cele două paradigme care vor defini noile direcții ideologice ale literatur ii
interbelice: tradiționalismul și modernismul.

2 Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, București, Editura Universalia ,
2003 , pag. 125

Modernismul interbelic se descrie drept un curent artistic, ce invocă tendințe inovatoare
în rândul întregii literaturi românești. Prin ideologia modernistă se manifestau încercările de
europenizare (sincro nizare) a literaturii naționale cu literatura Europei. La baza teoriei
sincroniste se află una dintre cele mai importante scrieri ale lui Eugen Lovinescu și anume
“Istoria civilizației române moderne”. Prin prezenta lucrare, criticul își găsește izvorul
inspirațional în teoria imitației, teorie ce îi aparține sociologului de origine franceză Gabriel
Tarde. Sincronismul lovinescian pornește de la premisa fundamentală prin care înțelegem că
literatura unui popor trebuie să se dezvolte în același ti mp cu literaturile străine, cele mai
avansate pentru a nu apărea fenomenul discrepanțelor calitative majore. În esență, modernismul
presupune încercarea de a evita o ruptură literară între tot ce este național și tot ce înseamnă
european. În viziunea lui E ugen Lovinescu întreaga ideologie modernistă, prin teoria
sincronismului nu înseamnă decat acceptarea schimbului de valori, care duce la elemente de
originalitate și inovație pe plan literar. Acesta nu își dorea o imitație servilă, ci o integrare și o
îmbinare a valorilor între cele două tipuri de literaturi, construind astfel o literatură omogenă,
integrată într -un ritm de dezvoltare și evoluție sincronizată. Prin sincronismul dintre literatura
romană și cea europeană, se dorea accederea la ritmul cultura l european modern, la dezvoltarea
unei scrieri comune, a unei „trăiri în același spațiu sufletesc”. Alte caracteristici ale acestei
ideologii sunt reprezentate de tranziția scrierilor cu tematică rurală la cele de inspirație urbană.
Pe de altă parte, mode rnismul presupune și o cultivare și dezvoltare considerabilă a prozei
obiective, prin intelectualizarea acesteia. În literatura română, Eugen Lovinescu și -a concretizat
toate ideile cu privire la modernism, precum și referitoare la ideologiile sincronizări i, imitației și
ale mutației valorii estetice într -una dintre cele mai importante și de mare anvengură revistă
literară românească. Este vorba de revista “ Sburătorul ”, apărută la București între anii 1919 –
1922. Aceasta avea drept scop principal orientarea literaturii naționale, prin intermediul
procesului de sincronizare, asupra evoluțiilor scrierilor pe plan internațional. Revista își
propunea de asemenea promovarea scriitorilor tineri și imprimarea unor concepte moderniste în
evoluția literaturii române. << Pe de altă parte, “ Sburătorul ”, va desfășura, prin urmare, o critică
ascuțită, realistă, întemeiată și binevenită împotriva romantismului reacționar antiorășănesc,
dispus să găsească necontenit dimensiuni profunde și originale înapoierii rurale spre a o putea
prezenta ca expresie a existenței „autentice”, „autohtone”, pe de altă parte, va rămane la o
reprezentare mitizată a progresului, fiind înclinat să eludeze contradicția între masele muncitoare

și burghezie, sub un termen vag cum era: „spiritul moder n”. >>3 De menționat faptul că
Lovinescu nu nega existența ideologiei opuse, a celei tradiționaliste, întrucât de -a lungul timpului
a existat mereu o polemică contradictorie între cele două ideologii opuse. Acesta considera
primitivismul rural, o inerție, o pasivitate letargică a întregii literaturi. Ca formă de opoziție
retrogadă împotriva tradiționalismul, existau ostilități evidente, sincere, justificate de
cramponarea în trecut și lipsa dorinței de evoluție. Modernismul acuza ideologia tradiționalistă
că ține literatura română în loc, că prin idealizarea la nesfârșit a trecutului împiedică creșterea și
dezvoltarea calitativă a scrierilor literare naționale. Pentru a apăra la rândul său, toate acuzațiile
susținute de mișcările tradiționaliste, cum că mod ernismul contribuie la distrugerea specificului
național, revista “ Sburătorul ” publica următorul articol, folosind argumente autonomiste: „O
categorie psihologică nu se poate converti într -o categorie estetică, cântecul din fluier sau
înjurătura națională pot fi specifice, fără a deveni și valori estetice; cât timp specificul (etnic) nu
e un principiu de valorificare estetică, el nu rămâne decât în funcția sa psihologică.”4 Literatura
modernistă este astfel caracterizată printr -o proză de analiză și intros pecție. Majoritatea
romanelor moderne au aspectul unor jurnale intime sau a unor scrieri autobiografice. Această
proză modernă a fost influențată cu succes de celebri autori precum: Giovanni Papini, Marcel
Proust, Honoré de Balzac, André Gide.
Într-o altă ordine de idei, opusă ideologiei moderniste, ideologia tradiționalistă se impune
prin noțiuni de folclor și etnie, specific național și se orientează către civilizația rurală,
respingând vehement scrierile despre cultura urbană modernă. Conceptele de ex istență ale
tradiționalismul erau legate de tot ceea ce înseamnă patrie și origini. Prin tradiționalism, se dorea
întoarcerea la originile literaturii și accentuarea fenomenlor etice, sociale și etnice. Exaltarea
valorilor românești reprezintă fundamentul izvoarelor de inspirație, cu accent pe istorie și tot ce
ține de folclor. În esență, ideologia tradiționalistă s -a cristalizat în jurul revistei literare
„Gândirea” apărută la Cluj în anul 1921. Concomitent cu respingerea culturii sincroniste și a
urbanismu lui modern, această ideologie își manifestă loialitatea cu privire la civilizația rurală.
Proza tradițională interbelică este constituită prin elemente de excelență la nivel social, care
evidențiează pe plan principal anumite personaje tipice din toate cat egoriile sociale, construind

3 Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura român ă între cele două războaie mondiale, București, Editura Universalia ,
2003 , pag. 27
4 Revista Sburătorul nr.4, Poponarismul anacronic , 5/1926

astfel opere de amploarea unor adevărate fresce sociale. În marea majoritate a romanelor
tradiționale este oglindită viața satului românesc și sunt analizate comportamentele clasice,
naturale ale oamenilor din mediul rural.
Se poate observa astfel că proza literară interbelică atinge atât apogeul formei realiste
tradiționaliste prin operele lui Sadoveanu sau Rebreanu, dar și apogeul formei moderne, de
natură psihologică, în special prin intermediul scrierilor Hortensiei Papada t-Bengescu și ale lui
Camil Petrescu. În cadrul prozei moderniste de manieră psihologică, „psihologismul înseamnă
disecarea stărilor sufletești pană la elemente infinitesimale și în afara oricărei condiționări
sociale, sfăramarea caracterelor și transforma rea eului într -un univers haotic, mișcat de aspirațiile
ascunse ale inconștientului”.5 Există numeroase variațiuni și diviziuni ale romanului interbelic.
Ovid S. Crohmălniceanu a împărțit romanul interbelic în două principale categorii: romanul
social și r omanul de analiză. O altă clasificare importantă este realizată de către Nicolae
Manolescu. Acesta analizează atent și preia o terminologie binecunoscută din arhitectura Greciei
Antice și identifică trei categorii de vârstă ale romanului românesc.
Stilul doric – definit drept un roman de creație6, cu o narațiune și un discurs la persoana a III -a,
cu un fir al acțiunii extrem de bine conturat ; acest tip de roman se evidențiează ca un roman
social, și mai puțin nuanțat din punct de vedere psihologic, abordâ nd obsesiv conceptul mediului
rural (Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu).
Stilul ionic – definit drept un roman al psihologismului și al analizei7, care înfățișează o vârstă a
conștiinței de sine 8. Acest tip de roman se axează pe natura individului ca perso ana individuală,
și nu ca parte a unui colectiv. “Romanele dorice și romanele ionice sunt deopotrivă ori naturaliste
ori realiste, înscriindu -se în linia majoră a prozei mimetice”.9 Cei mai de seamă reprezentanți ai
acestui tip de roman sunt Anton Holban, Duliu Zamfirescu, Camil Petrescu.

5 Ovid S. Crohmălniceanu, Curs de istorie a literaturii române între cele două războaie mondiale (1920 -1944),
Partea Întai, București, Universitatea București, 1964, pag.46
6 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe , Eseu despre romanul românesc , București, Editura Minerva 1983, pag. 27
7 Ibidem
8 Ibidem pag.732
9 Nicolae Manolescu , Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Pitești, Editura Paralela 45, 2008,
pag. 556

Stilul corintic – un autor atotputernic, care își subjugă personajele și le domină fără milă sau
interes, un univers al personajelor care încearcă să se salveze; o lume de supraviețuitoare.10 Acest
roman este cunoscut și su b numele de roman post realist și îi are drept reprezentanți pe Max
Blecher și Horia Bonciu.
O altă clasificare importantă a literaturii românești este realizată de către George
Călinescu și este divizată în patru părți principale. Prima parte, intitulată Romancierii 1920 –
1930: Romanul Gloatei, Romanul Copilăriei, Proustienii.11 Cea de -a doua categorie este numită
Dadaiști, Suprarealiști, Hermetici, Momentul 192812. A treia categorie de divizare a prozei
interbelice este cea intitulată Alte Orientări, Moment ul 193213, Noul roman citadin. Cea din
urmă divizare poartă numele de Noua Generație, Filosofia neliniștii și a aventurii. Literatura
experiențelor14. Garabet Ibrăileanu propune și el o clasificare aparte a prozei din perioada
interbelică. În volumul Studii Literare , capitolul Creație și Analiză , acesta delimitează romanul
în romanul de creație și romanul de analiză, afirmând: „Creația e superioară analizei. Artă
literară fără analiză poate să existe. Fără creație, nu.”15 Prin proza românească de analiz ă
înțelegem operele lui Camil Petrescu, Gib.I.Mihăescu, Mircea Eliade, H Papadat -Bengescu și
chiar G. Ibrăileanu prin romanul Adela. Pe de altă parte, romanul de creație este definit de creația
lui Liviu Rebreau. În esență, literatura interbelică a fost o literatură declanșatoare. A fost un
stimul excelent de prolific pentru întreaga masă de scriitori să -și elibereze spiritul și dorința
creatoare. Apogeul romanului a fost atins în această perioadă întrucât literatura română s -a
îmbogățit cu numeroase tipur i și structuri. Fascinația scriitorilor pentru această perioadă a fost
una reală, cat se poate de serioasă, întrucat scrierile acestora sunt vaste, ample și au un conținut
extrem de bine prezentat. Ingeniozitatea și pasiunea au pus bazele unor opere extrem de
indispensabile literaturii. Faptul că în perioada interbelică se realiza în sfârșit acea sincronizare
cu occidentul se simte, întrucat exista un soi de libertate de exprimare și abundau sursele externe
de inspirație. De menționat este și faptul că înai nte de Primul Război Mondial existau scriitori de

10 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc , București, Editura Minerva 1983, pag. 30
11 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la o rigini până în prezent , București, Editura Semne, 2003, pag .667
12 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , București, Editura Semne, 2003, pag. 668
13 Idem

14 Idem
15 Garabet Ibrăileanu, Studii literare , vol II, București, E ditura Minera, 1979, pag. 30

proză scurtă care abordau și romanul în creația sa. După Război a existat o schimbare radicală în
acest sens, deoarece s -au evidențiat acum romancieri care scriau și proza scurtă. Prin urmare, o
totală inve rsiune, extrem de benefică însă pentru proza romancierilor.
1.2 Perspectivele romanului românesc de analiză psihologică

Perioada interbelică reprezintă, fără doar și poate, cea mai prolifică perioadă din întreaga
literatură națională. Această strălucită epocă a scrierilor literare a marcat istoria literaturii române
prin intermediul tuturor valorilor pe care le -a creat, prin multitudinea inovațiilor textuale și nu
numai. În ceea ce privește romanul interbelic, puternic influențat de proza europeană, aces ta își
cunoaște cele mai înalte culmi ale fenomenului creator. Este perioada în care romanul își extinde
zona de creație și de existență și capătă nuanțe din domeniul psihologic. Vastul psihologicului
este perfecționat prin diverse tehnici literare și este introdus cu iscusință și mult talent în paginile
celor mai cunoscute romane ale interbelicului. Fenomenul analizei psihologice se manifestă prin
prisma unui proces amplu, care se desfășoară pe mai multe planuri și este transformat într -un
adevărat ciclu r evelator. D. Dumitru afirma despre acest fenomen al realismului psihologic
următoarele : „obiectivitatea constă tocmai în programatica libertate ce se dă eroului de a se
exprima pe sine, în plin proces de transformare, de trăire, de apropiere de lume, fără
intermedierea autoritară a creatorului său.”16 Prin urmare, putem afirma despre proza psihologică
analitică faptul că aceasta propune o serie de modificări substanțiale referitor la principalele
elemente specifice genului de roman deja existent. Aceste schi mbări esențiale sunt regăsite la
nivelul personajelor, al povestirii și al intrigii. Referitor la scrierile tradiționale, autorul
romanului era cel care controla personajul și îi manipula toate reacțiile. Aceste atitudini erau de
domeniul previzibilului, r ezultand din multitudinea datelor oferite de autor. Pe de altă parte, din
perspectiva romanului modern, se observă modificări legate de evoluția și caracterul
personajelor întrucât nu există date previzibile care să ne confere acest lucru.
În România, r omanul de analiză psihologică se bucură de o reală extensiune în perioada
cuprinsă între 1920 și 1930. Datorită influențelor venite din vastul spațiu literar european, acest
fenomen al psihologicului s -a bucurat de un real succes și de o serie de încercări din partea

16 D. Dumitriu, Ambasadorii sau despre realismul psihologic , București, Editura Cartea Românească,1976, p.51

romancierilor români. Gheorghe Lăzărescu menționează despre aceste încercări ale analiticului
psihologic, că existau în “proza confesivă de sorginte romantică, în urmărirea crizelor de
inadaptare sau în explorările scientiste de orientare natur alistă. Elementele de analiză se află
difuze, în declamații romantice și în narațiuni obiective, realiste, urmând a fi identificate nu
numai în romanul din a doua jumătate a secolului al XlX -lea, ci și, sau poate mai cu seamă, în
nuvela aceleiași perioade. ”17 Din afirmația citată anterior reiese faptul că romanticii împletesc
uneori arta reflecției de natură filosofică cu universul psihologic, plasând personajele într -o
dimensiune superioară. Preocupați de locul individului în univers, aceștia își proiecteaz ă eroii
într-o eră a individualității, proiectată la un nivel cosmic, astral. Acest gen specific al
romantismului pune bazele unei viziuni profunde asupra individului și devine un exemplu pentru
scrierile analitice interbelice. Nuanțarea mijloacelor de exp resie în cazul romanelor de analitică
psihologică devine principalul instrument în vederea obținerii unei scrieri calitative, care să
provoace publicul cititor. Monologul interior este iarăși o caracteristică importantă specifică
acestui gen de roman. Acea stă tehnică narativă va deveni un adevărat simbol al psihologicului și
va defini momente cruciale în cazul adevăratelor capodopere literare de analiză psihologică,
precum „ Pădurea Spânzuraților” de Liviu Rebreanu. În această operă, monologul interior este
utilizat în momentele dinaintea morții personajului principal, Apostol Bologa.
Există variați precursori ai romanului de analiză psihologică românesc. Pentru o mai bună
înțelegere a acestui capitol, consider esențială menționarea celor mai importanți precursori ai
acestui gen de scriere, întrucât aceștia au pus bazele ulterioarelor scrieri. Duiliu Zamfirescu este
considerat un adevărat premergător al romanului psihologic. Interesată e ste însă abordarea
acestui subiect de către acesta. Celebrele corespondențe cu Titu Maiorescu evidențiează
atitudinea acestuia față de existența psihologicului în literatură. Într -o scrisoare datată în anul
1889, Zamfirescu făcea următoarea confesiune: „Da r efectul asupra mea a fost că în urma cetirii
lui Disciple, m -am hotărat pentru totdeauna să nu mai fac psihologie cu încercările mele. Și mai
întai ce va să zică a face psihologie într -un roman? Ce însemnează totul roman psihologic? E o
vorbă goală, – fiindcă orice roman bun trebuie să fie psihologic.”18 Prin urmare, este explicabilă
această ripostă interiară a scriitorului, bun cunoscător al lui Dostoievski, Tolstoi, Stendhal,

17 Gh. Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică , București, Editura Minerva, 1983,
p. 46
18 Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori (1884 -1913), Ed. a doua, Em. Bucuța, Ed. Casa Școalelor, București,
1944, p.57

înzestrat cu harul povestirii, al conceptualizării. „Reacția lui Duiliu Zamfire scu are semnificații
mult mai adânci decât, să zicem, capricioasa inapetență pentru un anumit gen de roman cum este
„Discipolul” lui Bourget. Duiliu Zamfirescu este primul nostru romancier capabil să disocieze
între realismul tolstoian și romantismul stend halian, între naturalismul lui Zola și profunzimea
psihologică a lui Dostoievski, și prin aceasta a fost poate cel mai avizat teoretician al romanului
nostru din veacul trecut.”19 Observăm astfel, cum respingerea scriitorului față de psihologicul
analitic c are se anunța a devenit simbolul reprezentativ anunțării și apariției noului gen literar.
Excelent exponent al opiniilor tradiționaliste în materie de roman, Zamfirescu se impune în fața
marelui proces de proză analitică, proces care se va dezvolta la înce putul secolului următor.
Și Slavici poate fi considerat un adevărat precursor al fenomenului de analiză
psihologică. Fiind un bun psiholog, chiar dacă nu a fost niciodată un analist în adevăratul sens al
cuvântului, acesta reusește să surprindă în conțin utul operelor sale mișcările sufletești ale
individului, simple sau complexe. Gheorghe Lăzărescu afirmă : “Originalitatea scriitorului constă
în capacitatea de a se insinua în interiorul personajului, de a prezenta, prin intermediul
reproducerii indirecte ș i a stilului indirect liber, gândurile acestuia.”20 Excelând la nivelul
psihologic al colectivității, Slavici devine uneori un real exponent al opinei publice, scriitorul
devenind moralistul tuturor evenimentelor desfășurate. Cu privire la monologul interi or, în proza
acestuia, acesta justifică acțiunile personajelor. Exemplu îl face cazul lui Ghiță, care în urma
analizei psihologice surprinde oscilația personajului între dorință și sete de îmbogățire.
Corespondentul prin excelență al conceptelor ideologi ce, G. Ibrăileanu este cel care a
contribuit la procesul de teoretizare a romanului românesc de analiză psihologică. Conceptele
sale artistice au evoluat de la “ Psihologia de clasă” (1894) la „Creație și analiză” în 1926.
Această evoluție a fost extrem de benefică pentru romanul psihologic românesc întrucat a
însemnat desprinderea romanului din sectorul tradiționalismului agrar și “afirmarea lui ca
insituție a conștiinței și a complexității spirituale.”21 Literatura franceză este cea care a stat la
baza infl uențării romanului românesc interbelic. În mod special se evidențiează opera lui Marcel

19 Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc , Editura Paralela 45, 2002, pag. 7
20 Gh. Lăzărescu, Roman ul de analiză psihologică în literatura română interbelică , București, Editura Minerva, 1983,
p. 56

21 Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc , Editura Paralela 45, 2002, pag. 38

Proust. Pentru acesta, romanul “nu este numai o psihologie plană, ci psihologie în timp.”22
Socotind modelul proustian drept un exemplu creator al tainelor analizei psi hologice, scriitorii
români (Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Gib Mihăiescu, Anton Holban, Hortensia Papadat –
Bengescu) își însușesc tehnici și formule narative moderniste. Aceștia încep să valorifice analiza
psihologică la scară largă, punând astfel bazele dezvoltării prozei psihologice românești. De
remarcat este faptul că majoritatea romanelor de analiză psihologică scrise de acești autori sunt
în același timp și romane ale socialului. Sub semnul relativității, vorbind despre sociologie și
psihologie, Ibră ileau considera soluția romanului hibrid, care să le conțină pe amandouă. Această
împletire duce la o comlexitate aparte și un echilibru liniștitor pentru romanul românesc. În
viziunea sa, “romanul e așadar, un gen hibrid, ori compozit, care presupune, la creator,
concepția multilaterală a realității, firește în primul rând, concepția epică.”23 Gh. Lăzărescu
observă și el cum dimensiunea socială devine exploatată și integrată în acțiune în mod activ:
„intră în relații multiple cu personajul, căruia chiar da că nu îi determină integral
comportamentul, îl condiționează într -o măsură destul de însemnată, constituind adesea
catalizatorul energiilor și dramelor psihice latente ale eroului.”24 Scriitori mențioați anterior își
definesc originalitatea scrierilor prin explorarea într -o manieră nouă a socialului și împletirea
acesteia cu tehnicile realizării analizei psihologice individuale. Aceștia diferă între ei prin
structură, interpretare și tehnici artistice ale investigației psihologicului.
Camil Petrescu se evi dențiează prin intermediul analizei iubirii și a geloziei. Acest fapt
ilustrează similitudini evidente cu Proust, autor pe care Camil Petrescu îl situa în fruntea
piramidei literaturii moderne. În ciuda asemănărilor analitice, există diferențe cu privire l a stil și
structură, întrucât memoria involuntară regăsită în „Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de
război”, sau în „Patul lui Procust” nu are același înțeles și același rol ca în romanul proustian
„În căutarea timpului pierdut”. În cazul lui Petres cu, procesul interior de analiză psihologică
este de natură filosofică. Romanul de analiză psihologică aici se definește drept un amplu proces
de antitetic. „La Camil Petrescu, analiza funcționează nu pentru a obține fapte satisfăcătoare, ci

22 Gh. Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română in terbelică , București, Editura Minerva, 1983,
p. 38
23 G. Ibrăileanu, Creație și analiză , în vol. Studii literare, Ed. Cartea Românească, București, pag. 64
24 Gh. Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică , București, Editura Minerva, 1983,
p. 240

pentru a demon stra nevalabilitaea și derizoratul faptului psihic. Psihologia cu legile ei acuză de
fiecare dată inadvertențele analizei. Ruptură și proces care anunță o nouă vârstă a romanului.”25
Scriitorul a împrumutat de la Proust metoda întreruperii narațiunii aflate în mijlocul
evenimentelor. Acesta inserează fragmente retrospective, prin întoarceri permanente în trecut
caracterizate de imprevizibilitatea memoriei. Un alt element comun între scrierile lui Proust și
cele ale lui Petrescu este definit de legătura omnip rezentă între trecut și prezent. Acest aspect
relațional trecut -prezent va caracteriza toate personajele lui Camil Petrescu. În esență, scriitorul
marchează proza romanească printr -o contribuție amplă de scrieri moderne. El nu se desprinde
de tradițional ismul tipic românesc, ci realizează o simbioză a perspectivelor vechi cu cele noi. Și
Hortensia Papadat -Bengescu propune o tehnică însemnată referitoare la punctele de vedere. În
cazul scrierilor sale, personajele nu sunt descrise prin intermediul prezentă rii directe făcute de
către autoare, ci din perspectiva personajelor -reflector. Personajele autoarei nu au trăsături
valabile pe întreaga durată a operei, ci trăsături care se schimbă, evoluează în timp. De
asemenea, influențele franceze sunt prezente și î n situația scriitoarei de față. S -au observat
similitudini între creația sa și creațiile proustiene. Un element comun este redat de rolul
important pe care îl joacă muzica în interiorul romanelor. În cazul memoriei afective, Proust
plasează acest fenomen î n centrul romanului pentru a permite materiei epice să graviteze în jurul
acestuia. Hortensia Papadat -Bengescu utilizează memoria involuntară drept mijloc ce permite
realizarea legăturilor între diferitele momente narative. Specific scrierilor sale sunt ca zurile
clinice exploatate analitic, autoarea dovedindu -și iscusința utilizării introspecției.

25 Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc , Editura Paralela 45, 2002, pag. 137

Cap. II Liviu Rebreanu și romanul de analiză psihologică

2.1 Liviu Rebreanu – romancierul interbelic

Liviu Rebreanu este considerat ctitorul romanului românesc modern. Cu toate că Eugen
Lovinescu l -a inclus în categoria sămănătoriștilor, Rebreanu se detașează cu succes de această
stigmatizare. “Realismul acestuia depășește primul realism constructivist, balzaci an, dar și
naturalismul, tentând absolutul, ca la toți prozatorii începutului de secol.” 26 Scrierile sale
determină o construcție amplă, masivă, de dimensiuni arhitectonice. Din punctul de vedere al

26 Noemi Kozma, Gabriela Scoruș, Literatura română. Repere critice fundamentale, Brașov, Editura Aula, 2001, pag.
264

marelui critic Nicolae Manolescu, romanele scrise de Livi u Rebreanu aparțin stilului doric. Dacă
prin scrierile lui Mihail Sadoveanu întreaga proză românească orientată spre explorarea lumii
satului realizează o formidabilă sinteză poetică între liric și epic, prin opera lui Liviu Rebreanu
proza românească își r edobândește caracterul obiectiv. Atras de mișcările în masă ale mulțimilor
anonime, acesta s -a dedicat procesului de reconstituire a dimensiunilor rurale românești. S -a
observat de -a lungul timpului, în special de către Niculae Gheran, faptul că majoritate a operelor
scrise de Rebreanu își identifică sămânța facerii încă din tinerețe. Evidentă este și multitudinea
temelor sau a motivelor comune unei întregi serii de scrieri românești. Romanele sale au fost
clasificate într -o varietate de genuri, dar întreaga sa capodoperă literară s -a evidențiat prin
diversitatea de suprafață a valorilor sociale. Această reliefare a capacității sale creatoare de a da
naștere unor opere extrem de diferite între ele, a născut desigur extrem de multe critici și
atitudini negativ e. Scrisul rebrenian este un fenomen extrem de versatil, care de -a lungul
timpului a contribuit într -o manieră solidă, evidentă la formarea și diversificarea întregii literaturi
românești. Opera sa cuprinde, la început, un număr impresionant de nuvele. Pri n intermediul
acestora se conturează tabloul real, verosimil al vieții satului. Nuvelistica rebreniană fixează și
elemente din viața orașului. Printr -o ușoară, sensibilă influență a marelui Cehov, Rebreanu
reușește să evidențieze măruntul tragism cotidian al existențelor neînsemnate, care se zbat ca
într-o plasă de păianjăn în plasa evenimentelor citadine. Nuvelele prevestesc oarecum viitorul
romancier. Scrierea realistă dură prin care este prezentată lumea ostilă, tragicul crizelor
sufletești, anunță evid entele înclinații veriste.
În calitate de autor de romane, Liviu Rebreanu și -a atins apogeul în 1920 prin intermediul
romanului „Ion” . Această primă operă capitală este cea care îi atribuie scriitorului o adevărată
notorietate literară. Prin intermediul a cestei cărți, autorul începe să fie recunoscut drept
principalul romancier al acelei perioade. „Ion” reliefează în premieră antagonismele de clasă din
mediul rural care sunt evidențiate în prim -planul operei. Celebrul roman a fost perceput de critici
drept o epopee a satului transilvănean. Personajul principal al romanului, Ion al Glanetașului, „o
brută ingenuă”27scoate în evidență un conflict natural -biologic. Personajul își folosește atuurile,
inteligența, precum și iscusința, șiretenia pentru a își îndep li visul de a avea mult pământ. Acesta
o folosește pe Ana, drept o ustensilă în obținerea pământului, ea fiind doar o victimă colaterală

27 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii romane. 5 secole de literatură, Pitești, editura Paralela 45, 2009,
pag.603

faptelor sale, un mijloc prin care el își atinge scopul mult dorit. Pentru critici precum George
Călinescu, “drama Ion -Ana este drama căsniciei țărănești.”
Prin intermediul romanului „Răscoala”, Liviu Rebreanu a pus bazele unei alte creații
epice solid -construite. Acest roman, definit prin episoade extrem de riguros construite și
înlănțuite în firul narativ, cu o intrigă f oarte bine pusă la punct, închegată minuțios. Aici,
acțiunea romanului se desfășoară la fel în mai multe medii sociale, dar totul pare firesc datorită
subiectului care nu presupune anumite forme ale digresiunii socologizante. Per ansamblu,
„Răscoala” repre zintă narațiunea evenimentelor din 1907, marcate de o profundă și amplă criză
de conștiință. Un factor reprezentativ pentru această operă literară este constituit de impecabila
gradație epică. Naratorul urmărește atent diferitele evenimente din viața perso najului, dar se
oprește strict asupra realităților cu care acesta ia contact. Grigore Iuga, protagonistul operei, un
adolescent cu patos național și vise romantice ia contact cu tragediile socio -dramatice ale
neamului românesc. Aceste întrevederi sunt dic tate automat de către narațiunea succesivă reală,
istorică a evenimentelor. Ecoul evenimentelor are un puternic ecou în conștiința tuturor
oamenilor. În acest roman, accentul principal al narațiunii cade pe verosimila defășurare a
faptelor, pe acțiunile mo trice, nu pe descreirea cadrului sau pe analiza proceselor de ordin
sufletesc. Acestea desigur, nu lipsesc, dar figurează în ambientul acțiunii. „Răscoala” rămane în
istoria literaturii romanești drept o importantă frescă a răscoalei țăranilor din 1907, ai ci
„romancierul putea găsi năzuința întunecată spre proprietatea agrară, brutalitatea ingenuă,
procesele sufletești obscure, greoaie, gesturile epice, violente criminale.”28 „Pădurea
spâzuraților”(1922) este un roman de analiză, în care principalul personaj este un intelectual
ardelean. Romanul analizează o dramă sufletească, focusand acțiunea asupre unui caz de
conștiință profund, trăit sub presiunea fatalităților istorice. Romancierul descrie cu lux de
amănunte, absurditatea luptei, precum și nedreptatea ț ipătoare pentru care aceștia își sacrifică
viața. „Pădurea spâzuraților este un roman scris fără urmă de șovinism, cu multă înțelegere a
dureroasei dileme în fața căreia se găsesc personajele. Prin calitățile ei, această operă a fost
socotită, nu fără drep tate, una din mărturiile cele mai zguduitoare despre ororile primului război
mondial.”29 Fiind un roman de analiză psihologică, romanul prezintă cazul de conștiință al lui

28 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , București, Editura Semne, 2003, pag. 650
29 Ovid S. Crohmălniceanu, Literatu ra română între cele două războaie mondiale, București, Editura Universalia ,
2003 , pag. 189

Apostol Bologa, ofițer în armata austro -ungară, ca urmare a trimiterii sale în luptă împotriva
compatrioților săi români. În viziunea lui Eugen Lovinescu, “aceasta este cea mai bună
reprezentare a psihologiei române, în sensul studierii evolutive a unui singur caz de conștiință.”
Un alt roman care demonstrează versatilitatea stilului rebre nian este romanul „Ciuleandra”. Cu o
profundă preocupare psihologică, Liviu Rebreanu abordează de această dată universul nevrotic,
studiind atent efectele catastrofale ale nevrozelor. Dorindu -se a fi un roman de analiză, volumul
nu strălucește însă prin pr isma fineții analizei. Abundența stărilor sufletești prin care trece
personajul sunt prezentate discontinuu. Puiu Faranga devenind un caz de morbiditate de ordin
psihologic, datorită instinctelor sale criminale.
Inegalitatea scrierilor rebreniene rezultă a tat din ambiția scriitorului de a își depăși limita
realistă dar și din presiunea criticilor care i -au limitat capacitatea creatoare la romanul
tradiționalist realist Ion. Încercarea de abordare a mediului citadin a reprezentat un interes pentru
autor, cu toate că societatea urbană nu a reușit să -i devină familiară. În operele sale este evidentă
o masivitate, o forță puternică creatoare, care fortifică întreaga literatură la nivel național, și nu
numai. Formulele fundamentele ale romanului romanesc au fost inspirate din viața țărănimii
redată minuțios, real de către Liviu Rebreanu. Scriitorul și -a impus să reușească în două
principale direcții, aproximativ opuse. Prima orientare a fost redată de romanul inspirat de viața
țăranilor, a plebeilor și întregul un ivers al satului. Iar cea dea două s -a dedicat absolut literaturii
de creație. Printre acestea, s -au împletit și influențe literare ale citadinului, precum și ale prozei
analitice. Unul dintre factorii caracteristici ai discursului rebrenian de tip realist este redat de
anticipare. Aceasta este prezentă, extrem de solicitată și provine din dorința naratorului de a își
demonstra puterea, prin cunoașterea viitoarelor acțiuni. Este un fel de manifestare a puterii
creatoare prin care se reliefează ramura izolat oare a realismului rebrenian. Unul dintre cele mai
frecvente procedee ale factorului anticipativ îl constituie premoniția. Liviu Rebreanu folosește un
întreg ansamblu de astfel de tipuri de anticipări pentru a sublinia caracterul verosimil și obiectiv
al scrierilor sale. Pentru a consolida tema lucrării, consider impetuos necesar menționarea și
exemplificarea fenomenului de anticipare în opera suport a prezentei lucrări. Prin urmare,
procedeul anticipării și al premoniției este reluat în „Adam și Eva” , ca simbol al predestinării.
Cifra 7 are în acest roman un rol anticipativ întrucât fiecare din întruchipările anterioare ale
personajului principal, Toma Novac, este fie al șaptelea copil, fie faptul că se va naște într -o zi a
7-a. Desfășurarea vieții fiecăr uia va avea o structură identică, manifestând aceleași linii narative

esențiale întregii povestiri. De asemenea, fracționarea istoriei și jocul narativ fac parte din întreg
fenomenul anticipării prezumtive. Punerea sub semnul întrebării a principiilor rea liste, face din
întreaga operă rebreniană obișnuită cu tiparul realist, o operă inovativă, care îl încoluiește pe
sigur cu poate . Un alt factor caracteristic al discursului rebrenian de tip realist este marcat
prezența reuniunii. Fiecare dintre romanele au torului cuprinde o serie de întruniri, care au o
atribuție extrem de bine definită și anume aceea de a caracteriza personajele sau de a descrie
întreaga atmosferă în care are loc acțiunea. În cele mai multe cazuri, reuniunea folosită de
Rebreanu contribuie la fortificarea unicului fir narativ. O altă particularitate a scrierilor
rebreniene este redată de tendința de a surprinde personajul într -o stare specifică, distinctă, nu
într-o desfășurare permanentă. Inegalitatea romanelor scriitorului reiese din ambi ția sa de a
aborda mediul citadin, care însă nu a reușit niciodată să îi devină familiar.
Rebreanu se impune pe scena romancierilor prin intermediul existenței umane
interiorizate. Amplificarea dramatică asupra sinelui se definește la Rebreanu drept un
fundamental element al tuturor scrierilor. Concepția dramatică, aproape tragică asupra
individualității personajelor devine un lait motiv în cazul romanelor sale. Liviu Rebreanu a fost
mereu preocupat de aprofundarea acestui fenom uman, analizând în detaliu șirul proceselor
existențiale pe care le traversează o ființă umană de -a lungul vieții, focusându -și scrierile pe
fenomenul dobândirii conștiinței proprii. Modelul său epic este construit pe o bază umană,
aproape de psihologic. Procesele conștiente de form are a eului personajelor rebreniene alcătuiesc
în majoritatea cazurilor întreaga acțiune a romanelor. Personajele au drept principal scop
obținerea unui ideal, lupta asiduă pentru propriul destin. “Ion moare, dar reînvie Apostol Bologa,
care la rându -i îi face loc lui Toma Novac, acesta dispare spre folosul lui Faranga, neputincios în
fața chemării celor răsculați și apoi spre folosul lui Pahonțu.”30 Personajele lui Rebreanu își
asumă consecințele faptelor și sunt conștiente de drumul dificil, dar promițător la care sunt
supuse.
Vocația constructivă a lui Liviu Rebreanu a contribuit la originalitatea și modernitatea
romanului românesc. Caracterizat printr -o pasiune nestăvilită pentru scris, acesta a modelat cu
migală fiecare tip de roman și a reușit să își de monstreze talentul literar în orice gen. Întregul său
ansamblu arhitectonic al romanului este definit printr -o migală aparte a fiecărui detaliu specific

30 Dan Mănucă, Liviu Rebreanu sau Lumea prezumtivului, Casa editorială Moldova, pag. 78

unui anumit gen de scriere. În viziunea scriitorului, romanul reprezintă un adevărat univers,
extrem de cuprinzător, care nu se poate limita doar la dimensiunea socială, psihologică,
fantastică sau istorică, ci trebuie să însumeze toate acestea la un loc. Acesta susținea această
afirmație spunând: “Căci romanul e o lume întreagă, de la Dumnezeu până la ulti ma gânganie, o
lume specială, cu viața ei proprie și totuși atât de apropiată de sufletul general omenesc, încât
oricine să o poată reconstitui cu fantezia…”31 Liviu Rebreanu este un sciitor total, care a pus
bazele romanului total. Cuprins de sentimentul totalității universale, acesta redă în romanele sale
întreaga realitate complexă a lumii, creionând deseori în fața cititorilor o viziune a iluziilor vieții
eterne. Fascinat de pulsația vieții, acesta o metamorfozează în pulsația epicului. Viața constitui e
pentru scriitor un adevărat punct de plecare artistic, un adevărat simbol, modelul suprem al
scrierilor. Model care contribuie la ritmul și acțiunea cărților sale. Preocupat de scris, o
caracteristică esențială a lui Liviu Rebreanu este redată de factoru l documentar extrem de
detaliat, caracteristică specifică romanului balzacian. Cu toate că depune o muncă titanică,
documentandu -se excesiv, acesta permite scrierilor sale propriile legi, care adesea nu țin cont de
informațiile acumulate anterior.
Liviu R ebreanu a fost mereu considerat un scriitor al satului, un romancier prin excelență
al universului rural, un bun cunoscător al psihologiilor și dramelor țărănești. Depășind această
stigmatizare, scriitorul și -a impus să se integreze și în spațiul citadin, nuanțat psihologic. Ambiția
scriitorului de a scrie literatură analitică este reflectată în romanul Adam și Eva. Extrem de
pasionat, cu un talent aparte, Rebreanu reușeștă să exceleze în diferite tipuri de romane, motiv
care nu poate decât să bucure întrea ga literatură română. Dincolo de romanul realist, social,
scriitorul se dedică romanelor analitice, dramelor psihologice și dincolo de acestea, se
documentează și scrie chiar despre metempsihoză. Fascinant, o natură de geniu, autorul creează
un spațiu lite rar vast, complex, prin care își demonstrează că pentru el, scrierile nu sunt decât o
metodă de a trăi. Liviu Rebreanu își descrie profesia, cea care i -a format întreg caracterul, într -o
manieră făcută să străpungă adâncurile sufletului uman și să răscolea scă toate energiile ființei
umane. Într -o expresie eminesciană, acesta își definește pasiunea pentru scris, ca fiind o muncă
„dureros de dulce”.

31 Liviu Rebreanu, în Romanul românesc de interviuri , ed.cit., vol III, part ea I, pag.40

Liviu Rebreanu s -a integrat în sfera celor mai buni prozatori ai secolului XX. Motivele acestei
distincții sun t variate, dar explicate prin intermediul operelor. Scrierile cu care se afirmă în
planul literar românesc sunt opere puternice. Cu o deosebită înclinație spre realism, acesta
reușește să adauge și nuanțe psihologice fenomenului de bază al realismului. Pri ma scriere
însemnată, Ion este în aparență un roman tradițional de natură social -rurală, dar dincolo de aceste
aparențe, în întregul proces narativ sunt observate elemante dominante de analiză psihologică.
Adevăratele elemente analitice psihologice sunt re găsite într -unul dintre cele mai apreciate
romane ce aparțin scriitorului. Este vorba de „Pădurea spâzuraților”, un roman, de o certitudine
psihologică în adevăratul sens al cuvântului. Cu acest roman, Liviu Rebreanu își impune simțul
analitic și câștigă r espectul tuturor celor care îi limitau talentul creator la genul romanului social
tradiționalist. În această operă, procesele de conștiință sunt analizate fin, iar dramele personajelor
sunt bazate pe principii obiective, adecvate normelor social -obiective. Rebreanu pătrunde și în
tainele analizei psihologice interioare, devenind și un analist al stărilor lăuntrice. Acesta folosește
situațiile limită și impulsurile subconștientului pentru a contura adevărate scene critice, marcate
de crize ale eroilor. Tehni cile literare folosite de scriitor devin un adevărat subiect de interes în
perspectiva criticilor literari, motiv pentru care L. Raicu afirmă : “Rebreanu face să izbucnească
din subconștientul colectiv un fond elementar de umanitate, generozitate, solidarit ate, adesea mai
puternic, în concepția sa, decât instinctul de conservare socială, decât orice atitudine conformistă
sau chiar decât acele atitudini alese de om în virtutea unei convingeri.”32 Referindu -ne la
„Pădurea spâzuraților”, drama personajului princ ipal cunoaște dimensiuni uriașe, iar naratorul
dezvoltă și alimentează amploarea acestei drame prin descrierea unor motivații profund
convingătoare. Autorul introduce atributele dramatice de proporții încă de la începutul operei,
reliefând cadrul biografi c al personajului principal. Apostol Bologa, personajul principal provine
dintr -o familie în care a fost educat în spiritul manierelor nobile. Autorul insistă cu descrierea
biografică și precizează contextul în care eroul s -a născut. El specifică natura ge nealogică și
descenderea dintr -o familie cu bunici care au murit „trași pe roată ”. Continuă afirmând despre
naștere sa, cum că a coincis cu ziua în care tatăl său își aștepta condamnarea, la Cluj. Fundalul
dramatic este acutizat în continuare la incipitul romanului, cand este prezentată execuția lui
Svoboda, execuție ce îl are pe Apostol Bologa drept participant activ. Toate aceste evenimente
agravează declinul emoțional, iar astfel coliziunile sufletești ale eroului sunt extrem de majore și

32 L. Raicu, Liviu Rebreanu , București, Editura pentru Literatură, 1967, p. 132

definitorii pen tru întreaga operă. Liviu Rebreanu se dovedește astfel un maestru al analiticului
psihologic, întrucat urmărește și coordonează îndeaproape criza interioară a protagonistului.
Tehnica mutațiilor sufletești, realizată prin zbucium interior, contradicții, în trebările adresate
sinelui interior fixează mai clar genul psihologic al romanului.
Dan Mănucă reliefează admirabil despre opera analitică rebreniană următoarele afirmații:
“în analiza psihologică numai complicarea introspecției. Perspectivă din care s -au silit să nu vadă
motivațiile, explicațiile de ordin subtil psihologic care susțin personajele lui Rebreanu. Când, în
realitate, aceste personaje nu sunt tipuri, ci simboluri. Romanele rebreriene reprezintă jocuri
variate cu prototipuri – mai exact jocul u nui singur prototip, mereu înveșmântat în alte feluri.
Numitorul comun este dorința de a trăi deplin în lumea vieții proprii, la dispariție ajungând
tocmai din suprasolicitarea existenței.”33 Atributul de realist acordat stric stereotip romanului
rebrenian nu e suficient pentru a descrie întreaga artă a operelor sale. Dar încadrarea lui
Rebreanu în tiparele largi ale ariei realiste este o formulare mult mai potrivită decat o catalogare
strictă, impusă. În cazul scriitorului de față, realismul său este caracterizat de obiectivitatea
demiurgică și de sinteza tipologică. Scrierile sale redau realismul printr -o dimensiune atipică,
care aprofundează sensurile tradiționale: epopeic, etnografic, oracul ar sau tragic. Slăbiciunea
alimentată de înfățișare a tragicului uman a facilitat, în cazul operei rebreniene, infiltrarea
predispozițiilor străine ale realismului tipic. Rebreanu își definea propriul realism prin exigența
și strictețea reliefării sufletul ui unic al fiecărui personaj, dar și prin aspirațiile neclare prin care
sunt relevate momente ale vieții eternizate de mișcările sufletești. Realismul rebrenian nu se
poate defini drept un realism critic, ci mai degrabă un realism tragic, dramatic. Acest a tribut
esențial scrierilor sale s -a dezvoltat desigur pe un fundament etic . În cazul romanului Pădurea
spânzuraților, construcția epică este realizată îndeaproape după modelul scrierilor de inspirație
tolstoiană. De precizat și faptul că literatura durabi lă nu poate exista fără „nostalgia eticului”,
întrucât aceasta presupune chiar credința statornică a scriitorului. Un studiu esențial, semnat
Nicolae Balotă, analiza vocația tragicului rebrenian și îi găsea originile în obsesiile cu privire la
violență și anxietatea halucinantă: „Este, fără îndoială, o legătură între frenezia senzorială,
apetența spre elementar, prezența arhaicului și eșecul existențial al eroilor lui Rebreanu. În
spațiul său imaginar domnește o fatalitate care suflă unde vrea, o putere mal efică ce frânge

33 Dan Manucă, Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului , Editura Virtual, 2011, p. 3

existențele, le preschimbă în destinul unor victime. Ion, Apostol Bologa, Petre Petre și întregul
sat Amara sunt cazuri exemplare ale acestui eșec tragic.” Extrem de vizibile sunt nuanțele
unicității tragice în două dintre cele mai semnfica tive opere ale scriitorului și anume Pădurea
spânzuraților și Adam și Eva. Aici realismul tragic este transformat într -un sector al
metafizicului. Pasiunea înflăcărată a misticului, mitul cuplului etern și lirismul tainic au
configurat acest paradox al rea lismului rebrenian prin care se lasă dominat de spiritualitate și
metafizic. Interesant este faptul că în cazul operelor sale, metafizicul se desfășoară armonios,
aproape natural în contextele epopeice și alternează cu spiritul obiectiv al prozei rebrenien e.
Măreția instanței naratoriale specifice scriitorului permite transpunerea realităților veridice în
adevărate spiritualizări ale intențiilor superioare, difuzate prin care se încearcă pătrunderea în
straturile metafizice ce aparțin realului. Cert este că tragicul și sentimentele legate de destin sunt
aspecte definitorii care coordonează viziunea rebreniană. Acestea sunt difuzate în spațiul real al
materialității obiective. În ciuda faptului că elementele menționate anterior sunt în esență
exterioare lumii concrete, Liviu Rebreanu reușește să le determine efectul vizibil asupra evoluției
individului într -o manieră evidentă. În Pădurea Spânzuraților efectele tragicului iau forma unei
ideații explicite, într -un mod în care acționează asemeni unui plan metafiz ic care respiră în
fiecare pagină. Dimensiunea metafizică definitorie este la Rebreanu cea care îi conferă prozei
caracteristici aparte precum transparența, clartiatea și rațiunea suverană. Se poate spune astfel că
romanul rebrenian se transformă într -un adevărat tablou al metafizicii lumii. Ansamblul metaficii
este extrem de vast, existand desigur și alte tipuri de efecte, care decurg relativ paradoxal cu
obiectivitatea cu care ne -am obișnuit. „Universul romanului rebrenian înseamnă o ridicare a
realității în lumea ficțiunii, o suspendare a ponderabilității realului, o dematerializare echivalată
de efectul oglinzii: ceea ce este dincolo de suprafața oglinzii reproduce întocmai datele de
suprafață a realului, minus consistența lui: „ Ochiul în care se reflec tă este la fel de cuprinzător și
de obiectiv ca ochiul lui Dumnezeu – notează Nicolae Manolescu în Arca lui Noe despre
romanul doric. Secretul obiectivității romancierului (și al iluziei pe care o întreține) nu e străin de
acest mod de a privi lucrurile fi cțiunii sale ca și cum ar exista independent de cel ce le privește,
absolute și eterne: pentru autorul lui Ion, lumea ficțiunii nu este decât o altă lume reală. Nimeni
n-o descoperă, nimeni n -o inventează.”34 Prin urmare, metafizica realismului ne dezvăluie
adevărul care stă în spatele oglindirii lumii romanului. Aceasta nu este adevărata lume, ci un

34 Ion Simuț – Monografie și antologie comentată, Liviu Rebreanu , Editura Aula, pag .69

dublu spectral al ei. Scriitorul folosește dedublarea estetică a realului în conturarea lumilor din
roman pentru a defini expresiile iluziei metafizice. Acest e fect este extrem de des întâlnit și în
cazul operelor lui Balzac, cât și la Reymont. Realitatea individului este străbătută astfel de
entități ce aparțin metafizicului și care controlează și guvernează lumea umană, în numele
spiritualității. Într -unul din capitolele introductive ale Istoriei romanului modern , Albérès
contura ideea următoare, valabilă și în cazul operei lui Liviu Rebreanu: „Creatorul realismului nu
era un realist: era un teozof, căci el cultiva și întreținea iluzia incontrolabilă de a se con sidera
înzestrat cu puteri supranaturale și îl invita pe cititor să devină, o dată cu el, un fel de Eminență
cenușie a Creatorului.”35 Rebreanu oscilează între conceptele metafizice de explicare a lumii și a
tainelor sale între idealismul mistic prezent fr ecvent în Pădurea spânzuraților și filosofia
indiană din Adam și Eva. Realismul rebrenian este influențat și creionat prin intermediul
romantismului; un ansablu romantic caracterizat de idealismul pasional care îi afectează profund
scrierile. Nu se poate v orbi despre un realism pur, în cazul lui Rebreanu, întrucât nu a abordat o
atitudine refractară a metafizicii în scrierile sale.
În cazul operei lui Rebreanu se mai poate vorbi și despre un realism al esențelor,
întocmai cum a declarat însuși autorul, ca semn al aspirațiilor artistice care îș preocupau.
Această formulă poate fi înțeleasă și explicată prin intermediul unei sinonimii asemănătoare
conceptului de realism -sinteză. Acesta din urmă, reușind să combine într -un mod egal toate
mijlocele analitice cu toate caracteristicile epicului, oferind astfel o perspectivă predominant
marcată de latura socială asupra individului. Profund marcat de aceste entități ale realismului în
cadrul operelor sale, scriitorul reia ideea noului realism și o descrie prin ap riția unei noi
obiectivități, mai precis aceea a neorealismului: „O ecuație care dă o nouă perspectivă asupra
vieții este acest nou realism, care s -ar putea defini, oarecum, ca fiind o nouă sintetizare a vieții.”
(Jurnal 2, p.290) Concepțiile privind impli cațiile fenomenului de realism al esențelor, glisează
aproape insesizabil de la o apartenență clasică ( prin echilibru, simplitatea formei, concizie și
claritate, prin statutul personajului de univers moral), la o apartenență de tip romantic, afilieră
care relevă esențele tuturor simbolurilor totalizante și antitetice, care evocă spiritualul. „Un
realism perfect consecvent cu sine, obiectiv și determinist, nu ar lăsa loc inexplicabilului, fiindcă
privește totul prin prisma cauzei și a efectului. Imaginea me tafizică a lumii rebreniene se

35 R.M. Albérès – Istoria romanului modern , prefață de Nicolae Balotă, Editura pentru literatura universală, 1968,
pag. 44

constituie ca o epifanie a misterului, aceasta fiind una din ciudatele coincidențe cu viziunea lui
Blaga. Trebuie să recunoaștem că înțelegerea lumii ca manifestare a misterului sau acceptarea
nașterii, iubirii sau morții ca enigme sunt cu totul paradoxale pentru un realist de calibrul lui
Rebreanu.”36

2.1 Manifestări ale psihologicului în romanele lui Liviu Rebreanu

Bazele psihanalizei au fost puse de către studiile efectuate de Sigmund Freud, supranumit
și “părintele psih analizei”. Scrieri precum „Interpretarea viselor” – 1900; „Psihopatologia vieții
cotidiene” – 1904; „Totem și Tabu” – 1913 au deschis universul acestei lumi în care dragostea și
moartea se transformă în concepții ce accesează metafizicul în cadrul operelor epice. S -au
dezvoltat astfel o serie de principii noi, definite de noțiuni și concepte care nu au fost cercetate
niciodată. Spre exemplu metapsihologia sau psihanaliza – teoria despre inconștient, libido –
atracția pentru descărcare a tensiunii cumulării instinctuale, generatoare de plăcere, refulare –
reprezentări afective refuzate prin care eul se apără de agresiunea dorințelor, creându -și un
eșafodaj motivator în inconștient, subconștient – tărâm psihic exterior conștiinței, dar generator
de acte ce pot fi valorificate de ea în anumite circumstanțe, vise – forme de cunoaștere ale
psihicului, expresii ale unor realități reprimate în imagini onirice etc. 37 Toate aceste manifestări
se regăsesc în numeroase forme ale literaturii. În cazul lui Rebreanu, prin intermediul
psihologicului analitic, personajul devine liantul care determină unitatea compozițională.
Analiticul determincă epicul persoanei întai, iar astfel dă naștere efectului de confesiune, efect
care creează autenticitatea textuală.
„Adam și Eva” este un roman care se naște din ambiția scriitorului de a face literatură
analitică. Un roman al aspirației, care pentru scriitor se definea drept „o carte a iluziilor eterne”.
Psihologicul rebrenian întâlnit în această operă se împletește armonios cu psih ologia erosului.
Astfel scenariul erotic este mascat de veșnicul calvar al căutării. Dorințele dureroase, suferințele

36 Ion Simuț, Monografie – Liviu Rebreanu, Editura Aula, pag.90 -91
37 Ilie Zanfir, Romanul de analiză la Liviu Rebreanu , Editura Li mes, 2014, pag. 20

eterne se împletesc în acest roman la un nivel superior. Erosul potențează analiza psihologică și o
hrănește prin intermediul căutării. Co nflictul erotic însuflețește taina romanului, dincolo de
aparențe. Nostalgia absolutului, definită prin eros, se dezvoltă în opera lui Rebreanu sub semnul
unei noi geneze. Această căutare a complementului feminin marchează implacabil prăbușirea
sinelui în moarte. Un scenariu tipic rebrenian. În „Adam și Eva”, personajele sunt definite de
fenomenul căutării, iar în ciuda schimbării constante a identității, acestea nu își modifică însă
configurația psihică. Toma Novac, personajul principal al operei este cel care se află sub semnul
căutărilor, mereu măcinat de dimensiunea certitudinilor, a explicațiilor clare și bine definite.
Acesta este atras într -o manieră imprevizibilă de “ochii verzi cu luminile calde și moi ” ai Ilenei.
Acest fapt este factorul declanșato r al erosului, întrucât personajul este rănit mortal și retrăiește
memoria vieților anterioare în ultimele clipe din viață. Observăm astfel că doar prin moarte,
cuplul etern se regăsește în armonia erosului. Toate cele șapte perechi (Mahavira -Navamalika,
Unamonu -Isit, Gungunum -Hamma, Axius -Servilia, Gaston Duhem -Yvonne și Toma Novac –
Ileana) cunosc calvarul căutărilor și își identifică existența autentică doar prin intermediul
spiritualității pure. Observăm astfel că la Liviu Rebreanu, erosul nu se întâmp lă într -un spațiu
terestru. Aromizarea iubirii are loc în planul etern, cosmic al sufletului. Scriitorul cercetând acest
fenomen prin intermediul conflictului exterior pe care îl manifestă personajul raportandu -se la
ceilalți, dar și prin prisma conflictul ui interior, al celei mai profunde și mistuitoare căutări.
Căutarea de sine prin iubire. Liviu Rebreanu se scufundă în dimensiunea psihologicului și
încearcă să dezlege misterul cauzelor morale ce stau la baza conflictelor. Scriitorul realizează
prin „Ada m și Eva” un roman conflictual, un roman al ciocnirilor dramatice, pline de tensiune.
Fiind un prozator atras de complexitatea vieții și a individului, acesta prezintă în paginile
romanului o luptă pasională, zbuciumată social și psihologic.
Folosindu -se de anumite vizuni interne ale subconștientului, Liviu Rebreanu realizează
prin intermediul “cărții iluziilor eterne”, o utopie rebreniană. Detașat de dimensiunea visului
bovaric, autorul descrie experiența romanului printr -un memorial al iubirii, realiza t de motivul
metempsihotic. Procesul morții este meticulos descris în operele rebriene, iar romanul „Adam și
Eva” nu face excepție. Autorul descrie minuțios suferința și agonia chinuitoare a profesorului
Toma Novac, victima propriei drame. Reprezentarea su ferinței este inițial de ordin fizic, o
descriere aparent plasticizata: „Pe frunte simțea o bandă de fier ce -i apăsa țeasta. Se gândi să
întindă brațul, să -și pipăie capul. Încercarea de mișcare i -o reteză din începuturi o năvală de

durere care -i stârni u n geamăt scurt, năbușit”. Descrierea continuă, însă planul durerii fizice este
înlocuit de o durere mai acută, mai profundă, de ordin lăuntric, interior. Suferința interioară este
în același timp fatală pentru conștiința personajului și în același timp atâ t de puternică încat îi
deviează durerile de ordin fizic: „La amintirea femeii, a Ilenei, îi răsări în suflet o bucurie atît de
fierbinte că într -însa i se topiră îndată toate durerile”. Se dovedește astfel abilitatea lui Rebreanu
de a contura profunzimile psihologicului. Efortul identificării cu sinele, este extrem de complex
și caracterizat prin intermediul tuturor mijloacelor de formare ale eului conștient. Metempsihoza
din „Adam și Eva” descrie modelul rebrenian în care personajul agonizează procesul că utării
prin călătoria către propriul sine. „Toma Novac străbate atemporalitatea propriului a fi, pentru a
afla cine este și nu pentru a -și stabili un rost între ceilalți. Interogația fundamentală a lui Novac
este cine sunt , nu pentru ce sunt .”38Principiul c el mai dominant în acest roman este motivul re –
nașterii propriului eu, restituirea propriei origini. Permanenta căutare a personajului principal îl
determină pe acesta să găsească în momentul prezent un refugiu, un moment de pauză din
profunda căutare a iu birii prin intermediul propriului sine.
Se spune despre romanul „Adam și Eva” că aproape epuizează domeniile psihanalizei.
Romancierul utilizează destul de puțin principiile metapsihice, dar insistă asupra temelor
psihologiei infernale, bazate pe credința sufletelor care cutreieră în Hades. Este vorba aici despre
sufletele care și -au părăsit trupul fără a fi pe deplin curățate. În cazul muribundului Toma Novac,
înainte de a desprinde complet, sufletul acestuia rătăcește pentru a își găsi împlinirea. Ceea ce își
propune Liviu Rebreanu în „Adam și Eva” nu este câtuși de puțin o excavare masivă de
subconștient și cu atât mai puțin o întruchipare frumoasă a adevărului care este moartea.
Negreșit, în marele carnaval metapsihic al lui Toma Novac se pune la încercare un adevăr
fundamental, o problemă finală, dar în numele unei convingeri foarte simple a lui Rebreanu, care
rezumă întreaga substanță a romanelor sale. 39 Înțelegem astfel că imperfecțiunile și iadul
carnalității determină ne liniștea sufletească și rătăcirea. Scriitorul încearcă să traducă principiile
psihanalitice propuse prin intermediul simbolurilor.
Maniera în care Liviu Rebreanu a reușit să transgreseze dimensiunea realismului este cel
mai bine conturată în Adam și Eva. Însăși structura acestui roman ( o antologie de șapte nuvele

38 Dan Mănucă, Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului, Editura Moldova, 1995, pag. 81
39 Dan Mănucă, Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului, Editura Moldova, 1995, pag. 95

care urmează precis formula indiană referitoare la migrația sufletului în dimensiunea unor șapte
vieți până individul își va întâlni adevărata dragoste și liniștea în Nirvana) descrie cel mai bi ne
năzuința rebreniană de a contopi rigoarea realist -naturalistă a decorului social și lirismul spiritual
al iubirii. Povestea de iubire dintre cele două suflete, care nu se pot contopi decat în tragicul final
al celor șapte experiențe este prezentată pe f ondul unui ton realist, în care doar amănuntele și
articulațiile subtile sunt descrise fragil, într -o genuitate spritituală. Cel mai radical simbol al
noutății în evoluția romancierului îl definește fantezia filosofică, o breșă imporantă în cadrul
realismu lui rebrenian, dar deloc uniformă în cadrul retoricii sale. Acest roman este cel care a
deschis seria romanelor aspirației. Adam și Eva, proiectul spiritualității iubirii a cunoscut în
tendințele rebreniene o aprofundare a misticului și folosoficului, centrată doctrinar în jurul
utopiei erotice a cuplului etern. Cea mai frapantă descriere a experienței epice a sprititualismului
mistic este redată în acest roman într -o versiune generalizată discret de taina poetică prin care se
ascunde lirismul sprititual în cadrul realist. Dincolo de suprafața realistă, conviețuiesc și alte
aspecte ale metafizicul cum ar fi seninătatea și claritatea nostalgiei dramatice care tinde spre
absolut, care fundamentează mi tul cuplului etern. Sustragerea temporalității marchează profund
construcția personajelor rebreniene. Imaginea puternicului concept realist se bazează în esență pe
fragilitatea idealismului conceptual de creație. Conflictul epic definit prin divergențele cauzate
de iubire domină subiectul romanului și determină atitudinea personajului principal în proporții
uriașe. Pentru Toma Novac, din Adam și Eva , miezul existenței, al iubirii totale ardent ravnite, se
însoțește de o explicație doctrinară. Atât este de înrădăcinată această credință a lui Rebreanu în
sufletul tainic al personajelor sale, încât ea a putut transpare și acolo unde s -ar părea că dincolo
de aspectul politic nu mai este loc pentru altceva, profilul arivistului din Gorila nu sunt deloc
greu de i dentific aspectele contaminării de la personajul principal din romanul Adam și Eva. 40
În 1926, spiritul creator plin de surprize al lui Liviu Rebreanu dă naștere unui text
surpriză, cu o impresionantă atitudine și capacitate nouă de abordare a psihologicu lui epic.
Romanul Ciuleandra atestă într -o manieră dincolo de superlativ abilitatea și calitatea
caracteristicii de arhitect epic a lui Liviu Rebreanu. „El realizează edificiul narativ ca pe un
labirint în care așează punți de comunicare, intrări adevărate și altele false, ieșiri derutante,
întâlniri semnificative, sentimente complexe, idei uimitoare, suferințe și bucurii, capcane

40 Ion Simuț – Liviu Rebreanu, monografie, Editura Aula, pag. 24

periculoase, taine de nepătruns, adevpruri carnivore etc.” 41 Opera reprezintă o redare în proză a
unei analize psihologice, în c are Rebreanu, îmbină drama individului comun, psihologia
criminalității și investigarea abisală a capacității psihice. Tragicul psihologic al romanului se
deschide încă de la început. Puiu Faranga, protagonistul operei, își ucide soția, pe Madelaine,
apare nt fără niciun motiv. Acțiunea se descrie începând cu momentul în care protagoniștii se
pregăteau să plece de la Balul Regal de la Curte, moment în care tânărul Puiu e o criză în care își
pierde complet rațiunea. Sub influența furiei inexplicabile, acesta începe să își sugrume
consoarta, pe discreta Madeleine, murmurându -i mecanic: „ -Taci!… Taci!… Taci!…”, cu toate că
victima atacului nu se opunea deloc intenției sale criminale. Provenind dintr -o familie înstărită,
tatăl protagonistului, ministru al j ustiției decide să își interneze fiul într -un sanatoriu. Acesta îl
pune pe Puiu Faranga să simuleze nebunia pentru a putea scăpa de anii grei de închisoare. Cu
toate că Policarp Faranga insistă asupra condițiilor speciale pentru fiul său, doctorul de la
sanatoriu se dovedește o persoană corectă și cercetează așa -zisa nebunie.
Construit pe motivul unei obsesii mai vechi, cea definită de motivul nebuniei, romanul
Ciuleandra amplifică preocuparea pentru fondul analitic și pentru explorarea în profunzime a
psihicului uman. “Ca desfășurare psihologică, Ciuleandra oferă mai mult decât orice. Ar fi o
demonstrație a artei privită ca un simplu joc (…). Ciuleandra este pentru mine o operă în care se
exprimă și se clarifică o taină sufletească mare, e cazul, des re petat, al iubirii până la crimă…
Tratat simplu, direct, fără complicații…”42 Interesant este faptul că tratarea epică nu urmează
cursul unei anchete penale, cum ar fi fost normal, și probabil, de așteptat, ci se răsfrânge asupra
unui proces amplu de ana liză, asupra unei căutări de sine a personajului, reconsiderâdu -și propria
existență. Romanul nu presupune altceva decât această urmărire meticuloasă a continuei decăderi
morale, psihice a eroului. Mobilul crimei trebuie transferat așadar în cauzele profun de ale unei
fanatice aroganțe aristocratice impusă în jur de către bătrânul Faranga, pe care Puiu, deși o știa și
o acceptase mulțumit odinioară, acum având revelașia exersării abuzive asupra -i, simte nevoia
acută de a o denunța. 43 Amplul proces de analiză psihologică devine în cazul romanului lui
Liviu Rebreanu, un proces complex al unei atitudini sociale, constituit de către denunțul, prin
relatarea activă a faptelor și prin degradarea morală care vine drept efect al vicierii relațiilor

41 Ilie Zanfir – Romanul de analiză la Liviu Rebreanu, Editura Limes, Cluj -Napoca, pag.64
42 Liviu Rebreanu, Jurnal, vol I, pag. 5 -6
43 Constantin Cubleșan – Romancierul Rebreanu, Editura Viața Românească, pag. 59

umane. Deși se poa te spune că emană o notă subtilă de artificialitate prin demonstrarea unui
precis tezism moral, romanul Ciuleandra se dovedește a fi extrem de surprinzător de modern
prin intermediul supleții scriiturii. Acesta arată capacitatea creatoare a lui Rebreanu de a fixa
într-un mod dramatic individualitatea umană într -o analiză tragică metodică a conștiinței.
Introspecția rămane însă mereu la limită, întrucat psihologicul nu este niciodată disecat, ci pur și
simplu dedus prin intermediul implicării profunde. „Roma nul amplifică orizontul de abordare
tematică al autorului, deschizând un unghi semnificativ de receptare modernă a problematicii
umane angoasate din universul citadin al actualității sale nemijlocite.” 44 Este binecunoscut
faptul că ecourile psihanalizei în cadrul literaturii române în perioada interbelică sunt relativ
reduse. Scrierile lui Liviu Rebreanu (aici ne referim la romanele aspirației) descriu o amplă și
bine pusă la punct desfășurare a metafizicului. În cazul romanului Ciuleandra , criticile litera re au
fost extrem de radicale, sancționând prompt această: „ experimentare stângace și artificială”
(Șerban Cioculescu). Valorificarea sufletului anonim și procesul de disculpare a personajelor
reprezintă de fapt o transformare a călăului în victima propri ului său demonism. În cazul de față,
caracteristicile specifice romanului modern, substituția și modelul circuit reprezintă aici un factor
suficient pentru a înțelege intuița extrem de avansată a lui Liviu Rebreanu. Poate astfel putem
înțelege și de ce aut orul ținea atât de mult la Ciuleandra , cum aflăm din intermediul unei
corespondențe purtate cu un amic: „Din câte am scris până azi, am slăbiciunea să țin mai mult la
Ciuleandra asta. Mi -a fost totuși frică de soarta ei ca de a tuturor celorlalte cărți al e mele.”45
Putem justifica astfel obsesia tematică, specifică simbolismului psihologic al tuturor romanelor
rebreniene. Acestă manie tematocă nu este în întregime nici un fenomen clinic, dar nici un
artificiu de natură stilistică. Nu este o banală manifesta re maladivă, fiindcă nu este un simplu
proces de degradare fizică și mai ales de edificare morală. Eroziunea nervoasă a lui Puiu
Faranga, ca și individualitatea spasmodică a lui Apostol, are drept revers o anume transcendență
etică. Printr -o dialectică mor ală consecvent interpretată de autor ca fatalitate, personajul intră
exact în vârtejul existențial din care și -a procurat victima. Este vorba despre eterna crimă și
pedeapsă și nu întamplător, cel mai frumos moment al romanului este acela în care Puiu Fara nga,
asemenea unui Zorba fascinat, dansează dement în celula sa, dansul care i -a răvășit sufletul.46

44 Constantin Cubleșan – Romancierul Rebreanu, Editura Viața Românească, pag. 62
45 Liviu Rebreanu către I. Simionescu (30.01.1928 ), în Horia Oprescu, Scriitori în lumina documentelor , Ed.
Tineretului, București 1968, pag. 222
46 Al. Protopopescu, Romanul psiho logic românesc , Editura Paralela 45, 2002, pag. 91

Întâlnim în cazul universului difuz al psihologiei umane, lucruri dificile și complexe, care pot fi
explicate cu greu. Dincolo de avansarea unor variante ma i mult sau mai puțin avansate, credibile
și valabile, putem afirma despre protagonistul romanului Ciuleandra că ajunge într -un punct în
care se vede simulând nebunia la nebunia reală, propriu -zisă. Acest fapt denotă extremismul
ruinii mentale, proces care pornește de la o simplă suprimare a realului. Atunci când își pierde
echilibrul mental, el de fapt își oferă o autoprotecție împotriva realului prin intermediul alienării
sinelui.
Cu privire la criticile literare raportate la romanul Ciuleandra , Pompili u Constantinescu,
regretă absența „faptelor”, a „ambianței”, a „viziunii realiste”, a impunătoarei tipologii: „Ceea ce
era viziune realistă a ambianței în Ion și Pădurea spânzuraților se estompează aici în linii
sumare, reduse până la convențional”; cât d espre personajele romanului, acestea „se confundă cu
toții în negura unei esențiale lipse de viabilitate”, consimțind că valoarea cărții stă în altceva, în
„arabescurile capricioase ale obsesiei (personajului Puiu Faranga) ce -i acopăr, cu limbile ei de
foc, conștiința fără axă stabilă”, ceea ce în parte ar justifica ansamblul convențional:
„Convenționalismul celorlalte personaje se justifică astfel, căci pe șubreda lor agitație își pune
definitiv stăpânire drama lăuntrică a lui Puiu Faranga”. Criticul semna lează „procedeul
senzațional, melodramatic, al motivării asasinatului lui Faranga…”47. O serie de comparații
extrem de dure, evidențiează și criticul Mihai Ralea: „Fizionomia viguroasă și aspră de
romancier a d -lui Liviu Rebreanu s -a alcătuit în legătură cu cele două puternice romane de
factură naturalistă, Ion și Pădurea spânzuraților . Calitățile „fixate” atunci: „observație directă”,
„obiectivitate”, „gust bărbătesc pentru fenomenele dure”, „putere de colecționare a faptelor” par
a se fi epuizat și, comp rehensiv, criticul se refugiază în elogiul „nevoii de extensiune”, al
„tendinței vii către aspecte mai variate ale artei”, subliniază fuga de „specializare” a scriitorului –
ademenit de astă dată, prin Ciuleandra, de „o temă psihiatrică”, preocupat acum să creeze nu
„figuri”, ci „mai ales stări sufletești”. Fină este și observația după care „chiar când mânuiește
lucruri așa de profund deprimante, umoarea sa egală și echilibrată nu se tulbură”48. De apreciat
totuși, analiza complexă, plină de subtilități, rea lizată de Perpessicius , cel care constată faptul că
„lacunele” „nu impietează cu nimic mersul romanului”, deoarece Liviu Rebreanu „a

47 Pompiliu Constantinescu, Opere și autori , București, Editura Ancora, 1968, p. 118 -199
48 Mihai Ralea, Ciuleandra , Viața Românească, nr. 4, 1928

preîntâmpinat din vreme obiecțiile, așezând pe la răscruci străjeri și călăuze”. Romanul
Ciuleandra tratează „un caz de ob sesie sufletească”. Întemeiat, criticul accentuează „ideea fixă, o
obsesie devorantă, aceea a dansului exaltant Ciuleandra, pe care Puiu se străduiește să și -1 aducă
aminte și parvine să -l joace, atât că nu se mai poate dezbăra de el, și din sănătos întâi și
intenționând să simuleze numai iresponsabilitatea, psihiastenic mai apoi, înnebunește de -a
binelea…”. Inocularea „obsesiei dansului”, „spectrul Ciuleandrei ” – o primă rezervă, foarte
serioasă! – „nu se surprind în toate amănuntele, nu conving întru totul”. Se consideră însă că „nu
acesta este romanul, și mai ales nu numai acesta”. Arta romancierului e îmbogățită îndeosebi de
o rar întâlnită „virtuozitate a dozării misterului”, caracteristică marilor opere „în care viața se
desfășoară între umbră și l umină”. Enigma: uciderea Madeleinei: „Din ce pricină? Nu știm și nici
că este necesar”. Aceasta e „taina” romanului, obiectul său, „prilej de adâncire și de agravare a
misterului”.49
„Romanul Ciuleandra atestă la superlativ calitatea de arhitect epic a lui Liviu Rebreanu.
El realizează edificiul narativ ca pe un labirint în care așează punți de comunicare, intrări
adevărate și altele false, ieșiri derutante, întâlniri semnificative, sentimente complexe, idei
uimitoare, suferințe și bucurii, capcane periculo ase, taine de nepătruns, adevăruri carnivore, în
toate făpturile vieții mitologice transferate în societatea umană a vremii.”50
2.3 Dincolo de realismul tradițional – Era realismului psihologic

Sfera impactului dintre realism și modern reprezintă un subiect dificil de abordat,
deoarece în cazul operei lui Liviu Rebreanu nu putem vorbi despre o desfășurare specific
delimitată a acestor două concepte. Gradul de dificultate crește odată cu realizarea faptului că
ambele noțiuni sunt e xtrem de vag definite, iar încercarea de a le delimita este imposibilă din
cauza sferelor de extindere extrem de largi, lipsite de un contur precis. Proza rebreniană se
bucură însă de un dinamism considerabil, acceptand realismul ca o formă a modernității. Un bun
suport în dezvoltarea acestor concepte îl constituie clasificarea propusă de Nicolae Manolescu în

49 Perpessicius, Ciuleandra , Mențiuni critice , II, București, Editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol
II”, 1934, p. 71 -78
50 Ilie Zanfir – Romanul de analiză la Liviu Rebreanu, Editura Limes, Cluj -Napoca, pag. 73

„Arca lui Noe”. Sugestiile teoretice sintetizate de către marele critic ne prezintă modernul
definit de romanele ionice și corintice, iar realismul e ste întruchipat de modelul doric. Pentru
literatura română, Liviu Rebreanu a fost simbolul întreprinderii unei etape esențiale evoluției
organice a unei întregi literaturi. Odată cu opera lui Rebreanu, în istoria romanului românesc se
încheie o etapă impor tantă, cea marcată de scrierile lui Slavici sau Filimon. Etapa aceasta
presupune în același timp și apusul realismului tradițional. Într -un cadru mai larg, pentru Liviu
Rebreanu romanul modern nu însemna decât o altă modalitate de formulare a realismului.
Observăm astfel cum romanul realist modern îndeplinește funcția de sintetizator de tendințe. Din
cauza faptului că însăși noțiunea de modern este imprecis definită, problema modernității prozei
rebreniene este și ea dificil de prezentat. În ciuda tuturor s peculațiilor, Rebreanu reprezintă doar
un factor relativ care a modificat romanul romanesc, acesta fiind un tranzitar al genurilor și un
creator cameleonic, cu un dezvoltat simț al adaptabilității. Importat de menționat este și faptul că
de multe ori se în tamplă ca scrierile rebreniene să prezinte pe alocuri nuanțe moderne, acestea nu
sunt nicidecum opere moderniste. Ion Simuț evidenția faptul că: “realismul rebrenian nu e nici
burghez sau antiburghez, nici critic într -un mod deschis și tezist. Atributele e nunțate aparțin
primei vârste a realismului și pot fi regăsite pe teritoriul românesc, cu o coloratură specifică, în
forma incipientă din Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon. În Ion și Răscoala, ca și într -o bună
parte din nuvele, Rebreanu ilustrează u n realism întârziat în doctrina și practica lui tradiționale,
cu vagi tendințe reformatoare, mult mai ofensive în alte scrieri. (…) Coexistența caracterului
critic cu principiul obiectivității e o contradicție internă a realismului clasic, căci primul,
predomiant numai în faza de început presupune partizanatul și subiectivitatea, iar cel de -al
doilea, imparțialitatea.”51 Romancierul este un talent înăscut în arta fixării critice a mentalității
păturilor sociale prinse între revendicările poporului și presi unile funcționarilor. Liviu Rebreanu
excelează admirabil în reliefarea tabolului vieții, care se desfășoară sub semnul unei experiențe
colective sociale. Scriitorul a fost mereu preocupat de aprofundarea procesului de dobandire a
propriei conștiințe. Reali smul pshilogic al lui Rebreanu s -a dovedit în ultimă analiză impură. Cu
toate acestea, romanele rebreniene reprezintă jocuri variate cu prototipuri, mai exact – jocul unui
singur prototip, mereu înveșmantat în alte feluri. Numitorul comun este dorința de a trăi deplin în
lumea vieții proprii, la dispariție ajungând tocmai prin suprasolicitarea existenței. Limpezimea
lui Rebreanu stă în această neobosită privire îndreptată asupra dorinței primordiale de a trăi,

51 Ion Simuț – Liviu Rebreanu, monografie, Editura Aula, pag. 66 -67

vizibilă de la Ion la Amândoi.52 Așadar, asemeni oricări scrieri literare, conflictele oferă
substanță și vitalitate operei. Liviu Rebreanu se detașează de tradiționalism și conferă textelor
sale caracterul potențial, reprezentat de un continuum artistic, deloc conceptual. Forța
constructivă a punctului unic de plecare, desemnat de forma mentis, descrie siguranța
anticipativă a realizarăii pe care o folosea abundent în scrierile sale.
Pentru orientare și definire în labirintul unei specii literare atât de complexe, critica
literară a propus diferite cl asificări, impunând multiple concepte operaționale pentru roman. Între
aceste noțiuni, obersvăm în opera lui Rebreanu determinări specifice ale romanului analitic, sau
de analiză psihologică. În sens larg, analiza poate fi definită ca un proces de descompu nere a
unui întreg în părțile care îl constituiesc. „În scrierile de analiză, autorul depășește postura
demiurgului atotștiutor și atotveghetor, devenind un personaj aparte în construcția narativă.
Personajul este liantul care conferă unitate compozițional ă. Majoritatea romanelor din acest
sector literar sunt scrise, de obicei, la persoana a III -a și chiar atunci când narațiunea se
realizează la persoana I, conservă aspectul obiectiv prin descrierea locurilor și a evenimentelor,
în detrimentul relatării pro ceselor proprii de conștiință. Analiza inventează epicul persoanei întâi,
efectul de confesiune mărind impresia de autenticitate a textului. Povestitorul intră în magma
unui timp propriu și face legea textului al cărui autor se află înscris pe coperta cărț ii.”53
Important de evidențiat este și faptul că doar o mică parte din întreaga operă a lui
Rebreanu, corespunde precis cu definițiile clasice ale realismului. Vorbim aici despre marea
majoritate a nuvelelor, dar și despre romanele Ion și Răscoala. Exist ă desigur și cealaltă parte a
scrierilor rebreniene, mult mai amplă, dar totuși nu la fel de valoroasă precum precedenta.
Tehnica realistă evidentă folosită de scriitor este pusă în slujba unor încercări care depășesc
conturul perimetrului strict al realis mului. Exemplu îl face Pădurea Spâzuraților prin idealismul
mitic, Adam și Eva prin aspirațiile metafizice referitoare la motivul cuplului eternizat. Putem
menționa și încercarea naturalismului de ereditate nefastă, plină de nebunie în romanul
Ciuleandra . Desigur există și conturarea romantică a eroului național legendar în Crăișorul
Horia . Rebreanu continuă seria scrierilor și cu povestea melodramatică, de un tragic romantic al

52 Dan Mănucă, Liviu Rebreanu sau Lumea prezumtivului, Casa editorială Moldova, pag. 9

53 Ilie Zanfir – Romanul de analiză la Liviu Rebreanu, Editura Limes, Cluj -Napoca, pag. 21

iubirii nefericite prezentate în Jar și scrie chiar o intrigă polițistă lipsită totuși de implicații
sociale serioase în romanul Amândoi. Toate aceste simple exerciții ale epicului îi nuanțează
creația atipică și în același timp fascinantă a lui Liviu Rebreanu. „În toate aceste narațiuni,
intențiile religioase, metafizice, naturalist e, romantic -istorice, melodramatice sau polițiste ale
autorului sunt susținute de o recuzită simplă realistă, care este însă un simplu mijloc, iar nu
marea miză.”54 Extrem de conștient cu privire la calitatea artistică și la sensurile estetice ale
prozei sa le, Liviu Rebreanu a explicat mereu abordarea diferită a realismului în operele sale.
Caracterul polemic al realismului rebrenian este descris de către Tudor Vianu în Arta
prozatorilor români : „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiri pase o
viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în
varietatea mai nouă a realismului european crudul naturalism francez și rus dintr -o epocă
încheiată în acest moment. Motive și vocabular, atitudini și mijloace stilistice arătau că realismul
românesc intrase într -o nouă fază.”55 Este adevărat faptul că pană într -un anumit moment, Liviu
Rebreanu a ilustrat, în plin secol XX, un realism de accepție tradițională. Dar putem declara
faptul că, asemeni lui Emi nescu, un mare poet romantic întarziat, dar un romantic în toată acceția
istorică a termenului, Liviu Rebreanu este și el un prozator realist întarziat. Cu toate acestea,
rezistența estetică a prozei lui demonstrează calitatea operelor, prin intermediul vi talității
realismului. „ Realismul este un concept estetic foarte flexibil, cerând imperios determinații
pentru a căpăta oarecare precizie, Pentru aprofundarea lui, în virtutea aceleiași dinamici
centripetale ca și până aici, vom insista asupra altor coord onate, ce decurg firesc din cele
anterioare: etnograficul, epopeicul, oracularul și tragicul. Metafizicul, o nouă treaptă, apare ca un
corolar al acestor resurse convergente, aducând dimensiunea care scoate proza lui Rebreanu din
rama realismului tradițion al.”56 Perspectiva modernității operei rebreniene poate fi prezentată din
cadrul viziunii rebreniene bazate pe indici balzacieni. Se poate urmări în proza lui Rebreanu o
dublă translație a realismului.
Scrierile lui Rebreanu s -au îndepărtat de tradiționali sm în momentul în care prima
conflagrație mondială cuprinde în flăcări și teroare întreg continentul european. Acest fenomen a
reprezentat dincolo de aparenta descătușare a energiilor bărbătești, ci și un fundament psihologic

54 Ion Simuț – Monografia lui Liviu Rebreanu, Editura Aula, pag. 7
55 Tudor Vianu – Arta prozatorilor români, în vol. Vianu, Opere, 5, Ed. Minerva, 1975, pag. 271
56 Ion Simuț – Monografia lui Liviu Rebreanu, Editura Aula, pag. 30

profund exploatat în scrierile sale. Mai presus de confruntările armate sau de platformele
politice, Liviu Rebreanu pune bazele uneia dintre cele mai diverse și acute forme de exprimare a
individului în societate. Tocmai din acest motiv, experiența nimicitoare a tranșeelor, conviețuire a
cu moartea își găsesc un semnificativ ecou în întreaga literatură prin intermediul conflictelor
interioare trăite de personaje.

Cap. III – Romanul românesc de analiză psihologică – Pădurea
Spânzuraților

3.1 Pădurea Spânzura ților – Structur ă compozi țional ă și analiza subiectului

După succesul incontestabil marcat de romanul Ion, moment de răscruce în cazul
romanului de creație, în anul 1922 Liviu Rebreanu își continuă menirea. Acesta publică romanul
Pădurea Spânzuraților , un adevărat edifici u în proză, considerat atunci primul mare roman
românesc de analiză. Prin intermediul acestei opere, scriitorul își demonstrază capacitatea
creatoare și nemărginita putere de adaptare a scrierilor sale la teme, motive și modalități variate.
Liviu Rebreanu declara: „Scriitorul de azi, afară de poetul liric, trăiește într -o lume atât de
relativă din toate punctele de vedere, că numai identificându -se cu multe relativități izbutește a
pătrunde și a înfățișa absolutul care, cel puțin în artă, rămâne năzuința su premă.”57Prin

57 Liviu Rebreanu, Cred , Ideea europeană, nr.181, 1926

intermediul acestui roman, literatura lui Rebreanu sondează profund realitatea adâncă a trăirilor
interioare. Pădurea Spânzuraților face parte din sfera romanelor dureroase, care au un impact
profund asupra cititorilor. Departe de a fi o simpl ă reconstituire romanțată, acest roman este de
departe scrierea care a pus bazele romanului românesc de factură modernă. Pădurea
Spânzuraților reprezintă o construcție narativă redimensionată, regândită și reconceptualizată.
Modelul care a stat la baza ac estei reinterpretări a fost nuvela „Catastrofa”. „Personajul de acolo,
un David Pop rigid, educat fizic și moral în sensul supunerii militare, fără relief național deosebit
în conștiință, intră în impasul de a lupta împotriva celor din neamul său în Ardeal . După ce -și
mitraliează conaționalii timp de cinci ore, ca un mecanism, spiritul lui bâiguie înaintea unui
ofițer român ajuns în tranșee: Datoria…Frate…român…, prăvălindu -se inexpreisv sub lovitura
nimicitoare a unui pat de pușcă.” 58Ideea romanului pleacă de la un moment în care, scriitorul
rămâne profund impresionat de o fortografie în care erau reprezentați niște cehi spâzurați, undeva
în spatele frontului austriac de pe teritoriul Italiei. În Mărturisirile sale, Liviu Rebreanu declară:
„Aveam o nu velă proaspătă, Catastrofa , al cărei erou, român și ofițer în armata austriacă, e adus
de împrejurări să lupte contra armatelor românești. Sub impresia fotografiei cu cehii spânzurați,
m-am hotărât să reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman, care să se cheme Pădurea
Spânzuraților .”59 Subiectul central se schimbă în momentul în care autorul află de moartea
fratelui său. Experiența tragică a pierderii fratelui, eveniment tragic care s -a întâmplat în mai
1917, ajunge la urechile scriitorului mult mai târziu. Emil Rebreanu, fratele autorului fusese
executat de către austrieci, din cauza faptului că dezertase din armata austriacă pentru a se alătura
pe frontul românesc. Imediata perioadă, Liviu Rebreanu suferă de tulburări mistice, care nu îl
lasă să se preocupe de scris. Își găsește liniștea sufletească la Ghimeș și Făget. „Mă înverșunam
în fiecare noapte și lucrul era în zadar. În schimb, în vreme ce scriam, în liniștea apăsată, am
început să percep niște bătăi ușoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale.
Deschideam, cercetam întunericul. Nu era nimeni și nimic… Când însă bătăile acestea
misterioase s -au repetat nopți la rândul, insistent – fiindcă sunt, repet, credincios și superstițios –
mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fr atelui meu, care cere îngrijirea creștinească ce nu i -a fost
desigur acordată…(…) L -am dezgropat apoi și osemintele le -am mutat dincoace de pârâul care
fusese graniță, pe pământul vechi românesc, așa cum ceruse el în ultimele momente și cum nu i

58 Ilie Zanfir – Romanul de analiză la Liviu Rebreanu , Editura Limes, Cluj -Napoca, pag. 21
59 Liviu Rebreanu, Mărturisiri , 1932

se adm isese. Și de -atunci am putut scrie liniștit la Pădurea Spânzuraților . Au încetat bătăile
misterioase în geam, am găsit un început care m -a mulțumit și o semnificație pentru eroul
romanului…”60Acest eveniment, transformat într -un factor subiect al durerii determină o scriere
întrutotul credibilă în derularea ei, o scriere care evidențiează o lume schematizată, care
valorifică posibilitatea extensiilor în plan psihologic. Dincolo de analizarea dramei sufletești,
romanul are și o importantă dimensiune social ă, deoarece procesul moral adus în prim plan este
plin de semnificații și înțelesuri pentru o largă categorie umană. Subiectul operei își schimbă
cerebral condiția după ce autorul află experiența dramatică a stingerii din viață a fratelui său.
Faptul că af lase de moartea acestuia mult mai tarziu, acutizează și apasă pe sufletul creator al
scriitorului. Factorul subiectiv al morții, cu accent pe durere, determină credibilitatea întrutotul a
dramei operei, concretizand astfel un univers schematizat și tipizat în anumite extensii
psihologice bine definite. Derularea acțiunii este bazată pe o durere reală, care exista în sufletul
scriitorului, iar acest fapt este sesizabil încă de la începutul romanului. Introducerea în operă se
face prin intermediul unei descri eri poetice a morții, simbol al fiorilor neliniștii și a infinitelor
drame interiorare. Descrierea este realizată mult mai subru decât în cazul unui registru clasic: “
Sub cerul cenușiu de toamnă ca un clopot uriaș de sticlă aburit, spânzurătoarea nouă și
sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră, înțepată
ici-colo cu arbori arămii.” Observăm astfel cum fenomenul morții acaparează întreg decorul și îi
condamnă metaforic pe toți cei prezenți în peisajul sinistru al eșafodului improvizat. Pădurea
Spânzuraților tratează un caz de conștiință definit de presiunea istoricului. „Începutul romanului
se face prin descrierea poetică a instalației morții, dătătoare de fiori neliniștiți, mai sumbri decât
în registrul clasi c, unde durerea ar fi fost promovată în prim -plan. Moartea pare să -i condamne
prin semnificație pe toți cei prezenți în peisajul eșafodului improvizat. Caporalul acceptă
fatalitatea (inclusiv a rolului său de călău), dar protestează în privința circumstanț elor ei.”61
Momentul în care căpitanul Klapka intervine în scenă este momentul care umanizează neliniștea
prin intermediul ezitării, curiozității și prin revoltă. Tot în acest context pătrunde în scenariul
epic și locotenentul român Apostol Bologa. Un ade vărat ins plin de zel (“ Dacă eu care n -am
nicio însărcinare directă, m -am putut osteni…”), plin de expresii clișeice, provenite dintr -o
exprimare prefabricată (“Cu astfel de oameni nu batem noi Europa…”), adept convins al

60 Liviu Rebreanu , Mărturisiri , 1932
61 Ilie Zanfir – Romanul de analiză la Liviu Rebreanu , Editura Limes, 2014, Cluj -Napoca, pag. 25

conceptului de datorie (“Unde n u-i conștiința datoriei…”). Spre deosebire de Bologa, căpitanul
Klapka dă dovadă de o nesiguranță matură, uimit de atitudinea lui Bologa de a verifica funia
ștreangului de la spânzurătoare. În raport cu această nuanță lipsită de siguranță a căpitanului
Klapka, Apostol Bologa este foarte mândru că a avut șansa și onoarea să fie în completul Curții
Marțiale, care „pentru trădare și dezertare la dușman” l -a condamndat pe cehul Svoboda,
afirmând senin, extrem de convins că „de data aceasta am conștiința pe dep lin împăcată, absolut
pe deplin.” Personajul principal al operei pătrunde în ritualul crud al execuției fiind ferm convins
că acesta reprezintă legalitatea, demnitatea și incontestabila onoare militară. Pe durata citirii
sentinței, Apostol Bologa identific ă o strălucire aparte, nefirească în ochii fugarului ceh
Svoboda. O sclipire ciudată, în care se puteau percepe și note înfricoșătoare, dar și note pline de
mândrie și demnitate. Condamnatul, purtător al unui aer de nepăsare, este descris avand chipul
luminat, iar așezarea lațului la gât acționează hipnotic asupra uniformei purtate de Bologa.
Tulburarea îl invadează, izvorând din necunoscutul licăririi paralizante: “În ochi lucirea stranie,
arzătoare, pâlpâia mai puternic, cu tremurături grăbite, din ce în ce mai albă… Bologa vedea bine
cum bulbii ochilor se umflau și se învinețeau, și totuși privirea își păstra strălucirea însuflețită,
parcă nici moartea nu ar fi fost în stare s -o întunece sau s -o nimicească.” Evenimentul trist și
profund al acestei mort îl aruncă pe Bologa în decorul agonizant al coșmarului interior reprimat,
atât din punct de vedere rațional, cât și sentimental. Moartea lui Svoboda este cea care îi
declanșează instinctul uman, descoperindu -și uitata umanitate fragilă. Primul capitol al o perei
abundă în frecvența semnelor de suspensie, motiv pentru care înțelegem că ele doar marchează
forma grafică a abordării psihologice a romanului. Ilie Zanfir afirmă despre aceste puncte de
suspenie că oferă “un aspect elocvent pentru marcarea de raport uri noi între autor -personaj –
cititor, cu mari pretenții și așteptări din fiecare parte.”62 Ultima privire a lui Svoboda îl răscolește
puternic pe Bologa, așezându -i în memorie toate încercările ispititoare de a își percepe
existențialitatea viitoare. Privir ea devenită obsesie în memoria personajului principal va constitui
întreg planul frământărilor, prezența luminii fiind la fel de puternic ilustrată. În Pădurea
Spanzuraților persistă un realism al esențelor dincolo de aparențele conflictuale ale conștiinței
care nu se poate împărți între demnitatea datoriei și demnitatea națională. La început, acest
conflict nu este strict interior, ci oscilează între o conștiință indecisă și o serie de f actori externi

62 Ilie Zanfir – Romanul de analiză la Liviu Rebr eanu , Editura Limes, 2014, Cluj -Napoca, pag. 25

determinați de circumstanțe istorice. În cele din urmă însă, personajul principal își caută refugiul,
liniștea, în brațele iubirii indefinibile și infinite, care se topește în patosul arzător al misticului.
Observăm cum întreaga drama existe nțială este stinsă în liniștea iubirii universale, iar sufletul se
transformă într -o veșnică taină. Deschiderea spre metafizic este facilitată de tendință nouă,
zbuciumată a psihologismului rebrenian. Liviu Rebreanu conturează premisele lăuntrice pentru a
da naștere unor personaje care au înăuntrul lor speranța obținerii eternității.
Romanul Pădurea Spânzuraților are ca temă principală războiul pentru desăvarșirea
unirii și independenței naționale. Scopul acestei scrieri este acela de a trezi conștiința na ționala a
românilor din Transilvania și de a face din aceasta un proces fundamental ireversibil. Subiectul
romanului prezintă în paralel războiul de origine social -istorică cu războiul interior al
personajului interior, război provenit dintr -un conflict in terior, marcat de trezirea, formarea și
definirea conștiinței naționale. Încă din incipitul romanului am observat cum momentul inițiatic,
acela cand Apostol Bologa vede lumina din sclipirea ochilor cehului Svoboda. Această lumină
este percepută drept un si mbol al libertății care se agață de sufletul lui Bologa. Prin acest
fenomen începe să prindă contur și ideea trezirii conștiinței naționale. Până în acel moment,
Apostol Bologa, protagonistul operei luptase cu extrem de mult devotament și eroism pentru
Imperiul Austro -Ungar, înșelat fără rușine de către lozincile militariste șovine. Naivitatea
acestuia se vede încă de la început, chiar din motivul care a provocat înrolarea în armată.
Personajul principal pleacă pe front, ca simplu volunatar, pentru a îi dov edi logodnicei sale că nu
este laș. Putem observa astfel că romanul are ca subiect principal, conflictul de natură interioară.
Acest război interior ia naștere din lumină. Apostol Bologa înțelege că acea lumină este însăși
flacăra interioară, cea a conștii nței proprii. Cu toate că până la momentul executării ostașului ceh
Svoboda, Bologa era ferm convins de alegerile făcute, după evenimentul dramatic al morții
condamnatului, toate argumentele care îl țineau în armata austro -ungară se risipesc. Se simte
urmărit de privirea lui Svoboda pretutindeni. Îi întâlnește privirea în cameră “în tavanul cu
grinzi negre se iviră întai, ca niște sclipiri fără rost apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub
ștreang, cu privirea mândră, tulburătoare, ca o chemare, în al că rei foc straniu valurile de
argumente se topeau neputincioase.” Personajul principal trăiește puterea renașterii din interior
ăn momentul în care află de la căpitanul Klapka că vor fi mutați pe frontul romanesc. Disperarea
cunoscută în acele momente atinge limitele extremului atunci când Apostol Bologa distruge

reflectorul, adevăratul simbol al luminii exterioare. Prin acest gest, izvorăște abundent lumina
interioară a renașterii, a unei noi șanse.
Din punct de vedere compozițional, asemeni romanului Ion, construcția operei este
circulară și în același timp simetrică. Romanul Pădurea Spânzuraților începe și se termină cu
imaginea sinistră, tragică a spânzurătorii, tranșată de privirea luminoasă a condamnaților.
Compozițional, scrierea ilustrează o serie de simboluri sugestive pentru nivelul psihologic la care
ne raportăm. Conflictul interior din roman este generat de tema războiului, care apasă adânc în
sufletul protagonisului. Dependența față de evenimentele exterioare, atmosfera generată de
război, marche ază evoluția conflictului de la exterior la interior. Drama lui Bologa a fost
prezentată prin intermediul unei extrapolări, care are la bază o premisă de origine social -istorică,
menită să îi pericliteze echilibrul sufletesc. Camil Petrescu considera romanul ca fiind „construit
după tradiția marilor romane, de multe ori prolix, dar cel puțin în cărțile din mijloc remarcabil…
cartea se impune prin proporții, documentare și comp oziție. Când e vânturat și de suflul unei
pasiuni puternice, el se apropie hotărât de arta mare”.63 Liviu Rebreanu folosește în cadrul operei
structuri și modalități de tipul narațiunii auctoriale, sau folosește din abundență atat dialogul cat
și monologul pentru a reda precis conturul psihologic al romanului. Metodele și tehnicile
narative moderne permit romanului Pădurea Spânzuraților să fie perceput drept un roman de
analiză psihologică. Decupajul cinematografic, punctele de suspensie sunt elemente care
favorizează acest fenomen al psihologicului în roman. Simetria romanului redată de cele
execuții, care par la început aproximativ identice marchează un decor sinistru, tragic definit de
un peisaj sumbru în care se afla un „un stâlp alb și lucios, cu un braț cârligat la vârf”, groapa de
la picioare, cu pamântul „deschis ca o rană gălbuie”. Oamenii înfricoșați prezenți la execuție
adanceau această imagine teribilă a morții. Cu toate acestea, în esență descrierea execuțiilor celor
doi ostași diferă din cauza mo dului de prezentare al evenimentelor. Autorul prezintă moartea lui
Svoboda din exterior, din perspectiva celor prezenți la execuție, a martorilor care asistă, în timp
ce în cazul lui Apostol Bologa, scena este redată din interior. Senzațiile trăite de cătr e personajul
principal sunt prezentate crud, direct din interiorul condamnatului la moarte. Un alt element
diferențiator, care poate fi integrat în această simetrie specială, marcată de multe diferențe, este și

63 Camil Petrescu, Anul literar 1924 , în Opinii și atitudini , Editura pentru literatură, București, 1962, pag. 161 -162

momentul în care au loc cele două execuții. Î n mod simbolic, acestea au loc în diferite perioade
ale zilei. Moartea lui Svoboda este prezentată într -un ambient sinistru, într -o zi întunecoasă,
ploioasă dintr -un noiembrie rece. Pe de altă parte totuși, moartea lui Apostol Bologa este privită
ca o rena ștere, ca o eliberare, întrucât are loc în zorii unei zile de primăvară, moment în care
protagonisul își dă ultima suflare „cu ochii însetați de lumina răsăritului”. Stilul anticalofil al lui
Rebreanu, un partizan convins al romanului obiectiv se observă ș i în acest roman, prin
intermediul preciziei și clarității cu care descrie toate procele psihologice suferite de protagonist.
Fiecare capitol din roman întruchipează o treaptă a procesului interior de conștiință. Cel măcinat
de gravele contradicții interi oare este Apostol Bologa. Observăm astfel cum construcția
romanului este circulară, dar îl aduce mereu în prim plan pe obișnuitul protagonist, în diferite
ipostaze. Rebreanu descrie procesul psihologic, renuntand total la capacitatea omniscientă a
naratoru lui pentru a favoriza astfel acțiunea și observația directă. Apostol Bologa este cel care își
trăiește emoțiile, le percepe și le discută uneori cu ceilalți. Autorul romanului este extrem de
atent la aceste detalii, întrucat aceste framantari continue ale personajului favorizează descrierea
conflictului interior la cele mai mici și insesizabile aspecte. Starea de vid interior, este analizată
pană în străfundul sufletului uman al personajului principal, extrem de încercat și neliniștit din
pricina tuturor tr ăirilor. În Pădurea Spânzuraților , descrierile sunt mereu prezentate în raport cu
analiza psihologică. De asemenea, în concordanță cu perceperea decorului dintr -o perspectivă
psihologică, se poate spune că Liviu Rebreanu a folosit o varietate de motive rec urente, care
contribuie la schimbările interioare la nivelul spiritului ale lui Bologa. Motivul recurent al
luminii este extrem de bine definit și prezentat în diferite ipostaze. Metafora luminii apare ca
dătătoare de speranță, ca semn al unei agonizante d isperări, ca simbol al iubirii, al credinței, al
rațiunii umane și nu în ultimul rând al morții. Există și obsesia cromatică referitoare la nuanța de
alb, nuanță ce ar putea fi la rândul său asociată cu fenomenul luminii sau cu greutatea interioară a
confe siunii și a explorării necunoscutului. Viața interioară a eroului se consumă la o mare
adâncime, fapt demonstrat de abundența repetițiilor care favorizează transpunerea suspansului
într-o modalitate de sugestie semnificativ de importantă. În cazul personaj elor rebreniene,
acestea dispun de profunzimi interioare extrem de vaste și nu se pot exprima superficial, doar
prin limbajul verbal. Neexteriorizarea procesului de gândire acutizează stările difuze,
interiorizate și extrem de tulburi pentru experiența per sonajului.

În cadrul structurii compoziționale a romanului Pădurea Spânzuraților, există și o serie
considerabilă numeric de epitete, comparații și metafore. Lirismul epic folosit de Rebreanu are
rolul de a prezenta nuanțarea psihologică atribuită romanu lui. Aceste elemente facilitează analiza
psihologică și contribuie la integrarea cititorului în operă, permițandu -i să se identifice cu întreg
decorul interior trăit de către Bologa. Zbuciumul interior al personajului este construit pe baza
acestor element e, aparent plastice, dar cu o însemnătate profundă pentru conflictul interior al
operei. Romanul lui Rebreanu se află sub umbra morții și a visteriilor neguroase ale
psihologicului. Edificiul lăuntric al lui Apostol Bologa devine în roman însuși actul, în aparență
inexplicabil, care revalorifică minuțios sensul vieții. „În Pădurea Spânzuraților, analiza propriu
zisă se concentrează asupra procesului de reactivare a unei experiențe reziduale, care prin creșteri
anormale, invadează și răpune întreaga personal itate . În cazul de față, e ceea ce s -ar putea numi
obsesie tematică, specifică simbolismului psihologic al romanului lui Liviu Rebreanu. Obsesia
tematică nu este în întregime nici un fenomen clinic, nici un artificiu stilistic. Nu este o banală
manifestar e maladivă, fiindcă nu este un simplu proces de degradare fizică și mai ales de
edificare morală. ” 64 Toată structura compoziționala a romanului aduce în prim plan o
transpunere a unor experiențe tragice, prezentate din perspectiva celor două conflicte. Ex periența
tranșeelor și conviețuirea cu moartea sunt factori care își găsesc ecoul larg în literatura lui
Rebreanu. Romancierul are tendința de a prezenta tragicul condiției umane prin descrierea
amănunțită a proceselor interioare, definitorii pentru acutiz area cazurilor psihologice. În acest
roman putem vorbi și despre un idealism mistic, care facilitează accesul spre metafizic.
Elementele de structură și compoziție ale operei fac lectura scrieri posibilă din varii perspective.
Există și posbilitatea unei l ecturi realiste, și o lectură de natură politică, dar și o lectură strict de
analiză psihologică. Esențial este și faptul că personajul principal, Apostol Bologa, nu
traversează doar o etapă a vieții, marcată de evenimente politice sau morale. În cazul lui este
vorba despre o transformare spirituală, extrem de amplă, care se încheie atunci cand personajul
găsește eliberarea, lumina credinței.

3.2 Apostol Bologa și monologul interior

64 Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc , Editura Paralela 45, 2002, pag. 91

Mai presus de orice, în cazul personajului principal al romanului Pădur ea Spânzuraților,
subiectul conștiinței religioase reprezintă un ansablu destul de bine închegat care fundamentează
experiențele interioare ale protagonistului. Apostol Bologa este un erou realist tipic care
reprezintă categoria socială a romanilor din Tra nsilvania, care sunt siliți să lupte împotriva
propriului destin și împotriva dorinței națioanle. Prin intermediul lui Apostol Bologa, literatura
rebreniană se focusează pe procesul de interiorizare, motiv pentru care acesta sondează minuțios
realitatea ad âncă a trăirilor interioare. “Dubitativul Apostol trăiește între două prăpastii și
încearcă să afle poarta spre divinitate folosind credința ca punte.”65 Observăm astfel oscilația
sufletului între zbuciumul interior și experiența traumatizantă a războiului exterior. Existența lui
Bologa poate fi asociată și cu existent unui supra eu. Rolul acestui concept de supraeu este
echivalent cu cel al unui censor raportat la eu. Procesele de autoobservare, de formare a
idealurilor și de conștientizare a valorilor mora le definesc experiența formatoare a eroului. Rolul
supraeului este echivalent cu cel al unui censor în raport cu eul. Pe fundamentul cronotopului lui
Bologa, Liviu Rebreanu reușește să adauge elemente definitorii pentru a determina dimensiunea
conșiinței creștine la care este supus protagonistul. Se dovedește că întregul său conflict interior
își găsește în final liniștea în cea mai înaltă formă a conștiinței naționale, întruchipată de
credință. La sfârșitul romanului, acesta declară că l-a intâlnit pe Dum nezeu și că îl simte adânc în
suflet. Întreaga experiență a personajului se dovedește o dramă acută a sensurilor vieții.
Conflictul interior al lui Apostol Bologa poate fi descris și din viziunea acționării unui eu real,
trădat de momentele de intensă reflexie, de intuiție.
Moartea lui Svoboda este cea care declanșează procesul interior de autocunoaștere.
Coșmarul propriului eu reprimat este activat acum, atât pe plan rațional, cât și pe plan
sentimental. În momentul morții ofițerului ceh, Apostol Bologa descoperă fragilitatea propriei
existențe, a umanității pentru care își încălcase scrupulele morale și datoria națională. Privirea
luminată a lui Svoboda din ultimele momente este cea care îi ispitește existența. Povestea
protagnostului este simplă. Aceast a este prezentată ca fiind bogată în dragostea nemărginită a
mamei („Sufletul ei plin de credință în Dumnezeu a avut chiar momente de îndoială: oare nu -și
iubește odrasla mai mult decat pe Atotputernicul?”). Cu toate acestea, abundența iubirii din
partea m amei era echilibrată de natura riguroasă și autoritară a tatălui, el însuși un fost mare erou
al lupții pentru identitatea națională a românilor din Ardeal. Din perspectiva celor moștenite,

65 Adrian Dinu Rachieru, Liviu Rebreanu și utopia erotică, Editura Augusta, 1997, pag. 34

putem afirma faptul că mama este ceare care îi transmite suflul cr edinței mântuitoare, iar tatăl
confirmă faptul că părinții sunt cei responsabili de buna creștere și buna însușire a calităților
morale, religiaose, etice ale copilului. În cazul protagonistului, șocul care produce conflictul
interior are loc în momentul î n care descoperă că acesta este roman și că luptă împotriva
spiritului național.Cu toate acestea, spiritul ofițerului este foarte bulversat și nesigur pe propriile
acțiuni. “Criza mistică și impasul naționalist primesc un rechizitoriu dur și drept sau nedr ept, pe
alocuri, de la un demagog anarhist care știe să lovească în punctele slabe, vulnerabile. Gross își
ia rămas bun de la el, iar locotenentul Varga îl previne că așteaptă să -l rețină, cand va dezerta.
Îngândurat, Bologa merge să -l viziteze pe neferici tul căpitan Cervenco, grav rănit și cu
frământări sufletești asemănătoare.”66 Despre Apostol Bologa, putem spune că este doar o simplă
conștiință flotantă, marcată de o serie de instabilități. Reflexivitatea personajului este extrem de
contorsionată și nu influențează individualitatea spasmodică.
În ultima parte a romanului, încep adevăratele frămantări de ordin psihologic. Arestat și
închis într -un loc îngust, lipsit de lumină, Apostol Bologa își exersează problematicile
monologuri interioare: „Viața omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet. Ce -i afară e indiferent…
nu există… Numai sufletul există… Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul…
restul […]. Și totuși restul hotărăște soarta sufletului meu… Și restul depinde de alt rest…
Pretutindeni dependență… Un cerc de dependențe în care fiecare verigă se mândrește cu
independența cea mai perfectă!… Numai Dumnezeu…”. Determinăm astfel prin intermediul lui
Bologa anumite caracteristici standard folosite de scriitor pentru a ilustra capacitatea
monologului interior de a deveni un adevărat procedeu de analiză psihologică. Apostol Bologa,
individ marcat profund de natura monologului interior și de conștientizar ea târzie a tuturor
sentimentelor este cel datorită căruia ne putem bucura de un roman de analiză psihologică de
calitate. Nuanțele psihologice descrise de autor, își dezvoltă complexitatea și ilustrează
amploarea lumii interioare în care se zbate sufletu l protagonistului. Liviu Rebreanu reușește să
acapareze multilateralitatea personajului prin stăpanirea tuturor concluziilor legate de
frămantările sufletești. Despre fluxul de conștiință și exteriorizarea acestuia prin monolog există
diferite păreri, dar în cazul romanului acestea nu pot fi declarate sinonime. Dovada o face chiar
N. Manolescu, în Arca lui Noe, distingand aceste două concepte din perspectiva sintaxei: „Fluxul

66 Ilie Zanfir – Romanul de analiză la Liviu Rebreanu , Editura Limes, 2014, Cluj -Napoca, pag. 34

conștiinței trebuie […] deosebit de monolog pur și simplu, căci el implică o ren unțare la sintaxă.
Roland Bourneuf și Real Ouellet propun, în L'univers du roman, un alt criteriu de distingere: „the
stream of consciousness” ar fi fenomenul psihic, iar monologul interior verbalizarea lui. Cei doi
specialiști francezi greșesc de două ori : o dată fiindcă ignoră faptul că monologul interior însuși
este o verbalizare a unui conținut de conștiință; apoi, fiindcă nu atribuie însemnătatea cuvenită
respectării sintaxei ori renunțării la ea. Fluxul de conștiință este o „parole brisee” și pe care
vorbitorul nu și -o mai adresează nici măcar lui însuși; un reflex al unor automatisme psihice în
stare pură; e deci vorbire trăită, dacă poți spune așa. Bologa își exprimă cele mai intime gânduri,
care sunt cele mai aproape de inconștient, în starea lor or iginară. Scopul utilizării fluxului de
conștiință este să dea impresia că reproduce gândurile chiar așa cum vin ele în minte, în
succesiunea lor firească, bazată pe asociații libere, fără vreo ordine logică. Este un flux nestăvilit
al conștientului și al intervențiilor subconștientului. Uneori naratorul se contopește cu personajul
său, intervine în interiorul lui, astfel sufletul lui Bologa se deschide în fața cititorului în toată
plinătatea. Concludent în acest sens este fragmentul când, venind din conced iu, lui Apostol îi
nimereșteharta nouă, sosită în lipsa lui, cu situația exactă de pe front. Bologa se trezește studiind –
o cu o atenție deosebită. Și până la urma cade pradă gândurilor care -i invadează creierul.”67
Liviu Rebreanu conturează premisele lăuntr ice pentru a da naștere unor personaje care au
înăuntrul lor speranța obținerii eternității. Acest fenomen fiind extrem de bine definit în cazul
diagramei evoluției lui Apostol Bologa. Așa cum observă Ov. S. Crohmălniceanu –
„Interiorizarea aduce aceași in tensificare existențialistă bruscă, absentă anterior. Apar acum
momente foarte scurte, dar cu o tendință marcată spre eternizare, pentru că absorb întreaga
viață.” Pădurea Spanzuraților este singurul roman care permite existența mai multor tipuri de
lectu ră. Predispunerea această contribuie la elementul spectaculos care definește romanul. O
lectură dintr -o perspectivă realistă poate detemina înțelegerea romanului într -un fond axat pe
realitatea cruntă a războiului și a tragicelor situații naționale care îi priveau pe românii
transilvăneni în preajma Marii Uniri. Un analist convins al stărilor interioare, al tuturor
gândurilor și obsesiilor, Liviu Rebreanu reușește să pătrundă în cea mai profundă adâncime a
subconștientului eroului principal.
Un individ mar cat de o structură existențială construită pe un fundament conflictual prin
excelență, Apostol Bologa caută să trăiească dincolo de zbuciumul incompatibilității dintre

67 N. Manolescu – Arca lui Noe , vol.I, ed. a II -a, București, Editura Eminescu , 1991, p. 183

dorință și acțiune. Cu o natură veșnică frământată de orice, în cazul strictelor crize i nterioare,
Bologa încearcă să -și ghideze sufletul spre o concordanță similară cu cea a gândului. Acest
echilibru etic pe care încearcă Liviu Rebreanu să îl realizeze între gând, suflet și faptă, se
dovedește uneori util, întrucât acționează ca un element d eclanșator al însuflețirii eului interior.
Cu toate acestea, interioritatea rămâne totuși un tărâm care nu poate fi prezentat în întreaga sa
adâncime și existență de sine stătătoare. Exterioritatea agresoare este cea care inhibă
personalitatea lui Apostol Bologa și îl amenință cu proiectarea haosului incontrolabil cu care
personajul se confruntă în lupta pentru organizarea riguroasă a normelor vieții. Cele trei elemente
cheie care descriu existența personajului principal, statul, neamul și iubirea sunt elem entele care
hotărăsc și subiectivitatea acțiunii în plan general. Aspirația umană reliefată de zbuciumul
dilematic al conflictului interior se accentuează într -un proces de factură socială, marcat de
experiența lăuntrică profund măcinată de exteriorul lumi i aflate în război. Analizat obiectiv,
romanul Pădurea Spânzuraților propune un personaj convulsionar, deteriorat de către procesul
psihologic al conștiinței interioare. Cu toate acestea, Apostol Bologa este însă un personaj
flotant, care își cunoaște limi tele și care se supune instabilității itinerariului vieții. Cunoaștem
faptul că Pădurea Spânzuraților este o operă ce se vrea a fi un prolog modern al analizei
psihologice umane. Dezvoltarea spirituală a personajului se reflectă în momentele în care acesta
anchetat de propria conștiință care nu îi permite să își continue viața în aceași manieră ca până
atunci. Sondajul psihologic depășește zona imediat perceptabilă și pătrunde cinolo de cele mai
abisale străfunduri ale sufletului. Prin toate calitățile sale , această operă rebreniană este cea care
conturează tiparul individului analizat psihologic, devenind una dintre cele mai zguduitoare
mărturii atipice ale evenimentelor tragice întâmplate în primul război mondial. Dintre toți
cunoscuții critici literari ca re fac referire la această temă a subconștientului în roman, îl
observăm pe Ion Simuț, cel care afirmă ferm faptul că romanul Pădurea Spânzuraților este cea
mai importantă scriere a întregii literaruri românești. Acesta cataloghează scrierea rebreniană
drept un prim roman al crizelor mistice interioare și argumeantează această afirmație spunând că:
„Pentru oricine a citit cu minimă atenție Pădurea Spânzuraților, a devenit clar până la sfârșitul
romanului că drama războiului trăită de Apostol Bologa e numai un reper exterior, realist, pentru
o dram mai profundă: aceea a îndoielii și a regăsirii credinței religioase. ”68

68 Ion Simuț – Monografia lui Liviu Rebreanu , Editura Aula, pag. 70 -78

Discuțiile cu căpitanul Klapka măresc dimensiunea vulnerabilității, iar vestea mutării pe
frontul românesc cade asemenea unui trăsnet. Reacț ia personajului principal este marcată de un
șoc teribil: “Nu sfârși, ca și când i s -ar fi înfipt în beregată o gheară înăbușindu -i glasul. Rămase
cu gura căscată și se holbă năuc…”. Observăm astfel un alt factor care contribuie profund la
denaturarea me ntală a lui Bologa. Psihicul ofițerului este complet bulversat și începe să
conștientizeze că este român, înainte de toate. După ce zvonul acestei mutări pe frontul românesc
este confirmat, personajul caută infinite soluții disperate și începe să se gândea scă la dezertare.
Pentru prima dată acest gând se dovedește mai puternic decât spiritul milităresc devotat, adâncit
în simțiri și mai presus de orice, nu mai percepe dezertarea drept o crimă neiertată. „Apostol
Bologa primește felicitările generalului Karg și are perspectiva unei medalii de aur pentru vitejie.
Folosește prilejul ca să solicite mutarea pe frontul italian. Inițial, generalul este de acord, dar apoi
realizează motivul demersului și îl refuză categoric, când ofițerul invocă temeiul imoralității
morale a situației în care s -ar afla luptând pe frontul românesc.”69 După discuția purtată cu
generalul Karg, Apostol Bologa se simte ușurat, oarecum eliberat, iar în momentul în care se
întoarce la unitate, ignoră complet exagerarea admirațiilor provenite din partea căpitanului
Klapka și îl anunță cu privire la decizia acestuia de a dezerta în noaptea care va urma. Din cauza
unui atac spontan al rușilor, tentativa sa este împiedicată, iar în bombardamentul premergător,
Apostol este grav rănit. Internat în spital, acesta începe să se cunoască pe sine, să -și perceapă
reflecțiile cele mai profunde și să înțeleagă frica de moarte. Cu o conștiință luminată, personajul
principal se bucură de prezența locotenentului ungur Varga, rănit și el. Acesta îi întărește
aversiunea pentru ravagiile nimicitoare ale războiului, atât de profund încât începe să mediteze
singur, extrem de profund implicat: „Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci
există un echilibru între lumea lui cea mică dinăuntru și restul univ ersului, îndată ce intervine
realitatea de -afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voință adevărată, mergând încotro
îl mână puteri și hotărâri străine de ființa lui…”. Despre criza mistică și fenomenul impasului
naționalist putem spune doar că acestea primesc o descriere dură și nedreaptă, din partea
demagogoului anarhist care lovește doar în punctele vulnerabile. Valeriu Cristea identifică
impresionante forme de extrapolare a conștiinței personajului redate exclusiv în acțiunile sale:
„Dorința lui Bologa de a trece linia frontului se transformă în voința de a transcede hotarele urii,
aprinse de război, spre imperiul iubirii universale. Important nu e, cred acum Apostol, să

69 Ilie Zanfir – Romanul de analiză la Liviu Rebreanu , Editura Limes, 2014, Cluj -Napoca, pag. 31

stabilești din care parte a tranșeelor se cuvine a trage cu pușca, ci a -ți iubi semenii, fie că ei se
numesc Boteanu, Pălăgieșu sau Varga. Acestea sunt soluțiile filosofice și etice – iluzorii, desigur
– la care se ajunge și la care rămâne eroul până la sfârșitul său și al cărții.”70 În cazul lui Bologa,
tot zbuciumul interior din câmpurile morții ale războiului se conturează într -un sens mult mai
profund și cunosc dimensiuni tragice odată cu dorința de a dezerta. Dincolo de suprema datorie
morală față de patrie, i se dezvăluiesc acum și sentimente puternice referitoare la sensu l și
înțelesul luminii, care nu era decât simbolul iubirii pure, generoase și a devotamentului față de
datoria patriotică.
Liviu Rebreanu îl pune în evidență pe Apostol Bologa, în ultimul său drum. După ce
acesta depășește prejudecățile îngust naționalis te, se simte eliberat și vede dinclo de lumină. În
sfârșit i se conturează spectacolul dantesc al pădurii spânzuraților, loc în care va merge și el, dar
într-o deplină armonie cu sinele interior: „…lui Bologa i se păru că a mers o veșnicie, atât de bine
a văzut tot. Pe dreapta erau patru, fiecare de câte un copac, toți cu capetele goale, legănându -se
foarte ușor, parcă numai de vântul stârnit de goana mașinii. Cei doi de la margini întorceau
spatele și aveau privirea cu ochii negri cât cepele în șanțul șo selei și din fața umflată, violetă,
scoteau limba vânătă spre trecători. În stânga atârnau trei, uitându -se spre șoseaua dreaptă,
nepăsători și neclintiți, dar cu creștetele lipite de crengile de deasupra. Apostol se uita drept
înainte, dar în ochii lui ju cau spânzurații, numai spânzurații, din ce în ce mai mulți și mai
mustrători. Apostol se cutremură.” Observăm astfel dramatismul conștiinței naționale, dus la
extrem, care poate fi eliberat doar prin intermediul morții.

3.3 Repere ale criticii literare c u privire la romanul de analiză psihologică
Pădurea Sp ânzuraților

Romanul Pădurea Spânzuraților este considerat de marii critici ai literaturii române, unul
dintre cele mai bune romane publicate în perioada interbelică. Desigur această clasificare este
reexprimată ulterior, romanul devenind primul roman de analiză psihologică pe care literatura
română l -a primit. Prin această scriere, Liviu Rebreanu a contribuit enorm și semnificativ la
marcarea unui nou stagiu literar și la creșterea aprofundată a inter esului intenațional față de

70 Valeriu Cristea – Pădurea Spânzuraților , Gazeta literară nr.49, 1965

literatura națională. Alexandru Piru, unul dintre binecunoscuții critici literari ai vremii, afirma
despre Pădurea Spânzuraților că se află pe primul loc în literatura română dedicată
evenimentelor din Primul Război Mondial. Ace sta compara scrierea lui Rebreanu cu mari opere
la nivel mondial. Printre acestea se numără trilogia de succes a lui Erich Maria Remarque, Nimic
nou pe frontul de vest , Întoarcerea și Trei Camarazi . Romanul a avut un impact aparte, datorită
motivului anali zei psihologice extrem de bine realizate, analiză psihologică de proveniență
rebreniană, lucru care a făcut scrierea mult mai interesantă atât pentru public, cât și pentru criticii
literari. “Afirmația lui G. Călinescu despre geneza romanului Pădurea Spânz uraților de Liviu
Rebreanu este preluată și frecvent citată cu devotament admirativ de generații de critici și istorici
literari (dintre care unii renunță să reconstituie parcursul întâmplărilor, dar apelează la autoritatea
marelui critic, în privința obse rvațiilor de ansamblu).”71
George Călinescu afirmă despre Pădurea Spânzuraților faptul că: „Psihologia sufletului
mediocru combătut de două atitudini impuse dinafară a dat romanul, care ar fi putut să fie politic
și din instinct creator a rpmas un roman de analiză.”72 Această afirmație referitoare la scrierea lui
Rebreanu a devenit un punct de plecare al viitoarelor critici și potențiale exploatări exegetice. În
cazul acestui roman s -a evidențiat ideea fenomenului instinctului creator, noțiune fundamentală
dezvoltării operei ca un total succes epic performant. Instinctul creator rebrenian se referă strict
la o sumă de atitudini și reflexe care nu pot fi controlate și acționează instinctiv, după intuiție. De
remarcat în cazul lui Rebreanu că acesta folosește f enomenul acesta pentru a își salva operele de
previzibilitatea aparentă. El evită stigmatizarea romanului strict politic, adăugând această
perspectivă pishologică și controlând în egală măsură conștiința estetică interioară prin
intermediul sensibilității gândurilor și a spiritualității sufletului. Aceste referințe sunt evidente în
cazul personajului Bologa, întrucat acesta nu devine un naționalist convins militant și nu
vorbește niciodată despre patriotism sau visul Marii Uniri. Acțiunea este focusată pe c azul
interior de conștiință, de analiză psihologică, descrierea fiind strict despre incompatibilitățile
morale interioare care îl macină pe protagonist. Tot Călinescu subliniează faptul că: „Niciodată
cuvintele patrie, nație română și alte clișee politice nu vin în gura lui Bologa. Limbajul lui este
de un misticism profetic, cu o puternică sentențiozitate ibseniană, ceea ce dă cazului său o și mai

71 Ilie Zanfir – Romanul de analiză la Liviu Rebreanu , Editura Limes, 2014, Cluj -Napoca, pag. 47
72 G. Călinescu – Istoria Literaturii române de la origini până în prezent , Ediția a II -a revăzută și adăugită, Editu ra
Minerva, București, 1985, pag. 733

puternică și mai cețoasă obscuritate cazuistică.”73 Ov.S. Crohmălniceanu considera romanul
Pădurea Spânzurațilo r „una dintre mărturiile cele mai zguduitoare despre ororile primului
război mondial”.74 Cu toate acestea, romanul nu își propune să fie un roman politic care să
prezinte exclusiv drama războiului. Liviu Rebreanu echilibrează balanța conflictului interior al
protagonistului cu drama exterioară a războiului și încearcă să fuzioneze aceste două lumi care în
final sunt concretizate în tragismul morții. Apostol Bologa reprezintă condiția umană, aspectul
omenesc al tuturor lucrurilor care țin de război. Întreg r omanul prezintă această transpunere de la
exterior la interior prin intermediul protagonistului care devine misuit de povara conștiinței care
îi sapă adânc în interiorul firii. Scriitorul s -a remarcat în litertura romana prin intermediul puterii
cu care a prezentat multitudinea aspectelor de natură umană, condiții care au surprins
desfășurarea vieții în toată splendoarea și complexitatea ei social -psihologică. Liviu Rebreanu
aprofundează pe tema conflictului interior, care în Pădurea Spânzuraților este tr ansfigurat și
generat într -un conflict interior, cel al lui Apostol Bologa, conflict generat de către
incompatibilitatea dintre dorințele și însușirile interioare, total contradictiroii cu scopurile și
valorile propuse de lumea exterioară a războiului. Con flictul interior al personajului principal din
acest roman izbucnește dintr -o abisală dramă sufletească, în care este reliefată conflictualitatea
brutală a personajului cu înțelegerea și acceptarea adevărului. Apostol Bologa este cel care
începe să își che stioneze existența, punandu -și întrebări asupra propriei vieți, asupra datoriei față
de țară, toate acestea fiind conturate de note subtile inserate prin acordurile iubirii, ale împlinirii,
concluzionând în moarte. Eroii rebrenieni nu caută salvare, ci ca ută liniște sufletească. Aceștia
sunt profund măcinați pe toată durata romanului de o serie vastă de întrebări, incertitudini la care
nu găsesc un răspuns exterior. Singura soluție este acest procedeu interior, de sondare a propriei
conștiințe pentru a scă pa de permanenta stare de neliniște și nesiguranță. Întocmai cum afirma
Aurel Sasu, personajele lui Rebreanu ,,trăiesc dramele fără posibilitatea opțiunii; nu există deci
șansa soluțiilor diverse. Eroul epopeic traversează spațiile inițierii, sfârșind prin a visa un țărm
interzis” 75. Liviu Rebreanu își învăluie personajele într -un zbucium interior incurabil, acordand
un deosebit de profund interes procesului interior al propriului destin. Apostol Bologa este
construit astfel încat să fie condamnat în propria existență, să fie supus și măcinat de un veșnic

73 G. Călinescu – Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II -a revăzută și adăugită, Editura
Minerva, București, 1985, pag. 735
74 Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două răzb oaie mondiale, București, Editura Universalia ,
2003 , pag. 292
75 Aurel Sasu, Liviu Rebreanu sărbătoarea operei , București, Editura Albatros, 1978, p. 32

conflict lăuntric, lupta acestuia fiind doar împotriva propriului suflet. Proza rebreniană își
accentuează eroii prin intermediul propriilor vieți. Aceștia sunt întotdeauna surprinși într -o
continuă mișcare a vieții într -un univers dominat de amprentele tragicului, marcat de conotațiile
apăsătoare ale morții, ale vinei. Perosonajele trăiesc cu frică, cu neliniștea, aceset lucru
conducand la exteriorizarea conflictelor interioare, care răbufnesc în interior, d ar pentru care nu
există nicio soluție de salvare. Viziunea lui Rebreanu asupra acestui roman psihologic este
închegată și de fuziunea temei iubirii, cu tema războiului și tema propriei conștiințe. Autorul
considera că doar mișcările lăuntrice sunt cele ca re iau amploare și mocnesc subit într -o
atmosferă lipsită de interes extern. Marile conflicte dramatice sunt conturate și analizate
psihologic în concordanță cu întreaga acțiune a romanului, per ansamblu. Aceste dimensiuni nu
sunt divizate, ci se respectă reciproc și conviețuiesc împreună prin intermediul umanului Apostol
Bologa. În Pădurea Spânzuraților, romancierul prezintă forța și dinamismul luptei sufletești a
personajului principal, care se zbate între dilematicul celor două datorii: datoria militară și
datoria față de propriul suflet. Prin Apostol Bologa, scriitorul își dovedește capacitatea de geniu
creator prin prisma zugrăvirii dramei individuale. Personajul principal este în esență un om
singur, pustiu, izolat de mulțime. Acesta preferă liniștea ș i izolarea de realitate pentru a putea fi
loial zbuciumului interior, care nu poate fi împărtășit. Această cumpănă grea între cele două
datorii apasă enorm asupra conștiinței eroului. Dramatismul luptei sufletești este prezentat cu
mare intensitate, o lupt ă încleștată a conflictului. Dimensiunea conștiinței absolute este percepută
de Apostol Bologa la finalul operei, când acesta întâlnește moartea, moment în care cunoaște cea
mai înaltă formă a conștiinței naționale, prin intermediul conștiinței creștine. Î ntreaga luptă ce l -a
măcinat pe tot parcursul vieții se conturează acum într -un peisaj eliberator, prin care acesta se
distanțează de lume. Ruptura este provocată de eliberarea sufletului, de disiparea conflictului
interior și renașterea întruchipată de lu mina cerească.
Interioritatea personajului principal este subiectul principal al romanului, subiect care
constituie întreaga sursă a acțiunii. Drama interioară izvorăște din multitudinea incertitudinilor
interioare care nu își găsesc răspunsul în exterio ritatea realității. Nicolae Balotă afirmă despre
această atitudine a protagonistului faptul că: “Apostol Bologa trăiește o stranie tulburare care nu
este, însă condiționată din afară, de împrejurările războiului. Rădăcina fixației sale, ca și a
oscilațiilo r sale se află în el. În acest sens, Rebreanu avea perfectă dreptate când afirma că

romanul său nu este de război, ci de suflet, cu tot cadrul general al evenimentelor relatate.”76
Observăm astfel cum traseul problematic al personajului central este strict despre propria
existență. Întregul conflict interior se află sub semnul fatalității mistice ale propriilor trăiri.
Ordinea socială, morală a lumii nu se identifică cu spiritualitatea căilor interioare, motiv pentru
care: “Amenințat cu haosul, personajul lu ptă să -și organizeze cât mai riguros viața, în funcție de
cele trei criterii simbol stabilite: statul, neamul și iubirea, între care niciunul nu are un conținut
pur afectiv. Subiectivitatea din ce în ce mai hărțuită de evenimente externe nu ia niciodată vr eo
hotărâre până nu -și găsește un punct de sprijin în unul dintre factorii condiționali, tentată mereu
să-i respecte pe toți deodată. O aspirație omenească prin plenitudine sfârșește în dilemă și
zbucium.”77 Condiția epică a intelectualului în cazul lui Bol oga necesită o analiză complexă,
detaliată a modalităților prin care este percepută realitatea interioară a individului. Liviu
Rebreanu folosește intuiția creatoare, o inspirație artistică pe care o adoptă negreșit, realizand
astfel o bază referențială ext insă a tuturor trăirilor personajului principal. Rebreanu este cel care
inaugurează analiza sufletească drept un procedeu literar prin intermediul întregii existențe
umane trăite și prezentate a personajului principal din Pădurea Spânzuraților. Putem vorb i
despre întreaga evoluție interioară a lui Bologa, referindu -ne la trei etape principale. Asemeni lui
Rebreanu, care marcase într -un caiet de creație, fiecare dintre acestea corespunde unui principiu
și a unei experiențe definitorii în călăuzirea propriul ui destin în cazul lui Apostol Bologa. Prima
etapă este definită de existența umană a personajului în postura de cetățean, ipostază în care el
reprezintă doar „o părticică din Eul cel mare al statului, o rotiță într -o mașinărie mare; omul nu e
nimic, decât în funcție de stat”. Cea dea doua ipostază a existenței protagonistului este reliefată
de factorul național. Personajul își descoperă conștiința națională, el devine român în adevăratul
sens al cuvântului și realiează diferența dintre stat și neam. Însetat după condiții reale, după
sentimente autentice acesta realizează faptul că „statul e ceva fictiv și întâmplător, putând întruni
oameni străini la suflet și aspirații, neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar instinctivă. Statul nu
cere iubire, ci numai devotament și disciplină omului, pe când neamul presupune o dragoste
frățească”. Ultima etapă este reprezentată de momentul în care Apstol Bologa își cunoaște
existența umană. Este momentul în care se percepe ca individ într -o societat e măcinată de război
și în care își acceptă toate trăirile de ordin interior care au contribuit la neliniștea și zbuciumul

76 Nicolae Balotă – De la Ion la Ioanide , Editura Eminescu, București, 1974, pag. 22 -32
77 Al. Protopope scu, Romanul psihologic românesc , Editura Paralela 45, 2002, pag. 98

etern al întregii vieți. Toate aceste trei etape constituie un ansamblu esențial în dezvoltarea și
evoluția personajului principal pe tot parcursul operei. Ritmul interior al operei este adancit de
însăși existența umană a lui Bologa. Construcția romanului Pădurea Spânzuraților atinge note
maxime ale metamorfozei spirituale, descrisă într -o manieră reliefată de condiția lăuntricului, de
o logică a conștiinței religioase. Toate simbolurile utilizate de autor au scopul de a realiza
tranziția personajului, accederea sa spre lumina divină, spre eliberearea sufletului după care a
tânjit nesperat. Aceste procedee faptul că ele se concluzioneaz ă într -un alt tip de roman, cel al
romanului tragic românesc. Experimentarea pe cont propriu a acestei forme literare este cercetată
îndeaproape și provine din baza fundamentală a romanului, de proveniență familială, marcată de
tragicul deces al fratelui a utorului. Niculae Gheran dezvăluie despre proiectarea lui Apostol
Bologa pe plan universal faptul că : “Sentimentul de vinovăție al eroului nu rămâne la stadiul de
remușcare față de propriul său neam. El se extinde asupra omenirii în genere… Este foarte
interesant de observat că sentimentul de vinovăție a lui Apostol Bologa apare ca o consecință, ca
un succedaneu – al acestui conflict fundamental între conștiință și existență. Complexul de
culpabilitate se ivește în momentul în care eroul realizează că gân direa sa, cu întregul ei eșafodaj
de abstracțiuni, nu este bună pentru nimic altceva decât pentru justificarea unei crime
generalizate.”78 Tot din ansamblul criticilor literare subliniem și afirmațiile lui Adrian Dinu
Rachieru care consemnează esențial desp re roman ideea „decupării unui spațiu de criză, trecută
prin cercurile unr experiențe. Suflet torturat, Apostol se abandonează morții. El este o conștiință
în eclipsă, căzând în transa mistico -erotică pentru a ajunge la un liman de seninătate. Fiorul
thana tic cutreieră această ființă obosită, pătrunsă de chinuitoarea dorință de odihnă.”79
Acuzațiile cu privire la primitivismul stilistic și la limitarea scrierilor lui Rebreanu sunt
vaste și extrem de dure. Lucian Raicu contrazice ferm aceste păreri și susțin e faptul că scriitorul
impresionează: „…astăzi, la o privire calmă, prin finețea mijloacelor, prin tehnica savantă a
analizei, print -o premeditare a efectelor, prin jocul atent dozat al stărilor contradictorii, printr -o
veritabilă știință a mutațiilor ps ihologice… Datoria criticului este de a scoate la iveală aceste
mijloace, de a desface țesătura, dar în așa fel încât a fost să -i urmeze liniile firești și s -o compună

78 Niculae Gheran, postfață la Pădurea Spâzuraților, ediție de Niculae Gheran, Editura Fundației Culturale Române.
București, 1992, pag. 306 -316
79 Adrian Dinu Rachieru – Liviu Rebreanu și utopia erotică , Editura Augusta, 1997, pag. 37

la loc cum a fost fără să atenueze prin analiză marele efect al ansamblului.”80 Cunoscâ nd faptul
că Pădurea Spânzuraților este un roman care abundă în analiză prin intermediul analizei
substratului obsesiv al proceselor lui Bologa. Despre perceptarea romanului din punctul de
vedere al formelor și tipurilor de roman, putem spune că Rebreanu î ncearcă și se aproprie de
romanul ionic, fără însă a accede în spațiul său literar. Sub raportul adâncimii problematice,
romanul Pădurea Spânzuraților rămâne doar un roman psihologic de tip doric, puternic
obiectivizat, ce conturează o dimensiune separată a limbajului subiectiv al personajului principal.
Tot Lucian Raicu este cel care susține despre modernitatea extinsă a lui Rebreanu: “caracterul
problematic al unei literaturi, dimensiunea pe care o comunică cu spiritul epocii moderne n -o dă
materialul rep rezentat, acesta poate fi oricât de elementar , ci conștiința care îl reprezintă,
substanțialitatea, înălțimea și complexitatea ei. Este și cazul lui Rebreanu și meritul său e tocmai
de a fi supus unei viziuni de complexitate, întrucat materia nu altfel dec at obișnuită și elementară
a vieții.”81

80 Lucian Raicu – Liviu Rebreanu și Pădurea Spânzuraților , Editura pentru literatură, București, 1967, pag. 137
81 Lucian Raicu – op.cit. , pag. 356

Concluzie

Perioada interbelică a reprezentat poate cea mai prolifică perioadă din întreaga istorie a
literaturii române. Nu există dubii sau incertitudini cu privire la faptul că romanul a reprezentat
specia dominantă a acelei perioade. Despre romanul românesc interbelic, puternic aflat sub
influența prozei europene, putem spune că acesta s -a extins pe domeniul vast și încă neexploatat
până atunci al psihicului. Tehnicile literare de analiză psihologică s -au perfecționat și au dus la
apariția unor romane profunde. Majoritatea scriitorilor din această perioadă și -au propus să vină
cu tehnici și formule narative moderne, speciale, noi, contribuind astfel la disecția în profunzime
a fenomenului psihologic la scară largă. Aceștia au contribuit la dezvoltarea prozei românești în
formula modernă, cea mai de preț a literaturii române. În cadrul evoluției romanului românesc,
putem vorbi activ despre un posibil moment Rebreanu . Scriitorul s -a impus adânc în conștiința
națională a literaturii și a continuat să aprofundeze printr -un vast procedeu de documentare, noua
eră a romanului românesc. Alături de mari scriitori precum Camil Petrescu, Hortensia Papadat –
Bengescu, Liviu Rebreanu a fost perc eput drept un arhitect al romanului, întrucât a reușit să
integreze în romanele sale atât procedee tradiționale, cât și elemente noi. Cu toate că este fidel și
preferă un narator omniprezent și omniscient, el reușește să includă în operele sale și procdee
moderne cum ar fi monologul interior, tehnica punctelor de vedere și chiar introspecția fluxului
de conștiință. Diferitele modalități de investigație ale procesului de exploatare a subconștientului
construiesc bazele romanului românesc psihologic. Liviu Re breanu reușește să surprindă
dimensiunea întregii societăți prin revolta interioară a sufletului colectiv și a tuturor conflictelor

care se desfășoară în plin zbucium social. Autorul prezintă episoade dramatice, de natură tragică
a zbuciumului existențial uman.
Pădurea Spânzuraților este unul dintre cele mai valoroase romane ale lui Liviu
Rebreanu. Un roman al adevăratelor conștiințe tulburate și scindate de permanentul zbucium
interior. Acesastă scriere analizează drama dezechilibrelor sufletești ale unu i individ marcat de o
profundă conștiință zguduită de realitatea exterioară a vieții și a războiului. Conflictul romanului
este declanșat prin intermediul incertitudinii și dificultății alegerii între cele două datorii: datoria
convențională, cea formală, a jurământului militar și datoria sau responsabilitatea de origine
morală, puternic resimțită în interior. Conflictul cu sinele este cel mai acut, întrucât își are sursele
în lumea permanent transfigurată a lăuntricului eroului. Disocierea directă, îmbinat ă cu
principiile sugestiei simbolice alcăuitesc diferite unghiuri de observație și permit analiza
detaliată a tututor oscilațiilor și frământărilor sufletești ale lui Apostol Bologa. Scriitorul se
folosește de tehnica fluxului de conștiință și dezvăluie at itudinea acută a conflictului, care se
combină nu elemente ce țin de monologul interior și amintirea afectivă, involuntară. În scopul
unei optime analize introspective, grație talentului său, Liviu Rebreanu adaugă valențe însemnate
operei sale și duce anal iza psihologică în registrele conștientului și subconștientului. Totodată,
remarcăm și faptul că prin prisma puterii și forței de analiză, el oferă textelor sale o puternică
nuanțare a expresiei artistice. În Pădurea Spânzuraților , drama momentului istoric și drama
individuală a victimelor războiului sunt raportate simultan complexității interioare răvășite a
eroului principal, motiv care face opera să se înscrie printre cele mai profunde și bine scrise
lucrări ale întregii literaturi române.
Afirmându -se drept unul dintre cele mai bune romane psihologice din literatura română,
Pădurea Spânzuraților este un text alimentat din fapte precise, reale, care s -au impus dincolo de
ansamblul țesăturilor logice, adâncite în inconștient. Folosirea conștientă și aten t selectionată a
elementelor de monolog interior și ale sondajului psihologic au determinat configurarea
destinului tragic al eroului. Lucrarea de față conturează o dimensiune în care Liviu Rebreanu
este autorul unei impresionante opere a marilor ciocnir i dramatice, pline de conflict reieșite din
multitudinea momentelor de tensiune. Un adevărat prozator al luptei pentru autodepășire, el este
puternic atras de pasiunea pentru psihologic, pasiune complexă pe care o redă în felul său în
fiecare operă cu cara cter psihologic.

Bibliografie

1. Albérès R.M., Istoria romanului modern , prefață de Nicolae Balotă, Editura pentru
literatura universală, 1968
2. Balotă N. – De la Ion la Ioanide , Editura Eminescu, București, 1974
3. Călinescu G., Istoria literaturii române d e la origini până în prezent , București, Editura
Semne, 2003
4. Constantinescu P., Opere și autori , București, Editura Ancora, 1968
5. Cristea V., Pădurea Spânzuraților , Gazeta literară nr.49, 1965
6. Crohmălniceanu Ovid S., Literatura română între cele două războ aie mondiale ,
București, Editura Universalia , 2003
7. Crohmălniceanu Ovid S., Curs de istorie a literaturii române între cele două războaie
mondiale (1920 -1944), Partea Întai, București, Universitatea București, 1964
8. Cubleșan C., Romancierul Rebreanu, Editur a Viața Românească
9. Dumitriu D., Ambasadorii sau despre realismul psihologic , București, Editura Cartea
Românească, 1976
10. Ibrăileanu G., Studii literare , vol II, București, Editura Minera, 1979

11. Lăzărescu Gh., Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică ,
București, Editura Minerva, 1983
12. Mănucă D., Liviu Rebreanu sau Lumea prezumtivului, Casa editorială Moldova
13.
14. Manolescu N., Arca lui Noe , Eseu despre romanul românesc , București, Editura Minerva
1983
15. Manolescu N. , Istoria crit ică a literaturii române. 5 secole de literatură. Pitești, Editura
Paralela 45, 2008
16. Noemi Kozma N., Scoruș G., Literatura română. Repere critice fundamentale, Brașov,
Editura Aula, 2001
17. Protopopescu Al., Romanul psihologic românesc , Editura Paralela 45, 2 002
18. Petrescu C., Anul literar 1924 , în Opinii și atitudini , Editura pentru literatură, București,
1962
19. Rachieru A.D., Liviu Rebreanu și utopia erotică , Editura Augusta, 1997
20. Raicu L., Liviu Rebreanu , București, Editura pentru Literatură, 1967
21. Sasu A., Liviu Rebreanu sărbătoarea operei , București, Editura Albatros, 1978
22. Simuț I., Monografie și antologie comentată, Liviu Rebreanu , Editura Aula
23. Zanfir I., Romanul de analiză la Liviu Rebreanu , Editura Limes, 2014