Liturghia Romano Catolica In Comparatie cu Liturghiile Ortodoxe. Evolutia Liturghiei Si Diferente Actuale

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………… 3

Capitolul I. Cina pascală iudaică și Cina cea de Taină…………………………………… 6

I.1. Prefigurarea Jertfei Euharistice în Vechiul Testament…………………………………….. 6

I.2. Instituirea și rânduiala Jertfei Euharistice relatată în Sfânta Scriptură…………………… 7

Capitolul II.Sfânta Liturghie în Biserica primară (apostolică și postapostolică)……… 11

II.1. Epoca Sfinților Apostoli………………………………………………………………… 11

II.2. Rânduiala Sf. Liturghii în ,,Didahia” sau ,, Învățatură a celor doisprezece Apostoli”… 12

II.3. Apologia I- a a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful…………………………………… 14

II.4. Alte izvoare…………………………………………………………………………….. 16

II.5. Concluzii referitoare la Liturghia din primele patru secole creștine……………………. 17

Capitolul III. Liturghia din secolul IV înainte…………………………………………… 19

III.1. Diversificare în Liturghie……………………………………………………………… 19

III.2. Liturghia Sfântului Iacob……………………………………………………………… 20

III.3. Definiție: Rit, Ritual, Ritualism………………………………………………………. 22

III.4. Riturile liturgice……………………………………………………………………….. 23

Capitolul IV. Ritul liturgic bizantin………………………………………………………. 25

IV.1. Liturghia Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Hrisostom în uzul Bisericii Ortodoxe…… 25

Capitolul V. Evoluția Liturghiei în Apus…………………………………………………. 26

V.1. Ritul galican…………………………………………………………………………… 26

V.2. Ritul roman…………………………………………………………………………… 27

V.3. Încercări de „ reformă” în cultul catolic după Reformă……………………………… 28

V.4. Înființarea organismului „Mișcarea liturgică” („Die Liturgische Bewegung”, „Le Mouvement liturgique”)…………………………………………………………………… 28

V.5. Hotărârile Conciliului II Vatican privitoare la Liturghie…………………………….. 31

V.6. Reforma postconciliară………………………………………………………………. 32

Capitolul VI. Liturghiile ortodoxe în forma de astăzi…………………………………. 35

VI.1. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur………………………………………………. 35

VI.2. Structura originară a Liturghiilor bizantine…………………………………………. 36

VI.3. Evoluția Liturghiilor bizantine……………………………………………………… 37

VI.4. Etapele care formează Liturghia Sfântului Ioan Gură de aur. Simbolismul și Rolul Misionar al Sfintei Liturghii………………………………………………………………. 38

Capitolul VII. Liturghia Romano – Catolică astăzi…………………………………… 47

VII.1. Noul Ordo Missae…………………………………………………………………. 47

Concluzii…………………………………………………………………………………. 59

Introducere

Centrul activității răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îl constituie Jertfa Sa sângeroasă pe cruce, moartea și învierea Sa; acestea toate reprezintă mântuirea obiectivă a umanității. Mântuirea se primește personal și real de fiecare om care crede în Hristos și se împărtășește cu Sfintele Taine: Botezul – ca semn al împărtășirii din moartea și învierea Lui, iar Euharistia – ca semn al împărtășirii și uniri cu Hristos a Cărui Jertfă se actulizează în permanență, în chip nesângeros, pe altarele Bisericii Sale, împărtășindu-ne roadele ei.

Liturghia este slujba cea mai importantă și mai complexă a cultului creștin ortodox. Ea concentreză în sine toată teologia și trăirea (experiența) Bisericii și o împărtășește necontenit fiilor ei prin Sfintele Taine, celor ce mărturisesc credința „într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”

Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelență, intrarea noastră în Împărăție, mai precis unirea tuturor în Biserică și intrarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie și își găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numește Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și unește cel mai deplin pe fiecare credincios și pe toți în Dumnezeul cel Unul și infinit în iubire desăvârșind comuniunea cu Dumnezeu.

Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creație și, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie și dezvăluire crescândă a prezenței lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat și Înălțat dar și ca Cel ce va să vină. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizată".

În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioșilor. Nu Îl întâlnim ca inși singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El și între noi printr-un urcuș spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos și, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primește darul unității "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel și revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea omului la viața veșnică. În același timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală și în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflați departe cât și cei adormiți ca mădulare ale aceluiași Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp și spațiu.

Liturghia nu are nimic neînțeles și lipsit de sens în ea, ci, din contră, în ea se concentrează și se descoperă tainic toate rațiunile și sensurile existențiale ale omenirii și întregului cosmos. Liturghia însăși, ca slujbă săvârșită de oameni și pentru oameni, a cunoscut o traiectorie istorică destul de complicată, în care elementul uman a fost și este evident. În același timp, observăm că nimic din ceea ce compune Liturghia nu este la întâmplare și că totul poartă pecetea înțelepciunii și proniei lui Dumnezeu.

Urmărind linia de dezvoltare a cultului creștin, lucrarea vrea să sublinieze unitatea lui în primele trei secole când el se cristalizează. Secolele următoare au imprimat cultului diferite tipuri de spiritualități regionale și naționale prin dezvoltarea poeziei imnografice din rânduiala cultului. În primele 9 secole cultul creștin cunoaște o permanentă evoluție care nu-i afectează însă esența și spiritul tradițional.

Din cauza sfâșierii unității Bisericii prin marea schismă din 1054, evoluția cultului va cunoaște forme diferite în Răsărit și în Apus.

E bine de știut că, între deosebirile care separă cele două mari părți ale lumii creștine de azi – Ortodoxia și Catolicismul – sunt și unele din domeniul cultului. Chiar, se poate spune că între motivele de ordin religios de prim rang care au provocat ruptura definitivă dintre Răsăritul și Apusul creștin sunt diferențele liturgice. În capetele de acuzare pe care polemiștii ortodocși le formulează împotriva latinilor, inovațiile în legătură cu cultul și cu practica vieții religioase sunt mult mai numeroase decât cele dogmatice sau canonice.

De aceea, având în vedere urmările pe care le-au adus aceste diferențe liturgice in cele ce urmează o să fac o trecere succintă (ținând cont de dimensiunile în care trebuie să se încadreze lucrarea) prin istorie care să urmărească obârșia comună a Liturghiei, epoca în care cele două părți ale Imperiului au o Liturghie comună (sec. I-VI) și evoluția separată începând cu secolul al VI- lea în cele două lumi ale creștinismului.

Capitolul I. Cina pascală iudaică și Cina cea de Taină.

I.1. Prefigurarea Jertfei euharistice în Vechiul Testament.

Cultul divin euharistic actual, în special Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe își are rădăcinile în cultul divin al sinagogii ,, care stă în mare măsură la baza cultului divin al Bisericii și care era propriu-zis un cult divin al Cuvânului”, iar Mântuitorul Hristos îi dă în Noul Testament un alt sens cu totul diferit de formalitățile îndeplinite de iudei în mozaism. Fondul, forma se păstrează însă Iisus Hristos o desăvârșește: ,,Să un socotiți că am venit să stric legea sau profeții: n-am venit să stric, ci să plinesc.”

Cina pascală potrivit Hagadei (carte liturgică evreiască care cuprinde explicațiile ritualice ale jertfei și mesei pentru Paște), în timpul Noului Testament, se desfășura în felul următor. Această ceremonie era structurată în patru părți, fiecare fiind caracterizată de consumarea unui pahar cu vin amestecat cu apă. Cina începea cu primul pahar, ocazie la care stăpânul casei rostea binecuvântarea pentru ziua respectivă și pentru vin. Apoi toți cei prezenți beau din pahar, unul după altul. După aceea erau aduse ierburile amare, din care se mânca în timp ce se citeau pasaje din Vechiul Testament. Tot în același timp erau aduse și celelalte feluri de mâncare, din care nu se consumă deocamdată nimic, și anume: pâinile nedospite și mielul pascal fript.

După explicațiile privind semnificația sărbătorii, urma cântarea Psalmilor Hallel (laudă), (Psalmii 113 și 114), cupelor cu vin, apoi se consuma cea de-a doua cupă cu vin și se mâncau pâinea și mielul, împreună cu restul ierburilor amare, după ce în prealabil, a fost rostită binecuvântarea. Mai apoi, stăpânul casei rostea rugăciunea de mulțumire, după care rostea și binecuvânatarea pentru cel de-al treilea pahar, care se numea „paharul binecuvântării”. După ce se consuma și cea de-a treia cupă, se turna vin pentru cel de-al patrulea pahar. Atunci se cântau Psalmii Hallel 115-118. După Psalmul 118:26 se rostea binecuvântarea celui de-al patrulea pahar, care mai apoi era consumat de cei prezenți la cină.

I.2. Instituirea și rânduiala Jertfei Euharistice relatată în Sfânta Scriptură.

Relatările privitoare la Euharistie ale Noului Testament:

1 Corinteni 11: 23-26: ,, Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-m dat si vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomnirea Mea. Căci ori de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni”.

1 Corinteni 10: 16:17: ,, Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, un este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem un este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine.”

Matei 26: 17-20: ,, În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus și L-au întrebat: Unde voiești să-Ți pregătim Paștile? Iar El a zis: Mergeți în cetate, la cutare și spuneți-i: Învățatorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paștile cu ucenicii Mei. Și ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus și au pregătit Paștile. Iar când s-a facut seară, a șezut la masă cu cei doisprezece ucenici”.

Matei 26: 26-30: ,, Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta est Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Și vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viței până in ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, în împărăția Tatălui Meu. Și după ce au cântat laude, au ieșit la Muntele Măslinilor”.

Marcu 14: 12-17: ,, Iar în ziua cea dintâi a Azimilor, când jertfeau Paștile, ucenici Lui L-au întrebat: unde voiești să mergem să gătim, ca să mănânci Paștile? Și a trimis doi din ucenicii Lui, zicându-le: Mergeți în cetate și vă va întâmpina un om, ducând un urcior cu apă; mergeți după el. Și unde va intra, spuneți stăpânului casei că Învățatorul zice: Unde este odaia în care să mănânc Paștile împreună cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foișor mare așternut gata. Acolo să pregătiți pentru noi. Și au ieșit ucenicii și au venit în cetate și au găsit așa precum le-a spus și au pregătit Paștile. Iar făcându-se seară, a venit cu cei doisprezece”.

Marcu 14: 22-25: ,, Și mâncând ei, a luat Iisus pâine luat pâine, și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomnirea Mea. Căci ori de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni”.

Marcu 14: 22-25: ,, Și mâncând ei, a luat Iisus pâine și binecuvântând, a frânt și le-a dat lor și a zis: Luați, mâncați, acesta ste Trupul Meu. Și luând paharul, mulțumind, le-a dat și au băut din el toți. Și a zis lor: Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă. Adevărat grăiesc vouă că de aum un voi mai bea din rodul viței până în ziua când îl voi bea nou în împărăția lui Dumnezeu”.

Luca 22: 7-20: ,, Și a sosit ziua Azimilor, în care trebuia să se jertfească Paștile. Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: Mergeți și ne pregătiți Paștile, ca să mâncăm. Iar ei i-au zis: Unde voiești să pregătim? Iar El le-a zis: Iată, când veți intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeți după el în casa în care va intra. Și spuneți stăpânului casei: Învățatorul îți zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paștile cu ucenicii Mei? Și acela vă va arăta un foișor mare, așternut; acolo să pregătiți. Iar, ei, ducându-se, au aflat precum le spusese și au pregătit Paștile. Și când a fost ceasul, S-a așezat la masă, și apostolii împreună cu El. Și a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, pâna când nu va fi desăvârșit în împarăția lui Dumnezeu. Și luând paharul, mulțumind, a zis: Luați acesta ți împărțiți-l intre voi; că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni împărăția lui Dumnezeu. Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi”.

În studiile de specialitate după comparații între cina pascala iudaică și Cina cea de Taina a instituirii Jertfei Euharistice s-au emis mai multe ipoteze, printre care și cea cu „mesele prietenești”, dar tocmai aceasta trebuie exclusă din start, pentru că „chaburah” nu însemna o simplă masă între prieteni (chiar dacă așa se numea), ci era o masă rituală legată de anumite evenimente, precum: nunta, tăierea împrejur, înmormântarea etc. De asemenea trebuie exclusă masa rituală de sâmbătă ( kidush), pe motivul că aceasta avea loc obligatoriu vineri seara, și nu putea fi deplasată joi seara, așa cum s-a întâmplat cu Cina cea de Taină.

După îndelungi dispute, cercetătorii au ajuns la concluzia că această Cină a fost una pascală, dar cu unele deosebiri, pe care le vom observa în felul cum a decurs ritualul Cinei:

S-a început masa cu bucatele pregătite și s-a băut primul pahar ( Cf. Luca 22:17);

A fost binecuvântată și împărțită Sfânta Pâine;

La urmă a fost împărțit „paharul binecuvântării” – Sfântul Sânge, care la această cină era al IV – lea ( dacă a fost respectat întocmai ritualul iudaic). Apoi Cina iarăși a continuat;

După Cină a urmat spălarea picioarelor. După tradiție, cel mai mic de la masă trebuia să aducă vasul pentru spălarea mâinilor. Aici Mântuitorul a spălat picioarele apostolilor (Ioan, cap. 13);

Întreg ritualul se încheia cu cântări de psalmi.

Acum se pune întrebarea: care este asemănarea dintre berachotele vechi iudaice sinagogale și Anaforaua primară.

Explicația cea mai plauzibilă o emite Giraudo: cultul creștin și cel sinagogal s-au dezvoltat paralel și independent unul față de altul, din cultul vetero- și intertestamentar. Cultul creștin, într-devăr, a fost influențat de cel vechi-iudaic (deci nu de cel sinagogal), forma exterioară a rugăciunilor urmând „tiparul” celor iudaice, conținutul era totuși unul nou. De exemplu, în rugăciune, creștinii nu mai aminteau de binefacerile făcute de Dumnezeu poporului evreu și de trecerea lui prin Marea Roșie, ci de opera răscumpărătoare lui Hristos.

Profesorul Cesare Giraudo a mai observat că vechile rugăciuni creștine au la început, ca și vechile rugăciuni de la al doilea Templu și cele intertestamentare ( de până la dezvoltarea cultului strict sinagogal, cca 70 d.Hr.): a) o anamneză, cu verbe la timpul trecut și cu formule preponderent de mulțumire, care au rostul nu doar de a aminti, ci și de a mărturisi minunile lui Dumnezeu; și b) o epicleză, cu verbe la imperativ, introduse prin expresia: [ Tu dar ] și acum…

Această teză reflectă adevărul istoric, conform căruia Anaforaua creștină, încă de la început, a cunoscut o formulare și dezvoltare independentă, și doar în mică măsură, apostolii – proveniți dintre iudei – își formulau rugăciunile după o formă asemănătoare (cu „anamneză” și „epicleză”) și cu apelative asemănătoare la adresa lui Dumnezeu, care conțineau atributele universale ale Lui; în rest conținutul era unul nou. Faptul că unele texte liturgice ale creștinismului primar preiau idei și forme ale cultului iudaic se poate explica astfel: creștinismul nu a respins, ci chiar a folosit din plin cărțile Vechiului Testament și s-a inspirat permanent din ele, dar nu și din cele provenit din mediul iudaic târziu.

În Occident se bucură de o mare popularitate teza lui Enrico Mazza, care, reluând într-o altă formă teza lui Bouyer, răspunde ideologiei Conciliului II Vatican și intereselor lor de a demonstra apariția târzie a epiclezei.

Profesorul Paul Bradshow, secondat în mediul ortodox, de profesorul rus Mihail Jeltov, ducând mai departe ideile lui C. Giraudo, a demonstrat că Anaforaua, chiar dacă a suferit anumite modificări în decursul timpului, încă de la început a avut mai multe părți componente și în special: o anamneză, care s-a dzvoltat pe mai multe coordonate – a creației, a răscumpărării și a Cinei – , precum și o epicleză asupra darurilor și a membrilor Bisericii: vii și dormiți. Aceasta are o importanță crucială în istoria Anaforalei și ea determină direcțiile pentru studiul textelor liturgice din primele veacuri, mai ales pentru cele păstrate parțial sau care au o ordine mai neobișnuită sau chiar confuză a părților lor componente.

Sfânta Liturghie în Biserica primară (apostolică și postapostolică).

II.1. Epoca Sfinților Apostoli

Liturghia Apostolilor, imediat după Cincizecime, si-a fixat niște elemente care vor forma schema Liturghiei de mai departe.

Așa cum relatează și pr. Prof. Ene Braniște, compilând anumite relatări directe sau indirecte ale Noului Testament, Liturghia Apostolilor avea următoarea schemă:

Aducerea darurilor de pâine și vin (în care se adaugă și puțină apă, după tradiția orientală);

Rugăciunea de laudă și mulțumire;

Amintirea de patimile și moartea lui Hristos + cuvintele de instituire;

Binecuvântarea darurilor (se are în vedere și o formă primară a epiclezei);

Rugăciuni și mijlociri pentru toți ( cf. I Timotei 2: 12 și contextul – vers. 5-6);

Amin-ul credincioșilor ca semn de participare mistică a lor (cf. I Corinteni 14:16);

Frîngerea pâinii și împărtășirea din ea + sorbirea din pahar (potir);

Mulțumirea finală.

Se știe că această rânduială Apostolii o săvârșeau în casă, după ce participau mai întâi la rugăciunile și citirile biblice de la templu/sinagogă (cf. FA 2:46; FA 13:15). se pare însă că aceasta se întâmpla doar în primii ani de apostolat când apostolii încă mai erau tolerați la templu și sinagogă sau cel târziu până la anul 70, când a fost dărâmat templul.

Sfânta Scriptură ne sugerează că Liturghia a început să aibă și o parte didactică (citiri + predică/omilie) la Fapte 20:7 chiar se întrebuințează termenul de όμιλέω. Deci ca parte componentă a Liturghiei apostolice putem adăuga și lecturile + omilia așezate la începutul ei.

Unii liturgiști, pe baza textelor de la Rm. 16:16; 1Co. 16:20; 1Tes. 5:26; 1 Petru 5:14 includ și sărutarea dragostei/ păcii sau sărutarea sfântă în ritualul Liturghiei primare, după partea didactică sau după împărtășire. Această teorie însă, este nefundamentată deoarece niciunul din textele pe care se bazează nu se referă la un context liturgic.

Tot în legătură cu Liturghia apostolică, istoria și în primul rând Sfânta Scriptură vorbește de încă două elemente: manifestarea diverselor harisme (vorbirea în limbi, proorocia, darul vindecărilor, etc.) și agapele.

Dacă harismele erau doar o manifestarea sporadică în Biserica primară, agapele au fost un fenomen general și indispensabil Liturghiei.

II.2. Rânduiala Sf. Liturghii în ,,Didahia” sau ,, Învățatură a celor doisprezece Apostoli”

Această scriere pseudo-epigrafă ( Διδαχή των δώδεκα ’Αποστόλων ) ne dă pe la sfârșitul secolului I modele de formule liturgice întrebuințate la serviciul euharistic, unit pe atunci cu agapele sau mesele frățești.

Capitolul IX:

,,Iar cu privire la euharistie, așa să faceți euharistia:

Mai întâi cu privire la potir: << Îți mulțumim Ție, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o noua cunoscută pin Iisus, Fiul Tău. Ție slava in veci>>.

Cu privire la frângerea pâinii: << Îți mulțumim Ție, Părintele nostru, pentru viața și cunoștința, pe care ne-ai făcut-o cunoscută nouă pin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci.

După cum această pâine frântă era împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una, tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăția Ta. Că a Ta esteslava și puterea, prin Iisus Hristos în veci>>

Nimeni să nu mănânce, nici săa bea din euharistia voastră, ci acei care au fost botezați in numele Domnului. Căci cu privire la aceasta, a spus Domnul: << Nu dați ceea ce este sfânt câinilor>>”.

Capitolul X:

După ce v-ați împărtășit, mulțumiți așa: << Îți mulțumim Ție, Părinte Sfinte, pentru sfânt numele Tău, pe care l-ai sălășluit în inimile noastre și pentru cunoștința, credința și nemurirea, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci.

Tu, Stăpâne atotputernice, <<ai zidit toate>> pentru numele Tău. Mâncare și băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să-ți mulțumească Ție, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare și băutură duhovnicească și viață veșnică. 3. Înainte de toate, Îți mulțumim, că ești puternic. Ție slava. 4. Adu ți aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăvești de tot răul și s-o desăvârșești în dragostea Ta și <<adună din cele patru vânturi>> această Biserică sfințită în împărăția Ta, pe care ai pregătit-o. Că Ție este puterea și slava în veci. 5. Să vină harul și să treacă lumea aceasta! <<Osana Dumnezeului lui David!>>. Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu este, să se pocăiască! <<Maran atha>> Amin>>. 6. Profeților, însă, îngăduiți-le să mulțumească atât cât vor.

II.3. Apologia I- a a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful oferă în Apologia întâia, capitolele 65-67, cea mai detaliată prezentare a desfășurării cultului divin din secolul al II-lea.

Capitolul 65

În ce ne privește pe noi, după spălarea celui ce crede și care a căzut întru totul de acord cu noi, îl ducem în locul unde se găsesc adunați cei pe care noi îi numim frați, făcând rugăciuni comune pentru noi înșine și pentru cel lumina, ca și pentru toți ceilalți de pretutindeni, cu multă stăruință, ca să ne învrednicim ca, aflând adevărul, să ne găsimși prin fapte a fi niște buni trăitori și păzitori ai celor ce ne sunt poruncite, în așa fel ca să ne mântuim cu mântuirea veșnică. Încatând rugăciunile, noi ne îmbrățișăm unii pe alțiicu sărutarea păcii. Apoi, se aduce celui ce prezidează adunarea fraților pâine și un pahar de vin amestecat cu apă, pe care acesta luându-le, înalță laudă și slavă Părintelui tuturor, în numele Fiului și al Duhului Sfânt și rostește o lungă rugăciune de mulțumire, pentru ca acestea să fie primite de către El. Când a terminat rugăciunile și euharistia, întreg poporul care este de față rostește cu glas mare: „Amin”. Cuvântul Amin este un cuvânt ebraic, care înseamnă „așa să fie”. După ce întâistătătorul a terminat euharistia și tot poporul a rostit „Amin”, slujitorii aceia care sunt numiți la noi diaconi dau fiecăruia dintre cei ce se găsesc de față să se împărtășească din pâinea și vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în euharistie, iar celor ce nu sunt de față, li se duc pe la casele lor.

Capitolul 66

Hrana aceasta se numește la noi euhristie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim acestea ca pe o pâine comună; ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat și a avut în vederea mântuirii noastre și trup și sânge, tot astfel și hrana transformată îm euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta din care se hrănesc sângele și trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul, cât și sângele Acelui Iisus întrupat. Apostolii, în Memoriile lor, care se numesc Evanghelii, așa ne-au transmis că li s-a poruncit lor: Iisus luând pâinea și aducând rugăciuni de mulțumire asupra ei, a zis: „Aceasta să faceți în amintirea Mea; acesta este Trupul Meu”. Și de asemenea, luând și paharul și aducînd rugăciuni de mulțumire asupra lui, a zis: „Acesta este sângele Meu”. Și s-au împărtășit din ele numai ei. Demonii cei răi, imitând acest lucru, au transmis că aceasta are loc și în misterele lui Mithra, deoarece și aici, în slujbele care se săvârșesc cu prilejul inițierii cuiva i se pune înainte pâine și un pahar cu apă însoțite de unele formule. Voi știți bine acest lucru, iar de nu, îl puteți afla cu ușurință.

Capitolul 67

Mai departe, noi ne reamintim unii altora de toate acestea; cei ce avem bunuri materiale, venim în ajutorul celor lipsiți și ne găsim laolaltă cu ei întotdeauna. Și, pentru toate cele ce ni se oferă, noi binecuvântăm pe Creatorul tuturor, prin Fiul Său Iisus Hristos și prin Duhul Sfânt. Iar in așa-zisa zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau la sate și se citesc Memoriile apostolilor sau scrierile profeților, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumose învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, așa cum am arătat mai înainte, se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înlță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât se poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind „Amin”. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin euharistie, iar celor care nu sunt de față, li se trimite euhristia acasă, prin diaconi. Cei ce se găsesc cu dare de mână și vor, dau fiecare, ceea ce voiește, după intenția lui, iar ceea ce se adună se depune la întâistătător, iar el se îngrijește și ajută pe orfani și pe văduve, pe cei lipsiți din vreo astfel de cauză, pe cei ce se găsesc în închisori, pe străinii care se găsesc în trecere și într-un singur cuvânt el devine purtătorul de grijă al tuturor celor ce se găsesc în nevoi. Iar, în ziua soarelui, noi ne adunăm cu toții laolaltă, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu, schimbând întunericulși materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeași zi înviat din morți. Căci L-au răstignitîn ajunul lui Saturn și a doua zi după ziua lui Saturn, care este ziua Soarelui, arătânu-Se apostolilor și ucenicilor Lui i-a învățat acestea toate câte le-am supus aici examinării voastre.”

Apologia întâia a fost scrisă între anii 150-160. Sfântul Iustin arată în capitolele acestea în ce chip se săvârșește în adunările creștine Euharistia, în ce constă ea, precum și toate cele ce au loc în adunările de cult ale creștinilor.

Din cauză că nu ne putem încadra în dimensiunea unei lucrări cum este aceasta, în cele ce urmează doar vom enumera izvoarele unde se descrie rânduiala liturghiei și a cultului în general al Bisericii din primele patru secole creștine.

II.4. Alte izvoare:

Sfântul Ignatie al Antiohiei (+ cca 110), caracterizat drept un teolog al Euharistiei deoarece întreaga terminologie a celor șapte epistole ale lui este euharistică.

Absolut centrală pentru Sfântul Ignatie este ideea unității Bisericii în Euharistie. Euharistia pentru el este „ospăț al unității”: ,,Sârguiți-vă deci să participați la o singură Euharistie, că unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos și unul este Paharul spre unirea cu Sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoții și diaconii” .

Didahia al cărui text liturgic l-am reprodus în întregime mai sus.

Raportul guvernatorului Plinius către Traian.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful în Apologia I (text reprodus mai sus)

Sfântul Irineu al Lyonului (+ cca 200). Euharistia era importantă pentru el mai ales în lupta împotriva gnozei. Există o strănsă legătură între Euharistie și doctrină: „concepția noastră este în acord cu învățătura despre Euharistie și Euharistia la fel atestă concepția noastră”.

Traditio Apostolica, care se pare că a apărut abia în secolul IV, dar pasajele referitoare la Euharistie par să conțină totuși elemente mult mai vechi. Ea cuprinde într-o primă parte rânduiala sfințirii episcopului, Liturghia euharistică, rânduiala sfințirii uleiului, brânzei, măslinelor, rânduiala sfințirii preoților și diaconilor, precum și între altele, capitole pentru fecioare, văduve, duhovnici, subdiaconi și despre cei care au darul vindecării. În partea a treia se găsește și rânduiala unei mese a iubirii, a unei fel de agape, în care însă nu este folosită această caracterizare.

II.5. Concluzii referitoare la Liturghia din primele patru secole creștine.

În primele trei secole creștine a domnit în cultul Bisericii ecumenice o uniformitate destul de accentuată. O dovadă este faptul că episcopi din regiuni foarte îndepărtate unele de altele, ca de exemplu Policarp al Smirnei și Anicet al Romei, pot coliturghisi fără nicio dificultate cu ocazia întâlnirii lor la Roma în anul 155. Liturghia primelor trei secole se înfățișează ca un tip uniform, încă fluid și susceptibil de modificări de amănunt. Există aici o schemă generală fixă și uniformă de tradiție sau origine cu cea apostolică. Aceasta era, după toate probabilitățile, liturghia oficiată la început de soborul Sfinților Apostoli în Ierusalim și răspândită de aici în tot Răsăritul creștin, de către primii misionari, adică de Sfinții Apostoli înșiși, în frunte cu Sfântul Apostol Pavel, și de ucenicii lor direcți și indirecți. Cadrul ei general era fix, adică momentele principale ale rânduielii de slujbă se înlănțuiau peste tot în aceeași ordine, iar tema și conținutul sau ideile de căpetenie ale marii rugăciuni a Sfintei Jertfe (anaforá), în cadrul căreia se sfințeau darurile și care constituia nucleul primitiv al Liturghiei, erau precis determinate sau stabilite în conștiința tuturor sfințiților slujitori creștini.

Această uniformitate era întreținută în întreaga Biserică, prin raporturile de interdependență în care se găseau diferitele centre creștine, datorită originii lor misionare; Bisericile cele mai noi liturghiseau după modelul primit de la misionarii care-i convertiseră, iar frecventele călătorii misionare ale primilor propovăduitori creștini susțineau și verificau păstrarea cu fidelitate a tradiției liturgice predate de ei. Ca mărturii documentare ale uniformității liturgice din primele trei secole ne-au rămas așa-numitele <<Rânduieli bisericești>> (Kirchenordnungen, Ordonnances ecclésiastiques), care sunt de fapt prototipul originar al cărților noastre de cult sau al Tipicului, și care, în forma lor actuală, provin din secolul IV-V, dar transmit de fapt o tradiție și un material liturgic mai vechi, cel puțin din secolul III.

Liturghia din secolul IV înainte.

III.1. Diversificare în Liturghie.

Înlăuntrul uniformității generale, exista dintru început germenele sau posibilitatea unor deosebiri de amănunt, în dreptul de improvizație personală, pe care Didahia celor 12 Apostoli (cap.X) îl rezervă cu exclusivitatea profeților, dar pe care – într-o măsură mai redusă – îl avea orice liturghisitor. Firește, această improvizație respecta schema sau rânduiala generală și uniformă a Liturghiei; ea se mărginea de fapt la avânt și inspirație (la unele expresii sau cuvinte), ori la dezvoltarea – mai mare sau mai mică- a unor teme sau idei secundare dinăuntrul anaforei euharistice (mai ales la diptice sau marea rugăciune de mijlocire generală pentru vii și morți). Existau apoi mici variante înlesnite fie de lipsa unui Tipic oficial, fie de predilecțiuni sau preferințe locale, ca de exemplu deosebirile în gruparea și numărul lecturilor biblice din Vechiul Testament, dintre Liturghia redată în cartea a doua a Constituțiilor Apostolice (prima lectură se alegea din orice carte istorică) și cea transmisă de cartea a opta din același izvor liturgic (prima lectură se alegea numai din Lege, adică din cărțile lui Moise.

Începând cu secolul al IV-lea se scriu și chiar circulă anumite texte normative ale Liturghiei sau, mai exact, ale uneia sau alte Anaforale. Tot atunci apar anumite variante de text, puse pe seama unora din apostoli, în special a Sfântului Iacov, ruda Domnului – la Antiohia și Ierusalim – și a Sfântului Marcu – în Egipt și Etiopia. Într-o vreme chiar s-a vorbit și de o Anafora a Sfântului Petru sau a Sfântului Pavel – la Roma.

Știința liturgică a demonstrat că de la bun început a existat o varietate de ritualuri liturgice, care mai târziu în primul rând pe principii confesionale, dar și de limbă, au mers spre o anumită unificare în cadrul unor grupuri distincte.

Deosebirile liturgice caracteristice fiecăreia din marile regiuni ale Bisericii, accentuează mai ales de la sfârșitul secolului al IV-lea, datorită fie împrejurărilor istorice locale, fie caracterului etnic al noilor credincioși sau datinilor legate de vechea lor religie, fie slăbirii treptate a coeziunii și solidarității originare dintre diferite centre și regiuni ale Bisericii, fie situației noi a creștinismului victorios, care cerea dezvoltarea unora din formele vechi de cult sau creionarea altora noi, concomitent cu progresul doctrinei, cu evoluția pietății și cu nevoi de disciplină. Respectându-se unitatea primară a fondului s-au adăugat treptat contribuțiile personale și accesorii ale marilor liturghisitori, prin adoptări locale, prin accentuarea sau lăsarea în umbră în o regiune a unui amănunt, în altă regiune a altuia ș.a.m.d. Așa s-a ajuns la variantele care au dat naștere la așa-numitele rituri sau grupe liturgice.

III.2. Liturghia Sfântului Iacob.

Liturghia atribuită Sfântului Iacob este, fără îndoială, Liturghia creștină cea mai veche, Liturghia Bisericii primare din Ierusalim. Mărturii directe si indirecte si mai ales Tradiția bisericească atribuie, în unanimitate, Liturghiei care se oficia in Biserica de la Ierusalim Sfântului Iacob, care este autor cel puțin pentru "începuturile și contururile ei".

În vederea stabilirii originii Liturghiei Sfântului Apostol Iacob, vom spune mai întâi că ea este cunoscută și sub denumirea de Liturghia Bisericii din Ierusalim, căci de acolo a plecat prima ei forma, pe care după aceea au luat-o ca model toate Bisericile locale de mai târziu. Originea ierusalimiteană a acestei Liturghii este atestată mai ales în așa-numita "Liturghie clementină", descrisă în cartea a opta a Constituțiilor Apostolice, care nu este decât una dintre formele vechi, locale, în care ni s-a transmis Liturghia Sf. Iacob. Într-una din ecteniile acestei Liturghii, primul episcop pomenit nominal, pentru care Biserica se roagă, este "episcopul nostru Iacob si parohienii lui". Este vorba de Sf. Iacob, primul episcop al Ierusalimului, care fără îndoiala este cel mai indicat să fi avut un rol de seama în alcătuirea unei prime Liturghii, folosită de colegiul tuturor apostolilor, mai întâi la Ierusalim, de unde au dus-o cu ei în toate Bisericile locale înființate si organizate de ei, după dispersarea din Ierusalim, pentru predicarea Evangheliei.

De la Ierusalim, Liturghia Bisericii primare a fost transplantată mai întâi prin Sf. Pavel și ucenicii săi la Antiohia, care va deveni în curând cel mai important centru misionar al creștinismului și cel mai important centru cultural si politic al Imperiului Roman de Răsărit din primele trei-patru secole. Aici, ea a primit de fapt, o dezvoltare treptată, datorită influenței și prestigiului cultural-bisericesc și politic al Antiohiei, s-a răspândit, treptat, în întreg cuprinsul patriarhatului Antiohiei, adică în toată Siria și Asia Mica. Ea a devenit, cu alte cuvinte, Liturghia reprezentativa a ritului liturgic pe care îl numin "antiohian".

Din nefericire, manuscrisele cele mai vechi care păstreaza rânduiala acestei Liturghii provin abia din sec. X-XII si ele ne transmit o forma mult evoluată a ei, cu dezvoltări și influențe provenite de la Liturghiile mai noi, formate între timp. Forma veche a ei, care era in uz aproximativ prin sec. IV-V, se poate reconstitui însă, parțial, cu ajutorul unor documente literare din aceasta epocă, în care găsim descrieri sau explicări ale ei. Astfel, cea mai completă descriere, cu textele rugăciunilor rostite de preot (arhiereu) si ale ecteniilor rostite de diacon, este cea din Constituțiile Apostolice, amintite mai înainte, care reprezintă, de fapt varianta cea mai pură și fidelă a ritului aritiohian, a cărei descriere se datorește unui autor necunoscut, de origine siriană, de prin a doua jumatate a sec. al IV-lea, identificat de unii cu ereticul Eunomie. Ea ea are avantajul că, spre deosebire de formele mai târzii ale Liturghiei Sf. Iacob transmise în manuscrise, oglindește o formă care era uzuală prin părțile Siriei spre sfârșitul sec. al IV-lea și a rămas nemodificată.

O alta variantă, tot siriană si tot atât de dezvoltată, dar probabil puțin mai târzie (începutul sec. al V-lea) decât cea de mai înainte, este Liturghia descrisă într-o altă rânduială bisericească veche, care poarta denumirea de "Testamentum Domini (nostri Jesu Christi)".

Pe la mijlocul sec. al IV-lea (348), la Ierusalim, Sfântul episcop Chiril descrie și explică, în Cateheza ultima din cele 13 ale sale (Cateheza a V-a mistagogică), Liturghia credincioșilor, așa cum se oficia ea prin acele părți atunci, adică tot o formă a vechii Liturghii a Sf. Iacob.

Același lucru face, pe la începutul sec. al V-lea, Episcopul Teodor al Mopsuestiei (+ .428) în Catehezele sale baptismale, explicând Liturghia sirienilor răsăriteni. Texte izolate din rugăciunile aceleiași Liturghii si mențiuni sau aluviuni incidentale la forma ei de la Antiohia spre sfârsitul sec. al IV-lea găsim și în unele din Omiliile exegetice ale Sf. Ioan Gură de Aur, iar pentru forma folosită prin părțile Asiei Mici, cam în aceeași vreme, ne dau informații și unele din canoanele (în special can. 19) sinodului local de la Laodiceea, ținut intre 362-381. Fericitul Ieronim (+420) citează, în grecește, o expresie din Liturghia Sf. Iacob: "Sacerdotum quottdie ora concelebrant, quod in lingua nostra dicitur qui solus es sine peccato".

III.3. Definiție: Rit, Ritual, Ritualism

De cuvântul rit ( de la latin. ritus) este legată în general ideea de ceva făcut într-un mod fix și statornic, ca o deprindere sau obișnuință (latin. consuetudo); el exprimă însă sensuri multiple, care depind de contextul în cadrul căruia este întrebuințat.

Astfel, în domeniul religios, termenul rit poate exprima: a. act de cult( un gest, o mișcare sau un act fizic prin care se exprimă o atitudine sau un sentiment religos, într-un mod stereotip, cum e de exemplu gestul închinării sau al îngenunchierii) sau ceremonie religioasă (ex: ritul Botezului, al Mirungerii etc); b. ansamblul cultului religios al unei confesiuni, în totalitatea lui, adică modul particular al fiecărei confesiuni de a oficia serviciile divine în mod diferit de al altor confesiuni.

În limba literară cuvântul rit se întrebuințează cu ambele sale sensuri din domeniul religios: cel restrâns (act de cult) și cel lărgit (cult sau confesiune). În domeniul vcabularului folcloric se întrebuințează termenul rit pentru a indica acele datini populare, obiceiuri sau deprinderi străvechi, cu sau fără valoare și semnificație religioasă, consacrate de tradiție și ăndeplinite de toți la fel, ca și riturile religioase, fiind moștenite așa din moși-strămoși.

Cuvântul ritual e derivat de la rit și poate fi întrebuințat cu două funcții morfologice deosebite:

Ca adjectiv ( atribut) în domeniul religios înseamnă ceea ce ține de rit, sau care se face după un anumit rit.

Ca substantiv, ritual înseamnă rânduiala de slujbă sau ceremonie religioasă, fixată de către Biserică sau de către Tradiție și îndeplinită de toți slujitorii bisericești în acel mod , sau după un tipic uniform.

Din substantivul ritual derivă adjectivul ritualist și substantivul ritualism. Amândouă aceste cuvinte sunt întrebuințate în general cu sens peiorativ, exprimând mai totdeauna o nuanță de ironie și dispreț, dar cu mai multe aspecte. Așa, de exemplu, atunci când e folosit de ortodocși, ritualism poate să exprime ori o mecanizare a cultului, ori o înțelegere greșită și îngustă a preoției de către unii preoți.

În teologia și polemica protestantă, termenii ritualism și ritualist se aplică celor două mari confesiuni (Ortodoxia și Catolicismul), caracterizate de ea ca niște confesiuni ritualiste, adică al căror cult ar fi excesiv încărcat de rituri, care potrivit concepției protestante, nu ar avea nicio valoare religioasă sau soteriologică.

Ritualismul este preferința pentru riturile externe ale cultului și cultivarea lor exagerată ca forme de exprimare a sentimentului relgios.

Ritualistica este disciplina teologică sau ramură a Liturgicii, care se ocupă cu expunerea sistematică a ritualului religios a originea al cultului.

III.4. Riturile liturgice.

,,Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuă evoluție și nu o relicvă a istoriei. În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originară la bogătia de azi. Dar această evoluție nu a însemnat o îndepărtare de la adevăr, așa cum încearcă să argumenteze unii eterodocsi, ci o crestere firească, expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, o dezvoltare a elementelor esențiale pe care le găsim de la început în structura Liturghiei.”

Diversificarea tipurilor locale (regionale) ale Liturghiei a început prin multiplicarea și diversificarea textelor anaforalei, adică a rugăciunii Sfintei Jertfe, care constituia partea principală din formularul sau textul verbal al Liturghiei Euharistice. La început, fiecare ierarh avea dreptul să improvizeze această rugăciune, dându-i o redactare personală, „brodată pe canavaua acelorași idei sau sentimente, cunoscute și respectate de toți liturghisitorii.

Dintre diferitele variante liturgice, derivate din ritul uniform primitiv, s-au impus în uz îndeosebi cele din metropolele sau centrele mai importante din punct de vedere religios sau misionar și politic sau administrativ.

Vechile texte de Anaforale liturgice arată apartenența acestora la una din cele patru „familii liturgice” sau rituri primare:

Ritul antiohian (răspândit în Antiohia și Ierusalim, iar mai târziu în Capadocia și întregul Orient necalcedonian. După cum vom vedea mai departe de aici își trage originea și ritul constantinopolitan, care va fi determinant pentru întreg Răsăritul Ortodox.

Ritul alexandrin (Egipt și Antiohia).

Ritul galican sau galo-ispanic (Italia de Nord – Mediolanul, Galia, Spania, etc.).

Ritul roman (Roma și Africa de Nord).

Dintre acestea, în Răsărit s-a impus cu încetul, în întrebuințarea generală, ritul liturgic bizantin, adică rânduiala de slujbă statornicită în Bizanț, capitala imperiului de Răsărit. Ea este la origine Liturghia Sfântului Iacob, trecută prin filiera Antiohiei și transportată apoi de aici la Constantinopol, unde a primit o dezvoltare proprie, deosebită, și de unde, datorită situației sale privilegiate, de liturghie a metropolei principale a Imperiului Bizantin s-a răspândit la toate popoarele ortodoxe de sub stăpânire bizantină, influențând și apoi înlocuind pe cele mai vechi: a Sf. Iacov (din Asia Mică, Siria și Palestina) și cea a Sf. Marcu (din Egipt). Procesul acesta de subplantare a vechilor liturghii și de generalizare a ritului bizantin s-a produs mai ales în secolele X-XIII.

Ritul litugic bizantin

IV.1. Liturghia Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Hrisostom în uzul Bisericii Ortodoxe.

Odată cu anul 313, persecuțiile împotriva creștinilor încetează, începând o epocă de mare înflorire in istoria Bisericii, acum alcătuindu-se după cum am spus cele două Liturghii : a Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfîntului Vasile.

Evoluția politico-bisericească a Bizanțului are consecințe și pentru istoria Dumnezeieștii Liturghii. Liturghia capitale Constantinopolului câștigă treptat în importanță. Constantinopolul preia mai întâi Liturghia antiohiană, pe care o dezvoltă, iar aceasta se repercutează și asupra uzului ei în Antiohia.

Astăzi în familia Bisericilor Ortodoxe care primesc Sinodul de la Chalcedon se folosesc patru formulare liturgice: Liturghiile Sfinților Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare și Iacob fratele Domnului, precum și Liturghia darurilor mai înainte sfințite (acesta nu poate fi considerată o liturghie în sens stric deoarece un conține o sfințire a darurilor).

Liturghia Sfântului Iacob, ca și Liturghia Sfântului Marcu, au fost amândouă înlocuite de Liturghia Bizantină. Afară de unele încercări de reînviorare în unele locuri, această Liturghie se săvârșeșe și astăzi în Ierusalim, de praznicul Apostolului Iacob și duminica dinaintea Nașterii Domnului.

Liturghiile Sfinților Ioan Hrisostom și Vasile cel Mare sunt astăzi identic structurate, deosebindu-se numai prin unele rugăciuni rostite în taină și prin anáfora. Aici a vut loc un proces de asimilare reciprocă a celor două Liturghii, mai cu seamă Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom fiind asimilată cu cea a Sfântului Vasile.

Evoluția Liturghiei în Apus.

V.1. Ritul galican

Atât la Roma, cât și în celelalte părți ale apusului creștin, a fost la început în întrebuințare ritul primitiv, uniform, al Liturghiei oficiate în întreaga Biserică creștină. Dar foarte curând Roma s-a izolat de restul creștinătății antice din punct de vedere liturgic, creându-și o Liturghie aparte, de origine foarte obscură, deosebită de toate celelalte derivațiuni ale ritului liturgic primitiv.

Începând cel puțin din secolul al V-lea, avem în apus două liturghii diferite: cea întrebuințată la Roma – din care s-a dezvoltat ritul roman – și cea din restul Italiei de azi, care a dat naștere ritului numit galican. Prin denumirea de rit galican se înțeleg toate liturghiile localizate în centrele mai importante ale Bisericii apusene vechi, afară de Roma: Italia sudică și nordică, Galia, Spania și chiar Africa.

În ceea ce privește originea liturghiei de rit galican, părerile sunt împărțite. E însă sigur că acest rit derivă direct din Liturghia orientală, adică reprezintă dezvoltarea locală a a ritului liturgic primitiv și universal, adus în Galia de primii misionari veniți din răsărit. Ritul galican a fost înlocuit treptat de către cel roman. El mai supraviețuiește azi numai în două orașe: Milano și Toledo (în Spania). În Milano se întrebuințează liturghia numită ambroziană sau a Sfântului Ambrozie, iar la Toledo liturghia hispanică sau isidoriană (de la Isidor de Sevilla) sau liturghia numită mozarabă (adică întrebuințată de creștinii de limbă arabă, aflați odinioară sub dominația califului de Cordoba). Amândouă aceste liturghii reprezintă resturi romanizate ale vechiului rit galican; ele poartă urmele adânci ale unor influențe de origine orientală, precum și ale influenței Romei, provenite din perioada sforțărilor de supremației ale ritului roman.

V.2. Ritul roman

Cât privește Liturghia ritului roman (missa), e o Liturghie anonimă, care se deosebește prin particularitățile sale de toate Liturghiile celorlalte rituri liturgice creștine, fiind în general mult mai îndepărtată de tipul primitiv uniform al Liturghiei creștine din primele trei veacuri.

Data când începe izolare Romei din ecumenicitatea liturgică a Bisericii nu e sigură. Unii cred că modificare fizionomiei liturghiei romane ar fi opera papei Damasus (366-384), pe când alții o atribuie papei Ghelasie IV (492-496). Este sigur însă că modificarea aceasta s-a făcut în etape, fiind accentuată prin revizuirea în stil mare, făcută la sfârșitul veacului al VI-lea, de către Sfântul Grigore cel Mare (+604) și apoi continuată de papii și sinoadele apusene mai târzii.

Încercări eșuate de impunere prin forță a ritului roman pe tot cuprinsul Apusului creștin se văd încă de la începutul secolului al V-lea, ceea ce arată și o scrisoare a papei Inocențiu I către episcopul Decentius din Eugubium, pe la anul 416.

Acțiunea de înlocuire forțată a liturghiei galicane prin cea de rit roman s-a intensificat în sec. VI-VII și a culminat în sec. VIII, când alianța politică dintre papi și regii carolingieni ai Franței a înlesnit înlăturarea completă a liturghiei galicane. Îndeosebi Pepin cel Scurt și fiul său Carol cel Mare au impus de-a dreptul ritul roman în imperiul lor. Prin măsuri constrângătoare (luate la sinodul de la Aquisgranum, 802) și prin misionarii romani, care au creștinat popoarele din imperiul lui Carol cel Mare, până prin sec. XI-XII Roma și-a impus treptat liturghia sa în tot Apusul (afară de orașele Milano și Toledo), nu fără opoziție și concesiuni; liturghia romană însăși a primit și ea multe influențe din partea celei galicane.

În Evul Mediu s-au format însă diferite tipuri localizate ale acestei liturghii, având fiecare caractere specifice fără prea mare importanță. Astfel de liturghii proprii s-au dezvoltat în diocezele mai îndepărtate de Roma, ca Lion, Paris, York, Salisbury, etc precum și unele din ordinele călugărești, ca Dominicanii, Franciscanii, Cartusienii. Unele din aceste liturghii, pe lângă elementele locale sau regionale, au suferit și unele influențe din partea liturghiei de rit galican, ba chiar și din partea liturghiilor răsăritene. Aceste liturghii, însă, nu sunt rituri liturgice deosebite ale celui galican ci doar variante locale ale acestuia.

V.3. Încercări de „ reformă” în cultul catolic după Reformă.

Totuși aceste rituri (milanez, galican, mozarab, african, britanic) n-au dispărut cu totul, lăsându-și amprentele asupra ritului roman, având însă și urmări negative, căci s-a format un conglomerat lipsit de unitatea necesară unui rit liturgic. Acet aspect apare evident în canonul euharistic in mișcarea romană anterioară Conciliului II Vatican. Lipsa de unitate a ritului se accentuează după Reformă când apar forme noi care înlocuiesc pe cele vechi. Biserica Romano-Catolică încearcă să ia o atitudine în problema cultului la Sinodul tridentin (1652) dar accentuează aspectul dogmatic în dauna celui liturgic. Astfel, cultul va rămâne lipsit de unitate și după acest sinod încă 4 secole.

Obiectivismul tradițional se pierde făcând loc unui subiectivism modern și cultul se înstrăinează de sufletul poporului, care nu mai vede în el decât o manifestare fastuoasă pe care însă nu o înțelege.

O influență pozitivă asupra cultului Bisericii Romano-Catolice l-a avut epoca barocului care a favorizat cercetarea teologică a cultului. Înviorarea spiritului liturgic în Biserica apuseană se resimte în perioada Iluminismului (sec. XVII) când se observă o întoarcere la antichitatea liturgică prin revalorificarea tradției liturgice galicane. Se programează o singură Missă duminicală cu participarea poporului prin răspunsuri date în limbile naționale, micșorarea numărului de altare în biserici, etc.

V.4. Înființarea organismului „Mișcarea liturgică” („Die Liturgische Bewegung”, „Le Mouvement liturgique”)

În perioada următoare Iluminismului se observă un regres în ce privește activitatea liturgică deși se întărește disciplina eclesială care sprijină traducerea cărților de cult în limbile naționale. Apar semnele mișcării liturgice din secolul XX, le cărei origini, unii teologi le pun la sfârșitul secolului XIX, în opera abatelui Prosper Guéranger mare teolog francez, rstauratorul ordinului benedictin.

La o analiză atentă a ideilor cuprinse în opera lui Guéranger se conclude însă că este neîntemeiată afirmația că el ar putea fi promotorul mișcării liturgice moderne, cu ale cărei principii acesta vine în contradicție. Mișcarea arată valoarea vechilor rituri, pe care Guéranger le combate, arată lipsurile ritului roman și cere reforma lui, deși Guéranger îl consideră singurul purtător al spiritului liturgic autentic. Primele acțiuni de reformă liturgică la începutul secolului XX le face Papa Pius X care pledează pentru folosirea în cult a muzicii gregoriene, subliniind importanța muzicii vocale în biserică pentru activizarea credincioșilor la cultul Bisericii și a înlăturării individualismului religios.

Mișcarea liturgică este o acțiune de corectare, de reformă, nu de evoluție, și care urmărește restabilirea autenticității cultului

Cauzele care au determinat apariția Mișcării liturgice în catolicism:

Îndepărtarea cultului roman de cultul uniform autentic din Biserica primară, a cărei consecință a fost apariția unui individualism religios cu efecte negative asupra spiritualității apusene;

Folosirea în cultulul catolic a limbii latine pe care, dacă în primele veacuri poporul o înțelegea, fiindcă era limbă vie, în secolele care au urmat ea n-a mai fost înțeleasă fiind înlocuită cu limbile naționale. Impunerea limbii latine în cult s-a accentuat mai ales după schisma din 1054. Urmarea neputinței de a înțelege cultul în limba latină a fost îndepărtarea credincioșilor de cult și tendința de a căuta noi forme de manifestare a credinței;

O altă cauză a apariției mișcării liturgice a fost și contracararea tendințelor laicizante în Occident, apărute ca o reacție împotriva puterii suprastatale a papalității și împotriva privilegiilor clericale.

Principalele etape ale mișcării liturgice:

Prima etapă, stabilită între anii 1909-1914, este aceea a mișcării liturgice belgiene;

A doua etapă cuprinsă între cele doua războaie mondiale se desfășoară în Germania;

A treia etapă începe după al doilea război, în Franța, unde este patronată de conferința episcopilor francezi și face trecerea la faza eclesială;

A patra și ultima perioadă începe în 1960, când se înființează Comisia liturgică de pregătire a Conciliului II Vatican. Această etapă marchează oficializarea mișcării care se impune în întreaga Biserică Romano-Catolică.

Astfel, după cele patru etape ale mișcării liturgice care au avut un caracter evolutiv, și care se împart așa cum vedem, în funcție de perioada și țara în care a avut loc, toate având același scop, și anume, să realizeze unitatea spirituală a credincioșilor în lupta împotriva indiferentismului religios.

Tendința de înnoire a cultului, care se impune ca o necesitate, a fost înfrânată de intervenția Vaticanului care se temea ca înnoirile propuse în diferitele Congrese și publicații să nu pericliteze unitatea cultului Bisericii Romano-Catolice. În acest scop papa Pius XII dă o enciclică „Mediator Dei” (20 noiembrie 1947), prin care se atrage atenția asupra primejdiei pe care aceste înnoiri le-ar putea prezenta dacă nu sunt controlate de autoritatea centrală a Bisericii, adică de Vatican.

Noul papă, Ioan al XXIII-lea, favorabil mișcării, dă mai multă libertate programului de înnoiri în cadrul cultului.Astfel, Congresul de la Angers ținut în 1962, formulează concluzia că între cult și viața spirituală există o intimă legătură, deoarece cultul este un izvor indispensabil trăirii creștine, căci prin cult se face activă jertfa lui Hristos în viața credincioșilor și astfel se dă o orientare hristocentrică spiritualității creștine. În acest scop Conciliul a remarcat situația din Biserica Ortodoxă unde cultul bizantin reprezintă dogma trăită.

Mișcarea liturgică în ansamblul ei a dus la elaborarea documentelor Conciliului II Vatican și a contribuit la crearea climatului favorabil reformei cultului romano-catolic.

Printre cele mai importante teme discutate în numeroase comisii și ședințe propuse de Papa Ioan al XIII-lea în 1959 în vederea pregătirii Conciliului și aplicării reformei au fost: împărtășirea laicilor și din potir, limba vorbită să fie și limbă liturgică și adaptarea cultului la tradițiile locale.

V.5. Hotărârile Conciliului II Vatican privitoare la Liturghie.

La 4 decembrie 1963 Conciliul II Vatican a aprobat decretul liturgic <<De Sacra Liturgia>>, document care a însemnat un progres real în evoluțtia liturgică din Biserica Romano-catolică, deschizând posibilitatea apropierii ei în ce privește cultul, de tradiția Bisericii primare și în același timp de Bisericile răsăritene.

Constituția <<de Sacra Liturgia>> cuprinde 130 de articole în care se expun principiile generale ale reformei privind: Euharistia, celelalte Taine și ierurgii, oficiul divin, anul liturgic, muzica și arta bisericească.

Întreg capitolul II al Constituției se ocupă de Taina Sfintei Euharistii ca parte centrala a Missei. Se pune accentul însă mai mult pe îndrumări liturgico-pastorale, decât dogmatice, avându-se în vedere participarea activă acredincioșilor: <<la acest mister al credinței…să participe conștient cu pietate și activ la acțiunea sfântă, să fie învățați prin cuvântul lui Dumnezeu , să fie întăriți la masa Trupului Domnului>>. Deci participarea activă a credincioșilor la cultul euharistic este necesară pentru realizarea scopului didactic și sacramental al Tainei. Pentru a realiza aceasta se propune o reformă a Missei care să corespundă tradiției Bisericii primare. Reforma prevede: îndepărtarea adaosurilor și inovațiilor inutile; restabilirea unor părți proprii vechii tradiții liturgice; îmbogățirea lecturilor biblice; reintroducerea rugăciunii comune a credincioșilor în Biserică; folosirea limbilor naționale la săvârșirea Missei. Privitor a acest punct, Constituția prevede că preotul va continua să folosească limba latină iar poporul să se străduiască a învăța și în limba latină să rostească anumite rugăciuni.

Mișcarea liturgică a luptat mult pentru introducerea limbii naționale în rânduiala Missei și a realizat acest lucru intr-un spațiu geografic destul de întins.

Privitor la împărtășirea laicilor, Constituția prevede posibilitatea împărtașirii sub ambele forme (pâinea și vinul). Deși aceasta s-a admis numai în anumite situații (hirotesii, depunerea votului monahal, împărtășirea neofiților) ea consituie un început promițător care rupe cu tradiția ritului catolic.

Capitolul II al Constituției se încheie cu problema concelebrării. Săvârșirea Missei particulare a făcut să se piardă această tradiție. Constituția prevede concelebrarea deocamdată numai în anumite situații: săvârșirea Missei în Joia Patimilor; săvârșirea Missei cu ocazia conciliilor , întrunirilor episcopale și sinodale, precum și la săvârșirea Misselor în cursul cărora se acordă hirotesia de egumen și cu anumite prilejuri festive. Se oprește Missa particulară în Joia Patimilor sau când în Biserică se săvârșește deja o Missă.

V.6. Reforma postconciliară.

În catolicismul postconciliar rolul mișcării liturgice începe să fie limitat și se va numi „înnoire liturgică”, aceasta presupunând trecerea de la stadiul de „mișcare”, de „căutare” la acela de „restaurare” și „înnoire” competentă a cultului, realizată de autoritatea bisericească.

Reforma postconciliară a afectat cel mai mult Missa și taina Sfântului Maslu. Referitor la Missă, cele mai importante înnoiri vizează limba liturgică, concelebrarea, adaptabilitatea cultului, slujirea cu fața spre popor, noile anaforale liturgice și împărtașirea sub ambele forme.

Printr-o epistolă din 21 iunie 1967 emisă de Consiliul central către Coferințele episcopale locale se anunță punerea în circulație a unor rânduieli noi printre care și trei anaforale liturgice, care se adaugă vechiului canon roman, cu unele lipsuri în această privință.

Privind structura acestor anaforale s-a văzut că ele cuprind înlănțuirea elementelor clasice ale unei anaforale liturgice împletind rugăciunea teologică și pe cea hristologică. Aceste anaforale nu sunt considerate însă de teologii romano-catolici, drept punct final al activității postconciliare în acest domeniu, dovadă că în Olanda și în alte țări au apărut și alte anaforale care au însă un caracter particular deoarece n-au obținut recunoașterea oficială a Bisericii.

În legătură cu Împărtășirea credincioșilor sub ambele forme, așa cum se făcea până în sec. XIII în toată Biserica, practică parăsită după aceea în Occident, s-a promulgat postconciliar, în 7 martie 1965, un decret care prevede revenirea la tradiție, adică împărtășirea credincioșilor sub ambele forme. În 1967 apare alt decret cu anumite precizări și anume: împărtășirea credincioșilor să aibă loc în cadrul Missei, imediat după împărtășirea preoților; împărtașirea să se facă cu hostia sfințită în cadrul Missei respective. Se precizează și categoriile de persoane care au dreptul să primească astfel Împărtășania: noii botezați după ce au primit Mirungerea, mirii în cadrul Missei de la Cununie, cei hirotoniți la Missa respectivă, cei hirotoniți ca monahi, laicii cu activitatea auxiliară în activitatea misionară, etc. Se observă că acest decret păstrează caracterul de excepție al împărtășirii credincioșilor sub ambele forme, cuprinzând numai anumite categorii de privilegiați. Un progres în această privință îl constituie decretul <<Sacramentali Comunione>> din 29 iunie 1970. Decretul nu mai enumeră anumite categorii ci lasă la latitudinea conferințelor episcopale acest drept. În martie 1971 episcopii germani au aprobat ca noua practică să se generalizeze. Îm această problemă situația actuală constituie un progres față de situația anterioară Conciliului II Vatican.

Documentele postconciliare privesc și problema concelebrării fără a anihila însă și celebrarea individuală, chiar fără asistența poporului.

Prima concelebrare posconciliară a avut loc în Bologna de Rusalii în anul 1964, când cardinalul Lercaro, președintele Consiliului, a slujit în sobor. După această dată s-a admis concelebrarea pentru următoarele trei cazuri: în Joia Mare, la Paști, și în cazul sinoadelor, conciliilor și diferite întruniri teologice. Pentru alte cazuri e nevoie de aprobarea episcopului local.

În legătură cu săvârșirea slujbelor cu fața spre popor, s-a hotărât prin decretul <<Inter Oecumenici>> din 26 septembrie 1964, schimbarea locului sfintei Mese în scopul săvârșirii slujbei cu fața spre popor.

Tainele de inițiere, Botezul, Mirungerea și Euharistia, sunt pentru prima dată tratate împreună în teologia romano-catolică, după sinodul tridentin. Totuși nu s-a stabilit încă revenirea la tradiția <<Bisericii>> până în secolul IV și păstrată în Bisericile răsăritene până astăzi. Se delimitează administrarea concomitentă a celor trei Taine numai la catehumenii majori nu și la copii.

În legătură cu epicleza sunt reproduse noile anaforale liturgice (trei la număr), puse în circulație mai întâi cu titlu experimental, de către cardinalul Lercaro și aprobate de „congregația riturilor”, prin decretul din 23 mai 1968. Cum se observă din lectura lor, cele trei anaforale – rugăciuni euharistice sunt inspirate din vechea tradiție a Bisericii. Cuprind invocarea teologică a lui Dumnezeu-Tatăl și cea hristologică a Mântuitorului. Epicleza – invocare a Sfântului Duh se face în cadrul rugăciunii hristologice. Se observă rolul neconcludent al epiclezei, anume acela de a sfinți (sau purifica) Darurile în vederea prefacerii, care are loc în momentul rostirii cuvintelor de instituire.

În concepția teologilor romano-catolici, epicleza rămâne doar o piesă liturgică ce trebuie adăugată – pro forma – pentru a nu lipsi din canon. Ei nu lasă a se înțelege că întreg canonul și întreaga viață liturgică nu pot fi concepute decât ca iconomie a Prea Sfintei Treimi, a Tatălui Care lucreză prin Fiul în Duhul Sfânt, că Hristos este prezent în Liturghie, în Biserică, în viața credincioșilor în Duhul Sfânt așa precum S-a întrupat din Fecioara în Duhul Sfânt. Tocmai lipsa epiclezei , de altfel ca efect al doctrinei Filioque, vădește caracterul hristomonist, instituțional-juridic al Bisericii Catolice, cu consecințele pe atâtea planuri cunoscute în istorie. De aici și dezvoltarea multiplelor forme de pietate și devoțiuni particulare, paraliturgice, care, cum se exprimă chiar un teolog romano-catolic, sunt „foarte adesea puțin ecumenice, deoarece sunt puțin biblice>>, cultivând <<individualismul religios opus principiului liturghiei cosmice”.

Liturghiile ortodoxe în forma de astăzi.

Atât liturghia romană cât și cele ortodoxe derivă indirect din liturghia originară a creștinătății, care se săvârșea la Ierusalim în epoca Sfinților Apostoli și pe care aceștia au răspândit-o în toată lumea creștină odată cu cuvântul Evangheliei; obârșia comună a acestor liturghii face ca între ele să existe destule asemănări, înrudiri și puncte de contact. Dar în forma de astăzi, evoluată sub influența unor factori destul de diferiți, ele prezintă și deosebiri, destul de multe și de mari, care fac uneori ca unitatea și descendența lor comună să fie greu de sesizat. Deosebirile privesc atât forma sau structura externă a acestor liturghii, cât și doctrina teologică sau concepția care stă la baza acesteia. Ele izvorăsc de fapt din deosebirile mai adânci, de rasă, fire și mentalitatea, care separă pe Greci (Bizantini) de Latini (Apuseni) și care au dus la interpretăti diferite ale creștinismului, reflectându-se atât în doctrina, organizația și disciplina celor două mari confesiuni creștine (Ortodoxia și Catolicismul), cât și în viața religioasă și în cultul lor liturgic.

VI.1. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Biserica Ortodoxă, precum am mai spus, întrebuințează trei Liturghii, și anume: Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (numită și a Sfântului Grigore Dialogul). Ele sunt numite Liturghii de rit bizantin, pentru că în forma lor de astăzi, s-au dezvoltat în Bizanț (Constantinopol), capital Imperiului Bizantin, de unde s-au răspândit în toată lumea ortodoxă.

Sfântul Vasile cel Mare (379), Arhiepiscop al Cezareei Capadociei, mare teolog și păstor al Bisericii, a redactat pe baza tradiției capadociene o Liturghie care a fost adoptată și la Constantinopol. Vechimea și autenticitatea acestei Liturghii este confirmată de numeroase mărturii.

La sfârsitul sec. IV și începutul sec. V d.H. a ajuns Arhiepiscop al Constantinopolului Sfântul Ioan Gură de Aur, originar din Antiohia. El a redactat o Liturghie, în tradiție antiohiană, care îi va purta numele. Lipsa unor mărturii la contemporanii, istoricii, biografii și panegeriștii acestui Sfânt Părinte cu privire la alcătuirea Liturghiei a făcut ca autenticitatea acesteia să fie contestată. Dar s-a demonstrat că rugăciunile sacerdotale ale Liturghiei, inclusiv anaforaua liturgică, aparțin Sfântului Ioan Gură de Aur care, preluând o tradiție mai veche, le reformulează cu propriile sale cuvinte.

Până in sec. X Liturghia Sfântului Vasile cel Mare era Liturghia slujită în mod curent în Biserica Ortodoxă fapt dovedit de așezarea ei în manuscrise, până în sec. X, înaintea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.

În prezent Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se slujește numai de zece ori pe an și anume:

În ziua Sfântului Vasile cel Mare (1 ianuarie);

În primele cinci duminici din Postul Mare;

În Joia Mare și Sâmbăta Mare;

În ajunul Crăciunului și Bobotezei; dacă aceste ajunuri cad sâmbăta sau duminica atunci în ziua ajunului se săvârșește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în ziua praznicului Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Deosebirile principale dintre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și cea a Sfântului Ioan Gură de Aur constau în conținutul rugăciunilor rostite de preot și, mai ales, al rugăciunii centrale prin care se aduce Sfânta Jertfă numită anaforaua liturgică. Rânduiala lor însă este aproape identică.

VI.2. Structura originară a Liturghiilor bizantine

La momentul redactării lor cele două Liturghii erau mult mai simple decât astăzi având următoarea structură:

Adunarea în Biserică a credincioșilor și intrarea episcopului și a preoților

Liturghia Cuvântului (catehumenilor)

Lecturi din Vechiul și Noul Testament;

Omilia (explicarea textelor citite);

Rugăciuni pentru catehumeni și trimiterea acestora din biserică;

Liturghia euharistică (credincioșilor)

Ectenia mare;

Rugăciuni pentru credincioși;

Sărutarea păcii;

Aducerea darurilor de pâine și vin;

Rugăciunea punerii înainte;

Anaforaua liturgică rostită cu voce tare și fără întrerupere de către protos;

Frângerea pâinii;

Împărtășirea tuturor primind Sfântul Trup al Domnului în mână și bând Sfântul Sânge din potir;

Rugăciunea amvonului.

VI.3. Evoluția Liturghiilor bizantine

Începând cu secolul V cele două Liturghii vor evolua concomitent astfel încât schimbările produse vor fi identice pentru amândouă. Această evoluție va consta în principal în dezvoltarea punctelor cărora, în schema primară, le corespund acțiuni fără cuvinte:

intrarea în biserică;

sărutarea păcii;

frângerea și împărtășirea.

Să urmărim pe scurt evolutia Liturghiilor bizantine de-a lungul timpului:

sec. V: se introduce Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule …), începe dezvoltarea ritualului Intrării Mari, apare obiceiul citirii în taină a anaforalei liturgice pe fondul cresterii importanței imnelor cântate;

sec. VI: se introduce rostirea Crezului și cântarea Heruvicului;

sec. VII: începe dezvoltarea ritualului Proscomidiei, se introduce împărtășirea laicilor cu lingurița, se renunță la citirea textelor din Vechiul Testament, ectenia mare se mută înainte de Trisaghion, se generalizează citirea în taină a anaforalei;

sec. VIII: se introduce ectenia întreită, antifoanele cuprinzând psalmii 91, 92, 94, imnul „Unule Născut”, se adaugă otpustul;

sec. X: se introduce Axionul;

sec XI: se adaugă Binecuvântarea mare, rugăciunea de dinainte de Evanghelie rostită cu voce tare, sărutul păcii se restrânge la clerul din altar;

sec. XII: ectenia mare este mutată după Binecuvântarea mare;

sec XIV: la antifoanele duminicale se folosesc psalmii tipici și Fericirile. Patriarhul Filotei alcătuieste o Diataxă fixând rânduiala Liturghiei.

În perioada următoare Liturghiile bizantine nu au mai cunoscut schimbări majore, fapt favorizat și de apariția edițiilor tipărite ale Liturghierului. Cu toate acestea evoluția Liturghiei nu a încetat deoarece, așa cum arătam în articolul precedent, Liturghia este un organism viu și nu o relicvă a istoriei.

VI.4. Etapele care formează Liturghia Sfântului Ioan Gură de aur.

Simbolismul și Rolul Misionar al Sfintei Liturghii.

Proscomidia

Liturghia catehumenilor

Liturghia credincioșilor.

PROSCOMIDIA – este slujba de început a Sfintei Liturghii fără de care nu se poate săvârși. Sfântul Gherman I Arhiep. Constantinopolului spunea că proscomidia care are locul în schevofilax, înfățișează locul Capățânii, în care a fost răstignit Hristos,unde se spune că zace craniul protopărintelui Adam; mai arată că aproape era mormântul unde a fost răstignit. Obiectele de cult trebuincioase pentru proscomidie sunt: cinci prescuri, copia, discul, vinul, apa, potirul, ilitonul, acoperamântul de deasupra al Domnului, perdeaua sau aerul, cădelnița, tămâia; fiecare obiect enumerat până acum are o semnificație aparte: copia –sulița care l-a împuns în coastă pe Domnul, discul este năsălia care L-a purtat, vinul-sângele curs din coasta Domnului, ori vinul mistic pe care Acesta l-a dat ucenicilor la Cina cea de Taina, potirul ține locul vasului care a primit sângele vărsat din coasta Domnului, apa-care a curs când a fost împuns cu sulița, prin încălzire arată căldura Sfântului Duh, ilitonul-semnifică giulgiul cu care a fost învelit trupul Lui Hristos, aerul-al treilea acoperământ semnifică piatra care a acoperit mormântul Mântuitorului, cădelnița arată înmormantarea Lui Hristos iar focul dumnezeirea Sa, tămâia ține locul aromatelor. Locul în care se desfașoară proscomidia se numește protesa sau locul în care a viețuit Hristos, după spusele Sf. Gherman, Protesa simbolizeaza timpul de 30 de ani dinainte de Botez si felul de viața al Său.

Întru amintirea cui se face proscomidia? Întru pomenirea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Acestea fiind spuse ne dăm seama de importanța actelor ce vor fi săvârșite în Sfânta Liturghie – toate cele ce se vor întampla vor fi întru amintirea Mântuitorului. Aceasta parte a Sfintei Liturghii, proscomidia, este ascunsă de ochii credincioșilor se face înainte de a se da binecuvantarea de începere a Liturghiei Catehumenilor. Fiind atenți la cele folosite de preot pentru săvârsirea proscomidiei ne dăm seama ca fără unul din elementele ansamblului necesar desfasurarii Sfintei Liturghii ea nu poate avea loc!

Vedem că se scot părticele pentru diferitele trebuințe ale oamenilor, pentru tămăduirea celor care zac in boli, pentru cei care sunt în judecăti, pentru cei care ne-au cerut sa ne rugăm pentru dânsii și se mai scot părticele pentru pomenirea si iertarea păcatelor tuturor celor din veac adormiți în dreapta credință. Care este rolul misiologic al acestei pomeniri, ce nevoie este ca preotul sa pomenească la proscomidie toți sfinții, toate nevoile oamenilor? O sa observăm pe parcurs ca această etapa este temelia Sfintei Liturghii, rolul preotului fiind acela de a se ruga pentru tot sufletul creștinesc, pentru toate nevoile oamenilor, fiind într-o lucrare – conlucrare înca de la început cu sfinții și Dumnezeu.

Datoria preotului este aceea de a fi mijlocitor în fata scaunului Preasfintei Treimi pentru oameni. El iși cheama în ajutor pe toți cei care sunt iubitori de oameni si de Dumnezeu,sfinții.

Proscomidia se încheie cu acoperirea Cinstitelor Daruri precedate de tămâiere. Se acoperă Sfântul Disc , Sfântul Potir cu acoperămintele necesare lor si amândouă se acoperă cu Sfântul Aer. Aceasta este partea ascunsă a Liturghiei, cea care nu este niciodată auzită și văzută , se desfășoară în taină, întotdeauna de un singur preot. Care este importanta misiologica a Sfintei Proscomidii, a simbolurilor care înconjoara toate obiectele care fac parte din acest moment liturgic ? Putem spune ca importanta este data de preot tocmai din faptul că se roagă împreună cu oamenii și pentru oameni Bunului Dumnezeu , vedem caracterul de jertfă încă de pe acum!

Cel de-al doilea moment liturgic (LITURGHIA CUVÂNTULUI), începe prin cuvintele :

„ Binecuvântată este Împarația Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh acum și pururea si in vecii vecilor. „ „AMIN”

Noi considerăm Sfânta Liturghie ca împărăția lui Dumnezeu pe pământ în înțelesul că la începutul ei se spun cuvintele: "Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor". Deci avem în vedere că în fața noastră se desfășoară împărăția lui Dumnezeu, avem în vedere faptul că se face aici pe pământ lucru ceresc, în "cerul cel de pe pământ", avem în vedere faptul că la Sfânta Liturghie noi îi închipuim aici pe pământ pe cei din ceruri.

Din cele șapte Taine ale Bisericii doar două se deschid cu rostirea „Binecuvântată este Împărăția . . . „, acestea fiind Botezul si Nunta, adăugându-se si Euharistia, Taina cuprinsa in Sfânta Liturghie. Vorbind despre ele putem spune ca Botezul instituie comuniunea unei persoane cu Hristos, Nunta este comuniunea a două persoane care întemeiază o familie și Liturghia face comuniunea dintre membrii participanți la Sfânta Liturghie cu Sfânta Treime. Formula de deschidere a Liturghiei este luată din Evanghelia după Marcu: „ Osana ! binecuvântat este cele ce vine întru Numele Domnului ! Binecuvântată este Împărăția care vine. . .” (Marcu , XI , 9.10).

Simbolistica acestei Liturghii a Cuvântului reliefează importanța slujbei în sine, făcându-ne atenți la toate cele ce se spun la începutul liturghiei : Ectenia mare, Antifoanele, Ecteniile mici și până la ieșirea cu Sfânta Evanghelie .Credinciosul este pus în fața frumuseții slujbei – vede preotul rugându-se și oare cum să nu-l miște faptul ca aude cum slujitorii sfântului altar și credincioșii de lângă el sunt în același Duh? Se roagă pentru binele lui fără ca el până atunci să fi știut acest lucru! Cu atât mai mare și mai frumoasă este slujba când preotul mijlocește în durerea Domnului peste toată munca oamenilor de zi cu zi, pentru îmbelșugarea roadelor pământului , . . . , nu-l va face oare mai sensibil , mai receptiv la rugăciunile ce se aud din sfântul altar? Oameni necunoscuți se roaga pentru el, să-i fie lui bine – unde a mai găsit așa ceva? nicăieri! ar fi răspunsul omului . În acest fel răspundem la caracterul misiologic al Sfintei Liturgii. Liturghia este făcută pentru folosul oamenilor – folosul duhovnicesc și cel trupesc .

Observăm că aceată a doua parte a Liturghiei, constituie un ABC duhovnicesc, o punere în temă a celui necunoscător de cele sfinte . Este prima lecție a celui care vrea să știe mai mult, să crească mai repede în Duhul Adevărului . Enumerăm pe scurt simbolurile care reies din a doua parte a Liturghiei: Ectenia mare simbolizeaza doxologia , cererile cele de multe feluri pentru folosul credincioșilor și Pacea în care toate trebuiesc săvârșite; Antifoanele reprezintă după Sfântul Gherman I al Constantinopolului prezicerile profeților, vohodul cu Evaghelia ne arată cea de-a doua venire a Fiului lui Dumnezeu (Parusia); Imnul Trisaghion reprezintă împreună slujirea îngerilor cu oamenii , citirea Apostolului , citirea Sfintei Evanghelii se face după ce preotul citește in taina o rugăciune numită simplu „ Rugăciunea de dinainte de Evanghelie” – preotul se roagă lui Hristos să așeze în inimile celor care ascultă pericopa evanghelica frică de cele sfinte pentru rodirea cuvântului lui Dumnezeu în sufletul credincioșilor.

De ce se citeste mai întâi Apostolul si apoi Evanghelia, de vreme ce aceasta din urmă are prioritate nu numai cronologică ci și de conținut? Se poate spune ca textele apostolice ar fi doar învelișul Evangheliei pe când Evanghelia este miezul!

Imediat după citirea Sfintei Evanghelii se spun ecteniile cererii stăruitoare. Aceaste ectenii sunt un îndemn la mobilizarea lăuntrică a tuturor participanților la Liturghie, ceea ce face ca acest lucru sa fie privit cu o mai mare responsabilitate de către aceștia. Ecfonisul care încheie Ectenia este în armonie cu ceea ce s-a rostit „ Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slava Îți înălțăm , Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”

„ Amin”

Ajungem la sfârșitul Liturghiei Catehumenilor și așa cum am specificat la început ea se încheie cu câteva ectenii premergătoare începerii Liturghiei Credincioșilor, adică ecteniile pentru cei chemați. Cu trecerea timpului și în regim de libertate, creștinii și-au botezat copiii încă de mici – așa încât treptat , treptat, Liturghia Catehumenilor și-a pierdut caracterul inițiatic, iar instituția catehumenilor s-a subțiat până la dispariție rămânând doar ecteniile pentru ei. În Liturghier se specifică că la nevoie, ecteniile și rugăciunile pentru cei chemați începând de la „Rugați-vă cei chemați Domnului „și până la rugăciunea întâi pentru credincioși, se pot sări. În acest caz, Sfântul Antimis urmează să fie desfăcut înainte de ecfonisul ecteniei de după citirea Sfintei Evanghelii. Iar după ecfonis – preotul începe ectenia mică. Se citesc acum rugăciunile întâi și a doua pentru credincioși în care preotul mulțumește Domnului pentru cele de care a fost învrednicit el și poporul care stă înainte, se roagă pentru iertarea păcatelor și pentru că Dumnezeu să-i facă vrednici de slujba la care au fost chemați; a doua rugăciune aduce în prim plan ca nimeni nu-i vrednic de împărtășirea cu Sfintele Taine decât dacă Dumnezeu îl curățește și-l face vrednic de acest lucru.

Cuvintele: "Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grijă cea lumească de la noi să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor, să-L primim pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngerești. Aliluia, aliluia, aliluia", sunt cuvinte din care înțelegem că participând noi la Sfânta Liturghie nu mai suntem doar oameni obișnuiți, oameni păcătoși așa cum ne știm noi, ci suntem și închipuitori ai ființelor cerești care stau în apropierea lui Dumnezeu și-I aduc mărire lui Dumnezeu, îi închipuim pe Heruvimi.

Rugăciunea din timpul cântării heruvimice este una copleșitoare „ nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină , să se apropie sau să slujească Ție, Împărate al slavei, căci a sluji este lucru mare și înfricoșător chiar pentru puterile cerești” ce desprinde din aceste cuvinte ale ruganciunii spuse până acum că omul niciodată nu poate fi vrednic a sluji lui Dumnezeu facă ca Acesta să-l curețe de cele pământești – dar greu este a sluji și pentru puterile cerești – înfricoșător chiar pentru puterile cerești. Și atunci cine este vrednic de această slujbă, numia cel smerit! „ Căci la Tine vin , plecându-mi grumajii mei, și mă rog Ție să nu întorci fata Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoiește să-Ți fie aduse darurile acestea de mine, păcătosul și nevrednicul robul Tău” – vedem că numai recunoașterea propriei păcătoșenii și smerenia ne lasă să slujim Domnului .

Îndemnul „să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim” împreună cu răspunsul: „Pre Tatăl , pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o Ființă și nedespărțită”, constituie o mică mărturisire de credință ce anunța venirea simbolului credinței – Crezul – rostit de către credincioși.

Prin ceea ce spune preotul se rostesc chiar cuvintele Mânuitorului de la Cină Cea de taină , când i-a invitat pe ucenici să se împărtășească – pentru prima oară – cu Trupul și Sângele Sau , prin transfigurarea pâinii și a vinului ca efect al mulțumirii, binecuvântării și frângerii, constituind instituirea Tainei Euharistice. Anamneza se încheie cu următoarea rugăciune rostită în taina de preot : „ Aducându-ne aminte așadar de această poruncă mântuitoare și de cel ce s-au făcut pentru noi : de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălțarea la Ceruri , de șederea cea de-a dreapta , de cea de-a două și slăvita venire” urmând că preotul cu mâinile încrucișate să ridice Discul și Potirul , rostind cu glas tare : ” Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate”. Acum se instaurează EPICLEZA , în taina Sfântului Altar în timp ce la strana se cântă „Pe Tine Te lăudam , ……” .

Preotul invoca Duhul Sfânt prin rostirea troparului de la Ceasul al treilea : „Doamne, Cel Ce pe Preasfântul Tău Duh L-ai trimis Apostolilor Tăi, pe Acela , Bunule nu-L lua de la noi , ci-L înnoiește întru noi cei ce ne rugăm Ție” cu stihurile necesare momentului liturgic această rugăciune spunându-se de trei ori . Știm că preotul are Harul Sfântului Duh prin hirotonie , dar acest Har primit atunci nu sfințește Darurile care sunt înainte, transformându-le în Adevăratul Trup și Sânge al Lui Hristos . Importanța acestui act este specială deoarece Euharistia este o Taină și după cum spuneam la începutul lucrării de seminar, Taina aceasta este cu anevoie de descoperit . Preotul se afla în genunchi în fața Sfântului Altar și se roagă în taină cu umilință și smerenie rugându-L pe Bunul Dumnezeu să trimită Duhul Sau Cel Sfânt peste cei din biserică și peste

Darurile ce sunt puse înainte ; face semnul binecuvântării peste Sfântul Agneț „ . . . și fă, adică, pâinea aceasta Cinstitul Trup al Hristosului Tău” , face semnul binecuvântării peste Potir : „ iar ceea ce este în Potirul Acesta , Cinstitul Sânge al Hristosului Tău” și făcând semnul binecuvântării peste amândouă vasele se roagă : „ prefăcându-Le cu Duhul tău Cel Sfânt „ . În continuare preotul se roagă pentru cei care vrednici fiind de împărtășanie să nu fie aceasta decât pentru iertarea păcatelor și pentru mântuire, iar nu spre osânda și judecată. Mai sunt pomeniți și cei adormiți în dreapta credință „ pentru tot sufletul cel drept care s-a săvârșit intru credința”.

Care este rolul misiologic care se desprinde din acest sublim moment liturgic?

Rolul este sfințenia credincioșilor prin împărtășire pentru că la ei se referă preotul când se roagă Bunului Dumnezeu, la iertarea păcatelor lor ; observăm că rugăciunea preotului se referă și la cei adormiți, dar nu este o rugăciune de cerere ci o rugăciune de mulțumire pentru că în ea sunt pomeniți Sfinții mărturisitori, Apostolii, Evangheliștii, profeții, patriarhii, pustnicii , ei fiind moștenitorii raiului și cei care se roagă pentru noi din ceruri.

Această etapă liturgica este continuata cu o cântare închinata Maicii Domnului – Axionul . Care creștin ortodox nu se închina Preasfintei Născătoare de Dumnezeu , nu o cinstește , Ea fiind prima care se afla în rugăciunile ortodocșilor datorită mijlocirii pe care Maica Domnului o face pentru oameni în fața Scaunului Preasfintei Treimi.

Axionul este diferit de la o sărbătoare împărătească la alta. Pe finalul cântării axionului se sfințește anafura , pâine tăiată din prescurile aduse la Proscomidie; vasul cu bucățile de pâine este atins de Sfântul Disc și de Sfântul Potir rostindu-se de către preot : „ Binecuvântată este anafura Sfinților Tăi, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.”

Imediat se pomenește episcopul sau mitropolitul locului, semnificând faptul că biserica are grijă de cei care-i sunt păstori; se roagă Lui Dumnezeu să le dăruiască pace, sănătate, zile îndelungate pentru a învăța cum trebuie turma încredințată lui.

Epicleza se încheie cu ecfonisul : „și ne dă nouă, cu o gură . . . a slăvi și a cânta Preacinstitul și de mare cuviință Numele Tău. . . . al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.” „Amin” .

Preotul binecuvintează poporul cu formula „ și să fie milele Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toți”.

Tatăl Nostru – următorul moment liturgic în cadrul Sfintei Liturghii

El face posibilă venirea momentului următor , anume împărtășirea credincioșilor. Rugăciunea domnească îl invită pe cel care o zice să ia aminte la el însuși , să ierte gresalele aproapelui așa cum și Dumnezeu le iartă pe ale lui. Ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului care ne spun că nu putem să aducem o jertfă curată lui Dumnezeu și să fim în părtășie cu Dumnezeu decât dacă suntem împăcați cu toți oamenii . Observăm o relație între cererea „și nu ne duce pe noi în ispită „ cu viitoarea împărtășire care ne apără de toate ispitele .

Suntem în fața Sfântului Altar, în fata Sfintelor Taine și vedem pe preot rugându-se că prin ele Dumnezeu să fie împreună și cu cei ce nu au putut fi de față la săvârșirea Lor; vedem că Liturghia este adusă și pentru cei care nu știu că în acel moment biserica se roagă pentru ei.Ce lucru mai înălțător decât să te rogi pentru toată zidirea , pentru că Dumnezeu să fie mult Milostiv și de oameni Iubitor!

Hristos folosește de la preot numai mâinile și vocea. El Însuși luând chipul preotului își dă propriul Său Trup și propriul Său Sânge întregului popor.În acest moment preotul ia Sfântul Trup cu amândouă mâinile, Îl înalta în semnul Crucii deasupra Sfântului Disc zicând cu glas mare : „ Să luăm aminte Sfintele Sfinților ”.

Este un limbaj pe care noi cei din ziua de astăzi îl înțelegem anevoie. Cine sunt Sfinții? Părinții Bisercii ne învața că Sfinții sunt credincioșii. Este vorba de sfințire datorită împărtășirii cu Sfintele Taine Credincioșii răspund : „ Unul Sfânt , Unul Domn Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu Tatăl Amin”. Aceasta este una dintre cele mai frumoase expresii ale smereniei creștine. Singurul Sfânt este Hristos.

Ce nevoie mai avem a vorbi de rolul misiologic , când însăși slujba săvârșita până acum este misiune pentru a dobândi sfințenie!

Acum, în taină, preotul săvârșește în Sfântul Altar plinirea lucrării Sfântului Duh :” Se sfarma și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfarma și nu se desparte, Cel ce pururea se dă de mâncare și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”

Împărtășirea – cel mai important act al slujirii liturgice, țelul este de a ne uni cu Hristos prin Sfintele Taine.

Prima oară se împărtășesc slujitorii Sfântului Altar în lumina blândă a Duhului Sfânt spre iertarea păcatelor și pentru viața de veci. După aceea se împărtășesc și credincioșii chemați de preot cu frică de Dumnezeu , cu credința și cu dragoste. Este momentul cel mai important când Hristos ia firea noastră și noi luăm fire Dumnezeiasca , nu știu câți conștientizează aceasta întrepătrundere, simbioză; știm doar din cuvintele Mântuitorului ca Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, împărtășirea este cea mai sigură cale de fi în Împărăția lui Dumnezeu.

Următoarele rugăciuni arata limpede că acestea s-au scris pentru cei care sunt beneficiarii împărtășirii cu Sfintele Taine .Slujitorul Sfântului Altar, după rugăciunea amvonului , reintra în Sfântul Altar unde rostește în taina:” Plinirea Legii și a Proorocilor tu Însuți fiind , Doamne , Hristoase Dumnezeul nostru, umple de bucurie și veselie inimile noastre, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor!”

Vedem că Sfânta Liturghie se termină cu binecuvântare din partea Domnului peste toți credincioșii acum și în vecii vecilor. Finalul Liturghiei este scurt. Se desfășoară sub semnul bucuriei duhovnicești a celor care însoțindu-L pe Hristos până la capătul procesiunii s-au împărtășit de Sfințenie, de mulțumire și de bucurie.

Ce dar mai frumos decât acesta? Să fim purtători lăuntrici , hristofori!

Liturghia Romano – Catolică astăzi.

VII.1. Noul Ordo Missae

În decursul anului 1969 s-a constatat o intensă activitatea liturgică în Biserica Romano-Catolică. Urmând indicațiile Constituției „De Sacra Liturgia”, au fost definitivate rubricile și textul noului ritual al misei romano-catolice. După hotărârile Conciliului II Vatican au apărut o serie de documente cu dispoziții noi privind liturghia (Mysterii Paschalis celebrationem, Constitutia apostolica Missale romanum, Institutio generalis Missalis romani). Despre aceste documente însuși papa și-a expus punctul său de vedere insistând asupra faptului că noul Ordo Missae încearcă să dea o formă mai simplă ritualului de la începutul misei, prezentării darurilor și frîngerii pâinii, ajutând astfel pe credincioși să participe din ce în ce mai conștient și mai activ la jertfa liturgică. Deci ar fi vorba de o perspectivă de ordin pastoral, orientată mai întâi de toate spre rugăciune.

Noua misă, intrată în vigoare la 30 noiembrie 1969, cuprinde cele trei părți tradiționle care poartă numele de: Introducere sau începutul săvârșirii misei, Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică.

În noul „Ordo Missae”spiritul missei adoptate este cu totul diferit de spiritul cuprins în <<Rubricae generales>> aprobate de papa Pius al V-lea, unde era vorba de o simplă descriere a ritualului. Aici, considerațiile doctrinare și pastorale acupă primul loc. se acordă o importanță deosebită adunării credincioșilor, care este considerată ca factor principal al celebrării liturgice. Preotul și episcopul sunt chemați ,,să slujească pe Dumnezeu și pe popor cu toată demnitatea și smerenia”

Ritualul Începutului:

P. În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

C. Amin.

P. Harul Domnului nostru Isus Cristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți.

C. Și cu duhul tău.

P. Domnul să fie cu voi.

C. Și cu duhul tău.

RITUL PENITENȚIAL

P. Fraților, să ne recunoaștem păcatele, pentru a celebra cum se cuvine sfintele taine.

Toți: Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul și vouă, fraților, că am păcătuit prea mult cu gândul, cuvântul, fapta și omisiunea: din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea. De aceea, rog pe sfânta Maria pururea Fecioară, pe toți îngerii și sfinții și pe voi, fraților, să vă rugați pentru mine la Domnul Dumnezeul nostru.

P. Să aibă milă de noi atotputernicul Dumnezeu și, iertându-ne păcatele, să ne ducă la viața cea veșnică.

C. Amin.

P. Doamne, miluiește-ne.

C. Doamne, miluiește-ne.

P. Cristoase, miluiește-ne.

C. Cristoase, miluiește-ne.

P. Doamne, miluiește-ne.

C. Doamne, miluiește-ne.

(când este prescris)

P. Mărire în cer lui Dumnezeu

C. și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință. Te lăudăm, te binecuvântăm, te adorăm, te preamărim. Doamne Dumnezeule, Împărate ceresc, Dumnezeule, Părinte atotputernic, îți mulțumim ție, pentru slava ta cea mare. Doamne, Fiule unul-născut, Isuse Cristoase. Doamne Dumnezeule, Mielul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, care iei asupra ta păcatele lumii, miluiește-ne pe noi; tu, care iei asupra ta păcatele lumii, primește rugăciunea noastră. Tu, care șezi de-a dreapta Tatălui, miluiește-ne pe noi. Fiindcă tu singur ești sfânt, tu singur Domn, tu singur preaînalt, Isuse Cristoase, împreună cu Duhul Sfânt, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin.

Partea introductivă a săvârșirii misei începe cu „imnul intrării”, în timpul căruia preotul înconjurat de însoțitorii săi, înintează spre altar, sărută sfânta masă și, dacă vrea, o tămâiază. După ce și-a ocupat locul, salută poporul, având libertatea să utilizeze una din cele trei formule prescrie de rânduiala misei. După răspunsul primi din partea credincioșilor, preotul sau diaconul face mică explicare a însemnătății duminicii sau sărbătorii respecive, pentru a introduce pe credincioși la misa zielei. Urmează pregătirea penitențială, la care credincioșii sunt invitați din partea preotului. Ea constă dintr-un moment de liniște pentru examenul de conștiință, o mărturisire comună și o rugăciune de iertare, continuate de o serie de invicări care sunt în fond cele tradiționale, dezvoltate însă de anumite tropare de circumstanță, care pot fi mereu înlocuite cu altele corespunzătoare zilei.

b. Liturghia Cuvântului:

Lectură…

L. Cuvântul Domnului.

C. Mulțumim lui Dumnezeu.

Evanghelia

P. Domnul să fie cu voi.

C. Și cu duhul tău.

P. Citire din Evanghelia Domnului nostru

Isus Cristos după sfântul (N…)

C. Mărire ție, Doamne.

P. Cuvântul Domnului.

C. Laudă ție, Cristoase.

(când este prescris)

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor. Cred într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul-născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat; de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară, și s-a făcut om. S-a răstignit pentru noi sub Ponțiu Pilat, a pătimit și s-a îngropat. A înviat a treia zi, după Scripturi, și s-a suit la cer, șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va veni cu mărire să judece pe cei vii și pe cei morți, a cărui împărăție nu va avea sfârșit. Cred în Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul, care de la Tatăl și de la Fiul purcede; care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit și a grăit prin proroci. Cred într-una, sfântă, catolică și apostolică Biserică. Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor. Aștept învierea morților și viața veacului ce va veni. Amin.

(urmează rugăciunea credincioșilor)

Liturghia Cuvântului începe cu cele trei lecturi biblice: prima din Vechiul Testament, a doua din epistole, iar a treia din Sfintele Evanghelii. Între lecuri se cântă un psalm. După a doua lectură se face o procesiune cu Sfânta Evanghelie, în timp ce credincioșii cântă un imn, simbolizând prima aclamație a lui Hristos, Care urmează să fie primit prin inermediul Cucântului Său. În mod special se insistă asupra omiliei, care trebuie să urmeze imediat după citirea Sfintei Evanghelii. După aceasta urmează Simbolul credinței și <<rugăciunea universală>>.

c. Liturghia Euharistică:

Oferirea darurilor

P. Binecuvântat ești, Doamne, Dumnezeul universului, fiindcă din dărnicia ta am primit pâinea, pe care ți-o oferim, rod al pământului și al muncii oamenilor, care va deveni pentru noi pâinea vieții.

C. Binecuvântat să fie Dumnezeu în veci!

P. Binecuvântat ești, Doamne, Dumnezeul universului, fiindcă din dărnicia ta am primit vinul, pe care ți-l oferim, rod al viței de vie și al muncii oamenilor, care va deveni pentru noi băutură spirituală.

C. Binecuvântat să fie Dumnezeu în veci!

P. Rugați-vă, fraților, pentru ca jertfa mea și a voastră, să-i fie plăcută lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul.

C. Să primească Domnul jertfa din mâinile tale, spre lauda și mărirea numelui său, spre folosul nostru și al întregii sfinte sale Biserici.

RUGĂCIUNEA EUHARISTICĂ

P. Domnul să fie cu voi.

C. Și cu duhul tău.

P. Sus inimile.

C. Le avem la Domnul.

P. Să mulțumim Domnului Dumnezeului nostru.

C. Vrednic și drept este.

………………

Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Dumnezeul oștirilor cerești. Pline sunt cerurile și pământul de mărirea ta. Osana în înaltul cerului! Bine este cuvântat cel care vine în numele Domnului. Osana în înaltul cerului!

Prefacerea

RUGĂCIUNEA EUHARISTICĂ II

CC. Cu adevărat sfânt ești, Doamne, izvorul a toată sfințenia. Te rugăm, așadar, sfințește darurile acestea cu roua Duhului tău, ca ele să devină pentru noi trupul și sângele Domnului nostru Isus Cristos.

El, dându-se pe sine de bunăvoie spre pătimire, a luat pâinea și, mulțumind, a frânt-o și a dat-o ucenicilor săi, zicând:

LUAȚI ȘI MÂNCAȚI DIN ACEASTA TOȚI: ACESTA ESTE TRUPUL MEU, CARE SE JERTFEȘTE PENTRU VOI.

De asemenea, după cină, luând potirul și, din nou mulțumind, l-a dat ucenicilor săi zicând:

LUAȚI ȘI BEȚI DIN ACESTA TOȚI: ACESTA ESTE POTIRUL SÂNGELUI MEU, AL NOULUI ȘI VEȘNICULUI LEGĂMÂNT, CARE PENTRU VOI ȘI PENTRU MULȚI SE VARSĂ SPRE IERTAREA PĂCATELOR. FACEȚI ACEASTA ÎN AMINTIREA MEA.

P. Misterul credinței.

C. Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni.

CC. Celebrând, așadar, moartea și învierea Fiului tău, îți oferim, Doamne, pâinea vieții și potirul mântuirii, mulțumindu-ți că ne-ai învrednicit să stăm înaintea ta și să-ți slujim ție. Te rugăm cu umilință să ne unească Duhul Sfânt pe noi, care ne facem părtași de trupul și sângele lui Cristos.

C1. Adu-ți aminte, Doamne, de Biserica ta răspândită pe întregul pământ, ca să o desăvârșești în dragoste, împreună cu părintele nostru papa N., cu episcopul nostru N. și cu tot clerul.

………………..

Adu-ți aminte, Doamne, de slujitorul tău (slujitoarea ta) N., pe care l-ai chemat (ai chemat-o) (astăzi) la tine din această lume. Îngăduie ca, precum prin Botez a fost unit(ă) cu Fiul tău întru moarte, la fel, să devină părtaș(ă) de învierea lui.

………………

C2. Adu-ți aminte, Doamne, și de frații noștri care au adormit în speranța învierii și de toți cei care au răposat în milostivirea ta și primește-i să se bucure de lumina feței tale.

Te rugăm, ai milă de noi toți, pentru ca, împreună cu fericita Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, cu fericiții apostoli și cu toți sfinții, pe care din veci i-ai iubit, să ne învrednicim a fi părtași la viața cea veșnică, să te lăudăm și să te preamărim prin Isus Cristos, Fiul tău.

RUGĂCIUNEA EUHARISTICĂ III

CP. Sfânt ești cu adevărat, Doamne, și pe bună dreptate te laudă toată făptura, căci prin Fiul tău, Domnul nostru Isus Cristos, și prin lucrarea Duhului Sfânt, însuflețești și sfințești întregul univers și fără încetare aduni poporul tău, pentru ca, de la răsăritul soarelui până la apus, să se aducă numelui tău jertfă curată.

CC. De aceea, Doamne, te rugăm cu umilință să sfințești prin Duhul tău darurile pe care ți le oferim, pentru ca ele să devină trupul și sângele Fiului tău, Domnul nostru Isus Cristos, din a cărui poruncă celebrăm aceste taine.

Căci el, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea și, mulțumindu-ți, a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o ucenicilor săi, zicând:

LUAȚI ȘI MÂNCAȚI DIN ACEASTA TOȚI: ACESTA ESTE TRUPUL MEU, CARE SE JERTFEȘTE PENTRU VOI.

De asemenea, după cină, luând potirul și mulțumindu-ți, l-a binecuvântat și l-a dat ucenicilor săi, zicând:

P. Misterul credinței.

C. Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni.

CC. Celebrând, așadar, Doamne, pătimirea aducătoare de mântuire a Fiului tău, precum și minunata lui înviere din morți și înălțare la cer, și așteptând a doua lui venire, îți oferim cu mulțumire această jertfă vie și sfântă. Te rugăm, privește cu bunătate la darul Bisericii tale și, recunoscând în el jertfa prin care ne-ai împăcat cu tine, dă-ne nouă, celor care ne hrănim cu trupul și sângele Fiului tău, ca, din plinătatea Duhului Sfânt, să devenim un singur trup și un singur suflet în Cristos.

C1. Duhul Sfânt să facă din noi un prinos veșnic, ca să dobândim moștenirea cerească împreună cu aleșii tăi, mai întâi cu preafericita Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maria, cu fericiții apostoli și slăviții martiri, (cu sfântul N. – sfântul zilei sau patronul) și cu toți sfinții, prin a căror mijlocire sperăm să fim totdeauna ajutați de tine.

C2. Te rugăm, Doamne, ca această jertfă a împăcării noastre să fie spre pacea și mântuirea lumii întregi. Binevoiește a întări în credință și dragoste Biserica ta peregrină pe acest pământ, împreună cu slujitorii tăi, papa nostru N., și episcopul nostru N. cu toți episcopii, cu întregul cler și cu tot poporul pe care ți l-a dobândit Fiul tău.

………………

Adu-ți aminte de slujitorul tău (slujitoarea ta), N., pe care l-ai chemat (ai chemat-o) (astăzi) la tine din această lume. Îngăduie ca, după cum prin Botez a fost unit(ă) cu Fiul tău întru moarte, la fel, să devină părtaș(ă) de învierea lui, în ziua în care îi va ridica pe cei morți din mormânt în fața ta și va face trupul smereniei noastre asemenea cu trupul strălucirii sale.

………………

C3. Ascultă, Doamne, cu îndurare rugăciunile acestei familii pe care ai adunat-o în fața ta. Întoarce-i la tine, Părinte milostiv, și pe toți fiii tăi risipiți pretutindeni.

Pe frații noștri răposați și pe toți drepții care au trecut din această lume primește-i cu bunătate în împărăția ta cerească, unde nădăjduim să ne bucurăm și noi de-a pururi de mărirea ta, împreună cu ei, prin Cristos, Domnul nostru, prin care tu dăruiești lumii tot binele.

P. Prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, ție, Dumnezeule, Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea și mărirea în toți vecii vecilor.

C. Amin.

Liturghia euharistică începe cu un imn în timpul căruia se face <<pregătirea darurilor>>, după noua expresie utilizată pentru a înlocui vechea formulă de <<oferirea darurilor>>. Astfel se face o distincție mai clară între momentul aducerii darurilor la altar și între rugăciunea rostită asupra lor. Pentru maniestarea participării active a credincioșilor, li se recomandă să aducă ei înșiși pâinea și vinul la altar, sau să contribuie cu alte daruri ,,în folosul săracilor sau al Bisericii”. Urmează rugăciunea euharistică, împărțită în două părți: Prefața sau cântarea inițială de lucrare a harului și un ansamblu de rugăciuni, cunoscut altădată sub denumirea de Canon.

d. Ritualul Împărtășaniei:

P. Îndemnați de porunca Mântuitorului și povățuiți de învățătura sa dumnezeiască, îndrăznim a spune:

C. Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău, vie împărăția ta, facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri, și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău.

P. Mântuiește-ne, te rugăm, Doamne, de toate relele și binevoiește a da pacea în zilele noastre, pentru ca, ajutați de milostivirea ta, să fim pururea liberi de păcat și feriți de orice tulburare, așteptând speranța fericită și venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos.

C. Căci a ta este împărăția, și puterea, și mărirea în veci.

P. Doamne Isuse Cristoase, care le-ai zis apostolilor tăi: "Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă", nu privi la păcatele noastre, ci la credința Bisericii tale și binevoiește a-i dărui pacea și unirea, după voința ta. Care viețuiești și domnești în vecii vecilor.

C. Amin.

P. Pacea Domnului să fie pururea cu voi.

C. Și cu duhul tău.

Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra ta păcatele lumii, miluiește-ne pe noi.

Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra ta păcatele lumii, dă-ne nouă pacea.

P. Iată Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatele lumii. Fericiți cei chemați la ospățul Mielului.

C. Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt și se va tămădui sufletul meu.

În ceea ce privește împărtășirea credincioșilor, se face mai întîi o rugăciune personală, apoi preotul sau diaconul oferă crdincioșilor Trupul Domnului.

e. Ritualul Încheierii:

RITUALUL ÎNCHEIERII

P. Domnul să fie cu voi.

C. Și cu duhul tău.

P. Să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

C. Amin.

P. Liturghia s-a sfârșit. Mergeți în pace!

C. Mulțumim lui Dumnezeu.

Cuvintele adăugate: „Fericiți sunt cei chemați la masa Domnului” și „Doamne, nu sunt vrednic”, rostite o singură dată de toți credincioșii, confirmă evoluția acestui ritual în sensul unei analogii cu „Sfintele Sfinților” din liturghiile bizantine și cu „Sancta Sanctis” din vechea liturghie galicană. Misa se termină cu îndemnul făcut credincioșilor de a părăsi în pace locașul Domnului, după care preotul sărută din nou sfânta masă și este însoțit de ajutătorii săi.

Noul ritual al misei n-a fost primit fără critici din partea unor reprezentanți ai Bisericii Romano-Catolice. Criticile care i s-au adus se referă la faptul că o serie practici lipsite de valoare, intrate în decursul secolelor, n-au fost eliminate, ci dimpotrivă, au fost scoase și mai mult în evidență, fără a se acorda adevărata valoare ansamblului celebrării liturgice.

Principala inovație se referă la Rugăciunea euharistică. Într-adevăr, deși în ritul roman, pentru prima parte a acestei Rugăciuni, adică pentru Prefață, au fost create de-a lungul secolelor formule variate, cealaltă parte, numită Canon (Canon Actionis), a îmbrăcat, începând cu secolele IV-V, o formă invariabilă. Liturghiile orientale, dimpotrivă, admit o anumită variație în privința Anaforei. Așader. Pe de o parte Rugăciunea Euharistică a fost îmbogățită cu un număr mai mare de Prefețe, luate din tradiția veche a Bisericii romane sau de creție nouă, astfel încât să fie dezvăluite mai limpede diferitele aspecte al misterului mântuirii și să ofere mai multe și mai bogate temIuri pentru aducerea de mulțumire, iar pe de altă parte am stabilit să se introducă încă trei Canoane pentru Rugăciunea euharistică.

Privitor la Rânduiala Liturghiei, ceremoniile au fost simplificate, păstrându-se intactă substanța lor. Au fost omise repetițiile introduse în decursul veacurilor sau adăugirile mai puțin utile, mai ales în ritul oferirii pâinii și a vinului și în ritul frângerii pâinii și al împărtășaniei.

În același timp s-au restabilit, după tradiția sfinților Părinți, unele elemente dispărute sub vitregia timpurilor; astfel sunt: Omilia, Rugăciunea Universală sau a credincioșilor și, la începutul Liturghiei, ritul penitențial, de împăcare cu Dumnezeu ș c frații, rit căruia i s-a redat importanța cuvenită.

În afară de aceasta, potrivit prescripției Conciliul Vatican II ca într-un număr determinat de ani să se citească poporului tot ce este mai important din sfânta Scriptură, întregul corpus al lecturilor duminicale a fost repartizat pe un ciclu de trei ani. În duminici și sărbători, lectura din Epistolă și Evanghelie este precedată de o alta, luată din Vechiul Testament sau, în timpul pascal, din FA. În acest fel se pune mai mult în lumină evoluția neîntreruptă a misterului mântuirii arătată de cuvintele revelației divine. Acest mare belșug de lecturi biblice, care în zilele de sărbătoare pune în fața credincioșilor partea cea mai însemnată a Sfintei Scripturi, este întregit de celelalte părți al Cărților Sfinte, care se citec în zilele obișnuite.

Toată această reorganizare a fost făcută cu scopul de a stimula tot mai mult în credincioși foamea după cuvântul lui Dumnezeu, datorită căruia poporul Noului Legământ se va îndrepta, sub călăuzirea Duhului sfânt, spre unitatea deplină a Bisericii.

Concluzii

Înlăuntrul unifomității cultice genarale prezente în primele trei secole creștine exista dintru început germenele sau posibilitatea unor deosebiri de amănunt, în dreptul de improvizație personală rezervată în exclusivitate profeților, dar în general acest lucru îl putea face orice liturghisitor. Existau apoi mici variante înlesnite fie de lipsa unui Tipic oficial, fie de predilecțiuni sau preferințe locale.

Începând cu secolul al IV-lea se scriu și chiar circulă anumite texte normative ale Liturghiei sau, mai exact, ale uneia sau alte Anaforale.

Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuă evoluție și nu o relicvă a istoriei. În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originară la bogătia de azi. Dar această evoluție nu a însemnat o îndepărtare de la adevăr, așa cum încearcă să argumenteze unii eterodocsi, ci o crestere firească, expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, o dezvoltare a elementelor esențiale pe care le găsim de la început în structura Liturghiei.

Dar în forma de astăzi, evoluată sub influența unor factori destul de diferiți, ele prezintă și deosebiri, destul de multe și de mari, care fac uneori ca unitatea și descendența lor comună să fie greu de sesizat. Deosebirile privesc atât forma sau structura externă a acestor liturghii, cât și doctrina teologică sau concepția care stă la baza acesteia. Ele izvorăsc de fapt din deosebirile mai adânci, de rasă, fire și mentalitatea, care separă pe Greci (Bizantini) de Latini (Apuseni) și care au dus la interpretăti diferite ale creștinismului, reflectându-se atât în doctrina, organizația și disciplina celor două mari confesiuni creștine (Ortodoxia și Catolicismul), cât și în viața religioasă și în cultul lor liturgic.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ. Tipărită cu îndrumarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

LITURGHIER, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1956 și 2000.

Felmy, Karl Christian, DE LA CINA DE TAINĂ LA DUMNEZEIASCA LITURGHIE A BISERICII ORTODOXE,un comentariu istoric,trad. Pr. Prof. Ioan I. Ică, ed. Deisis, Sibiu, 2004

Părinți și Scriitori Bisericești, SCRIERILE PĂRINȚILOR APOSTOLICI, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., Buc., 1979, p. 29-30.

PSB, APOLOGEȚI DE LIMBA GREACĂ, traducere, introducere, note și indice de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., Buc., 1980, p.70-71.

Dionisie, pseudo-Areopagitul, IERARHIA CEREASCĂ ȘI IERARHIA BISERICEASCĂ, traducere și studiu introductiv de Cicerone Iordăchescu, ed. Institutul European, Iași, 1994.

Pr. Dumitru Colotelo, MIȘCAREA LITURGICĂ ÎN CREȘTINISMUL APUSEAN, Teză de doctorat, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., Buc. 1986.

Ieromonah Petru PRUTEANU, LITURGHIA ORTODOXĂ ISTORIE ȘI ACTUALITATE, Editura Sofia, Bucuresti, 2008

Braniște, Ene, Pr. Prof. DR., LITURGICA SPECIALĂ, ed. Nemira, București, 2002.

Idem, Liturgica generală, ed. Partener, București, 2008

Vintilescu, Petre, Pr.,Prof., Dr., LITURGHIERUL EXPLICAT, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

Kucharek, Casimir, The Byzantine – SLAV LITURGY OF ST. JOHN CHRYSOSTOM, ITS ORIGIN AND EVOLUTION, Editura Alleluia Press, Belgium, 1971.

LITURGHIERUL ROMAN, orânduit după decretul sfântului conciliu ecumenic Vatican II promulgat cu autoritatea Papei Paul al VI – lea, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993.

Bălan,Ioan, Pr.,Dr., LIMBA CĂRȚILOR BISERICEȘTI, STUDIU ISTORIC ȘI LITURGIC, Tipografia Seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1914.

ZAGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan si TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor, DOGMATICA ORTODOXA – Manual pentru seminariile teologice, Editura Renasterea, Cluj – 2000.

STANILOAE, Pr. Prof. Dumitru, SPIRITUALITATE SI COMUNIUNE IN LITURGHIA ORTODOXA, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti-2004.

CABASILA, Nicolae, TALCUIREA DUMNEZEIESTII LITURGHII, traducere din limba greaca de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti-1997.

SF. GHERMAN I Arhiep. Constantinopolului, TALCUIREA SFINTEI EVANGHELII, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova-2005.

BRIA, Pr. Prof. Ion – LITURGHIA DUPA LITURGHIE, Editura Atena, 1996.

VINTILESCU, Pr. Prof. Petre, ISTORIA LITURGHIEI IN PRIMELE TREI VEACURI, Ed. Nemira, Bucuresti 2001.

Taft, Robert F., RITUL BIZANTIN.SCURTĂ ISTORIE, editura Arhiepiscopia Alba Iulia ( Reîntregirea).

Vintilescu, Petre, LITURGHIILE BIZANTINE PRIVITE ISTORIC ÎN STRUCTURA ȘI ÎN RÂNDUIALA LOR, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1943.

STUDII ȘI ARTICOLE

Vintilescu, Petre, Pr., Prof., ANAFORA SAU RITUALUL SFINTEI JERTFE EUHARISTICE, în „BOR”, nr. 7-8/1961, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.

Șchiopu, Iulian, A., Doctorand, RÂNDUIALA PROSCOMIDIEI ÎN RITURILE LITURGICE RĂSĂRITENE, în „Studii Teologice”, nr. 7-8/1969, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.

Braniște, Ene, Pr.Prof., O NOUĂ LITURGHIE ÎNTREBUINȚATĂ DE ORTODOCȘII APUSENI: Liturghia După Sfântul Gherman Al Parisului Sau Liturghia De Rit Galican, în „Ortodoxia”, nr. 1/1959, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.

Idem, ORIGINEA, INSTITUIREA ȘI DEZVOLTAREA CULTULUI CREȘTIN, în „Studii Teologice”, nr. 3-4/1963, p.134-136.

Idem, LITURGHIILE ROMANO – CATOLICE ÎN COMPARAȚIE CU CELE ORTODOXE, în „ortodoxia”, nr. 1/1957, editura institutului biblic și de misiune al B.O.R.

Idem, UNIFORMITATEA ÎN SĂVÂRȘIREA SERVICIILOR DIVINE, în „Studii Teologice”, nr. 1-2/1949, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.

Idem, RIT, RITUAL, RITUALISM, în „Studii Teologice”, nr. 5-6/1966, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.

Idem, SCHISMA ȘI CULTUL CREȘTIN, în „Ortodoxia”, nr. 2-3/1954, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.

DOUĂ STUDII CATOLICE ASUPRA LITURGHIILOR BIZANTINE, în „Ortodoxia”, nr.1/1965, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.

Vasile, Costin, Magistrand, LITURGHIA SFÂNTULUI IACOB DIN RITUL SIRIENILOR IACOBIȚI, în „Ortodoxia”, nr.1/1966, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.

Gheevarghis, Aruppala, Doctorand, Diacon, LITURGHIA BISERICII ORTODOXE SIRIENE DIN INDIA ÎN COMPARAȚIE CU LITURGHIA BIZANTINĂ, în „Ortodoxia”, nr. 4/1970, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.

Bizerea, P., Pr., LITURGHIA ROMANĂ, art. în rev. <<Candela>> (Cernăuți), an 1930, pp. 836-852.

Ierom. Veniamin Micle, NOUL „ORDO MISSAE” ROMANO-CATOLIC, în <<Ortodoxia>>, nr.1/1970, p. 163-164.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Liturghia Romano Catolica In Comparatie cu Liturghiile Ortodoxe. Evolutia Liturghiei Si Diferente Actuale (ID: 167021)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Liturghia Romano Catolica In Comparatie cu Liturghiile Ortodoxe. Evolutia Liturghiei Si Diferente Actuale

Copyright Notice

Statutul Femeii In Biserica

Conceptul Despre Fiinta Lui Dumnezeu In Vechiul Testament Si Iudaism

Sfantului Apostol Pavel

Manastirea Logresti

Biserica Fortificata

Iconografia Sfintei Cuvioase Parascheva, Elemente de Teologie, Estetica Si Tehnica

Copyright Notice

Similar Posts