Literatura Religioasa Crestina In Tinuturile Straromane

Literatura religioasă creștină în ținuturile străromâne

în secolele IV-VI

Cuprins

Listă de abrevieri

Introducere

Inceputul literaturii și culturii in perioada daco-romană

Sfântul Cuvios Ioan Casian

Dionisie cel Mic

Marturii arheologice si lingvistice literare straromane

Opere straromane cu caracter religios-crestin

Martirologii ale creștinilor daco-romani

Creștinismul daco-roman și episcopiile din Scythia Minor

Migrația și încreștinarea goților; Ulfila

Episcopia Tomisului și episcopiile din Scythia Minor

Teologia Dacoromana

Școala literală de la Tomis și episcopii Tomitani

Călugării Sciți

Școala literară de la Dunărea de Jos

Concluzii

Bibliografie

Listă de abrevieri

Î. – înainte

Ap. – apostol

art. – articol

Asist. – asistent

cca. – circa

Cf. – conferențiar

cit. – citat

cm. – centimetri

Col. – Coloseni

d. – după

dr. – doctor

E – est

Ed. – editură

ed. – ediție

Efes. – Efeseni

e.n. – era noastră

etc. – etcetera

Ev. – evanghelist

ex . – exemplu

Hr. – Hristos

I.P.S. – Înalt Prea Sfințit

Jud. – județ

kg. – kilogram

km. – kilometru

lat. – latinesc

Lect. – lector

mijl. – mijloc

milen. – mileniu

N – nord

n.n. – nota noastră

nr. – numărul

op. – operă

p. – pagina

Pr. – preot

Prof. – profesor

PS. – Preasfintitul

rev. – revistă

Rom. – Romani

S – sud

sec. – secolul

Sf. – Sfânt

ș.a.m.d. – și așa mai departe

Șt. – Ștefan

Tim. – Timotei

Univ. – universitar

V – vest

Introducere

Pentru a putea intelege evolutia culturala a poporului daco-roman, trebuie in primul rand sa cunoastem ce reprezinta literatura si care sunt limitele acesteia. In primul rand, literatura sau beletristica provine din latinescul “littera, litera” si reprezinta arta compozitiilor scrise, totodata folosind si o traducere literala a acestui termen aceasta indica inclusiv un sens de “cunoastere cu ajutorul literelor”, iar studiul literaturii academic poarta numele de “litere”.

Termenul de literatura prezinte foarte multe sensuri, fiecare depinzand de uzul acestuia, insa in linii mari putem desemna orice inregistrare simpolica, care face referire atat la imagini, cum ar fi sculputuri sau picturi cat si la scrisori si scrieri.

Cel mai concentrat inteles al literaturii este cel format din litere sau simboluri, care formeaza un tot unitar, o forma fizica, regasindu-se pe hartie sau in orice alta forma portabile, aceasta excluzand inscriptiile, sculpturile, imaginile, rezumandu-se doar la mijlocul cuvantului scris dupa cum ne spune profesorul Mihai Floarea: "artă al cărei mijloc este cuvântul scris. În sens curent, reprezintă totalitatea operelor scrise într-o limbă (sau în toate limbile) cu valoare estetică. În sens restrâns, mai ales în formularea „literatură de specialitate”, reprezintă totalitatea lucrărilor publicate într-un domeniu, bibliografia necesară aprofundării unei probleme".

Tot acelasi profesor mentioneaza ca "după clasificarea obișnuită în studiul literaturii, sînt trei: epic, liric și dramatic. În literatura română, această clasificare se face după criteriul raportului dintre subiectul creator și realitatea vizată. Fiecărui gen literar îi corespund numeroase specii literare. Evoluția genurilor literare s-a făcut în funcție de curentele literare. Platon, de exemplu, făcea distincția între operele care imitau integral realitatea înconjurătoare (mimesis), operele care își propuneau expunerea directă a unui conținut poetic (idei, sentimente) și cele care amestecau elementele primelor două categorii. În Evul Mediu s-a ajuns la împărțirea literaturii în: „humilis” (genul simplu, păstoresc), „mediocris” (genul evocând agricultorii) și „gravis” (genul sublim, având în centru eroii) etc. Clasicismul a impus separarea netă a celor trei genuri literare, în timp ce romantismul a optat pentru amestec. Tendințele actuale direcționează cercetările în sensul descoperirii unei puzderii de tipuri de creație, fiecare diferențiindu-se si asemănîndu-se între ele, în funcție de atitudinea specifică eului creator (aceasta constă într-un joc puternic marcat subiectiv între autoreflectare și distanțare)".

Sub rubrica literaturii religioase regasim si asa-numita literatura bisericeasca apocrifa, adica povesti anonime la diverse intrebari ale caror raspunsuri nu le aflam din Sfanta Scriptura, precum si asa-numitele pseudepigrafe, adica diverse carti atribuite persoanelor biblice.

Literatura straromana sau literatura patristica ale secolelor IV-VI, isi are originea pe tinuturile noastre in special in zona de la Dunarea de Jos, ea reprezentand o "geneza a literaturii si culturii daco-romane si romane" dupa cum ne spune Ioan G. Coman. Inceputul acestei lumi si literaturi noi isi face aparitia prin scriitori ca Ioan Cassian, Dionisie cel Mic sau Exiguus, Ioan Maxentiu, Petru, samd., care au lasat diverse opere scrise in limba latina, ele aratand procesul de formare spirituala a daco-romanilor si totodata reprezentand si obiectul lucrarilor a diferiti scriitori bisericesti din acele perioade.

Insa, pentru a putea intelege aparitia literaturii crestine pe tinuturile straromane, trebuie sa cunoastem totodata si procesorul formarii geto-dacilor ca si popor prin unirea triburilor dacice de catre Burebista, care realizeaza un stat puternic, acesta avand centrul in Transilvania, stat care primeste si numele de Dacia. Declinul acestui stat a fost cunoscut in timpul razboiului din anii 101-102, cand atacati de catre romani, dacii reusesc totusi sa faca fata armatei romane, ca ulterior, in anii 105-106, unde dupa un foarte lung asediu, Dacia piere odata cu Decebal. Prin aducerea de emigranti, romanii colonizeaza foarte repede populatia daca, iar cu ajutorul lui Pavel apar si primele comunitati de crestini printre evrei, dar totodata si printre greci si romani.

Fiind cea mai nordica regiune a romanilor, in Dacia au fost necesare aducerea de trupe numeroase pentru apararea granitelor, fiind adusi totodata si functionari, agricultori, meseriasi, negustori, diferite clase de colonisti proveniti in special din provinciile sud-dunarene invecinate. Aceasta colonizare s-a realizat sistematic, in primul rand avand ca scop intarirea elementului roman, lucru care urma sa duc la o romanizare intensa a dacilor, pentru ca ulterior in timpul Retragerii Aureliene si a administratiei romane din anii 271-275, populatia Daciei Traiane care era de aproximativ 1 milion, sa ramana pe loc, aceasta fiind deja romanizata, prin folosinta diferitelor nume cu caracter roman, precum si prin utilizarea monedelor romane.

Un cert exemplu de romanizare il avem in cetatea Tropaem, unde o inscriptie latine face referire la o familie de daci din trei generatii: "bunicul se numeste mucaporul, tatal se numeste Scoris si are ca sotie pe Aurelia Eftepir, copiii, adica nepotii lui Mucaporul, poarta nume curat romane de Aurelius, Sabina, Valens si Sabinianus".

Desi colonizarea romanilor prin colonisti, soldati, sclavi increstinati, servitori ai colonistilor instariti sau captivi a avut si beneficii, prin ridicarea gradului de cultura, a starii sociale si nu numai, aceasta a avut adus totodata bisericii probleme externe cum ar fi persecutiile din partea statului roman, si interne, cea a ereziilor, acestea incepand la orase pentru a ajunge ulterior si in mediul rural.

Cauzele persecutiilor au fost de mai multe feluri, in primul rand politice, deoarece crestini fiind loialui lu Hristos refuzau cultul regelui si nu se inchinau Cezarului, in al doilea rand de natura religioasa, prin refuzul de a aduce jertfe si sacrificii pe altare si la idoli, iar in al treilea rand de natura sociala, unde crestinii desi militau pentru o egalitate sociala, aristocratia romana vedea aceasta ca pe o revolutie a poporului dac.

Asadar, lipsa de marturii epigrafice si arheologice din primele secole se datoreaza exclusiv statutului de "religio illicita" sau religie interzisa prin lege, pe care crestinismul il avea in Imperiul Roman, iar dezvoltarea de monumente crestine sau chiar orice alt lucru ar fi atras consecinte asupra populatiei prin persecutia de catre autoritatile de stat.

Primul mare persecutand al crestinilor a fost Nero, cunoscut prin zvonul adus cum ca Roma ar fi fost incendiata de catre acestia, iar prin aceasta acuzatie foarte multi crestini au fost martirizati. Ulterior, procesul de impacare intre Biserica si Statul Roman a inceput cu Constantin cel Mare ( 280-337 ), numele acestuia fiind foarte strans legat de Imperiul Roman de Rasarit, de Constantinopol si de liberalizare a crestinismului pe care o recunoaste ca fiind religie de stat prin Edictul de la Milan din anul 313, egala in drepturi cu celelalte culte.

Schimbarea de religie nu a fost facuta prin lupte, ci aceasta a fost realizata pe cale pasnica folosindu-se cele doua ratiuni si anume: compatibilitatea religiei zalmoxiene cu cea crestina si caracterul neoficial al crestinismului pe aceste meleaguri.

Pe de o parte, morala inalta a religiei geto-dace si prezenta monoteismului au permis o trecere foarte usoara la crestinism, iar aceasta increstinare nu a fost una oficiala prin aducerea de misionari oficiali sau prin diverse dispozitii autoritare, ci ele au reprezentat o consecinta fireasca a comunitatii de limba si de civilizatie romania, deoarece "romanismul si crestinismul nostru sunt nascute si crescute in chip firesc, incet si tainic, in Dacia lui Traian", iar "poporul nostru s-a nascut crestin in mod spontan, natura, odata cu formarea romanitatii sale… Noi suntem romani fiindca suntem crestini si suntem crestini, fiindca suntem romani".

Constantin a continuat si a desavarsit si toate reformele administrative, militare, financiare, fiscale sau religioase initiate de Diocletian, totodata luptand si luand pozitie impotriva ereziilor, urmarind unitatea bisericii, ca ulterior in anul 325 sa aiba loc primul sinod ecumenic de la Niceea al bisericii crestine, care pune si bazele noii religii.

Astfel, preluand atributiile care il transformau in "sef al bisericii crestine", cu toate ca acesta si-a pastrat si in mod oficial titlul de pontifex maximus, el a incercat sa inlature schismele care amenintau unitatea bisericii si a statului, instituind totodata ca zi de sarbatoare saptamanala Duminica sau Ziua Soarelui, practica fara de precedent in lumea pagana.

Din anul 316 Constantin isi stabileste resedinta in Serdica sau Sofia de astazi din Peninsula Balcanica, iar in anul 324 el alege cetatea greaca Byzantion ca noua capitala a Imperiului Roman. Convertirea sa la crestinism a insemnat o mare cotitura in istorie, Constantin asigurand Bisericii libertate deplina pe tot Imperiul Roman, aceasta intrand intr-o perioada de inflorire si propasire, adica "in secolul ei de aur".

I. Inceputul literaturii și culturii in perioada daco-romană

Inceputul literaturii in perioada daco-romana are la baza elemente de spiritualitate pe care diferiti scriitori patristici de la Dunarea de Jos in procesul lor istoric de formare a poporului roman sunt considerate ca fiind substantiale si decisive pentru evolutia ulterioara a acestui popor nou, care la venirea slavilor in secolul VII era deja unul format, cu o limba si cu o cultura proprie. Cultura greco-latina a facut posibila realizarea de opere, care avand o lunga circulatie in Imperiul Roman si in special in zona daco-romana, care era orientata spre Bizant, sa atraga aprecieri elogiaose si din Rasarit si din Apus.

Populatia daco-romana si persoanele cu un caracter distinst erau numiti de catre istoricii acelor vremuri cu nume cum ar fi "sciti" si "goti", cel din urma fiind un nume dat de obicei "vechilor geti". Astfel, inceputul literaturii si culturii noastre din perioada daco-romana, s-a realizat prin Ioan Cassian si Dionisie cel Mic.

Operele scrise ale lui Ioan Casian si Dionisie Exiguus, precum si totodata a altor scriitori straromani, au avut propria lor importanta asupra intregului proces de romanizare si de realizare, completare sau chiar creere a constiintei romanitatii, contribuind din Rasarit si din Apus.

Populatia daco-romana si persoanele cu un caracter distinst erau numiti de catre istoricii acelor vremuri cu nume cum ar fi "sciti" si "goti", cel din urma fiind un nume dat de obicei "vechilor geti". Astfel, inceputul literaturii si culturii noastre din perioada daco-romana, s-a realizat prin Ioan Cassian si Dionisie cel Mic.

Operele scrise ale lui Ioan Casian si Dionisie Exiguus, precum si totodata a altor scriitori straromani, au avut propria lor importanta asupra intregului proces de romanizare si de realizare, completare sau chiar creere a constiintei romanitatii, contribuind totodata si la unitatea spirituala a intregii Europe, la intarirea fortei morale impotriva triburilor care incercau sa cucereasca aceste meleaguri. Prin aceste creatii, cele doua teritorii, atat cel oriental cat si cel occidental au avut de castigat prin imbogatirea cu diverse elemente ale civilizatiei vechi, chiar daca distantele dintre cei doi mari scriitori erau destul de mari, unul realizandu-si opera la Roma pe cand celalalt se afla in sudul Galiei, este un lucru important de retinut ca cei doi nu au pierdut niciodata legatura cu patria mama, aceasta fiind pastrata atat prin circulatia operelor in tot imperiul, fie prin scrisori si totodata prin diverse persoane care ajungeau in acele locuri.

Acestia se declarau ca fiind tot timpul "sciti" sau "daco-romani", recunoscandu-si locul de provenienta ca fiind Scythia Minor, acceptand aceste denumiri de "sciti" sau de "goti" atat in fata apusenilor cat si a celorlalte persoane, asemandu-se cu alti mari scriitori, cum ar fi Ieronim, Rugin care desi locuiau Palestina, ei se recunosteau ca fiind originari din Italia, Purdentiu si Orosiu, care locuiau in Roma si totusi se declarau ca fiind ibero-romani si multi altii.

Literaturi acestora este proprietatea in primul rand a tarilor de origine si ulterior a tarilor in care s-au stabilit, ea fiind scrisa in proza cursiva si formulata ca un dialog, uneori acest dialog fiind dramativ, prin combaterea "celor opt pacate capitale", rezultand de aici o succesiune de pilde morale, lucru regasit si in convorbirile lui Ioan Casian, insa, in opera lui Dionisie cel Mic se pot regasi si expuneri simple sau mai complexe, sau chiar informatii care le putem regasi in prefatele operelor sale.

In concluzie, putem spune ca literatura celor doi nu se rezuma doar la o stiinta fixa, ci mai concis ea dezvolta si cuprinde o ampla stiinta spirituala si totodata morala, precizand diverse informatii despre suflet, despre trup si despre aspiratiile pe care oamenii le prezinta. Regasim si anumite parti de istorie, de astronomie si de calcule calendaristice pascale, acestea ducand ulterior la o dezvoltare a unei viziuni istorice noi, la aparitia unei ale ere, o era "dionisiana" pe care noi o traim ca fiind era noastra prezenta.

Putem spune in cele din urma, ca literatura daco-romana este de origine religioasa precum se manifesta in restul Europei, in tinuturile germane ea isi marcheaza inceputul prin Biblia lui Ulfila care este scrisa in limba gotica, in cele francofone regasim pe Irineu si pe Ilarie de Pictavium, Paulin de Nolla, Grigorie de Tours si multi altii, la Italieni bazele sunt puse de catre Itala si continuata de Novatian, Ambrozie si nu in ultimul rand de catre Darnasus, insa in toate locurile unde literatura religioasa si-a facut prezenta inceputul, au urmat si genurile literare laice, rezultand in istorie si filozofie, aparitia poeziilor de gen liric si epic, a muzicii, a pieselor de teatru prezentand misterul dramatic si nu numai. Putem concluziona din acestea, ca motivele pentru care acestea si-au realizat dezvoltarea rapida sunt operele cu caracter spiritual si religios.

Ca si factori care ii regasim preponderent in operele lui Ioan Casian si al lui Dionisie cel Mic, sunt cei intelectuali si spirituali in preponderenta foarte mare, care ulterior pot fi impartiti in "discernamant, judecata cea dreapta, lupta contra patimilor, omenia, prietenia, modestia, speranta si dragostea", acesti factori ducand ulterior la o iubire fara de masura fata de patria mama, unul transpunand dragostea pentru codri, pentru regiunile Dobrogei, subliniind totodata dragostea pe care o poarta parintii lui pentru el si sora sa, pe cand celalalt prezinta oamenii ca fiind plini de blandete si de o inteligenta iesita din comun. Aceste lucruri ne arata mandria celor doi, dragostea pentru patria natala si pentru neamul lor, manifestand un patriotism cu radacini foarte adanci in trupurile si sufletele lor.

Ulterior, literatura noastra daco-romana a evoluat prin manifestarea limbii proto-romane atata in perioada slavonismului, pentru ca in cele din urma, odata cu aparitia statelor romanesti sa se dea frau liber unei literaturi pe care o cunoastem cu totii si ale caror realizari aveau sa ajunga in puctul de apogeu ale acelor perioade.

1. Sfântul Cuvios Ioan Casian

S-a nascut in jurul anului 390 in Scythia Minor din parinti crestini, prezentand o buna situatie familiara. Acesta prezinta familia si locul sau de bastina, insa fara a da un nume acestui lui, spunand: "Către acest avvă Abraham am întors asaltul gîndurilor noastre, mărturisind tulburător că zilnic eram împinși de cugetul de a ne întoarce în provincia noastră și de a ne revedea părinții. Pentru că ne reaminteam că părinții noștri erau înzestrați cu așa de mare pietate, ni s-a născut dorința puternică și presupunerea că ei nu vor împiedica planul nostru. Ne gîndeam că din rîvna lor noi aveam de cîștigat, în sensul că nu trebuia să ne ocupăm noi de procurarea celor necesare trupului, nici de hrană, pentru că ei împlineau cu bucurie și din plin toate cele de trebuință nevoilor noastre….. ne nutream sufletul cu speranța bucuriilor deșarte și cu credința că vom recolta roadă bogată din convertirea multora, care trebuiau îndrumați prin exemplul și îndemnul nostru. În afară de așezarea locului, unde se afla o proprietate moștenită de la strămoșii noștri, mi se zugrăvea înaintea ochilor farmecul plăcut al acestei regiuni, care se întindea grațios și armonios în spațiile singurătății, în așa fel încît ascunzișurile codrilor nu numai că puteau desfăta un monah, dar erau în măsură să ofere și maximum de provizie pentru hrană".

Sfântul Cuvios Ioan Casian a urmat scoala intr-un oras aflat pe tarmul Pontului Euxin si a plecat in jurul anului 380 catre Palestina si Egipt, locuri unde acesta a salasluit aproximativ 15-20 de ani.

Din alte puncte de vedere, cum ar fi cel al lui Owen Chadwick, eruditia Sf. Ioan Cassian este insasi un rezultat prompt al influentei decisive din mediul socio-spiritual in care acesta a fost format in special in primii sai ani de viata, mediu care denota insasi un caracter inalt si un nivel de cultura superioara. Ghenadie de Marsilia, secolul V, ne spune despre Sf. Ioan Cassian ca acesta era de "natione scytha", adica de nationalitate scita, lucru pe care majoritatea istoricilor din zilele de astazi o accepta, lucru care si denota de altfel locul natal al acestuia ca fiind Scitia Mica, mai precis undeva pe valea Casimcei.

In lucrarea "Convorbiri duhovnicesti", Cassian aminteste de cultura cu caracter clasic pe care acesta o detinea inca din copilarie, de altfel, aceasta cultura clasica insusita si foarte aleasa se poate desprinde in special din modul redactarii intregii sale opere. Nu este de ezitat in a mentiona totodata si valorile sale antice pe langa cele literare dobandite in perioada adolescentei sale, iesind la iveala si valorile filozofice, istorice, mitologice si chiar retorice, acesta evidentiindu-se ca fiind unul dintre cei mai mari artisti ai cuvantului din intreaga istorie in cadrul literaturii universale. Insa, nivelul literar al Sf. Ioan Cassian reprezinta nu numai o expresia a genialitatii sale, ci si o dovada ireprosabila a calitatii invatamantului "dobrogean" care se perinda in acele vremuri.

Incepand cu anul 380, Sf. Ioan Cassian pleaca spre Locurile Sfinte insotit de catre sora sa si un prieten pe nume Gherman, unde vor salaslui o perioada de aproximativ 5 ani la o manastire in vecinatatea pesterii Nasterii Domnului din Betleem, urmand ca ulterior acestia sa petreaca mai multi ani in Egipt, mai precis in marile asezari ascetice din acele locuri, unde vor cunoaste pe marii parinti duhovnicesti, lucru care va avea un impact major asupra scrierilor sale si unde cei doi monahi "dobrogeni" vor ramane impresionati de o randuiala aparte, in special marcati de convorbirile duhovnicesti dintre pustnici care erau considerate ca fiind foarte importante pentru lamurirea unor probleme religioase.

Facandu-se aparitia in zona Egiptului a unei dispute teologice pe tema contemplarii lui Dumnezeu, Sfantul Ioan Cassian s-a refugiat in jurul anului 400 in orasul Constantinopolului unde acesta va fi hirotonit diacon de catre insasi marele Ioan Gura de Aur, care era episcopul capitalei. Acestuia i s-au incredintat paza tezaurului Marii Biserici, sau dupa cum spun mari parinti bisericesti, "i s-au dat ascultari in administratie", acesta fiind si punctul de plecare, sau epoca sa de aur in cadrul vietii active a Bisericii, dupa perioada de 20 de ani de viata contemplativa.

In acest timp, Sf. Ioan Gura de Aur fiind condamnat pe nedrept, Cassian primeste si sarcina de a ajunge la Roma, pentru a prezenta papei Inochentie I ( 401- 417 ) apelul Bisericii Constantinopolitane. Mahnit de tragedia prin care prietenul si marele sau dascal este nevoit sa treaca si fara ca acesta sa poata schimba curusul evenimentelor care aveau loc, Sf. Ioan Cassian ramane in cetatea Romei, declarandu-se insa cu foarte mare dragoste "ucenicul si opera Sfantului Ioan", lucru care a dus si la incheierea acestui episod din viata sa, ramas insa ucenic, apologet si prieten devotat al dascalui si ierarhului sau.

Perioada pe care acesta a trait-o la Roma, desi scurta, duce la remarcarea sa de catre Inochentie I si legarea unei prietenii stranse cu Leon cel Mare, viitorul papa, ulterior el retragandu-se in zona Provence, unde intemeiaza doua manastiri la Marsilia. Aceste doua manastiri aveau sa devina cele mai vechi din Occident, ele beneficiind de primele regului monahale din Apus, insa fiind organizate dupa modelul celor rasaritene.

Punand accentul pe scrierile sale, putem spune ca acestea sunt cele mai bune sinteze a evlaviei monahismului rasaritean, lucru care il afirma chiar si Parintele Dumitru Staniloae. Opera sa a fost tradusa ulterior si in limba greaca, insa sub forma de sentinte monastice, ajungand in toate colturile lumii crestine prin "Apophtegmata Patrum". Pe langa aceste lucrari, Sfantul Cassian a lasat si doua mari lucrari duhovnicesti, una care cuprinde asezamintele manastiresti, iar cealalalta despre convorbirile duhovnicesti, cat si o lucrare cu caracter dogmatic, intitulata "Despre intruparea Domnului".

a. "Așezămintele chinoviale și despre tratamentul celor opt păcate principale" il mai putem regasi si sub numele de "Despre asezamintele manastiresti si despre tamaduirea celor opt pacate principale" fiind cel mai subtil tratat de psihologie ascetica. Lucrarea este structurata in doua mari parti, prima privind organizarea bisericeasca impreune cu exteriorul vietii monahale: impracaminte, rugaciune si chiar palmodiere, precum si formarea ucenicilor, iar cea de a doua parte cuprinzand probleme de duhovnicie prin prezentarea si descrierea celor opt pacate capitale impreuna cu remediile necesare biruirii acestora.

b. "Convorbiri duhovnicesti" este cea mai intinsa opera si cea mai profunda, aceasta facand referire la acele convorbiri pe care Sfantul Ioan Cassian si Gherman le aveau cu pusticii egipteni in ultimii 15 ani din secolul la IV-lea. Aceasta lucrare nu numai rezuma ci si dezvolta discutiile despre modul in care poate ajunge, se poate inalta la starea contemplativa, fiind totodata si primul pateric in limba latina, chiar prima filocalie a tinutului apusean. Acest pateric ca si lucrare literara aduce o remarcabile contributie intelectuala la spiritualitatea patristica a tuturor veacurilor crestine.

c. "Despre intruparea Domnului" constituie o lucrare care este vazuta ca un instrument de pregatire a Sinodului III Ecumenic, ea punand accent pe dogma mariologica care face referire ca Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu, "Theotokos", cat si pe dogma hristologica, si anume ca Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat. Lucrarea constituie un tratat de hristologie aproape complet pentru vremea in care aceasta a aparut, ea insemnand nespus pentru informarea crestinismului apusean privind erezia nestoriana si asupra necesitatii evitarii acestia, fiind totodata o opera apologetica polemica structurata in 7 carti, redactarea acesteia fiind realizata la cererea arhidiaconului Leion, care avea sa devina ulterior papa al Romei.

Aceste trei mari opere trateaza in special probleme practice, spirituale si morale ale vietii in general. Regasim aici combatere ale celor opt pacate principale, adica lăcomia pîntecului, desfrînarea, totodata si arghirofilia, mînia, tristețea, trîndăvia si nu in ultimul rand slava deșartă și mîndria, unde ne sunt recomandate cu staruinta diverse virtuti psihologice care duc la desavarsire, cum ar fi puterea de discernămînt, prietenia, smerenia, ospitalitatea, dragostea, spunandu-ni-se ca "Discernămîntul este ceea ce sunt ochiul și lampa pentru trup…..examinează toate gîndurile și faptele omului, cercetează și vede în lumină ce trebuie să facem….. acest ochi dinlăuntru e rău, adică dacă suntem lipsiți de știință și de o judecată sigură, lăsîndu-ne duși în eroare sau de prezumție, tot trupul nostru va fi întunecat, adică pătrunderea minții ca și activitatea vor fi întunecate."

Tratarea celor opt mari pacate principale sunt manifestate nu numai ca si expunere simpla, ci totodata ca si un leac pentru sufletul aflat in povara acestora, medicamentul regasindu-se prin evitarea trandaviei, a desfranarii si a altor vicii cu care oamenii se luptau, in special nobilii, rezultand ca "viciul orb și patima sunt mama întunericului. Este neîndoios că dacă avem o judecată greșită, cufundată în noaptea ignoranței, la fel și gîndurile și faptele noastre, care derivă din izvorul lor, vor fi învelite în întunericul patimilor."

2. Dionisie cel Mic

A fost scriitor bisericesc, calendorolog, jurist, traducator, dialectician, poliglot, in alte cuvinte o personalitate cu preocupari enciclopedice, Pr. prof. dr. Gh. I. Dragulin identificandu-l cu insasi marele teolog Dionisie PseudoAeropagitul, care este considerat ca fiind parintele misticii crestine, opinie care in momentul de fata nu beneficiaza in istoriografie de acceptul unanim.

Cuviosul Dionisie s-a nascut cca. in anul 470 la Roma, purtand denumirea de Dionisie cel Smerit sau Dionisie Exiguul. Referitor la locul natal, Cassiodor ne spune ca acesta "era scit de neam, dar dupa caracter insa cu totul roman…", el fiind originar din Scitia Minor, adica Dobrogrea de astazi, de altfel Dionisie insusi declarandu-si originea dacoromana.

Inca din tinerete acesta a intrat intr-o manastire dobrogeana, unde s-a alaturat calugarilor sciti si unde beneficiaza de o educatie teologica si profana. invatand literara, filosofica si arta stiintelor. Incepandu-si calatoriile in Orient, acesta ajunge ulterior la Constantinopol si la Roma, unde este chemat de papa Gelasiu in anul 496, si unde se stabileste la manastirea Sf. Anastasia, pentru ca apoi acesta sa lucreze in cancelaria papala sub zece papi. Tot in aceasta perioada este hirotonit preot, iar spre sfarsitul vietii sale, acesta se retrage la manastirea Vivarium aflata pe teritoriul Calabriei, manastire intemeiata de catre prietenul sau Cassiodor, fost ministru sub Theodoric.

In scrierile sale, Cassiodor ii alcatuieste lui Dionisie un portret magnific, spunand despre acesta ca a predat dialectica la Vivarium, fiind un profund exeget al Sfintei Scripturi, un adevarat cunoscator al operelor Sfintilor Parinti, precum si al limbilor greaca si latina, mentionand ca "acesta traducea pe loc dintr-una in cealalalta".

Printre caracteristicile lui Dionisie, se mai adauga si maestru de drept canonic, distins in stiinta calculelor astronomic, "vrednic de societatea regilor", iar ca si calitati morale regasim in prim-plan o tinuta spirituala ireprosabile, lucru pentru care Cassiodor il si numeste "sfantul barbat", iar alti cercetatori sa-l considere ca fiind "unul din ctitorii de seama ai spiritualitatii europene", "mare geniu, expert in aproape toate stiintele…., biblioteca ambulanta…., un alt Ieronim al veacului sau".

Lucrarile de calendaristica precum si cele de calcul pascal, "Liber de Paschatae" sau "Cartea despre Pasti", Argumente Pascale si doua scrisori cu titlul "De ratione Paschae" informeaza ca la baza ciclurilor sale pascale se afla numarea anilor de la Intruparea Domnului, lucru care avea sa faca mai cunoscut tuturor oamenilor inceputul nadejdii noastre. In acesta lucrari putem regasi argumente, date astronomice, istorice si calendaristice, interpretari teologice si demonstratii care denota clar faptul ca este necesar un nou sistem cronologic si implicit o era noua, o era crestina. In anul 527 este adoptata in Italia, in Franta in secolul la VII-lea, in Anglia in secolele VIII-IX, pentru ca ulterior toata lumea sa preia acest model, ba mai mult, noua cronologie desi avea o eroare de aproximativ 4-5 ani, sa influenteze nu numai cultura europeana, ci toate culturile lumii, aceasta fiind prezenta si in zilele de astazi.

Opera Cuviosului Dionisie cuprinde traduceri din greaca in limba latina, o vasta colectie de decretale si de lucrari de calendaristica si de calcul pascal, dar insa din punct de vedere al traducerilor acesta a dorit sa faca cunoscute in Apus solutiile dogmatice si totodata normele canonice pe care Rasaritul le detinea, acesta incercand unificarea celor doua si chiar contribuind la unitatea Bisericii. Opera sa de traducere a pus in circulatie o parte foarte importanta a patrimoniului teologic rasaritean in zona apusului european, realizand:

a. traduceri dogmatice: din Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei, Proclus;

b. traduceri ascetico-aghiografice: biografii ale diferitilor sfinti

c. traduceri juridice: o vasta colectie de legi bisericesti care fac referire la canoanele "apostolice" ale primelor patru sinoade ecumenice si ale catorva sinoade locale.

Aprofundand scrierile lui Dionisie Exiguul, putem spune ca acesta a tradus multe opere dogmatice din limba greaca in cea latina, insa toata insotite de prefete personale, printre care putem enumera "Despre crearea omului" a Sf. Grigorie al Nissei unde prezinta si unele observatii critile, "Epistola 17 impotriva lui Nestorie" a Sf. Chiril al Alexandriei cu cele 12 anatemastime si inca alte epistole, "Tomosul catre armeni" a patriarhului Proclu al Constantinopolului precum si cateva biografii cerute de catre personalul monahal ca "Viata Sfantului Pahomie cel Mare" sau "Pocainta minunata a Sfintei Taisia".

Colectia de decrete a celor opt papi, incepand cu Sf. Siricius si pana la Sf. Anastasius II, purtand denumirea de "Collectio decretorum Pontificum Romanorum" si cuprinzand perioada anilor 384-498, sau colectia de texte patristice "Florilegiu" ale Sfintilor Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, precum si Grigorie de Nazianz sau Ambrozie al Milanului, care reprezinta opere cu o cunoscuta circulatie in Biserica Apuseana si nu numai.

Conform Pr. Dr. Gheorghe Dragulin, prin diversele studii publicate pe parcursul anilor se sustine ca tot lui Dionisie Exiguul si apartin si unele din lucrarile atribuite lui Dionisie Aeropagitul, cum ar fi "Despre numele divine", "Ierarhia ingereasca", "Ierarhia bisericeasca", "Teologia mistica" si totodata si cele zece Epistole, insa acest lucru este doar o parere, lucru neatribuit inca de catre istorici.

Din punct de vedere al imnografiei, Cuviosului Dionisie ii sunt atribuite Troparul glas 1 si Condacul glas 8, lucru care face dovada faptului ca acesta "a strans laolalta … din exemplarele grecesti canoanele bisericesti, potrivite cu obiceiurile sale, pe care Biserica Romana si le-a insusit astazi printr-o folosire frecventa…".

Prin opera sa si prin utilizarea frecventa a corpusului dionisian de catre diversi ierarhi, demnitari politici sau mohari, Dionisie a devenit "parintele stiintei canoanelor", "parintele dreptului bisericesc apusean", pastrand insa legatura cu Europa, cu tinutul daco-roman prin izvoarele sale in care amintesc atat autori apuseni ca Ciprian, Ilarie, Ambrozie si Augustin, cat si autori rasariteni ca Atanasie, Grigorie de Nazian, Vasile cel Mare si Grigorie de Nyssa, aceste izvoare aducand beneficii erei celei noi si tinand unite romanitatea orientala cu cea occidentata prin legarea de noi prietenii si pastrarea celor existente.

II. Marturii arheologice si lingvistice literare straromane

Pentru a putea cunoaste aparitia literaturii pe teritoriile tarii noastre, este esential in primul rand sa aflam antecedentele directe ale culturii noastre stravechi care au constituit la dezvoltarea acesteia, prin diferitele aspecte de tip istorico-cultural, geografic, etimologic si simbolistic.

Marturii arheologice

Astfel, după retragerea oficială a armatei și administrației în S Dunării în anii 271-275, în Dacia nord-dunăreană s-au așezat până în secolul al VI-lea popoarele migratoare ale goților, hunilor, gepizilor și avarilor. De la sfârșitul sec. al VI-lea până în sec. al X-lea, peste noul popor român s-au așezat slavii.

Câțiva istorici au susținut din interese politice teza originii noastre “balcanice”: poporul român s-ar fi format la S de Dunăre – după ce retragerea aureliană ar fi lăsat în urmă un complet vid demografic, pentru ca prin sec. IX să “remigreze” în N fluviului. Această teză a fost susținută mai ales de către geograful austriac Robert Roesler.

Există însă suficiente argumente pentru a se demonstra falsul acestei teorii și realitatea continuității populației autohtone daco-romane în Dacia Traiană și după retragerea lui Aurelian:

1. populația daco-romană nu avea nici un interes să plece în S Dunării, ci prefera să trăiască în N ei, nesupusă regimului fiscal excesiv din imperiu.

2. creștinii daco-romani aveau tot interesul să rămână în N Dunării unde, după 271-275, își puteau manifesta nestingheriți noua credință.

3. se cunosc mai degrabă cazuri de emigrări dinspre S spre N Dunării, unde exista după anul 275 libertate fiscală și religioasă.

4. nici un izvor literar, arheologic sau de altă natură nu amintește de vreo imigrare sau remigrare a românilor din peninsula Balcanică în N Dunării prin secolele IX-XIII d. H., așa cum susțin adepții tezei roesleriene.

“Roeslerienii” n-au putut explica mai multe lucruri, prin ce miracol românii s-au așezat în N Dunării exact pe locurile strămoșilor lor, cum se explică pasivitatea regilor Ungariei, stăpâni acum în Transilvania, precum și lipsa oricăror măsuri vis-á-vis de această “remigrare” masivă. Totuși, în cele din urmă, nu au reușit să explice cum de acești “păstori”, abia “reîntorși”, să ridice așa repede atâtea biserici monumentale.

Pe lângă argumentele logice și istorice care dovedesc continuitatea populației daco-romane și după retragerea aureliană, o serie de descoperiri arheologice atestă și întăresc continuitatea unei vieți daco-romane pe teritoriul țării noastre. Pe lângă caracterul de continuitate, unele urme arheologice confirmă și vechimea creștinismului la noi.

În veacurile creștine primare, nefiind posibilă prezentarea directă a chipului lui Hristos din cauza persecuțiilor, erau folosite de către creștini anumite simboluri și formule specifice prin care își arătau identitatea și crezul lor religios. O parte din vestigiile arheologice descoperite la noi poartă astfel de simboluri, ceea ce confirmă încă o dată vechimea creștinismului românesc (aceste simboluri datează din sec. II-VI).

– sfânta cruce – sub diferite forme: x (decussata), T (comissa), + (quadrata) etc.

– bunul păstor – îl reprezintă pe Mântuitorul Hristos

– mielul – simbol al Domnului care s-a jertfit pentru păcatele omenirii

– pomul vieții – simbol al pomului cunoștinței binelui și răului

– peștele – în limba greacă veche termenul IXY (ihtis) care reprezinta cuvantul “pește”; creștinii au folosit inițialele acestui cuvânt pentru a desemna numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos – () () () () () – Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul.

– porumbelul – simbolul Duhului Sfânt

– păunul – semnifică învierea trupului și curăția

– delfinul – simbol al Mântuitorului care duce corabia (Biserica) la liman (spre mântuire)

– corabia – semnifică Biserica

– ancora – simbolul statorniciei în credință (în Apus crucea era disimulată la început sub formă de ancoră)

– măslinul – simbolul păcii și al vieții veșnice

– literele grecești și – Iisus Hristos este începutul și sfârșitul

– chrisma, care poarta numele si de "monograma lui Hristos" – sub forma IX sau XP

Dintre toate aceste simboluri creștine folosite în epoca primară, numai sfânta cruce și monograma lui Hristos s-au permanentizat în viața credincioșilor, rămânând până astăzi.

Marturii lingvistice

Mărturiile de ordin lingvistic întăresc afirmația referitoare la pătrunderea creștinismului la noi începând cu secolul al II-lea d.H. Limba română își are originea în latina populară adoptată de geto-daci de la colonizatorii romani, la care au adăugat elemente din idiomul propriu, iar mai târziu din cel slav. Elementele fundamentale ale lexicului limbii române – în toate categoriile de viață și îndeletnicire – sunt romanice.

Însă nu doar lexicul fundamental profan al limbii române este de origine latină, ci și cel religios. Astfel, aproape toate noțiunile de bază ale credinței creștine sunt redate în limba noastră prin cuvinte de origine latină, de exemplu, “Crezul“ și “Tatăl nostru” au terminologie latină în proporție de 90%, ceea ce duce la o dublă concluzie: învățătura creștină a fost propovăduită aici în limba latină și încă din perioada stăpânirii romane asupra Daciei.

Așadar, argumentul lingvistic demonstrează că încreștinarea noului popor a fost concomitentă cu procesul etnogenezei și cu cel al formării limbii. Doar așa se explică faptul că nu numai noțiunile de bază profane ale limbii române, ci și cele fundamentale de credință sunt de origine latină. Dacă încreștinarea ar fi fost mai târziu, atunci lexicul bisericesc ar fi fost preponderent slavon. O parte din acești termeni fundamentali de credință au fost împrumutați din lumea romană păgână, primind însă un alt conținut, creștin, iar alții au fost creați anume pentru exprimarea unor noi noțiuni de credință. Îi vom analiza aici pe cei mai importanți.

a. Termeni din lumea romană păgână

Biserică – din lat. “basilica” (“casă împărătească”); desemna localul de judecată, unde dreptatea era împărțită în numele împăratului roman. După anul 313 aceste edificii au fost cedate creștinilor în vederea săvârșirii cultului.

Dumnezeu – denumire provenită de la o veche invocație păgână: “Domine Deus” (în forma populară “Domne Deus”).

Duminică – “Dies Dominica” (ziua Domnului).

Crăciun – cei mai mulți cercetători sunt de părere că denumirea vine de la “calatio”, prima zi a lunii, în care preoții romani convocau poporul pentru anunțarea sărbătorilor din acea lună. Cea mai importantă “calatio” era la 1 ianuarie, când se anunțau sărbătorile de pe parcursul întregului an. Creștinii ar fi împrumutat această denumire pentru Nașterea Domnului care, până în sec. IV, se sărbătorea în preajma acelei “calatio” de la 1 ian. Alți cercetători opinează că termenul ar deriva de la “creatio” – ziua “facerii” lui Iisus. Cuvântul “crăciun” e specific românesc, căci limbile romanice apusene folosesc termeni derivați din “Dies Natalis”.

Floriile – o sărbătoare păgână de primăvară, a florilor, numită “Floralia”; ea a fost asimilată de creștini cu intrarea Domnului în Ierusalim.

Rusaliile – “Rosalia”, ziua pomenirii morților, care se prăznuia în perioada înfloririi trandafirilor. Datele între Rosalia și Cincizecime erau apropiate, așa că și această sărbătoare romană a fost asimilată.

Sărbătoare – “dies (con)servatoria”, zi închinată zeilor apărători ai omului. Limbile romanice apusene folosesc alt termen, latinescul “festum”.

Lege – “lex”; avea sensul de religie, credință (“legea românească”). Limbile romanice apusene folosesc derivate din “fides”.

b. Termeni cu înțeles exclusiv creștin

Creștin – din “chrestianus”, derivat de la Chrestus (Hristos), reprezintă un lucru sau o persoană care aparține creștinismului sau privitor la creștinism

A boteza – din latinescul „baptisto, -are”, reprezentând a cufunda în apă, a conferi botez unui prunc care tocmai ce a fost botezat.

Cruce – din latinescul „crux, crucis”, reprezentând grinzile pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos sau semnul crucii prin ducerea mâinii la frunte, piep si umeri

Înger – din latinescul „angellus” reprezentând la vremea respectiva o fiinta spirituala cu aripi, înzestrată cu calități excepționale de bunătate și frumusețe, mediator între creștinii credincioși și Dumnezeu, precum și acea „persoană” care veghează asupra cuiva și are grijă de sănătatea acestuia.

Păcat – din latinescul „peccatum” ducându-ne cu gândul la călcarea unei legi sau a unei porunci bisericești, abaterea de la normele religioase și ducerea înspre fărădelege.

A se ruga – de la latinescul „rogo, -are”, a cere cuiva stăruitor îndeplinirea unei dorințe sau a unei favori, a cere foarte insistent un lucru de la Dumnezeu

Sfânt – din latinescul „sanctus”, având înțelesul ca fiind o persoană care și-a consacrat toată viața apărării religiei și care după moarte, martiriu sau nu, este considerată făcătoare de minuni.

Părinte – din latinescurile „parens, parentem”, având în vremea respectivă două întelesuri. Primul fiind cel de părinți naturali sau spirituali, dar folosit mult mai des între creștinii daciei în limbajul bisericesc și având ca înțeles Dumnezeu ca și protector al oamenilor, întemeietor, temei și conducător al Bisericii crestine. Ulterior a luat înțelesul de sfânt „părinte” sau preot.

Ajuna – din latinescul „adjunare”, derivat de la „ajunez”, a nu mânca nimic, a ține post complet, post negru

Altar – din latinescul „altare, -rem”, reprezintă parte a bisericii despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia; masa de cult pe care se oficiază liturghia în biserica creștină.

Unii termeni de credință au fost făuriți pe loc, cu ajutorul poporului de limbă latină. Românii și-au exprimat unele noțiuni fundamentale de teologie cu mijloace proprii furnizate de limba lor: înviere, credință, împărăția lui Dumnezeu, Treime, Fecioară, Împărtășanie etc. Tot de origine latină sunt și o serie de cuvinte ce privesc felurite împărțiri ale anului bisericesc.

Trebuie remarcat că toți acești termeni de origine latină sunt complet diferiți de cei folosiți de Biserica Catolică, ceea ce înseamnă că evanghelizarea strămoșilor noștri s-a făcut nu prin misionari veniți din Apus, căci în acest caz Biserica Apuseană le-ar fi impus propria terminologie, ci de la o la om, făurindu-se pe loc termenii potriviți pentru anumite noțiuni de credință. De aceea noi nu avem cuvinte derivate din “Deus”, “ecclesia”, “fides” etc.

Ca si date documentare certe si totodata teze argumentate, inceputul literaturii straromane s-a manifestat in special in secolele IV-VI, manifestand totodata atestari incontestabile din aceasta epoca referitoare la diferite scrieri care prezentau spiritualitatea locului si a epocii, avand in chip specific un continut teologic, moral si spiritual. Primele texte redactate in aceasta perioada au fost in limba latina, precedate ulterior de limba greaca in Evul Mediu si chiar in limba slavona dupa secolul al X-lea sau chiar in alte limbi, fiind totodata acceptabila si ipoteza despre existenta dupa secolele VI-VII a unor traduceri in limba protoromana, chiar inainte de aparitia scrisului cirilic, aceasta fiind foarte plauzibila facand referire la texte ca "Te Deum laudamus", cuvantul hrisostomic "pascal", simbolul "Quicumque" care poarta si numele de "Atanasian" si altele.

1. Opere straromane cu caracter religios-crestin

1.1. Cosmografia lui Aethicus Histricus si Alfabetul Propriu

Din punct de vedere cronologic, "Cosmografia lui Aethicus Histricus" a fost urmata de catre "Alfabetul Propriu", cele doua datand din secolele IV-V. Cosmografia o regasim intr-o versiune mai scurta care dateaza din secolul al VIII-lea, autorul ei fiind recunoscut si pentru alte scrieri ale caror texte din pacate nu s-au mai pastrat.

Aethicus s-a nascut in tinutul straroman, mai precis in partile Histriei dobrogene, adica in Scythia Minor din acele vremuri, fiind recunoscut "ca un om invatat, de cultura straromana, multulateral, un erudit a acelei perioade". Conform cosmografiei, acesta era de vita nobila, "nobile prosapia parentum", putand fi un descendent al clasei conducatoare din cetatea si din regiunea Histriei pe la jumatatea secolului al IV-lea.

Astfel regasim in capitolul 22 din Cosmografie, ca acesta este nascut in Histria, realizandu-si educatia si instruirea in scolile acelor vremuri, "iar dacă provenea din clasa conducătoare a putut primi și o instrucție particulară, cu profesori de literatură clasică latină și greacă, Dar nu este exclus ca, asemenea altor fii ai Daciei Pontice din secolele anterioare sau posterioare, să fi urmat și cursuri academice la școlile înalte ale timpului, din Asia Mică, din Grecia, sau din alte părți ale lumii – ale acelei lumi cunoscute pe atunci –, mai ales că a călătorit foarte mult, s-a informat și nu a păstrat toate informațiile și cunoștințele numai pentru sine, destinîndu-le cunoașterii de către contemporani și urmași. îl interesa așadar posteritatea cunoștințelor pe care le acumulase."

Acesta ne este exemplificat ca si filozof, explorator si negutator de aur si de pietre scumpe. Astfel, prin calitatile si profesiile pe care le avea, a calatorit foarte mult insotit de catre alti histrieni, cutreierand lumea impreuna cu discipolii sai in tinuturi ca Europa, Asia sau Africa, cercetand neamurile din afara seferi de cultura greco-romana si care nu se regaseau mentionate nici in scrierile Vechiului Testament.

In lucrarea "Aethicus Histricus, un filosof straroman de la Histria", Nestor Vornicescu ne spune ca "timp de peste cinci ani, Aethicus Histricus a stat în părțile Greciei, la Atena și în alte cetăți din Grecia continentală și din insulele grecești și a purtat discuții cu filosofii timpului. Același lucru l-a făcut și în Spania, timp de un an. A călătorit apoi spre nord, în ținuturi pe care la acea dată nu le străbătuseră nici geografii greci și romani. A cunoscut neamurile germanice continentale, ca și pe cele din insulele și peninsulele din Marea Nordului și din Marea Baltică. A călătorit în Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia și, probabil, în Groenlanda. în călătoriile sale în răsărit și sud a cunoscut Armenia, unde a stat timp de un an, a călătorit la Porțile Caspice – Alania și Marea Caspică –, iar spre nord pînă la «Marea înghețată». A cunoscut ținutul Meso-potamiei, Mongolia, India, Izvoarele Gangelui din Himalaia, călătorind pe Gange cu o navă proprie, continuînd apoi călătoria pe apă pînă în Ceylon. întoarcerea spre casă a făcut-o prin Babilonia, Arabia, Canaan, Egipt și Libia", acest lucru aratand setea sa de cunoastere, precum si calatoriile nenumarate pe care acesta le-a facut, avand ca scop acapararea diferitelor informatii de la "filosofii timpului" si de la "culturile timpului".

Toate acestea sunt mentionate totodata si in opera "Cosmografia lui Aethicus", insa dupa cum ne putem da seama, tot aici regasim si observatii asupra tinuturilor strabatute si asupra populatiei cu care acesta interactiona. Aethicus prezenta date foarte amanuntite despre viata popoarelor pe care le-a cercetat si cultivat, unele considerate "domestice" iar altele chiar "salbatice", avand un loc aparte inclusiv unde mentiona "despre zeii lor, despre moravuri, despre meșteșugul construirii navelor, despre virtuțile războinice, despre arme și sisteme strategice, despre bogățiile acelor ținuturi, aur, fier, pietre scumpe, grîne, animale, etc", concluzionand ca munca acestuia a fost in primul rand una de cercetare etnologica, avand un sublim simt remacabil de investigatie si admiratie.

Conform atestarilor, cosmografia care reprezenta un "jurnal de calatorie", a fost alcatuita in limba latina pe teritoriul Histriei dobrogene, atestand inteligenta de care autorul acesteia da parte si totodata preocuparile sale in baza culturii vaste pe care acesta o dobandise. Printre principalele aptitudini cultivate si dobandite, este de remarcat cea de arhitect, regasind in scris proiectul unui pod de la Haellaes-pont, acesta fiind consemnat in termeni enigmatici, iar in cateva locuri in Cosmografie, el insemneaza si consemneaza lucruri enigmatice prin folosirea alfabetului grecesc si latin, prin asezarea la mijloc de litere ale alfabetului propriu-zis, alfabet care poarta astazi numele de Alfabetul Aethicus, detinand litere si denumiri proprii.

Principala raspandire pe care Cosmografia si Alfabetul lui Aethicus Histricus au cunoscut-o sunt cele prin copii-manuscrise, aceasta cuprinzand in principal date geografice care nu erau prezente in nici o alta lucrare de literatura greco-romana. Alfabetul era deosebit fata de celelalte alfabete cunoscuta pana atunci, cum ar fi "Alamon, Becah, Cathu, Delfoy, Efothu, Fomethu, Garf ou, Hethmu, Iosithu, Kaithu, Lethfu, Malathy, Nabaleth, Ozechi, Chorizech, Pithirin, Salathi, Intalech, Thothymos, Azathot, Reque, Irchoni, Zothychin", iar ulterior in secolele VI-VII, unul din aceste exemplare ale Cosmografiei lu Aethicus Histricus isi face aparitia in tinutul din sudul Spaniei. In acest loc, Arhiepiscopul Isidor al Sevillei care realizeaza lucrarea sa cu titlul "Etimologii", o lucrare cu caracter enciclopedic, foloseste foarte multe date care erau mentionate decat in Cosmografia lui Aethicus.

In tinuturile de la Dunarea de Jos, in sudul Moldovei si in Transilvanie, lucru atestat in special prin inscriptia de la Biertan, precum si in tinuturile dintre Dunare si Carpatii Sudici, limba de bastina vorbita este limba latina, in special in secolele IV-V de catre populatia autohtona daco-romana, care acum primisera si crestinismul, in centrul epocii etnogenezei lor, iar o foarte mare parte din terminologia teologica bisericeasca este imprumutata direct din aceasta limba care se pastreaza neschimbata, aducand afirmatii evidente referitoare la continuitatea daco-romana, concluzionand ca "limba latină a acelor sciți, ca Aethicus Histricus, loan Cassian, loan Maxențiu, Dionisie Exiguul, era o limbă latină a romanității orientale conținînd unele influențe din mediile unde circulaseră autorii respectivi".

Lucrarile si operele scrise in limba latina, precedate de inscriptiile de la Dunarea de Jos din epoca straromana, formeaza ulterior "un testimoniu irecuzabil al romanizării Daciei, în frunte cu Scythia Minor, Dacia romanizată era integrată în romanitatea orientală, iar limba latină și credința ortodoxă au constituit pîrghiile puternice ale continuității".

1.2. Operele lui Teotim al Tomisului

La sfarsitul secolului al IV-lea si inceputul celui de al V-lea, Teotim al Tomisului a publicat atat in forma dialogata cat si in stilul vechi, elocvente, opere scurte si comatice, fiind alcatuite in principal din fraze concise, la acestea adaugandu-se si alte lucrari. In schimb, pentru a putea indeplini scopul de dezvoltare literara interna in cadrul comunitatilor, acesta s-a folosit de limbile daco-geta, latina, scita si gotica, limbi folosite de catre autohtoni, totodata insa scria si in limba greaca pentru populatia care se afla in zona Tomisului.

Astfel, unele dintre "Sentintele" lui Teotim s-au pastrat inclusiv in lucrarea cu caracter damaschian "Sacra Paralella", aceasta fiind elaborata in primul rand ca o scriere speciala, adresata eremitilor si cenobitilor care locuiau in spatiul din Scythia Minor. Literaturii timpului sau este cunoscuta prin scrierile sale si in acelasi timp prin scrierile celebrului Origen alexandrinul si al lui Ioan Hrisostom, cei trei punand accent pe dezvoltarea culturala a mediilor din care faceau parte si a partilor terte din aceste zone.

Astfel, in anul 403 si mai precis in timpul Conciliului de la Stejar, Teotim al Tomisului a infruntat pe Epifanie al Salaminei din Cipru, ca o personalitate remarcabila a acelei perioade care se bucura de un prestigiu deosebit. Ne este aratat ca fiind un " bărbat cultivat în filosofie, pe care barbarii huni, care locuiau lîngă Dunăre, copleșindu-l cu laude și admirație pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul romanilor" de catre istoricul Sozomen.

1.3. Scrierile scitului" Ioan Cassianus

Contemporan al aceleasi epoci ca si Teotim al Tomisului, nascut, crescut si educat in Dobrogea, ucenic foarte apropiat al lui Ioan Hrisostom, isi face aparitia si Ioan Cassian. Dupa calatorii indelungate prin tinuturile Egiptului si al Palestinei, prin Constantinopol, Roma si ulterior din nou in Rasarit dupa cum am vazut in inceputul lucrarii, Sf. Ioan Cassian este considerat un scriitor clasic celebru, scrisul sau fiind apreciat si pus pe aceeasi linie cu cel hrisostomic sau chiar cu cel augustinian, atat prin profunzimea continutului cat si prin virtutile stilistice.

Din opera sa regasim trei mari scrieri, toate in limba latina si care la randul lor au fost redactate, traduse ulterior din timp in limba greaca, mai tarziu in slavona si chiar in alte limbi. Aceste trei mari opere la Ioan Cassianus sunt "De Institutis coenobiorum", "Conlationes" si bineinteles "De Incarnatione", toate trei avand un deosebit caracter spiritual.

Prima scriere face referire la o expunere a vietii spirituale asupra omului, precum Ghenadie de Marsilia ne spune ca talentul sau este neobisnuit in arta scrisului, fiind "instruit de experiență, cu cuvînt măsurat și, ca să spun mai clar, inventînd cuvinte cu înțeles anumit și vorbind prin acțiuni, Cassianus a scris lucruri trebuitoare tuturor".

Cea de a doua scriere ne reda discutii cu diferiti barbati din Egipt, toti cu o viata spirituala desavarsita, acestea fiind situate in ultimii 15 ani ai secolului al IV-lea, prin acestea aratandu-se importanta temelor abordate si totodata bogatia continutului fata de sensul spiritual ale acestor convorbiri referitoare la spiritualitatea teologica a perioadei.

A treia scriere trata probleme care se ocupa in special de cultura Rasaritului, fiind mai putin cunoscute in zona de Apus, meritul acestei lucrari fiind cel de a prezenta Apusului doctrina lui Nestorius si de a supune-o unei critici foarte severe.

Cele trei opere au fost prezentate in ansamblu in inceputul tezei de disertatie, insa, conform unor cercetatori ai operei lui Ioan Cassianus, cum ar fi E. Pichery, acestuia i s-a parut parut prea laborioasa forma de transpunere si de prezentare in aceste scrieri, insa, chiar in acest mod, este de tinut minte stadiul evolutionar al limbii care era corespunzator unei gandiri evoluate si totodata adaugand in mod normal si firesc insusirile de scriitor pe care Ioan Casian le avea, capacitatea sa de a intelege sufletul omenesc si atributiunile acestuia.

1.4. Doua scrieri ale lui Laurentiu de Novae

Nu foarte tarziu, persoane ca Germain Morin, Alfred Stuiber, Berthold Altaner, J. Gribomont si Ioan G. Coman, au identificat autenticitatea a doua lucrari care apartin lui Laurentiu de Novae datate din primele decenii ale secolului al IV-lea. Tinem sa mentionat ca Novae era unul din orasele romane situat la marginea de trecere peste Dunare, in Dacia inferioara, cunoscut in zilele de astazi ca Sistov, Bulgaria, iar cum intre teritoriile situate langa Dunare existau niste legaturi foarte stranse si care apar consemnate fara intreruperi pana inclusiv in secolul al VII-lea, perioada in care apar anumite delimitari statate si teritoriale, tinem sa mentionam ca in aceste hotare ale Daciei, aceasta delimitare s-a realizat mai mult din punct de vedere administrativ, aparand odata cu ele si activitatea literala a operelor lui Laurentiu de Novae si ulterior a lui Niceta de Remesiana.

Influentat de mai marii scriitori rasariteni, in special al lui Ioan Hrisostom, acesta alcatuieste mai multe scrieri, intre care mentionam "De poenitentia" si "De eleemosyna", desfasurand o bogata activitate culturala in mediul social, lucrarile sale emanand un caracter pragmativ, fiind analogii evidente in expuneri cu scrierile lui Niceta de Remesiana, avand un stil cu fraza concisa, o expresie foarte limpete si fiind foarte sugestive.

Chiar daca aceste scrieri se adresau unor comunitati geto-dacice sau chiar geto-daco-romane, ele aveau un ritm relativ alert, cu o narare foarte cursiva si fiind totodata foarte atragatoare la public. Autorul este numit de catre Sigebert de Gembloux ca fiind "dulce ca mierea", lucru care denota un talent literar autentic, recunoscut de personalitati, avand si o arta a compozitie remarcabila.

1.5. Operele "scriitorilor sciti"

In primele decenii din secolul al VI-lea, alaturi de imparatul Iustin si Iustinian, foarte apropiati de generalul Vitalian, in controversele acelor timpuri apar pe lista scrisului apologetic si polemic al Apusului si al Rasaritului un numar relativ impresionant de "sciti". In fruntea acestora, regasim nume precum Ioan Maxentiu si Leontiu, care era ruda foarte apropiata a generalului Vitalian, precum si Diaconul Petru, Ioan Monahul si Lectorul Ioan et caeteri.

Ca si prime opere, Ioan Maxentiu elaboreaza in 519-520 in limba latina "Libellus fidei oblatus legatis apostolicae", "Capitula contra nestorianos et pelagianos", "Professio brevissima", "Responsio contra acephalos", "Dialogus contra nestorianos" si "Responsio adversus Hormisdae".

Datorita diverselor probleme cu caracter social-politic si doctrinar cu care imparatul Anastasius se confrunta impotriva Constantinopolului, operele si scrierile scriitorilor sciti reflectau texte pentru constiinta romanitatii acestora si puneau accentul pe arieni, monofiziti si greci, miscarile lor avand un caracter cultural, dar cu scopul precis de a apara interesurile teritoriilor romanizate din zona dunarii.

Este de mentionat, conform cercetarilor lui M. Cappuyns, Ioan Maxentiu este si autor al "Capitula Araussicanae" din anul 529, scrisul acestuia distingandu-se prin "concizie si precizie, gandire logica si dialectica superioara".

2. Martirologii ale creștinilor daco-romani

2.1 Patimirea mucenicilor Epictet si Astion

Una dintre primele opere de la inceputul secolului al IV-lea cu caracter straroman este "Patimirea mucenicilor Epictet si Astion" care s-a intamplat in cetatea Halmyris aflata la Dunarea de Jos pe teritoriul nostru, reprezentand un act martiric ale acelor vremuri. Lucrarea a fost gasita intr-un manuscris facut copie din biserica Utrecht, fiind prezentata in limba latina, pentru ca ulterior aceasta sa fie publicata la inceputul secolului al XVII-lea sub titlul de "Vita Sanctorum Epicteti presbyteri et Astionis monachi" de catre Heribert Rosweyde.

Textul de natura hagiografica a fost tradus din limba latina in limba slavo-rusa, pentru ca acesta sa fie tiparit in anul 1764 la Moscova, in lucrarea "Vietile Sfintilor pe iunie-august", iar in anul 1814 a fost tradus in cadrul scolii paisiene in limba romana si a aparut in chinovia de la Neamtu in cadrul volumului hagiografic pe Iulie 1814.

Sfintii Mucenici si Doctori fara de arginti Epictet preotul si Astion monahul din tinutul Dobrogei au trait pe vremea raucredinciosului imparat Diocletian, osemintele celor doi fiind descoperite in vara anului 2001 de catre arheologii Mihail Zahariade si Ovidiu Baunegru pe santierul arheologic al cetatii romano-bizantine Halmyris, situata intre localitatiile Murighiol si Dunava din judetul Tulcea. Identitatea celor doi a fost confirmata si intarita de catre cercetatorii Nicolae Miritoiu si Andrei SOficaru de la Centrul de Cercetari Antropologice "Francisc Rainer" din Bucuresti care apartine Academiei Romane, lucru care confirma totodata si faptele descrise in actul martiric al sfintilor Epictet si Astion scris cu 1725 de ani in urma.

Rezultatele antropologice au fost confruntate cu actul martiric pastrat intr-o copie din secolul al XV-lea in arhivele "Bisericii Mantuitorului" de la Utrecht, din Olanda, iar in capitolul III, unde regasim ultimele 35 de zile din viata celor doi martiri, mai precis de la arestare si pana la executie, ni se vorbeste despre faptul ca Epictet avea aproximativ varsta de 60 de ani fiind de statura inalta, iar Astion avand 35 de ani si o alura frumoasa: "Auzind acestea acel smintit cu suflet de fiară a poruncit slujitorilor săi să zdrobească cu pietre fețele martirilor. Apoi a cerut să se aducă vergi de frasin și să fie loviți până ce își vor da duhul…dar fiindcă oricât de multe lovituri primeau le răbdau întotdeauna bucuroși și cu suflet mare întru mărturisirea Domnului, acel slujitor al diavolului, văzând că nu poate în nici un chip să biruie cu nebunia lui statornicia lor, a poruncit slugilor nelegiuirii să-i scoată afară din cetate și să le taie capetele cu sabia."

Cei doi sfinti sunt praznuiti an de an in ziua de 8 iulie, zi cu o insemnatate spirituala, istorica si ecumenica importanta, atat pentru calendarul ortodox cat si pentru cel romano-catolic, cei doi aflandu-se la inceputurile listei hagiografice a tarii noastre.

2.2 Pătimirea ostașului daco-roman Dasius

Situate intre primele texte realizate in limba latina care au circulat pe stravechiul teritoriu al poporului nostru, "Patimirea ostasului daco-roman Dasius" reprezinta opera unde regasim atestata martirizarea sa la Axiopolis in anul 303. Axiopolis reprezinta orasul Cernavoda de astazi, iar patimirea pe care ostasul daco-roman Dasius a suferit-o o regasim mentionata de doua ori in aceasta locatie, in primul rand in Martyrologium Hieronymianum, localizare precizata si in zilele noastre prin descoperirea din anul 1947 de catre profesorul Ion Barnea a unei inscriptii din prima jumatate a secolului IV la Axiopolis, aceasta inscriptie facand referire la Chiril, Chindeas si Tasios, care este ostasul Dasius.

Astfel, chiar daca nu la o data apropiata de anul 303 care reprezinta anul martirizarii sale, atunci in mod clar dupa Edictul de la Milan din anul 313 in care Constantin cel Mare asigura libertate de cult crestinilor, un autor ramas anonim a alcatuit lucrarea "Patimirea lui Dasius". Aceasta lucrare este realizata in limba latina, in mod cert pentru a putea fi citita de catre comunitatea acelor vremuri cel putin o data pe an dupa cum era obiceiul, insa totodata pentru a putea fi trimisa si altor comunitati, acest lucru reprezentand tot obiceiul pe care comunitatile crestine il manifestau.

Acesta patimiri erau imortalizate in opere din doua mari motive, primul pentru a nu uita martirii, iar cel de al doilea era cel de "zidire sufleteasca a concetatenilor", citirea operei realizandu-se la data de 20 noiembrie anual, ziua pomenirii lui in sanurile comunitatilor. Ulterior, comunitatile isi comunicau reciproc aceste relatari comemorative, lucru care a dus ulterior la intregirea a unei culegeri de astfel de texte.

In ziua de astazi textul nu se mai pastreaza in limba latina, dar insa se pastreaza o versiune veche in limba greaca care a fost descoperita la Paris intr-un manuscris din secolul al XI-lea de catre Franz Cumont, ulterior publicata in Analecta Bollandiana in anul 1887. Relicvele lui Dasius au fost mutate dupa o perioada la Durostorum, pentru ca de aici sa fie mutate ulterior in jurul anului 600 la Ancona, in Italia. O traducere recenta in limba romana a operei "Patimirii ostasului Dasius" a fost publicata si de catre profesorul Ioan Ramureanu in volumul "Acte Martirice" la Bucuresti, sub editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, in anul 1982.

2.3. Pătimirea ostașului Aemilianus

Alta scriere redactata initial tot in limba latina este "Pătimirea ostașului Aemilianus", acesta fiind martirizat la Durostorum conform descoperirilor, in anul 362. Aemilianus era fiul unui prefect din Durostorum, iar sfarsitul vietii sale si l-a cunoscut in timpul persecutiilor initiate de catre imparatul Iulian Apostatul, care din ordinul guvernatorului Thraciei, Capitolinus, a torturat mai multi crestini, printre care si pe ostasul Aemilianus.

Informatii despre acest martiriu avem de la Hieronimus, Prosper de Aquitania, Teodoret al Cyr-ului si nu in ultimul rand de catre Nichifor Calist. Opera a fost alcatuita in limba latina de catre un autor necunoscut timpurilor de astazi, insa o copie a fost pastrata in limba latina si in versiunea greaca, publicata ulterior de catre Pierre Boschius in anul 1868, dupa Codex Vaticanus 866. Actul sau martiric original, cel alcatuit in limba latina a fost realizat in perioda imediat urmatoare dupa arderea pe rug a acestuia, adica aproximativ sfarsitul secolului al IV-lea, locul fiind Durostorum.

In comunitatile locale si in cele vechi denumirea pe care o regasim la inceput este cea de "Patimirea lui Dasius", de ambele parti ale Dunarii, insa copia care pastreaza astazi opera in limba latina si in versiunea greaca, a avut la baza un izvor roman, care mentiona o istorisire si o relatare mai veche in limba latina, ea fiind insa in mod cert contemporana cu evenimentul, insa numele pe care il poarta fiind cel de "Martiriul lui Aemilianus".

H. Delehaye a afirmat cu tarie ca intr-o zi, aceasta relatare "primordiala" scris original in limba latina, va fi gasita, iar daca nu, in caz contrar, se va reconstitui in intregime.

2.4 Martirizarea lui Sava "Gotul"

In anul 372, in stanga Dunarii, mai precis in partile Buzaului din ziua de astazi, s-a realizat martirizarea citetului Sava, care poarta si numele de "Gotul". Acesta mai poarta si numele de Sf. Sava de la Buzau, fiind nascut aproximativ in anul 334 in regiunea Buzaului, in apropierea raului Mousaios. Conform actului sau de martirizare, acesta a fost fie dascal in interiorul comunitatii sale religioase, fie cantor.

Intre anii 373-374, relicvele martirului au fost mutate in Capadocia la dispunerea Sfantului Vasile cel Mare printr-o scrisoase a lui Bretanion, episcopul Tomisului de atunci, impreuna cu descrierea martiriului Sf. Mc. Sava, opera care relata patimirea acestuia avea la baza limba greaca, insa, pentru comunitatea localnicilor din care acesta facea parte si ulterior unde osemintele sale au ajuns, fiind necesara lecturarea operei care continea patimirea sa in ziua de 18 aprilie, zi a pomenii sale, a fost alcatuita o varianta a acesteia si in limba latina.

O copie a fost pastrata in limba latina din secolele X-XII, fiind tiparita de catre bollandisti, iar la Ratisbona o traducere in anul 1859 in limba latina.

III. Creștinismul daco-roman și episcopiile din Scythia Minor

La mijlocul sec. al III-lea, Imperiul Roman se confrunta cu o puternică criză economică și cu pericolul reprezentat de apariția la granițe a popoarelor migratoare. Din acest motiv, între anii 271-275 are loc părăsirea oficială a fostei provincii, prin retragerea administrației și a legiunilor în S Dunării. În Dacia s-au așezat apoi pe rând și temporar – alături de populația autohtonă dacoromană – o serie de popoare migratoare: goți, huni, gepizi, avari, slavi etc.

Migrația și încreștinarea goților; Ulfila

Crestinismul ca si religie a avut in rol foarte important, chiar extrem putem sa spunem in procesul indelungat de formare a poporului roman, in principal centrat in mijlocul compozitiei unitatilor etnice care trebuiau in acea perioada sa se apere de diverse presiuni si incursiuni, atat cu caracter pasnic cat si silit ale competitorilor lor, fiind prinsi in activitati ca migratii sau peregrinari.

Asadar, cele doua tipuri de tinut roman, adica Roma crestina veche si cea noua care era reprezentata de catre Bizant, faceau parte ca tinte forte ale acestor migratori, iar drumurile catre cele doua mari tinuturi treceau in cea mai mare parte prin Dacia. In aceste contexte istorice putem spune ca si-a facut aparitia Biblia lui Wulfila, fiind considerat insusi conducătorul goților, aceasta opera prezentand o valoare deosebita pentru a putea intelege un capitol mai putin cunoscut din insasi istoria crestinismului prezent in acele perioade in zonele din tinuturile Istrului.

Gotii reprezentand primul val de migratori, care impinsi de catre huni si-au facut simtita prezenta pe pamanturile Daciei, ei au coborat din partile baltice ale Azovului si s-au instalat in Dacia, unde au si ramas pentru o perioada de peste un secol. Din aceste motive, Dacia era numita in acea vreme, dupa cum sustin istoricii vremii, Gotia sau "Tara gotilor", acestia fiind bine organizati si disciplinati, motiv pentru care au sfarsit ulterior in foarte mare parte prin a se increstina sub marea influenta a bastinasilor.

Crestinarea acestora explica totodata si prezenta a numeroare elemente de caracter lingvistic latin, prezente nu numai in opera si textul Bibliei conducatorului acestora Wulfila, nume care provine din cuvantul "volf" avand inteles de "lup" si reprezentand animalul cu influenta totemica a populatiei dacice, dar aceasta crestinare arata si alfabetul gotic, numit si alfabet runic, care este baza limbii si alfabetului germanic de astazi.

Biblia lui Wulfila mai poarta numele si de "Codex Argenteus" si este unul dintre manuscrisele celebre din lume, totodata reprezentand si cea mai importanta carte ca si context si valoare din Suedia. Acest manuscris poate fi gasit in Biblioteca Universitatii din Uppsala unde este pastrat cu foarte mare grija, lucrarea avand initial un numar de 336 de pagini, insa la Uppsala regasim pastrate doar un numar de 187, restul fiind tinute si la Speyer in Germania, la Wolfenbuttel si nu in ultimul rand la Milano.

"Codex Argenteus" a fost cel mai probabil copiat la inceputul secolului al VI-lea in tinutul Italiei, la Ravenna, in perioada ostrogotilor, motivul principal fiind cerinta regelui Theodoric cel Mare de a detine si a avea un exemplar. Acest document este scris pe un pergament subtire avand culoarea violet, cu cerneala cu praf de argint si aur, de aici provenind insusi denumirea sa.

Lucrarea a fost descoperita in manastirea benedictina din Werden, Germania, in secolul al XVI-lea, pentru ca ulterior pana in anul 1600 sa treaca prin mainile imparatului Rudolph al II-lea si sa ajunga in cele din urma la Praga. Aici, in tinutul din Praga, in anul 1648, suedezii dupa ce au realizat ocuparea locului, preia ca si prada de razboi insasi Biblia lui Wulfila pe care o vor duce la Stockholm, pentru a putea fi depusa in biblioteca reginei Christina pana la abdicarea sa.

Luata din biblioteca reginei de catre Isaac Vossius, ea este dusa in Olanda, iar in anul 1669 este cumparata de Magnus Gabriel de la Gardie, in acea perioada cancelar al Universitatii din Uppsala, care o readuce in Suedia unde este pastrata pana in prezent.

Facand referire la goți și in special la momentul creștinării lor, pr. Haralambie Rovența, profesor de exegeză a Noului Testament la Facultatea de Teologie din București în perioada interbelică, spunea: „Strămoșii germanilor, goții, au avut primul lor început de civilizație (și de creștinare, n.r.) aici pe pământul românesc. Primele lor buchii s-au format aici, după cum și credința creștină goții și-au săpat-o tot aici"….. "la aceasta am contribuit noi, prin strămoșii noștri, în mare măsură. Biblia lui Wulfila poate da serioase concluzii atât pentru existența și vechimea creștinismului nostru în Dacia, cât și cu privire la manuscrisele de limbă latină, care trebuie să fi existat și să fi circulat în această parte, prin strămoșii noștri, care nu-și despărțiseră atunci limba lor proprie de cea a fraților latini din restul imperiului“.

In prezent regasim diferiti cercetatori care sustin si afirma cu tarie ca in tinutul daciei, Biblia lui Wulfilla circula in limba latina chiar inainte de venire a gotilor, mentionand ca inca din inceputuri, crestinismul a avut folosinta de limba fiecarui popor in parte caruia acesta i se adresa pentru raspandire, lucru de altfel cunoscut chiar din perioada apostolica, unde, la ziua Cincizecimii, toti au inceput sa vorbeasca limbi diferita, incat multimea care se afla atunci adunata la Ierusalim din toate colturile lumii, s-a umplut „de nedumerire, că-i auzea fiecare grăind în limba sa“.

Propovăduirea si raspandirea creștinismului în primele secole nu s-a făcut în Dacia numai pe cale orală, ci mai ales și pe calea scrisului, prin redarea în limbile proprii a Vechiului Testament și a Noului Testament. Unii cercetători afirmă că traducerea Sfintei Scripturi a început încă din veacul al II-lea d. Hr., cum atestă Tertulian (197) sau și mai lămurit chiar Sfântul Ioan Gură de Aur, care preciza, la începutul veacului al V-lea, că astfel de traduceri s-au făcut pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani și mai ales pentru popoarele mărginașe imperiului, cum erau și cele din Dacia si din zonele apropiate.

De manuscrisele în limba latină ale dacilor se va fi folosit și Wulfila în traducerea sa, ceea ce explica nu numai enigmatica influență latină asupra vocabularului traducerii Bibliei ci totodata și a alfabetului inventat de el, aratand in primul rand îndemnul traducerii proprii.

In anul 1957, regasim lucrarea "Despre litere si limba getilor sau gotilor" a savantului belgian Bonaventura Vulcanius Grugensis, care analiza in opera sa diferite alfabete considerate in acea perioada ca fiind gotice. Aceste analize se realizau prin comparatia lor cu cel getic primitiv, avand si marturia sa ca Bonaventura Vulcanius Grugensis a avut ca tinta de inspiratie si lucrarea unui alt savant, mai precis arhiepiscopul Upssala, Joannes Magnus Ghotus, care detinea o lucrare publicata la Roma in anul 1554, purtand numele de "Istoria tuturor regilor goti si finlandezi", unde regasim prezentat pentru prima data alfabetul getic.

În această lucrare se demonstrează că regele Wulfila, coborâtor din partea mamei din captivi creștini strămutați în Capadocia în secolul al III-lea, hirotonit episcop al goților în jurul vârstei de 30 de ani, de către Eusebiu al Nicomidiei, a inventat alfabetul gotic inspirându-se din cel getic. În acest alfabet, considerat cel mai nou la vremea aceea, a tradus Wulfila Biblia, iar pentru traducerea acesteia, el a folosit Septuaginta și textul grecesc al Noului Testament, cu mentiunea ca există însă o tradiție care susține că Wulfila ar fi tradus Biblia fără a folosi Cărțile Regilor.

Asadar, cei doi cercetători, Vulcanius Brugensis și Johannes Magnus, detineau in arsenalul acestora diferite surse antice si medievale foarte rare, cu o importanta extreme, acestea facandu-si disparitia in zilele de astazi, nefiind disponibile. Intre aceste opere de o importanta extrema, putem mentiona "Discursurile lui Cato cel Batran" (234-149 i. Hr. ), de unde ni se si citeaza de catre cei doi mari cercetatori ca „faptele de vitejie ale geților fuseseră cântate de poeții lor, acompaniați de flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei“.

În același sens vorbește și Publius Ovidius Naso (43 î.Hr.-17 d. Hr.), considerat ca fiind unul din martorii autentici care timp de o perioada de peste 10 ani si-a facut aparitia si a trait printre getii din nordul Imperiului Roman, cunoscand obiceiurile si totodata invatandu-le chiar limba, ba mai mult, acesta chiar a scris în limba getă mai multe poeme, dintre care ne-a parvenit unul, păstrat în rezumat în Pontica.

In concluzie, lucrarea "Codex Argenteus" cunoscuta si sub numele de "Biblia lui Wulfila", reprezinta un document cu un caracter important in special pentru dovedirea vechimii crestinismului, este un izvor arheologic de o importanta colosala pentru teritoriile dacilor asupra carora face referire. Limba in care aceasta lucrare a fost alcatuita contrazice cu mult ipotezele unor mari istorici, acestia facand referire si considerand crestinismul romanesc ca alcatuire de o data cu mult mai recenta si totodata chiar inexistenta unor diferite forme de organizare statala si canonice din aceasta perioada a crestinatatii.

Totodata, este dovedit si faptul ca incepand cu perioada contemporana a lui Teofil Gotul, unul din episcopii daci care si-a facut simtita prezenta la Sinodul de la Niceea din anul 325, exista fara nici cea mai mica urma de indoiala pe aceste meleaguri si "horepiscopi", adica ranguri clericale pe care Biserica primelor secole le-a instaurat, ele disparand odata cu acele perioade. Numele de "horepiscop" provine din limba greaca si il putem traduce ca reprezentand un "episcop de tara", iar dupa cum insasi numele sau denota acest lucru, rolul sau in acea perioada era de a pastori zonele rurale.

Acesti horepiscopi, in frunte cu Teofil Gorul, savarseau Taina Hirotoniei fara a avea vreo eparhie cu o resedinta stabila, ei sfintind inclusiv lacasurile de inchinare unde era necesar acest lucru, avand aceleasi atributii ca si inaintasii lor peste care insusi Sf. Apostol Andrei pusese mainile. Incercam totusi ca sa nu excludem in acelasi timp, ca paralel cu rangurile de horepiscopi avem in acele timpuri in paralel si episcopii legiuiti, dupa cum Nicolae Iorga considera ca acestia au activat ca si „călugări bătrâni, vestiți prin evlavia lor, aleși de popor“, după datini si dupa obiceiuri cu mult mai vechi.

1.1 Wulfila

Wulfila este cunoscut si sub numele de Ulfila, fiind o personalitate cu un caracter aparte in istoria straromana a poporului nostru. Acesta a trait intre anii 311 si respectiv 381, iar conform istoricului Filostorg, care provenea din tinuturile Capadociei si a fost contemporan cu Ulfila, sustine cu tarie ca acesta s-a nascut ca fiind originar din aceleasi tinuturi si anume ale Capadociei, mai precis in zona cu numele de Sadagoltina, lângă Parnas.

Elgin S. Moyer în cartea sa „Who was Who în Church History", ne spune ca parintii lui Wulfila au fost luati in anul 246 ca si prizonieri de catre poporul gotilor, pentru ca ulterior sa fie adusi in Gotia. Din punctul de vedere a altor istorici, acestia sustin ipoteza ca Wulfila este insasi de neam gotic, el fiind nascut si crescut ca si got.

Ajungand la varsta de 20 de ani, Wulfila ajunge in cetatea Constantinopolului, ca si insotitor al regelui poporului got, spunandu-ni-se ca acesta avea cunostinta de trei limbi, latina, greaca si limba gotilor. Daca acesta era originar din Capadocia, atunci putem conclude ca limba greaca era limba sa materna, iar cum la Constantinopol in acele perioada greaca era limba de baza cu cea mai mare folosinta, probabil ca acesta a avut ca si scop si misiune de a fi translator pentru insusi regele gotilor.

In tinutul Constantinopolului a ramas o perioada de 10 ani, aceasta perioada spunandu-si cuvantul prin educatia pe care a primit-o in diferite discipline si totodata prin increstinarea sa. Tot aici a avut si legaturi cu insusi Eusebiu de Nicomedia, care in acele timpuri propovaduia si sustinea cu tarie invatatura lui Arie, lucru care l-a convins pe Wulfila sa devina crestin arian, el tagaduind ca si alti arieni divinitatea Domnului nostru Iisus Hristos, necrezandu-l ca fiind deopotriva cu Dumnezeu Tatal.

In lucrarea lui Teodoret, regasim in cartea a IV-a, capitolul 37 ca Wulfila considera ca intreaga controversa care facea referire la arieni si la crestini, ca fiind o chestiune indiferenta si neimportanta, aceasta ajungand la aceste probleme din cauza unor preoti prea zelosi si totodata ambitiosi, transformand aceste lucruri intr-o placere din abundenta pentru dispute.

Ulterior, Wulfila prin stima si cunostintele sale, ajunge in anul 341 la rangul de episcop si totodata misionar al poporului gotilor, acest lucru fiind intarit si de catre Filostorg care ne insufla si faptul ca pana la varsta de 30 ani acesta a fost si lector, lucru care intareste spusele despre intelectul sau. Socrate in cartea a III-a, capitolul 24 si Sozomen in cartea a VI-a, capitolul 37, afirma ca insasi Wulfila a luat parte la Sinodul crestin de la Constantinopol, care a fost tinut in anul 360, cu mentiunea ca numele de Wulfila se regaseste subscris inclusiv pe confesiunea ariana din acea perioada.

În primii șapte ani ai instalarii sale, Wulfima a avut misunea si placerea proprie de a fi misionar al Goției, el propovaduind si predicand cu tarie Evanghelia in limba greaca, limba latina si nu in ultimul rand in limba gotilor, facand referire in special populatiei Gotiei si totodata vorbind si populatiei din tinutul Daciei Traiana, care pe atunci era "subjugată de goți".

Ca si teritorii pe care gotii le detineau si le stapaneau, putem enumera zonele din rasaritul si apusul Marii Negre, incepand cu Don si terminand cu Carpatii, ei formand mai multe triburi in parti ca si Ucraina, Basarabia, Moldova, Muntenia, Dobrogea, aici fiind instalate in special foarte multe triburi germanice. Populatia gotilor era impartita in vizigoti si ostrogoti, cei dintai fiind condusi de catre regele Atanaric, ei fiind si cei care dealungul timpului au lasat poporului straroman tezaurul cu numele de „Cloșca cu pui de aur" descoperit la Pietroasa in anul 1837, iar cei de pe urma fiind condusi de catre fratele acestuia care purta numele de Fridigern.

Aparand in jurul anului 367 o neintelegere intre cei doi frati, Atanaric rege al vizigotilor si Fridigern rege al ostrogotilor, Wulfima este trimis de catre Fridigern ca si conducator al unei delegatii cu destinatia catre Valens, aceasta delegatie avand ca scop comandarea trupelor imperiului de rasarit care se aflau pe atunci in Tracia. Acceptand rugamintea de a-l ajuta sa lupte impotriva lui Atanaric, acestia ies invingatori, iar delegatia diplomatica in care Wulfila este trimis se bucura de o stima aparte atat fata de popor cat mai ales fata de rege.

In acest scop, Socrate face referire ca drept recunostinta pentru ajutorul primit in lupta sa si pentru izbanda pe care o cunoaste, regele Fridigern care si el era crestin increstinat de catre Wulfilla, instaureaza crestinismul pentru poporul sau in forma ariana, aceasta forma fiind una foarte masina in acea vreme in special in zona Imperiului Roman de Rasarit. Conform altor istorici si filozofi, arianismul vremurilor isi face simtita prezenta inca din timpuri mai vechi, motivand spre acest fapt prezenta sa la Sinodul de la Constantinopol mentionat, unde Wulfila deja se arata ca fiind de aceasta parte ca si majoritatea persoanelor de acolo.

Prin manifestarea sa in fruntea delegatiilor, Wulfila poate fi incadrat ca fiind un "distins barbat de aciune", el dorind sa ajute gotii sa devina crestini, iar spre acest scop a luat hotararea ca este necesara prezenta Bibliei in limba lor. Fiind foarte bun cunoscator de greaca si latina, acesta a hotarat traducerea acesteia, insa un alt aspect a schimbat cultura poporului got. Traducerea este imposibila deoarece gotii nu avea alfabet si totodata nici un limbaj scris, asadar Wulfila era nevoit sa conceapa intai alfabetul acestui popor, la inceput cu 24 de litere, pentru a putea exprima sunetele limbii teutonice a gotilor. Astfel, Codex Argenteus este prima carte scris in limba gotilor, reprezentand "strabunica literaturii germane", iar conform lucrarii "The Lion Encyclopedia of the Bible" publicata in anul 1978, aceasta biblie supravietuieste si isi face simtita prezenta prin textul tradus in manuscrise, iar prin aceasta opera traieste totodata si limba gotilor care a murit de mult timp.

Bucurandu-se de o perioada importanta in Gotia, in special prin lucrarea sa misionara, Wulfila reuseste sa increstineze marea majoritate a poporului got, acestia devenind crestini, iar conform lui Auxentiu, biograful personal al lui Wulfila, ni se spune ca "el a facut crestini pe goti in adevaratul inteles al cuvantului". Desi poporul gotilor aveau o fire razboinica, increstinarea lor s-a facut cu greu, acest lucru fiind motivat si de catre Filostorg care ne spune in "Istoria Bisericii" partea a II-a, capitolul 5, ca in incercarea lui Wulfila de a traduce Biblia, acesta cu foarte mare intelepciune a reusit sa evite traducerea celor doua carti, facand referire la Cartea lui Samuel si Cartea Imparatilor, deoarece acesta se gandea ca cele doua opere vor face ca poporul got sa se manifeste in firea lor razboinica dobandita la nastere.

Prin lucrea sa intensa atat pe plan literar cat si misionar, Wulfila reuseste sa castige de partea sa inima poporului pe care il pastoreste, iar prin influenta sa ca a unui rege, reuseste sa raspandeasca dragostea crestinismului cu o rapiditate de neoprit in special in zona din Nordul Dunarii, cu mentiunea ca acolo o marte parte din populatia bastinasa deja impartasea aceasta credinta. Astfel, invataturile sale ajung in inimile a toate ramurile vietii gotilor, istoricii spunand ca "barbarii au inceput sa cante laudele Domnului" si "chiar si printii goti au devenit crestini".

În anul 371, regele Athanaric incepe o prigoana aspra asupra crestinilor, in aceasta sete dupa martiriul crestinesc foarte multi dintre ei isi pierd viata. Vazand acest lucru, Wulfila impreuna cu Fridigern si intregul lor popor migreaza in teritoriul aflat dincolo de Dunare, unde se refugiaza in Imperiul Roman, mai precis in Moesia Inferioara. Istoricul Vasile Parvan ne spune ca imparatul Constantius i-a acceptat cu bratele intinse, deoarece el insasi era crestin arian, oferindu-le totodata si o locuință în Munții Balcani, pe care acestia sa o considere casa.

Astfel, o perioada de 30 de ani, Wulfila isi petrece viata lucrand si aprofundand invataturile sale in tinuturile din Moesia inferioara, mai precis la poaelele lui Haemus, despre aceste lucruri Iornandes in caliate de istoric ne spune ca activitatea episcopului a ajuns sa se intinda inclusiv asupra ostrogotilor cat si a gepizilor si a altor popoare indepartate, fiind considerat un misionar al barbarilor si printre barbari, aducandu-i la picioarele Domnului celui mare.

1.2. Persecuțiile goților împotriva creștinilor din Dacia

Au existat două persecuții ale goților împotriva creștinilor din N Dunării: cea a lui Aorich (între 347-348) și cea a lui Athanaric (în anii 370-372). Cea de-a doua, mult mai sângeroasă, s-a dezlănțuit ca răzbunare a regelui got împotriva împăratului Valens, care a suprimat subsidiile pe care goții le primeau din imperiu.

Iată câteva nume de martiri: călugărul Arpila, preoții Verca și Bathusios, ale căror moaște au fost strânse și transportate la Cizic de către Gaatha (soția unui conducător got) și Vellas, martirizați mai apoi și ei. A pătimit ca martir și Sfântul Nichita, care a fost ars de viu. Moaștele i-au fost duse în Cilicia-Mopsuestia (de unde proveneau strămoșii lui), apoi în secolul XV la Veneția. Pentru a nu fi confundat cu Niceta, episcopul de Remesiana, a fost numit “Gotul” (deși uneori, în necunoștință, a fost numit și “Romanul”).

Un alt martir de seamă din timpul acestei persecuții este Sfântul Sava, despre care avem știri din actul său martiric redactat prin 373 –374, cu prilejul mutării moaștelor sale în Capadochia. Sava era grec de neam, trăind într-un sat din Muntenia de azi, în feciorie, post, rugăciune și “cântând psalmi în biserică”. A fost martirizat în 12 aprilie 372, fiind înecat în râul Buzău, fiindcă a refuzat să aducă jertfă idolilor.

La scurt timp după pătimirea lui, vestea a ajuns până la Sfântul Vasile cel Mare al Capadociei, care, dorind să aibă moaștele acestui sfânt – capadocian de origine -, s-a adresat guvernatorului provinciei Scythia Minor, Iunius Soranus, ruda sa. Se pare că moaștele au fost duse din “Gothia” la Tomis, unde au stat o vreme și de unde au fost trimise apoi Sfântului Vasile în Capadocia. Odată cu relicvele a fost trimisă și acea “Scrisoare…” (act martiric).

În ceea ce privește autorul acesteia, istoricii au păreri împărțite: unii îl identifică în persoana episcopului Vetranion – care își va fi dat cu siguranță tot concursul pentru realizarea acestui transfer -, alții în persoana lui Ascholius al Tesalonicului, a lui Iunius Soranus sau a unui cleric învățat din anturajul lui Bretanion. Noi considerăm ca suficient de dovedită paternitatea lui Vetranion asupra acestei scrisori

Episcopia Tomisului și episcopiile din Scythia Minor

2.1 Apariția episcopiei și viața creștină în Tomis

Orasul Tomisului si-a cunoscut aparitia in secolele VII-VI i. Hr., fiind intemeiat de catre populatia grecilor ca un important oras comercial, un adevarat port. Astfel, perioada anilor 72 respectiv 61 i. Hr. este cunoscuta ca perioada in catre tot teritoriul aflat intre Dunare si Marea Neagra avea sa intre sub influenta si dub dependenta Imperiului Roman, pentru ca ulterior sa urmeze o perioada ampla de “getizare” a orasului Tomis, cand Burebista este recunoscut ca stapan al acestuia intre anii 60-44 i.Hr.

Cum in anul 46 intregul teritoriu al Dobrogei este cucerit de catre armata romana si eventual anexata provinciei Moesia, tomisul cunoaste o dezvoltare aparte in toate domeniile, atat ca centru politic cat si administrativ al intregului tinut din jurul sau, pana in timpul lui Dicoletian, in anul 297, cand provincia Dobrogei va fi cunoscuta sub numele de Scythia Minor, fiind si recunoscuta ca provincie aparte

Si dupa vremea lui Diocletian, teritoriul Tomisului ajunge la cea mai mare dezvoltare economica si politica, in special la jumatatea secolului al II-lea, cand acesta primeste si rolul de capitala a acestei noi provincii intemeiate.

Fiind devastat de catre popoarele migratoare, in secolul al VII-lea aceste cunoaste o perioada ampla de decadenta, intregul tinut intrand sub sfera de influenta si sub stapanirea bizantinilor in secolele X-XII. Incepand cu perioada secolelor XII-XIV, Tomisul se afla sub conducerea conducatorilor de neam roman din teritoriile respectiva, la sfarsitul secolului al XIV-lea sub conducerea lui Mircea cel Batran, iar ulterior sub stapanirea turcească pentru ca ceva timp mai tarziu sa ajunga sub stăpânire românească.

In Scythia Minor regasim astfel un numar important de crestini, ei reprezentand nu doar o organizare haotica, ba din contra este cunoscuta si recunoscuta ca o organizare superioara, acestia avand un ierarh care pastoreste intregul Tomis si totodata intreaga provincie. Dupa cum stim, Sf. Ap. Pavel si ceilalti Apostoli ai Domnului hirotoneau episcopi pentru buna functionare si pentru comunitatile pe care acestia le converteau la crestinism, tot asa si Sf. Ap. Andrei a hirotonit preoti si a pus episcopi la baza celor increstinati din Scythia. Referitor la Sf. Ap. Filip, regasim in "Martirologiul lui Adon" ca acesta a pus in Scythia diaconi, preoti si chiar episcopi pentru o buna functionare si pastrare a adevarurilor de credinta si nu numai.

Desi in Tomis episcopia este atestata documentar abia in anul 369, aici regasim chiar incepand cu epoca apostolica episcopi, iar in unele dintre acte regasim chiar si episcopi tomitani precedand aceasta perioada. Este de evidentiat faptul ca in actul martiric al lui Epictet si Astion regasim amintit episcopul Evangelicus unde gasim mentionat faptul ca acesta i-a botezat pe parintii lui Astion, in timpul cand cei doi au plecat in cautarea fiului acestora. Urmatorul episcop atestat este Efrem, acesta fiind recunoscut ca martir in timpul lui Diocletian, anul fiind fie 300 fie 304, necunoscandu-se cu exactitate perioada, iar in timpul lui Liciniu, ni se prezinta un anume episcop tomitan cu numele de Titus sau Filiu, si acesta fiind precizat ca un martir, el fiind parintele trupesc si spiritual al unui alt martir precizat.

La Sinodul I Ecumenic participa chiar și unul din episcopii din Scythia, lucru mentionat si atestat chiar de catre Eusebiu de Cezareea, unii istorici prezintandu-l pe acesta sub numele de Marcu, iar altii sub numele de Teofil al "Gothiei". Numele in sine nu este important, ci importanta acestui fapt este ca la Sinodul I Ecumenic a fost prezent din partea Bisericii Ortodoxe un ierarh care a aparat comunitatea noastra de catre "Ortodoxia lui Arie".

Primul episcop de Tomis atestat documentar poarta numele de Vetranion in unele lucrari, iar in altele de Bretanio. In lucrarile istoricului Sozomen regasim consemnat faptul ca intre Bretanio si cunoscutul imparat Valens isi face prezenta un conflict in anul 369, motivul principal fiind comuniunea cu arienii. Astfel, Valens facand cale intoarsa dintr-o campanie in tinutul Dobrogei impotriva gotilor si aflat in drum spre Bizant, isi face aparitia in biserica din Tomis unde insasi Bretanio era, acesta incercand sa il determine pe episcop sa accepte arianismul. Refuzand acest lucru Bretanio si plecand impreuna cu poporul care se afla acolo intr-un alt locas de cult, imparatul se simte ofensat si il exileaza, pentru ca ulterior sa il repuna in functia de episcop datorita manifestarilor scitilor de a incepe o revolta.

In incheierea relatii sale, Sozomen spune despre episcopul Bretanio, ca acesta este un “bărbat destoinic și renumit prin virtutea vieții sale”, lucruri pe care si Teodoret al Cirului le argumenteaza spunand ca este “plin de credință… a înfruntat stricarea dogmelor și fărădelegile săvârșite de Valens împotriva sfinților (creștinilor, n.n.)”.

Astfel, in natura incidentului regasim foarte multe aspecte importante ale crestinismului, cum ar fi importanta vietii religioase manifestata de catre crestinii tomitani si nu in ultimul rand atasamentul pe care poporul il are fata de ierarhul sau. Dragostea oamenilor fata de Bretanio se arata prin faptul ca desi riscau pedeapsa capitala pentru sfidarea imparatului bizantin, organizarea bisericeasca a provinciei ireprosabila atat administrativ cat si pastoresc este cu mult peste cele imaginate, chiar prin prezenta a unui scaun episcopal cu cel putin doua biserici doar in tinuturile Tomisului. Conform diferitilor istorici, aparent Bretanio este totodata si autorul actului martiric care instorea moastele Sfantului Sava cand se aflau pe drumul lor catre Capadocia. Acesta este sarbatorit in randul sfintilor la data de 25 ianuarie.

Urmașul de necontestat al lui Bretanio poarta numele de Gherontie in unele atestari, iar in altele de Terentius. Acesta isi face simtita participarea la Sinodul II Ecumenic din anul 381, ca fiind un garant al Ortodoxiei, cunoscandu-se acest lucru de la imparatul Teodosie cel Mare care ii da ca si prima atributiune pastrarea dreptei credinte a lui Dumnezeu in provincia pe care acesta o conducea si pe care Gherontie o pastorea.

Incepand cu anul 392, regasim atestat documentar ca episcop, un localnic daco-roman cu numele de Teotim, fiind mentionat de catre Fericitul Ieronic ca unul din barbatii ilustri ai crestinatatii acelor timpuri, scriitor de opere, moralist si misionar neinduplecat, un ierarh cu un adevarat bagaj culturat si intelectual, un model de traire crestina adevarat, un facator de minuni in adevaratul sens al cuvantului. Astfel Sozomen ne spune ca Teotim I "era cultivat in cele al filosofiei", lucru care facea unele personalitati ale vremurilor sa ateste si sa afirme ca acesta ar fi facut scoala in mijlocul populatiei grecesti, iar altele sa sustina ca acesta ar fi fost monah, considerand monahismul ca cea mai inalta treaba a filosofiei.

In timpul pastoriei lui Teotim in Scythia, populatia huna isi face simtita prezenta, lucru care sadeste frica si groaza printre localnici. In incercarea episcopului de a imbranzi populatia navalitoare, Sozomen mentioneaza doua intamplari spectaculoase: la rugamintile lui Teotim, atat acesta cat si insotitorii lui s-au facut nevazuti in fata hunilor, iar cea de a doua cand unul din navalotorii huni incearca sa il faca captiv pe Teotim, acesta paralizeaza. Cele doua intamplari i-au adus episcopului admiratia hunilor, acestia daruindu-i numele de "Dumnezeul romanilor".

Teotim a fost contemporan si prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, cei doi luand parte în anul 400 la un sinod care avea sa fie tinut in Constantinopol. Teotim a participat totodata și la sinodul de la Stejar din anul 403, sinod unde acesta l-a apărat pe Sf. Ioan de acuzatiile care ii erau aduse. Astfel, prin "curăția vieții lui" ii sunt aduse din timp laude si apelative de sfant.

Un alt episcop tomitan este Timotei, care a participat la Sinodul III Ecumenic din anul 431, acesta punandu-si amprenta ca episcop si ca ortodox pe actele conciliului, fiind totodata de consemnat faptul ca imparatul Teodosie al II-lea ii trimite lui Timotei o scrisoase de tip invitatie care atesta faptul ca acesta conduce o eparhie "care se bucura de un trecut atât de însemnat și număra atâția episcopi sfinți și învățați".Urmașul acestuia poarta numele de Ioan, atestat inainte de anul 448, acesta fiind considerat “unul dintre cei mai buni teologi ai timpului”, participand activ la toate disputele teologice ale acelor timpuri.

In jurul anului 449, regasim atestat documentar la Tomis pe episcopul Alexandru, care participa la Constantinopol la un sinod impotriva monofizitismului, si chiar daca acesta nu a participat la Sinodul IV Ecumenic din anul 451, totusi a semnat toate hotararile ortodoxe care erau mentionate in actele acestuia.

Pana in anul 518 nu regasim alte atestari documentari cu exceptia unei scrisori a imparatului Leon I din anul 458 catre toti ierarhii din imperiu, unde aflam si numele lui Teotim II al Tomisului. Astfel, in 518 regasim numele de Paternus inscriptionat pe un disc de argint aurit si totodata in aceasta perioada activeaza si "calugarii sciti" cu formula "unul din Sfânta Treime a pătimit în trup", fata de care Paternus aparent are cateva rezervatii. Prin semnarea ca "episcop-mitropolit al Scythiei" din anul 520 intr-unul din actele sinodale, putem trage concluzia ca in acea perioada existau si alte scaune episcopale. Ultimul dintre episcopii Tomisului este cunoscut sub numele de Valentinian, acesta purtand in anul 449 o corespondenta cu papa Romei referitoare la "Cele Trei Capitole".

Desi informatiile istorice despre Valentinian si despre cetatea Tomisului se incheie in acest an, acest lucru nu denota faptul ca episcopia tomisului isi inceteaza existenta.

2.2. Alte episcopii in Scythia Minor

Apartenenta a diferite episcopii in Scythia Minor in jurul secolului al VI-lea este confirmata atat de marturii arheologice cat si istorice, cum ar fi fragmentele din inscriptiile descoperite la Callatis la Histria, acestea oferind informatii importante despre mai multe episcopii, semnaturi are episcopilor, scrieri ale calugarilor sciti, o lista a Patriarhiei Ecumenice despre episcopiile si mitropoliile acelui secol cu un numar de 14 scaune episcopale in Scythia Minor, cum ar fi cele de la Axiopolis si de la Callatis, iar nu in ultimul rand cele de la Noviodunum, Halmyris sau Histria. Infiintarea lor s-a realizat cel mai probabil in secolul al VI-lea, fiind sub jurisdictia mitropolitului de Tomis, acesta fiind in fruntea Dobrogei, sudului Moldovei si totodata si estului Munteniei. În anul 602 are loc marea invazie avaro-slavă în urma căreia Tomisul este distrus, insa este posibil ca unele scaune episcopale sa fi supravietuit, ca cel de la Tomis, dar sa se mute in alt loc sub acelasi nume.

IV. Teologia Dacoromana

De acest capitol s-au sesizat în ultima vreme nu doar teologii, ci și cercetătorii de istoria literaturii române, care au considerat imperativă redimensionarea culturii române prin includerea scrierilor în limba latină datorate autorilor dacoromani.

Astfel, începuturile culturii române se plasează mult mai devreme, în epoca dacoromană și nu în Evul Mediu. Valoarea acestor opere are relevanță și pentru literatură, nu doar pentru teologie, de aceea vom arăta întâi dimensiunea literară a acestora, apoi pe cea teologică. Scriitori dacoromani au avut o înaltă conștiință literară și estetică, operele lor ilustrând orizontul intelectual și erudiția pe care le aveau. Pe lângă cultura religioasă, autorii dacoromani aveau și temeinică cultură profană, în care valorile culturale ale antichității greco-romane (filosofie, retorică, dialectică, poetică) erau valorificate în spirit creștin: Sf. Ioan Cassian cunoștea literatura clasică, Teotim I cunoștea “vechea elocință”, Dionisie a predat dialectica la Vivarium.

Așadar, acești autori sunt foarte importanți din punct de vedere literar din mai multe motive: au pus începuturile literaturii române, au dezvoltat limba română, îmbogățindu-o în domeniul fonetic, în cel al lexicului, al gramaticii sau al stilului, iar prin limbă au dezvoltat și romanitatea, operele lor având astfel și o dimensiune etnică. Totodată, ei se numără printre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor.

Mihail Diaconescu vorbește de școala literară de la Tomis și de școala literară de la Dunărea de Jos. Prima s-a afirmat între sec. IV-VII și cuprinde următorii scriitori: Teotim, Ioan, Teotim II, Valentinian, toți episcopi de Tomis, la care se adaugă monahii sciți și, în cele din urmă, Ioan Cassian și Dionisie cel Mic. Cei mai importanți scriitori din cea de-a doua școală sunt Niceta de Remesiana și Laurențiu de Novae.

Teologia dacoromană. Scriitorii daco-romani sunt importanți însă și pentru teologie, deoarece, deși n-au avut o teologie de nivelul și bogăția celei alexandrine, antiohiene sau capadociene, neexistând aici școli de teologie catehetice propriu-zise, din cauza invaziilor barbare , totuși ei au dezvoltat pe anumite segmente o teologie chiar savantă prin Sf. Casian, Ioan Maxențiu și Leonțiu de Bizanț. Așadar, se poate spune că ei au avut o teologie propriu-zisă, fiind acoperite domenii ca dogmatica, liturgica, morala, pastorala, aproape toate capitolele fundamentale ale teologiei dezbătute în sec. V-VI. Dacoromanii au elaborat o gândire teologică necesară vieții Bisericii, o teologie aplicată, raportată la marile școli teologice ale timpului prin călătoriile sciților în lumea creștină, prin participarea episcopilor la sinoade ecumenice și locale, prin contactul cu personalități teologice de prim rang etc.

Cauze ale apariției și dezvoltării celor două școli:

a. politice (creșterea importanței politice și economice a Tomisului după reforma lui Dioclețian);

b. religioase (încreștinarea provinciei prin predica Sfinților Apostoli Andrei și Filip, a misionarilor, înflorirea monahismului);

c. climatul spiritual general (frământările politice și religioase care marcau întreaga lume creștină, determinându-o să ia atitudine prin sinoade ecumenice în fața ereziilor)

d. calitatea intelectuală și morală a ierarhilor și monahilor care reprezintă aceste școli.

Valoare în planul etnogenezei. Contribuțiile acestor personalități și opere sunt nu doar în sens spiritual și literar, ci și în sens etnico-național: prin valorile ei creștine îmbrăcate în limbă latină, Biserica a contribuit la romanizarea geto-dacilor, căci pe măsură ce apăreau noi comunități, cultul în limba latină contribuia la romanizarea autohtonilor.

Este interesant însă că evanghelizarea a însemnat romanizare nu doar pentru geto-daci, ci și pentru migratorii barbari. Mai mult, datorită Bisericii, romanizarea unor migratori a avut un caracter pacific. Că pentru migratori creștinismul era identic cu romanitatea și invers o mărturisește cazul lui Teotim, care era numit de către huni “zeul romanilor” sau afirmația lui Paulin de Nola despre Niceta: “barbarii învață prin tine să rostească numele Hristos cu inimă romană”. Legată de semnificația etnico-națională a acestor opere e și atitudinea patriotică a unora dintre scriitori: Ioan Cassian, Dionisie Exiguul își mărturisesc nostalgia locurilor natale și mândria de-a se fi format ca intelectuali și creștini în Scythia.

Valoare universală. Creațiile literar-teologice ale acestor școli au valoare universală, marcând profund istoria teologică și culturală a lumii. Ele sunt caracterizate nu numai printr-o largă difuziune geografică, ci mai ales printr-una temporală, în care sunt mereu actualizate. Teologii dacoromani pot fi numiți “teologi panortodocși”, ei menținând echilibrul între gândirea creștină orientală și cea occidentală, printr-o cugetare spirituală proprie, care păstrează legătura cu ambele părți, fără a se transforma într-o teologie provincială, ci, dimpotrivă, rămânând una ecumenică, universală.

Teologia dacoromană reprezintă așadar un mare capitol al istoriei, culturii și spiritualității poporului român, o componentă a etnogenezei românilor, dar și un mare capitol din ortodoxia universală și din cultura europeană. A fost prima epocă a expansiunii noastre culturale și spirituale în lume și în istorie, operele acestea reprezentând primele manifestări continentale, internaționale și intercreștine. Teologii dacoromani au contribuit decisiv la evoluția identității etno-spirituale românești. Contribuind la formarea și fixarea profilului creștin al poporului român și al întregului continent european, teologia dacoromană dă mărturie despre vocația universală a culturii și teologiei românești prin ale căror valori poporul român s-a afirmat în lume.

Școala literală de la Tomis și episcopii Tomitani

1.1 Bretanion

Informatii exact referitoare la viata si activitatea episcopului Bretanion se cunosc foarte putine, insa putem spune ca se stie cu certitudine ca acesta avea sub pastorire intreaba biserica tomitana care facea referire la toata provincia Scitiei sau Dobrogei de astazi in timpul imparatului Valens. Se cunoaste de asemenea faptul ca este originar din Capadocia si cel mai probabil acesta a fost unul dintre uncenicii Sfantului Vasile cel Mare.

Este numit ca episcop de Tomis aproximativ in anul 360, iar barbatia si intelepciunea acestuia atat ca persoana dar mai ales ca si ierarh ne este cunoscuta printr-o marturie a istoricului bisericesc Sozomen, care il atesta ca model de urmat cu un bagaj de cunostinte aprige.

Imparatul Valens, cunosc ca unul dintre principalii sustinatori ai ereziei ariena, venind in cetatea Tomisului dupa incheierea unui razboi impotriva gotilor, isi face aparitia in catedrala episcopala a orasului unde Bretanion se afla in incercarea sa de a-l convinge pe acesta sa accepte si imbratiseze credinta arienilor, motivand faptul ca la Sfintele Taine este necesara participarea sa alaturi de credinciosii arieni.

Acest lucru este refuzat drastic de catre episcop, aducand ca argumente principale hotararile Sinodului I Ecumenic de la Niceea, sinod care condamnase in perioada respectica arianismul, Bretanion parasind totodata biserica episcopala si ducandu-se intr-o alta biserica impreuna cu toti credinciosii ortodoxi. Acest lucru l-a manaiat foarte tare pe imparatul Valens, care alungandu-l in exil pe episcop il cheama inapoi pentru a evita o rascoala a credinciosilor tomitani pastoriti de catre Bretanion, acestia avand o importanta aparte si un rol extrem de important in a apara granitele imperiului de navalirile popoarelor barbare.

Aparent Sfantul Bretanion joaca un rol activ foarte important in redactarea si trimiterea a diferite documente cu referire la transferarea moastelor Sfantului Sava Gotul in zona Capadociei, lucru cerut de catre insusi Sfantul Vasile cel Mare, lucru care ne este atestat din Scrisoarea cu numarul 165 pe care Sf. Vasile cel Mare o trimite catre Bretanion. Destinatarul acestei scrisori ne este prezentat ca "vrednic de lauda datorita luptei sale pentru apararea credintei ortodoxe", primind impreuna cu aceste apelative si multumirile Sfantului Vasile cel Mare pentru tot ajutorul pe care il primeste de la Bretanion cu referire la mutarea moastelor in tinutul Capadociei.

O altă epistolă a Sfântului Vasile cel Mare ne arata faptul si intareste argumentul ca Bretanion este cel care ar fi realizat lucrarea actului martiric al Sfantului Sava Gotul, insa din pacate scrisorile cu care Bretanion raspundea catre Sfantul Vasile cel Mare nu s-au pastrat pentru a putea evidentia mai mult calitatile acestui mare ierarh din tinutul Tomisului.

Totusi, lucru incontestabil este acela ca Bretanion a fost la pastorirea bisericii Tomisului pana in jurul anului 381, cand acesta isi cunoaste obstescul sfarsit fiind mutat catre Domnul in ziua de 25 ianuarie, credinciosii eparhiei cinstindu-l ca sfant episcop conform atestarilor documentare a istoricilor acelor timpuri si sarbatorindu-l in fiecare an cu mare dragoste si evlavie.

Aparent urmasul sau la carmuirea eparhiei Tomisului este considerat ca fiind unul din ucenicii lui, fiind caracterizat la fel de destoinic, acesta participand la cel de al II-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol din anul 381.

1.2 Teotim I

Fericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia Pontica. El este considerat cel dintâi dascăl și părinte duhovnicesc al Sfinților Ioan Casian și Gherman, cu care era contemporan, format în tinerețe în aceeași mânăstire din "hotarele Casienilor și ale Pesterilor". Această mânăstire, care a dat călugări cărturari și sporiți în fapte bune, era o adevărată vatră monahală de sfințenie, de cultură și profundă teologie din Eparhia Tomisului, confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic și literar la care au ajuns cei trei sfinți daco-romani contemporani – Ioan Casian, Gherman și Teotim I, supranumit de istoricii paleocreștini "Scitul" și "Filosoful".

Acest episcop urca pe scaunul Eparhiei Tomisului, pe la anii 385-390, după mutarea din viață a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de Fericitul Ieronim (t 420), în celebra sa lucrare "De viris illustribus" (Despre bărbați ilustri), despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu și de oameni, teolog învățat și scriitor talentat și neobosit. El afirma că "a scris scurte tratate (carți) sub forma de dialoguri, în stilul vechii elocinte", ceea ce dovedește vasta sa cultură în retorica și filosofia antică, greacă și latină. Apoi, fericitul Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre Teotim: "Aud că scrie și alte lucrări".

Unele fragmente din scrierile Sfântului Teotim se pastrează în lucrarea Sfântului Ioan Damaschin, "Paralele sfinte", din care reiese "că a scris omilii la unele texte Evanghelice". Istoricul Sozomen scrie despre el că era "scit" sau "daco-roman" de neam, că "traiul îi era modest" și că era taumaturg sau vindecator de boli.

Socrate, alt istoric paleocreștin, spune că fericitul episcop Teotim I "era cunoscut de toți, de împărați, episcopi, călugări, credincioși și barbari pentru evlavia și corectitudinea vieții sale". Prin scrierile sale patristice, Sfântul Teotim I este considerat "creatorul Filocaliei românești". În gândirea sa a fost, desigur, influentat de Sfântul Ioan Gura de Aur și de părinții capadocieni. Teotim I vorbește foarte frumos despre liniștea minții și a inimii.

Sub păstoria lui Teotim I, mânăstirile și sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză și isihie, adică liniste, au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiții "călugări sciți", răspândiți, atât la nord de Dunăre până în Carpați, cât și la sud până la Ierusalim, Constantinopol, Roma și Africa. Bazilicile înălțate de el, ale căror ruine și astăzi se vad, erau mari și frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedește numărul impresionant de credincioși, precum și frumusețea cultului și arhitecturii secolelor IV-V.

Ca misionar, Sfântul Teotim I era tot atât de râvnitor pentru Hristos ca și înaintașii săi. El avea mult de suferit din partea "barbarilor" migratori, pe care reușea să-i îmblânzească cu greu prin daruri, prin rugăciuni și prin sfințenia vieții sale. Din această pricină, păgânii îl numeau "zeul romanilor".

Sfântul Teotim "Scitul" era bine cunoscut împăratului Arcadie și mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari "pentru nomazii sciți de la Istm", adică pentru huni. În anul 400, Sfântul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învățăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. În anul 403, episcopul Teotim I este din nou în Constantinopol și ia apărarea marelui patriarh și dascăl a toată lumea, împotriva acuzațiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin această adâncă legătură duhovnicească dintre episcopul straromân Teotim I și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe la sfarșitul primului deceniu al secolului V, fericitul episcop Teotim I s-a strămutat cu pace din viața aceasta, la cereștile lăcașuri. Pentru viața sa curată, pentru opera sa misionară și pentru credința sa dreaptă cu care a marturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în randul sfinților și se face pomenirea lui la 20 aprilie. În "Acta Sanctorum" se spun următoarele despre Sfântul Teotim I: "La Tomis, în Scythia, se face pomenirea Sfântului Teotim episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioși, pentru sfințenia și minunile lui".

Ioan

A fost autor de tratate dogmatice, scrieri polemice și predici în latină. A păstorit înainte de 448, an în care a participat la un sinod local la Constantinopol, unde a combătut nestorianismul și monofizitismul. Scriitorul latin Marius Mercator, care l-a cunoscut personal pe Ioan, îl cataloga drept „unul dintre cei mai importanți teologi ai timpului și unul din cei mai aprigi adversari ai celor două erezii”. „Cuvântările” lui – spune mai departe Mercator – sunt remarcabile pentru oricine dorește să se informeze asupra celor două erezii. Autoritatea de care se bucura în epocă episcopul tomitan este demonstrată și de apologia Collectio Palatina (sec. V), care-i îndeamnă pe cititori să recurgă la lămuririle lui Ioan al Tomisului – invocat ca o mare autoritate teologică – pentru a cunoaște nestorianismul. În afara acestor lucrări originale, Ioan a prelucrat în latină opere ale unor scriitori de natura greaca, adevarate figuri alte timpului, cum ar fi Teodor de Mopsuestia sau chiar al lui Teodoret de Cyr cu ajutorul carora si-a dezvoltat opera proprie.

Teotim II

Eparhia Tomisului avea în anul 458 un păstor nou, în persoana episcopului Teotim II. El era de neam trac, poate chiar din Dacia Pontică.

Acest ierarh tomitan a continuat să-și extindă jurisdicția eparhiei sale, prin călugări și preoți misionari trimiși de la Tomis, până în inima Daciei Carpatice, pe o arie ce cuprindea, atât Câmpia Dunării și zona subcarpatică, cât și sudul Moldovei.

Această acțiune de creștinare a Daciei era deja începută încă din secolele II—III, în Banat, Oltenia și Transilvania, prin coloniștii romani, iar în Munții Buzăului, Vrancea, Bărăgan și Moldova de sud, în secolul IV, prin călugării și preoții misionari daco-romani, veniți din Eparhia Tomisului. Activitatea misionară de vestire a Evangheliei lui Hristos la sudul și nordul Dunării era destul de puternică sub episcopul Teotim II.

Pe lângă lucrarea sa misionară, episcopul Teotim II era și un devotat teolog și apărător al Ortodoxiei Sfinților Părinți. El a făcut dovada aceasta în răspunsul cerut de împăratul Leon I Tracul (457-474), în legătură cu hotărârile Sinodului IV ecumenic de la Calcedon și cu alegerea patriarhului monofizit Timotei Allurus la Alexandria. Episcopul Teotim II scria că primește întru totul hotărârile Sinodului de la Calcedon și cere depunerea ierarhului monofizit de la Alexandria. Răspunsul său în limba latină, foarte ortodox și categoric, „se distinge prin simplitatea și claritatea lui”.

Se pare că fericitul episcop Teotim II a avut o păstorire lungă la Tomis, încununată de multă izbândă, prin continuarea procesului de creștinare a „nomazilor sciți” (huni), ale căror migrații și incursiuni făceau multe tulburări creștinilor autohtoni.

După mutarea sa la cele veșnice, în ultimele decenii ale secolului V, scaunul Episcopiei Tomisului a fost ocupat de ierarhi ale căror nume ne rămân necunoscute. Jertfa lor însă nu a rămas zadarnică în acest colț de pământ dac.

Valentinian

Ultimul ierarh și păstor duhovnicesc cunoscut al Mitropoliei Tomisului, înainte de marea migrație a avarilor, slavilor și bulgarilor din anul 602, a fost arhiepiscopul Valentinian.

După nume era latin, adică daco-roman, probabil, născut și format în Eparhia Tomisului, la conducerea căreia ajunge pe la mijlocul secolului VI. Prima afirmare despre el datează din anul 595 într-o scrisoare a diaconilor Rusticus și Sebastianus, care îi relatează despre condamnarea de către împăratul Justinian, în anul 544, a „Celor trei capitole”, considerate eretice. Arhiepiscopul Valentinian îi scrie Papei Vigiliu, care îi răspunde la 18 martie 550, adresându-i-se: „Dilectissimo fratri Valentiniano, episcopo de Tomis, provinciae Scythiae”, asigurându-l că nu a scris nimic împotriva celor patru Sinoade ecumenice și că îl invită la Constantinopol să se convingă de aceasta. Din motive necunoscute, arhiepiscopul Valentinian nu răspunde la invitație și nu ia parte nici la cel de al cincilea Sinod ecumenic de la 5 mai 553.

Sub venerabilul mitropolit Valentinian, Biserica lui Hristos din Dacia Pontică (Dobrogea) trăiește, probabil, epoca sa cea mai înfloritoare din perioada de formare a poporului român, cu biserici și preoți în fiecare sat, cu vestite așezări monahale, cu preoți și călugări misionari răspândiți pe o largă arie în Dacia de la nordul Dunării.

Însuși procesul de creștinare a populației autohtone este aproape încheiat în Dacia Pontică. Iar peste Dunăre existau în secolul VI mai multe comunități monahale în zona subcarpatică, din care cele mai puternice erau în Munții Buzăului și ai Vrancei. Se presupune chiar existența unei episcopii în Țara Vrancei, care va deveni mai târziu Episcopia Milcovia.

La sfârșitul deceniului al șaselea, după o rodnică activitate evanghelică, mitropolitul Valentinian se mută la cele veșnice.

Călugării Sciți

Acțiunile călugărilor sciți, în sensul păstrării și afirmării învățăturii de credință exprimate în cadrul Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451, se vor face simțite în cadrul puternicelor controverse hristologice din secolul al VI-lea, desfășurate în timpul domniei împăraților bizantini Anastasie I (491 – 518), Iustin I (518 – 527) și Iustinian I (527 – 565).

Astfel, în primele luni ale anului 519, în plină controversă hristologică, la Constantinopol va sosi un grup de călugări originari din Scythia Minor, care aducea cu sine o formulă teologică menită să precizeze în mod clar învățătura de credință a Calcedonului și să stopeze conflictele din Biserică, formulă ce consta în cuvintele: Ενα δησ αγιασ τριαδοσ πεπονθεναι σαρκι = „Unul din Sfânta Treime a pătimit în trup”. Într-o primă fază, formula propusă de călugării sciți va întâmpina unele opoziții, fiind interpretată în sensul adaosului teopashit la cântarea „Sfinte Dumnzeule…”, introdus de patriarhul antiohian Petru Gnafeos, adaos care fusese considerat eretic.

Grupul călugărilor sciți era destul de numeros și dădea dovadă de un zel deosebit în prezentarea formulei lor dogmatice. Deși numărul exact al călugărilor sciți sosiți în Constantinopol în anul 519 nu ne este cunoscut, cunoaștem, totuși, numele celor mai importanți reprezentanți ai acestei grupări, și anume: Ioan Maxențiu, Leonțiu, Ioan, Mauriciu, Petru Diaconul, Ioan și Ahile.

În ceea ce privește originea călugărilor sciți, majoritatea covârșitoare a cercetătorilor afirmă faptul că aceștia erau originari din Scythia Minor, cel mai puternic argument al acestui fapt constând în aceea că acești călugări depindeau canonic de provincia bisericească a Sciției Mici și de Paternus, episcopul de Tomis.

Puternicele dispute teologice ale secolului VI, referitoare la hristologia calcedoniană și cea monofizită, au reprezentat, cu siguranță, puncte de interes și pentru călugării sciți.

Astfel, în timpul domniei împăratului Anastasie I, în Scythia Minor vor avea loc o serie de tulburări religioase pe această temă, fapt pentru care, pentru a pune capăt unei asemenea situații, împăratul va convoca întrunirea unui sinod la Heracleea, la care a fost invitat să ia parte și papa Hormisda.

Totuși, sinodul nu se va mai întruni, întrucât împăratul Anastasie nu se mai temea de pericolul pe care îl putea reprezenta răscoala generalului Vitalian, originar din localitatea Zaldapa, din Scythia Minor, pe care împăratul îl înfrânsese într-o luptă, știut fiind faptul că împăratul a convocat întrunirea unui astfel de sinod la presiunile lui Vitalian, care în acest mod s-a făcut ecolul compatrioților săi sciți, care nu puteau consimți la acțiunea imperială de întărire a monofizismului și de subminare a autorității Sinodului Ecumenic de la Calcedon.

Prin urmare, observăm faptul că acțiunea călugărilor sciți de precizare și păstrare a învățăturii de credință calcedoniene nu reprezintă un act singular, independent, ci se înscrie în starea de spirit promovată în Scythia Minor, unde credința ortodoxă, statornicită în cadrul sinoadelor ecumenice, era păstrată cu strășnicie, împotriva politicii religioase filo-monofizite pe care o promova împăratul Anastasie.

Prin urmare, călugării sciți reprezintă, de fapt, „vârful de lance” al celor nemulțumiți de politica imperială duplicitară. Acești călugări mărturiseau credința ortodoxă în modul în care a fost precizată în cadrul Sinoadelor Ecumenice, iar pentru a veni în sprijinul apărării formulelor de credință calcedoniene, propuneau adoptarea formulei teologice „Unul din Sfânta Treime a pătimit în trup”.

Această formulă, care apărea ca fiind adăugată învățăturilor de credință exprimate în cadrul Sinodului Ecumenic de la Calcedon, nu va fi acceptată, într-o primă fază, de episcopul Paternus de Tomis, sub a cărui jurisdicție canonică se aflau călugării sciți, ceea ce va duce la o înăsprire a relațiilor dintre cele două părți. Totuși, în cele din urmă, relațiile dintre episcopul Paternus și călugării sciți vor fi reluate, tocmai pentru a nu pierde sprijinul generalului Vitalian,

precum și bunăvoința împăratului Iustin I.

După aplanarea disensiunilor dintre călugării sciți și episcopul Paternus al Tomisului, se va ivi un nou conflict între călugării sciți și călugării achimiți din Constantinopol, care promovau o învățătură de credință nestorianizantă, conflict ce se va derula în paralel cu venirea în Constantinopol a unei delegații papale, condusă de diaconul Dioscor, menită să dezbată problema schismei acachiene.

Legații romani se vor împotrivi curând acțiunii călugărilor sciți, lucru ușor observabil din scrisorile pe care aceștia le redactau și în care îi prezentau papei Hormisda starea de lucruri din Constantinopol. În viziunea legaților papali, călugării sciți nu făceau altceva decât să sporească disensiunile și neîncrederea prezente deja în capitala Imperiului, aceștia fiind, în viziunea acelorași legați papali, în contextul schismei acachiene, pricipala piedică în calea unității Bisericii.

Curând va izbucni un conflict puternic între călugării sciți și un anume diacon Victor, care îi acuza pe sciți de monofizism. Diaconul Victor susținea învățătura cuprinsă în Epistola papei Leon către patriarhul Flavian al Constantinopolului din anul 449 și în Epistola sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei. La aceste documente sinodale, călugării sciți doreau să adauge expresia „Unus de Sancta Trinitate passus est carne”, însă pentru că diaconul Victor nu accepta un asemenea adaos, călugării sciți îl considerau pe acesta a fi un nestorian deghizat.

Într-adevăr, formula teologică propusă de călugării sciți va fi produs puternice controverse în capitala imperiului, fapt pentru care era normal să stârnească ezitări și discuții în Constantinopol, însă, totuși, nu putem pune pe seama acestora, în mod exclusiv, starea de tensiune existentă în oraș.

Călugării sciți vor încerca prin discuții teologice și studiu să îi convingă pe legații papali de justețea formulei propuse de ei, fapt pentru care călugărul Ioan Maxențiu, conducătorul acestora, va elabora o lucrare închinată acestor legați papali, întitulată Libellus fidei (Cartea despre credință), în care va demonstra, pe baza argumentelor patristice și a celor extrase din opera Sfântului Chiril al Alexandriei, justețea formulei prezentate. În acest sens, călugării sciți nu operează nici un adaos nepotrivit la învățătura de credință, ci, dimpotrivă, doresc să precizeze, să explice ceea ce a fost stabilit deja, urmând în această privință direcția adoptată de Sfinții Părinți.

Totuși, legații papali se vor arăta intransigenți față de precizările teologice făcute de călugării sciți și nu vor aproba formula lor teologică, ceea ce îl va determina pe Ioan Maxențiu să precizeze încă o dată faptul că acele învățături de credință pe care legații papali le apără sunt precizate de călugării sciți, reafirmând faptul că „Unul din Sfânta Treime a suferit în trup, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a întrupat din pântecele Sfintei Fecioare Maria, care, pe drept, este Născătoarea de Dumnezeu. Numai în această situație de întrupat, Unul din Sfânta Treime a putut suferi, însă nu în raportul Său cu celelalte persoane ale Sfintei Treimi” , mărturisire de credință ce îi apăra pe călugării sciți de acuza de a fi monofiziți.

Observând faptul că formula teologică pe care o propun întâlnește puternice opoziții în capitala Imperiului, precum și reacția adversă a legaților papali, care îi denunțau pe călugării sciți papei Hormisda ca fiind eretici, monahii daco-romani se vor îndrepta în continuare spre Roma.

Delegația călugărilor sciți care a mers la Roma va fi compusă din călugării Ioan Maxențiu, Leonțiu, Ahile și Mauriciu și va petrece în „Cetatea eternă” 14 luni, până în luna august a anului 520, când se vor întoarce în Constantinopol.

Călugării sciți nu vor fi luați în seamă de papa Hormisda, ci se vor lovi de continue tergiversări, datorate, în mare parte, informațiilor negative pe care le prezentaseră anterior legații papali din Constantinopol. Totuși, se poate spune că papa nu era total împotriva formulei propuse de călugării sciți, ci proceda în acest sens deoarece formula lor dogmatică nu se regăsea în hotărârile sinodale anterioare.

Totuși, papa va compune o scrisoare adresată episcopului african Possessor, total defavorabilă călugărilor sciți, în care se arăta deosebit de preocupat de această problemă, considerândsu-i pe monahii sciți rău-intenționați, ca unii ce aruncă sămânța diavolească în Biserică. La aceste acuzații grave, Ioan Maxențiu va răspunde tot printr-o scrisoare, prin care îi apăra pe călugării sciți, spunând că aceștia nu doresc sub nici o formă să se separe de comuniunea credinței unice.

În final, după lungi tergiversări, papa Hormisda, sub presiunile legaților săi de a nu aproba formula călugărilor sciți, le va scrie împăratului Iustin I și patriarhului Epifanie, la 25 martie 521. În această epistolă papa considera că formula propusă de călugării sciți pare a atribui proprietățile personale ale ipostasului Fiului ființei Tatălui, ceea ce este, prin urmare, teopashism, precizând, totodată, faptul că nu trebuie adăugat nimic hotărârilor Sinodului Ecumenic de la Calcedon, precum și epistolei papei Leon.Ca urmare a acestei epistole și a impresiei generale create, în cele din urmă, călugării sciți vor fi alungați din Roma.

Dorind unitatea religioasă a imperiului, împăratul Iustinian considera că unirea între partizanii tentințelor nestoriene și monofizite se poate face numai printr-o interpretare a hotărârilor Sinodului de la Calcedon în sensul gândirii Sfântului Chiril al Alexandriei, adică insistând mai mult asupra unirii dintre cele două firi din persoana Mântuitorului.

Formula propusă de călugării sciți făcea posibilă o astfel de interpretare. Totuși, la început, împaratul Iustinian se va dovedi ostil călugărilor sciți, pentru ca în curând să își schimbe opinia.

Astfel, în luna iulie a anului 519, împăratul Iustinian îi va scrie papei Hormisda, arătându-se favorabil formulei teologice scite. Neprimind nici un răspuns, împăratul va compune o nouă scrisoare, în octombrie 519, în care îi aprobă și mai mult pe călugării sciți.

În cele din urmă, în septembrie 520, împăratul îi va scrie papei că a adoptat formula precizată de călugării sciți, pe care o aprobă total. Răspunsul papei se va înscrie în liniile anterioare, în sensul că formula scită nu putea fi aprobată, deoarece nu se putea permite nici o adăugire la cele stabilite anterior în cadrul Sinoadelor.

În anul 527, Iustinian va deveni împărat, ocazie cu care va emite un edict cu rol de proclamație pentru popor, în cadrul căruia va menționa sumar și formula călugărilor sciți, pentru ca mai apoi, în anul 533, să sancționeze această formulă ca obligatorie pentru cei care mărturisesc credința ortodoxă, formula călugărilor sciți fiind pusă în acord cu întreaga învățătură trinitară și hristologică a Bisericii.

Între timp, călugării achimiți din Constantinopol vor trimite o delegație la Roma, care avea menirea de a raporta starea de lucruri Răsărit. La rândul său, împăratul Iustinian va trimite la Roma o delegație compusă din episcopii Ipatie de Efes și Demetrius de Filipi, pentru a-i cere noului papă, Ioan al II-lea, să aprobe formula propusă de călugării sciți. În cele din urmă, delegația imperială îl va convinge pe papa Ioan al II-lea să aprobe învățătura și formula hristologică promovată de călugării sciți.

În cadrul acestei secțiuni vom privi în mod gradat dezvoltarea și formularea învățăturii hristologice enunțate în cadrul celui de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon din anul 451, pornind de la aspectele premergătoare, continuând cu formulele dogmatice elaborate în cadrul Sinodului sau în legătură cu acesta și încheind cu precizările dogmatice făcute de călugării sciți în această chestiune.

Este cunoscută relația conflictuală ce s-a stârnit între partizanii lui Nestorie și cei ai Sfântului Chiril al Alexandriei, în urma celui de-al treilea Sinod Ecumenic de la Efes din anul 431. Acest sinod venea să precizeze faptul că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină și alta umană, însă într-o singură persoană, cea divină a Fiului lui Dumnezeu, legătura dintre cele două firi fiind o legătură firească, ipostatică, nu doar una morală, fapt pentru care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanțial cu Tatăl, după Dumnezeire, și consubstanțial cu oamenii după umanitatea primită din Fecioara Maria.

Astfel, în preajma celui de-al patrulea Sinod Ecumenic, acest conflict va persista și se va desfășura acum între nestorieni și dioscurieni, partizanii lui Dioscur, urmașul Sfântului Chiril în scaunul patriarhal al Alexandriei. În acest context se va derula o nouă fază a disputei hristologice, pe baza învățăturii promovate de arhimandritul Eutihie din Constantinopol, care susținea că Domnul nostru Iisus Hristos nu era de o ființă cu oamenii după trup, ci a avut trup din cer: Astfel, înainte de unire El a avut două firi, iar după unire acestea au devenit o singură fire.

Fiind denunțat ca eretic patriarhului Flavian al Constantinopolului de către episcopul Eusebiu de Doryleum, Eutihie va fi chemat să se justifice în cadrul sinodului particular din anul 448 de la Constantinopol, unde acesta își păstrează poziția, fapt pentru care va fi anatematizat și depus din preoție.

Ca urmare a acestui fapt, patriarhul Flavian va compune o scrisoare în cadrul căreia îi oferă papei Leon cel Mare informații cu privire la evenimentele derulate în Constantinopol cu privire la învățăturile eretice ale lui Eutihie. Papa Leon îi va răspunde patriahului constantinopolitan prin celebrul Tomos despre Întrupare, în cadrul căruia condamna erezia lui Eutihie.

Eutihie nu va rămâne nepăsător față de condamnarea sinodului din 448, fapt pentru care, datorită sprijinului de care se bucura din partea curții imperiale, va face apel la împărat și la patriarhul alexandrin Dioscur pentru convocarea unui sinod general care să rejudece cauza sa. Acest sinod va avea loc în anul 449, la Efes, fiind marcat de abuzuri și violențe inimaginabile din partea patriarhului Dioscur și a partizanilor săi, fapt pentru papa Leon îi va acredita acestui sinod numele de. „sinodul tâlhăresc”. Acest sinod a hotărât reabilitatea lui Eutihie și condamnarea patriarhului constantinopolitan Flavian, care va muri în curând, precum și condamnarea episcopului Eusebiu de Doryleum, împreună cu mulți alți episcopi.

Ca urmare a tulburărilor din cadrul acestui sinod, se vor constitui două tabere principale: episcopii egipteni, traci și palestinieni vor urma linia lui Dioscur, în timp ce episcopii orientali, pontici și asiatici vor urma linia trasată de patriarhul Flavian.

Legații papali, a căror părere nu a fost deloc luată în seamă în cadrul sinodului din 449, îl vor informa pe papa Leon cel Mare despre modul în care s-a derulat sinodul, despre abuzurile săvârșite de Dioscur, despre reabilitarea lui Eutihie, precum și despre condamnarea episcopilor ortodocși.

Deși Eutihie pretindea că prin învățătura sa profesează hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei, o privire în paralel a hristologiei lui Eutihie cu cea a Sfântului Chiril ne va conduce la cu totul alte concluzii. Astfel, este cunoscută fermitatea cu care Sfântul Chiril respingea acuzația ce i se aducea , cum că ar susține originea cerească a trupului Mântuitorului, arătând că Fecioara Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu dacă trupul lui Iisus ar fi coborât din cer.

Totuși, conform cuvintelor lui Eutihie, păstrate în lucrarea Eranistes a lui Teodoret al Cyrului, scrisă în anul 447, prima eroare hristologică a lui Eutihie consta în susținerea îndumnezeirii trupului lui Hristos luat din Maria, el spunând că: „Dumnezeu-Logosul nu a luat nimic omenesc din Fecioara, ci transformându-se neschimbat și făcându-se trup, El numai a trecut prin Fecioara, iar dumnezeirea necircumscrisă, nelimitată și necuprinsă a Unuia-Născut a fost țintuită și fixată pe cruce și, după ce a fost dată mormântului, a înviat”. În mod evident, această teorie a trecerii trupului ceresc al Mântuitorului prin Fecioara era de sorginte apolinaristă, ea fiind combătută anterior cu vehemență de către Părinții capadocieni.

În acest context doctrinar, Tomosul despre Întrupare, elaborat de papa Leon cel Mare, a reprezentat o autoritate dogmatică egală cu aceea a operelor Sfântului Chiril al Alexandriei în cadrul dezbaterilor Sinodului Ecumenic de la Calcedon. Tomosul enunță o hristologie simplă, aproape schematică, fără să dețină adâncimea și originalitatea hristologiei chiriliene, exprimându-se în termeni clari, preciși. Hristologia precizată de papa Leon se apropie cel mai mult de mărturisirea hristologică a patriarhului constantinopolitan Flavian, care apăra cu adevărat formula dogmatică „o fire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul”, consacrată de Sfântul Chiril al Alexandriei.

Prin urmare, în cei doi ani care au precedat Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, patriarhul Flavian și papa Leon erau singurii care apărau cu adevărat hristologia ortodoxă, opunându-se cu putere tendințelor monofizite manifestate de Eutihie și Dioscur.

4. Școala Literară de la Dunărea de Jos

Înverșunatele dispute dintre ortodocși și eterodocși în S Dunării au generat și de-o parte și de alta scrieri deosebit de semnificative pentru atmosfera intelectuală și spirituală a timpului, contribuind astfel la apariția și afirmarea Școlii literare de la Dunărea de jos.

În componența acesteia intră autori ca: Niceta de Remesiana, Laurentius Mellifluus de Novae, Martinus de Bracara – ortodocși – și Ulfila, Auxentius de Durostorum, Palladius de Ratiaria și Maximin – eterodocși. Dacă școala literară de la Tomis este unitară sub toate aspectele (dogmatic, catehetic, misionar), cea de la Dunărea de Jos se grupează pe două direcții: ortodoxă și eterodoxă, scindând astfel unitatea mișcării. Dat fiind că cei mai importanți teologi-scriitori ai acestei școli sunt Niceta de Remesiana și Laurentius de Novae, îi vom trata aici doar pe cei doi.

Niceta de Remesiana

Numele Sfântului Niceta, episcopul Remesianei, este legat de istoria Bisericii noastre strămoșești, îndeosebi pentru contribuția sa la răspândirea creștinismului pe teritoriul de formare a poporului român. De asemenea, scrierile pe care le-a întocmit în limba latină au apărut de curând în traducere românească, îmbogățind astfel patrimoniul spiritual al teologiei noastre.

El este, așadar, o personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe printr-o rodnică lucrare misionară, prin viața sa plină de sfințenie, prin scrierile sale și prin învățătura cea dreaptă pe care a predicat-o cu zel apostolic multor neamuri. Între acestea au fost și strămoșii noștri daco-romani.
Numele de Niceta își are obârșia în limba greacă și înseamnă „învingător”. Într-adevăr, prin lucrarea practică și prin opera teologică pe care a creat-o, viața acestui episcop poate fi încununată și pomenită cu laude ca o mare biruință spirituală. Remesiana, orașul unde a păstorit cu vrednicie Sfântul Niceta, a fost întemeiat de împăratul Traian. El se afla la aproximativ 30 de kilometri, în partea de răsărit a orașului Naisus (azi Niș), într-o regiune deluroasă, pe valea râului Nișava.

Știrile despre viața și despre activitatea marelui episcop sunt destul de puține. Poemele XVII și parțial XXVII ale Sfântului Paulin de Nola sunt singurele izvoare care vorbesc despre el. Se știe că Sfântul Niceta l-a vizitat pe episcopul Paulin de două ori, în 398 și în 402, la reședința sa episcopală. Se pare că episcopul nolanez a fost adânc impresionat de ținuta sacerdotală și de cunoștințele teologice ale lui Niceta, încât ține să-și exprime dragostea și admirația față de noul său prieten, scriind poemele amintite în cinstea acestuia. Datele cu privire la locurile unde își desfășura Sfântul Niceta lucrarea sa misionară, drumul către casă, popoarele care-i ascultau cuvântul, toate acestea le cunoștea Sfântul Paulin din convorbirile cu prietenul său. Dar datele sunt prezentate într-un veșmânt poetic, ceea ce face ca interpretarea lor să fie uneori destul de anevoioasă. La sfârșitul secolului al IV-lea, când au loc evenimentele descrise de Sfântul Paulin în Poemul XXVII, Sfântul Niceta nu mai era tânăr. Autorul îl numește „părinte”, „învățător”, „sfânt” și „părinte sfânt”.

Discuții se mai poartă încă privind locul nașterii, educația primită și activitatea sa în sânul Bisericii până la acordarea demnității de episcop. Ghenadie de Marsilia era impresionat de limba latină „simplă și clară” în care scria Niceta. Folosirea unei exprimări alese, „așezarea Remesianei în cadrul administrației bisericești a timpului”, precum și întrebuințarea unor izvoare de limbă latină în scrierile sale, au dat naștere ipotezei că Sfântul Niceta și-ar fi petrecut prima parte a vieții în Apus .

Totuși din amintitele relatări ale episcopului Paulin se deduce că Remesiana era pământul natal al acestuia. Așadar, Niceta era daco-roman, originar din Dacia Mediterranea. Folosirea limbii latine în scrieri și vorbirea ei de către episcopul remesian nu apare ca ceva ieșit din comun. Cetatea Remesiana se afla într-un ținut unde aceasta își disputa întâietatea cu limba greacă, mai ales că problemele teologice, controversele doctrinare, precum și activitatea pastorală și misionară impuneau episcopilor ortodocși să cunoască ambele limbi. Deși a scris numai latinește, Niceta cunoștea și greaca. Ghenadie de Marsilia, Cassiodor și Paulin dau mărturie că Niceta era foarte învățat, scriitor cu mare putere de analiză și sistematizare și pedagog iscusit, admirat la Roma și că intrase în cercul cultural al Sfântului Paulin.

Sfântul Niceta este amintit ultima oară ca episcop de Remesiana, la 13 decembrie 414, într-o Scrisoare a lui Inocențiu I al Romei adresată „episcopilor macedoneni”, în legătură cu ereticul Bonosiu. După această dată, numele lui Niceta nu mai este menționat, ceea ce dă loc la diferite păreri în legătură cu sfârșitul lui învăluit în tăcere. Martirologiile romane îl sărbătoresc la 7 ianuarie, în aceeași zi cu prietenul său, Paulin de Nola.

Impresionantă rămâne până astăzi puterea de dăruire și întinsa activitate pastorală și misionară a celui numit mai târziu „Apostolul daco-romanilor”. Sfântul Paulin descrie întoarcerea în patrie a neobositului ierarh, urmărindu-l cu gândul pe drumul lung și plin de primejdii până la îndepărtata Dacie. Regretul episcopului de Nola, la despărțirea de prietenul drag, îi copleșește sufletul, dar bucuria acelor „popoare fericite” care îl așteaptă dorindu-l ziua și noaptea, așa cum ogorul însetat primește ploaia binefăcătoare, este cu mult mai mare. Sfântul Niceta are de străbătut, până va ajunge la dacii nordici, un drum lung, mai întâi pe mare și apoi pe uscat. Calea este într-adevăr lungă, anevoioasă și nesigură, dar Niceta este apărat de Dumnezeu, Care-i trimite călăuză sfântă pe îngerul Rafael. Mai mult, venerabilul episcop daco-roman, fiind înzestrat cu darul cântării, înalță imne de slavă Celui Preaînalt, împreună cu alți creștini, îndulcind astfel oboseala călătoriei. După ce a înfruntat valurile mării Egee până la Tesalonic, va străbate câmpiile filipice ale Macedoniei și va ajunge la orașul Tomitana, apoi la Scupi, capitala Dardaniei, în apropiere de Remesiana.

Același poem îl înfățișează pe Niceta desfășurând o largă operă de misiune creștină și totodată de educație latină printre mai multe neamuri. Astfel el îmblânzește inimile barbarilor care își petreceau viața în războaie, furturi și jaf, învățându-i să trăiască în pace: „Într-un ținut necunoscut al lumii, barbarii învață prin tine să cânte cu inimă romană pe Hristos și să trăiască puri, în pace senină”. Pentru acele timpuri, activitatea misionară a lui Niceta, care predica învățătura creștină ortodoxă în limba latină, printre neamuri „barbare”, era egală cu un act de cultură și de civilizație. Principala caracteristică sufletească a neamurilor creștinate de Sfântul Niceta era duritatea. „În aceasta, poetul nolanez este de perfect acord cu toate izvoarele mai vechi și contemporane asupra firii popoarelor Traciei nordice, în fruntea cărora stau bessi”.

Credința predicată de Niceta dezgheață inimile împietrite ale locuitorilor din ținuturile ripheice, unde Boreas leagă fluviile cu gheață. Bessii, războinici temerari mai duri decât gheața, primind învățătura Evangheliei lui Hristos învață să prețuiască munca și pacea. Păgâni, vestiți prin tâlhării și omoruri, locuind prin munți, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor pașnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală.

Sfântul Paulin mai arată că în afară de bessi, neobositul propovăduitor devenise părinte sufletesc și al altor neamuri: „Pe tine te numește părinte întreaga regiune a Borei; la predicile tale, scitul se îmblânzește și cel învrăjbit cu sine părăsește pornirile sălbatice, fiindu-i tu învățător. Aleargă la tine geții și amândouă felurile de daci: cei ce cultivă pământul în interior și cei ce poartă, căciuli de oaie și cresc bogate turme de vite pe malurile mănoase”.

Așadar, sunt pomeniți sciții, geții și dacii, toți ocupând aceleași regiuni. Că se insistă mai mult asupra bessilor, este explicabil, pentru că o parte din ei depindeau de episcopia Remesianei. Niceta avea să lupte, la celelalte neamuri amintite, cu minți înghețate și inculte și cu spirite sălbatice pe care le aducea la pacea lui Hristos, învățătura creștină scoțându-le din primitivitate și ignoranță.

Cele spuse de Sfântul Paulin în legătură cu creștinarea dacilor agricultori, din interior, și a crescătorilor de vite de pe malurile mănoase ale Istrului, au o însemnătate cu totul deosebită pentru fixarea regiunii în care a predicat Sfântul Niceta. Dacii, crescători de vite, erau numai cei din sudul Dunării și cei din nord.

Un învățat cunoscut relevă legătura spirituală a Sfântului Niceta cu daco-romanii din acea epocă: „Ortodoxia românească a primit prin strămoșii ei daco-romanii contemporani, și prin generațiile lor următoare până azi, credița și doctrina teologică fără schimbare de la Sfântul Niceta… Claritatea gândirii teologice la români vine, în mare măsură, de la Sfântul Niceta. Dulceața slujbelor și a cazaniilor ortodoxiei românești, care a dat naștere, se pare, cuvântului «privighetoare», se prelinge, probabil tot de la el: «Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii». Împletirea teologiei cu filocalia, în ortodoxia noastră, e o tradiție spirituală care urcă până la Sfântul Niceta, Sfântul Ioan Cassian, Teotim I și călugării sciți, care, toți, se străduiesc pentru desăvârșire” .

Reluând problema dintr-un punct de vedere mai extins și cu bogate legături cu trecutul Bisericii românești, I.P.S. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, caracterizează astfel lucrarea misionară a lui Niceta: „Și-a desfășurat activitatea sa proeminentă de arhipăstor, catehetică, misionară și teologică în spațiul daco-roman din sudul Dunării, dar ipotetic în modul cel mai plauzibil, fie direct, fie indirect – prin misionarii săi – și în nordul Dunării”.

După analiza scrierilor acestuia, care au un caracter catehetic-misionar prin excelență și ținând seama de activitatea misionară atât de prestigioasă a celebrului ierarh, Înalt Preasfinția Sa afirmă în concluzie: „În concepția unor episcopi ca Sfântul Niceta de Remesiana, spațiul chemării lor evanghelice la mântuire era infinit, iar infinitatea spirituală dacică – element de structură ființială și la episcopul de Remesiana – găsea un impuls nou în imperativul creștin al mântuirii oamenilor; în lumina acestui imperativ și-a desfășurat sfânta sa lucrare de convertire în spațiul Daciei Mari, pentru același popor creștin atât din dreapta cât și din stânga Dunării”.

După cum rezultă din prezentarea de până acum, părerea că Sfântul Niceta și-a întins activitatea sa și în nordul Dunării este susținută, uneori cu prudență, la modul ipotetic, avându-se în vedere mai ales zelul de misionar, credința puternică și însușirile personale de catehet erudit ale acestui memorabil episcop. În ceea ce ne privește, socotim că „se poate admite că osârdia episcopului misionar din Remesiana și-a întins autoritatea și pe meleagurile locuite, în acele vremuri frământate, de strămoșii noștri, dacă nu direct, desigur prin călugării săi ajutători”. Această concluzie este sprijinită și de caracterul dinamic al lexicului creștin de origine latină și greco-latină întrebuințat de Sfântul Niceta, ca și de ecoul amintirii predicii sau al scrierilor sale, la nordul Dunării în literatura religioasă populară românească.

Sfântul Niceta s-a folosit în această activitate misionară și pastorală și de opere scrise. Moștenirea literară ajunsă până la noi de la el îl arată pe autor ca pe un teolog erudit al timpului, care veghea cu strășnicie la apărarea dreptei-credințe. În această privință, un manuscris latin din veacul al IX-lea precizează: „Apoi trebuie spus pe scurt în ce fel poate să fie înțeles însuși Simbolul credinței, după cum l-au tâlcuit și învățătorii Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, adică Fericitul Atanasie, Ilarie, Niceta, Ieronim, Ambrozie, Augustin, Ghenadie, Fulgențiu, Isidor și ceilalți, sau cum ne-au învățat venerabilii învățători ai noștri”. Așezarea lui Niceta între Ilarie și Ieronim arată prestigiul de care se bucurau scrierile sale.

Pe baza unor manuscrise, lui Niceta i se atribuie, între altele, următoarele scrieri: Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos (De diversis appellationibus), Despre privegherea robilor lui Dumnezeu (De vigiliis servorum Dei), Despre folosul cântării de psalmi (De psalmodiae bono) și imnul Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm (Te Deum laudamus). După conținut scrierile acestea se pot împărți în două categorii: unele, cu preocupări catehetice, didactice, prin care autorul făcea cunoscută învățătura creștină catehumenilor săi sau întărea această învățătură apărând-o de rătăcirile ereticilor și de superstițiile păgânilor; altele, cu conținut practic, privind viața liturgică a comunității creștine: participarea la slujbe, atitudinea în timpul serviciului divin, cântarea în comun, ținuta vestimentară etc.

“Despre diferitele numiri…” este un mic tratat dogmatic cu caracter polemic și ținută de predică asupra numirilor date Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Scriptură. Sunt evocate numele și numirile: Cuvânt, Înțelepciune, Lumină, Putere, Dreapta (mână), Braț, Înger, Om, Miel, Oaie, Preot, Cale, Adevăr, Viața, Viță-de-vie, Dreptate, Răscumpărare, Pline, Piatră, Doctor, Izvor de apă vie, Pace, Judecător, Ușă. Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos „este numit – toate acestea, fiindcă este unul și același, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul nostru, ca să se cunoască rațiunea puterii și stăpânirii Lui”. În partea a doua sunt arătate sensurile acestor numiri, iar în partea a treia, aplicarea în viața creștinului. Trăirea în adevărul numelui lui Hristos îl întărește pe creștin în toate împrejurările vieții sale pământești, făcîndu-l să meargă neabătut către „tainele cerului” și „părtășia îngerilor”. Reținem dubla tâlcuire în viață a numelui Mântuitorului Hristos. (Pace): „Se numește Pace, fiindcă a strâns laolaltă pe cei dezbinați și ne-a împăcat cu Dumnezeu-Tatăl”… „Dacă te chinuie mânia și te neliniștește neînțelegerea cu semenii tăi, mergi la Hristos, căci El este Pacea, ca să te împaci cu Tatăl și să iubești pe orice om după cum socotești că trebuie să fii iubit și tu”.

Opera care l-a făcut foarte cunoscut pe neobositul apostol este un catehism alcătuit pentru cei ce se pregătesc să primească Sfânta Taină a Botezului. Ulterior el a fost numit și cunoscut cu titlul de Cărticele de învățătură. Din cele trei fragmente rămase din cartea întâi a catehismului se poate constata capacitatea Sfântului Niceta de a mijloci cunoștințele, dragostea lui părintească față de cei doritori să se instruiască în învățătura ortodoxă. Se cuvine ca cei ce vin la credință să cerceteze amănunțit adevărurile necesare. Cel ce vine la Botez nu poate să prevadă o binefacere mai mare decât aceasta ce-i stă în față. Căci ce poate să fie mai bun decât hotărârea omului de a deveni din păgân credincios, din păcătos drept, din sclav liber, din dușman prietenul lui Dumnezeu și moștenitor al împărăției cerești.

Catehismul se adresează tuturor căci Botezul nu face părtinire, ci se acordă oricărui credincios: celui liber și sclavului, bărbatului și femeii, bogatului și săracului, cetățeanului roman și barbarului, cu condiția de a părăsi pe omul cel vechi al păcatului și a se înnoi sufletește, potrivit cuvântului Apostolului Pavel, prin care a vorbit Dumnezeu: „…v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit”.

Catehumenul este socotit un oaspete și vecin al credincioșilor; el aude de afară tainele, dar nu le înțelege; simte harul, dar nu și-l însușește, însă din acest moment, el începe să se numească om credincios. Cei ce vin la Botez se curățesc întocmai ca printr-un foc purificator, deoarece cuvintele Domnului din care sunt alcătuite exorcismele sunt ca niște flăcări. „Lepădările de diavol” pregătesc primirea harului.

Combătând rătăcirile păgânismului, Sfântul Niceta vorbește despre puterea rugăciunii împotriva păcatului care vine de la diavol. Cel ce se instruiește cu privire la credință, pentru a nu păcătui, să rostească: „Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul” și celelalte. Simbolul de credință trebuie învățat pe dinafară, „ca el să țină, prin memorare, scurtimea simbolului în inimă”, și să-l rostească zilnic înainte de culcare și la sculare, meditând asupra lui în orice ceas. De asemenea, să rostească Rugăciunea domnească și să se întărească cu semnul crucii împotriva diavolului. De altfel, autorul combate și alte rătăciri păgânești, din acea epocă. Zeci de pagini condamnă ghicirea viitorului cu ajutorul horoscopului.

Cartea a cincea din amintitul catehism, Despre simbolul credinței, este una dintre cele mai valoroase tâlcuri a Crezului. Aici aflăm o amănunțită expunere despre credința în Sfânta Biserică Sobornicească (catolică). Biserica înseamnă adunarea tuturor sfinților, și învățatul episcop dezvoltă această definiție făcând următoarea precizare: „De la începutul lumii, fie patriarhii Avraam, Isaac și Iacov, fie profeții, fie apostolii, fie mucenicii, fie ceilalți drepți care au fost, care sunt și care vor fi, formează o singură Biserică, fiindcă au fost sfințiți într-o singură credință și mărturisire, au fost însemnați într-un singur Duh, au constituit un singur trup. Capul acestui trup se arată că este Hristos, după cum s-a scris”.

Ei spun încă mai mult. Chiar îngerii, puterile și stăpâniile cerești se unesc în această Biserică-una, fiindcă ne învață apostolul că „în Hristos au fost împăcate toate, nu numai cele ce sunt pe pământ, ci chiar cele din cer”. Așadar, crezi că în această Biserică-una, vei dobândi „comuniunea sfinților”. Prin „comuniunea sfnților”, Sfântul Niceta înțelege legătura harică supranaturală, care unește pe toți credincioșii împărăției lui Dumnezeu, pe cei din viața aceasta și pe cei din Biserica triumfătoare, într-o mare familie spirituală.

Apostolul daco-roman îi îndeamnă pe credincioși să țină cu tărie la Biserica sobornicească în care se păstrează adevărul de credință ortodox. „Într-adevăr, spune el, sunt și false biserici, dar tu să nu ai nimic comun cu ele, ca, de exemplu, a maniheilor, a catafrigienilor, a marcioniților sau ale celorlalți eretici sau schismatici, pentru că ei încetează de a mai face parte din această Biserică Sfântă. Ei cred în învățături diavolești ale înșelătorului și cred astfel și lucrează altfel decât a poruncit Hristos Domnul și decât au transmis apostolii”. Reținem că Sfântul Niceta nu prezenta învățătura despre Biserică teoretic, ci o lega de viața credincioșilor spre a-i ține strâns uniți în mărturisirea credinței ortodoxe. El este primul care a dat creștinătății ideea despre dimensiunea verticală și orizontală a Bisericii, expusă simplu, clar și cuprinzător, în expresia „comuniunea sfinților”, învățătură păstrată de Ortodoxie cu sensul ei inițial, patristic.
Cele două scrieri practice ale Sfântului Niceta: Despre privegherea robilor lui Dumnezeu și Despre folosul cântării de psalmi îl arată pe autor păstrător credincios al tradiției cultice a Bisericii. Sunt două predici strâns legate una de alta. În prima, Sfântul Niceta vorbește despre privegherea religioasă de noapte, care fusese introdusă de curând ca slujbă bisericească, vineri seara și sâmbăta seara, bogată în cuvântări, imne de laudă și lecturi sfinte. El răspunde unora care considerau că privegherile de noapte „sunt de prisos sau zadarnice, sau, ceea ce este și mai rău, că sunt primejdioase”. Dacă aceștia sunt străini de religia creștină, nu este de mirare, dar dacă „unii creștini se simt apăsați de practica mântuitoare a privegherilor, încât nu privesc nimic cu atâta bănuială ca pe acestea, ei sunt fie leneși, fie somnoroși, fie bătrâni, fie neputincioși. După ce răspunde că fiecare din cei numiți pot să ia parte la privegherile de noapte, Sfântul Niceta arată folosul duhovnicesc al privegherii, recomandând ca aceasta să nu fie formală: „cine priveghează cu ochii să privegheze și cu inima.

Cine se roagă cu Duhul să se roage și cu mintea, ce se spune cu gura să fie ținut și cu inima”. Învățătura aceasta a avut un răsunet deosebit în viața religioasă a poporului român. Pe lângă faptul amintit că pasărea numită privighetoare și-a luat numele de la privegherea de noapte, notăm că și astăzi se numesc „privegheri” slujbele care se fac mai ales la mănăstiri, de către credincioșii ortodocși români, noaptea spre Duminici și sărbători mari; tot de la aceste privegheri de noapte, cultivate cu atâta dragoste de Sfântul Niceta, avem astăzi „privegherea” sau „priveghiul” pentru cei răposați, în timpul nopții, înainte de înmormântare, și numele de „privighetoare” dat lumânării care se aprinde la capul sau pe pieptul mortului.

Sfântul Niceta rostește predica Despre folosul cântării de psalmi spre a răspunde unora, nu numai din părțile Bisericii sale, ci chiar din părțile orientale, care socoteau de prisos „cântarea psalmilor și a imnelor și prea puțin potrivită cu dumnezeiasca religie” . Pe cei ce resping cântarea psalmilor, bunul păstor îi identifică cu ereticii.

Prin psalmi sunt cântate „tainele lui Hristos”, pe lângă alte binefaceri spirituale aduse de aceștia; de aceea Sfântul Niceta face un istoric al cântării și folosirii psalmilor, în Vechiul și în Noul Testament, apoi dă unele instrucțiuni precise referitoare la ținuta creștinului în biserică în timpul sfintelor slujbe. Cu privire la cântarea în comun, pentru ca psalmodierea să fie armonioasă, se stabilește regula: „Când se cântă, toți să cânte; la rugăciune, toți să se roage; când se citește, să se facă liniște ca toți să audă la fel ceea ce citește lectorul, iar nu unii rugându-se cu voce tare, să facă zgomot. Dacă sosești mai târziu, în timp ce se citește, adoră numai pe Domnul, închină-te și ascultă cu atenție”. În încheiere, autorul amintește de rostul diaconului în timpul slujbei, care „sfătuiește cu voce clară pe toți credincioșii, ca la predică, să păzească unitatea, fie că îngenunchează, fie în timpul cântării, fie în timpul ascultării citirilor, fiindcă Dumnezeu iubește deopotrivă pe toți oamenii și, după cum s-a spus mai înainte, îi face să locuiască în casa Sa”.

Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, sau pe scurt: Te Deum, este un imn de preamărire a lui Dumnezeu, scris în limba latină, în proză ritmică, răspândit în secolele al IV-lea și al V-lea nu numai în ținutul în care a predicat Sfântul Niceta, ci și în Italia și în Galia, iar astăzi cunoscut de întreaga creștinătate.

Imnul Te Deum cuprinde trei părți: o laudă a Tatălui, o mărturisire a Sfintei Treimi și o invocare a Fiului. La acestea s-a adăugat mai târziu o rugăciune de dimineață. „După cum se poate constata printr-o comparație a textelor, imnul Te Deum se cuprinde în celelalte lucrări ale Sfântul lui Niceta, mai ales în capitolul 10 din lucrarea Despre Simbolul de credință. Ținând seama de faptul că Sfântul Niceta era un adânc cunoscător în arta muzicii, este de presupus că ei au întrebuințat cântarea psalmilor în lucrarea sa misionară. Ideile dogmatice din Te Deum aveau scopul de a întări pe credincioși în credința cea adevărată împotriva arienilor și a macedonieni. Mai ales, în acest imn apare sub o altă formă, învățătura Sfântului Niceta de Remesiana despre Biserică, drept comuniune a sfinților” .

De când a fost introdus imnul Te Deum în serviciile liturgice ale Bisericii noastre? Înalt Preasfințitul Mitropolit Nestor al Olteniei, care introduce scrierile Sfântului Niceta în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, dă un răspuns ferm, fără echivoc: „Noi, românii, de la începuturile Bisericii noastre am avut în sfântă folosință și acest înălțător imn al Sfântului Niceta de Remesiana, în limba originală latină, la vremea creării lui, fiind apoi, în mod incontestabil, tradus și în română de timpuriu, pentru că nu ar fi putut lipsi din repertoriul serviciului religios al unui popor ca al nostru, având o neabătută râvnă creștină, un cler și ierarhi care se preocupau cu toată grija de păstrarea ritualului ortodox, a integrității conținutului acestui ritual. Plauzibilă este și ipoteza că a putut să circule la noi și în versiune greacă la acea vreme precum și în secolele ce au urmat”. Într-adevăr, socotim că imnul Sfântului Niceta, Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, a pătruns pe pământul românesc o dată cu misionarii trimiși de autor. „Ușor de reținut, cuprinzând pe scurt, învățături esențiale mântuirii, de o curăție cristalină a credinței întocmai ca apa izvoarelor de munte, imnul Sfântului Niceta a fost învățat cu ușurință de străbunii noștri, care l-au lăsat moștenire din neam în neam, ajungând până la noi”. În slavonește, această înălțătoare creație psaltică a apărut la sfârșitul Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei, fiind atribuită altor autori.

Pe scurt se poate spune ca scrierile Sfântului Niceta Remesianul au un caracter catehetic-misionar. Prin scrierile practice, el a îndemnat de asemenea ca slujbele divine să se desfășoare în liniște și cu folos sufletesc, În toată această activitate a sa se constată dragoste nemărginită față de Dumnezeu și față de toți oamenii, fără nici o deosebire, bunătate și echilibru sufletesc, virtuți înnăscute și transfigurate prin puterea harului Sfântului Duh. Nu este de mirare deci că această propovăduire evanghelică a fost încununată de succes, iar operele sale s-au răspândit și au influențat teologia și spiritualitatea străbunilor noștri și a urmașilor până astăzi.

De asemenea, predicând și scriind într-o latină clară și simplă, el a fost un factor de romanizare, de unitate și continuitate a populației daco-romane, de pe malurile Dunării și din Dacia Mediterranea, în timpuri vitrege pentru această populație

Laurentius de Novae (mijl. sec. IV- cca. 417)

Numit și “Mellifluus”, Laurentius este atestat ca ierarh între 401-417. Din cuprinsul celor două omilii ale sale rezultă că episcopul Novae-i era angajat într-o susținută activitate misionară.

Opera lui se compune din două cuvântări catehetice, în care problemele dogmatice sunt atinse doar în treacăt, fiind evocate în schimb, insistent, valorile morale. Prima se intitulează De poenitentia – Despre pocăință, iar cea de-a doua, De eleemosyna – Despre milostenie, aceasta din urmă tratând o problemă morală fundamentală – milostenia -, văzută ca fundament al tuturor bunurilor spirituale.