Liturgica Sacrosanctum Concilium
=== l ===
CUPRINS
SIGLE ȘI ABREVIERI
Cărțile biblice
Ex Cartea Exodului
Înț Cartea Înțelepciunii
Mt Evanghelia după sfântul Matei
Mc Evanghelia după sfântul Marcu
Lc Evanghelia după sfântul Luca
Fap Faptele Apostolilor
Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani
1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni
2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni
Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni
Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni
1Tes Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni
Evr Scrisoarea către Evrei
Iac Scrisoarea sfântului apostol Iacob
1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru
1In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan
Ap Cartea Apocalipsului
Documentele Conciliului al II-lea din Vatican
SC Constituția despre liturgie Sacrosanctum concilium
LG Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium
UR Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio
CD Decretul despre misiunea pastorală a episcopilor Christus Dominus
DV Constituția dogmatică despre Revelația divină Dei Verbum
AA Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem
PO Decretul despre slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis
GS Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes
Alte sigle
CBC Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București 1993.
CDC Codul de Drept Canonic, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iași 1995.
DS H. Dentinger – A. Schönmetzer, ed., Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Edizioni Dehoniane, Bologna 1996.
EncVat Enchiridion Vaticanum, Bologna 1985.
LC Paul al VI-lea, Constituție Apostolică Laudis Canticum, 1 noiembrie 1970.
NC Pius al XII-lea, Scrisoarea enciclică Mystici Corporis, 29 iunie 1943.
MD Pius al XII-lea, Scrisoarea enciclică Mediator Dei, 20 noiembrie 1947.
NDL D. Sartore – A. Triacca, ed., Nuovo dizionario di liturgia, Roma 1984.
Abrevieri
Aa.Vv. autori diferiți
cf. vezi
etc. etcaetera
Ibidem în același loc
n. nota
op.cit. opera citată
vol. volumul
INTRODUCERE
Făcând o retrospectivă istorică asupra momentului în care s-a desfășurat cel de-al II-lea Conciliu din Vatican, putem observa cu multă ușurință că acesta a însemnat o puternică cotitură în istoria Bisericii, mai ales în ceea ce privește reforma în interiorul acesteia. Cele patru Constituții și douăsprezece Decrete și Declarații ale Conciliului au provocat, în Biserică, o adevărată deschidere și o vivacitate teologică, pastorală, spirituală și nu în ultimul rând, liturgică.
Într-adevăr, Conciliul al II-lea din Vatican a deschis o adevărată cale spre reînnoire, iar într-un chip deosebit prin Constituția Sacrosanctum Concilium, liturgia a dobândit o nouă perspectivă și înțelegere în semnificatul ei lăuntric.
Constituția conciliară despre liturgie – Sacrosanctum Concilium se prezintă ca rod al multor așteptări nutrite de către cei care doreau și așteptau o astfel de reformă. Acest document conciliar despre liturgie poate fi considerat ca punct de sosire a așteptărilor din prima jumătate de secol XX, de reînnoire liturgică în Biserica Catolică, și ca punct de plecare pentru marea reformă propusă de acest Conciliu în multiplele planuri din viața Bisericii.
Constituția Sacrosanctum Concilium, fiind parametru de referință în istoria reînnoirii liturgice, nu poate fi separată de opera globală a Conciliului. Întregul drum de reformă liturgică, înainte, în timpul și după ce s-au desfășurat lucrările conciliare, trebuie interpretat ținând cont de contextul cultural în care s-a desfășurat și de curentele de gândire teologice, filosofice, pastorale și biblice. Problema reformei liturgice este problema unei comunități care trăiește în credință, educă și se educă la credință în viața concretă și cotidiană, prin celebrările liturgice.
Punctul de placare al acestei lucrări este aspectul teologic ce-l conține această Constituție – Sacrosanctum Concilium; o teologie a liturgiei care este argumentată tocmai în baza necesității unei regîndiri a aspectului teologic din interiorul liturgiei. În trecut, liturgia era, prea adesea, considerată într-un mod mai limitat ca o compunere de rubrici și ceremonii. Astăzi, liturgia este examinată ca o realitate teologică, tot atât cât și o întâlnire cu Dumnezeu prin cult. Este alcătuită din elemente care au o relevanță teologică, de aceea poate deveni obiectul unui studiu teologic sistematic.
Conciliul al II-lea din Vatican a readus liturgia în conștiința Bisericii într-un mod nou, redescoperind valoarea mântuitoare a fiecărui act liturgic săvârșit de Cristos și împlinit în Biserică.
În prezenta lucrare voi căuta să pătrund, într-o mică măsură, în taina liturgiei ca trăsătură esențială și specifică Bisericii, care este sacrament universal de mântuire (cf. LG 48). Ca atare, teologia liturgiei în Constituția Sacrosanctum Concilium devine obiectul de studiu al acestei cercetări științifice.
În primul capitol voi face o retrospectivă istorică asupra încercărilor de reformă liturgică în interiorul Bisericii, începând de la Conciliul Tridentin (1545-1563) și până la Conciliul al II-lea din Vatican. Printr-o expunere preliminară, voi căuta să introduc în contextul istoric al timpului respectiv inițiativa de reformă a Părinților conciliari, cât și aplicarea acestei reforme în practică prin deciziile anumitor Papi. Prima parte a acestui capitol o voi dedica perioadei imediat următoare Conciliului Tridentin, când au fost puse în aplicație deciziile conciliare. Prin liturgiile revizuite, prin Breviarul și Misalul tridentin (1568-1570), precum și prin cărțile liturgice post-tridentine (1584-1614) s-au realizat, în parte, câteva deziderate cu intenție de reformă care privea liturgia. Perioada de timp ce s-a scurs între anii 1614-1903, poate fi caracterizată ca una de stabilitate liturgică relativă, având în vedere că în acest arc de timp au existat foarte puține inițiative de reformă liturgică. În partea a doua a acestui capitol mă voi orienta spre perioada cuprinsă între pontificatul Papei Pius al X-lea și al lui Pius al XII-lea cu enciclica Mediator Dei.
Dacă capitolul întâi a format mantaua acestei lucrări, iată că cel de-al doilea capitol constituie nucleul acestui organism fiind esența acestei lucrări științifice. Prin diferitele puncte ale acestui capitol voi căuta să parcurg linia teologică conținută în această Constituție, trecând în revistă unele aspecte cultuale ale Bisericii, cât și importanța liturgiei în viața acesteia. Părinții conciliari, prin reforma liturgiei, au căutat să o elibereze de o anumită concepție rubricală și ceremonială îndreptând-o către o viziune teologică – mântuitoare. Liturgia este văzută ca un moment de actualizare a istoriei mântuirii, ca și o celebrare continuă a Paștelui. Părinții conciliari au căutat să argumenteze prin filon teologic tocmai această trăsătură esențială a liturgiei: că mântuirea omului, înfăptuită de Cristos, este actualizată prin liturgie în interiorul Bisericii.
Capitolul al treilea va fi alcătuit, în prima parte, din punct de vedere teologic doctrinar cu caracter speculativ, iar cealaltă parte va avea un caracter preponderent cu nuanțe celebrative ale anumitor celebrări liturgice. Liturgia ca trăsătură fundamentală a Bisericii, este celebrată prin adunarea liturgică, ca întâlnire a celor botezați, în care Biserica se descoperă pe sine, anticipând împărăția lui Dumnezeu. După Conciliul al II-lea din Vatican, a fost înfăptuită o reformă la nivelul celebrărilor liturgice. Câteva dintre aceste celebrări, cum ar fi: celebrarea euharistică, a inițierii creștine, a liturgiei cuvântului etc., vor fi obiecul de studiu al acestui capitol. Voi aborda aceste celebrări liturgice, atât din punct de vedere al elementului doctrinar, dar și din punct de vedere al ritului în sine.
Liturgia pentru a fi celebrată, mai întâi trebuie să fie cunoscută, iar prin cunoașterea unui lucru sau obiect ajungi să iubești ceea ce cauți să cunoști.
CAPITOLUL I
VIAȚA LITURGICĂ ÎN BISERICA CATOLICĂ DE LA CONCILIUL TRIDENTIN LA CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN.
Premisă
O dată cu începutul reformei în interiorul Bisericii occidentale, de către Martin Luther (1517), datorată diferitelor crize existente în interiorul ei, s-a pus problema unei regândiri teologice asupra conținutului liturgiei cât și a ritualului liturgic, care necesita o revizuire.
Reforma protestantă a fost o insurecție antiliturgică, datorată ambientului devoțional-teologic și în practica liturgică a lumii catolice. Biserica se scălda într-un devoționism continuu, iar credința creștină era caracterizată de o trăire subiectivistă a mesajului evanghelic.
Datorită unei absențe din ce în ce mai profunde a unei adevărate teologii a liturgiei, înnăbușită deja de o viguroasă atitudine luxuriană a alegorismului fantezist și gol de orice conținut, crease necesitatea unei reîntoarceri la noi forme religioase. Era timpul când se desconsidera cu ușurință rolul sacramentelor pentru viața personală și în general pentru liturgie, se tindea spre o așezare a sacramentului euharistic pe plan psihologic și subiectiv, separându-l de istoria mântuirii.
Deși se polariza adorația asupra lui Cristos prezent în Preasfântul Sacrament, totuși această devoțiune nu reușea să conducă oamenii la adevărata participare la Liturghie.
Lipsa unei cunoașteri temeinice a liturgiei, absența unei cateheze liturgice, lipsa unei teologii liturgice, au dus la o sacralizare superstițioasă și la o clericalizare a cultului litugic. Liturgia a devenit din ce în ce mai mult un spectacol, celebrată într-o limbă neștiută, creând astfel în jurul ei o aură de mister, contribuind la aceasta și anumite elemente de decor (balustrade, cortine, altare separate de popor printr-un cor). Toate acestea și multe alte elemente sau alți factori au contribuit la ivirea unei crize în Biserică. Clericalismul excesiv, privilegiile acordate numai unei anumite clase sociale – maiores, au făcut ca Biserica și implicit Liturgia să necesite o reformă în sânul ei. Pentru ca pasul spre reformă să fie făcut a contribuit fără îndoială și refomatorii timpului: Martin Luther, Jean Calvin și Zwingli, chiar dacă ei nu au mai rămas în interiorul Bisericii, totuși au determinat pe Prelați să-și pună anumite întrebări cu privire la rolul și importanța Bisericii în societatea timpului respectiv.
Într-un climat potrivnic Bisericii, când pe scena istoriei europene se desfășura o piesă ce crea mari divergențe între societatea respectivă și instituția Bisericii, s-a pus problema unei reforme în interiorul ei.
După lungi și anevoioase discuții și conflicte interne și externe Bisericii, s-a ajuns la convocarea Conciliului Tridentin de către Papa Paul al III-lea, în anul 1545. Pe lângă toate argumentele care au fost luate în discuție, la diferite sesiuni, cum ar fi cele de ordin: dogmatic, doctrinar, sacramental și disciplinar, s-a pus problema reformei în liturgie.
Timpul respectiv a fost o perioadă dificilă, nu numai pentru Biserică, dar pentru întreaga Europă, așa că este destul de greu să putem face o radiografie completă a întregului organism în plină transformare. Oricum rămân aceste câteva idei care ne vor ajuta să ne formăm o imagine asupra societății și a timpului respectiv, iar ceea ce ne interesează pe noi este o reformă liturgică pe care Biserica a început să o realizeze.
1. Conciliul Tridentin și perioada renașterii
Reforma liturgică în toate aspectele ei, este una dintre temele cele mai necesare pentru părinții conciliari și de pură actualitate având în vedere că Biserica trăia o perioadă de frământări și conflicte, atât interioare cât și exterioare, mai ales sub influența reformei protestante din țările Europei Centrale și de Nord. Exigența unei reforme la nivel liturgic și dogmatic, era tocmai necesitatea actualizării normelor și practicilor liturgice cu timpurile respective.
Liturgia romană a fost pusă sub semnul întrebării nu numai din punct de vedere teologic, dar și modul de celebrare al acesteia, de către adepții reformei. Ca atare, era o necesitate deosebită de a se face o reformă cât mai curând posibil, cu privire la Liturghie și la celebrările liturgice. Și cum putea fi aceasta, la nivelul întregii Biserici dacă nu printr-un Conciliu convocat de către Sfântul Părinte și la care aveau să participe mai mulți cardinali, episcopi și miniștri general.
Acest Conciliu a început în timpul pontificatului Papei Paul al III-lea (1545), desfășurat pe o perioadă îndelungată și în timpul altor suverani pontifi care au fost la cârma Bisericii până în 1563 când avea să se încheie acest Conciliu, care a fost împărțit în trei perioade și s-a ținut în localități diferite, datorită vitregiilor vremii. Conciliul avea să aducă în Biserică un timp de pace și destindere, dar mai ales un suflu nou cu privire la aspectele celebrative ale liturgiei, culminând cu reforma Misalului și a Breviarului roman din timpul pontificatului Papei Pius al V-lea.
Într-o situație de criză bisericească în care Liturgia este partea esențială, se încearcă cu această convocare conciliară, dorința unei reforme în sânul Bisericii. În acest context, reformatorii protestanți puteau să lege gravele acuze cu cererea unei schimbări fundamentale și în acest mod de a întâlni o mare disponibilitate și mai multă înțelegere, punând la îndoială, așa cum am amintit, atât liturgia romană din punct de vedere teologic dar și din punctul de vedere al celebrării.
După mai multe dificultăți sa ajuns, în final, la convocarea Conciliului Tridentin(1545-1563). După mai multe sesiuni și dezbateri, și după o muncă îndelungată în cea dea XXII-a sesiune (17 septembrie 1562), s-a promulgat decretul dogmatic cu privire la doctrina și canoanele despre Preasfânta jertfă a Liturghiei și încă două decrete disciplinare care reglementau ceea ce se propunea spre observare în cadrul celebrărilor.
Decretul dogmatic a definit caracterul sacrifical al Sfintei Liturghii și valoare sa de ispășire a păcatelor fie pentru cei vii, cât și pentru cei răposați. Același decret a afirmat legitimitatea Liturghiei, în care se împărtășea numai preotul dacă nu participa nici un credincios la această Liturghie. În sfârșit a fost declarat canonul Liturghiei ca fiind infailibil.
Decretul disciplinar a combătut abuzurile sau relele cele mai evidente. A fost condamnată orice atitudine nerespectuoasă sau care ar fi putut să deranjeze, interzicând ca în Biserică să se cânte orice tip de muzică sau cântare ce avea în sine ceva dulcegărie sau chiar frivolitate. De asemenea, în cadrul Conciliului s-a luat atitudine și față de abuzurile care se făceau de către preoți în ceea ce privește Liturghiile celebrate într-o singură zi cu scop de simonie.
În ceea ce privește reforma cărților liturgice, Conciliul nu a avut posibilitatea de a duce la îndeplinire această obligație, deoarece era necesar o muncă îndelungată și laborioasă și anumite decizii delicate. Datoria de a revizui cărțile liturgice va reveni papilor ce aveau să ajungă la cârma Bisericii, urmărind principiile sau criteriile elaborate în timpul Conciliului.
Reforma liturgică nu se dorea a avea un caracter limitat, regional, doar pentru o anumită parte a Bisericii, mult mai mult de atât, ea trebuia să se extindă la întreg Occidentul. Totuși au fost regiuni ale Europei care și-au introdus propriile reforme și regulamente interne în interiorul Bisericii locale, ca de exemplu în Franța și Anglia.
Deciziile Conciliului nu au întârziat să fie puse în practică. În timpul pontificatului petrin al lui Pius al V-lea, în anul 1568 apare Breviarum romanum. A fost urmat, în 1570, de către Messale romanum, iar în anii următori au fost publicate alte câteva cărți liturgice. În documentele de prezentare au fost stabilite și norme cu caracter obligatoriu, ca în toate diecezele și comunitățile religioase să se observe normele și ritualul Liturghiei revizuit de Congregația pentru rituri, instituită de către Papa Sixt al V-lea, în 1587, și prin care trebuia să se vegheze asupra observării a normelor liturgice.
Opera reformatoare a Conciliului Tridentin este de apreciat pentru că a salvat liturgia din criza în care se afla în această perioadă. Totuși, este o operă limitată: în timp ce s-a stabilizat Liturgia pentru a depăși situația haotică a timpului, a îndepărtat-o de viața reală a omului, constrângând pe credincioși la o formă de pietate populară și devoțională, deschizând astfel calea, în mod inconștient, spre o cultură religioasă a barocului.
Din păcate, cu trecerea timpului, această participare activă, trăită și conștientă a credincioșilor la liturgie, a fost diminuată într-atât încât a dispărut. Credincioșii participau mereu fără a fi activi la celebrările liturgice. Ei au trecut de la rolul de protagoniști, după cum erau angajați în Biserica primară, la un rol de spectator în mod total tăcuți și pasivi, într-o liturgie solemnă clericalizată. Ca să se ajungă la o astfel de situație, au contribuit cu siguranță mai mulți factori, ca de exemplu: cei politici, socio-culturali, curente de gândire și concepte teologice ale timpului etc.
Sigur că Conciliul Tridentin a căutat să facă o reformă în sânul liturgiei, însă el avea scopul de a depăși și a corecta doctrinele eronate ale timpului, totuși era hotărât de a realiza o unitate absolută și de a menține un control complet asupra situației și asupra acțiunilor liturgice. Ca și consecință, el nu a reușit să reformeze partea liturgiei cu privire la participarea activă a credincioșilor.
1.1. Liturgiile revizuite (1523-1556)
Cu ultimele secole ale Evului mediu, semnificatul prim al liturgiei în general și al Liturghiei în mod special, sau al altor sacramente era într-un anumit mod ascuns iar celebrările acestora erau înconjurate de rituri superflue dar nu pătrunse de practici superstițioase. Au fost multe sinoade și concilii provinciale care au cerut o reformă a cărților și a textelor liturgice pentru întreaga Biserică Catolică. În timp ce această reformă întârzia să apară, diferite curente protestante încercau să adapteze celebrările liturgice la propriile lor confesiuni de credință.
În anul 1523,Martin Luther publica Formula Missae, care din Canonul Roman reținea doar prima parte a prefaței și relatarea instituirii Euharistice.
În timp ce Martin Luther credea în prezența reală a lui Cristos în Euharistie, însă Huldreich Jean Zwingli o nega într-un mod radical. El a elaborat o liturgie a Cinei (1525) care păstra Ordo Missae, fără mari schimbări până la Sanctus, inclusiv. Se spunea mai apoi Pater noster după care urma relatarea instituirii euharistice și a împărtășaniei. Liturgia lui Zwingli a inspirat-o pe cea a lui Jean Calvin la Geneva (1542) și pe a lui Knox în Scoția (1556).
Ordo Cinei Domnului, conținut în Prayn Book, anglican (1549-1552) redactat de Cranmer, este foarte mult influențat de gândirea lui Jean Calvin. După ritualul acestui Ordo din anul 1552, celebrarea era începută cu citirea celor 10 porunci și cu aclamația poporului. Se spuneau mai apoi două rugăciuni după care urmau epistola, evanghelia și predica, însoțită de anumite fraze din Sfânta Scriptură. Urmează spovada generală, fiind urmată de absolvirea de păcate și de anumite îndemnuri de mângâiere sufletească. La sfârșitul acestui moment liturgic se spunea Pater noster, care era urmat de o rugăciune de mulțumire pentru darul primit și de asemenea era intonat imnul Gloria in excelsis Deo, ce putea fi cântat sau recitat, Gloria in excelsis. Se încheia cu binecuvântarea finală. Pe lângă acest Ordo al Cinei Prayer Book, conținea întreaga liturgie a sacramentelor, a duminicilor și a sărbătorilor de peste an, cu un frumos oficiu de rugăciune pentru dimineață și seară.
Liturgia reformată, luterană și anglicană, în diversitatea formării ei caracteristici a păstrat o strânsă legătură cu liturgia cuvântului din Missalul medieval. Ele comportă două inovații pe care Biserica Catolică le-a adoptat numai în anul 1963: celebrarea liturgiei în limba poporului și împărtășirea sub ambele specii.
1.2. Opera liturgică a Conciliului Tridentin
Dosarul care conținea tema reformei liturgice la Conciliului Tridentin, era înainte de toate axată pe celebrarea Sfintei Liturghii și a Oficiului divin. O comisie particulară a întocmit un catalog cu abuzurile ce se făceau în cadrul celebrărilor. Conciliul a prevăzut, sub presiunea celor mai renumiți părinți conciliari un decret disciplinar De observandis et evitandis in celebratione missae. Când la Oficiu, se trata în primul rând de a decide dacă în cadrul reformei era necesar de a se conforma la modelul oferit de Breviarul care în anul 1535 era făcut de către cardinalul Quiñanez, sau să se mențină forma tradițională. Dar soluția problemelor fundamentale puse de Reformatori depindea în mod esențial de deciziile dogmatice pe care le lua Conciliul asupra sacrificiului din cadrul Jertfei Euharistice și eficacitatea celor șapte sacramente.
În timpul sesiunii a XXII-a (17 septembrie 1562), Conciliul a definit în mod solemn valoarea salvifică a Liturghiei, ca fiind legitime riturile celebrate, valorizând cele două părți componente din cadrul adunării Euharistice: cea a Cuvântului lui Dumnezeu, ne oves Christi esuriant, și cea a Cinei Domnului, care de la sine cere cu insistențe împărtășirea credincioșilor.
În ceea ce privește limba pentru celebrarea liturgică, Conciliul a refuzat de a admite uzul limbii populare: Etsi missa magnam contineat populi fidelis eruditionem non tamen expedire visum est Patribus, ut vulgari passim lingua celebraretur.
Disciplina relativă cu privire la folosirea exclusivă a limbii latine în liturgie s-a păstrat până la reforma liturgică din cadrul Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican.
1.2.1. Breviarul și Misalul tridentin (1568 – 1570)
Deciziile Conciliului nu au întârziat să fie aplicate. În anul 1568 apare Breviarum Romanum ex decreto sacrosancti Concilii Tridentini restitutum, Pii V Pont. Max. iusuu editum. Apoi a urmat, în anul 1570 și Missale Romanum. Pentru a cunoaște scopul pe care îl avea Papa Pius al V-lea, ca și metodă de lucru al comisiei pregătitoare, este necesar de a citi cele două acte de promulgare ce pot fi găsite la începutul fiecărei cărți liturgice.
Dorința Papei, fidel intențiilor și hotărârilor Conciliului, nu era aceea de a compune noi cărți liturgice, dar mai curând, de a reconduce rugăciunea Bisericii ad pristinam regulam, de a restitui Misalului ad pristinam sanctorum Patrum normam și de a stabili unitatea celebrărilor riturilor, cum unum in Ecclesia Dei psallendi modum, unum missae celebrande ritum esse maxime decet.
Preocuparea de reîntoarcere la tradiție impunea, înainte de toate, de a nu se atinge l’Ordo psallendi compus în secolul al V-lea. Reforma s-a manifestat în același timp și la Breviar, în alegerea oficiilor adăugate ca de exemplu: oficiul Fericitei Fecioare și pentru răposați, psalmi graduali și penitențiali. Din Missal au fost suspendate anumite Liturghii votive amestecate cu superstiții și s-a păstrat numai patru dintre numeroasele secvențe ale timpului respecitv. Chiar și calendarul liturgic a fost simplificat. S-a încercat o primă angajare în a reface celebrările duminicale și a oficiului săptămânal.
Uniformitatea celebrărilor impunea codificarea regulilor sale. Pentru început au fost tipărite așa, ca mai apoi să fie tipărite cu anumite rubrici explicative și generale. S-au introdus, la începutul Misalului Ritus servandus in celebratione missae, compusă de ceremonierul Giovanni Burcardo la începutul secolului. Ordines Romani modern și rubricile Papei Pius al V-lea aveau să exercite o influență importantă în răspândirea liturgiei romane pe parcursul timpului. Această răspândire a Misalului și a Breviarului Tridentin, care coincid cu implantarea Bisericii în America și cu truda misionară din țările Pacificului, a fost favorizată și de perfecționarea constantă a tiparului. Ea a fost asigurată la nivel juridic și de decizia Papei: cele două bule pontificale de promulgare dădeau o notă de obligativitate în adoptarea Misalului și al Breviarului revizuit, în toate Bisericile în care era autorizată numai o liturgie bicentenară.
1.3. Cărțile liturgice post-tridentine (1584-1614)
Succesul pe care Misalul și Breviarul tridentin l-au cunoscut imediat, a încurajat voința Papei de a extinde acțiunea reformei liturgice. Astfel, când în anul 1587 Sixt al V-lea a instituit Congregația romană, printre competențele Congregației a riturilor i-a fost fixată și dreptul de a corecta cărțile liturgice, în primul rând Potificalul, Ritualul și Ceremonialul. Se omite de a cita martirologiul, pentru că acesta abia a fost refăcut de către Baronio Cesare și promulgat sub autoritatea Papei Grigore al XIII-lea (1584).
Această muncă de revizuire și corectare a fost împlinită după metoda și spiritul Comisiei Papei Pius al V-lea. De fiecare dată s-a început de la cărțile în uzanță. Pontificalul lui Agostino Patrizi (1485), a fost refăcut direct după cel al lui Guglielmo Durando (secolul al XIII-lea), și care a ajutat la stabilirea textului noului Pontifical roman, ce a fost promulgat de către Papa Clement al VIII-lea în anul 1595. Ceremonialul roman al aceluiaș autor Agostino Patrizi este opera lui Paride Grassi de Caeremonie cardinalium et episcoporum in eorum diocesibus (1587) și care formează conținutul Ceremonialului episcopilor promulgat în anul 1600 de către același Papă. În ceea ce privește Ritualul pe care Papa Paul al V-lea l-a promulgat în anul 1614, este tributar voluminosului Ritual pe care cardinalul Giulio Antonio Santori l-a compilat cu multă erudiție (1584). Aceste documente au fost supuse unei analize atente , ele fiind comparate cu izvoarele manuscrise de care se dispunea, și îngrijite cu o mai bună prezentare a rubricilor; în ceea ce privește Ritualul, se ținea a simplifica riturile pe care Santori voia să le refacă și la care s-au adăugat directivele pastorale, ceea ce constituia o noutate. În timp ce Clement al VIII-lea a suprimat și abolit toate celelalte Pontificale existente, impunând observarea și acceptarea noului Ceremonial al episcopilor. Paul al V-lea, dimpotrivă, s-a mulțumit de a invita pe toți episcopii să primească ritualul Bisericii Romane.
1.3.1. Liturgia în perioada barocă
După ce s-au făcut anumite reforme la nivel de norme și cărți liturgice, ca urmare a decretului și hotărârilor promulgate la Conciliul Tridentin, se ivesc noi tendințe ale înțelegerii gesturilor și a semnificațiilor liturgice. În baza limitării credincioșilor la o participare mai efectivă și concretă la liturgie, apar noi tendințe de manifestare a religiozității populare, deoarece Biserica trăia cu o oarecare satisfacție triumfalistă timpurile de contrareformă îndreptate spre creștinii născuți din reformă. Sub influența acestei tendințe, Biserica a accentuat mai mult valoarea festivă și de triumf a Liturghiei și a altor acte de manifestare a cultului religios. Papii timpului respectiv, conștienți de renovarea Bisericii Catolice prin Conciliul Tridentin și de a fi salvat credința Bisericii, au favorizat o acțiune liturgică cu un caracter fundamental festiv. În acest context la orizontul timpului răsare o nouă tendință de manifestare a artei, literaturii, arhitecturii atât în rândul culturii profane, dar mai ales în câmpul bisericesc. Cultura barocă este în mod fundamental una cu trăsături festive.
Sensul baroc al vieții duce la o celebrare liturgică oficială a Bisericii cu foarte mult fast. Liturghia este percepută asemenea unui banchet pentru plăcerea ochilor și a urechilor. Liturgia este înțeleasă ca un spectacol la care credincioșii participă. Este asemenea unei petreceri dată la curtea Marelui Rege. Deja Sfânta Tereza de Avila (+1582) vorbea despre Dumnezeu numindu-l Maiestatea sa. În acest timp se introduc diferite sărbători cu caracter festiv cum ar fi Corpus Domini, diferite acte de pietate, pelerinaje sau diferite reprezentări sacre inspirate din viața lui Isus. În această situație, creștinii în timpul Liturghiei nu sunt antrenați la o participare activă, așa că ei își găsesc alte preocupări religioase, recitând rozariul sau făcând alte acte de pietate.
Ca și fapt pozitiv, în epoca barocă, este demn de amintit dezvoltarea științei liturgice. Numeroși studioși, în mod deosebit cei italieni și francezi, au publicat diferite tratate liturgice cu anumite teme ce privesc reforma liturgică. Pe de altă parte, pe lângă marii reprezentanți ai spiritualității franceze a secolului respectiv, nu lipsesc elemente cu inspirație liturgică. În spiritualitatea lui Pietro de Bérulle (+1629), care s-a dedicat, mai presus de toate, studiului Sfântului Augustin și ai altor Părinți ai Bisericii, găsim o profundă gândire teocentrică: prin Maria la Cristos, și prin Cristos la Sfânta Treime.
În acest timp, la nivel de doctrină liturgică s-a remarcat o stagnare, cu o tentă de regres, așa încât se poate afirma că acest timp a fost unul de sterilitate a mișcării liturgice.
Secolul imediat următor, cel de-al XIX-lea, nu aduce nimic nou în câmpul reformelor liturgice, cel puțin în prima jumătate a sa. Este o perioadă când la orizontul gândirii și științei umane își face apariția un nou curent de gândire, cel al romantismului. În cea de-a doua parte a acestui secol se face simțită prezența a unor voci, în Franța și Germania, care simțeau nevoia unei reforme liturgice și astfel în unele abații, nou înființate, se pun bazele unei reforme liturgice fertilizând terenul și pregătindu-l pentru o nouă etapă din viața Bisericii, reformă liturgică ce avea să înceapă sub pontificatul lui Pius al X-lea și culminând la Conciliul al II-lea din Vatican.
Mișcarea liturgică din secolul al XIX-lea, care a pregătit terenul pentru toate celelalte reforme ce vor urma, avea ca obiectiv participarea activă a credincioșilor la liturgie. Studioșii gândesc în unanimitate că primul pas decisiv al acestei mișcări a fost făcut în Franța, la Solesmes cu Pr. Guéranger Prosper-Luis-Pascal. Desigur că prin scrierile sale și prin colaborarea discipolilor săi această mișcare s-a răspândit în celelalte țări. După 1840 s-a conștientizat tot mai mult preocuparea pentru problema participării credincioșilor la liturgie. De aici înainte vom vedea care sunt elementele cele mai semnificative a celor 100 de ani ai acestei mișcări până la Conciliul al II-lea din Vatican.
2. Reforma liturgică de la Papa Pius al X-lea până la Conciliul al II-lea din Vatican (1903-1962)
Perioada de timp între 1614-1903 poate fi caracterizată ca una de stabilitate relativă liturgică, având în vedere că în acest arc de timp au existat foarte puține inițiative de reformă liturgică și de actualizare a rubricilor în ceea ce privește caracteristica liturgică a Bisericii. Puține au fost inițiativele Papilor cu privire la o actualizare a liturgiei. Demn de amintit este Papa Benedict al XIV-lea care a instituit o comisie de experți (1741-1747) pentru a lucra la revizuirea anumitor ritualuri și texte liturgice, dar nemulțumit de prestația lor, el nu a aprobat ceea ce ei realizaseră. Ca atare un nou pas magisterial în actualizarea liturgiei întârzia să apară.
Pe plan local au existat anumite inițiative de reformare a cărților liturgice, a Misalului și a Breviarului. În Franța, în perioada secolului al XVIII-lea, câțiva episcopi au luat inițiativa de a face o reformă în diecezele pe care le păstoreau.
Misalul parizian a lui Francesco de Harlay (1685), conținea inovații, ceea ce a făcut ca încet-încet autonomia liturgică să se dezvolte, iar foarte multe dieceze din Franța să aibă o liturgie particulară, adică 90 din cele 139 existente. Ca atare, în toată această perioadă, puține au fost preocupările pentru o înțelegere a liturgiei, până când la începutul secolului al XX-lea Papa Pius al X-lea a întreprins o schimbare.
Reforma liturgică începută de către Papa Pius al X-lea în anul 1903 a dat naștere la o mișcare care își avea avântul în abația din Mont César la Lovanio. Dar ea a fost pregătită de o revigorare a vieții liturgice începută de Prospero Guéranger (1805-1875). Fondând abația de la Solesmes (1833) a făcut ca imediat să apară un centru cu o viața liturgică foarte intensă. Desigur că influența lui Guéranger a trecut repede zidurile abației sale. Dincolo de toate polemicile cu privire la reforma liturgiei romane în Franța, el a devenit învățătorul a numeroșilor preoți și credincioși.
Sub influența curentului de reînnoire a liturgiei de la Solesmes, au început o reformă și în Germania o dată cu fondarea abației de la Beuron, ca mai apoi să ajungă în Belgia. Influența curentului de la Solesmes în ceea ce privește reforma liturgică se adaugă la cea franceză și astfel această abație a luat inițiativa de a reforma cântul gregorian. Astfel a atras atenția și încrederea patriarhului de Veneția, cardinalul Giuseppe Sarto, viitorul Papă Pius al X-lea.
În timpul celor 25 de ani de pontificat ai lui Leon al XIII-lea (1878-1903), chiar și mișcarea liturgică avea mari nevoie de maturizare înainte de a produce idei care să influențeze viața liturgică a Bisericii. Propriu-zis în acest timp s-a dezvoltat studiul pentru muzica sacră.
Tot în acest timp, o altă abație belgiană, Saint André de Bruges, a început să se angajeze în reforma liturgică având aceleași obiective. Misalul lui Gaspare Lefebre, pe care el l-a editat a contribuit pe scară largă la participarea credincioșilor la Liturghia de duminică și la rugăciunea de seară (cântul vesperelor).
2.1. Prima perioadă a mișcării liturgice (1903-1939)
Cu Papa Pius al X-lea, într-adevăr mișcarea liturgică interesa întreaga Biserică și a implicat toată autoritatea supremă. Activitatea liturgică de mare importanță a lui Pius al X-lea este exprimată cu precădere în cele trei documente magisteriale: decretul Tra le sollecitudini, din 1903, constituția apostolică Divino afflatu din 1911 și decretul Ab bine duos anos din anul 1913. Dintre aceste trei documente pe noi ne interesează doar primul, Tra le sollecitudini, pentru a ne documenta cu privire la problema participării poporului lui Dumnezeu la liturgie. Cu această intervenție Pius al X-lea a dat un impuls decisiv mișcării liturgice. Pentru Papă, Biserica și cultul sunt două mijloace fundamentale pentru sfințirea credincioșilor și liturgia este participarea activă la preasfintele mistere și la rugăciunea publică și solemnă a Bisericii.
Cu decretul propriu Tra le sollecitudini al sfântului Părinte Pius al X-lea se deschide perioada de reformă liturgică a secolului al XX-lea, nu numai pentru că Papa legiferează în cadrul cântului bisericesc o reformă a cântului gregorian, dar mai mult decât atât, pentru că îndeamnă credincioșii să participe mai activ la celebrările sacramentelor, pentru că ele sunt izvorul prim și indispensabil al adevăratului spirit creștin. Cântarea adunării liturgice constituie primul pas în participarea la misterul liturgic. Acesta nu se împlinește dacă nu există și o împărtășire la masa Domnului. Pentru aceasta Pius al X-lea a invitat creștinii să participe frecvent și dacă se poate chiar zilnic la împărtășanie. Pentru că această invitație necesită un răspuns, a fixat condițiile necesare și suficiente pentru împărtășaniile frecvente (1905). Câțiva ani după, a precizat că și copiii înșiși sunt chemați la a se împărtăși încă de la vârsta priceperii (1910). A pus condițiile fundamentale a unei reforme liturgice, astfel că Pius al X-lea putut relua opera începută de Papa Benedict al XIV-lea.
În 1907, a publicat prima ediție oficială a Graduale Romanum, fiind urmată, în anul 1912, de cea numită Antiphonale pentru orele de rugăciune ale zilei.
Invitația Sfântului Părinte Pius al X-lea a avut un ecou deosebit, în special asupra dispozițiilor relative la împărtășania frecventă și la cea a copiilor. Apelul său la participarea activă a credincioșilor la celebrările liturgice a fost primit în mod particular în Belgia de către un călugăr de la Mont Cèsar, Lomberte Beauduin (1873-1960). În anul 1909, L. Beauduin care poate fi considerat un pionier al ecumenismului, a lansat o mișcare liturgică care se va extinde dincolo de granițele Belgiei. Scopul său era de a uni întreaga mulțime a credincioșilor. Era nevoie de a pregăti preoți să devină ei înșiși educatori liturgici ai credincioșilor.
Același călugăr benedictin L. Beauduin face din decretul pontifical Tra le sollecitudini programul său de activitate liturgică-pastorală. Intervenția sa la congresul național al operelor catolice de la Malines (1909) este considerată momentul în care mișcarea liturgică se deschide spre noi orizonturi, ieșind dintre zidurile mănăstirilor. La acest congres, L. Beauduin, a declarat că liturgia constituie cateheza fundamentală a doctrine creștine și mijlocul cel mai eficace pentru a stimula și a hrăni viața spirituală. După primul război mondial această mișcare s-a răspândit și în Germania. Abația Maria-Laach a fost cea care a promovat, cel mai mult, participarea și înțelegerea liturgiei: în mod deosebit Odo Casel (+ 1948), care cu studiile sale în domeniul patristicii și cu știința religiilor ajunge la convingerea că liturgia este celebrarea misterelor, între care misterul primordial, este Isus Cristos, și care devine purtător de mântuire. În timp ce călugării de la Maria Laach se îndreptau, întâi de toate spre teologi, Romano Guardinii (+1968), ducea spiritul liturgiei printre tinerii studenți, și Pius Parsch (+ 1954), în Austria, se preocupa de dimensiunea parohială-populară a mișcării liturgice.
Buna desfășurare a mișcării liturgice nu a rămas fără critici și opozanți, care au provocat anumite discuții. O voce importantă în această dezbatere a fost cea a lui Pius al XII-lea, care va publica în 1947 enciclica Mediator Dei, document decisiv pentru cauza liturgică care preciza anumite concepte și recunoștea eforturile făcute de această mișcare liturgică.
În Franța, în zorii primului război mondial, un iezuit, P. Paolo Doncoeur, a fost inițiatorul Liturghiei pentru tineri, în mod special introducând practica unei Liturghii dialogate.
Benedict al XV-lea a devenit Papă în anul 1914, an în care a izbucnit primul război mondial. El a încercat de a duce înainte opera de reformă începută de predecesorii săi, a continuat să insiste asupra necesității active din partea credincioșilor la celebrările liturgice. Procesul de reînnoire liturgică a urmat un ritm tot mai intens și ascendent în această perioadă cu o minunată realizare literară pentru studiul liturgiei: buletine diecezane, periodice săptămânale și lunare, reviste și multe alte opere de mare importanță, spre exemplu Liber Sacramentorum al lui I. Schuster. Pe lângă acestea au fost deschise și multe cursuri, sau desfășurat și congrese de studii liturgice. Liturghia dialogat s-a răspândit în mod special printre tineri. În anul 1922 la bazilica Sfântul Petru, un mare grup de tineri, au participat la liturghia lui Benedict al XV-lea, recitând Credo și Pater Noster împreună cu el.
Benedict al XV-lea a murit în 1922 și l-a urmat Pius al XI-lea (1922-1939). Pe tot timpul pontificatului său, întreaga viață ecleziastică a fost concentrată în angajarea reformei liturgice. Începând cu anul 1922, numeroase congrese și simpozioane au fost ținute în diferite locuri, iar aproape toate au avut ca temă principală participarea activă la Liturghie din partea poporului.
2.2. A doua perioadă a mișcării liturgice (1940-1962)
Dacă între anii 1903-1914 reformele Papei Pius al X-lea au precedat și au suscitat mișcarea liturgică în cadrul Bisericii Universale, începând de la cel de al II-lea război mondial, se simte dezvoltarea mișcării pastorale liturgice pe care Papa Pius al XII-lea le-a retificat, reluând proiectul Papei Pius al X-lea și adaptându-l la noile condiții. Dacă înainte de 1940 se vorbea de o păstrare a liturgiei existente la distanță de popor și de a promova cântul gregorian, iată că sosește timpul necesar pentru o reformă profundă a riturilor liturgice și de a introduce, parțial, limba poporului în celebrările liturgice.
Mișcarea liturgică germană susținea cu vigurozitate viața de credință a catolicilor, când, sub presiunile național-socialismului religia trebuia să se refugieze în interiorul bisericilor. În timpul războiului, cu aportul lui L. Beauduin, a fost creat la Paris un Centru de pastorație liturgică (1943). Revista sa, Le Maison-Dieu (1945), sesiunile sale sacerdotale, congresele sale, aveau o valoare de prim plan în viața de pastorație a francezilor pentru timpul respectiv. Sfătuit de către teologii de seamă, atent la nevoile poporului creștin, preocupat de fidelitatea față de disciplina canonică, deschide, în Franța, drumurile reformei spre Conciliul al II-lea din Vatican. Mișcarea liturgică nu întârzie să fie încurajată de către Papa Pius al XII-lea și de a primi directivele sale (1947). De atunci s-a dezvoltat câte puțin în toate țările. Episcopii s-au făcut promotorii și călăuzitorii acestei mișcări de reformă liturgică. Chiar și misionarii s-au preocupat de viața liturgică, în particular de aspectul liturgic al catecumenatului adulților, și au fost atenți la problemele pe care liturgia romană le punea celor convertiți de la păgânism și a civilizațiilor non-occidentale.
În anul 1947, chiar înainte de consacrarea enciclicii Mediator Dei (1947), Papa Pius al XII-lea a instituit în interiorului Congregației Riturilor o comisie însărcinată de cu pregătirea unei reforme generale a liturgiei. În rest luase deja unele măsuri speciale pentru a atenua legea posturilor euharistice, pentru a facilita celebrarea sfintei Liturghii și seara, și împărtășania frecventă în țările unde se desfășura război, măsuri ce s-au generalizat în anul 1953 cu Constituția Apostolică Christus Dominus. Primul rod al reformei voită de Pius al XII-lea a fost autorizarea de a celebra velia pascală în noaptea Sfântă (1951). Patru ani mai târziu, încă o dată au fost reformate celebrările din Săptămâna Sfântă (1955). După un timp, s-a dezvoltat o mișcare de conștientizare și de aprofundare a cuvântului lui Dumnezeu, și folosirea lui în cadrul liturgic. Dar, pentru că nu toți aveau acces, în timpul celebrării la masa Cuvântului, era necesar ca acesta să fie proclamat în limba poporului. Pius al XII-lea nu era suficient convins că această chestiune a fost tratată suficient de bine, de aceea a luat o inițiativă generală. S-a mulțumit de a da autorizații parțiale, în anumite locuri, de a se citi Epistola și Evanghelia în limba poporului în timpul Liturghiei solemne (1953). Totuși, a permis de fi publicate ritualuri bilingve, în mod special în limba germană și în limba franceză (1947). Ca prim pas către reforma Breviarului, s-a făcut o simplificare a rubricilor (1955) și sa elaborat un Codice a rubricilor pe care Ioan al XXIII-lea le-a publicat în anul 1960. Papa Ioan al XXIII-lea a publicat ritualul simplificat pentru dedicarea bisericilor și ale altarelor (1961). Dar era deja decis de a supune Consiliului în pregătire, o reformă generală a liturgiei și de a se conștientiza rolul ei în viața credinciosului. Toate acestea aveau să se împlinească în cadrul lucrărilor celui de al II-lea Conciliu Ecumenic din Vatican.
2.3. Pius al XII-lea (1939-1958) și Enciclica Mediator Dei
Din anul 1939, moment în care Pius al XII-lea a fost ales ca și succesor al lui Pius al XI-lea, și până la 1943, importante probleme teologico-liturgice care așteptau răspunsul din partea noului pontif, au devenit teme de cercetare. Era împânzită aspirația de a aprofunda și explicita doctrina corpului mistic, raporturile dintre pietatea liturgică și devoțiuni sau alte practici extra liturgice, necesitate de a introduce limba poporului în celebrările rituale. Propriu-zis în această climă de așteptare s-a născut enciclica Mediator Dei (20 noiembrie 1947), documentul cel mai important în ceea ce privește reforma liturgică înainte de Conciliul al II-lea din Vatican.
Înainte de toate, enciclica descrie liturgia ca și cult public în interiorul corpului lui Cristos, Cap și membre. Acest cult are ca efect special sfințirea credincioșilor. Vorbește apoi de natura participării active la rituri, în baza preoției comune a tuturor credincioșilor. Contribuția principală a acestei enciclice consistă în explicarea clară și matură a conceptului de liturgie. Ea este văzută ca și culmen et fons. Este culmea deoarece spre ea se îndreaptă toată viața Bisericii, fie liturgică fie cea extra liturgică; este izvor pentru că din ea se trage orice har. Liturgia este locul privilegiat de întâlnire dintre Dumnezeu și om în Isus Cristos mijlocitor. Reforma liturgică făcută în timpul pontificatului lui Pius al XII-lea a dat un mare impuls aspectului pastoral, în care predomină o mai mare înțelegere a liturgiei din partea credincioșilor.
De la Mediator Dei s-au făcut multe alte reforme dorite de Pius al XII-lea printre care folosirea limbilor locale în funcțiile liturgice, permise în anumite țări din Europa și din America Latină; permisiunea de a celebra Liturghia și după-amiază în anumite condiții specifice; îmblânzirea legilor cu privire la postul euharistic și directivele pentru o refacere a muzicii sacre, până și o încurajare a participării mai active și conștiente a credincioșilor la liturgie, în mod particular la Sfânta Liturghie. După cum precizează studioșii, enciclica Mediator Dei, a deschis strada definitivă a pastoralei liturgice.
Desigur că enciclica lui Pius al XII-lea, deși urmează anumite idei de ale lui Lomberte Beauduin, totuși promovează simultan două linii liturgice considerate complementare. Pe de o parte încearcă să facă o sinteză doctrinală a problemei liturgice la nivel teologic-eclezial; pe de altă parte se revelează o a doua intenție care pare să se prezinte ca dominantă.
Pozițiile doctrinare și practice în cauză, față de care Pius al XII-lea se arată destul de rigid, relativ inflexibil, sunt noile tendințe care începeau să-și croiască drum, ca de exemplu:
– introducerea limbii poporului în liturgie;
raportul între celebrare-concelebrare;
liturghie privată precum și raportul dintre Liturghie și împărtășanie;
preoția universală;
drepturile liturgice ale credincioșilor;
pietatea liturgică.
Enciclica voia să se mențină într-o poziție de echilibru: să mențină intactă, ba mai mult, să accentueze valoarea Liturghiei, dar simultan să reafirme valabilitatea tuturor formelor religioase dependente de liturgie, și chiar a acelora care merg alături de ea.
Desigur că în acest mod reieșea că se ignorau două fapte: faptul istoric, în lumina căruia devoțiunile, exercițiile de pietate și tot ceea ce concretiza în mentalitatea și atitudinile comportamentale, au fost rezultatul unei tentative de depășire a unei liturgii ineficiente pe plan spiritual; iar cea de-a doua era faptul actual, care tindea la reînnoirea liturgiei, reînnoire care nu se putea reduce numai la o reabilitare a acesteia pe plan ritual, dar care se dorea a fi un răspuns la noile exigențe ale timpului și care începeau să se contureze sub impulsul noilor perspective teologice.
Planul pe care l-a ales Pius al XII-lea pentru a face o reformă liturgică a fost cel teologic, o înțelegere mai clară a aspectului liturgic în esența sa și nu s-a limitat doar la un pachet de legi care să reglementeze normele exterioare, de natură juridică și estetică.
Încă din paginile introductive, Liturgia este prezentată de enciclică drept mijlocul principal, dăruit Bisericii, pentru a continua oficiul sacerdotal al lui Cristos, văzută și definită ca exercițiul preoției lui Cristos. De fapt Cristos chiar din momentul întrupării sale se descoperă lumii în calitatea sa de preot. În afară de aceasta, Cristos voiește ca același cult oferit de dânsul și instituit în viața sa pământească să nu înceteze niciodată în mijlocul oamenilor. Ca atare: liturgia este cultul public pe care răscumpărătorul nostru, Capul Bisericii, îl oferă Tatălui ceresc, și pe care comunitatea-credincioșilor îl oferă fondatorului ei iar prin intermediul său Tatălui.
Liturgia Bisericii nu este altceva decât continuarea întreruptă a cultului oferit deja de Cristos în timpul vieții sale pământești având ca scop îndoit de a preamări pe Dumnezeu și de sfințire a omenirii. Acest principiu care formează elementul de bază al naturii teologice a liturgiei se fondează la rândul său pe două puncte suplimentare între ele: natura cultuală a Bisericii și prezența lui Cristos, mijlocitor și preot în Biserică.
Prezența reală și harică a lui Cristos în liturgie exprimată prin Trupul său mistic, Biserica, sunt liniile fundamentale teologice în liturgie, având în vedere că ele au un caracter public.
Inițiativele luate de predecesorii săi, cât și de Pius al XII-lea, la nivel liturgic nu au fost tocmai pe măsura așteptărilor teologilor sau a credincioșilor sau cel puțin în parte. Totuși au fost făcuți câțiva pași înainte pentru ca toate acestea să aibă împlinirea în constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium a Conciliului al II-lea din Vatican. Tema teologică a liturgiei rămâne deschisă spre noi aprofundări și constatări cât și spre o înțelegere aprofundată a acestor aspecte ce sunt conținute în liturgia Bisericii.
CAPITOLUL II
FUNDAMENTELE TEOLOGICE IN CONSTITUȚIA SACROSANCTUM CONCILIUM
1. Constituția Sacrosanctum Concilium
Constituția conciliară despre Liturgie poate fi considerată ca un punct de sosire a așteptărilor din ultima jumătate a secolului al XX-lea, de renovare liturgică în cadrul Bisericii Catolice. În același timp este ca un loc de plecare pentru realizarea marii reforme a Conciliului al II-lea din Vatican în multiplele planuri din viața Bisericii. Documentul nu poate fi despărțit de opera globală a Conciliului. Întregul drum de reformă, fie înainte, fie în timpul cât și după promulgarea acestei Constituții, a ținut cont de contextul cultural, de curentele de gândire teologice, filosofice, pastorale și biblice.
Constituția dogmatică Sacrosanctum Concilium nu este numai o etapă în istoria liturgiei, dar un moment eclezial de o relevanță doctrinală. Acest document se regăsește într-un mod deosebit pe un plan teologic. Nu se concentrează asupra riturilor în sine, dar asupra conținuturilor de credință pe care ele trebuie să le exprime. Desigur că acest Conciliu a încadrat pentru prima dată în tema acestui document al liturgiei o perspectivă teologică și nu s-a redus doar la a trata despre ritualism sau despre rubrici liturgice. Documentul de față are și un caracter pastoral, ca de altfel toate celelalte Constituții și Decrete ale Conciliului, dar este profund practic atâta timp cât teoria este îmbinată cu acțiunea.
Constituția dogmatică Sacrosanctum Concilium a fost promulgată în aula conciliară la 4 decembrie 1963. A fost primul document elaborat și promulgat de către Conciliul al II-lea din Vatican. În introducere cât și în primul capitol, în special la numerele 5-13, avem un adevărat compendiu de teologie liturgică ce în mod sistematic constituie fructul produs de drumul parcurs a mișcării liturgice.
Din lectura acestui document reies anumite filoane ce sunt foarte importante pentru a oferi celebrării liturgice statutul său teologic. Depășind o simplă viziune estetico-juridică, părinții conciliari au afirmat că Liturgia, expresie a Bisericii în rugăciune, este prezența lui Cristos în mijlocul oamenilor ca o actualizare constitutivă a istoriei mântuirii. Ascultând profunditatea reflexiei teologice condusă mai departe în acești ani asupra documentului conciliar, se pot evidenția anumite linii ce scot la suprafață structura teologică a Liturgiei.
Constituția conciliară pune în lumină dublul caracter teologic și ecleziologic al misterului liturgic. Celebrarea sa realizează în același timp o epifanie a Domnului și o manifestare a Bisericii; dublă epifanie ce se contopește într-un mister de unitate a adunării liturgice unde Cristos actualizează misterul său pascal al morții și al învierii, iar poporul celor botezați gustă din abundența izvorului mântuirii. În acțiunea liturgică a Bisericii subzistă prezența activă a lui Cristos, adică, ceea ce el a înfăptuit în timpul vieții sale pământești și în care continuă să realizeze opera de mântuire traversând istoria răscumpărării prin acțiunile liturgice săvârșite de către Biserică și în cadrul ei prin miniștri sacri.
Liturgia e rugăciunea Bisericii chemată să intre în dialog cu Dumnezeu, prin mijlocirea limbajului sacramental. Adunarea liturgică, descoperirea misterului înălțării al comunității creștine în Cristos, Mielul pascal, exprimă și realizează în timp și spațiu unitatea economiei mântuirii. Poporul sfânt, adunat de Cuvânt și invitat să participe la banchetul sacrifical al Euharistiei și a oferi sacrificiul de laudă, primește în celebrare o prezență multiformă a Domnului. Această focalizare, patrimoniul teologiei biblice și patristice, ne duce la a afirma că misterul lui Cristos e anunțat, gustat și văzut într-un chip deosebit în cadrul celebrărilor liturgice. În comuniunea adunării liturgice se contemplă prezența lui Cristos între oameni, prezență care, în umilința rugăciunii sacramentale, este lauda oamenilor adusă lui Dumnezeu, lauda universului îndreptată către Creatorul său.
Celebrarea liturgică, fondată pe prezența pascală a lui Cristos, constituie actualizarea tuturor intervențiilor salvifice ale lui Dumnezeu în istorie. Istoria mântuirii este o realitate perenă și actuală în lume, unde Tatăl, prin Cristos și în Duhul Sfânt, luminează pe toți oamenii și le configurează chipul lui Cristos.
Continua insistență asupra corelării dintre cuvântul lui Dumnezeu și sacramente unde amândouă constituie polii celebrărilor, nu numai că au reînnoit în profunzime formele liturgiei creștine, dar chiar au stimulat reflexiile pentru o aprofundare a raporturilor ce subzistă între aceste două realități și imanența lor naturală. Cuvântul este Sacrament și Sacramentul constituie actualizarea cuvântului. Toată Liturgia este un cuvânt ce exprimă misterul lui Cristos și e un univers de semne care îl întrupează în Biserica de astăzi.
1.1. Principii generale
Lucrările celui de-al II-lea Conciliul din Vatican au fost deschise cu discuțiile asupra schemei Constituției liturgice, ce a fost pregătită și elaborată de o comisie premergătoare formată din episcopi și experți liturgici aleși din întreaga lume. Începând cu data de 22 octombrie și până la 23 noiembrie a anului 1962, Părinții au consacrat nu mai puțin de 15 convocări generale pentru a discuta despre reforma liturgică. A fost făcute numeroase amendamente față de textul inițial și care nu au permis să fie aprobat până la sfârșitul primei sesiuni a Conciliului. Totuși Constituția a fost aprobată în cea de-a doua sesiune cu 2147 voturi placet și 4 non placet, fiind promulgată de Papa Paul al VI-lea una cum Patribus Concilii (4 decembrie 1963). Au trecut exact patru secole de când Conciliul Tridentin a emis la propunerea Papei, Missale și Breviarium Romanum ce au fost revizuite.
Constituția Sacrosanctum Concilium expune încă de la început, după un preambul, principiile generale pentru reforma și progresul liturgiei (Cap. I), se dau anumite directive concrete asupra misterului euharistic (Cap. II), se tratează despre sacramente și sacramentalii (Cap. III), se face referință la Oficiul divin (Cap. IV), desigur este luat în calcul și timpul anului liturgic (Cap. V), muzica sacră este supusă unei reforme cât și punerea ei în evidență într-un ambient liturgic (Cap. VI), iar în finalul acestui document se tratează despre arta sacră și materialul de cult (Cap. VII). Fiecare din aceste VII capitole sunt deschise cu o scurtă sinteză de teologie biblică. Din aceasta, într-adevăr se dezvoltă toată reforma liturgiei, iar poporul nu va putea participa dacă nu va începe să guste din importanța liturgiei cuvântului. Această Constituție liturgică conține înainte de toate o ecleziologie și o evidențiere a poporului lui Dumnezeu la acțiunea lui Cristos exprimată în liturgie.
O importanță fundamentală o are capitolul I al Constituției liturgice care tratează despre principiile generale și care privesc reforma și dezvoltarea doctrinei Sfintei Liturgii. Capitolele următoare, după cum s-a amintit mai sus, care tratează numai despre anumite părți ale liturgiei, nu vor putea fi înțelese bine decât în lumina principiilor generale expuse în primul capitol.
Aceste principii sunt adunate în cinci părți distincte, unde se vorbește în mod succesiv despre natura liturgiei și despre importanța ei în viața Bisericii: despre educarea liturgică și despre participarea activă la liturgie: despre reforma liturgiei: despre viața liturgică în dieceză și parohie și despre dezvoltarea acțiunii pastorale liturgice. Toate aceste argumente, după cum bine se observă, sunt de o mare importanță pentru înțelegerea adâncă a reînnoirii liturgice, timpurile ce au urmat Conciliului și mai ales pentru timpurile actuale.
Constituția consideră Liturgia în unirea intimă cu Biserica și cu Isus Cristos. Acestea sunt trei mari realități ale planului salvific decretat din veșnicie de către Dumnezeu: Isus Cristos, Biserica și Liturgia. Domnul nostru Isus Cristos este în centrul istoriei mântuirii. Biserica este continuatoarea operei de mântuire a lui Isus Cristos, într-un chip deosebit realizată în câmpul liturgic. Toată economia mântuirii este sacramentală: în Isus Cristos, în Biserică și prin Liturgie. Așadar realizarea mântuirii omului este exprimată prin acțiunile liturgice, prin care Isus Cristos acționează în mod sacramental și prin care omul dobândește mântuirea. Liturgia va fi pătrunsă bine numai dacă Liturghia este în relație cu misterul Bisericii și cu Misterul lui Isus Cristos.
1.2. Aspecte actuale în viața Bisericii
Întreaga Constituția este caracterizată de o trăsătură ecleziologică și conține aspectele teologice actuale ale Bisericii, căutând să le evidențieze prin diferite exprimări ce fac referință la Corpul mistic al lui Cristos. În capitolul I sunt expuse, înainte de toate, natura Liturgiei și importanța ei în viața Bisericii. Liturgia este locul și timpul unde se realizează opera de mântuire împlinită de Cristos în misterul său pascal și continuată prin intermediul Bisericii (cf. SC 5-6). Astfel Cristos este prezent în liturgie în multe moduri: în adunarea celor botezați, în persoana celebrantului, în proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, în sacramente și într-un chip deosebit în Euharistie. Pe bună dreptate Liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos împlinită de către trupul mistic a lui Cristos – Cap și mădularele sale (SC 7).
Părinții conciliari au dorit să evidențieze mai mult legătura intimă dintre Cap și mădularele sale, dintre Cristos și Biserica sa, astfel că: orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Cristos – Preotul și a Trupului său, care este Biserica, este acțiune sacră prin excelență a cărei eficacitate nu o poate atinge cu același titlu și în același grad nici o altă acțiune a Bisericii (SC 7). Ea participă prin aceasta la Liturgia cerească, din care oferă cu anticipare (cf. SC 8). Totuși nu epuizează întreaga activitate a Bisericii deoarece: Liturgia este culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și izvorul din care emană toată puterea ei (SC 10). Însăși natura liturgiei propune o deplină conștientizare și participare activă a tuturor credincioșilor la celebrările liturgice. Membru al poporului preoțesc și regal, în virtutea botezului primit, fiecare dintre credincioși are dreptul și trebuie să i-a parte activă la liturgie în măsura slujirii fiecăruia (cf. SC 14). Iar ca poporul creștin să poată dobândi mai sigur belșugul de haruri din liturgie, Sfânta Maică Biserică, dorește să se facă, cu mare grijă, o reformă generală a liturgiei (SC 21).
Acțiunea comunitară a liturgiei este o necesitate impetuoasă ce izvorăște din însăși natura ei, iar prin participarea la celebrările liturgice, membrii devin părtași ai sacramentului universal de mântuire. Acțiunile liturgice nu sunt acțiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii, care este sacramentul unității, adică poporul sfânt adunat și organizat sub călăuzirea episcopilor (SC 26). Constituția expune mai apoi normele care trebuie să conducă la reforma riturilor în primul rând, deoarece orânduirea liturgiei sacre depinde numai de autoritatea Bisericii (SC 22), și de aceea absolut nimeni altul, fie și preot, nu poate din inițiativă proprie să adauge, să scoată sau să schimbe ceva în liturgie (SC 22).
După cum am evidențiat anumite norme care privesc viața Bisericii, în cele ce urmează să punem în lumină și aspecte doctrinare pentru a înțelege mai bine rolul liturgiei în viața Bisericii ca și Corp al lui Cristos.
Imaginile teologice care dominau gândirea teologică a sec. al XX-lea erau cele de ecclesia militans și de corpus Christi mysticum. Această ultimă imagine care derivă din gândirea paulină (cf. Col. 1,24), a inspirat foarte mult faimoasa enciclică a Papei Pius al XII-lea-Mystici Corporis (29 iunie 1943). Sigur că această asemănare este incompletă deoarece nu exprimă în totalitate imaginea reală și concretă a Bisericii. Desigur că teologia corpus mysticum nu este abandonată, la ora actuală, în totalitate, dar gândirea este centralizată mai mult spre imaginea biblică de popor a lui Dumnezeu peregrin.
Dacă gândirea ecleziologică se axa pe sintagma ecclesia militans, iată că acum aceasta s-a îndreptat spre o gândire ca ecclesiae mysticum, văzând Biserica nu ca o instituție militantă, monarhică și cu caracter reducționist. Deoarece în mod fundamental Biserica nu este o monarhie dar un mister, un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc (LG 1).
Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium, aprofundează acest aspect al sacramentalității Bisericii și ne introduce într-o nouă dimensiune a gândirii ecleziologice.
Pentru sfântul Augustin, fiecare membru al Bisericii este fiul lui Dumnezeu. Toți cei botezați împart, astfel, responsabilitatea unei noi vieți pe care Biserica o celebrează în sacramentele pascale. Biserica este asemenea unui străin într-o țară străină, care urmează pelerinajul său între persecuțiile lumii și consolarea lui Dumnezeu.
Biserica nu este numai ierarhică, dar sacramentală și carismatică. Desigur că ierarhia face parte intrinsecă din misterul Bisericii, nu se poate uita, sau marginaliza că ea este sacrament universal de mântuire (LG 48) și că prin ea ne putem obține mântuirea. De asemenea Biserica este carismatică, ceea ce face ca membrii ei să se alimenteze, prin mijlocirea ei, cu multiplele haruri ce sunt destinate omului.
Un aspect important de amintit este tocmai despre orientarea doctrinară a preoției sacramentale și a preoției baptismale sau universale, deoarece amândouă etape participă la unica preoție a lui Cristos (cf. LG 10-11). Biserica poate fi definită de ceea ce împlinește prin cultul liturgic.
1.3. Importanța liturgiei în viața Bisericii
Liturgia este opera prin care se actualizezază opera răscumpărării noastre, iar în această lumină se descoperă că este necesar un profund și insistent proces educativ, pentru a înțelege mișcarea teologică intrinsecă a liturgiei și pentru a intra în profunzimea misterului liturgic. Pentru întreaga Constituție conciliară se recere această reformă urgentă în perspectiva creării unui adevărat drum de creștere spirituală și de revitalizare a pastoralei. Constituția Sacrosanctum Concilium insistă asupra dublei mișcări ce caracterizează Liturgia: mișcarea care face să coboare asupra omului darurile dumnezeiești și acea mișcare dinamică ce face să se înalțe către Dumnezeu cultul adorării. Ca atare, Liturgia oferă vitalitate diverselor activități ale Bisericii și vieții spirituale a creștinilor făcând o admirabilă sinteză între contemplare – acțiune – înțelegere – transfigurare.
Scopul Constituției Sacrosanctum Concilium nu era numai de a schimba riturile și textele liturgice, cât mai presus de a îndemna la o formare a credincioșilor și de a promova acțiunile pastorale care î-și aveau izvor și culme în Liturgie. Din reforma liturgică trebuia să înflorească o mai mare vitalitate în maturizarea teologică a comunității locale; clima care trebuia să caracterizeze celebrările liturgice ar fi trebuit să anuleze distanța dintre cler și popor din perioada post-tridentină, făcând să intre în acțiune toți participanții angajați în același act celebrativ, fiecare după propriul său rol. Formarea liturgică a tuturor celor botezați generează în mod inevitabil vitalitatea participării tuturor la celebrările liturgice. În această orientare conceptul de participare la liturgie, atât de drag acestei Constituții, a izvorât, nu dintr-o atitudine rituală, dar dintr-o formare teologică și globală a adunării liturgice.
Această Constituție de la numerele 5-13 exprimă natura profundă a liturgiei, arătând dorința salvifică a lui Dumnezeu realizată de Cristos prin puterea Duhului Sfânt. Atitudinea lui Isus Cristos de ascultare, constituie mântuirea oricărei creaturi, pentru că plinătatea dialogului eternitate-istorie și-a găsit desăvârșirea în implinirea sa. Mântuirea divină este prezentă în mod vizibil între oameni, trecând prin Biserică ajungând la fiecare dincolo de orice timp și spațiu bine determinat.
Liturgia este una dintre activitățile esențiale ale Bisericii; ca atare, Biserica, ca societate organizată ierarhic, pe de o parte, și Trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, este adunare vizibilă și o comunitatea spirituală; Biserica de pe pământ și Biserica cerească nu trebuie considerată ca două entități, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman și unul divin.
Celebrarea liturgică, prin care sunt adunați toți membrii Bisericii, este semnul vizibil al comuniunii cu Dumnezeu Tatăl, și o imitare a comuniunii intra-trinitare. Iată de ce, Liturgia în Biserică își are rolul de a intensifica legătura mistică dintre Corp și Capul său. Atunci când creștinii se readună periodic pentru rugăciune, exprimă tocmai legătura de fraternitate izvorâtă din liturgie. Adunarea liturgică este un semn sacru și constituit din Cristos prin legătura intrisecă dintre el și Mireasa sa, care este Biserica. Această unitate sacramentală este mult mai profundă decât adunările vetero-testamentare, este bazată pe un raport intim dintre Biserica-Mireasă și Cristos-Mire. Viața Bisericii este alimentată de această hrană supranaturală ce-și are izvorul în legătura ontologică și harică a lui Cristos cu ceilalți membri ai Corpului Mistic.
Adunarea liturgică este manifestarea cea mai expresivă, o adevărată epifanie a Bisericii: ea se arată și se descoperă (cf. 1Pt 2,4-10; Ap 1,6). Biserica primelor zile apare ca o reuniune de rugăciune aproape continuă. Biserica este Trupul lui Cristos; creștinii sunt chemați a se reuni ca un singur templu al lui Dumnezeu. Vocea adunării este vocea Bisericii; sacrificiul oferit în adunarea liturgică a Liturghiei este memorialul și prezența sacrificiului crucii pe care îl actualizează Biserica. Liturgia își are valoare în viața Bisericii, deoarece actualizează întreg misterul salvific al lui Cristos săvârșit în favoarea omului și care se realizează și prin adunarea liturgică a credincioșilor.
Nu trebuie să ne surprindă faptul că Sacrosanctum Concilium înțelege Liturgia nu doar ca o simplă datorie pe care Biserica este obligată să o împlinească, dar ca o adevărată acțiune care dă semnificat și definește adevărata natură și identitate a Bisericii:
…Liturgia, într-adevăr îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioși să exprime în viața lor și să arate și altora misterul lui Cristos și natura autentică a adevăratei Biserici, caracterizată prin faptul că este în același timp umană și divină, văzută și înzestrată cu realități nevăzute, ferventă în acțiune și dăruită contemplației, prezentă în lume și totuși străină și călătoare…(SC 2)
Biserica și Liturgia sa sunt întrepătrunse într-un mod desăvârșit: nu se poate imagina una fără alta. Pentru acest motiv, Lumen Gentium afirmă că comunitatea locală care participă la jertfă, chiar dacă este mică, săracă și împrăștiată, constituie o autentică experiență a prezenței și a scopului Bisericii. Această Biserică a lui Cristos este cu adevărat prezentă în comunitățile locale legitime ale credincioșilor care, adunate în jurul Păstorilor lor, sunt și ele numite în Noul Testament, „Biserici” (LG 26).
Orice adunare liturgică este convocată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. El dăruiește harul și ia inițiativa; adunarea este un dar gratuit al lui Dumnezeu făcut oamenilor. Sacrificiul lui Cristos, deja împlinit pe Calvar, care se actualizează în jertfa euharistică și care a fondat Biserica, este cel care a reunit pe toți oamenii în adunarea celor botezați. Adunarea credincioșilor este imaginea anticipată a comuniunii din cer. După cum adunarea din cer este unită – cum omnia militia caelestis exercitus … memoriam sanctorum venerantes – adunarea pământească se dedică laudei divine.
Liturgia Bisericii, din toate timpurile, reprezintă chipul scrierilor neotestamentare pe care ea îl oferă. Viața liturgică a comunității apostolice care se descoperă în adunare, este pătrunsă de vitalitate pascală și trinitară. Prezența sacramentală a lui Cristos în Liturgia Bisericii, dezvăluie omului o realitate transcedentală, astfel încât el se descoperă pe sine însuși în misterul sacramental al lui Cristos.
Liturgia este rugăciunea Bisericii chemată să intre în dialog cu Dumnezeu folosind limbajul sacramental. Misterul Bisericii este gustat, văzut și perceput cel mai mult în liturgie. Celebrarea liturgică, fondată pe prezența pascală a lui Cristos, constituie actualizarea tuturor intervențiilor salvifice ale lui Dumnezeu în istoria omului și le cuprinde pe toate. Toată liturgia este un cuvânt care exprimă misterul lui Cristos și un univers de semne care îl întrupează astăzi în Biserică.
Liturgia pune în lumină acțiunea mântuitoare a lui Cristos Domnul realizată în favoarea omului. Liturgia constituie centrul și culmea întregii activități apostolice a Bisericii. Ea caracterizează într-un mod necesar și viu că viața Bisericii se îndreaptă către împlinirea escatologică (cf. SC 10). Acestea sunt câteva din aspectele esențiale ale liturgiei și care privesc rolul ei în viața Bisericii.
1.4. Liturgia și viața personală și comunitară
În această parte pornim cu premisa că participarea la un act religios-liturgic împreună cu alții este o acțiune comunitară, o interacțiune umană cu repercusiune asupra societății în general. Actul liturgic săvârșit de către om într-un ambient ecleziastic implică o atitudine de comunicare în sânul comunității.
Sigur că adunarea comunitară în liturgie este deschisă tuturor celor care doresc să împlinească aceste două condiții: de a primi credința Bisericii și de a nu o fi renegat în mod public; de a fi primit botezul sau cel puțin de a fi început perioada catecumenatului. Nu ne oprim la aceste două aspecte dar ele sunt elementele esențiale ale creștinului pentru a trăi viața personală și comunitară prin acțiunile liturgice ale Bisericii.
Adunarea comunitară nu este rezervată doar unei anumite clase sociale, unei elite intelectuale. Ea trebuie să reunească un popor cu toate limitele sale, cu mediocritățile sale, cu slăbiciunile sale. Membrii comunităților ecleziale sunt cu toții păcătoși care așteaptă milostivirea lui Dumnezeu: iată de ce rugăciunea comună comportă mărturisirea publică a condiției de păcătos a fiecăruia și invocarea iertării Domnului. Fiecare membru în sine, păcătos fiind, contribuie la starea de slăbiciune a întregii comunități ecleziale, însă prin recunoașterea acestei slăbiciuni și prin cererea de iertare, participă și la starea de sfințire și de sfințenie a Bisericii. După cum ne este evidențiat de părinții conciliari constatăm că: Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoși, deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăința și înnoirea (LG 8).
Orice adunare liturgică exprimată printr-un act comunitar are un caracter de fraternitate universală și deschide orizontul creștinului spre o altă dimensiune. Prin participare la viața liturgică, creștinul, înainte de a se oferi Tatălui, se reconciliază cu el însuși și cu ceilalți membrii ai Bisericii. Această cerere de iertare are repercusiune asupra vieții sale personale și comunitare. El redescoperă noi valențe ale existenței sale creștine și caută să le valorizeze printr-o continuă deschidere spre sine și spre ceilalți. Viața personală în cadrul celei comunitare dobândește o nouă dimensiune eclezială printr-o participare la celebrările liturgice și printr-o angajare constantă și permanentă în serviciul lui Dumnezeu.
Un focar important care unește în jurul său comunitatea este cel al Cuvântului lui Dumnezeu care restabilește alianța sa cu omul. Adunarea liturgică este o convocare continuă, cauzată de acest cuvânt conținut în Sfânta Scriptură, convocare a tuturor oamenilor pentru a forma noul popor al lui Dumnezeu, unde se evidențiază, într-un chip deosebit, semnificatul religios și valoarea sacramentală a adunării liturgice.
Adunarea liturgică se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu. Este prima regulă pusă de Sfântul Paul ca fiind liantul de unire a adunării liturgice (cf. 1Cor 14). Dumnezeu convoacă prin intermediul unui cuvânt în care se descoperă și pe care noi trebuie să-l acceptăm, pe care trebuie să-l urmăm. Sacrificiul Domnului este un adevărat cuvânt de convocare, este momentul în care Isus Cristos și-a vărsat sângele pentru noi, chemând întreaga omenire a tuturor timpurilor (cf. 1Cor 14).
Această Constituție sfătuiește și îndeamnă că toate celebrările liturgice, după natura lor, trebuie să aibă un caracter comunitar și nu unul individual sau cvasi-privat. (cf. SC 27). Acest lucru este valabil mai ales pentru celebrarea Sfintei Liturghii, păstrându-se întotdeauna natura publică și socială a oricărei Sfinte Liturghii (SC 27). La același paragraf, constituția specifică această acțiune comunitară exprimată printr-o exprimare liturgică ce trebuie să fie caracterizată de prezența și de participarea activă a credincioșilor (SC 27). Nu este suficientă numai prezența credincioșilor. Este necesară și participarea activă concretizată prin gesturi, acțiuni, cântări etc.
Viața personală a oricărui credincios cu toate trăsăturile inerente ei, este o mică părticică din întregul șablon al vieții comunitare ce se manifestă prin diferite acțiuni liturgice, fie ele comunitare, individuale sau cvasi-private. Rolul unei persoane în cadrul unei acțiuni liturgice, rămâne elementul dinamic prin intermediul căruia este înfăptuită celebrarea liturgică fie comunitară, fie individuală. Credinciosul participă la viața liturgică comunitară impulsionat de Duhul Sfânt care îl asistă și îi dă forța de ai mărturisi cuvântul lui Dumnezeu prin diferite acte creștine.
2. Aspecte teologice ale Constituției Sacrosanctum Concilium
În ceea ce am tratat până în prezent, s-a putut observa că liturgia este parte imutabilă din viața Bisericii și că constituie elementul viu de contact cu Cristos. Sigur că liturgia conține și elemente de influență ale anumitor timpuri, există anumite schimbări ce provin de la numeroase tradiții culturale și religioase ale timpului.
În expunerea istorică am constatat că de mult timp se evidențiează , mai ales de la Conciliul Tridentin încoace, o viziune a liturgiei statică-juridică. Valoarea liturgiei s-a concentrat pe aspectul exterior al celebrărilor liturgice, s-a căutat împlinirea anumitor rubrici ce susțineau un tip de liturgie ritualistă, lipsind aproape în totalitate elementul comuniunii creștine în celebrarea liturgică. De fapt, liturgia era doar o formă de pietate particulară a clasei clericale, era impregnată de un clericalism excesiv. Din liturgie lipsea o trăsătură esențială, cea a comuniunii cu poporul, precum și lipsa unei participări active ale celorlalți membrii ai Corpului Mistic.
De la o atare viziune a liturgiei, încet-încet, s-a trecut la o deschidere a ochilor și a inimilor credincioșilor pentru a conștientiza mai mult aportul lor în cadrul celebrărilor liturgice. Intervențiile magisteriale ale Papilor celui de-al XX-lea secol, au ajutat la o astfel de deschidere a orizonturilor liturgice, după cum am constatat în capitolul anterior al acestei lucrări.
De la o formă de pietate sacerdotală s-a trecut la o liturgie a comuniunii de viață, a comuniunii cu Cristos, căpătând astfel o altă orientare și dimensiune teologică.
Sacrosanctum Concilium, are un mod caracteristic de a privi discursul despre liturgie. Argumentul liturgic nu apare ca o concluzie a unui discurs asupra naturii cultului într-o lumină generică religioasă și a actualizării sale. Abandonând această metodă de reflecție, Sacrosanctum Concilium așează liturgia în contextul revelației ca și istorie a mântuirii. Opera mântuirii continuată de către Biserică este realizată în lturgie. (cf. SC 6). În acest mod, liturgia ni se prezintă ca o adevărată tradiție prin care ni se transmite misterul salvific al lui Cristos parcurgând un rit într-o manieră mereu nouă și mereu adecvată la timpurile și la locurile diferite. De aici derivă necesitate și legitimitatea agiornării liturgiei pentru fiecare timp în parte. Biserica are menirea de a conduce pe oamenii tuturor timpurilor la mântuire, ceea ce implică capacitatea Bisericii de a primi și de a se adapta la toate schimbările istorice.
Imaginea statico-juridică a fost depășită punând Liturgia pe o perspectivă dinamico-teologică: Liturgia este văzută ca aceeași acțiune a lui Cristos în Corpul său care este Biserica (cf. SC 7). Cristos este cel care acționează în ritul celebrărilor. În acest mod se reintră în originara linie sacramentală a liturgiei unde continuă misterul lui Cristos în forma misterului cultual.
În realitate misterul lui Cristos și istoria mântuirii nu sunt două aspecte diferite, dar ele sunt un singur lucru: întreaga istorie a mântuirii noastre este centrată pe misterul lui Cristos și acest mister este pârghia istoriei salvifice.
Conciliul al II-lea din Vatican a voit ca, prin această Constituție Sacrosanctum Concilium, să redescopere valoare participării poporului la celebrările liturgice, să exprime implicarea activă a poporului lui Dumnezeu în misterul lui Cristos celebrat, în Cristos ce este prezent în acțiunile sacramentale, trecând astfel de la un concept juridic formal-estetic a liturgiei spre unul teologic-biblic care vede în Biserică pe Cristos cel înviat și care continuă cu Biserica opera sa mântuitoare. Liturgia este astfel o teologie a unui eveniment, al lui Cristos mort și înviat.
Cristos este preotul unic și etern, El este prezent în Biserică și în liturgie într-un mod deosebit, continuă misterul său mediator, deschide drumul nostru către Tatăl, realizează comuniunea și întâlnirea cu Creatorul, ne îndreaptă spre o participare la viața dumnezeiască. Ne face contemporani cu acțiunile salvifice actualizate în timpul nostru. Liturgia este o teologie făcută rugăciune. În ea se găsesc semne sensibile, se realizează sfințirea omului și este împlinit cultul public.
Conținutul acestei Constituții Sacrosanctum Concilium cuprinde câteva principii teologice cu privirea la natura și valoarea liturgiei ca parte integrată a cultului datorat lui Dumnezeu și realizat într-o comuniune eclezială în Corpul Mistic-Biserica. Un prim principiu definește Liturgia după cum am amintit mai sus, ca acțiunea preoțească a lui Cristos (SC 7). De asemenea Liturgia este considerată ca izvor și culme a vieții Bisericii (SC 10). Un alt principiu face referință la poporul lui Dumnezeu, care în baza botezului este chemat la o participare activă în celebrarea liturgică (cf. SC 14, 26).
O noutate este adusă de principiul unității ritului roman și adaptarea acestuia la diversele realități ale mapamondului (cf. SC 38). Acestea sunt principiile de bază ale acestei Constituții în jurul cărora se rotesc toate celelalte argumente teologice ale liturgiei și care pun în lumină rolul ei de mediere între om și Cristos Domnul.
2.1. De la Reforma rubricală la o viziune teologică
În tratarea acestui argument pornim de la premisa intenției și a intervenției magisteriale în reforma liturgică și a preocupării unei treceri de la o formă rubricală a liturgiei la o viziune teologică. Desigur că în căutarea noastră și a studiului pe care îl realizăm în cunoașterea și înțelegerea acestui argument se găsesc inevitabile carențe sau lacune, ceea ce face să considerăm această incursiune în câmpul liturgiei tocmai ca neavând un caracter exhaustiv.
O dată cu intervențiile magisteriului ordinar ecleziastic, s-a căutat o actualizare a liturgiei și a normelor sale, cât și o conștientizare a rolului ei în viața Bisericii și a creștinului. S-a încercat o trecere de la observarea rubricilor, a normelor liturgice la o conștiință a participării active a credincioșilor în cadrul liturgiei. S-a căutat trecerea de la o simplă observare a acestor norme la o vedere teologică, la semnificația acțiunilor liturgice prin care acționează persoana lui Cristos și prin care dăruiește plenitudinea harurilor sacramentale.
Enciclica Mediator Dei, a Papei Pius al XII-lea, este considerată ca un pionier al acestei conștientizări teologice a liturgiei, după cât se pare a voit să reliefeze câteva puncte teologice și să frâneze anumiți fermenți inovatori pe planul practicii liturgice. În realitate, ea devenea numai prologul unui discurs mult mai amplu. De fapt între anii 1951-1961, anul în care s-a făcut cunoscută data inaugurării Conciliului al II-lea din Vatican, s-au emis câteva documente pontificale importante care însemnau pentru liturgie începutul unei reforme și descoperirea, sau mai bine spus redescoperirea, sensului și semnificației teologice a liturgiei.
Prin elaborarea acestor documente: Restaurarea vigiliei pascale (1951), introducerea Liturghiei de seară, postul euharistic (1953), Noul ritual al Săptămânii Sfinte (1955), Instrucție despre muzica Liturgică (1958), Noul codice al rubricilor (1960) s-a căutat de a depăși acele formalisme specifice unei culturi a liturgiei. Fiecare document eclezial își avea limitele sale, inerente de altfel pentru acele timpuri, dar care au condus inevitabil la o deschidere a conștiinței liturgice și aprofundare a sensului teologic. La această deschidere spre o teologie a liturgiei a contribuit, fără doar și poate, pontificatul Papei Pius al XII-lea și intervențiile sale magisteriale în mod deosebit enciclica Mediator Dei. La aceasta se adaugă și celelalte directive sau documente care, într-un fel sau altul, au stat la baza drumului de reformă a liturgiei. E suficient a ne gândi la importanța pe care reânnoirea vigiliei pascale a avut-o în a readuce la nivelul conștiinței realitatea teologică a misterului pascal.
Lăsând deoparte istoria grea, care a fost parcursă de schema liturgică la nivel de pregătire și de discuții, voim numai să evidențiem că Conciliul al II-lea din Vatican inaugurează o teologie a liturgiei, pornind nu atât de la o cercetare a priori, dar condus de o relectură și de o regândire a liturgiei în cheie pastorală, așa încât se poate vorbi despre o teologie a Conciliului cu deschidere spre o celebrare liturgică. Deoarece Conciliul a rămas credincios ideii de a face din liturgie o celebrare autentică, a fost posibilă depășirea celor două poziții prejudiciabile, cu care liturgia părea să se identifice, și anume: 1- poziția unei liturgii tradiționale
2- aceea a unei liturgii cu valoare juridică. Erau două poziții care din motive diferite dar legate între ele, făceau din Liturgie înainte de toate un element intangibil și imuabil.
Era o necesitate impetuoasă de a depăși ambele tendințe pentru că astfel să se redescopere semnificatul teologic prim în Liturgie.
Prima dintre aceste poziții va fi depășită de Conciliu prin reinserarea Liturgiei în istoria mântuirii. Redevenind de fapt un moment al istoriei mântuirii, Liturgia își relua postul de adevărată tradiție adică transmiterea misterului lui Cristos prin intermediul unui rit a cărui actualizare șu revelație este manieră mereu nouă și mereu adecvată succesiunii timpului și variației sale.
Cea de-a doua poziție, aceea statico-juridică, va fi depășită purtând Liturgia pe planul unei perspective dinamico-teologice. Reintrând de fapt în sfera prezenței lui Cristos ce acționează prin rit și în rit, după cum odinioară activa în și prin umanitatea proprie. Liturgia reîncepe să fie descoperită ca acțiunea lui Cristos realizată în Trupul său Mistic care este Biserica. Acțiunea sa este actualizată zilnic prin intermediul misterului său prezent și activ în ritualul liturgic.
După multe dezbateri teologice și liturgice se ajunge la o redescoperire a liturgiei ca acțiune a lui Cristos, adică misterul salvific care acționează în Biserică, reintegrându-se astfel în linia originară sacramentală a liturgiei.
2.2. Istoria mântuirii în cultul liturgic
La acest sub-punct pornim cu premisa că istoria mântuirii omului și etapele sale este progresivă. Dumnezeu s-a revelat în timp și spațiu, și-a descoperit planul economiei mântuitoare în mod treptat, etapă cu etapă, începând în Vechiul Testament și împlinindu-se cu Isus Cristos în Noul Testament. El s-a dezvăluit omului prin diferite mijloace, prin diferite acțiuni cultuale săvârșite la Templu, iar mai apoi prin acele adunări duminicale ale creștinilor, evoluând până la aceste determinate celebrări liturgice ce au suferit modificări de-a lungul timpului. În cele ce s-au tratat până acum, am putut constata că: liturgia s-a diferențiat de la un timp la altul, tocmai datorită unor influențe culturale și istorice, cât și anumitor moduri de a vedea rolul și funcția ei în sânul Bisericii. După cum am amintit, așa precum în Vechiul Testament, tot astfel și în viața pământească a lui Cristos, mântuirea a fost progresivă în istorie; de fapt în aceasta se realizează întreaga istorie a mântuirii omului.
Prin cultul liturgic și prin celebrările liturgice, Biserica actualizează întreaga operă de mântuire, ea îl oferă omenirii pe Cristos și realizează în continuu opera salvifică. Liturgia Bisericii preia un timp istoric în care Cristos Domnul și-a desfășurat viața și activitatea, pentru ca astfel să ne facă părtași și contemporani cu cel care ne-a dăruit mântuirea. Fiecare celebrare liturgică, și într-un chip deosebit jertfa euharistică este o împlinire în istorie a planului de mântuire a omenirii. Acțiunile liturgice ale Bisericii devin astfel acțiunile lui Dumnezeu în istorie, realizate de Cristos la sosirea timpului, deoarece orice gestă mântuitoare revelată este o acțiune trinitară ad extra.
Ceea ce creștinismul face să se diferențieze de o altă religie este tocmai faptul că creștinul găsește mântuirea sa într-o persoană, iar această persoană este Fiul lui Dumnezeu întrupat. A reduce creștinismul numai la un mănunchi de adevăruri, fie ele elevate uitându-l pe cel care este Adevărul și Viața, înseamnă a goli de semnificat și de valoare, a denatura întreaga viață a sa.
Misterul mântuirii noastre, după doctrina catolică, se identifică nu numai cu persoana, dar mai ales cu viața sa, cu trăirile pământești ale Răscumpărătorului. Cele trei momente din viața lui Cristos sunt: întruparea, pătimirea și învierea. Aceste momente sunt marcate de cultul liturgic al Bisericii din toate timpurile existenței sale.
Prima etapă a manifestării lui Dumnezeu este exprimată tocmai prin întruparea Fiului său, iar acest eveniment se înscrie în timpul istoric; este intrarea lui Dumnezeu în istorie, pentru a da un sens și a transforma istoria mântuirii; este prezența lui Dumnezeu între oameni. Întruparea ne spune încă o dată că Dumnezeu salvează omul nu trăgându-l în afara mântuirii, dar eliberându-l de păcat.
Pătimirea și moartea lui Cristos, în istoria mântuirii, devin expresia maximă a iubirii pe care Dumnezeu a avut-o pentru noi în Cristos și pe care oamenii o pot avea prin Cristos fața de Dumnezeu. Acceptând cu iubire voința Tatălui, care a fost trimis în lume pentru mântuirea noastră, Cristos face din moartea sa sacrificiul suprem prin care întreaga umanitate se reîntoarce la Tatăl, se reface raportul de prietenie dintre Dumnezeu și om.
Învierea scoate în evidență în mod deosebit caracterul pascal al sacrificiului lui Cristos arătând unirea intimă care există între moartea și învierea sa. Pentru o înțelegere adecvată este necesară o gândire teologică integrală, o teologie care să evidențieze fiecare etapă salvifică văzută din perspectivă liturgică. Fiecare moment mântuitor al vieții lui Cristos este celebrat și actualizat prin diferite acțiuni liturgice , iar într-un chip deosebit prin Liturghie. Orice celebrare euharistică actualizează toate aceste trei etape: întruparea, pătimirea, moartea și învierea lui Cristos. Celebrarea jertfei euharistice este tocmai memoria sacrificiului mântuitor, iar creștinul participă în mod direct la această operă de salvare a sa. Istoria mântuirii continuă astăzi în Biserică și prin celelalte sacramente ale cultului liturgic. Istoria mântuirii nu se întrerupe odată cu înălțarea lui Cristos la cer, sau cu moartea ultimului apostol. Cristos, intrând în glorie, continuă din cer opera de mântuire în favoarea omului (cf. Evr 7,24-25; 9,11-12).
După cum s-a mai amintit, istoria mântuirii continuă prin Biserică până la venirea Domnului în glorie. În așteptarea ei plină de speranță, Biserica împlinește cultul împreună cu acel cult ceresc, prin care Domnul se face prezent și acționează în toate celebrările sacre. Pentru Biserică, cultul liturgic nu este o activitate secundară sau accesorie de care se poate debarasa, dar este o garanție că prin cultul sacramental, Cristos Capul ei, are o prezență santificatoare, deoarece o expresie a credinței și a iubirii Bisericii sale. Prin acțiunea liturgică, credinciosul se alimentează în credință, se educă în rugăciune, se purifică de păcat și se sfințește.
2.3. Liturgia- momentul actualizat în istoria mântuirii
Actualizarea momentului mântuirii omului este realizat de către Biserică prin liturgie. Așadar liturgia este liantul ce constituie în timpul fiecărui om, opera de mântuire împlinită de Isus Cristos, prin nașterea, viața, moartea și învierea sa: într-un cuvânt prin întreaga sa viață de supunere și ascultare la planul Tatălui. Timpul Bisericii este continuitatea timpului lui Cristos, nu atât ca o cauză a succesiunii timpului, dar pentru că vine după Cristos, iar prin aceasta Biserica actualizează orice moment mântuitor, tocmai prin cultul liturgic ce este celebrat.
Discursul liturgic al Conciliului al II-lea din Vatican începe de fapt cu articolul 6 al Constituției Sacrosanctum Concilium. După ce au fost trasate, în sinteză, momentele de actualizare ale misterului de mântuire și a individualizat actualizarea completă a lui Cristos, Sacrosanctum Concilium vorbește despre misiunea Fiului lui Dumnezeu(cf. SC 6). El acționează în liturgie concretizând și actualizând întreaga operă de mântuire. Liturgia devine astfel, cadrul propice pentru ca omul să se pună în comuniune cu Dumnezeu, iar creatura se adapă din plinătatea harului oferit de însuși Cristos ce acționează în persoana fiecărui preot.
Iubirea Tatălui concretizată în Cristos, și descoperită în diferite timpuri și moduri, este manifestată continuu prin acțiunea liturgică și care împlinește istoria mântuirii actualizând întregul drum al revelației vetero-testamentară și împlinirea în persoana lui Cristos ca Om și Dumnezeu. Cuvântul întrupat în mijlocul oamenilor, în care își găsește locuința, se realizează simultan pe două planuri: ca eveniment al realității mântuirii în omul Isus, și ca prezentare sacerdotală a acestuia. Tocmai pe acest plan sacramental, Cuvântul făcut trup va putea deveni realitate salvifică pentru toți oamenii, ori de câte ori aceștia apropiați de Cristos vor încerca să se insereze în ea, actualizând însuși evenimentul mântuirii desfășurat prin acțiunea liturgică.
Liturgia apare clar ca moment al revelației-istorice a mântuirii, întrucât este actualizare a misterului lui Cristos, obiect al întregii revelații. Această actualizare privește atât misterul lui Cristos în el însuși- realizare în timp- cât și vestirea lui. Liturgia este momentul sinteză al istoriei mântuirii, deoarece cuprinde vestirea și evenimentul, adică ceea ce s-a promis pe parcursul întregului Vechi Testament și împlinirea sa în Noul Testament, dar în același timp este ultimul moment al istoriei mântuirii. În acest sens și pentru acest rol specific ei, de sinteză și de împlinire ultimă, Liturgia este aceea care constituie timpul Bisericii.
Constituția Sacrosanctum Concilium afirmă că: Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acțiunile liturgice(SC 7). El este prezent în sacramente, mai ales în euharistie, este prezent în preot și acționează prin el, este prezent în cuvântul său(cf. SC 7). Ca atare, liturgia este exercițiul preoției lui Cristos.
Istoria mântuirii actualizată prin jertfa euharistică și realizată de Isus Cristos prin preotul celebrant, este momentul prin care creștinul devine contemporan cu Dumnezeu în Isus Cristos. De fapt, întreaga liturgie este pătrunsă de actualizarea mântuirii omenirii, și prin aceasta credinciosul este reconstituit întocmai după prototipul său aflat în primul om, înainte de căderea în păcat.
Istoria mântuirii omului este împlinită în chip desăvârșit de Cristos cel înviat. Totul s-a împlinit în el. Promisiunea, timpul de pregătire, timpul de așteptare, întregul plan divin s-a realizat în persoana lui Isus Cristos. El a mântuit pe toți oamenii din toate timpurile și din toate locurile. Dar cum a ajuns această mântuire la toți? Putem da un răspuns foarte simplu: prin liturgie. Iată o primă concluzie la care am ajuns. Istoria mântuirii este actualizată prin momentul liturgiei.
Dumnezeul creștinismului nu este un Dumnezeu mort, dimpotrivă este un Dumnezeu viu, care poate fi auzit și atins de către oamenii tuturor timpurilor. Acest Dumnezeu este născut pentru om deoarece el vrea să fie în om pentru a-l mântui. Aceasta este revelația fundamentală pe care Sfânta Scriptură ne-o oferă. Acest Dumnezeu pe care omul trebuie să-l întâlnească, poate fi găsit în mod deosebit prin participarea credincioșilor la viața liturgică. Credincioșii, singuri sau ca și comunitate, ori de câte ori participă la celebrările liturgice, se întâlnesc cu Dumnezeu și reînnoiesc misterul propriei salvări, făgăduit de însuși Dumnezeu.
Misterul mântuirii noastre, după cum spune papa Leon cel Mare, promis de la începutul lumii și realizat în timpul stabilit și care se menține până la sfârșit se reactualizează pentru noi prin revenirea ciclului anual.
2.4. Liturgia- actualizarea misterului pascal
În misterul creștin se leagă două evenimente, primul este cel al condescendenței, al coborârii lui Dumnezeu până la om, iar cel de-al doilea se realizează prin fragilitatea naturii umane care este înălțată până la Dumnezeu.
Nașterea, viața, pătimirea, moartea și coborârea în iad sunt etapele succesive și progresive prin care se realizează istoria lui Dumnezeu în lumea noastră.
Prin întruparea, moartea și învierea lui Isus Cristos omul este răscumpărat. Se realizează tocmai ceea ce Dumnezeu a promis omenirii imediat după căderea în păcat a primilor oameni. Misterul pascal își găsește rațiunea împlinirii sale întocmai în enigma căderii omului în păcat.
Constituția Sacrosanctum Concilium, descriind diferitele timpuri ale revelării planului mântuitor al lui Dumnezeu, sfârșește prin a recunoaște în Cristos actualizarea concretă a acestui plan. După cum s-a amintit mai sus, întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu este momentul prin care mântuirea intră în lume.
Această răscumpărare a oamenilor, care comportă glorificarea lui Dumnezeu, începută în momentul întrupării se împlinește în momentul morții-învierii și înălțării lui Isus Cristos. Acesta este, de fapt, momentul în care omul Cristos, demonstrând unirea sa perfectă cu Dumnezeu, ascultă de Tatăl până la moarte. Cu întruparea lui Cristos, cerul a fost cel care a coborât pe pământ. Cu înălțarea la cer, însuși pământul este cel care s-a înălțat la cer. Sunt două acțiuni reciproce, care împlinesc pe deplin întreaga revelație divină. Cerul a invadat pământul, iar acesta a intrat în dimensiunea cerească. Astfel paștele lui Cristos devine însuși paștele nostru, devine paștele lumii. În aceasta constă realizarea împlinirii întregului mister pascal, prin toate momentele istorice ale vieții pământești în Isus Cristos. Mântuirea adusă de Cristos nu-l distruge pe om și nici istoria, dar le completează, le desăvârșește.
Întreaga liturgie, și într-un chip deosebit celebrarea anuală a paștelui, perpetuează evenimentul exodului, al trecerii, pentru ca astfel fiecare generație să participe la acest eveniment. Acesta este misterul Bisericii lui Cristos. Ea este Corpul și Mireasa lui Cristos pascal. Viața creștină în credință, speranță și caritate consistă în realizarea personală a exodului pascal al Mântuitorului: a muri pentru păcat și a trăi pentru Dumnezeu în Isus Cristos înviat (cf. Col 3,1-4; 1Cor 4,9-13).
Aceasta este rațiunea pentru care Isus a dispus celebrarea paștelui său în riti sacri, pentru a perpetua prezența sa asemenea unui izvor care țâșnește mereu din Biserica sa. Toată liturgia creștină celebrează în mod continuu misterul pascal în diferitele sale aspecte, într-un chip special în paștele anual și în timpul duminicii.
În cele ce urmează vom căuta să pătrundem în dimensiunea pascala a duminicii ca prima celebrare a paștelui, urmând ca mai apoi să vedem că centrul mântuirii și centrul liturgiei se găsește în Paștele lui Cristos.
2.4.1. Duminica-prima celebrare a Paștelui
Dies Domini – Ziua Domnului pe care o celebrăm în prima zi a săptămânii, adică duminica, este într-un chip deosebit prima celebrare a Paștelui, și de fapt o continuă celebrare a sărbătorii pascale.
În această reflecție pornim de la premisa că, Liturghia celebrată în zi de duminică, și nu numai, este o comemorare și o actualizare a misterului învierii lui Cristos. Având la bază această premisă, constatăm că liturgia, și implicit Liturghia, sunt celebrări pascale care ne introduc în misterul mântuirii noastre și care ne ajută să intrăm în comuniune cu Cristos Domnul, cel care a înfăptuit această răscumpărare.
Termenul Domnul (în greacă: Kyrios) ne trimite direct la înviere. Duminica este așadar Dies Domini, pentru că privește prezența celui înviat. Noul Testament leagă în mod clar Paștele lui Cristos de ziua imediat următoare sâmbetei.
Duminica este ziua marii intervenții a lui Dumnezeu în istorie, în care totul găsește împlinire și este instaurată ordinea definitivă. Învierea lui Cristos este văzută ca supremă intervenție a lui Dumnezeu în istorie. Este momentul în care creștinul descoperă speranța sa în Isus Cristos.
Duminica este o mică sărbătoare pascală săptămânală, pe când Paștele este marea duminică anuală. Ca atare, duminica este o primă celebrare pascală ce continuă în toate celelalte celebrări ale liturgiei. Momentul cel mai important din toate celebrările este Euharistia, semnul cel mai luminos al prezenței sale. Astfel descoperim că există o legătură foarte strânsă între ziua Domnului, memorialul Domnului și banchetul Domnului. De fapt, acestea sunt componentele fundamentale ale duminicii, și toate împreună în relație cu evenimentul central al mântuirii exprimat prin sărbătoarea pascală.
Prin celebrarea liturgică a morții și învierii lui Cristos în ziua Domnului, duminica este prima celebrare a paștelui, este o continuă manifestare pascală, este obiectul inițiativei harului în om.
2.4.2. Paștele-centrul istoriei mântuirii
Atunci când pronunțăm Misterul Pascal a lui Cristos, noi înțelegem, înainte de toate, un fapt istoric, de fapt este evenimentul cel mai important din viața lui Isus și din toată istoria sacră. Paștele este destinul umilirii și al triumfului, al învierii și al înălțării slujitorului Domnului.
Moartea și învierea lui Cristos sunt ca două inele ale aceluiași mister, ale aceluiași lanț, deoarece ar fi o greșeală dacă s-ar gândi că Paștele este numai învierea, sau numai moartea: nu ar fi putut să fie duminica învierii, fără vinerea sfântă. Nu ar fi putut să se manifeste Cristos glorificat, învingând moartea, fără ca mai întâi să fi suferit.
Sărbătoarea Paștelui î-și are originea încă de când poporul israelit se afla în robie la egipteni. Această sărbătoare este tocmai momentul trecerii Domnului, al răscumpărării poporului evreu din robia egipteană (cf. Ex 12, 5-16). Mielul de paști este tocmai prefigurarea lui Cristos – Mielul Pascal, cel care a scos omenirea din sclavia păcatului.
Intervenția eliberatoare divină a poporului israelit din robia egipteană, va deveni în Cristos o intervenție universală cu valoare salvifică. Paștele este o intervenție universală și efectivă de mântuire, deoarece mântuirea promisă nu se reduce numai la anumite cuvinte rostite, dar va deveni o realitate prin întruparea Cuvântului, în persoana lui Isus Cristos. Ca atare, conținutul Paștelui își găsește deplina realizare în Cristos, deoarece prin el omenirea a intrat într-adevăr în acea eliberare și mântuire pe care Dumnezeu a fixat-o din veșnicie.
Constituția Sacrosanctum Concilium calificând ca Paște toată opera de răscumpărare a lui Cristos, a intenționat să evidențieze rolul acestui eveniment și valoarea salvifică absolută realizată în favoarea neamului omenesc, tocmai prin jertfa și învierea răscumpărătoare a lui Isus Cristos. Prin aceasta a fost realizată răscumpărarea integrală a fiecărei persoane, astfel că Paștele devine centrul istoriei mântuirii. Deoarece Isus Cristos a devenit Paștele nostru, iar realizarea lui s-a înfăptuit în istorie, momentul mântuirii devine astfel centrul istoriei.
Toate etapele vieții lui Cristos sunt caracterizate de mișcarea pascală. Viața lui Cristos este interpretată ca o manifestare pascală. Toate acțiunile lui Cristos realizate pe parcursul vieții sale pământești, converg spre evenimentul final, spre cel pascal. În acesta se găsește centrul întregii opere de răscumpărare. El devine centrul universului în jurul căreia se rotesc toate celelalte momente ale intervenției lui Dumnezeu în istorie. În viața lui Isus Cristos, totul are un caracter pascal, începând cu întruparea, viața și până la urcarea pe cruce. Totul este orientat către împlinirea mântuirii omului prin Învierea lui Cristos.
Pe drept se poate spune că Paștele este centrul real și dinamic al istoriei mântuirii omenirii, ca popor al lui Dumnezeu, adică popor consacrat cultului adevăratului Dumnezeu în sfințenia vieții. Paștele, adică însuși Isus Cristos, se situează astfel în însuși centrul istoriei mântuirii prin moartea, învierea, și înălțarea Sa – momente ale aceluiași Paște ce sunt adevărate și reale, care devin unice și eterne pentru toată lumea.
2.4.3. Paștele – Centrul Liturgiei
Am văzut, mai sus, că un intim raport leagă istoria mântuirii de liturgie, întrucât aceasta reprezintă un moment al aceleia, adică actualizarea ei în timpul Bisericii. Spunând însă că Paștele este împlinirea, realizarea și centrul istoriei mântuirii, considerăm Paștele nu numai ca moment istoric în care omul a fost eliberat de Dumnezeu intrând în alianța Sa. Paștele este de fapt și momentul ritual al acestui eveniment.
Expresia liturgică al misterului mântuirii găsește astfel înrădăcinarea sa în noile perspective prin care misterul pascal pornește de la Cristos. Constituția Sacrosanctum Concilium se exprimă astfel:
De aceea, precum Cristos a fost trimis de Tatăl, la fel și El a trimis pe Apostolii săi plini de Duhul Sfânt, nu numai pentru ca, predicând evanghelia la toată făptura (cf. Mc 16,15), să proclame că Fiul lui Dumnezeu prin moartea și învierea Sa, ne-a eliberat de puterea Satanei (cf. Fp. 26,18), dar și pentru ca ei să înfăptuiască opera mântuirii pe care o vesteau, prin jertfa și sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viață liturgică. (SC 6).
Ca atare, Constituția vorbește tocmai de actualizarea misterului pascal al lui Cristos prin mijlocul semnelor rituale, intrând astfel în discursul liturgiei. Cristos a trimis pe Apostoli ca să vestească mântuirea tuturor oamenilor și să actualizeze această unică mântuire prin sacrificiul euharistic și prin sacramente, care formează elementele centrale ale liturgiei. După cum se vede Liturgia consistă fundamental în actualizarea mântuirii realizate de Cristos. Dar pentru că această mântuire înfăptuită de Cristos nu este altceva decât Paștele ca fapt real, e clar că Liturgia va fi actualizare Paștelui prin intermediul misterului euharistic.
Expresia cultuală a misterului mântuirii, Misterul Pascal trebuie să lămurească diversele sale aspecte după complexitatea situațiilor umane, din moment ce acest mister al mântuirii a fost recapitulat în Cristos. Misterul liturgic va trebui, așadar, să amintească de manifestarea Cuvântului întrupat de la începutul vieții sale pământești și până la glorioasa reîntoarcere în ceruri.
Celebrările liturgice ale sacramentelor prin care ni se conferă harul sacramental sunt semne eficace ale realității complet pascale, adică a realei mântuiri existente în Cristos. Cu alte cuvinte: mântuirea este o realitate complexă, care prezintă diferite aspecte ce formează împreună misterul lui Cristos. Toate aceste aspecte ale mânturii: a fi fii ai lui Dumnezeu, purtători ai Spiritului, a obține iertarea păcatelor, a forma Biserica, adică poporul lui Dumnezeu, a fi preoții lui Dumnezeu etc, constituie în ansamblul lor Paștele, deoarece el este sinonimul mântuirii noastre.
Liturgia va fi tocmai acest ultim moment al Paștelui lui Cristos care va fi pus în contact cu oamenii, iar prin intermediul său, oamenii vor participa la diferite momente salvifice ale Paștelui întreg. Liturgia tinde în mod esențial la a ne face să trăim mântuirea și misterul pascal în fiecare moment al său și face aceasta actualizând în noi înșine misterul pascal considerat în momentul său culminant: moartea și învierea lui Cristos.
Dacă Paștele este văzut ca centrul istoriei mântuirii, iar această mântuire este actualizată prin celebrările liturgice, atunci centrul liturgiei este același mister pascal, însuși Paștele înfăptuit de Isus Cristos.
CAPITOLUL III
UNELE ASPECTE TEOLOGICE ECLEZIALE ÎN SACROSANCTUM CONCILIUM DUPĂ CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN
1. Principii teologice ale adunării liturgice
După cum reiese din titlul acestui capitol, în continuare vom căuta să aprofundăm anumite aspecte teologice ecleziale ce sunt valorificate în Constituția Sacrosanctum Concilium. Pentru început vom face o incursiune în gândirea teologică a ceea ce înseamnă adunarea liturgică a comunității ecleziale. Pe parcursul acestei prime părți a acestui capitol, căutăm să evidențiem rolul și importanța adunării liturgice în viața Bisericii.
Adunarea liturgică este convocată de Isus Cristos și deschisă pentru toți omenii. Aceasta este o primă premisă care va sta la baza tuturor constatărilor ce le vom face pe parcursul studiul nostru.
În perioada imediat anterioară a Conciliului al II-lea din Vatican, fermentul cauzat de mișcarea liturgică și de enciclicile papale, cum a fost Mediator Dei (Pius al-XII-lea) au dus la adoptarea diferitelor strategii care căutau să restituie adunării credincioșilor un rol activ în celebrările liturgice. Profitând chiar și de posibilitățile oferite de rubricile tridentine, pionierii reînnoirii liturgice au căutat de a-i implica pe credincioși în mod activ la Liturghiile dialogate (la care credincioșii trebuiau să răspundă) și la procesiunile ofertoriale (în timpul cărora, membrii adunării trebuiau să aducă preotului darurile vinului și a pâinii). Așadar, Conciliul al II-lea din Vatican este cel care a deschis larg porțile participării credincioșilor în mod activ la liturgie în general și la Liturghie în mod particular. El este cel care a afirmat importanța adunării, oferind o expunere sistematică a principiilor care susțin rolul central în cadrul cultului liturgic.
Dreptul și datoria adunării liturgice de a participa la rugăciunea Bisericii sunt, într-un mod esențial, bazate pe recunoașterea legământului dintre natura Bisericii ca popor al lui Dumnezeu și celebrarea liturgică. Constituția Sacrosanctum Concilium declară că:
Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al credinței, ci înțelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor și rugăciunilor să participe la acțiunea sacră în mod conștient cu pietate și în mod activ (SC 48).
Conciliul a reafirmat chiar și natura comunitară a întregului cult creștin, o caracteristică ce a fost compromisă în mod grav, începând cu Evul Mediu acordându-se o prea mare importanță rolului preotului și o prea mare pasivitate a adunării.
În această Constituție pot fi identificate unele principii cu caracter teologic care evidențiează în primul rând rolul adunării liturgice cât și fundamentul ecleziologic al acesteia.
Un prim principiu care definește liturgia, de altfel este cel mai important, definindu-l pe Cristos cel care își exercită preoția Sa (cf. SC 7). Cristos este unicul și eternul Preot, el este prezent în Biserică, într-un mod particular în Liturgie. Pe acest principiu se bazează toate celelalte principii teologice liturgice. De fapt în baza acestuia este privită toată gândirea teologică a liturgiei. Cristos este cel care ne deschide drumul către întâlnirea cu Tatăl.
Liturgia este teologia făcută rugăciune. Prin ea, traversând semnele sensibile, se realizează semnificația și sfințenia omului. Subiectul acțiunii liturgice este Cristos prin preoția sa și întreaga adunare care trăiește în preoția lui Cristos, o adunare care celebrează memoria Misterului Credinței și pentru aceasta pătrunde în conținutul realității celebrative, acțiunea sacră prin excelență (cf. SC 7).
Un alt principiu este cel care consideră liturgia ca fiind culmea și izvorul vieții Bisericii (SC 10). Biserica, născută din misterul morții și învierii lui Cristos, găsește în sacramentul pascal spațiul pentru a fi renăscută și hrănită continuu. Viața spirituală a fiecărui credincios a început în contactul gradual cu misterul pascal care singur face să crească cu persoana lui Cristos, ce este ascultat și întâlnit în cuvântul său și prin sacramente. Liturgia este izvorul prin care se comunică mântuirea. Ea îl adapă pe credincios cu harurile care țâșnesc din izvorul nesecat al mântuirii.
Culmea vieții Bisericii, liturgia are extraordinara eficacitate de a convinge dinamismul fiecărui credincios: ca o școală de spiritualitate care știe să ajute și să răspundă în mod continuu acestora, de a recâștiga adevărul care există în fiecare.
Liturgia este izvor și culme a vieții ecleziale, punct de plecare și de sosire a oricărei acțiuni, este revelația comuniunii noastre cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt.
Un alt principiu teologic face referință la dreptul și datoria pe care poporul lui Dumnezeu se orientează către o deplină, inteligentă și activă participare la celebrarea liturgică (cf. SC 14). Dacă există o dorință a Bisericii, dacă este o angajare și o tensiune continuă în Biserică, dacă există o căutare constantă și o risipă de energie, acestea trebuie să fie îndreptate în această direcție: a conduce, a introduce, a invita la o participare activă și mereu mai conștientă. Acestei participări active și depline întregului popor i se va acorda o grijă deosebită în reînnoirea și cultivarea liturgiei; într-adevăr, o astfel de participare este izvorul primar și indispensabil prin care credincioșii pot dobândi un spirit cu adevărat creștin…(SC 14).
Grija, atenția, formarea, catehezele constituie formele de educare la o participare inteligentă în ceea ce privește subiectul acțiunii celebrative și adunarea care este chemată la a lua parte activă, de a fi protagonistă a misterului celebrativ.
Din acest principiu, prezentat mai sus, izvorăște un al patrulea definit ca: o adunare care exprimă o participare deplină și activă în a aduce laude și în acțiuni liturgice, în slujire și în carisme, în unitatea proiectelor și în acțiunea rugăciunii exprimate de Biserică (cf. SC 26).
Biserica ca și popor chemat și convocat în misterul Sfintei Treimi, asemenea unei comunități în drum spre împărăția cerească, se prezintă ca o comunitate ministerială: într-un organism care se descoperă ca un unic corp și care primește darurile Sfântului Duh, pentru binele tuturor, în serviciul Cuvântului, al Euharistiei și al omului adunat pentru a celebra minunile lui Dumnezeu.
Următorul principiu constituie noutatea Conciliului. Dacă în trecut ritul roman era foarte rigid, fără posibilitatea de a fi reînnoit, acum se subliniază ca necesare condițiile ambientale și culturale ce constituie un fapt important pentru întruparea cultului și pentru înțelegerea sa. Părinții conciliari au căutat să pună în lumină importanța trăsăturilor particulare ale unui popor sau ale unei culturi, astfel încât liturgia să nu fie rigidă și nici o povară pentru nici unul dintre membrii acelei culturi: Biserica nu vrea să impună în liturgie o uniformitate rigidă, dimpotrivă, ea respectă și favorizează calitățile și talentele diferitelor popoare și rase (SC 27). Pe de altă parte, liturgia trebuie să fie apărată de anumite influențe ce au caracter de superstiție, sau de erori care nu sunt în concordanță cu credința creștină manifestată în liturgie.
Din aceste câteva principii reies alte trei orientări teologice principale:
adunarea liturgică creștină este convocată de Dumnezeu
adunarea liturgică ca epifanie a Bisericii
adunarea liturgică ca anticipare a Împărăției lui Dumnezeu.
1.1. Adunarea liturgică ca întâlnire a celor botezați convocați de Dumnezeu
După ce am văzut în mod explicit anumite principii teologice cu privire la liturgie, care stau la fundamentul acestei cercetări științifice, în cele ce urmează căutăm să facem o mică incursiune în taina liturgiei ca întâlnire a celor botezați.
Pe acest drum de cunoaștere pornim cu premisa că, toți cei botezați aparțin Trupului Mistic al lui Cristos și sunt părtași ai preoției universale. Ca atare: botezul este sacramentul prin care toți credincioșii sunt încorporați în Cristos și făcuți părtași ai slujirii sacerdotale (cf. LG 31,34), astfel încât să fie apți a împlini acel cult al religiei creștine la care sunt destinați tocmai de caracterul botezial (cf. LG 11,34). De fapt, fiecare creștin, întrucât este membru al lui Cristos, trăiește încorporarea sa în Domnul, o natură eclezială de popor al lui Dumnezeu ca și caracterul său sacerdotal, atunci când prin propria sa sfințenie și căutare continuă a slavei lui Dumnezeu, se consacră pe sine.
Așa cum în antichitate, Dumnezeu era cel care convoca la adunare, tot astfel, și astăzi, cei botezați se reunesc în adunări liturgice prin acțiunea Sfântului Duh. După cum harul mântuitor al lui Dumnezeu este nedatorat și nemeritat, și care intervine în viețile noastre (cf. Ef 2,4-10; 1Iac 4,10-19), tot astfel și inițiativa lui Dumnezeu trebuie să fie mereu recunoscută ca venind din partea Lui și care stă la baza instituirii adunării liturgice. Dumnezeu este cel care dăruiește harul său fiecărei persoane și prin care îi invită pe credincioși la adunarea liturgică. Conștiința acestei adunări, ca răspuns la invitația lui Dumnezeu, trebuie să izvorască dintr-o atitudine de ascultare și dintr-o inimă docilă la șoaptele Sfântului Duh.
Biserica nu este o entitate abstractă, ci un mister de har care devine realitate și se manifestă în mod vizibil în comunitățile locale unde credincioșii sunt prezidați de păstorii lor (cf. LG 26). Părinții Bisericii spun despre adunarea liturgică ceea ce este propriu întregii Biserici, ca fiind o adunare de credincioși chemați de același Păstor, și care împlinesc și mărturisesc aceleași adevăruri de credință; doctrină ce este proprie și Conciliului al II-lea din Vatican (cf. LG 26).
Adunarea sau reuniunea comunității pentru săvârșirea cultului este, așadar, un semn sacru, o adevărată manifestare a poporului față de Dumnezeu, cel care l-a chemat pentru această comuniune. Adunarea fiind formată din persoane, numeroase și diverse, care au foarte multe în comun, neexistând pericolul unei pierderi a identității particulare, ea se unește și se întâlnește în locuri bine stabilite pentru a celebra evenimentul mântuirii împlinit de Cristos. Adunarea este o comuniune de credință a celor botezați, convocați de Dumnezeu în Isus Cristos. Cu alte cuvinte, adunarea liturgică se reunește în baza credinței din care obține haruri necesare pentru mântuire, datorate acțiunii lui Isus Cristos(cf. SC 59).
Adunarea este în același timp carismatică și ierarhică, adică nu este un amalagam de indivizi anonimi și impersonali,dar o comunitate dotată cu diferite carisme și daruri, și structurată cu o ierarhie în slujirea carității (cf. 1Cor 12,4-11; Ef 4,11-16). Iar pe plan practic aceasta se traduce prin legătura diferitelor ministere și funcții în cadrul celebrărilor liturgice (cf. SC 28).
În virtutea participării fiecărui credincios la preoția universală, datorată botezului, orice creștin este deținătorul unei carisme proprii prin care este dator să se pună în slujirea altora. Preoția universală, ca și carismă proprie, este un dar care trebuie să îl pună în mișcare pe credincios și să-l orienteze spre adunarea liturgică ca o convocare din partea lui Dumnezeu. Documentul din 1994 La Liturgia romana e l`inculturazione descrie bine această caracteristică importantă a adunării creștine:
Acum Biserica are caracteristici specifice, ceea ce o face să fie diferită de alte adunări sau comunități. Într-adevăr, ea nu se constituie datorită anumitor decizii umane, dar este convocată de Dumnezeu în Duhul Sfânt și răspunde cu credință la chemarea gratuită. Un astfel de caracter singular al Bisericii este manifestat de către aceste întâlniri ca și popor sacerdotal, în primul rând în Dies Domini, de Cuvântul lui Dumnezeu care se îndreaptă spre fiii săi și de ministerul preoțesc, care prin sacramentul Ordinațiunii acționează in persona Christi.
1.2. Adunarea liturgică ca epifanie a Bisericii
Constituția conciliară Sacrosanctum Concilium afirmă cu multă claritate că liturgia este mijlocul prin care credincioșii se pot manifesta și exprima, arătând altora misterul lui Cristos și puterea autentică a adevăratei Biserici (SC 2). Ca atare, formarea adunării liturgice a poporului lui Dumnezeu poate fi definită, pe bună dreptate, sacrament, deoarece harul și prezența lui Dumnezeu se manifestă în mod unic în contextul adunării liturgice a celor botezați. Adunarea este într-adevăr un semn, o manifestare a Bisericii, dar reflectă atât luptele cât și falimentele sale, este un semn al lui Cristos și al prezenței sale ce va fi perfect transparent și complet numai la sfârșitul timpului.
Biserica ca și popor adunat în comuniunea Tatălui a Fiului și a Duhului Sfânt (LG 4) este împreună cu Cristos subiectul acțiunii liturgice. Conciliul al II-lea din Vatican a voit să repună adunarea în centrul oricărei acțiuni liturgice; făcând astfel, adunarea liturgică descoperă propria sa participare la misterul care se celebrează; o adunare care exprimă un chip al laicatului înnoit, chemat de a-și exprima propria adeziune la Cristos; o adunare ministerială cu participarea tuturor, în diversitatea slujirilor, iar prin aceasta se manifestă întreaga Biserică.
Biserica trăiește, așadar, în misterul liturgic, există pentru misterul liturgic iar ca și popor străbate acțiunea cultuală devenind noul popor al alianței (cf. LG 9); se manifestă ca o realitate vizibilă și invizibilă (cf. LG 7); se descoperă ca și sacrament al Împărăției lui Dumnezeu (cf. LG 5). Datorită darului liturgiei ce a fost făcut de către Dumnezeu, Biserica este înălțată în planul mântuitor al Tatălui, devine spațiu de primire în misterul lui Dumnezeu, este chemată să descopere lumii misterul lui Dumnezeu care iubește și dăruiește milostivirea, pacea și dreptatea sa. Biserica prin liturgie devine prezență reală în lume a comuniunii dintre oameni și Dumnezeu, cât și a legăturilor între ei înșiși. Prin liturgie, Biserica este introdusă în misterul lui Cristos și împărtășește misterul său pascal al anunțului veștii celei bune, celebrată pentru viața omului. Biserica, prin liturgie, este locul unde acționează Cristos și unde prin credința în Evanghelie, Botezul și Euharistia realizează mântuirea omenirii.
Sacrosanctum Concilium afirmă cu multă hotărâre că:
Liturgia pe bună dreptate, este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale al lui Cristos, prin care sfințirea omului este reprezentată prin semne văzute și este realizată într-un mod propriu fiecăruia și în același timp se aduce cultul public integral de către Trupul Mistic al lui Cristos – de către Cap și mădularele sale (SC 7).
Cunoașterea eclezială a liturgiei își are rădăcinile sale în legăturile dintre creștini și Cristos. Prin urmare, orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Cristos – Preotul și a Trupului Său, care este Biserica, este o acțiune sacră prin excelență a cărui eficacitate nu o poate atinge în același mod și în același grad nici o altă acțiune a Bisericii (SC 7).
Adunarea comunității pentru cultul divin este, așadar, un semn sacru, o adevărată epifanie a Bisericii, sacrament universal de mântuire, care exercită o funcție sacerdotală în mijlocul lumii și în formarea tuturor oamenilor (cf. LG 8; SC 2, 5,26; GS 40). Adunarea este necesară Bisericii ca moment de recunoștință și de edificare, pentru că prin ea se răspunde chemării Domnului. În particular, prin adunarea liturgică, Biserica găsește forma sa concretă de localizare și prin care împlinește misiunea sa. Adunarea liturgică creștină nu este o oarecare reuniune a poporului, chiar cu scopul rugăciunii și al devoțiunii, dar este o existențialitate concretă, aici și acum, a Bisericii în toată integralitatea ei.
Manifestarea principală a Bisericii este participarea deplină și activă a întregului popor sfânt al lui Dumnezeu la aceleași celebrări liturgice, mai ales la aceeași Euharistie, la aceleași rugăciuni, la același altar unde prezidează Episcopul înconjurat de preoți și de ceilalți slujitori ai altarului (SC 41). Prin aceste celebrări, pe care Biserica le împlinește, le săvârșește, ea se manifestă și reflectă plinătatea comuniunii sale cu Sfânta Treime.
1.3. Adunarea liturgică ca anticipare a Împărăției pământești și escatologice a lui Dumnezeu
Orice celebrare liturgică, iar într-un chip excepțional celebrarea euharistică, este o anticipare a Împărăției escatologice a lui Dumnezeu, deoarece ea prefigurează, imită legătura de comuniune care există în interiorul Sfintei Treimi, cât și între membrii Bisericii sfințitoare și Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu este cel care convoacă pe credincioși la celebrările cultuale, tot el este cel care animă și însuflețește aceste adunări liturgice. În baza celor afirmate mai sus ne vom construi în continuare, discursul teologic cu privirea la această premisă.
Se știe bine că adunarea eclezială este un semn real și vizibil, dar imperfect, a Împărăției lui Dumnezeu, care ne arată drumul pe care trebuie să îl parcurgem pentru întâlnirea cu Cristos la sfârșitul timpului. Liturgia, într-un chip special celebrarea euharistică, este o bucuroasă pregustare a banchetului ce va avea loc în împărăția lui Dumnezeu, când El va fi totul în toate.
Prin liturgie, adunarea liturgică redescoperă propria identitate de ecclezia, de comunitate adunată pentru a împlini cuvântul lui Dumnezeu în euharistie. Adunarea și liturgia merg împreună, sunt unite în misterul lui Cristos, ele se manifestă unei alteia și împreună prezența Domnului, misterul Trinitar al iubirii care se apropie de fiecare om.
Adunare liturgică dezvăluie planul mântuitor, misterul lui Dumnezeu descoperit în Cristos, prezent acum în semnele liturgice. Adunarea comunității se dezvăluie în liturgie ca popor care crede în Domnul Isus, trăiește credința în Cuvântul și în prezența Sa. Adunarea se descoperă în liturgie ca o comunitate de bărbați și de femei chemați la sfințenie și la comuniune, ca imitare a comuniunii din sânul Sfintei Treimi; fără a se face deosebire între membrii, fără discriminare și preferințe sau cu anumite interese particulare. Adunarea comunitară se descoperă prin liturgie ca și loc al darurilor Duhului Sfânt.
Adunarea liturgică este mijlocul concret prin care Dumnezeu realizează planul său de mântuire a umanității în împărăția sa. Una dintre legile esențiale ale economiei mântuirii, este că noul popor al lui Dumnezeu, îi reunește pe oameni dincolo de ceea ce poate din punct de vedere uman să-i despartă. Din această perspectivă nu mai există diferența între naționalități, origine, mod de a gândi, stare socială sau economică, deoarece toți cei botezați sunt un singur corp în Cristos, care este Domnul tuturor. Adunarea liturgică este un semn și o anticipare a Împărăției escatologice a lui Dumnezeu, dar încă nu este realizată în mod perfect. Ea angajează, așadar, la o căutare constantă și continuă a realizării adevărate a comuniunii și anticipării Împărăției cerești. Adunarea este o reuniune destinată spre a-i determina pe cei prezenți către o întâlnire finală în cer.
Când sfântul Ioan în cartea Apocalipsei, descria viața din cer sub forma unei adunări liturgice, voia să spună că liturgia, începută pe pământ va fi continuată în cer (cf. Ap 21,2).
În liturgia pământească, noi participăm prin pregustare la liturgia cerească ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre care ne îndreptăm ca niște călători, unde Cristos șade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului și adevăratului Chivot (SC 8).
Adunarea celor botezați unde creștinii se unesc ca frați și surori fără diferențe de cultură, clasă socială sau gen, este o anticipare a banchetului care va reuni pe toți fiii lui Dumnezeu adunați la aceeași masă la sfârșitul timpurilor. Prezența sacramentală a lui Cristos în liturgie este o garanție că Domnul Cristos se va întoarce în glorie. Proclamând venirea lui Cristos în contextul celebrării euharistice, Biserica adunată în rugăciune se face ecoul așteptărilor escatologice încă de la începutul creștinismului.
2. Celebrări liturgice după Conciliul al II-lea din Vatican
Prin inițiativele Părinților conciliari cu privire la reforma liturgică și la celebrările liturgice s-a căutat o redescoperire a valorii spirituale și salvifice a acestor celebrări. Nu de puține ori s-au pierdut din vedere aceste aspecte în decursul istoriei, mai ales rolul activ al poporului în cadrul liturgiei în general și a Liturghiei în particular. Prin reforma liturgică propusă de Conciliul al II-lea din Vatican, cu privire la celebrările liturgice, a modului de desfășurare a acestora, s-a realizat o schimbare de orientare teologică și de aplicare a acestor principii în realitatea concretă a Bisericii, în rândul poporului lui Dumnezeu.
Pe parcursul capitolelor anterioare am constatat, în parte, că odată cu deschiderea Bisericii spre lumea contemporană, prin aceste inițiative de reformă liturgică și de rit, s-a realizat dezideratul multor creștini, fie ei prelați sau laici, cu privire la o reînnoire și la o conștientizare a întregului popor și a rolului pe care acesta îl are în cadrul acțiunilor liturgice.
Prin aplicarea Constituției Sacrosanctum Concilium trebuie să se refacă în mod profund liturgia Bisericii și de asemenea să facă o trecere a spiritului Conciliului în viața poporului creștin. Prin participarea activă la liturgie, credincioșii sunt călăuziți și introduși în noutatea misterului Bisericii și în comuniunea Preasfintei Treimi.
Principiile teologice, pe care s-a întemeiat Constituția despre Liturgie, au în sine capacitatea potențială de a dezvolta, în sens pozitiv și constructiv, reforma și pentru a înfrunta noi itinerarii ale comunității creștine. Vitalitatea și acțiunea pastorală a Conciliul al II-lea din Vatican la nivel general, iar în cazul nostru a Constituției Sacrosanctum Concilium în mod particular, sunt orientate spre a reda celebrărilor liturgice o expresie vie a credinței ținând cont de aceste trei criterii:
o profundă deschidere spre transcendent;
valoarea tradiției văzută în drumul secular al liturgiei;
sensibilitatea pentru cultura și oamenii timpului nostru;
În linia reformei actualizate de către cărțile liturgice se pot culege câteva aspecte doctrinare care trebuie să reprezinte locul pentru o profundă reformă teologică și pentru formarea credincioșilor.
Constituția exprimă natura profundă a liturgiei, expunând dorința salvifică a lui Dumnezeu realizată în Cristos (cf. Evr 1,1) prin puterea Duhului Sfânt. Acest proiect trinitar, care are ca punct de plecare revelația vetero-testamentară, își ajunge împlinirea sa în Cristos, prin patima, moartea, învierea și înălțarea sa la cer. Liturgia Bisericii a tuturor timpurilor reprezintă continuarea chipului pe care scrierile neo-testamentare ni le oferă. Viața liturgică a comunității apostolice, care se descoperă în adunarea liturgică, este pătrunsă pe de-a întregul de vitalitate pascală și trinitară. Prezența sacramentală a lui Cristos (cf. SC 5), este exprimată în vitalitatea Bisericii apostolice (cf. SC 6).
Constituția despre Liturgie se îngrijește a afirma că prezența liturgico-sacramentală a lui Cristos se așează într-un context mai amplu a actualității sale ecleziale, în care adunarea liturgică este un semn viu și eficace. Comunitatea eclezială reunită în numele Preasfintei Treimi, icoană a misterului Bisericii, reprezintă locul de plecare pentru întregul discurs inerent actualizării Răscumpărătorului în sacramente. Fără această privire amplă care trece dincolo de celebrările rituale, este imposibil de a înțelege prezența puternică a lui Cristos în gestul liturgic, și implicit a celebrărilor liturgice exprimate în diferite moduri.
Cristos în contextul nupțial al alianței, își asociază Biserica prin libera și gratuita sa inițiativă, celebrează această comuniune pascală în limbaj celebrativ-sacramental și prin adunarea comunității. În această viziune cristologico-eclezială găsim o descriere din partea Constituției Sacrosanctum Concilium a diferitelor locuri ale prezenței cultuale a lui Cristos:
-în sacrificiul euharistic, fie în persoana ministrului fie în speciile euharistice;
-în acțiunile sacramentale;
în proclamarea eclezială a cuvântului lui Dumnezeu;
-în comunitatea adunată de a aduce laudă lui Dumnezeu;
Luând în considerare istoria litugiei a acestor douăzeci de secole ale creștinismului, nu se poate nega că participarea la liturgie nu este numai de competența miniștrilor sacri, dar privește pe fiecare credincios botezat. Încă din antichitate, participarea la liturgie era considerată de către sfinții Părinți, nu numai ca o manifestare a adeziunii personale a fiecărui credincios al lui Dumnezeu și al Bisericii, dar mai mult decât atât, era văzută ca un aliment indispensabil al propriei existențe ca și fii ai lui Dumnezeu Tatăl. Harul lui Dumnezeu este comunicat oamenilor în mod particular prin sacramente și prin diferite celebrări liturgice. Iar aceasta este proprie participării active a credincioșilor la liturgia Bisercii, devenind astfel, părtași ai misterului pascal. O astfel de participare activă a credincioșilor ar fi dispărut complet dacă nu ar fi fost mișcarea liturgică a secolului al XIX-lea și, mai presus de toate, deschiderea spre lume prin Conciliul al II-lea din Vatican.
În cele ce urmează vom căuta să aprofundăm anumite aspecte și principii teologice ale liturgiei ca manifestare a cultului Bisericii, fără a pierde din vedere și unele criterii doctrinare care aparțin ritului în sine, fără a le minimaliza pe acestea din urmă. Vom acorda mai multă atenție celor dintâi principii teologice. Deoarece nu este posibil, în această lucrare științifică, de a face o radiografie completă a întregii vieți și gândiri liturgice din sânul Bisericii, ne vom limita numai la anumite celebrări liturgice care evidențiază, mai mult, caracterul eclezial al adunărilor liturgice comunitare.
2.1. Celebrarea euharistică
Constituția liturgică, a expus în primul capitol principiile generale ale reformei liturgice, iar în capitolele următoare tratează despre o reformă tot mai lărgită asupra diferitelor Sacramente și sacramentalii. În capitolul al II-lea, toate articolele Constituției liturgice vorbesc despre sacrificiul euharistic sau celebrarea liturgică a euharistiei.
Euharistia este banchetul Trupului și al Sângelui lui Cristos. Euharistia este izvor și culme a vieții cultuale a Bisericii (cf. SC 10; LG 11; CD 30; UR 15; PO 5,14). În misterul euharistic se împlinește cultul divin datorat lui Dumnezeu. Biserica, prin Euharistie, își manifestă plinătatea esenței sale actuale și escatologice.
În acest determinat studiu asupra celebrării euharistice în cadrul Liturghiei, ne limităm a face o incursiune în marele mister euharistic, ca semnificat teologic, și asupra unor aspecte celebrative. Misterul euharistic este cu adevărat centrul sfintei Liturghii, sau mai bine spus, a întregii vieți creștine. Biserica, călăuzită de Duhul Sfânt, se străduiește de a aprofunda în fiecare zi acest mister și de a-l trăi cu intimitate tot mai profundă.
Conciliul al II-lea din Vatican a căutat să aprofundeze acest aspect, mai ales prin prezenta Constituție despre liturgie – Sacrosanctum Concilium – exprimând diferite aspecte, nu de mică importanță, despre acest mister al euharistiei și despre celebrarea sa.
Constituția liturgică a punctat unele concepte asupra naturii și importanței euharistiei, a stabilit normele pentru revizuirea ritului sfânt al Liturghiei, norme și instrucțiuni care nu sunt obiectul studiului de față. Prin anumite directive care privesc reforma liturgică pot fi amintite normele care au o mai mare și mai activă participare a poporului la Liturghie: permisiunea de a se celebra liturghia în limba poporului, (Cf. SC 54), extinderea obiceiului de a concelebra cât și împărtășania sub ambele specii (cf. SC 55,57).
Constituția Sacrosanctum Concilium a pus accentul asupra Misterului Euharistic ca celebrare în cadrul sfintei Liturghii fiind memorialul morții și învierii, …, ca o ospăț pascal în care îl primim pe Cristos, …(SC 47). De asemenea, așa cum am amintit, s-a căutat o deschidere pentru ca participarea credincioșilor la sfânta Liturghie să fie tot mai activă, deoarece Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al credinței, ci înțelegându-l bine, …(SC 48).
Ritualul sfintei Liturghii este revizuit, iar pentru o mai bună și mai rodnică participare, ceremoniile au fost simplificate, păstrându-se neatinsă substanța lor (cf. SC 50). Sfânta Liturghie având trei părți, toate componente ale unei singure jertfe euharistice, s-a căutat formarea unei viziuni unitare ale aceleiași celebrări liturgice. Constituția Sacrosanctum Concilium vorbește despre liturgia cuvântului lui Dumnezeu, care trebuie să ofere credinciosului o mai bună și mai mare deschidere spre comorile biblice (cf. SC 51), și spre o aprofundare a acestui mesaj scripturistic. Taina cuvântului este o temă biblică care iluminează și cuprinde misterul euharistic.
Prin sine, euharistia semnifică: mulțumire, recunoștință, aducere de laudă. În relație cu Dumnezeu această aducere de mulțumire ia forma unei rugăciuni de binecuvântare (cf. Înț. 16,28; 1Tes 5,17; 2Cor 1,11). Așadar, spiritualitatea euharistiei, aducerii de mulțumire derivă din cea biblică sau iudaică a binecuvântării. Adunarea liturgică i-a cunoștință de operele minunate înfăptuite de Dumnezeu în proclamarea cuvântului. Prin celebrarea Liturghiei se găsește o sublimă expresie de mulțumire adusă pentru întreaga răscumpărare a omului de către Isus Cristos.
Este luat în calcul întregul ritual al Liturghiei, trecând în revistă fiecare moment al acesteia, astfel că proclamarea cuvântului lui Dumnezeu trebuie să deschidă comorile sale întregului popor creștin, iar omilia, ca parte integrantă a Liturghiei, prin care se explică misterele credinței și normele vieții creștine, nu trebuie omisă decât doar din motive grave, ea trebuie ținută în duminici și sărbători de poruncă (cf. SC 52).
Propunerea de a pune în lumină natura și semnificația fiecărei părți liturgice, Sacrosanctum Concilium amintește de rugăciunea credincioșilor având ca scop de a o cuprinde în natura universală a cererilor. Să se facă rugăciuni speciale pentru Biserică, pentru aceia care ne conduc, pentru cei care sunt copleșiți de diferite necazuri, pentru toți oamenii și pentru mântuirea lumii întregi (SC 53).
Prin conștientizarea importanței implicării credincioșilor în cadrul celebrărilor, s-a luat decizia folosirii limbii naționale, mai ales în lecturi și în rugăciunea credincioșilor și, în funcție de condițiile locale, de asemenea în părțile ce revin poporului, conform articolului 36 din această Constituție (SC 54). Limba latină nu a fost îndepărtată în totalitate, totuși s-a ajuns la un consens în ceea ce privește anumite părți ale celebrării euharistice, ce pot fi proclamate în limba poporului.
De asemenea, se insistă mult pe participarea activă a credincioșilor iar ca aceasta să fie mai desăvârșită, după împărtășania preotului, credincioșii să primească la aceeași jertfă Trupul Domnului. Împărtășania sub ambele specii poate fi dată și laicilor numai în anumite cazuri, rămânând valabile principiile dogmatice stabilite de Conciliul Tridentin (cf. SC 55).
Documentul conciliar subliniază legătura strictă între liturgia cuvântului și liturgia euharistică, care trebuie să constituie un singur act de cult (SC 56). Conciliul al II-lea din Vatican dorește să-i învețe pe credincioși că aceste două părți ale Liturghiei sunt complementare, și că prima parte pregătește pe cea de-a doua.
Cristos este prezent atât prin cuvântul său, cât și în euharistie, prin transsubstanțierea speciilor a pâinii și a vinului. Liturgia cuvântului realizează în adunare o prezență specială a lui Isus Cristos, care va ajunge la culmea sa în rugăciunea euharistică, memorial al Paștelui Domnului.
De asemenea, această constituție amintește rolul concelebrării și manifestare a acesteia ca unitate a sacramentului preoției; în ea, mai mulți preoți în puterea unicei preoții a lui Cristos, celebrează toți împreună misterul euharistic în jurul aceluiași altar (cf. SC 57). La numerele 57-58, Constituția enumeră anumite momente în care se poate concelebra, cât și necesitatea redactării unui nou ritual al concelebrării, care va fi introdus în Pontifical și în Liturghierul Roman (cf. SC 58).
Aceste sunt doar câteva aspecte cu privire la celebrarea euharistică, în baza reformei făcută de Conciliul al II-lea din Vatican, pe care le-am amintit.
2.2. Celebrarea inițierii creștine
Deși între sacramentele inițierii creștine este inclus și cel al Euharistiei, totuși în cele ce urmează ne vom îndrepta privirea doar spre sacramentul Botezului și al Mirului, aprofundând într-o mică măsură aspectele doctrinare și unele trăsături ale celebrărilor liturgice a acestor două sacramente. Deoarece în sacramentul Euharistiei, Cristos este prezent în mod real și acționează în mod direct, ne-am gândit să-i acordăm un spațiu aparte, după cum este tratat și în această Constituție conciliară.
Constituția liturgică după ce a tratat în capitolul al II-lea despre euharistie, considerată în toată amploarea ei, în cel de-al III-lea capitol, tratează despre alte Sacramente și Sacramentalii. La numărul 59 a prezentei Constituții, Părinții conciliari au evidențiat natura sacramentelor, așa încât putem desluși valoarea salvifică și cea cultuală a acestora. Sacramentele sunt menite să-i sfințească pe oameni… și să dea cultul datorat lui Dumnezeu (SC 52). Ca atare scopul principal al sacramentului este cel de sfințire al oamenilor, fiind intim legat de acesta și cultul datorat lui Dumnezeu. De aceste două scopuri principale nu pot fi disociate și celelalte care sunt în natura fiecărui sacrament.
Dinamica internă a sacramentului este constituită din sanctificarea cultuală a oamenilor în perspectiva edificării Bisericii. Aspectul credinței este evidențiat în prezentarea conceptului de Sacrament de către această Constituție (cf. SC 59). De asemenea în centrul întregii lumi sacramentale este misterul pascal al lui Cristos (cf. SC 60). Viața Bisericii este refăcută în fiecare zi, în speranța trecerii de la moartea lui Cristos la învierea sa glorioasă (cf. SC 61). În acest fel s-a căutat o depășire a simplelor viziuni rubricale a celebrărilor sacramentele, punându-le în vastul context al vivacității teologale a Bisericii și într-un dialog istorico – salvific propriu misterului liturgic (cf. SC 63).
Constituția Sacrosanctum Concilium la numerele 64-71 restabilește catecumenatul adulților și oferă anumite criterii pentru reforma riturilor Botezului și a Mirului. Vorbind despre acesta din urmă vrea să se arate mai clar legătura intimă a acestui sacrament cu întreaga inițiere creștină (SC 71).
Catecumenatul nu este o simplă perioadă de instruire doctrinară sau morală a celor care cer să primească botezul, dar constituie o bună perioadă de timp determinată de o completă și intensă formare la viața creștină. Ritualul inițierii creștine a adulților constituie un răspuns la această dorință conciliară prin care se cere o instruire adecvată (cf. SC 64).
L’Ordo baptismi parvulorum promulgat la 15 mai 1969, este pentru prima dată în istorie când un ritual se adaptează la o reală condiție a botezului acordat copiilor (cf. SC 67). L’Ordo confirmationis, a fost promulgat în data de 15 august 1971 și publicat la data de 22 a aceleiași luni. În sfârșit l’Ordo initiationis christianae adultorum, promulgat la data de 6 ianuarie 1972. Toate acestea fac o reală dorință a Conciliul al II-lea din Vatican de a face o reformă a celebrărilor liturgice a sacramentelor.
Adunarea euharistică este o reuniune a celor botezați, care iau parte activă la cultul Bisericii în virtutea Botezului. Ca atare, Botezul este Sacramentul care deshide poarta către viața creștină, deoarece îi introduce pe creștini în misterul pascal al lui Cristos, în Biserică, unde se celebrează Euharistia. Botezul este un sacrament al credinței care invită pe credincioși la o conștientă angajare pe drumul mântuirii (cf. Mt 28,19; Mc 16,16). Botezul trebuie să fie completat de către Sacramentul Mirului care perfecționează sacramental ceea ce Botezul a început să configureze în creștin prin Cristos Domnul.
Părinții conciliari în cele șapte articole în care se tratează despre sacramentul Botezului, vorbesc în mod expres despre reforma rituală a acestuia. În primul rând au readus în actualitate problema botezului adulților, și implicit o perioadă de pregătire premergătoare botezului, cea a catecumenatului, cât și o evidențiere mai accentuată a botezului acordat copiilor. Astfel că vor fi revizuite ambele rituale ale botezului adulților, atât cel simplu cât și cel solemn (SC 66). De asemenea, va fi revizuit ritualul pentru botezul copiilor și va fi adaptat la condiția lor reală (SC 67).
Celebrarea botezului pentru adulți începe cu binecuvântarea apei. Urmează lepădarea de Satana, profesiunea de credință exprimată printr-o adeziunea personală, urmată fiind de momentul central al acestui sacrament, adică imersiunea în apă sau prin turnarea pe capul candidatului a apei binecuvântate. Candidatului i se dăruiește o lumânare aprinsă, care indică noua demnitate conferită de Isus Cristos.
După Botez urmează celebrarea conferirii sacramentului Mirului, care evidențiază unitatea misterului pascal și strânsul raport între misiunea Fiului și efuziunea Duhului Sfânt. Întreaga această celebrare a inițierii creștine se încheie cu participarea la masa euharistică oferită de Domnul Isus.
Celebrarea Botezului pentru copii este constituită din patru momente: ritul primirii, liturgia cuvântului, liturgia sacramentului și ritul de încheiere. Nu intrăm în detaliul fiecărui moment liturgic al celebrării sacramentale, deoarece nu avem posibilitatea din motive strict restrictive a acestei lucrări.
Atât ritul botezului adulților Ordo initiationis christianae adultorum cât și ritul botezului copiiilor Ordo baptismi parvulorum rămân mereu realități misterioase ale purificării de toate păcatele și a renașterii la o nouă creatură.
Sacramentul Mirului sau al Confirmațiunii face parte din inițierea creștină alături de Botez și Euharistie. Pe parcusul timpului a fost administrat împreună cu Botezul practică ce este prezentă actualmente numai în Bisericile orientale. În Biserica Catolică aceste două sacramente sunt administrate separat.
L’Ordo Confirmationis este precedat de Constituția apostolică Divinae consortium naturae a Papei Paul al VI-lea, unde sunt amintite anumite principii doctrinare (unitatea Confirmațiunii cu întregul ciclu al inițierii creștine, semnificatul acestui sacrament cât și efectele sale) și unde este stabilit ritul esențial al sacramentului, consistând în ungerea cu Crismă și în cuvintele care însoțesc acest gest.
În Constituția Sacrosanctum Concilium se tratează foartze pe scurt despre acest sacrament, amintind de revizuirea ritualului Mirului, arătându-se mai clar legătura intimă a acestui sacrament cu întreaga inițiere creștină (SC 71).
Sacramentul Mirului se administrează în mod normal în timpul Liturghiei, deoarece arată o intimă legătură cu celelalte sacramente ale inițierii creștine, culminând cu participarea la euharistie.
După proclamarea evangheliei, candidații sunt prezentați episcopului, după care urmează omilia. Adevărata liturgie a Mirului începe o dată cu refacerea promisiunilor de la botez, urmând mai apoi impunerea mâinilor din partea episcopului și invocarea Duhului Sfânt cu cele șapte daruri. Urmează ungerea cu crezimă pe fruntea candidatului, iar salutul păcii încheie acest ritual.
Acestea sunt câteva noțiuni de doctrină și de celebrare a ritului ale acestor două sacramente de inițiere creștină.
2.3. Celebrarea liturgiei cuvântului
Toate religiile folosesc cuvântul în cultul propriu, fie ca o rugăciune, fie ca și cânt sau formulă rituală. Liturgia cuvântului ca și expresie folosită de liturgiști, și nu numai, este destul de modernă. Ea a devenit comună și a intrat în uzul oficial prin intermediul noului Ordo Missae din 1969 și prin alte cărți liturgice ce au fost revizuite.
Ce este liturgia cuvântului? Este parte integrantă din Liturghie, dar care poate fi și o celebrare aparte sau integrată într-o altă celebrare liturgică, cum ar fi cea penitențială.
Lecturile din Sfânta Scriptură, împreună cu omila, cântecele și rugăciunile care le însoțesc, constituie semnul care actualizează în adunarea liturgică misterul Cuvântului. Acestea sunt elementele constitutive, fundamentale ale liturgiei cuvântului încă de la origini.
Liturgia cuvântului poate fi adaptată la diferitele celebrări liturgice, fiind constituită din patru elemente și anume:
lecturile luate din Sfânta Scriptură;
cântul psalmilor și imnurile;
rugăciunea credincioșilor;
rugăciunea aceluia care prezidează și a adunării;
După Conciliul al II-lea din Vatican, cărțile fundamentale pentru celebrarea Liturghiei romane sunt: Missale Romanum, promulgat de către Papa Paul al VI-lea la 3 aprilie 1969 și publicat la data de 26 martie 1970 și Ordo lectionum missae, publicat la 25 mai 1969. Cărțile liturgice au fost adaptate, prin traducere, la fiecare popor.
În cadrul Liturghiei, elementul nou ce a fost introdus în celebrarea liturgiei cuvântului este actul penitențial, înainte de proclamarea lecturilor scripturistice. Putem crede că acest act penitențial este ca o pregătire interioară pentru ascultarea cuvântului ce va fi proclamat. Liturghia romană nu are o introducere specifică la lecturi după cum au anumite Liturghii orientale.
Constituția Sacrosanctum Concilium face două afirmații prețioase cu privire la însemnătatea cuvântului lui Dumnezeu, deoarece Cristos este prezent în cuvântul său, căci El este cel care vorbește în timp ce se citește în Biserică Sfânta Scriptură (SC 7). În cadrul liturgiei Dumnezeu vorbește poporului Său; Cristos continuă să-și vestească evanghelia (cf. SC 33). Dumnezeu vine în întâmpinarea omului prin cuvântul Său. El se descoperă omului, se face cunoscut, se lasă cunoscut de către om. Cuvântul Domnului este mereu actual, deoarece El nu a vorbit, ci vorbește omului fiecărui timp. Cine ascultă cuvântul lui Dumnezeu intră în raport cu El. cuvântul este o prezență actuală, vie, creatoare și eficace a lui Dumnezeu prin Cristos în Duhul Sfânt. Constituția Sacrosanctum Concilium având prezentă astfel de proprietăți ale cuvântului lui Dumnezeu, stabilește că: pentru a oferi din belșug credincioșilor hrana cuvântului lui Dumnezeu, se vor deschide mai larg comorile bibliei (SC 51).
Partea centrală a liturgiei cuvântului este tocmai proclamarea acestuia. Misterul cuvântului lui Dumnezeu se celebrează în mod viu și existențial. Este un dialog între persoane. Cuvântul este proclamat cu glas tare, pentru ca să se facă înțeles, iar adunarea să-l poată primi cu toată prospețimea sa. În cadrul predicii, cuvântul este explicat și aplicat la situația concretă a prezentei adunări.
Reforma Conciliului al II-lea din Vatican a reevaluat cântecele dintre lecturi. Psalmul responsorial este un fel de meditație a cuvântului ascultat, este o reluare contemplativă într-o optică poetică și intuitivă. Versetul de la evanghelie recere de la sine cântarea aleluia. Este o aclamație de bucurie a comunității adresată Domnului care se descoperă prin cuvântul Său.
Istoria ne învață că la originile ritului citirii lecturilor și a ascultării cuvântului stă o proclamare din Sfânta Scriptură cu explicații și ascultarea acestuia cu diferite răspunsuri. Ca atare, se pot distinge doi poli în această celebrare a cuvântului: de propunere și cel de ascultare sau receptarea. Primului pol aparțin: prima lectură, psalmul responsorial, a doua lectură, versetul aleluiatic, evanghelia și predica; în timp ce aspectului sau polului receptiv și retroactiv aparțin aclamațiile după lecturi, răspunsul la psalmul responsorial, cântul aleluiatic, recitarea crezului și rugăciunea credincioșilor.
Dialogul ritual ce se stabilește între cele două trăsături ale celebrării, trebuie să fie autentic în măsura în care poate să realizeze semnificatul specific liturgiei cuvântului în care Dumnezeu vorbește poporului Său; Cristos continuă să-și vestească Evanghelia; iar poporul, la rândul său, răspunde lui Dumnezeu prin cântări și rugăciune (SC 33). De fapt, aceasta este întreaga structură a celebrării cuvântului, o structură fundamentală prin care se reînnoiește alianța: Dumnezeu creează, vorbește, iubește, mântuiește; iar omul primește, se lasă pătruns de acestea; omul răspunde și acționează.
Sacrosanctum Concilium pune în relief anumite momente importante pentru a redescoperi adevăratul rit și de a implica pe credincioși în sens istoric- salvific. Principiul importanței cuvântului lui Dumnezeu, sufletul întregii reforme, se găsește în discursul din timpul Liturghiei, discurs bazat pe lecturile biblice și omilie. Noul lecționar răspunde la acest postulat al Constituției cu multiplicitatea ciclurilor pericopelor scripturistice proclamate în liturgia cuvântului.
Prezența lui Cristos în cuvântul proclamat permite o creștere în credință și o viziune mai bună asupra vieții. Cuvântul proclamat la Liturghie va fi reluat și în rugăciuni, iar acest efort permite o trăire mai autentică a momentului ascultării Cuvântului lui Dumnezeu în adunările liturgice celebrate.
Dinamismul cuvântului lui Dumnezeu într-o inimă credincioasă, se traduce printr-o personalizare a anunțului. Iar rugăciunea credincioșilor este expresia puterii și dorinței de a pune în practică mesajul lui Dumnezeu, deoarece devine o strigare a celor botezați care învață să transforme în rugăciune mesajul revelat prin Cuvânt.
2.4. Celebrarea penitențială
Despre celebrarea penitențială sau ritul acestei celebrări în Constituția Sacrosanctum Concilium se vorbește foarte pe scurt, aproape nesemnificativ în comparație cu conținutul dogmatic și doctrinar al acestui Document conciliar.
La numărul 72 Constituția Sacrosanctum Concilium amintește că: ritualul și formulele Pocăinței vor fi revizuite în așa fel încât să exprime mai clar natura și efectul sacramentului (SC 72). În baza acestei declarații vom constitui câteva din argumentele care privesc acest sacrament al reconcilierii în actuala doctrină a Bisericii.
Același Conciliu în Constituția dogmatică Lumen Gentium pune în evidență un criteriu important pentru reforma sacramentului Penitenței și subliniază aspectul său eclezial pe care îl găsim exprimat astfel:
Cei ce se apropie de sacramentul Pocăinței dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă și, în același timp, sunt reconciliați cu Biserica pe care au rănit-o prin păcat și care, prin dragostea, exemplul și rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor (LG 11).
Din această declarație reiese clar că procesul de convertire, realizat prin sacramentul Pocăinței, are trei dimensiuni: cel al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, cu Biserica și cu societatea, și cel al reconcilierii cu sine însuși.
Noul Ordo paenitentiae a fost promulgat la 2 decembrie 1973, iar formele de celebrare ale acestui sacrament sunt următoarele:
Ritul reconcilierii pentru un singur penitent;
-primirea penitentului, semnul Sfintei Cruci
-liturgia cuvântului (facultativă)
-mărturisirea păcatelor, actul de căință și dezlegarea
Ritul reconcilierii a mai multor penitenți cu mărturisire individuală:
-ritul de început (cântec, salutul și rugăciunea)
-liturgia cuvântului (lectură, psalm, omilia, moment de tăcere pentru examenul de conștiință)
-ritul propriu- zis al pocăinței individuale
-rugăciunea de mulțumire și binecuvântarea
3. Ritul reconcilierii a mai multor penitenți cu mărturisire și dezlegare generală. Este asemănător celui imediat anterior, dar diferența fiind făcută de mărturisirea și dezlegarea păcatelor care sunt făcute în mod general. Se folosește aceeași formulă de dezlegare. Desigur, trebuie să ținem cont că această ultimă formă de celebrare a sacramentului este autorizată numai în anumite condiții stricte și disciplinare.
În rugăciunile comune ale celor trei forme de celebrare penitențială se pune în evidență raportul dintre cuvântul lui Dumnezeu și penitent; se evidențiază contextul eclezial al reconcilierii; iar textele, în special formula dezlegării, sunt foarte bogate în elemente de doctrină.
Fiecare sacrament își are aspectele teologice proprii fiecăruia. Ca atare acest sacrament al reconcilierii face parte integrantă din istoria mântuirii și își are centrul în misterul pascal al lui Cristos în care toți sunt chemați la o participare în credință (cf. SC 59). Dar pentru a ajunge la participarea misterului este necesar un drum de convertire și de pocăință.
Mântuirea, fie că ajunge la om prin Botez sau în mod succesiv prin intermediul reconcilierii cu Dumnezeu (considerat ca un al doilea Botez), este mereu un act al lui Cristos împlinit de către Biserică și în Biserică, ca o adevărată comunitate de mântuire.
În această perspectivă eclezială și sacramentală, reconcilierea rămâne mereu un act de împăcare cu Dumnezeu. Păcatul, într-adevăr, îl ofensează pe Dumnezeu, deoarece se opune voinței sale salvifice. Este și un act împotriva omului însuși, cât și o degradare, o rupere a legăturii cu comunitatea Bisericii, deoarece o greșeală sau un păcat săvârșit de un membru al Corpului Mistic, se răsfrânge și asupra celorlalți membri ai acestuia. Biserica fiind legată în mod intim cu Cristos, sacramentul Pocăinței al unui singur creștin are un raport intim cu întreaga comunitate eclezială. Celebrarea sacramentului Pocăinței este mereu o acțiune liturgică mediată, prin care Biserica își proclamă credința, dând laudă lui Dumnezeu pentru libertatea cu care Cristos a înzestrat-o (cf. Gal 4,31) și continuă să o realizeze, să ofere propria existență ca sacrificiu spiritual. Noile norme stabilesc că locul celebrării sacramentului Pocăinței, este specific biserica sau oratoriul după cum prevede și Codul de Drept Canonic (cf. CDC can. 964).
Așadar, această Constituție subliniază necesitatea reevaluării unui limbaj ritual care să evidențieze evenimentele importante ale procesului de convertire și a misterului reconcilierii ecleziale și pascale, care este valoarea cuvântului lui Dumnezeu, izvorul convertirii și al speranței, cât și impunerea mâinilor pentru a indica reconcilierea cu Biserica în Sfântul Duh. Este important de a pune în lumină și cu claritate întregul dinamism al actului celebrativ, făcând să înflorească, mai presus de toate, aspectul eclezial al sacramentului însuși.
2.5. Celebrarea liturgiei orelor
După anumite reforme ale breviarului făcute de Pius al X-lea (1911) și Pius al XII-lea (1949), Conciliul al II-lea din Vatican pune bazele unei adevărate și profunde reforme generale asupra rugăciunii orelor. Constituția Sacrosanctum Concilium dedică întregul capitol al IV-lea teologiei rugăciunii (liturgiei orelor), aspectelor pastorale, normelor pentru reforma valorilor spirituale cât și recitării comunitare a acestei rugăciuni. Din aceasta putem deduce câtă importanță i-a fost acordată liturgiei orelor de către Părinții Conciliari.
O dată cu reforma liturgică făcută de Conciliul al II-lea din Vatican, numele Liturgia Orelor cât și Rugăciunea orelor definește tocmai ceea ce mai înainte se numea Oficiul Divin. Aceste denumiri au fost alese pentru a evidenția că rugăciunea sau liturgia orelor indicau întocmai rugăciunea Bisericii locale, sau mai bine spus rugăciunea publică și comună a poporului lui Dumnezeu, deoarece este indicat și sfătuit ca tot poporul să practice acest model de rugăciune, pe când Oficiul Divin era destinat doar pentru clerici și călugări.
Noua Liturgia Horarum a fost promulgată de către Constituția apostolică Laudis Canticum a Papei Paul al VI-lea la 1 noiembrie 1970 și publicată în 11 aprilie 1971. Înainte de aceasta la 2 februarie 1970 a fost publicat Institutio generalis de liturgia horarum (Principii și norme pentru liturgia orelor), care se alătură primului volum Liturgia horarum.
Astăzi se poate afirma, pe drept cuvânt, meritul acestui Conciliu. Prin reforma liturgiei orelor s-au deschis orizonturile, s-a conștientizat mai mult rolul rugăciunii comunitare ca izvor de spiritualitate.
Liturgia orelor este rugăciunea pe care Cristos unit cu Trupul Său o înalță către Tatăl (SC 84). Este rugăciunea unicului mediator prezentată Tatălui spre binele tuturor. Rugăciunea orelor ne introduce într-un intim dinamism de cunoaștere și de iubire lăsat de veșnicia Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt. Liturgia orelor fiind o rugăciune publică și comunitară a poporului lui Dumnezeu (cf. SC 99), face parte din misterul Bisericii (cf. SC 85).
Liturgia orelor este o rugăciune făcută cu psalmi, care îl însoțește pe om în momentele diferite ale vieții sale, este rugăciunea care exprimă nevoile interioare ale omului și ale statutului său de trup însuflețit nemuritor. În suferință și în bucurie, în mijlocire și mulțumire, în singurătate și în angoasă, la naștere și la moarte psalmii știu să strângă slăbiciunea umană și să mediteze asupra dreptății, milostivirii, duioșiei și prezenței lui Dumnezeu în viața omului.
Liturgia orelor a fost sistematizată astfel: Laudele este rugăciunea de dimineață, iar Vesperele ca rugăciunea de seară, sunt ținute la a fi celebrate la orele respective; Matutinul numit acum Oficiul Lecturilor, care era celebrată în timpul nopții, acum este adaptat pentru a fi celebrată la oricare oră din zi, având un anumit număr de psalmi și lecturi mai lungi; Ora Prima, a fost suspendată; s-au menținut Terța, Sexta și Nona pentru cor, iar în afara lui se poate alege una dintre acestea – acest moment se mai numește Ora Medie; Completoriul este rugăciunea care încheie întreaga zi – celebrată înainte de culcare.
Liturgia orelor este prin natura sa destinată de a fi celebrată în anumite ore ale zilei, iar această regularitate constituie o caracteristică specifică ei. Iată de ce se preferă a se numi Liturgia Orelor. Expresia Oficiul Divin este foarte generică și poată să facă referință la oricare altă celebrare liturgică; iar termenul breviar, pe care îl utilizăm, semnifică compendiu.
Structura rugăciunii orelor o vom reda pe scurt în cele ce urmează. Psalmii sunt compoziții poetice de înalt grad. Rugăciunea psalmilor își găsește împlinirea în persoana lui Isus Cristos; devin experiențe creștine doar iluminate de evenimentul morții și învierii Sale în Mister Pascal.
Psalmii sunt precedați de către imnuri, compoziții poetice destinați să aducă laudă divină și să angajeze sufletele la o celebrare mai benefică. Astfel de compoziții poetice constituie o bogăție spirituală.
Liturgia horarum conține un ciclu anual de texte biblice la Oficiul Lecturilor, cât și lecturi scurte pentru Laude, Vespere, Ora Medie și Completoriul. Tot pentru Oficiul Lecturilor sunt și alte texte din Sfinții Părinți, scriitori ecleziastici și lecturi hagiografe. Responsoriile sunt invitații de a da un răspuns la cuvântul ascultat. Cântările evanghelice de la Laude – Benedictus – de la Vespere – Magnificat – și de la Completoriu – Nunc dimittis – sunt modele de rugăciune ce trezesc speranța în sufletele și în inimile creștinilor.
Intențiile de la rugăciunea credincioșilor și cea finală de la Laude și Vespere exprimă dorința de a conduce la Dumnezeu întreaga umanitate. Rugăciunea Tatăl nostru reprezintă punctul culminant al întregii structuri al Laudelor și Vesperelor. O notă comună a tuturor elementelor a liturgiei orelor este constanta lor inspirație din Sfânta Scriptură.
Orele celebrărilor liturgice ale laudei ecleziale (Laude, Vespere, Completoriu) și a micilor ore ale zilei (Terța, Sexta, Nona, alături de Oficiul lecturilor) constituie prezența în timpul Cultului lui Cristos, timp dinamic care se scurge între aceste momente ale dimineții, ale prânzului și ale serii.
Conciliul al II-lea din Vatican, plecând de la conștientizarea acestor valori și de la convingerea că limbajul celebrativ este reprezenta un mare ajutor pentru toți acei care se apropie de celebrarea rugăciunii ecleziale, a stabilit de a reorganiza structura celebrativă a Liturgiei Orelor pentru a da un semn și pentru a stimula o efectivă participare a credincioșilor, ținând cont de bogăția tradiției liturgice în Biserică.
Gestul sacramental al liturgiei orelor este expresia rugăciunii dialogului trinitar în Cristos, unde omul zilelor noastre cu toate problemele și exigențele sale, se găsește introdus în procesul glorificării (cf. SC 89). Prin Liturgia Orelor, întreaga Biserică se manifestă în comuniune între membrii ei și în comuniune cu Sfânta Treime.
CONCLUZIE
La sfârșitul acestui itinerariu de reflecții istorico – teologice și pastoral – celebrative, se poate constata că liturgia, ca trăsătură esențială a Bisericii, deschide noi orizonturi pe drumul comunității ecleziale. Înțelegerea acestor principii, precum și aplicarea lor în practică au ca finalitate introducerea creștinului în lumea vastă și misterioasă a liturgiei.
Prezenta lucrare a avut ca obiectiv și finalitate o cunoaștere și o înțelegere a anumitor concepții teologice și celebrative ale liturgiei în Constituția Sacrosanctum Concilium, precum și aprofundarea anumitor ritualuri ale celebrărilor liturgice. Acest obiectiv a fost atins tocmai prin expunerea succintă și sistematică a fiecărui capitol din cele trei existente în această lucrare. În interiorul acestora am punctat câteva dintre elementele esențiale ale Constituției Sacrosanctum Concilium, începând cu o retrospectivă istorică asupra evoluției reformei liturgice de la Conciliul Tridentin și până în pragul Conciliului al II-lea din Vatican, când Papa Pius al XII-lea elaborează și promulgă enciclica Mediator Dei (1947), ce conține anumite elemente de doctrină și inițiative a reformei liturgice. În câteva cuvinte, primul capitol a fost dedicat vieții liturgice de la Conciliul Tridentin la Conciliul al II-lea din Vatican. Constituția conciliară cu intențiile sale, cu elaborările succesive prezente în textele Conciliului, a semănat în Biserică semințele speranței unei reîmprospătări a aspectului liturgic în comunitatea eclezială.
În cel de-al doilea capitol, am căutat să aprofundez conținutul teologic al acestei Constituții. Pornind de la anumite principii generale, trecând în revistă rolul și importanța liturgiei în viața Bisericii, am aprofundat și aspectele teologice ale acestei Constituții. Viziunea teologică a liturgiei, istoria mântuirii în cultul liturgic, liturgia ca actualizare a misterului pascal, Paștele – centrul istoriei mântuirii, sunt câteva dintre argumentele ce au fost tratate pe parcursul acestui capitol. Drumul liturgic realizat de reformă, văzut în toată amploarea sa, constituie un itinerariu bogat în speranțe din perspectiva unei creșteri efective a poporului lui Dumnezeu, chemat să celebreze, în viața proprie, misterul lui Cristos.
În cel de-al treilea capitol am subliniat importanța liturgiei ca acțiune mântuitoare împlinită de către Cristos în favoarea credinciosului, fiind celebrată prin riturile liturgice ale sacramentelor. Am expus rolul cuvântului lui Dumnezeu și a gesturilor adunării liturgice, cât și ritualul acestei celebrări, ca de altfel la toate celelalte celebrări, pe care le-am amintit în această lucrare, am expus în prima parte elemente cu conținut doctrinar, iar în cea de-a doua, modul de desfășurare a fiecărei celebrări: euharistice, penitențială, a liturgiei orelor etc.
Atenția Constituției Sacrosanctum Concilium s-a focalizat asupra centralității acțiunii liturgice ca dimensiune esențială a Bisericii, prin care Cristos acționează și-și face prezentă în lumea actuală, voința sa salvifică de mântuire a tuturor. În cadrul acestei lucrări am voit să creez un tablou care prezintă o imagine generală a liturgiei, fie prin conținutul doctrinar, fie prin elemente ale celebrărilor liturgice.
Oriunde se celebrează liturgia, acolo se împlinește mântuirea; oriunde este prezent Cristos, acolo se celebrează prezența Bisericii; oriunde se adună credincioșii pentru a forma o singură inimă și un singur suflet (Fap. 4,32) acolo se descoperă liturgia. Liturgia devine viață în Dumnezeu, iar viața devine liturgie.
BIBLIOGRAFIE
Aa.Vv., Celebrazioni penitenziale, Elle Di Ci, Leumann – Torino 1968.
Aa.Vv., Constituzione sulla Sacra Liturgia-genesii storico-dottrinale, Elle Di Ci, Torino 1967, 301.
Aa.Vv., La liturgia, momento nella storia della salvezza, Marietti, Casale Monferrato 1983.
Aa.Vv., La Santa Messa- Mistero Pasquale, Editioni Paoline, Roma 1965.
Aa.Vv., Nelle vostre assemblee-teologia pastorale delle celebrazioni liturgiche, vol. I, Queriniana, Brescia 19863.
Aa.Vv., Scientia liturgica, Manuale di liturgia, Pontificio Instituto Liturgico Sant’Anselmo, Piemme, Casale Monferrato 1998.
Aa.Vv., Vivere la Messa, Libreria Editrice Redenzione, Marigliano 1973.
Adam A., Corso de Liturgia, Editrice Queriniana, Brescia 1988.
Augé M., Liturgia, storia, celebrațione, teologia, spiritualitá, Edizione Paoline, Milano 1992.
Augustin din Hipona , De Civitate Dei, XVIII, 51, 2.
Aumann J., Sommario di storia della spiritualitá, Dehomiane, Napoli 1986.
Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București 1993.
Codul de Drept Canonic, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iași 1995.
Combe P., Histoire de la restauration du chant grégorien d’après les documents inédits, Abbaye de Solesms 1969.
Conciliul al II-lea din Vatican, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București 2000.
Congregazione per il Culto Divino e la Disciplina dei Sacramenti, La Liturgia romana e l`Inculturazione: IV istruzione per una corretta applicazione della Costituzione Conciliare sulla Sacra Liturgia.
Corbon J., Liturgia alla sorgente, Edizioni Paoline, Roma 1982.
Denzinger H. – Schönmetzer A., ed., Enchiridion simbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Edizioni Dehoniane, Bologna 1996.
Di Stefano A., Liturgia, Piemme, Casale Monferrato 1991.
Donghi A., Constituzione Conciliare sulla Sacra Liturgia Sacrosanctum Concilium, Piemme, Casale Monferrato 1986.
Enchiridion Vaticanum, vol. I-III, Bologna 1985.
Ferraris F., Proclamare la Parola di Dio, San Paolo, Milano 1995.
Godraeault P., Celebrare la domenica in attesa dell' eucaristia, Edizioni Messagero, Padova 2004.
Ignațiu de Antiohia, Lettre aux Magnésiems, 7, 2, Editura P.T Camelot, 100.
J.W. Tracts on the Mass, [f.e.], London 1904.
Jedin H., Il Concilio di Trento e la riforma dei libri liturgici, Marcelliana, Brescia 1972.
Leone Magno, In nativitate Domini, Sermo 2,1; Dolle SC h 22 bis.
Luigi della Torre, Corso di Liturgia, Queriniana, Brescia 1965.
Luini E. – Profili L., Vivere la Messa – riflessioni liturgico-pastorali, Libreria Editrice Redenzione, Marigliano, Napoli 1973.
Magrasse M., La Liturgia- evento, celebratione, storia, Mariettin, Casale 1979.
Martimort A.G., La Chiesa in preghiera, Introduzione alla Liturgia, vol. I-II, Queriniana, Brescia 1987.
Mistrorigo A., Liturgia, linee di fondamento teologico-pastorale, Favero Editore Vicența 1969.
_____, Liturgia, Faverro Editore, Vicenza 1969.
_____, Guida alfabetica alla Liturgia, Piemme, Casale Monferrato 1997.
Olgiati L., La celebrazione eucaristica della domenica, Elle Di Ci, Leumann – Torino 1978.
Paul al VI-lea, Constituție Apostolică Laudis Canticum, 1970.
Pius al XII-lea, Scrisoare enciclică Mystici Corporis, 29 iunie 1943.
_____, Scrisoarea enciclică Mediator Dei, 20 noiembrie 1947.
Ratzinger I., La festa della fede, Jaca Book, Milano 1984.
Richetti M., La Messa – Comento storico-liturgico alla luce di Concilio Vaticano II, Vol. III, Editrice Àncora, Milano 19663.
Santore D. – Traicca M.A., Nuovo dizionario di Liturgia, Edizioni Paoline, Torino 1988.
Sovernigo G., Rito e persona, Edizioni Messagero, Padova 1987.
Toscano M.G., Santa Messa e Corpo Mistico, Istituto Padano di arti grafiche, Rovigo 1980.
Vagaggini C., Il senso teologico della Liturgia, Edizioni Paoline, Roma 19654.
Visentin P., Culmen et fons, Raccolta di studi di liturgia e spiritualita, vol. I-II, Edizioni Messagero, Padova 19952.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Liturgica Sacrosanctum Concilium (ID: 167086)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.