Literatura Pentru Copii

CUPRINS

Argument

Capitolul I: Literatura pentru copii

Specificul literaturii petru copii

Universul copilăriei în literatura pentru copii

Capitolul II: Copilăria oglindită în operele literare pentru copii

Literatura populară pentru copii

Universul copilăriei în proză

Universul copilăriei în poezie

Capitolul III: Particularitățile abordării literaturii în învățământul primar

Abordarea textelor literare în învățământul primar – privire de ansamblu

Formarea deprinderilor de analiză literară

Lectura explicativă a textelor narative

Interpretarea textelor lirice

Abordarea textelor cu conținut narativ – cu exemple pe textele care vorbesc

despre copilărie

Abordarea textelor cu conținut liric – cu exemple pe textele care vorbesc

despre copilărie

Concluzii

Bibliografie

Anexe

ARGUMENT

Cred că vă întrebați cu toții de ce am ales să realizez această lucrare pe tema copilăriei. Răspunsul este foarte simplu: deoarece niciodată nu voi înceta să fiu copil. Am ales această lucrare pentru a prezenta cât de importantă este această temă, pornind de la istoria ei, și ajungând la introducerea sa în universul școlar.

Dacă ar fi să căutați înțelesul termenului „copilărie” în dicționar, ați fi satisfăcuți de explicațiile de acolo? Eu, una, nu aș fi. Deoarece mi se par niște explicații seci, care nu transmit nimic. Și copilăria este ca un ocean de vise.

Limba și literatura română este una din disciplinele, care merită exploatate din toate punctele de vedere. Multitudinea de opere, cuprinsă în această disciplină este interminabilă. Eu consider că fiecare individ poate fi capabil să scrie o carte, dar puțini dintre noi știu cu adevărat să transmită ceva prin intermediul ei.

De ce este important ca elevii să cunoască universul cărții? Deoarecere, numai prin lectură te poți cultiva cu adevărat. Încă de la vârste fragede, copilul este învățăt să comunice, și o dată cu trecerea anilor, comunicarea evoluează. Tu, ca individ, nu trebuie să știi doar să comunici printr-un limbaj sec și neexpresiv, ci trebui să transmiți și să îl faci pe cel te lângă tine să te înțeleagă.

Și să revenim la copilărie. Precum spunea marele poet, Lucian Blaga „copilăria este inima tuturor vârstelor”. Fie că suntem copii, tineri, adulți sau bătrâni, aceasta este singura perioadă, care rămâne cu adevărat neatinsă de valurile nemângâietoare ale timpului.

Pornind de la domeniul literaturii pentru copii, v-am prezentat, dragi cititori, în primul capitol, și anume „Literatura pentru copii” o scurtă istorie a literaturii pentru copii, așa cum a fost ea regăsită pe meleagurile secolelor trecute, cât și elementele primordiale în universul anilor fără de umbră. Putem afirma cu tărie că literatura pentru copii a prins rădăcini abia în secolele XVIII-XIX, când scriitori străini au început să creeze opere, în care prezentau copilul și universul ce se învârtește în jurul său. Înconjurat de joc și joacă, de cărți, de spiritul de aventură, mulți scriitori recurg la această temă pentru atragerea cititorilor de toate vârstele.

Sfera literaturii pentru copii este foarte cuprinzătoare, acoperind aproape toate genurile și speciile literare și se datorează interesului, curiozității firești la această vârstă.

În al doilea subcapitol am făcut o analiză a copilăriei în secolele trecute și cum a fost ea abordată, ca temă, pe meleagurile noastre.

În capitolul al II-lea, „Copilăria oglindită în operele literare pentru copii”, am realizat o prezentare succintă pe tema copilăriei, din trei perspective. Mai întâi am prezentat literatura populară pentru copii, folclorul românesc, în care basmele, poveștile, legendele, doinele și baladele înfrumusețează acest univers magic al copiilor.

Majoritatea operelor despre copil și copilărie încep cu „A fost odată”. Semnificația acestor cuvinte se regăsește în sufletul oricărui individ, care își amintește de acel timp „când eram nemuritor”. Opere precum „Amintiri din copilărie”, „Aventurile lui Tom Sawyer”, „Dumbrava minunată” sau „Alice în Țara Minunilor” sunt doar câteva exemple ce conturează universul copilăriei. Literatura universală a inspirat mulți scriitori români, în crearea unor opere impecabile.

De asemenea, copilăria a inspirat penele multor poeți contemporani, care s-au aplecat cu înțelegere și dragoste, asupra unui univers cu bogate rezonanțe afective și morale, în planul expresiei artistice. Versurile pentru copii sunt dovada talentului unor autori de geniu.

Astfel, poezii precum „Fiind băiet păduri cutreieram”, „După melci”, „Bondarul leneș” însuflețesc cadrele cele mai minunate din această perioadă.

Iar capitolul al treilea l-am dedicat „Particularităților abordării literaturii în învățământul primar”. Ceea ce am vrut să demonstrez este faptul că abordarea textelor literare se face, pe de o parte în mod diferit, adică textele narative sunt analizate într-o manieră mai simplistă decât cele lirice, care trebuiesc interpretate. Textele lirice impun o structură mai amplă, deoarece, elevul trebuie să descopere mesajul, care se regăsește în spatele cuvintelor. Imaginile artistice și figurile de stil îi provoacă uneori dificultăți de înțelegere micului învățăcel.

Metodologia utilizată în interpretarea textelor literare o reprezintă lectura explicativă ca metodă fundamentală în analiza textelor narative, dar și lirice. Prin analiza textelor alese, am demonstrat diferențele care intervin în aceste două situații.

Ceea ce mai trebuie menținut este importanța valorii educativ-formative a acestei discipline, și implicit prin operele prezentate. Copilăria este poate unica perioadă, prin care mari scriitori transmit cititorilor mici aspecte pozitive, cât și negative ale lumii înconjurătoare. Modul în care copilul cunoaște aceste concepte este prin lectură. De aceea, este foarte important ca în cadrul universului școlar, elevul să fie instruit și să i se inducă plăcerea pentru citire. În momentul în care elevul prinde „gustul” cărților, toate ușile se deschid în fața lui. Ca și cum ai fi legat la ochi, și te ajuți de celelalte simțuri pentru a ieși dintr-o situație neașteptată, așa și copilul este la început necunoscător și trebuie îndrumat pe calea cea bună.

Din punctul meu de vedere., în cadrul lucrării, am reușit să cuprind aceste aspecte importante și vă aștept cu nerăbdare să o lecturați!

Copilăria începe o dată cu momentul în care începi să visezi. Dă-ți frâu liber imaginației și amintește-ți de perioada când sufletul tău erau zburdalnic!

CAPITOLUL I

LITERATURA PENTRU COPII

Specificul literaturii petru copii

„Copilăria este o stare fără vârstă, ea ține de infinit, este singura felie care topește

întregul univers înconjurător, vârsta în care nu spaimele îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară și gâzele, parte și ele din acel fabulos, numit natură. Copilăria este seismograful care anunță cutremurele intime de mai târziu; în funcție de ea omul se comportă într-un anumit fel când e matur și nu altfel.” (Sălcudeanu, 1984)

Copilăria este o temă predilectă în scrierile pentru copii, aceasta dând naștere celor

mai deosebite capodopere din literatura română, dar și din cea universală. Cine nu îl cunoaște pe Nică din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă? Cine nu a călătorit împreună cu Micul prinț, lăsându-și imaginația să zboare? Cine nu s-a regăsit în vreunul din personajele din „Prinț și cerșetor”? Sunt întrebări care își găsesc răspunsuri pe toate buzele copiilor care îndrăgesc literatura.

„Ce este copilăria?” Copilăria este vârsta celei mai pure sincerități, a celei mai depline

libertăți, vârsta unde granițele nu există: copilăria este fericire!

Copilăria este „vârsta de aur” a omului și este văzută ca o fază provizorie de pregătire pentru lansarea în maturitate.

Literatura este scena pe care acest tărâm magic al copilăriei prinde mereu viață, în toată splendoarea farmecului său. Este modalitatea prin care gândurile, sentimentele și trăirile maestrului scriitor ajung sub diverse forme la sufeltul cititorului, pentru a-l sensibiliza, pentru a-l emoționa.

Este o lume imaginară în care visul devine realitate, în care posibilul devine imposibil. Nu vom auzi niciodată un copil că spune că ceva este imposibil pentru el. În această perioadă magică a copilăriei, copilul are forțe nemărginite, nimic nu îl poate opri din a face ceea ce și-a propus. Pentru ca un lucru să fie real, acesta are nevoie doar de imaginație, astfel un simplu băț poate deveni un maiestuos cal cu aripi, cu care înfruntă toți balaurii.

Copil fiind, te aventurezi în vremuri de mult apuse în care regii și reginele conduceau palate și își trimiteau cei mai curajoși oameni pentru a lupta cu forțele malefice. Te visezi aviator, explorator, muschetar sau vrăjitor, poți să schimbi lumea cu ajutorul unei baghete fermecate sau cu ajutorul unor puteri supranaturale. Poți să explorezi lumea ce te înconjoară sau poți să călătorești ani – lumină și să te întâlnești cu locuitori ai altor planete.

Cu toții am fost copii, și cred că nimeni nu poate justifica faptul că această perioadă este una de neuitat.

Roland Barthes, definea în „Mitologii” literatura ca fiind un cod ce trebuie descifrat. Prin literatură, fiecare individ își poate crea o lume proprie, cu înțelesuri nebănuite, pe care cititorul trebuie să le descopere.

Termenul „literatură” cuprinde o arie destul de largă, cu mai multe domenii, dar cel care ne interesează și pe care îl vom dezbate în această lucrare este literatura pentru copii.

Vorbind despre literatura pentru copii, aceasta nu poate fi separată de literatura națională și universală. De obicei, creațiile pentru copii au în vedere faptul că, în primul rând, copilul este curios și nerăbdător de a se orienta în lume, iar literatura este singura modalitate de a îi satisface această curiozitate. Copilul începe din învățământul preșcolar să descopere tainele literaturii. În momentul în care, acesta intră la grădiniță, lumea pe care o știa se schimbă. Și acest lucru se intensifică o dată cu intrarea la școală. Fiecare poveste cu care face cunoștință, îl trimite pe copil într-o nouă lume, o lume poate necunoscută până în acel moment.

„Literatura pentru copii include totalitatea creațiilor care, prin profunzimea mesajului, gradul de accesibilitate și nivelul realizării artistice, se dovedesc capabile să intre într-o relație afectivă cu cititorii lor.” (Stoica, Vasilescu, 1982, p.5)

Literatura pentru copii se adresează tuturor vârstelor, cu un mod specific de viziune și expresie. Copiii au o deosebită atracție către un anumit gen de literatură, cu care rezonează afectiv, literatură nu întotdeauna inspirată din universul vârstei lor. De-a lungul timpului, s-au pus multe întrebări dacă acest tip de literatură este caracteristic doar unui anumit tip de vârstă sau dacă este destinat și adolescenților sau adulților.

Lumea copiilor este o lume bogată în evenimente obișnuite sau neobișnuite, o lume a viselor, în care fantasticul devine real.

Dar în spatele viselor, așa cum scrie Iuliu Rațiu, „stă dorința lor, a copiilor, de a fi utili, pasiunea lor pentru sensuri adânci în care cutezanța capătă virtuțile unui personaj omniprezent. Dincole de jocul lor cotidian, petrecut –așa cum știu ei– cu pasiune și fantezie, se ascunde o lume complexă, cu trăiri adevărate: este lumea lor de temerari în pantaloni scurți, pe care, ca să-i poți înțelege trebuie să te joci cu ei. Este jocul „serios” pe care fiecare scriitor îl practică pe foaia albă de hârtie, făcându-l să strălucească într-o poezie, o povestire sau un roman…”(Rațiu, 2003, p. 5)

Literatura clasică latină era preocupată de viața omului matur. Personajele „Iliadei” și a „Odiseei”, ale lui Homer sunt trecute de vârsta tinereții. În Evul Mediu, literatura prezintă tot omul matur, preocupat de elemetele etice și religioase. Abia în perioada Renașterii, are loc o mică schimbare, apărând în literatură necesitatea prezentării artistice a tânărului, care pășește temerar pragul vieții.

În literatura franceză,ecut –așa cum știu ei– cu pasiune și fantezie, se ascunde o lume complexă, cu trăiri adevărate: este lumea lor de temerari în pantaloni scurți, pe care, ca să-i poți înțelege trebuie să te joci cu ei. Este jocul „serios” pe care fiecare scriitor îl practică pe foaia albă de hârtie, făcându-l să strălucească într-o poezie, o povestire sau un roman…”(Rațiu, 2003, p. 5)

Literatura clasică latină era preocupată de viața omului matur. Personajele „Iliadei” și a „Odiseei”, ale lui Homer sunt trecute de vârsta tinereții. În Evul Mediu, literatura prezintă tot omul matur, preocupat de elemetele etice și religioase. Abia în perioada Renașterii, are loc o mică schimbare, apărând în literatură necesitatea prezentării artistice a tânărului, care pășește temerar pragul vieții.

În literatura franceză, apare primul scriitor care este preocupat de zugrăvirea copilăriei, de conturarea acestei vârste, și anume Jean-Jacques Rousseau. Opera sa „Emile” este una din cele mai remarcabile opere ale literaturii universale. Această operă este considerată ca un tratat în educație, subliniind ideea că omul se naște bun, dar societatea îl schimbă.

În secolul al XIX-lea, copilul devine personaj principal al unor povestiri și romane cunoscute din literatura universală. „David Cooperfield”, scris de Charles Dickens reușește să zugrăvească farmecul copilăriei din secolul al XIX-lea, iar în literatura franceză, Jules Verne reușește să prezinte și el unele aspecte foarte importante ale vieții unui copil pus în situația de a se descurca într-o serie de împrejurări grele în romanul „Un căpitan la 15 ani”.

În literatura italiană, Edmondo de Amicis se impune pe plan mondial cu cartea „Cuore”, iar în literatura nord-americană, Mark Twain se remarcă prin operele „Prinț și cerșetor” și „Aventurile lui Tom Sawyer”.

Sfera literaturii pentru copii este foarte cuprinzătoare, acoperind aproape toate genurile și speciile literare și se datorează interesului, curiozității firești la această vârstă.

Literatura pentru copii include genuri și specii literare identice celor din literatura națională în general, dar prin conținutul tematic investighează universul propriu de cunoștințe al copilului, năzuințele și aspirațiile lui legate de familie, de copilărie.

Copilul, scria Călinescu, „se naște curios de lume și nerăbdător de a se orienta în ea, și numai literatura care îi satisface această pornire îl încântă. Ca să fie o operă de artă, scrierile pentru copii și tineri trebuie să-i încânte și să-i intereseze și pe oamenii maturi, întrucât a ieși din lectură cu stimă sporită pentru om e secretul marii literaturi pentru copii și tineret.” (Călinescu, 1964, p. 276)

Se știe că orice copil are propriul mod de a înțelege lumea, de a comunica cu cei din jur. Literatura este mijlocul prin care micii, dar și marii cititori pot accesa creații literare, pe care le pot aprecia în funcție de criteriile estetice ale acestora. Literatura este o artă a cuvântului, un limbaj deviat de la norma vorbirii comune. Este o modalitate de exprimare a unor sentimente, trăiri sau concepții despre lume și viață.

Operele literare pentru copii au fost scrise în două moduri: unele, în mod special pentru copii, de exemplu „Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu, „Iedul cu trei capre” de Octav Pancu-Iași, iar altele nu au fost scrise în mod special pentru copii, cum ar fi: „Boul și vițelul” de Grigiore Alexandrescu, „Vestitorii primăverii” de Vasile Alecsandri, „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă și multe altele. Ele au intrat în sfera literaturii prin conținutul lor atractiv, prin frumusețea artistică și prin valoarea lor educativă.

Caracterul aparte al literaturii pentru copii reiese din specificul receptării la vârsta preșcolară și școlară mică. Acesta este influențat de diferiți factori, cum ar fi:

sfera de interese, trebuințele și preocupările centrate în jurul jocului, al lipsei de griji;

gradul mai redus al dezvoltării psihice (gândire, limbaj, emoții):

posibilitățile reduse de identificare a mesajului artistic – copiii trebuie inițiați.

Potrivit lui Ion Pascadi, funcția artistică a operelor pentru copii are trei coordonate:

coordonata cognitivă sau informativă – opera ce comunică informații trasmise

printr-un cod și organizate într-un mesaj artisitic;

coordonata estetică – valorificare a virtuților estetice ale limbajului. Pe lângă cele 4

categorii estetice fundamentale (frumosul, urâtul, comicul, tragicul) există subcategoria specifică literaturii pt copii – grațiosul, duiosul, miniaturalul);

coordonata formativă – mesajul artistic al operei, în varietatea semnificațiilor sale

receptate de către copii, semnificații la care se ajunge prin ieșirea din planul abstract al textului literar și analogia dintre tema și motivele operei și viață, adăugându-se situații din existența cotidiană a copilului. Ele vor contribui la educarea acestora conform unor virtuți morale alese.

Literatura pentru copii are la bază câteva particularități, ce o diferențiază de literatura națională, și anume existența unor conflicte la care participă personajele provenite din lumea basmului. Acestea sunt simboluri ale binelui și ale răului care se află în contradicție. La final, întotdeauna binele va triumfa. De asemenea, și universul viețuitoarelor mici, dar și mari sunt prezentate antropomorfizat, mai ales în fabule.

Prin intermediul literaturii pentru copii, are loc realizarea unei dedublări, atunci când cititorul – copil se va identifica cu un personaj din opera citită, personaj pozitiv sau chiar negativ. Este foarte important ca textul să fie explorat sub toate posibilitățile sale, valorificându-se atât virtuțile cognitive și estetice, cât și cele morale transmise de text, fie prin epicul dens sau prin conflictul dus până la suspans.

Cititorul de vârstă școlară mică este atras la început de epic, deoarece el se poate identifica cu personajele mult mai ușor, iar acțiunea este mult mai intensă. Treptat, însă, cititorul va deveni sensibil la expresivitatea limbajului poetic, identificând imagini frumoase, figuri de stil, și ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor poetice.

Mai târziu va începe să înțealagă „dramaturgia”, scenetele de teatru, introducându-l într-un univers colorat atât din punct de vedere al imaginilor, cât și al limbajului. Dramaturgia este mai puțin prezentă în literatura pentru copii, deoarece este mai greu de înțeles. Dar îl avem pe marele Caragiale, care dă viață operelor sale, fiind transpuse în memorabile scenete de teatru. Iar copiii sunt familiarizați cu existența lor pe perioada școlarității mici.

Marile teme pe care le regăsim în literatura pentru copii sunt:

universul copilăriei;

natura și viețuitoarele;

trecutul istoric;

personalități, modele, exemple.

O temă foarte importantă și complexă din literatura pentru copii este evocarea copilăriei, temă ce a prilejuit atât în literatura română, cât și în cea universală, mari opere, considerate „mari cărți ale copilăriei”, printre care amintim „Ulița copilăriei” de Ionel Teodoreanu, „La medeleni” de Ionel Teodoreanu, „Singur pe lume” de Hector Marlot, „Cuore” de Edmondo de Amicis.

Universul copilăriei în literatura pentru copii

Copilăria a intrat în percepția comună ca fiind prima perioadă a vieții asociată, în general, cu o anumită vârstă biologică a cărei limită superioară se întinde mai mult sau mai puțin înspre tinerețe, cuprinzând sau nu și perioada adolescenței. (Fass, 2004, p. 818)

Din punct de vedere lexical, cuvântul „copilărie” derivă din cuvântul „copil”, dar între ele nu putem afirma că există în mod necesar o relație de sinonimie. Dimpotrivă, se apreciază că în societățile premoderne în care clanul, familia mare reprezenta principala formă de organizare a societății, termenul „copil” era folosit pentru a indica o formă de supunere față de bătrânii grupului domestic.

În anumite culturi, copilăria începea abia după înțărcarea copilului. Până la atingerea acestui moment al dezvoltării, manualele de pediatrie și puericultură ca și pedagogii vorbeau de „infancy”.

Pentru filozoful francez, Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), copilăria, denumită „anii naturali” se petrece între naștere și 12 ani. Pentru filosoful austriac Rudolf Steiner (1861-1925) „copilăria” era perioada cuprinsă între 7 și 14 ani, o etapă a vieții definită „ca o mixtură între dezvoltarea fizică și spirituală a copilului și al cărei debut este asociată cel mai adesea cu căderea dinților de lapte.” (Fass, 2004, p. 824)

În mentalitatea românească tradițională, la Dimitrie Cantemir sau la Dosoftei, întâlnim de asemenea această diferențiere la nivelul celor dintâi ani din viața omului. Principele Cantemir, vorbește de „pruncie” și „copilărie” ca „despre două vârste distincte”. (Cantemir, 1973)

Istoria copilăriei s-a născut, după cum aprecia Hugh Cunningham, „din îngrijorarea lumii în care trăim”. (Cunningham, 1998, p. 1195)

Încercarea de a răspunde anxietăților lumii contemporane în ceea ce îi privește pe copii, de a găsi rădăcinile acestora, i-a îndreptat pe cercetători înspre trecut pentru a găsi acolo răspunsurile mult așteptate. O bună perioadă de timp s-a considerat că asemenea unor categorii marginalizate în societate, copiii nu contribuie cu nimic la dezvoltarea scocială. Din contră, societatea trebuie să suporte procesul de transformare al acestora în adulți responsabili.

Începuturile de care se leagă cei mai mulți au fost făcute de „un istoric de duminică”, așa cum se intitulează Philippe Ariès. În 1960, „marele amator” reușea să „renoveze” istoria prin „L’enfant et la vie familiale sous l’Ancien Régime”. Este una dintre cele mai cunoscute cărți dedicate istoriei copilului. Sentimentul copilăriei este analizat în vechiul regim francez, autorul punând în valoare inconștientul colectiv, care stă, după părerea lui, la originea schimbărilor de atitudine produse în secolul al XVIII-lea. Istoricul francez a fost primul care a introdus în istoriografie ideea că lumea medievală nu a cunoscut conceptul de „copilărie” și că abia spre sfârșitul secolului al XVIII-lea începe să se întrevadă o ruptură în vestimentație, gesturi și spații sociale, care anunță nașterea unei culturi a copilăriei.

Ideile lui Ariès au fost combătute, dar practic s-a ajuns la aceleași concluzii, și anume, că abia lumea modernă a cunoscut conceptul de „copilărie”.

O istorie a copiăriei e centrată, de asemenea, și pe experiențe și sentimente ce pot fi descifrate cu ajutorul psihologiei. Prin anii 1970, Lloyd deMause publica „Do you hear our children cry?” în care dezvolta teoria psihogenetică a evoluției copilăriei. Conform acesteia „forțele conducătoare din spatele evoluției istorice sunt schimbările din structura personalității umane, care derivă ele însele din schimbările din cadrul relațiilor dintr părinți și copii.” (deMause, 1970, p. 3)

„Istoria copilăriei este un coșmar din care abia recent ne-am trezit”, aprecia Lloyd deMause, în 1974, când scria „The history of childhood”. „Constatarea acestui psihanalist avea să facă istorie. Cu cât scormonim mai mult trecutul, cu atât găsim mai puțină copilărie, mai mulți copii bătuți, uciși, abandonați, abuzați în toate formele posibile”. (deMause, 1974, p. 1)

Căutând să dea un înțeles termenului de „copilărie”, cercetătorii au avut dificultăți în stabilirea unui singur sens. Copilăria este un teren nemărginit care nu poate fi cucerit doar cu metodele specifice istoricului, și nici numai cu instrumentele acestuia.

Interdisciplinaritatea este termenul – cheie și istoricul este obligat să împrumute de la sociologi, psihologi și demografi, și metode care să îi faciliteze sau chiar să îi garanteze reușita. Cercetările au fost, astfel, întreprinse practic în toate istoriografiile, în revistele de specialitate sau în eseurile bibliografice care analizează „producțiile” de pe „piața” acestui domeniu.

În spațiul occidental, istoria copilăriei este destul de vastă în comparație cu istoria copilăriei în spațiul românesc.

Istoria copilăriei, rămasă încă undeva în lada cu zestre a acestui popor, ascunsă în spatele vălurilor îmbătrânite de vreme, așteaptă încă o anumită curiozitate științifică hotărâtă să îndepărteze vălul istoriei ca și teama istoricului de a porni la drum fără a fi sigur de sursele sale. Astfel, s-a pornit de la istoriile dedicate familiei. Adrian Majuru, în cartea „Copilăria la români. Tablouri cu prunci, școlari și adolescenți” (2006) vorbește de oportunitatea de a explora pe viitor acest domeniu. Din păcate, copilăria nu are o istorie însemnată în spațiul românesc. Istoria este una a adulților , deoarece ei fac războaie, politică, progres tehnologic, ei reușesc să provoace schimbări însemnate în spațiul românesc.

Adrian Majuru vorbește în lucrarea sa despre copilul „întunecat” din istorie. Tradiția românească este una foarte savuroasă în povești și legende, având un gram de adevăr istoric, despre ființe stranii care au pus comunitatea în dificultate. Nașterea unui copil în satul tradițional românesc era o adevărată confruntare cu ființe nevăzute, care trebuiau îmbunate astfel încât copilul să vină pe lume fără „beteșuguri”, și cu stea norocoasă în frunte. Se realizau zeci de ritualuri și se dădeau cadouri nașilor sau celor din vecinătate, dar mai ales ursitoarelor sau celor de pe „alt tărâm”. Dar uneori, acest efort nu dădea roade și astfel veneau pe lume copii diformi. Este o parte a istoriei tristă, dar care are și ea însemnătate. Nu numai frumosul și binele, și copilăria fericită își au locul în istorie. Copilul diform nu era inclus în societate, traseul vieții sale era unui diferit de al unui copil normal. Chiar și familia era privită și judecată de către comunitate foarte aspru. Pornind de la copiii cu diferite probleme, au apărut povești sau legende cu diverse personaje precum „Omul pădurii”, „Strigoiul”, „Vântoasele”, care erau folosite pentru a speria copiii cărora nu le era permis să facă vreun lucru.

În acele vremuri, legile erau diferite, iar copiii și familiile lor erau pedepsite dacă nu se încadrau în restul societății. Uneori, preferau să părăsească comunitatea decât să fie batjocoriți. Este trist când te gândești că unii oameni au fost răi dintotdeauna și au preferat să judece, înainte de a cunoaște întreaga poveste. Tu, ca femeie, poate nu erai vinovată că ai născut un copil cu probleme, poate că sănătatea a jucat și ea un rol, și în loc să fii judecată, trebuia să fii ajutată și înțeleasă.

În lucrarea sa Adrian Majuru, sunt prezentate imagini, tablouri cu această situație prezentată mai sus. Aceste imagini sunt tulburătoare și au fost incluse pentru a provoca un impact asupra mentalității umane. Dacă tu, individul care citește aceste întâmplări, erai în locul acelor oameni, ai fi avut puterea să treci peste toate criticile și neajunsurile vieții, și, totuși să îi oferi copilului tău un trai decent, un trai pe care îl merită?

Se abordează, de asemenea, lucrări care sunt dedicate familiei românești, venite mai ales dinspre demografia istorică, lucrări care fac dovada unui interes înspre acest sector „neumblat” al istoriei. Și registrele parohiale, conscripțiile, recensământurile au permis rezolvarea problemelor legate de natalitate și mortalitate. Astfel, se putea estima numărul copiilor dintr-o familie, frecvența nașterilor, mortalitatea infantilă, cât și cauzele acestora.

De exemplu, în lucrarea Ligiei Livadă Cadeschi există un capitol dedicat copiilor săraci sau orfani. Autoarea vizează „reconstituirea cadrului instituțional de organizare a orfelinatelor, din secolul al XVIII-lea, spunând că Domnia a supravegheat de la bun început aceste așezăminte ca și reglementarea tutelei orfanilor din familiile boierești.”(Livadă-Cadeschi, 2001, p. 207-223)

În lucrarea lui Adrian Silvan Ionescu, se precizează faptul că în secolul al XIX-lea, copiii își doreau să îmbrace cât mai devreme vestimentația adulților, aluzie la faptul că în veacul trecut doar copiilor le era permis să poarte rochițe scurte de sub care li se vedeau genunchii, iar băieții purtau pantaloni trei sferturi. (Ionescu, 2006)

Băieții marilor familii sunt primii care primesc jucării, cum ar fi mingile de gumă elastice, înlocuindu-le pe cele de cârpă, iar fetițele, pe lângă tradiționalele jucării de cârpă, primesc păpuși cu cap din porțelan sau păpuși cu joben și mustață.

Observăm că o dată cu trecerea timpului și societatea se modernizează în toate domeniile. Schimbarea este una uniformă.

Tudor Colac, în lucrarea „Familia – vatră a spiritualității românești” (1999) reușește să analizeze familia basarabeană. El scoate în evidență rolul părinților în relația cu copilul, rolul matern în creșterea copilului, rolul tatălui în întreținerea familiei, rolul părinților în jocurile copiilor, relațiile dintre frați sau cele dintre bunici și nepoți.

În concluzie, nu putem afirma ca există o istorie certă în spațiul românesc. Chiar și Adrian Majuru oferă doar „tablouri cu prunci, școlari și adolescenți”, dar nimeni nu sție cu certitudine ce înseamna să fii copil în secolele trecute. Deși au existat inițiative, care au deschis o poartă spre marea istorie, universul copilăriei stă sub semnul întrebării.

În cadrul literaturii pentru copii, există și anumite elemente importante care sunt specifice acesteia, cum ar fi cartea, jocul și joaca.

Încă de la vârste fragede, copilul încearcă să înțeleagă noțiunea de carte. Fiecare părinte are în casă o carte sau o bibliotecă cu mai multe cărți, de care copilul este atras. Prima oară când am ținut o carte în mână a fost pe la vârsta de 2 ani, când mi-a povestit mama, cum m-am dus la bibliotecă, am scos o carte din raft și am început să o răsfoiesc. Era o carte veche, dar care avea poze. Cred că acelea m-au atras. Cu timpul, am început să descopăr cărțile în esența lor, învățând să citesc, și, astfel, să evadez în universul cuvintelor.

James Russell Lowell, un poet și critic literar american, definea cărțile ca fiind „albinele care duc polenul însuflețitor de la o minte la alta”.

Cartea este un izvor de cunoaștere, iar oricine o citește îi poate dezlega tainele. Această chemare în lumea cărților, nu vine mereu numai din lăuntru, ci deseori din afară. Școala este mijlocul prin care copilului i se poate dezvolta gustul și interesul pentru lectură. Cu timpul, devine o parte din viața fiecăruia, în generarea „iubirii de carte”.

Cărțile sunt în măsură să-i inițieze pe elevi în lectură, totodată contribuind la dezvoltarea inteligenței, sensibilității și a imaginației. De asemenea, micul cititor câștigă în paginile cărților sale o lume de prieteni, de eroi, care îl vor ajuta în momente – cheie.

Oriunde privim și oriunde ne aflăm suntem înconjurați de copii. Copiii sunt bucuria vieții, și obiectivul nostru ca adulți este să îi ajutăm și să îi îndreptăm spre ce este bine. Dar mai avem și un ajutor, cartea. Prin lectură, copilul învață să facă diferența între ce este bine și ce este rău. Fiecare copil are dreptul de a-și alege un model pe care să-l urmeze în viață, și acest model poate rezulta și din cărțile pe care le citește. Mesajul artistic al fiecărei opere, înțeles în varietatea semnificațiilor sale de către micii cititori, contribuie la educarea acestora în spiritul unor virtuți morale, alese, cum ar fi curajul, adevărul, cinstea, deminitatea. Valorificarea creatoare dintre categoriile estetice și extraestetice (frumos, urât, ludic, grațios, bine, dreptate, umanism, muncă) conferă operei un caracter formativ.

Copilul se cufundă într-un alt univers atunci când citește, grație lecturii, care poate însemna o a doua naștere. Cartea este pentru copil o bogată sursă de viață, dar și un medidator. Cartea „este dascălul care nu doarme niciodată, când îl întrebăm”, așa cu spunea Erasmus din Rotterdam. Ea are puterea de a forma sensibilitatea, visele, mentalitatea și cunoștințele copiilor.

Copiii trebuie să intre în contact cu lumea, prin orice mijloc. „Cartea este produsul cultural cel mai suplu și desigur cel mai puternic evocator, în măsura în care visul unui creator se combină cu propriile noastre vederi și de ce nu? – cu fantasmele noastre”. (Rațiu, 2003, p. 15)

Când i se oferă unui copil o carte, primul lucru pe care îl face este să se uite la poze, încercând să descifreze personajele sau poate tema cărții respective. O carte reprezintă cheia spre poarta unui univers magic. Cu cât copilul reușește să citească mai mult, cu atât el va face cunoștință cu o lume nouă, o lume plină de mister.

Victor Hugo definea cartea ca „un edificiu prodigios”, o înverșunată întrecere cu lumea și cu timpul. Atunci când citești parcă timpul stă în loc, în timp ce tu călătorești ani și ani prin intermediul paginilor citite.

Nu întotdeauna, cărțile citite au un final fericit, așa cum se întamplă în basme și în povești, dar și acestea îl învață ceva pe cititor. Cuvintele sunt menite să te facă să simți, ele au puterea de a te aduce în pielea personajelor și de a simți ceea ce simt ele. Dacă ele sunt fericite sau triste, și tu, ca cititor vei avea aceeași stare. O dată prins în îmbrățișarea ei, cartea te răpește și te vrăjește, și nu îți dă drumul până ce nu ajungi la final.

Găsim în literatura pentru copii ideea că, din lumea celor mici, adulții nu înțeleg mai nimic. Uneori, adulții uită că au fost copii și nu intră în jocul copiilor. Când se întâmplă ca un copil și un adult să aibă același limbaj sau să aibă anumite lucruri în comun, apropierea dintre ei se face mult mai ușor. E simplu să îți imaginezi alături de copilul tău cum zburați împreună pe un cal alb în salvarea prințesei din turnul cel înalt. Copilul este fericit atunci când mai există și o a doua persoană care intră în jocul lui.

De fapt, jocul și joaca înseamnă copilărie, și le regăsim ca temă a multor opere. Jocul de copii este o inspirație pentru literatura cultă. Mulți scriitori au apelat la joc și l-au transpus în literatură, conferindu-i sensuri noi, originale.

Jocul a fost tratat din mai multe perspective de-a lungul timpului. O perspectivă inedită o oferă psihologul rus Lev Vygotski, care privește jocul ca joacă, și evidențiază rolul acesteia în dezvoltarea mintală a copilului. Joaca constituie pentru copil realizarea imaginară a unor dorințe nerealizabile. Joaca face trecerea de la idee la acțiune, fiind o etapă de tranziție în dezvoltarea imaginației copilului.

Jocul de copii este o oglindă a copilăriei care reflectă un mod de existență bazat pe bună dispoziție și veselie. Atunci când se joacă, copilul este fericit. Eroul principal al jocului este însuși, copilul, el, fiind și personajul principal în povestea care va urma a fi spusă.

În opinia lui Johan Huizinga, „jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noțiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au așteptat pe om ca să le învețe să se joace. Omul începuturilor a numit joc toate ritualurile care îl puteau pune în legătură cu sacrul.” (Huizinga, 2012, p. 39)

Jocul înseamnă risc, îndrăzneală, inteligentă, vocație, experiență, fiind o activitate foarte complexă. Jocul este o acțiune liberă „care îl poate absorbi cu totul pe jucător”.

Tudor Arghezi afirma că „cea mai frumoasă jucărie este jucăria de vorbe”. La prima vedere cuvântul „jucărie” este unul banal, dar cu toate acestea este mai complex decât credem. Viața omului este, în sine, un joc, iar noi, oamenii suntem niște jucării, niște marionete care așteaptă să fie manevrate spre un anumit univers.

Jucăria de vorbe este o artă, iar arta este o îndeletnicire care are ca scop producerea valorilor estetice. Ea necesită pricepere, cunoaștere, capacități deosebite și constă în modelarea limbajului, a rațiunii, în modelarea noastră.

Jocurile de copii, prin tematica și structura lor, reflectă lumea și preocupările copiilor. Atunci când se joacă, copiii se inspiră din lumea reală și din viața adulților. La vârsta preșcolarității și a școlarității mici, jocul și joaca sunt fundamentale în viața oricărui copil. Având un surplus de energie, copilul trebuie să facă diverse activități pentru a o consuma.

Fie că trăiește în mediul rural sau urban, orice copil găsește cu ce să se joace. Chiar dacă nu are păpuși, mașinuțe, chiar și un băț sau o pietricică poate deveni sursa începerii unui joc. Copilul este foarte inventiv și se descurcă în orice situație. Conceptul de frică nu este atât de intensificat cum este la un adult, care preferă să se gândească de două sau de trei ori înainte de a face ceva.

„Un copil poate să învețe oricând un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stai locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește”, afirma Paulo Coelho. (Coelho, 2013)

Ca adult ți-e frică să te sui într-un copac, dar ca și copil, aceasta poate fi o încercare la care te supune Împăratul Verde înainte de a-ți da regatul lui. Copilul se adaptează foarte ușor la schimbări și-și creează imediat propriul univers în care se simte în siguranță.

Gh.I. Neagu consideră jocul de copii „un ecou al trecutului”. Adultul se regăsește în jocul copilului din prezent, amintindu-și propriile jocuri și întâmplări din trecutul său. El face această conexiune și, în adâncul sufletului său, își mai dorește să retrăiască acele clipe.

„Jocul este o comunicare cu invizibilul” după cum spunea Ivan Evseev, și care face parte din viziunea lumii care se cheamă gândire magică. Copilul își imaginează diverse scenarii atunci când se joacă. De exemplu, poate conduce o armată de două mii de soldați sau poate cânta și dansa într-o trupă, fiind aplaudat de mii de oameni. Cu ajutorul imaginației, poți să crezi ce vrei tu să crezi, și nu ce văd sau nu văd cei din jur. Întâlnim des copii, la vârstele mici care vorbesc singuri. De fapt, ei nu vorbesc singuri, poate că au un prieten, căruia i se destăinuie. Sau poate comunică cu o mică floare din grădină, care îi realatează viața ei.

Jocul în literatură este o artă. Creația poetică este un joc, care constă în găsirea cuvintelor potrivite, a rimelor, a asonanțelor, în împărțirea metrică și ritmică a discursului, în construcția artistică a frazelor, în ascunderea înțelesurilor.

Johan Huizinga considera poezia „un joc sacru”, iar activitatea poetică „născută în sfera jocului”. Poezia și jocul aduc cu sine destindere și extaz, au în comun un limbaj simbolic expresiv, diferit de formele uzuale, au putere de sugestie, toate acestea ducând la capacitatea comună a copiilor și a poeților de a transpune și de a imita. Din joc trece în poezie o recuzită bogată, vietăți de toate felurile, gâze și animale, plante și aștri cerești. Fiecare poet este unic în transpunerea jocului în poezia sa.

De exemplu, Ana Blandiana transpune în poezia ei, jocuri precum „jocul cu arcul” sau „de-a baba oarba”. Jocul cu arcul are legătură cu un cult străvechi al soarelui, preluat, în timp, de copii în jocurile lor. De asemenea, poeta valorifică și jocurile – obicei, ritualuri ca paparuda, descântece și invocații.

Jocul și copilăria constituie un spațiu ideal pentru scriitorii care se întorc, adeseori, pe acele meleaguri. „Jocul este luptă, hazard, simulacru sau vârtej amețitor, jocul este un întreg univers cu șanse sau riscuri.”(Evseev, 1994)

CAPITOLUL II

COPILĂRIA OGLINDITĂ ÎN OPERELE LITERARE PENTRU COPII

Literatura populară pentru copii

„Literatura peuntru copii este punctul de intersecție al literaturii cu psihologia și

pedagogia. Ultimul cuvânt este menit să-l aibă pedagogia.” (Campus, 1939, p. 20.)

De-a lungul anilor, literatura pentru copii cunoaște o adevărată înflorire. În Epoca Modernă, școala a fost cea care a stimulat dezvoltarea literaturii pentru copii, penru a-și împlini obiectivele de formare a deprinderilor de scriere și de citire, a abilităților pentru activitatea intelectuală a elevilor.

În secolul al XIX-lea, literatura pentru copii s-a evidențiat, în special, prin opere ale unor scriitori francezi, cum ar fi Charles Perrault și Victor Hugo. Călătoriile unor eroi în spații geografice exotice, imaginare sau inaccesibile omului obișnuit au devenit teme preferate prin contribuția unor scriitori precum Jules Verne și J.Swift.

În literatura română, copilăria a apărut ca temă a operelor scriitorilor de la 1848, cum ar fi Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo și Ion Ghica, și a continuat să apară în epoca marilor clasici prin operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă sau George Coșbuc.

Din sfera de cuprindere a literaturii pentru copii fac parte basmele, poveștile, legendele și miturile popoarelor, folclorul, poezia și chiar dramaturgia pentru copii.

Folclorul este o știință a tradiției conservate oral. Atunci când vorbim despre folclor literar ne referim la totalitatea faptelor de cultură populară transmise „prin cuvânt și practici străvechi”, și s-a manifestat și încă se manifestă prin text vorbit sau cântat sau organizat pe scene improvizate ad-hoc.

„Folclorul este imaginea vie, oglindă fidelă a sufletului unui popor, oglindă în care se reflectă întreaga lume însuflețită sau neînsuflețită, reală sau închipuită, în mijlocul și sub influența căreia el trăiește.” (Papahagi, 1979)

De la naștere și până la moarte, viața omului a fost străbătută de creații populare, legate de obiceiuri și tradiții străvechi, care puneau în valoare sentimente puternice de dragoste sau de ură și care reliefau fapte bune sau rele. Dintre acestea amintim: cântecul de leagăn, doina,ghicitorile, proverbele, colindele, legenda, basmul, povestea, scenete cu măști și multe altele.

Cântecul de leagăn face parte din categoria universală a creațiilor populare. Acesta are ca element distinctiv rara muzicalitate a frazei, bogăția imaginilor poetice, tempoul liniștit și o tematică literară legată de dragostea mamei față de copil.

„Categorie similară a folclorului, cântecul de leagăn are o funcție precisă în existența umană, fiind interpretată în scopul liniștirii și adormirii copilului; apare deci în anumite circumstanțe familiale, iar ca tematică se află la granița dintre lirica rituală și cea profană și, totodată, în orizontul infantil cu toate că este practicat de adulți, face parte din folclorul copiilor și folclorul adulților” (Oprea, 1983, p. 287)

Orice copil a auzit măcar o dată un cântec de leagăn. Deși, poate nu ne amintim, ce anume ne cântau mamele când eram mici, unele melodii ne sunt foarte cunoscute. Cele mai întâlnite sunt următoarele versuri:

„Nani, nani, puiul mamii,

Culcă-mi-te mititel

Și te scoală măricel!”

sau

„Nani, nani, puișor

Dormi cu mama, scump odor!”

De obicei, aceste cântece sunt însoțite de legănatul copilului în brațe sau pe picioare pentru a-l calma și pentru a-l adormi. Cântecul de leagăn cuprinde adesea o confesiune a mamei, care invocă idoli cu funcții magice, protectoare, oferă imagini metaforice ale concepției populare despre viață, despre normele și pragurile existenței. Cântecul pentru fată îi hărăzește o înfățișare plăcută. Băiatul trebuie să ajungă un viteaz care își apără familia și neamul, iar fata urmează să încânte lumea cu frumusețea ei fizică și morală. Structura retorică a cântecului de leagăn se distinge prin monotonia ritmului, refrenele provenite din onomatopee sau limbaj infantil. El descrie o lume populată cu animale domestice și sălbatice, cândva cu rosturi magice, invocate pentru a aduce liniștire fizică și somn.

Doina este creația populară cea mai cunoscută din folclorul românesc. Vasile Alecsandri o considera „ o comoară neprețuită de simțiri duioase, de idei înalte, de crezuri superstioase, de datini strămoșești, și mai cu seamă de frumuseți poetice pline de originalitate și fără seamăn în literaturile străine”. Doinele au fost clasificate de folcloriști în doine de dor, de dragoste, de jale, de revoltă, de cătănie, de înstrăinare, de haiducie.

Etimologia cuvântului „doină” a primit explicații diverse. Din limba dacă, el ar deriva din numele unui zeu conform ipotezei propuse de Dimitrie Cantemir. Din latină, el derivă, fie din numele fluviului care scaldă hotarul sudic al României de azi, Danubius, fie din numele zeiței pădurii și vânătorii, Diana (conform ipotezei lui Ion Mălinescu). După A. Cihac, în limba sârbă, s-ar regăsi termenul „dvoinița” care denumește un fluier dublu. În limbile indo-europene el însemna a „legăna”, a „alăpta”.

După modelul doinelor populare, scriitorii români au creat doina cultă. Vasile Alecsandri scrie un ciclu de poezii de inspirație folclorică, numit „Doine”. Temele principale sunt dragostea de viață a haiducului, a țăranului sau a fetei îndrăgostite.

Alte creații folclorice îndrăgite de copii sunt colindele, ale căror versuri sunt rostite în preajma sărbătorilor. Copiii sunt foarte bucuroși atunci când se duc să colinde, și primesc daruri în schimb. Acesta este un obicei la români care există dintotdeauna și care nu va dispărea niciodată.

Ghicitoarea este, și ea, o specie a literaturii populare în versuri, cu caracter metaforic, în care cu ajutorul personificării sau alegoriei, se cere identificarea acestora prin asocieri logice.

Încă de la grădiniță, copiii îndrăgesc ghicitorile, acestea fiind un mijloc foarte bun de a le capta atenția înaintea unei activități. De asemenea, ele pot fi considerate și un material excelent pentru jocurile distractive ale copiilor, participanții, trebuind să dea dovadă de atenție, istețime și perspicacitate pentru a da răspunsuri corecte.

Ghicitorile stimulează gândirea celor mici și îi antrenează în activități mult mai complexe. Acestea au o tematică foarte variată, de la animale, plante până la obiecte, ființe etc. Ghicitorile au izvorât din tipare primitive de gândire, specifice formulărilor tabuistice: „Două merg, două stau/ Două dușmănie au.” ( Soarele și Luna).

Chiar și literatura cultă cunoaște exemple strălucite de creatori de „ghicitori”, și unul dintre aceștia este Tudor Arghezi, în „Alfabetul”:

„Cine vine mândru și călare

Și nici cal măcar nu are?

(M)

Urechile au crescut

Pe măgarul nevăzut!

(V)

………………………………………..” (Arghezi, p. 10)

Proverbele sunt tot creații populare care reflectă în mod sugestiv experiența de viață a popoarelor. Mici opere literare încadrate în orizontul vieții umane, ele descoperă defectele morale ale omului: minciuna, prostia, îngâmfarea, lenea etc.

Proverbele mai sunt cunoscute și ca „vorbe din bătrâni” și cuprind un grad înalt de generalizare exprimat implicit sau explicit.

Proverbele sunt utilizate în anii copilăriei, pentru a-i stimula pe copii în descoperirea unor înțelesuri ascunse. Prin proverbe, copiii pot învăța ce este bine și ce este rău. De asemenea, mulți scriitori au utilizat în opele lor proverbe. Unul dintre aceștia este Ion Creangă, care subliniază cu ajutorul lor anumite situații care cer o sentință moralizatoare: „Mielul blând suge la două oi. Apele mici fac râurile mari.”

Balada este o specie a poeziei epice, care a fost considerată de D.Caracostea „cea de-a doua mare instituție a românilor după limbă”. (Caracostea, 1981, p. 20.) Legendare, pastorale, istorice, vitejești, familiale, ele conservă mituri, precum cel al transhumanței în „Miorița”, cel al jertfei pentru creație în „Meșterul Manole”, cel al etnogenezei în „Traian și Dochia”.

Copiii au, de obicei, o satisfacție atunci când citesc balade, mai ales că de obicei există un final justițiar în care personajele negative sunt pedepsite. Evenimentele dramatice sunt înfățișate ca într-un spectacol, care nu se desfășoară pe o scenă, ci doar în închipuirea lectorilor.

Fabula este o povestire scurtă, alegorică, în proză sau versuri, prin care erau satirizate anumite forme de comportament și unde acțiunea era pusă pe seama animalelor. Această specie literară a fost creată de Esop, în secolele VII-VI î.Hr. La romani, Esop e imitat de Phedru, care a scris 123 de fabule. Mai târziu, în perioada clasicismului francez, acest gen atinge apogeul prin fabulistul La Fontaine.

Dintre fabuliștii români se detașează, prin creațiile lor, Grigore Alexandrescu, Anton Pann și Tudor Arghezi.

Povestirea imaginată din lumea animalelor surprinde aspecte ale universului uman, prin alegorie, subliniindu-le calitățile, defectele, viciile. De exemplu, fabula „Greierele și furnica” de La Fontaine, a fost interpretată ca o satiră îndreptată contra leneșului care nu se îngrijește să-și adune cele necesare traiului și contra celor zgârciți care refuză să-i ajute pe cei lipsiți.

Fabulele au o valoare instructiv-educativă, copiii fiind puși în situația de a observa, analiza, compara, sintetiza, de a trage concluzii și în final de a provoca, de a învăța să facă un efort mintal, să găsească un răspuns, să tragă o concluzie.

Dintre speciile prozei populare cele mai cunoscute sunt: basmul, povestea, mitul, legenda, snoava.

Basmul definește „o specie a epicii populare (de regulă, în proză) și culte, cu răspândire mondială, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feți-frumoși, zâne, animale năzdrăvane etc.), aflate în luptă cu forțe nefaste ale naturii sau ale societății, simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare etc., pe care ajung a le birui în cele din urmă”. (Săndulescu, 1976, p. 49)

Structura basmului cuprinde anumite etape fixe, care sunt: situația inițială, angajarea eroului în acțiune, plecarea și călătoria, sosirea la destinație, lupta cu forțele Răului, reîntoarcerea și răsplata.

Tema generală a basmelor este lupta dintre bine și rău, care se termină întotdeauna cu victoria binelui. Pornind de la realitate, și trecând la supranatural, într-o altă lume, basmul se caracterizează printr-o fabulație senină. Subiectul lui exprimă o viziune străveche asupra lumii, atunci când anumite personaje pozitive aflate în slujba Binelui se confruntă cu forțele întunecate ale Răului, pe care le înving numai cu ajutorul unor ființe sau a unor obiecte cu însușiri supranaturale.

În centrul oricărui basm, stă eroul, care este înfățișat, de obicei, de Făt-Frumos, de feciorul de împărat, de un tânăr, de un voinic, care se luptă cu forțele Răului, pentru a salva pe Ileana Cosânzeana sau pe fata Împăratului Roș.

De asemenea, în structura oricărui basm există o serie de relații între personaje, cum ar fi de opoziție, între bunătate-răutate, frumusețe-urâțenie, adevăr-minciună, curaj-lașitate etc. și cele de compensație între erou și adjuvanți.

Motivele sunt foarte importante în structura unui basm. Întâlnim motive precum motivul mărului de aur, superioritatea fiului cel mic, împăratul fără urmași, călătoria, drumul cu obstacole.

În basmul popular, personajele fabuloase se comportă ca oamenii, umanizarea lor, fiind una convențională, iar obiectele și numerele, având o valoare simbolică. De exemplu, coborârea în infern a eroului semnifică experimentarea morții și a reluării vieții sau peștera este un loc al renașterii și al regenerării.

Transmise pe cale orală, basmele au început să constituie un obiect de interes literar prin consemnarea lor în scris, începând din secolul al XVIII-lea, cu „Istorisiri și povești ale vremurilor de demult”, ale lui Charles Perrault. De asemenea, între marile colecții de basme se numără și „O mie și una de nopți”, poveștile Fraților Grimm și ale lui Hans Christian Andersen.

Scrise sau transcrise de Charles Perrault sau Frații Grimm, basmele își dovedesc vitalitatea prin felul cum se metamorfozează miraculos, devenind adesea altceva, deși esența ramâne aceeași. „Scufița Roșie” scrisă în varianta lui Charles Perrault are un final tragic în comparație de cea scrisă de Frații Grimm, în care vânătorul le salvează pe bunică și pe Scufiță din burta lupului.

Copiilor le este cunoscută cea de-a doua variantă, deoarere are un final fericit. Și impactul acestor basme sau povești, așa cum sunt denumite în general de copii, este unul foarte puternic.

În spațiul românesc, cea dintâi colecție de basme a fost „Povești culese și corese de E.B. Stănescu-Arădanul”, în 1860, urmată de antologia lui Petre Ispirescu „Legendele și basmele românilor”, din 1872.

În învățământul primar, basmele au o valoare educativă asupra elevilor. Ele au puterea de a stimula procesele cognitive și afective ale copiilor, contribuind la formarea unor trăsături de caracter și de voință. Lor le sunt cunoscute încă din preșcolaritate aceste „povești”, dar au un impact mult mai vizibil, atunci când copiii ajung pe băncile școlii. Le este stimulat interesul pentru neobișnuit și neprevăzut, le sunt îmbogățite reprezentările, judecata se cultivă și elevii ajung să facă distincția între ce este bine și ce este rău.

Conținutul basmelor impresionează prin problematica majoră a existenței: nașterea și moartea, bogăția și sărăcia, timpul și spațiul, valoarea conduitei morale.

Citind basme, copiii își formează reprezentări și noțiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, hărnicie. Desfășurarea evenimentelor dintr-un basm, le dezvoltă imaginația,memoria, atenția și spiritul de observație.

Copilul care ascultă sau citește povestea devine eroul principal din basm, el participând la desfășurarea acțiunii. Copiii, fiind mereu curioși și dornici de diferite activități de joc, își găsesc locul în paginile basmelor, acestea devenind un mediu compensatoriu, în care evenimentele și personajele îl fac fericit.

Invadarea unei lumi magice, în care totul este posibil și unde binele învinge întotdeauna este locul perfect pentru un copil.

De asemenea, conținutul basmului și al eroilor săi ajută la formarea gustului estetic și la dezvoltarea limbajului copiilor. Până la intrarea în adolescență, lumea aceasta, plină de balauri, zmei, Feți-Frumoși, Ilene-Cosânzene constituie un loc feeric de escapadă pentru cei mici.

Mitul este „o povestire fabuloasă, cu caracter sacru care cuprinde credințele unui popor despre originea Universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari.” (DEX). Termenul românesc de mit provine din cuvântul francez „mythe” și din cuvântul neogrecesc „mythos”, care înseamnă povestire sau legendă.

Mircea Eliade a analizat în cartea sa „Aspecte ale mitului” variate înfățișări ale acestuia. În concepția sa, „mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul începuturilor. Altfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție. E așadar întotdeauna povestea unei faceri: ni se povestește cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele miturilor sunt ființe supranaturale.” (Eliade, 1978, p. 5-6)

Miturile au o valoare explicativă, ele reprezentând prima treaptă a cunoașterii umane. Miturile au o valoare modelatoare, o valoare etică. Miturile le întâlnim, de obicei, în cadrul unor opere literare și îi ajută pe elevi să înțeleagă mai bine mesajul sau tema operei respective.

Există mituri care explică fenomene ale naturii, cum ar fi „Mitul lui Prometeu”, mituri care exprimă neîndeplinirea unei aspirații, „Mitul lui Icar”, anumite fenomene meteorologice, „Potopul universal” și multe altele.

Miturile s-au transmis, în general, prin tradiție orală sau fragmentar ca părți ale unor opere culte.

În literatura română, primul care a argumentat și a observat prezența miturilor a fost George Călinescu în lucrarea sa „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. El susține că literatura secolului al XVIII-lea s-a sprijinit pe folclor, și mai ales, pe acele teme și motive care pot constitui o tradiție autohtonă. El distinge patru mituri fundamentale ale poporului român. Acestea sunt mitul etnogenezei românești, mitul mioritic, mitul estetic sau mitul jertfei pentru creație și mitul erotic sau al zburătorului.

Aceste mituri s-au păstrat fragmental, circulând pe cale orală, în colinde sau în balade în creații lirice sau epice.

Miturile au și o valoare instructiv – educativă, ele lărgind nivelul de cunoștințe al copiilor, punându-i în contact cu popoare și civilizații, mentalități și obiceiuri străvechi. Citirea acestor mituri le oferă modele de urmat în viață sau de respins, exemple de conduită, și întărirea unor anumite convingeri.

Miturile captivează interesul și atenția copiilor, deoarece ele reprezintă o noutate, și, de altfel, le stimulează și gustul estetic.

Miturile nu prea le regăsim în operele studiate în învățământul primar, deoarece limbajul, de obicei arhaic, criptic, este mai inaccesibil acestei vârste. Ele nu pot fi studiate în profunzimea lor așa cum sunt în învățământul gimnazial și liceal.

De aceea, legendele sunt mai adecvate pentru a fi studiate în clasele I-IV.

Legenda este „o povestire în proză sau în versuri care conține elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explică geneza unui lucru, a unei ființe etc., caracterul aparte al unui eveniment istoric, al unui erau mitic sau al unui fenomen.” (DEX)

În limba latină, termenul de „legendae” înseamna poveste sfântă, narațiune în care se povestesc faptele sfinților, al eroilor mitici sau mitizați.

Octavian Păun spunea că „legendele încorporează elemente de istorie reală transfigurate de fabulația populară cu ajutorul unor motive și simboluri mitice.” (Dragomir, 2002, p. 341)

Legendele transmit, în general, informații despre momentele și împrejurările în care au luat naștere un oraș, o viețuitoare, anumite evenimente istorice deosebite sau fapte ieșite din comun ale unor personalități, fapte care au căpătat „aură de legendă”. Există multe legende care vorbesc despre anumite personalități istorice importante, cum ar fi Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dragoș-Vodă, Vlad Țepeș și mulți alții.

Ca specie, legenda are o sferă de cuprindere foarte largă, de la elemente cosmice și sociale la tradiții și nivele de civilizație, de la forme de cultură și evenimente istorice șa credințe și virtuți general umane.

Făcând o mică clasificare, legendele pot fi mitologice, religioase, istorice și geografice.

Legendele mitologice sunt narațiuni apropiate de basm prin elementele fantastice existente. Ele explică originea unor fenomene naturale, cum ar fi geneza cosmosului, a pământului, a astrelor prin puterile miraculoase ale unor făpturi imaginare, cu puteri supranaturale. În această categorie, mitologia se împletește cu istoria, marcând evenimente importante din viața și destinul omului.

Legendele religioase sunt narațiuni, care se axează pe mituri, fapte, întâmplări și personalități extrase din Biblie. Cele mai multe legende din această categorie evocă personalitățile Creștinismului. De obicei, aceste legende, conțin pilde, adevăruri exprimate aforistic cu privire la sensul vieții și relația omului cu divinitatea.

Legendele istorice își grupează conținutul în jurul unui personaj real sau a unei întâmplări petrecute cândva. Legendele istorice vorbesc de anumite descălecări ale domnitorilor din secolele trecute sau despre întemeierea unor cetăți.

Legendele geografice dau informații despre anumite denumiri geografice, cum ar fi „Babele” sau „Povestea Vrancei”.

Cele mai cunoscute legende, care au fost prelucrate sau traduse, le găsim în „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. Această lucrare are două părți, „Zeii” și „Eroii”, în care se narează fapte și întâmplări legendare ale unor personaje din mitologia greacă. Aceste cărți pot fi studiate de elevii din clasele I-IV, deoarece universul existent în aceste legende este unul foarte atractiv și nu este greu de înțeles. Elevii fac cunoștință cu vechea Grecie, plină cu personaje foarte interesante, cu o lume în care zeii conduceau pe oamenii de rând, și unde viața își urma propriul curs.

Zeus era zeul suprem, stăpânul întregului Olimp și al pământului, iar soția sa era Hera. Se spunea că Zeus avea mulți fii și fiice, lucru care îi stârnea furia zeiței. Din aventurile lui Zeus cu muritoarele, se nășteau semizeii, și anume eroii, așa cum este Hercule. Pe lângă aceștia, se vorbește despre nenumărați zei și luptele lor, precum și ale eroilor și ale oamenilor de rând.

De asemenea, și volumul lui Dimitrie Bolintineanu, „Legende istorice” aduce în scenă personalități importante din spațiul românesc și poate fi un material didactic excelent pentru orele de istorie.

Legendele au o valoare instructiv – educativă, deoarece contribuie la îmbogățirea nivelului de cunoștințe al elevilor. Legendele se deosebesc de basm și de mit prin valoarea lor explicativă. Legenda individualizează sau localizează un fapt, care contribuie la precizarea unor origini, pe când în basm sau în mit, acțiunea se plasează oriunde, ea păstrând un caracter vag cu privire la spațiul și timpul celor relatate.

Legendele populare constituie o lectură formativă pentru școlarii mici, ele făcând trecerea de la o literatură bazată pe fantastic și miraculos, la una de inspirație istorică și de aventuri. Legendele sunt foarte accesibile din punct de vedere al lecturii și al înțelegerii.

Snoava este o narațiune populară umoristică, în care se ironizează și se face haz pe seama unor defecte omenești, cum ar fi prostia, lenea, minciuna, lașitatea, îngâmfarea.

În concepția lui Ovidiu Bârlea, „snoava este narațiunea scurtă, cu intenții satirizante, de obicei uniepisodică, despre fapte din realitatea înconjurătoare, cotidiană, în care dimensiunile realiste sunt într-atât exagerate cât îngăduie limitele verosimilului.”

Snoava aduce în prim-plan eroi ca Păcală și Tândală, femei aprige „care înșală chiar și pe Necuratul”. Spre deosebire de basm și de legendă, care ilustrează însușiri morale pozitive, snoava evidențiază aspecte negative, defecte de caracter sau de educație.

Această specie are ca scop producerea răsului, prin prezentarea unor anumite situații hazlii. Păcală este personajul emblematic pentru imaginea identității românești. Peripețiile lui Păcală au fost ilustrate în operele mai multor scriitori, acest personaj fiind unul unic și de neînlocuit.

Snoava, ca și legenda și basmul, are o valoare formativ – educativă, deoarece în cadrul ei sunt evidențiate anumite aspecte umane, și mai ales anumite defecte omenești. Copiilor le este introdusă această specie în cadrul primilor ani de școală. Aceasta le este prezentată ca o poveste hazlie, în finalul căreia vor trebui să descifreze ce defect uman a fost prezentat. Prin conținutul lor, copiii învață cum nu trebuie să fie și ce anume ar fi corect să facă în situațiile prezentate.

Folclorul literar este o realitate artistică specifică românilor. Așa cum am văzut, în cadrul acesteia, își găsesc locul nenumărate specii literare care au contribuit foarte mult la formarea literaturii române.

Creațiile populare în versuri au o frumusețe delicată, o muzicalitate monotonă și armonios imitativă, iar basmele și legendele oferă lecții de viață cititorilor. Personajele pozitive, care înfruntă răul conturează valori și prinicipii umane importante. Aceste creații încântă atât tinerii, cât și pe cei mai în vârstă, farmecul lor fiind de necontestat.

Universul copilăriei în proză

„Copilăria este o lume de miracole și uimire a creației scăldate în lumină, ieșind din întuneric, nespus de nouă și proaspătă și uluitoare.” (Eugen Ionescu)

Copilăria reprezintă un tărâm mirific, în care timpul nu are limite. Trecutul nu există, copilul nu are nostalgia amintirilor, iar viitorul nu este ipotetic. Copilăria înseamnă imaginație. Tot ceea ce există în realitate poate fi transformat în ceva nou. Astfel, natura prinde viață, păpușile prind glas, iar copilul poate zbura printre norii de vată de zahăr spre o nouă aventură.

Tema copilăriei a fost aleasă de mulți scriitori și încadrată în operele lor, tocmai din aceste motive. Când ești copil, realitatea nu are limite și legile pot fi modificate. De aceea, întoarcerea aceasta a scriitorilor la cei mai fericiți și inocenți ani din viața lor, este văzută ca o revenire către un paradis demult pierdut, către un prezent etern. Prin punerea aminirilor pe foaia de hârtie, acestea devin veșnice. Oricând vrei să retrăiești acele momente fericite din viața ta, le găsești imprimate în cartea ta de suflet.

Majoritatea operelor despre copil și coplărie încep cu „A fost odată…”. Semnificația acestor cuvinte se regăsește în sufletul oricărui individ, care își amintește de acel timp „când eram nemuritor” (Hölderlin) și are rolul de a-l introduce pe cititor într-o lume fabuloasă. De fapt, această structură este specifică basmelor și poveștilor. Deși lumea descrisă în cadrul acestor povești, poate nu este reală, copilul este atras de ea, de simplitatea ei, de faptul că „Binele” nu poate fi învins. Copiii au nevoie de modele pozitive în viața lor, și nu de cele negative. Uneori realitatea este tristă, este umbrită de atâtea neajunsuri, dar copilul, nu trebuie să le cunoască. Mai bine rămâne în lumea lui decât să le facă față de la o vârstă fragedă.

Orice personaj înainte de a fi creat, prinde mai întâi viață în amintirile scriitorilor. Dacă pentru Ion Creangă, copilăria este „singura veselă și nevinovată”, pentru Mark Twain ea simbolizează „struggle for freedom”, adică vârsta când intensitatea aventurii sporește o dată cu spiritul critic al eroului-copil.

„Amintiri din copilărie” povestește „copilăria copilului universal” (George Călinescu), scriind: „așa eram eu la vârsta cea fericită și așa cred că au fost toți copiii de când e lumea și pământul, măcar să zică cine a zice”. (Creangă, 1981, p.21)

Aceată operă înseamnă pentru orice cititor: o temă-copilăria, un personaj – Nică a lui Ștefan a Petrei Ciubotarului, un spațiu paradiziac – satul Humulești.

Pornind de la propria copilărie, povestitorul analizează un fenomen etern al copilăriei, specific oricărui individ, indiferent de țară și de timp. Astfel, povestitorul face trecerea de la particular la general, de la național la universal.

Copilăria la Creangă este una fericită, una în care copilul nu are griji, în care jocul și joaca sunt prioritare. Acestea îl preocupă pe copil, eliberându-l de regulile vieții. Copilăria, plină de haz și farmec, reușește să alunge unda de tristețe pe care o resimte povestitorul, ajuns la vârsta maturității.

După descrierea autorului a casei părintești, ne putem da seama că acest loc minunat a fost, încă de la naștere, universul lui Nică. De obicei, casa părintească este pentru fiecare dintre noi locul în care ne simțim protejați, iubiți, și în care cei dragi ar face orice pentru a ne fi nouă bine.

Casa părintească este locul, unde Nică a văzut pentru prima oară chipul mamei, a învățat primii pași, unde s-a distrat pe seama pisicilor, care oboseau jucându-se cu motoceii legați de mamă la stâlpul hornului.

Aceste amintiri ale autorului, creează un cadru prielnic pentru fiecare copil, care a avut sau are o copilărie fericită. Trăind în mediul rural, într-o perioadă când tehnologia nu exista, ocupațiile copiilor erau cu totul altele spre deosebire de cele de azi. Nică este modelul copilului care face din orice obiect un partener de joacă. Copilul „Nică” nu cunoaște neajunsurile vieții și cu timpul își va da seama ce frumos era atunci când nu avea nici o grijă, familia era sănătoasă, și cum nu ducea grija nimănui, fiecare zi, fiind o provocare trăită la maximă intensitate a clipelor fericite ale copilăriei.

Ca multe alte titluri din secțiunea „Clasici ai literaturii pentru copii” a librăriilor, în „Aventurile lui Huckleberry Finn”, Mark Twain a reușit să zugrăvească cu căldură și precizie viața pe care o cunoștea cel mai bine, viața copilăriei, legată de Mississippi, „tatăl apelor”, simbolul călătoriei pe pământ. Voiajul săvârșit de Huck și Jim pe fluviu, se transformă într-o incursiune în istoria americană, într-o atitudine împotriva unei politici care încuviința sclavia.

„Aventurile lui Tom Sawyer” este un roman considerat ca făcând parte din literatura pentru copii, dar este de asemenea citit și de adulți. În primă fază, acest roman a fost interzis pe tărâmul american datorită jargonului folosit de autor. Această operă constituie o pagină inovatoare și strălucită în creația lui Mark Twain. Este asemănătoare cu „Amintirile din copilărie” a lui Ion Creangă, prin faptul că prin personajele principale, Nică și Tom, se pot regăsi aproape toți copiii, prin faptele, trăznăile, pățaniile lor, cât și prin bogata imaginație cu care sunt dotați.

În „Aventurile lui Tom Sawyer”, umorul joacă un rol foarte important, existând multe situații comice. Fără acest umor, opera lui Mark Twain ar fi pur si simplu falsă și sentimentală. Prin umorul fin, delicat al eroului, precum și al altor personaje, se conferă sinceritate și profunzime sufletească. Autorul glorifică viața liberă, fericită, iar râsul servește drept expresia a dragostei sale pentru oamenii simpli.

Ionel Teodoreanu, prozatorul-poet al copilăriei și adolescenței, este unul dintre scriitorii care evocă copilăria, cu nostalgie, cu dorul încă viu după copilăria pierdută.

Prin „Ulița copilăriei”, Ionel Teodoreanu își afirmă originalitatea și preferința pentru eroii-copii sau adolescenți, dovedindu-se un bun cunoscător al sufletului pueril și un veșnic îndrăgostit de copilărie. Personajul principal al romanului este un adolescent în formare, aflat cu o seară înainte de a pleca departe de casă, într-o țară străină, pentru studiu.

  Încă din primele pagini sunt redate trăirile sufletești contradictorii ale personajului: pe de o a parte, el simte puternic „dorul de pribegie”, pe de altă parte, ascultând „pe înserate (…) șuierele trenurilor străpungând slăvile (…) îi pierea zburdălnicia”. Prin redarea ezitărilor sale, (autorul folosind caracterizarea indirectă, notând gândurile personajului: „Dorea ceva; nu știa ce”), se deduce faptul că acesta se află la vârsta adolescenței, vârstă a contradicțiilor, a dorinței de a se desprinde din spațiul protector al familiei, dar și al temerii de a lua viața în propriile mâini.

Fiecare din cele paisprezece părți care compun această capodoperă poate fi considerată un scurt poem în proză, care prin introducerea în timp, prin rememorarea clipelor fermecate de odinioară, are ca pretext “o umilă și neștiută uliță de margine de târg”.  Personajul principal este Ștefănel, în jurul căruia se învărtesc părinții, bunicii, surorile, slugile, caii, câinii, florile și mai ales ulița. Această operă este compusă din tablouri, care recompun imaginea unei copilării fericite.

„Ulița copilăriei” constituie, în viziunea lui Garabet Ibrăileanu, „preludiile Medelenilor”, una dintre cele mai frumoase cărți despre copilărie și adolescență, surprinse pe fundalul unei Moldove tihnite, senine și idilice. Ciclul este valoros prin „creația de atmosferă patriarhală într-un cadru de opulență” (D. Micu), prin poezia copilăriei și a neliniștilor pierderilor ei și a descoperirii erosului, care este substanța trilogiei.

Dacă Ion Creangă prin „Amintiri din copilărie” evoca „copilăria copilului universal” (G.Călinescu), Ionel Teodoreanu, în romanul „La medeleni” ne oferă epopeea „adolescenței adolescentului universal”.

Trilogia „La medeleni” constituie epopeea unei educații sentimentale, în centrul căreia se află trei protagoniști: Dănuț, Olguța și Monica, care oscilează între vis și senzualitate, ceea ce le procură o trăire euforică, descoperind frumusețea vieții și a naturii. Eroii acestui univers sunt urmăriți de șa vârsta cea fragedă, când jocul și joaca sunt principalele preocupări, până în pragul adolescenței și al maturității.

Primul volum din ciclul „La medeleni”, și anume „ Hotarul nestatornic” reactualizează elementele de bază ale vieții românești de la țară, cât și cele ale mitului copilăriei eterne. Această lume țărănească este una arhaică, dar maiestuoasă și plină de lumină. Lumea copilăriei, descrisă de Ionel Teodoreanu nu cunoaște umbre și conflicte. Copilul se naște fără conștiință limpede și fără simțul realului, neputând face diferența între vis și realitate.

Dănuț, pesonajul principal masculin al romanului, este un romantic incurabil, care este mereu „în război” cu sora sa, Olguța. Având o imaginație bogată, el se visează rând pe rând Robinson Crusoe, trăindu-și singurătatea pe o insulă uitată; un sultan fioros, care își pedepsește sora că a tăiat ața zmeului; dar și un cavaler viteaz, care își salvează sora de le pericole închipuite.

Unul din personajele principale ale lui Dănuț, este Ivan Turbincă, care îl ajută în situații de criză din viața reală, și care înfundă în traista sa magică toți dușmanii reali sau ireali, reinstalând ordinea dorită. Dănuț se simte în siguranță alături de acest personaj.

Olguța este unul dintre cele mai impresionante personaje feminine din literatura română, așa cum afirmă și Ionel Teodoreanu, după părerea tatălui ei ea este "un drac îngeresc, un amestec de puritate și de înclinații spre mici răutăți". În timp ce Dănuț e inclinat spre reverie, Olguța impregnează viața tuturor cu inteligența sa acidulată, făcând să graviteze în jurul ei lumea întreagă. Olguța se distinge printr-o luciditate băiețească, fiind o fire tenace, deșteaptă și autoritară. Olguța vrea să tranforme viața sa reală într-o lume unde ea să fie o zeitate, și să îi conducă pe toți ceilalți. Ea se angajează în discuții cu adulții de la egal la egal, îl șicanează pe Dănuț, pentru a-și impune „personalitatea”, dar denotă o afecțiune deosebită pentru moș Gheorghe.

Cel de-al treilea personaj, Monica, o rudă mai îndepărtată a primilor doi, rămasă orfană de la vârsta de zece ani, se caracterizează prin bunătate, feminitate și cumințenia unei zâne, coborâtă din basme. Ea este o „verigă” între cei doi frați, este cel mai echilibrat personaj. Monica, „cu mișcări liniștite și ochi mari de îndrăgostită”, nu iese în evidență prin personalitatea sa, fiind eclipsată de Dănuț și de Olguța.

Cel de-al doilea volum al trilogiei, „Drumuri” îi prezintă pe eroii cărții în perioada adolescenței, trăind din plin toate bucuriile, dar și neajunsurile vârstei. Personajele încep să fie mari, și mai ales Dănuț nu mai este un copil din cauza complicațiilor sentimentale. Însă Olguța, se comportă cu aceeași spontaneitate ilogică ca și în primul volum. Viața ei nici în „Drumuri” nu are încă „subiect”. Nici aici ea nu continuă nimic; creează din nou, și parcă din nimic.

Olguța își păstrează acea copilărie care este sub semnul ființelor vii, inteligente, curioase, nonconformiste, rezistente la mecanizarea vieții. Își păstrează inocența anilor de început.

Ultimul volum al trilogiei, „Între vânturi”, surprinde evoluția pesonajelor, despărțite de anii copilăriei, aflându-se într-un hotar incert dintre adolescență și „zorii maturității responsabile”. Tragedia Olguței va transforma întreaga acțiune a „Medelenilor” într-o cruce pe mormântul unei lumi apuse. Scrierea acestui final tragic a fost redactată de către autor cu o încrâncenată durere: „Olguța trebuia să moară. Scriam dimineața, după-amiază, apoi mă plimbam singur printre brazii munților. Până atunci scrisesem repede. Câștigasem viteza de final… Știam sfârșitul. Îl aveam în mână. Totuși nu îndrăzneam… Mă revoltam în fața morții acelei fete care-mi ținuse tovărășie patru ani de viață. Eu, omul, aș fi vrut s-o scap de moarte, și – nu puteam. Moartea ei era ca un destin antic, mai presus de dorința mea”.

Ultima vacanță la Medeleni anunță destrămarea universului existențial în care s-au format eroii și conturarea celui scriptural, avându-l ca protagonist pe Dan Deleanu, care urmează să salveze Medelenii „de la pieire”, devenind rapsodul lor.

„La medeleni” rămâne un clasic al literaturii noastre, un roman al copilăriei, al adolescenței și al maturității responsabile.

„Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu este o adevărată capodoperă în ceea ce privește realizarea personajului-copil, precum și îmbinarea narațiunii faptelor cu elemente din natură. Autorul transferă în societatea modernă o dramă, pe care copiii o cunosc încă din povești și basme: drama fetei orfane și oropsite de mama vitregă. Această povestire este o interesantă și frumoasă aventură a unei fetițe pe nume Lizuca, o fetiță orfană, împreună cu Patrocle – câinele ei. Călătoria fetiței, însoțită de Patrocle, spre satul bunicilor se desfășoară într-o lume feerică, în care realul se întrepătrunde cu visul și elementele concrete ale existenței se dizolvă în lumea fermecătoare a basmelor.

Lizuca este descrisă ca fiind o fetiță „mărunțică, voinică, plinuță, îmbrăcată într-o rochiță de doc albastru ce îi venea strâmb, cu botinele pline de praf, șireturile desfăcute, cu colțunii căzuți și cu piciorușele pârlite de soare, iar cu genunchii nu tocmai curați”. În această descriere a Lizucăi, se regăsesc astăzi mulți copii, fie ei orfani sau nu. La vârsta fericirii, copilul nu dă importanță lucrurilor materiale, ci se bucură de fiecare clipă trăită.

După ce fetița este tratată rău de mama vitregă, se decide să plece la bunicii mei. O surprindem pe mica eroină cum i se destăinuie singurului prieten rămas, si anume, lui Patrocle: „m-au bătut și ieri, m-au bătut și azi, mă bat în fiecare zi”.

Expediția fetei prin dumbravă este una magică. Scriitorul împletește acțiunile fetei cu descrieri de natură, așa cum apar în imaginația acesteia. Copilul, fiind înzestrat cu o puternică imaginație, se întâlnește cu personaje din poveștile bunicilor, cum ar fi cei șapte pitici care o însoțesc pe o Domniță, în jurul căreia se adună jivinele, pentru a asculta povestea tristă a lui Statu-Palmă, morarul. Lizuca, simbol al inocenței, are senzația că firea întreagă o ocrotește, o apără de primejdii neștiute și îi călăuzește pașii.

În literatura română pentru copii, această operă este o replică autohtonă a cărții „Aventurile lui Alice în Țara Minunilor”, de Lewis Caroll. Alice, eroina cărții, evadează și ea din realitatea monotonă, printr-o gaură de iepure, într-un ținut minunat, în care locuitorii sunt cărți de joc.

Această carte este dedicată atât copiilor, care urmăresc peripețiile fantastice ale unei fetițe, cât și adulților care se delectează cu jocurile de cuvinte sau încearcă să descifreze mesajul critic privind, monarhia și justiția din Anglia contemporană autorului. Țara Minunilor este de fapt o reflectare a unei realități imperfecte.

Mircea Sântimbreanu este unul dintre autorii de literatură destinată copiilor și tineretului, care îmbină umorul cu intenția moralizatoare și aduce, excelent evocate, aspecte și tipuri interesante ale vârstei școlare. În volumul de schițe „Recreația mare”, autorul se lasă atras de felul în care copilul, ajuns școlar, cunoaște atât succese, cât și insuccese, și dorește să arate că personalitatea sa în devenire este strâns legată de rezultatele la învățătură. Mircea Sântimbreanu nu se lasă vrăjit de aspectele mirifice ale copilăriei, ci preferă să scoată în evidență imaginea copilului ca și învățăcel. Scriitorul Mircea Sântimbreanu reunește nouăzeci și una de întâmplări din lumea școlarilor în paginile acestui volum și evocă perioada petrecută în mijlocul elevilor ca profesor de istorie.

Scriitorul împarte „eroii” în două categorii: pozitivi și negativi. Primii sunt harnici, premianți, cu simțul datoriei față de cei bătrâni, participanți entuziaști la „țigaizarea” oilor, plantatul pomilor fructiferi, curățarea pomilor de omizi etc. Alături de ei întâlnim galeria corigenților, chiulangiilor, tocilarilor, a indisciplinaților care șoptesc, copiază, deranjează lecția, distrug natura sau avutul obștesc, își poreclesc colegii sau își mint părinții.” (Sântimbeanu, 2012, p.11)

În schița „Mi s-a terminat caietul”, un „băiețandru din clasa a III-a” este sincer uimit că i s-a terminat caietul pe care „doar alaltăieri” l-a cumpărat. Ca să afle cauza cere concursul învățătorului, iar acesta este pus la grea încercare. Până la urmă îi vin în ajutor paginile rupte din caiet chiar de  băiat, un talentat designer de biciclete sau aeromodele și un perfecționist, pentru că de fiecare dată când făcea greșeli trimitea paginile în coșul de gunoi.

Eleva Eugenița din povestirea „Hamurabi” preferă să treacă printr-o situație „periculoasă” decât să învețe: „pitită în banca sa ca-ntr-o tranșee, ascunsă după meterezul din față – cel mai spătos coleg” așteaptă ca din clipă în clipă „glonțul rătăcit al vreunei întrebări” al profesorului de istorie să o nimerească complet nepregătită –„Și nici titlul lecției nu-l știu…”.

Iar Biju se frământă toată noaptea cum să facă să comande, într-un somn nu prea adânc, un vis cu o herghelie de cai sau măcar unul fie chiar „o iapă, un mânz, musai, ce-o fi, cum o fi, murg, sur, rotat, maro, potcovit sau nu, cal să fie”, visul său ecvestru asigurându-i pare-se succesul la examinarea din ziua următoare.

Uneori copiii realizează ceea ce este important după o experiență stânjenitoare. Exersându-și spiritul de observație prin care s-a făcut remarcat, Tăsică, personajul din „Spirit de observație”, descoperă că are capacitatea de a-i uimi pe toți oamenii mai puțin pe „un bărbat între două vârste, serios, amabil”, care „venea zilnic în parc, se așeza pe o bancă – totdeauna aceeași — niciodată zorit”. Nu observase în toate discuțiile cu acesta, de fiecare dată când încerca să-l impresioneze, că omul nu era „nesimțitor”, ci nevăzător. Efectul? Tase devine autocritic: „Halal spirit de observație. Mare dobitoc mai sunt!”.

Trei băieți doresc să transforme vrăbiuțele în porumbei călători, în povestioara „Poștașul”. Din nou, aventura pare mult peste puterea de înțelegere a obligațiilor școlare, iar elevii Ignat, Anghel și Mușat rămân în urmă cu învățătura. Dirigintele lor, dorind să afle motivul, le dă o temă literară, să scrie: „Ce fac eu în timpul liber”. Bineînțeles că îi parvin trei versiuni asemănătoare ale aceluiași program riguros. Atunci care ar fi explicația? Mușat este cel care îl conduce pe urma adevărului. Cum cei trei se chinuiau zile în șir să prindă vrăbii și să le dreseze, sperând că acestea, în cele din urmă, vor prelua rolul porumbeilor mesageri, de care nu dispuneau, copiii continuau să se străduiască și lăsau învățătura la voia întâmplării.

Cu ajutorul lui Mușat, dirigintele prinde un vrăbioi și de un picior îi leagă un mesaj din partea sa pentru băieți, reamintindu-le ce au scris în compunerile despre timpul liber, pe care le găsesc legate de celălalt picior al păsării. În așteptarea celorlalți doi, pasărea rămâne în colivie. Surpriza și bucuria acestora la vederea păsării captive este înlocuită de îndată cu jena și conștientizarea necesității urgente de a se întoarce la planurile lor de muncă abandonate. Mai mult realizează că încercările lor de a folosi vrăbiile pe post de porumbei sunt complet inutile. Cei trei își îndreaptă rezultatele școlare, profesorii remarcă revenirea lor și totul este bine când se termină cu bine.

Cartea conține și schițe care depășesc cadrul școlar și îi ajută pe copii să afle că aparențele înșală („Eu, Gică și fetița fericită”), că prietenii cei mai buni sunt cei care ne acceptă așa cum suntem, dar pentru aceasta nu trebuie să ne folosim la infinit de bunătatea lor („Cel mai bun prieten”, „Necunoscut la adresă”), că nu trebuie să ne jucăm cu sensibilitatea celor mai mici ca noi („Oameni fără imaginație”), că un copil, prin candoarea și inteligența sa, poate ridiculiza mitul tiranului atotputernic („De ce au dispărut zmeii”, „Uriașul”), că trebuie apreciată răbdarea unui adevărat lider („A fi sau a nu fi”) și că puterea exemplului poate face minuni („Unde începe și unde se termină o durere de cap”).

Schițele lui M.Sântimbreanu satirizează comportamentul unor elevi, contribuind la formarea trăsăturilor de caracter pozitive. Acestea sunt înlocuite cu morala unei întâmplări, cu tactul și diplomația dascălului care fac apel la respectul, bunul simț, la rațiunea celor mici, pe care jocul, naivitatea, prostul obicei îi poate distrage de la bunele practici și faptele temeinice.

Universul copilăriei în poezie

„A aștepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el, ar fi copilărie.” (Mihai Eminescu)

Genul liric este cel mai frecvent reprezentat în literatura pentru copii prin texte în versuri. Cuvântul „liric” vine din grecesul „lyra”, un instrument muzical. Atfel, genul liric unește operele literare, care se constituie pe baza categoriei estetice a liricului cu intensificarea funcției poetice și a celei emotive, expresive.

Lumea sonoră și ritmică a poeziei se alcătuiește ca un discurs autonom, în care reprezentările, ideile, sentimentele și gândurile autorului sunt exprimate în mod direct, fără intermediul personajelor.

Copilăria a inspirat pana multor poeți contemporani, care s-au aplecat cu înțelegere și dragoste, asupra unui univers cu bogate rezonanțe afective și morale, în planul expresiei artistice. Copilăria este vârsta inocenței, a candorii și a poeziei.

Imaginea copilăriei apare în opera celui mai mare poet român, Mihai Eminescu, unde acesta surprinde cu talent și cu sensibilitate clipele cele mai fericite:

„ Fiind băiet păduri cutreieram

Și mă culcam ades lângă izvor,

Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Și un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopți întregi am mas

Blând îngânat de-al valurilor glas…” (Eminescu, 1983. p. 103)

În „Fiind băiet păduri cutreieram”, poetul regretă că au trecut anii inocenței și ai fericirii și că a devenit matur, iar necazurile, greutățile și nedreptățile i-au copleșit existența. Această părere de rău o regăsim și în „Amintirile din copilărie” ale lui Creangă.

Deznădăjduit de viață și de semenii săi, poetul ar vrea să redevină copil și se întreabă retoric :

„Unde ești copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?” (Eminescu, 1983, p. 103)

O altă creație a lui Eminescu „Copii eram noi amândoi” reprezintă un simbol al temei copilăriei, în cadrul căreia poetul se asează pe joc și pe joacă, elementele cele mai importante ale acestei perioade magice:

„Din coji de nucă car cu boi

Făceam și înhămam la el

Culbeci bătrâni cu coarne.”

Între cei doi frați se înfiripă o legătură puternică, care își are originea în jocurile copilăriei. Cu ajutorul imaginației debordante, un castel din cărți de joc se transformă în Turnul-Vavilon, și niște sărmane broaște în niște inamici de temut. Omul matur vede cât de nesemnificative erau jocurile lor, și în același timp realizează cât de importantă era prietenia tovarășului său. Sfârșitul poeziei reprezintă un suspin dureros al poetului cu privirea la despărțirea de tovarășul său, „Mort e al meu frate!”. Însă poetul realizează că, în final, moartea de fapt nu îi poate despărți, lucru pe care îl sugerează din versurile:

„Dar ades într-al meu vis

Ochii mari albaștri

Luminează-un surâs

Din doi vineți aștri

Sufletu-mi trezește.”

Poezia „Prefață” de Tudor Arghezi, considerată o artă poetică explică, sub aspect ludic, sub formă de joc cum se înființează cartea ca o construcție colectivă, un joc în familie:

„Într-o zi, pe înserat,

Ce să vezi? Ne-am apucat,

Doi părinți și doi copii,

Din Cartea cu jucării,

Să mințim, să povestim…”

Arghezi utilizează ca metaforă cartea în foarte multe opere ale sale. Motivația artistică este că în orice joc să existe „o prinsoare”, însă nu una obișnuită, ci una aparent didactică:

„Cine poate scri mai iute

Stihuri vreo câteva sute…”

Răsplata creației, după atâta trudă depusă, nu iese din sfera ludicului cotidian și copilăresc, întrucât „Partea mea, într-adevăr, / Am avut un sfert de măr, / Împărțind un măr crețesc”, cu grija ca lăcomia infantilă să nu întunece frumusețea izbânzii: „Nu cumva ca să jignesc / Pe tovarășii de coate, / Mâncând sferturile toate”.

Poezia „Trei fețe” de Lucian Blaga reprezintă un joc de cuvinte. În cadrul acesteia, se sugerează că jocul are o importanță deosebită în evoluția fiecărui individ. De fapt, tema acestei scurte poezii este condiția umană, privită din trei perspective: a copilului, a tânărului și a bătrânului. Autorul reușește să sintetizeze viața omului, privită din trei perspective: iubirea, jocul și înțelepciunea: „Copilul râde: Înțelepciunea mea e jocul!”. La vârsta copilăriei, pe copil în caracterizează râsul, iar înțelepciunea și iubirea sunt văzute ca un joc. Când ești copil, îți manifești iubirea și înțelepciunea numai prin joc. Nu ai nevoie de alt mod de exprimare. În clipa aceea, viața în sine este pentru copil un joc.

Atunci când treci la următorul stadiu, acela de tânăr, jocul propriu-zis se transformă în unul al iubirii. Iubirea este o înțelepciune fără sfârșit. În momentul în care ființa umană găsește adevărata iubire, întreaga concepție despre lume și viață se schimbă.

Și astfel, în final, când ești bătrân, îți mai rămâne doar înțelepciunea. Acesta este ultimul stadiu al condiției umane. Pentru a deveni înțelept, ești obligat să treci prin celelalte două etape. Se spune că bătrânii au un suflet de copil, dar jocul nu mai este același ca în perioada inocenței.

În „După melci” de Ion Barbu, copilul devine un vrăjitor ce schimbă cursul vieții melcului, prin intermediul unui vechi descântec popular:

„Melc, melc,

Codobelc,

Ghem vărgat

Și ferecat;

Lasă noaptea din găoace,

Melc nătâng și fă-te-ncoace

Nu e bine să te-ascunzi

Sub păreții grei și scunzi

Printre veacuri cerne soare,

Colți de iarbă pe răzoare

Au zvâcnit iar muguri noi

Pun pe ramură altoi….” (Barbu, 2014)

Prin acest descântec, copilul încearcă să descopere puterea magiei cuvintelor și instituie o lume iluzorie. Melcul este trezit la viață, fiind adement de cuvintele amăgitoare ale copilului, care îi descriu o natură plină de soare și de verdeață.

Dar după ce rostește cântecul, copilul este alungat acasă de venirea serii, iar melcul rămâne singur. Peste noapte, natura se dezlânțuie, și copilul, din adăpostul căminului se uită speriat pe geam și se gândește la bietul melc.

Finalul este unul trist, deoarece, o dată cu venirea primăverii, copilul se întoarce în pădure, unde îl găsește pe melc înghețat, „,o nuia ca de hingher, îl ținea în zgărzi de ger”.·

Prin intermediul textelor lirice dedicate copiilor, aceștia sunt puși, deseori, în contact cu realitatea înconjurătoare. Aceasta nu este mereu una veselă, așa cum am prezentat mai sus în poezia „După melci”, dar rolul acestor tipuri de poezii este de a transmite mesaje puternice copiilor și de a-i pregăti într-un fel de obstacolele, pe care vor trebui să le depășească o dată cu înaintarea în vârstă. Nu poți rămâne copil veșnic!

În unele poezii, copiii primesc informații esențiale, cu privire la diverse anotimpuri. De exmplu, în „Omul de zăpadă” de Mălina Cajal, copiii află informații despre anotimpul toamna, care vine cu „nori grei de nea”, din care cad „agale roiuri de petale”, când cerul „ca o pâslă, gros”, când sămânțele zboară pe”mantia pufoasă” de zăpadă și când copiii construiesc, din bulgări mari, oameni de zăpadă pe care-i împodobesc, după gustul și imaginația lor, cu „lulea”și cu „ochi de tăciune”.

Elena Farago reușește să atragă atenția și prin poeme dedicate copiilor, cum ar fi „Bondarul leneș”, „Sfatul degetelor”, „Cățelușul șchiop” sau „Motanul pedepsit”. Poeta reușește să transmită lecții de viață, care sunt însoțite de o emoție puternică, care este transmisă cititorului. „Bondarul leneș” este o adaptare a fabulei „Greierele și furnica” de La Fontaine, care evocă întâlnirea dintre cele două personaje, bondarul „ceapcân” și furnica cea harnică. Naivă, furnica dorește să îl ajute pe bondarul care murea de foame, dacă aesta o ajută să care „greutatea”, pe care o ducea în spate. Însă refuzul acestuia o îndeamnă pe furnică să îl certe, spunându-i:

„-Vai de tine! Ce rușine

Leneșule cerșetor,

Nici de milă, nici de silă

Nu ți-aș da un ajutor!”

Poeziile pentru copii sunt un mijloc important de a cultiva în sufletele acestora cele mai nobile principii morale și un simț estetic. Copiilor trebuie să li se prezinte atât aspecte negative, cât și pozitive, pentru a vedea ce este bine și ce este rău, în ce situații pot fi pedepsiți și în care pot fi „aplaudați”.

Din poezii precum „Să fim politicoși” de Elena Farago, „Lăudărosul” de Sanda Sfinchi sau „Ce știa un prichindel” de Crișan Constantinescu, școlarul mic învață să fie politicos, bine crescut, să nu fie lăudăros și să spună întotdeauna adevărul, să-și respecte părinții și bunicii.

Lumea copilăriei este, în esență, constituită din numeroase elemente. Tot ceea ce-l înconjoară pe copil în această perioadă de început, îl va influența atunci când va crește.

Lumea copilăriei, așa cum este surprinsă, în proză și în versuri, de scriitorii clasici sau contemporani, este o lume minunată, o lume cu „zmeie de hârtie și creioane colorate”, cu „cer de pace”, cu „glas de păsări”, și „flori de vară, brâu de ape cristaline, zbor de harnice albine”, o lume cu jocuri și cântece vesele, cu soare ce o „scânteiază”, cu „plai de dor”, după cum afirmă Elena Farago în poezia „Lumea ta, copilăria”.

Și prin intermediul poeziilor Ninei Cassian, copilul înavață ce este rău și ce este bine, ce este frumos și ce este urât în comportarea unor semeni, copilul, învățând să discearnă valorile adevărului și ale frumosului, în viața lor de fiecare zi.

Imaginea mofturosului prinț „Miorlau” este conturată foarte expresiv. Un prințișor de „șase anișori” adoptă, pentru a-și exprima aprobarea sau dezaprobarea, un limbaj „pisicesc”:

„În loc de „vreau”! spunea „miorlau”

Și tot „miorlau” pentru „nu vreau”.

Procedând astfel, trezește uimirea copiilor:

-N-am înțeles! veți spune voi,

Ce-i ăsta, prinț? Sau e pisoi?” (Cassian, 2014, p.9)

Îngroșând voit schița de portret, poeta reușește să evidențieze consecințele „lanțului de mofturi”, de care se face vinovat prințul. Astfel:

„Când i se aduceau bomboane,

el miorlăia că vrea baloane;

Și-n loc de baloane

voia tromboane;

Și-n loc de tromboane

voia bomboane…” (Cassian, 2014, p.10)

Nemulțumirea acestui mic prințișor determină întreaga poezie. Astfel, prin intermediul ei, copiii fac cunoștință cu cel mai mofturos băiețel și sunt îndemnați să nu procedeze ca el.

Aceeași viziune satirică o regăsim și la poeta Maria Banuș, care se îndreaptă spre corectarea unor înclinații spre lene, comoditatem lipsă de modestie, aroganță, caracteristice aproape fiecărui copil.

Astfel, în volumul „Noru Visătorul și amicii săi”, efortul asimilării unor cunoștințe pe măsura zborului ei avântat, la vârsta când învățătura, ca preocupare cotidiană, înlocuiește în mare măsură jocul, este ineficientă și inutilă.

„Noru Visătorul” în ipostaza de inventator de nave cosmice, devine ținta satirei din poezia „Tehnică miracol și un scurt spectacol”:

„Copilul minune

…deși cu matematica merge mai încet,

tîrîș, grăbiș, pîn`la sfârșit de an,

acasă are invenții epocale,

în transporturi spațiale.

Toate vasele-s mobilizate

precum și alte zeci de aparate.” (Banuș, 1971)

Principalele surse de ironie și umor sunt evidențiate prin enumerarea unor obiecte de uz casnic, folosite pentru realizarea unei invenții de cea mai înaltă tehnicitate. Prin expresia „tîrîș, grăbiș” iese în evidență mediocritatea „celebrului inventator”.

Poezia îi familiarizează pe micii cititori cu diverși termeni tehnici de specialitate, care îmbogățesc vocabularul acestora: „lemn, plastic, răchită, metal,/ ibrice,/ polonice, /perii și site…”

În volumul „Hai, copii, prin București”, tot de Maria Banuș, sunt sugerate admirația, încântarea, mândria copiilor în fața spectaculoaselor transformări, care schimbă de la o zi la alta chipul dragei noastre țări.

Ea realizeză o comparație între vechea față a Capitalei și aspectul sărbătoresc de astăzi, care este sugerat printr-o notație lapidară, în care elipsa verbelor potențează intenția poetică, într-un prolog:

„O privire doar, acum,

Împrejurul gării:

Numai blocuri în șirag

Până-n fundul zării…

………………………………..

Cîrciumi triste, prăvălii,

Tristă sărăcie;

Grivița din alte vremi

Dusă-i pe vecie.”

Unul dintre poeții care au inclus această temă a copilăriei în operele lor este George Coșbuc. Creația lui Coșbuc emană dragoste de viață, puritate, sensibilitate. „Iarna pe uliță” este un pastel de iarnă, în care, într-un cadru obișnuit, într-un sat de munte, Coșbuc a reușit să creeze un spectacol de însuflețire și puritate copilărească emoționante. Este o rememorare a propriei copilării, o retrăire a unor întâmplări așezate în taina sufletului juvenil.

„Iarna pe uliță” este o poezie prezentă în manualele școlare, în cadrul căreia se descrie un minunat tablou de iarnă, unde copiii se joacă cu multă bucurie. Portretul unui mic copil este realizat cu anumite note de umor:

„Colo-n colț acum răsare

Un copil, al nu știu cui:

Largi de-un cot sînt pașii lui,

Iar el mic, căci pe cărare

Parcă nu-i.

Haina-i măturînd pământul

Și-o târăște-abea-abea;

Cinci ca el încap în ea;

Să mai bată, soro, vîntul

Dac-o vrea!” (Coșbuc, 2009)

Întâlnind ceata gălăgioasă de copii, copilul se gândește că ar fi bine să o ocolească, dar e prea târziu. Copiii îl iau în derâdere, adresându-i-se cu o ironie scânteietoare. O babă care trece pe drum vrea să îi vină în ajutor copilului, dar stârnește și mai mult hărmălaia copiilor. Finalul nu face decât să sublinieze întreaga atmosferă de voioșie, de inocență și fericire neumbrită. Dialogul aduce o notă de înseninare și îngăduință;

„- Ce-i pe drum atâta gură?”

– „Nu-i nimic. Copii ștrengari.”

„ – Eu, auzi! Vedea-i-aș mari,

Parcă trece-adunătură

De tătari.”

Liviu Rebreanu își amintește de această poezie, care i-a încântat copilăria, mama lui, citindu-i-o într-o seară: „Am ascultat – își amintește romancierul – și mi-a sărit somnul. Mi se părea că într-adevăr era vorba de noi, doar că în locul babei din poezie, noi făceam același alai în jurul unui biet nebun al satului, Anton …” (Coșbuc, 1943, în volumul Amalgam).

„Copilărie” de Ana Blandiana, este o frumoasă închinare copilăriei, personificată întrțo ființă nevăzută, dar mereu dorită. „Ca-ntr-un joc de-a baba oarba”, copilăria este ascunsă în sufletul fiecăruia dinre noi. Poeta privește cu amărăciune anii ce au trecut.

Lumea copiilor este o temă foarte des introdusă de poeții noștri în cadrul operelor lor. Versurile pentru copii sunt dovada talentului unor autori de geniu, dar și al interesului acordat acestei perioade, copilăria. Așa cum am prezentat, anii copilăriei sunt cei care te marchează profund, și pe care nu îi poți uita niciodată. În fiecare dintre noi rămâne ecoul copilăriei pierdute. Atunci când ne dorim să mai evadăm în acele vremuri tainice, luăm cheia de la poarta sufletului nostru și o deschidem.

CAPITOLUL III

PARTICULARITĂȚILE ABORDĂRII LITERATURII ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Abordarea textelor literare în învățământul primar – privire de

ansamblu

Studiul limbii și literaturii române are o importanță și o valoare deosebită pe toate treptele de învățământ. Ca obiect de studiu, limba și literatura română are obiective, conținuturi și metodologii, inclusiv criterii, tehnici și instrumente de evaluare care au implicații majore în dezvoltarea unor competențe și a unor abilități pe întregul parcurs al formării personalității umane.

Scopul studierii limbii și literaturii române în învățământul primar este dezvoltarea

competențelor elementare de comunicare, orală și scrisă ale școlarilor mici, precum și familiarizarea acestora cu textele literare și nonliterare, semnificative din punctul de vedere al

vârstei cuprinse între 6/7- 10/11 ani. Programa școlară de limba și literatura română este

structurată pe baza obiectivelor cadru, care specifică obiectivul central al studierii disciplinei în învățământul primar, pe dimensiuni ale formării, dar care au tot un grad înalt de generalitate, fiind urmărite pe întreaga treaptă de școlaritate.

Disciplina cu numărul unu în planul cadru -Limba și Literatura Română- constituie disciplina de bază, care asigură înainte de toate succesul școlar și integritatea socială a școlarului mic. Profesorul va urmări, prin orele de limbă și literatură română, să dezvolte la elevi gândirea abstractă, crearea independenței, cât și inițiativa în soluționarea unor probleme complexe.

Abordarea unui text literar presupune, în primul rând, însușirea de către elevi a tehnicii cititului, iar apoi învățarea muncii cu cartea, a tehnicilor de folosire a cărții ca un mijloc de autoinstruire. În domeniul citirii, obiectivul de bază rămâne consolidarea deprinderilor de citire corectă, fluentă, conștientă și logică.

Citirea corectă implică aspectele: citirea și rostirea clară, fără omisiuni sau adăugiri de sunete sau silabe, fără repetări de silabe sau inversiuni de silabe, o citire cu accentuarea corectă a cuvintelor și respectarea intonației impusă de semnele de punctuație.

Citirea fluentă este o citire care decurge continuu, fără întreruperi sau sacadări. Viteza citirii trebuie să se dezvolte paralel cu viteza înțelegerii textului lecturat. În clasele I – a II-a, viteza de citire este una mai lentă, deoarecere elevii sunt la început. Dar pe bază de exerciții, este necesar ca în clasele a II-a – a IV-a, să se ajungă la situația în care citirea normală a elevilor să corespundă cu ritmul vorbirii lor.

Citirea conștientă presupune înțelegerea celor citite. Pentru ca profesorul să fie sigur că elevul a înțeles ceea ce a citit, recurge la reproducerea conținutului citit, pe baza unor întrebări. Aceste întrebări se referă la conținul textului, la sensul cuvintelor și la înțelegerea mesajului transmis. Elevul trebuie să înțeleagă sensul cuvintelor pentru a se putea realiza citirea conștientă. În caz contrar, citirea devine mecanică.

Citirea expresivă înseamnă modularea vocii în funcție de semnele de punctuație și de exprimarea unor stări afective sugerate de mesajul textului. Această etapă a cititii se realizează mult mai ușor în clasele a III-a – a IV-a, când elevilor le se dezvoltă mult mai bine citirea fluentă.

O dată ce elevii și-au însușit tehnica cititului, începând cu clasa I, când vorbim de perioadele postabecedară și abecedară, accentul se va deplasa, începând cu clasa a II-a, spre învățarea instrumentelor muncii cu cartea, a modului de a se orienta într-un text citit și de a recepta mesajul acestuia.

Însușirea mecanismului cititului nu poate deveni un mijloc de autoinstruire, dacă elevii nu dispun de posibilitatea de a realiza în mod independent analiza unui text citit și de a extrage conținutul esențial.

Conținutul unui text poate fi asimilat de către elevi, fie prin reproducerea acestuia de către elevi, fie prin recurgerea la unele mijloace auxiliare, cum ar fi ilustrații, diafilme etc. Deși elevii reușesc, prin aceste mijloace să înțeleagă mesajul textului, uneori o fac în mod mecanic. Ei se desprind cu greutate de forma textului și nu sunt stimulați să analizeze, să interpreteze sau să exprime diferite opinii cu privire la mesajul transmis de acesta.

B. Schwartz constată că există o adevărată prăpastie, care apare la unii elevi între „a ști să citești și a ști să înveți, a ști să explorezi ceea ce citești, adică să te slujești cum trebuie de acest mijloc specific care este textul tipărit” (Schwartz, 1976, p. 157), o incapicitate și o dificultate din partea acestora de a reține și de a folosi la maxim informațiile de pe urma lecturării textului scris, firave deprinderi de a utiliza tehnici și strategii eficiente de lectură a textelor.

Deși elevii preferă un intermediar pentru receptarea mesajelor și nu recurg la carte sau alte surse de informații, aceștia trebuiesc stimulați. Plăcerea pentru lectură este definitorie în formarea elevului.

O dată ce copilul descoperă plăcerea de a citi, totul devine mult mai simplu. Cartea este evadarea în imaginație.

În învățământul primar, unul din scopurile orelor de Limbă și Literatură Română este acesta, de a-i ajuta pe cei mici să descopere universul ce se ascunde în paginile cărților, și de a-l interpreta împreună. Textul literar  este un text prin care autorul își propune să impresioneze și să emoționeze cititorii, exprimându-și propriile gânduri, idei și sentimente, prin folosirea unui limbaj artistic, puternic marcat de subiectivitate. Înțelegerea textului literar de către școlarul mic se face treptat.

Din punct de vedere al conținutului și al organizării, în clasele a II-a – a IV-a, se utilizează:

texte literare cu conținut epic;

texte literare cu conținut liric;

texte cu conținut istoric;

texte de lirică peisagistă;

texte cu conținut științific.

În manualele școlare sunt introduse într-un număr foarte mare texte beletristice sau

prelucrări ale acestora, epice sau lirice.

Dintre cele mai cunoscute și îndrăgite texte narative introduse în manualele școlare putem aminti: „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, basme populare și culte, povestiri despre viețuitoare realizate de scriitori precum: Emil Gârleanu, Cezar Petrescu, I.Al.Brătescu-Voinești; întâmplări din copilărie povestite de Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu; texte didactice în care este ilustrat universul copilăriei (Mircea Sântimbreanu, Otilia Cazimir, Ionel Teodoreanu ș.a). De asemenea, copiilor li se deschide o poartă și către literatura universală, și aici amintim: „Aventurile lui Pinocchio” de Carlo Collodi, „ Alice în Țara Minunilor” de Lev Tolstoi, „Aventurile lui Gulliver” de Jonathan Swift, „Robinson Crusoe” de Daniel Defoe etc.

Prin parcurgerea acestor texte, se urmărește înțelegerea lor, modul în care este reflectată realitatea prin intermediul imaginilor artistice create cu ajutorul cuvântului.

Pentru explorarea acestor texte narative, oferite de manualele școlare, se utilizează metoda lecturii explicative, o formă de analiză literară adaptată la particularitățile de vârstă și intelectuale ale elevilor din învățământul primar.

Aplicarea lecturii explicative se realizează prin parcurgerea unor etape:

activitatea de pregătire a elevilor pentru contactul cu textul;

lectura integrală a textului de către învățător sau de către un elev, care poate realiza o lectură-model;

conversația scurtă de orientare;

citirea pe fragmente, cu explicarea cuvintelor noi și cu analiza conținutului;

formularea ideilor principale și alcătuirea planului de idei;

prezentarea conținutului textului de către elevi, pe baza planului de idei;

conversația generalizatoare despre conținutul textului;

refacerea sintezei textului.

În manualele școlare, sunt introduse, de obicei, texte narative în care sunt înfățișate

aspecte din viața copiilor, dar și a adulților, momentele din trecutul istoric, aspecte din viața unor personalități, lupta dintre bine și rău, care este evidențiată în basme și povești.

Textele epice au o structură diferită. Ele se încadrează în diverse specii literare, ca raport între autor și personaj și ca dimensiune. În manualele școlare, se aleg de obicei acele opere care pot atrage elevii în lecturarea lor plăcută. Narațiunea îi atrage pe copii, iar conflictele îi îndeamnă să aibă o atitudine față de personajele între care se realizează acțiunea. O operă în care se descrie natura, precum „Vara cea luminoasă” de Cezar Petrescu nu îi va atrage atât de mult precum „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă. Copiii la vârsta școlară mică sunt atrași de necunoscut, de eroi care salvează prințese, și nu de imagini artistice. Abia din clasa a IV-a, aceștia încep să manifeste interes și pentru operele descriptive. Problema acestor opere stă în structurarea conținutului. Prea multă descriere, îl plictisește pe copil, la un moment dat.

Textul liric presupune o abordare diferită de textul epic. Aici, învățătorul trebuie să îi conducă pe elevi să observe caracteristici ale acestor texte. Textele lirice nu povestesc întâmplări sau acțiuni săvârșite de personaje în comparație cu cele epice. Ele transmit în mod direct gândurile și sentimentele autorului față de natură, față de personalități ale istoriei, față de patrie etc. Ideile și sentimentele autorului sunt sugerate prin imagini artistice. Acestea, la rândul lor, sunt realizate cu ajutorul figurilor de stil. Elevii vor fi îndrumați de către profesor să sesizeze și să explice epitete, comparații, metafore, hiperbole, repetiții, dar fără a folosi noțiuni teoretice. Textele lirice se adresează sensibilității, imaginației, afectivității cititorului, încercând să îi creeze trăiri afective și estetice foarte puternice. Metoda lecturii explicative se utilizează și în cadrul operelor lirice, dar se ține seama de specia în care se încadrează. Analiza textului prin împărțirea pe fragmente este mult mai dificilă. De cele mai multe ori, textul nu poate fi împărțit. Prin intermediul textelor lirice, copiii nu trebuie să urmărească acțiunea, ci să simtă ceea ce vrea autorul să transmită. De aceea, este necesar ca ei să înțeleagă imaginile artistice și sensul figurat al limbajului.

Textul literar este un important mijloc educativ. La vârsta școlară mică, afectivitatea copilului este foarte bogată. Cadrul didactic trebuie să acționeze astfel încât să-i facă pe copii să trăiască „lectura” și să-și expună punctele de vedere despre fapte și personaje, cât și despre imaginile artistice utilizate în operele lirice. Sensul figurat al cuvintelor acceptă mai multe explicații. Ca și indivizi suntem diferiți, gândim diferit, și astfel, interpretarea operelor poate fi distinctă.

Formarea deprinderilor de analiză literară

Analiza literară se referă la descompunerea întregului în elementele lui componente și

pe studierea fiecăreia dintre acestea.

Analiza literară este apropiată de comentariul literar, care este o operație preliminară ce presupune analiza problemelor de comentat. Analiza literară se concentrează asupra tuturor elementelor constitutive ale operei, pe care le judecă din perspectiva întregului în timp ce comentariul literar are în vedere un aspect sau câteva elemente componente.

În cadrul analizei literare este utilizată și metoda lecturii explicative. Prin intermediul acesteia are lor formarea capacității elevilor de a se orienta în textul citit, în funcție de specificul său.

Majoritatea textelor din manualele școlare sau din cărțile de lectură pentru elevii din învățământul primar se încadrează într-un gen și specie literară.

În ceea ce privește analiza literară, aceasta se realizează mult mai ușor în cadrul textelor epice. Citind un text la prima vedere, elevul poate face o analiză, din care să reiasă că în textul respectiv se povestește ceva, o întâmplare sau o acțiune. Pornind doar de la acest lucru, analiza se poate dezvolta.

Apoi se pot adresa întrebări precum:

„Cine povestește?” – autorul

„Cine săvârșește faptele, întâmplările povestite de autor?” – personajele

Astfel, elevul descoperă, încă de la început că este vorba de un text în care se povestește ceva, în care apar personaje, care, la rândul lor, participă la aceste întâmplări. Copilul poate înțelege textul, dacă este îndreptat să intuiască gradația interioară a acțiunii. Fiind atrași de acțiune, de conflicte, copilul abia așteaptă să vadă ce se întâmplă. Basmele, legendele, povestirile le oferă cititorilor această așteptare „cu sufletul la gură”. În final, binele care învinge răul oferă o anumită satisfacție cititorului, care deja se aventurase în paginile citite alături de eroul preferat.

Analiza corectă a creațiilor literare presupune cunoașterea de către cadrul didactic a noțiunilor teoretice legate de organizarea interioară a unui text epic.

O compoziție de analiză literară este structurată diferit în funcție de perspectiva din care este analizat textul, însă aceasta trebuie să urmărească următoarele:

locul scriitorului în literatura română și a operei literare analizate în contextul creației lui;

geneza operei;

genul și specia literară cărora le aparține opera;

semnificația titlului;

tema și ideea operei;

conținutul;

personajele;

realizarea artisticii (moduri de expunere, varietatea și bogăția lexicului, figuri de stil,

procedee de sintaxă poetică și gramaticală, armonia enunțurilor, structura, versificația);

valoarea artistică și educativă;

concluzii asupra operei.

În învățământul primar, elevilor nu le sunt predate aceste aspecte teoretice. Dar ei

trebuie să le cunoască, pentru a putea descifra mesajul textului propus.

De exemplu, în „Cheile”, fragment după Tudor Arghezi (Peneș, Molan,1998, p. 10), se va face analiza literară după cele ce urmează, în concordanță cu cele prezentate mai sus.

Înaine de a trece la citirea integrală a textului, le putem adresa elevilor următoarea întrebare:

„-Ați mai auzit de Tudor Arghezi? Ce opere a mai scris el?”

De obicei, în manualele școlare se pune accentul pe câțiva autori importanți din literatura română, cu care elevii intră în contact pe parcursul fiecărui an școlar. Astfel, elevii vor știi să răspundă la aceste întrebări.

Genul și specia literară sunt noțiuni teoretice pe care copiii încă nu le cunosc. Dar,

aceștia știu să facă diferența între un text în versuri, operă lirică și un text narativ, operă epică.

În continuare, se va explica titlul, și anume „Cheile”. Aici, scopul este de a le verifica elevilor originalitatea, încercând să găsească înțelesuri pentru acest titlu. Dacă autorul se referă la cheile de la ușă sau se referă la altceva. În acest text, sensul nu este figurativ, însă elevii te pot surprinde mereu cu idei noi. Acest pas poate fi făcut chiar înainte de citirea integrală a textului, deoarece, astfel, elevii nu cunosc, încă, conținutul textului.

În continuare, se pun întrebări pe baza conținutului. Aici, profesorul poate utiliza întrebările din manual sau poate pune el întrebări. Scopul este de a descoperi acțiunea textului și personajele, în cazul nostru Mițu și Baruțu, care „încep să comploteze”, iar într-una din zile găsesc un dulap deschis. Cei doi se urcă pe scaune, și dulapul se răstoarnă peste ei. Aceștia sunt judecați de „unchiul Sesis, care face parte din grupul de judecători”, care decide să nu îi pedepsească, cu condiția să facă mâncare, să aducă parale în casă și să preagătească masa.

Urmează alcătuirea planului de idei. Elevii împreună cu învățătorul formulează ideile principale ale textului, iar apoi are loc conversația generalizatoare asupra textului. Elevii trebuie îndrumați spre descoperirea mesajului educativ al textului. Iar în final se trag concluziile textului. Elevii pot fi puși să citească textul pe roluri sau chiar să fie introduși într-un joc didactic, în care să fie apărători sau acuzatori ai celor doi copii.

Analiza textului narativ se poate face în multe moduri, dar trebuiesc atinse acele mici obicective prezentate.

Pentru cadrul didactic, situația este puțin diferită. El trebuie să cunoască și aspectele teoretice și să îi îndrume pe elevi, fără să le implice.

În analiza unui text, momentele subiectului joacă un rol important. Expozițiunea este cea care oferă cadrul natural, timpul și personajele principale ale acțiunii. În majoritatea textelor epice, aceste elemente apar la început, chiar din primele rânduri. În alte cazuri este necesar un comentariu asupra timpului în care are loc acțiunea, pentru a clarifica în mintea copiilor momentul istoric respectiv.

Al doilea moment al subiectului este intriga, care apare ca o motivare a acțiunii ce urmează. Intriga este un moment scurt al subiectului, care determină desfășurarea acțiunii și, uneori, chair deznodământul. Acest moment se află imediat după precizarea locului și timpului acțiunii și are rolul de a orienta atenția elevilor asupra mersului acțiunii.

Spre exemplu, în povestea „Fata babei și fata moșneagului” după Ion Creangă (Peneș, Molan, 1997, p. 78), intriga o constituie momentul în care tatăl o cheamă pe fata sa și îi spune că mama cea vitregă i-a zis acestuia că n-o ascultă, că e „rea de gură” și că nu mai poate sta în casa lui. Astfel elevii intuiesc ce se întâmplă mai departe, și anume că fata moșneagului pleacă din casa părintească.

Sublinierea acestui moment al subiectului are o importanță deosebită, nu numai pentru înțelegerea textului, ci și pentru activitatea de elaborare a compunerilor, care adesea nu au o motivație corespunzătoare.

Desfășurarea acțiunii sau a subiectului este cel de-al treilea moment al subiectului. Acest moment se reduce deseori la una sau două idei principale, sau alteori la mai multe idei.

În „O faptă generoasă” după Edmondo de Amicis, acest moment cuprinde o idee principală, și anume: După ce a fost lovit cu o călimară de cerneală, învățătorul caută vinovatul.

În continuare, analiza desfășurării subiectului este orientată spre receptarea și înțelegerea punctului culminant, care este momentul cel mai captivant pentru orice cititor.

Punctul culminant al unui text constituie un bun prilej pentru a evidenția anumite trăsături morale ale unor personaje, trăsături verificate tocmai în acest moment al subiectului.

În cadrul acestui moment, trăirile afective sunt cel mai intens trăite. De exemplu, în textul „În tren” după Ion Agârbiceanu (Bizdună, Dumitrache-Lupescu, Grigoraș, 2002, p. 40), punctul culminant este marcat de replica „Fruntașului”: „ De, domnule, în războiul acesta unii s-au ales cu cruci de lemn, alții cu picioare de lemn. Dar tot e mai bine așa decăt să ai inimă de lemn!”. Replica acestui personaj constituie o lecție din care ar trebui să învețe orice individ. Trăirile afective și morale, în acest caz, sunt foarte intense. Elevii pot învăța din această secvență să fie buni cu cei din jur, să îi ajute pe cei care sunt în suferință.

În alte cazuri, punctul culminant dezvăluie resurse comice, care provoacă bună dispoziție. Acțiunea din „Lupul, calul și puiul de vulpe”, o poveste populară românească,(Bizdună, Dumitrache-Lupescu, Grigoraș, 2002, p. 26) se desfășoară în jurul unui cal care păștea. Lupul stă la pândă, vrând să mănânce calul, dar vulpea, șireată reușește să-l păcălească. Astfel, punctul culminant este dat de replica calului: „Prețul este scris pe copită. Dacă vreți să-l aflați, citiți-l!”, urmat de lupul care se apropie să citească și, care primește o copită în cap. Elevii se amuză în această situație, fiind una foarte comică.

Și ultimul moment al subiectului este deznodământul, care cuprinde, de obicei, o învățătură, o maximă sau un proverb îzvorâte din înțelepciunea poporului nostru. Acesta nu trebuie privit ca un sfârșit al acțiunii, ci ca un moment în care se creează emoții, satisfacții pentru triumful binelui și al adevărului.

În ceea ce privește analiza literară la textul liric, aceasta este puțin diferită de cea a textului epic. Majoritatea creațiilor lirice sunt scrise în versuri, dar există și creații în care scriitorul exprimă direct, prin intermediul imaginilor artistice, gândurile și sentimentele sale. Acestea aparțin prozei lirice.

Modalitățile de analiză a textului liric sunt multiple. Poezia, ca orice creație literară oferă o mare diversitate de posibilități și căi de investigare, până la un punct specifice, proprii, deosebite de cele caracteristice prozei literare.

În continuare vom analiza poezia „Bondarul leneș” de Elena Farago (Bizdună, Dumitrache-Lupescu, Grigoraș, 2002, p. 22).

Prima etapă în analiza textului liric este conversația introductivă, care are loc între cadrul didactic și elevii săi. După ce învățătorul a captat atenția elevilor, se poate trece la analiza noului text.

Elevii sunt întrebați dacă au mai auzit de autoare, Elena Farago, și ce opere mai cunosc. După aceea, se poate căuta semnificația titlului înainte de a trece la citirea integrală a textului liric. Elevii sunt antrenați în această activitate de exercițiu, în care originalitatea este punctul cheie. Elevii cunosc diferența între text epic și text liric, și trebuie scos în evidență faptul că sensul cuvintelor este, de obicei, unul figurat, și, în cazul nostru, poate chiar titlul are sens figurat.

După această etapă, urmează analiza propriu-zisă a poeziei. Se vor urmări:

citirea integrală a poeziei;

explicarea cuvintelor noi (ex. „ceapcân”=șiret, viclean, „poame”=fructe)

prezentarea temei poeziei: calitatea importantă a hărniciei în lumea

necuvântătoarelor;

definirea structurii compoziționale a poeziei:

proiectarea tabloului în care furnica duce în spate o greutate foarte mare

apariția bondarului leneș, care moare de foame

dicuția purtată de bondar și furnică (Aceasta îl îndeamnă să o ajute să care „povara”, dar bondarul o refuză, spunând „Jur că nu pot să muncesc!”)

decizia furnicii de a nu ajuta un „leneș, cerșetor”

Cadrul didactic va face o schemă a textului cu imaginile desprinse din poezie cu scopul de a facilita înțelegerea poeziei de către elevi. După ce elevii le vor nota în caiete, se va trece la valorificarea textului liric. Profesorul îi poate întreba pe elevi, ce imagini i-au impresionat și ce păreri au cu privire la mesajul textului.

Apoi se trece la recitarea integrală a textului, folosind mimica și gestica. Elevii trebuie să învețe să recite cât mai expresiv. Iar, în final, se urmărește memorarea poeziei fragmentar sau în întregime.

O categorie aparte a creațiilor lirice este cea peisagistă. Privind analiza aceststei categorii, sentimentul naturii este cel care generează această creație și se asociază cu dragostea de viață, de frumos. Apartenența la genul liric, faptul că nu se povestesc întâmplări și că nu este vorba de acțiune, se poate stablili cu ușurință la o primă citire. Vom analiza textul „ Vara” de Otilia Cazimir.

În această poezie, Otlia Cazimir asociază anotimpul cu sentimente de bucurie, de fericire, sugerate de vegetația care se trezește la viață și care se bucură de o zi de vară liniștită. Întreaga poezie este o descriere artistică.

Elevilor li se transmite starea de liniște sufletească, încântare pe care o pot resimți atunci când zboară cu gândul la o gradină „ce se-ntinde leneșă la soare”.

Acest tip de poezie nu are ca scop transmiterea unei morale sau a unei învățături, ci vrea să îndemne pe cititor să viseze sau să-și imagineze un peisaj mirific, în care s-ar simți nemaipomenit de bine.

Învățătorul, după ce a citit integral poezia, trebuie să explice cuvintele noi, precum „plăpând”=gingaș sau „buimac”= amețit (de somn). După aceea, va stabili împreună cu elevii tema acestei poezii. Elevii vor răspunde la întrebările din manual, care îi va ajuta să definească structura compozițională a poeziei. Avem două tablouri, unul în care se prezintă grădina, unde un mac își scutură „petalele însângerate” și unul în care se prezintă o mică conversație între cuc și greierii care îi răspund cu un „dulce târâit”. Cei doi sunt singurele elemente care mai tulbură pacea grădinii.

Se va realiza o schemă a textului, în care elevii vor fi îndreptață să recunoască imagini artistice, precum „În sălcii, vrăbiile tac…” și figuri de stil, precum „un mac își scutură pe rând/Petalele însângerate”.

Este foarte important ca elevii să deslușească semnificațiile figurilor de stil. Ei trebuie solicitați să își exprime punctele de vedere cu privire la comentarea poeziei. Deși sunt mici, ei trebuie să se obișnuiască cu etapele acestea de analiză pentru a le fi mult mai ușor în viitor să analizeze texte lirice.

Introducerea acestor tipuri de pasteluri în manualele școlare are în vedere familiearizarea elevilor cu aspecte ale naturii în diverse anotimpuri. Pastelurile pot transmite atât sentimente de bucurie, cît și sentimente de tristețe, de nostalgie, precum în „Toamna” de Octavian Goga. Pentru ca elevii să nu rămână cu convingerea ca toamna este un anotimp al nostalgiei, așa cum se întâmplă în poezia amintită mai sus, este bine să se poată facă și lectura unor versuri, pe aceeași temă, în care se cântă viața, toamna, fiind un anotimp al bogăției, al rodniciei.

În final, elevii vor reciti textul liric și se va urmări memorarea lui. Deși, textele lirice par grele de interpretat pentru școlarii mici, se poate face analiza literară a acestora prin urmărirea etapelor prezentate. Dacă elevul reușește cu ajutorul cadrului didactic să atingă acele puncte importante, scopul este îndeplinit. Comentariile literare nu se fac în învățământul primar, și de aceea, analiza textului este una simplistă. Contează ca elevul să reușească să înțeleagă mesajul textului și să simtă ceea ce îi transmite autorul, prin versurile studiate.

Lectura explicativă este utilizată în analiza acestor texte și este considerată cea mai eficientă metodă. Dacă etapele lecturii explicative sunt parcurse, obiectivele sunt îndeplinite.

Lectura explicativă a textelor narative

Obiectivele citirii ca obiect de învățământ pot fi realizate prin găsirea unei metode adecvate, în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor. Orice act de învățare se desfășoară cu rezultate bune prin angajarea efortului personal al celui ce învață. Conținutul esențial al unui text este asimilat de elevi prin reproducerea lui de către învățător sau prin memorarea mecanică a acestuia. În astfel de cazuri, elevii nu sunt stimulați să analizeze, să interpreteze, să-și exprime opinii cu privire la text, la acțiune, la personaje, la mesajul lucrării citite.

Astfel, lectura explicativă este o îmbinare a lecturii cu explicațiile necesare care conduc spre realizarea unui scop comun și anume înțelegerea mesajului textului. Este, de asemenea, considerată și un complex de metode, care apelează la conversație, observație, explicație, povestire, joc didactic, joc de rol etc.

Această metodă este cea mai indicată pentru a fi utilizată în cadrul studierii literaturii la clasele primare. Este un mijloc prin care școlarul mic intră în contact direct cu cartea.

Lectura explicativă reprezintă un instrument de lucru la îndemână învățătorului, folosit la lecțiile de citire, dar, în același timp aceasta trebuie să devină și un instrument de lucru pentru elevi, un mijloc de familiarizare al acestora cu valorile formativ-educative, informative și artistice ale unui text.

Lectura explicativă este calea cea mai eficieantă de a-i învăța pe elevi cum să învețe. În utilizarea acestei metode, învățătorul trebuie să parcurgă o anumită structură pentru ca aceasta să devină eficientă.

Orice lecție de citire a unui text nou începe printr-o activitate de pregătire a elevilor în vederea lecturii. Aceasta include activități de captare a atenției și urmărește trezirea interesului elevilor pentru textul ce urmează a fi citit. De asemenea, este importantă crearea unui cadru afectiv adecvat, pe care să se desfășoare lecția de citire.

Astfel, pregătirea pentru lecția de citire se poate face printr-o conversație adecvată, fie prin povestirea învățătorului, fie pe baza observațiilor sau a impresiilor elevilor, chiar și pe baza unor expuneri libere, atunci când observațiile și impresiile lor sunt mai puternice. Se mai pot utiliza diverse materiale didactice, precum anumite ilustrații sau tablouri, o prezentare PowerPoint sau alte mijloace audiovizuale. Mici rebusuri sau ghicitori îi pot captiva, de asemenea, pe micii învățăcei. În captarea atenției școlarilor, se pot utiliza numeroase metode tradiționale, dar și moderne care îl ajută pe învățător să pregătească clasa de elevi în introducerea noii activități.

A doua etapă este lectura integrală. Aceasta poate fi efectuată de către învățător sau de către elevi, acasă sau în clasă, prin activitate independentă. Citirea integrală realizată de elevi are loc numai după ce aceștia și-au însușit deprinderea de a citi. În cazul în care aceștia cunosc tehnica cititului, textul este studiat anticipat, și astfel, curiozitatea pentru lectură este deja satisfăcută.

Selectarea textelor ce vor fi date elevilor spre lectură integrală trebuie făcută cu mare atenție, pentru ca elevii să nu întâmpine dificultăți în înțelegerea lor. Astfel, nu orice text poate fi dat pentru citirea independentă. Textele epice nu creează de obicei dificultăți, însă cele lirice sunt mai dificile și este indicat să fie citite în clasă. De asemenea, textele cu valoare educativă nu sunt recomandate pentru citirea independentă. Învățătorul trebuie să evidențieze împreună cu elevii valențele lor formative și pentru a-i ajuta în descifrarea sau interpretarea imaginilor artistice.

După ce este efectuată lectura integrală, învățătorul poate organiza o conversație scurtă referitoare la autor, titlu, acțiune, personaje pentru a verifica dacă elevii au înțeles textul citit.

A treia etapă este citirea pe fragmente și alcătuirea planului de idei. Delimitarea fragmentelor depinde și de specificul textului, de genul sau specia căreia îi aparține. De obicei, citirea pe fragmente are loc în cadrul textelor epice, iar în cazul operelor lirice se face citirea pe strofe. Unele texte lirice nu sunt împărțite pe strofe, astfel încercarea de a le delimita esre nejustificată, diminuând valorea lor afectivă. În cazul pastelurilor, fiecare strofă constituie, de obicei, un tablou și delimitarea se poate face în raport cu fiecare tablou în parte.

Însă cele mai multe texte pot fi delimitate după anumite criterii determinate sau după structura lor internă. Avem texte care sunt structurate după modelul clasic: introducere, cuprin și încheiere. Dar avem texte, unde prima idee principală înfățișează cadrul general al desfășurării acțiunii. În continuare, delimitarea fragmentelor se poate face în raport cu desfășurarea acțiunii, de trecerea ei dintr-un loc în altul și de succesiunea în timp. De asemenea, dispariția sau apariția unor personaje importante din text poate constitui un alt criteriu de împărțire pe fragmente.

Citirea pe fragmente se realizează de obicei într-o anumită ordine. După ce a avut loc citirea model de către profesor, acesta împarte textul pe fragmente. Primul pas este citirea cu voce tare sau în gând de către elevi a primului fragment și sublinierea cuvintelor necunoscute.

Profesorul trebuie să explice cuvintele necunoscute, în timp ce elevii le pot nota în caiete sau vocabulare.

Urmează formularea de întrebări și răspunsuri. Va avea loc o mică conversație între profesor și elevi, în care se urmărește clarificarea dificultăților întâlnite în fragmentul citit.

După aceasta, urmează formularea și notarea primei idei principale a textului. Este recomandat ca elevii să fie încurajați în descoperirea și formularea primei idei principale. Din variantele spuse de aceștia, se alege cea care întrunește acordul celor mai mulți elevi și care corespunde mesajului transmis de text. Pasul următor este ca profesorul să o scrie la tablă, iar elevii să o noteze în caiete.

În continuare, se va proceda la fel pentru toate fragmentele rămase din text. După ce planul de idei este alcătuit, scris pe tablă și notat de către elevi, acesta va fi citit.

A patra etapă este citirea integrală a planului de idei și realizarea unei conversații. Această etapă se realizează cu scopul de a reface sinteza textului, pentru a atrage atenția asupra personajelor, aspectelor educative și a expresivității textului.

Calitatea întrebărilor este dată de măsura în care ele solicită efort de gândire din partea elevilor, fie că sunt formulate de învățător sau de manual. Ele vin în ajutorul înțelegerii textului și a scoaterii în evidență a unor date importante. Răspunsurile elevilor sunt condiționate de specificul și gradul de dificultate al acestor întrebări. Unele solicită un răspuns concis, altele o dezvoltare mai amplă a răspunsului. În cel de-al doilea caz, se urmăresc posibilitățile de a formula răspunsuri cu un grad de originalitate.

Și ultima etapă este refacerea sintezei textului. Aceasta se realizează fie prin citirea integrală a textului, fie prin povestirea sa.

Din punct de vedere al organizării, în clasele a II-a – a IV-a se utilizeză următoarele

tipuri de texte:

texte literare cu conținut epic;

texte literare cu conținut liric;

texte cu conținut istoric;

texte de lirică peisagistă;

texte cu conținut științific.

Lectura explicativă a textelor narative se efectuează după următorul algoritm:

conversație introductivă;

citirea integrală a textului;

citirea pe fragmente;

explicarea cuvintelor necunoscute;

povestirea fragmentelor și desprinderea ideilor principale;

recitarea integrală;

povestirea după ideile principale. (Norel, 2010, p. 67)

Interpretarea textelor lirice

Textele lirice redau sentimente, gânduri ale autorului prin intermediul imaginilor

artistice. După crearea unei atmosfere afective adecvate și după stimularea interesului pentru lectură, cadrul didactic realizează citirea model. Analiza textului se face pe baza explicării noilor cuvinte, explicarea sensului figurat al cuvintelor, al expresiilor poetice și al imaginilor artistice prezentate. Pentru ca analiza să fie mai simplă, aceasta se poate organiza pe strofe sau pe momentele, tablouri ale poeziei. De obicei, textul liric este format din mai multe tablouri, fiecare având scopul lui. Fiind text liric, elevul trebuie îndemnat spre utilizarea originalității prin exprimare propriilor idei în ceea ce privește explicare versurilor.

De asemenea, este foarte important ca elevii să fie îndrumați spre interpretarea imaginilor artistice, cât și a figurilor de stil. De aceea, textele lirice pot provoca anumite dificultăți.

În final, în cadrul oricărui gen de poezie, se urmărește memorarea poeziei de către elevi fragmentar sau în întregime a acesteia.

Iar lectura textelor lirice se analizează după algoritmul:

conversația introductivă;

recitarea model;

analiza textului;

recitarea integrală;

memorarea poeziei. (Norel, 2010, p.67)

Analiza textelor cu conținut istoric se face tot cu prin folosirea lecturii explicative. Aceasta se face în mod diferit, în funcție de particularitățile fiecărui text, dar și de anumiți factori în unele situații. Abordarea lor va face apel la acele componente ale lecturii explicative care solicită mai mult „resorturile afective ale elevilor”. (Șerdean, 1980, p. 73)

Prin aceste tipuri de lecții, elevii iau cunoștință cu unele momente semnificative din istoria poporului român. Majoritatea textelor prezintă trecutul de luptă al poporului nostru pentr libertate, cât și anumite caracteristici ale unor personalități, care au revoluționat într-un fel sau altul istoria poporului nostru. Citirea acestor texte ajută la familiarizarea elevilor cu unele dintre cele mai importante reprezentări și noțiuni istorice. De asemenea, se urmărește cultivarea unor sentimente nobile, în special a patriotismului.

Operele cu conținut istoric sunt destul de numeroase în ciclul primar. Unele din ele sunt creații literare pe teme istorice, iar altele se apropie de textele întâlnite în manualul de istorie. Unele texte sunt în proză, altele în versuri. De aceea ,analiza literară se poate face în mod specific textelor epice sau lirice, dar având un scop comun.

Lectura explicativă este o metodă complexă, prin care analiza unui text literar se poate face într-un mod accesibil atât cadrului didactic, cât și elevilor. În învățământul primar, cerințele analizei unui text literar nu sunt atât de complicate precum cele din învățământurile gimnazial, liceal etc.

Elevii trebuie să fie mai întâi învățați să învețe, dacă tu, ca și învățător, ai așteptări mari. Trebuie să stăpânești noțiunile teoretice foarte bine, și să găsești o modalitate de a-i introduce pe școlarii mici într-un univers nou, unde cartea este personajul pricipal, iar paginile ei sunt pline de învățăminte și de lumi minunate pentru încântarea învățăceilor. Fiecare text este menit să îi învețe câte ceva din lumea aceasta uriașă.

Abordarea textelor cu conținut narativ – cu exemple pe textele care

vorbesc despre copilarie

„Literatura este o boală transmisă textual, încheiată de obicei în copilărie.” (Yolen Jane, Touch Magic: Fantasy, Faerie & Folklore in the Literature of Childhood)

Literatura este o artă a cuvântului, prin intermediul căreia realitatea este recreată, oferind copilului de vârstă școlară mică un univers, ce cuprinde gânduri și sentimente, aspirații, îndrăzneli și idealuri înalte.

Studiul literaturii române în clasele primare este orientat către două mari obiective, și anume: formarea capacităților de comprehensiune și interpretare de text, iar al doilea obiectiv vizează cunoașterea epocilor și scriitorilor reprezentativi ai culturii române.

Sugerat printr-o tematică variată și prin prototipuri umane bine conturate, universul literaturii se va putea constitui într-o zestre spirituală foarte importantă, cu condiția ca opera literară, în ansamblul ei, să răspundă sarcinilor multiple, pe care le ridică educația estetică, intelectuală, moral-politică și patriotică. Prin valorificarea creatoare a mesajului artistic, etic și estetic al fiecărei opere în parte, sunt stimulate pasiunea copilului pentru literatură, setea de cunoaștere, cât și formarea unor concepții științifice despre lume și viață.

Programa de limbă și literatura română dă libertate de acțiune învățătorului, care poate valorifica textul literar atât pentru formarea deprinderilor de citire-scriere, cât și pentru formarea de capacități specifice folosirii limbii în situații concrete de comunicare.

Prin intermediul acestei discipline, elevii claselor primare vor cunoaște diverse tipuri de texte, literare și nonliterare, lectura devenind, treptat, o tehnică utilizată din ce în ce mai frecvent de școlarul mic. Pentru ca elevul să înțeleagă mesajul textului parcurs, simpla lectură nu garantează și învățarea. Orice act de învățare presupune angajarea efortului personal al celui care învață, prin urmare, învățarea tehnicilor muncii cu cartea se realizează prin punerea elevilor de a opera în mod independent cu anumite elemente ale lecturii explicative.

Așa cum s-a prezentat în subcapitolul anterior, lectura explicativă este una dintre cele mai indicate metode de interpretare a unui text.

În continuare, se vor aborda texte cu caracter narativ și se vor prezenta pașii care trebuiesc urmați pentru o interpretare corectă a unui text.

Trebuie să amintim că abordarea textelor narative începe din clasa a II-a, însă cerințele și obiectivele impuse sunt mai simpliste în comparație cu clasele a III-a și a IV-a. Obiectivele clasei a II-a pun mai mult accent pe formarea deprinderilor de citire corectă, conștientă și expresivă, și nu pe interpretarea textelor literare. Pentru a desluși corect înțelesurile unui text literar, trebuie să stăpânești deprinderile amintite. Și acest lucru se dobândește în perioada postabecedară.

La intrarea în clasa a III-a, elevii și-au format deprinderi de citire și scriere corectă și continuă procesul de formare a atitudinilor pozitive față de învățare.

„Analiza literară devine o modalitate de a-i pune pe școlarii mici în contact direct cu cartea, de a-i învăța să descopere și să aprecieze valențele multiple ale expresiei tipărite.” (Lazăr, 2013, p. 116)

Copilăria, ca temă aleasă în cadrul operelor epice, putem afirma că o regăsim într-o multitudine de manuale școlare, și implicit în programele școlare. De ce este importantă această temă? Deoarece, nu trebuie să uităm că cei cu care intrăm în contact și pe care dorim să îi introducem într-o lume minunată a lecturii, sunt copiii. Să nu uităm că orice individ trece prin această perioadă a începutului de drum, și anume, copilăria. Cum să îi facem pe copii să înțeleagă anumite aspecte din viața reală, dacă nu prin exemple apropiate de cele prin care, la un moment dat, trec și ei. Nu putem afirma că vom trăi vreodată ce a trăit Ion Creangă, exact în ordinea în care ne sunt prezentate peripețiile lui, dar anumite momente coincid cu unele din viața fiecărui copil. Chiar se aplică ceea ce afirmase George Călinescu, anume, faptul că Ion Creangă ne prezintă „copilăria copilului universal”. Și cert este că nu este singurul de această părere!

În cadrul analizei unui text epic trebuie să ținem cont de parcurgerea unor etape. Nu ai cum să te duci în fața elevilor și să nu ai un plan bine stabilit, încă de la început, în parcurgerea noului demers didactic.

Am selectat un fragment din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă dintr-un manual existent actualmente în școli. Este vorba de manualul elaborat de Marcela Peneș, Vasile Molan, Editura Aramis, de clasa a III-a. (p.72-73)

Înainte de parcurgerea oricărui text literar nou, elevului trebuie să i se trezească interesul pentru lectură, prezentând anumite aspecte atractive ale textului. Ion Creangă este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori de către elevi. Încă din preșcolaritate, aceștia fac cunoștință cu basmele și poveștile lui, astfel că stârnirea curiozității se poate face într-o manieră mai simplă.

Pentru a le capta atenția, se pot purta discuții bine organizate, care să urmărească valorificarea cunoștințelor și a deprinderilor anterioare. Spre exemplu, elevii pot fi întrebați ce opere mai cunosc ei ale acestui autor. Aceștia vor da exemple și vor prezenta într-o idee tema textului respectiv. Sau foarte interesant ar fi ca învățătorul să pregătească mici secvențe din opere studiate de Ion Creangă și elevii să fie puși să le recunoască. Copiii sunt foarte atrași de aceste mici secvențe din demersul didactic, unde sunt puși în situația să recunoască ceva, să povestească o întâmplare, să rezolve o ghicitoare sau poate un rebus pe tema lecției respective.

Înaintea studierii fragmentului propus, s-ar putea realiza următoarea secvență. Elevilor li s-ar prezenta două ghicitori din povești celebre, scrise de Ion Creangă:

„Eu de muncă nu mă sperii !

Curăț, perii și gătesc,

Dar mămuca mea și sora

Tot mereu mă necăjesc.“ (Fata babei și fata moșneagului)

„Caprele de bucurie

Horă mare au pornit.

Și vor fi jucând și astăzi

Dacă n-or fi obosit.” (Capra cu trei iezi)

După ce s-a relizat această captare a atenției, etapa următoare o reprezintă citirea integrală a textului. Elevii, fiind mai mărișori, pot să realizeze citirea textului în locul învățătorului. Foarte important este ca aceștia să utilizeze deprinderile citirii corecte, fluente, conștiente și logice dobândite. Citirea integrală se face de obicei pe paragrafe sau pe fraze. Pentru ca fiecare elev să demonstreze că și-a însușit aceste deprinderi ale citirii, poate fi pus de învățător să citească câte o propoziție sau frază. De asemenea, această citire integrală constituie de fapt lectura model.

Însă această etapă nu trebuie să dureze foarte mult. Fiecare elev are misiunea de a exersa acasă cititul cu toate funcțiile sale. Lectura în afara orelor de școală este foarte importantă atât pentru dezvoltarea limbajului copiilor, pentru dobândirea unor deprinderi, cât și pentru înțelegerea textului.

Se va insista mai mult pe interpretarea textelor, decât pe citirea lor. În clasa a III-a, elevul trebuie să învețe cum să lucreze cu cartea, și implicit cu textele studiate.

După ce textul a fost citit, se vor pune întrebări pe baza lui. Cadrul didactic se poate ajuta de întrebările din manual sau poate veni cu întrebări noi, care să sublinieze și înțelesul unor cuvinte noi.

„1. Care erau părerile Smarandei, mama lui Nică, despre învățătura de carte?

2. De ce nu împărtășea și tatăl aceste păreri?

3. Ce le-a propus bunicul David părinților?

4. Care a fost primul eveniment petrecut la școala din Broșteni?”

Acestea sunt întrebările propuse în manual. După ce elevii răspund la aceste întrebări, se va realiza planul de idei. Cum realizăm acest plan? Cu ajutorul răspunsurilor date la întrebările anterioare, putem formula un mic rezumat al textului. Acesta poate fi scris pe tablă de către învățător sau doar exprimat oral:

Smaranda vrea să-l dea pe Nică la școală, dar tatăl său nu are bani. Bunicul David găsește o soluție: îl duce la școala din Broșteni, la școala lui Baloș. După ce și-a luat rămas-bun de la părinți, a pornit spre Pipirig, și de acolo spre Broșteni. O dată ajuns la școală, profesorul poruncește unuia dintre școlari să îl tundă pe Nică.

Elevii împreună cu cadrul didactic, vor împărți textul în fragmente, formulând ideea principală a fiecăruia.

1. Smaranda, mama lui Nică, vrea să îl dea la școală, dar tatăl său nu mai are bani.

2. Bunicul David rezolvă problema și îl ia pe Nică la Broșteni.

3.Nică își ia rămas-bun de la părinți.

4.Bunicul și Nică purced spre Broșteni.

5.Ajuns la școală, Nică este tuns de către un coleg și pus să învețe „Îngerul a strigat”.

Planul de idei se va scrie pe tablă și pe caiete. Pe baza acestuia se poate face povestirea fragmentului sau se poate pune accentul pe anumite momente importante din text. Fiind în clasa a III-a, s-ar putea realiza și această împărțire pe text după momentele subiectului.

În introducere, Smaranda vrea să îl dea pe Nică la școală, dar tatăl său nu mai are bani. Intriga o constituie momentul în care apare bunicul David cu soluția. Desfășurarea acțiunii prezintă modul în care Nică își ia rămas bun și cum se necăjește cu „niște costiță de porc afumat și cu niște cârnați fripți”. Punctul culminant îl constituie momentul în care acesta este tuns și începe să plângă cu „zece rânduri de lacrimi”. Iar deznodământul îl reprezintă învățarea rugăciunii „Îngerul a strigat”.

Oricare ar fi modalitatea utilizată, scopul este același: de interpretare corectă a conținutului învățării.

Cadrul didactic poate propune în continuare ca elevii să rezolve exercițiile din manual.

„5. Spuneți care sunt personajele povestirii; arătați câteva însușiri caracteristice ale acestora.”

Elevii trebuie să enumere personajele, și anume Smaranda, Nică, bunicul David, tatăl lui Nică, un școlar, profesorul. Și pe baza operelor studiate anterior, sau doar pe baza acestui fragment ei trbuie să spună câte una-două caracteristici. De exemplu, Smaranda este o mamă iubitoare, care dorește tot ce este mai bun pentru copilul său.

Este foarte important ca elevii să fie lăsați să își exprime ideile liber. Prin aceasta, profesorul poate realiza evaluarea orală.

Pe baza textului se pot face în continuare o sumedenie de exerciții, atât de limbă cât și de scriere. De exemplu, elevii pot fi puși să realizeze un text, plecând de la cel studiat, prin care să povestească o întâmplare asemănătoare. Compunerea nu trebuie să fie foarte mare. Elevilor li se poate da un termen limită, și prin acest lucru se poate verifica modul în care ei reacționează în momente de presiune. Noi, profesorii trebuie să pregătim elevul să facă față oricărei situații de învățare. Prin realizarea micilor compuneri, se punctează originalitatea si elevii dobândesc un stil propriu de scriere.

În încheiere, se realizează o conversație generalizatoare, în care se scoate în evidență importanța acestui text. De asemenea, profesorul îi poate pune pe elevi să citească textul pe roluri. Se aleg naratorul, bunicul, Nică. Copiii sunt, de obicei, foarte încântați atunci când sunt puși să se pună în „pielea” unor personaje. Ei chiar își dau silința atunci când interpretează un rol, devenind mici actori. Și dacă mai este timp se mai realizează și citirea integrală.

Pentru studierea fragmentului prezentat, se pot programa două ore. În acest caz, în prima oră se parcurg momentele subiectului până la citirea pe fragmente, urmând ca aceasta să se facă în cea de-a doua oră, împreună cu momentele care urmează în lecție. Acest text are o valoare formativ-educativă pentru școlari, deoarece sunt prezentate întâmplări din viața unui copil, din perioada copilăriei, în care se află și micii învățăcei la momentul predării textului prezentat. Acest fragment din „Amintiri din copilărie” dorește să evidențieze cât de importantă este școala, și cum ajunge Nică în cadrul ei. Chiar trebuie să sugerăm elevilor să citească și alte întâmplări povestite de Ion Creangă în cartea „Amintiri din copilărie”. Este una din cărțile de căpătâi al oricărui școlar și merită să fie exploatată cât se poate de mult.

În continuare se va interpreta textul „Bunicul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, pe care îl regăsim în manualul de clasa a IV-a, de Marcela Peneș și Vasile Molan, editura Aramis, paginile 59-60. Barbu Ștefănescu Delavrancea dedică lumii opere nemuritoare.

Povestirea „Bunicul” este una dintre cele mai îndrăgite de cititorii de toate vârstele. „Bunicul” este un text despre copil și copilărie, despre inocență, curiozitate și neastâmpăr .

Prima etapă în abordarea textului narativ o reprezintă trezirea interesului pentru lectură, care se realizează prin captarea atenției elevilor. Înainte de a-i introduce în universul acestei opere, se pot realiza diverse secvențe.

De exemplu, se pot alege două perechi de elevi. Aceștia vor veni în fața colegilor și în câteva propoziții vor trebui să se descrie unul pe celălalt. Elevii, care au rămas în bancă vor evalua descrierile colegilor, și vor trebui să aleagă descrierea cea mai frumoasă și cea mai corect realizată. Acesta este un scurt joc didactic, prin care elevii învață să accepte atât aspecte pozitive, cât și negative ale lor.

După ce le-a fost captivată atenția, elevii vor deschide manualele la lecția propriu-zisă. Urmează citirea integrală a textului. Întrucât textul are o întindere ceva mai mare și conține dialoguri, prima citire va fi efectuată de către învățător. După ce s-a realizat lectura-model, urmează citirea integrală de către elevi, pentru a se familiariza mai bine cu textul.. Fiecare elev va citi câte o frază. Se va urmări dacă aceștia utilizează depriderile citirii corecte, fluente, conștiente și logice dobândite.

Elevii vor descoperi cuvintele noi. Învățătorul le va explica, scriindu-le pe tablă, iar elevii în vocabulare.

Cuvintele necunoscute din acest text sunt:

„odinioară=odată, demult, altădată;

binecuvântare=revărsare de bunătate.”

Se vor alege 2-3 elevi care să alcătuiască propoziții simple sau compuse cu aceste

cuvinte.

Următorul pas se realizează prin câteva întrebări cu caracter generalizator:

„Despre cine se povestește în acest text?

Care este înfățișarea bunicului?

Cine vine în vizită la bunic?

La ce credeți că se gândea bunicul înainte de a veni nepoții?

Despre ce discută nepoții cu bunicul lor?

De unde reiese dragostea bunicului pentru nepoții săi?”

După ce elevii vor răspunde la aceste întrebări, se va constitui planul de idei. Elevii vor citi textul pe fragmente și îl vor delimita împreună cu învățătorul. Delimitarea fragmentelor se poate face după momentele principale ale narațiunii. Primul moment, expozițiunea, îl prezintă pe bunic, care stă pe prispă și nu se gândește la nimic. Al doilea moment, intriga, este reprezentată de apariția nepoților, „un băietan și o fetiță, roșii și bucălăi”. Al treilea moment, desfășurarea acțiunii, prezintă dialogul dintre bunic și nepoții săi despre păsări. Al patrulea moment, punctul culminant, îi surpinde pe cei doi copii care încearcă să împartă obrajii, mustața, ochii și barba bunicului. Iar ultimul moment, deznodâmântul, îl prezintă pe bunic, având obrajii „roșii și calzi”, dar ochii emanau „lumină și binecuvântare”.

După această delimitare a fragmentelor, se va constitui planul de idei, care va fi scris pe tablă de învățător și de elevi, pe caiete.

Planul de idei este următorul:

Bunicul, cu pletele lui albe și crețe stă pe prispă și se gândește.

Deodată apar doi copii, un băietan și o fetiță.

Copiii se așsează în poala bunicului

Bunicul și nepoții discută despre păsări, cocori, rațe și rândunele.

Copiii devin stăpânii feței bunicului.

Copiii se ceartă și dau câte o palmă pe obrajii bunicului.

Copiii sărută fiecare partea lui de obraz, alintând pe bunicul iubitor.

După realizarea planului de idei, elevii pot încerca să facă povestirea textului. Aceasta poate fi realizată de 2-3 elevi, urmată de completările necesare ale celorlalți. Se pot realiza, apoi, exerciții cu scop de consolidare a textului.

De exemplu, cu ajutorul metodei Ciorchinelui, elevii pot ieși pe rând la tablă și să îl descrie fizic pe bunic, pe baza textului. Astfel, bunicul are plete albe și crețe. Sprâcenele, mustățile și barba sunt ninse. Ochii bunicului sunt blânzi și mângâietori. Obrajii sunt roșii și calzi.

Citirea de încheiere a textului se face mai întâi printr-o citire integrală, cu scopul exersării actului cititului, după aceea se poate apela la procedeele citirii pe roluri și citirii selective. Se dă tema pentru acasă, care ar putea fi povestirea conținutului textului sau crearea unei compuneri în care fiecare elev să își descrie bunicul. De asemenea, se poate sugera elevilor și lecturarea operei literare „Bunica” de Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Bunicii sunt unele dintre persoanele cele mai dragi, și care ne conturează anii copilăriei prin învățămintele și înțelepciunea lor. Barbu Ștefănescu Delavrancea realizează portretele celor doi bunici, care sunt o mărturie a dragostei scriitorului față de întreaga țărănime română. Chipurile bunicilor l-au urmărit toată viața, oferindu-i subiecte literare tratate cu o duioșie unică în literatura noastră.

Prin abordarea acestor două opere literare am vrut să demonstrez că textul narativ nu este greu de analizat. Scopul este de a-i face pe elevi să înțeleagă ceea ce fiecare autor dorește să transmită prin operele sale. Fie că sunt texte despre copil și copilărie, fie că sunt texte istorice sau non-literare, fiecare operă are ceva de transmis. Majoritatea textelor au acea valoare formativ-educativă, care îl ajută pe copil să înțeleagă anumite concepții, care îl vor ajuta în viitor. Mediul școlar trebuie să stimuleze interesul elevului pentru cunoaștere, și tocmai din acest motiv planificarea operelor literare, ce vor fi studiate este foarte importantă. „Prin citirea operelor literare, elevii au posibilitatea să cunoască multe din aspectele caracteristice vieții, ale naturii și societății.” (Lazăr, 2013, p. 116)

Abordarea textelor cu conținut liric – cu exemple pe textele care

vorbesc despre copilarie

„După cum, cu culori și forme, unii izbutesc să imite tot soiul de lucruri, după cum mulți imită cu glasul, alții cu dansul, poeții reprezintă arta care imită, slujindu-se numai de cuvinte, simple ori versificate.” (Aristotel, Poetica)

Tema copilăriei este prezentă și în cadrul textelor lirice. Mari poeți au ales să ne încânte această lume, unde magia nu mai dispare niciodată. Am ales să analizez „Iarna pe uliță” de George Coșbuc, manualul de „Limbă și literatura română, pentru clasa a IV-a”, de Cleopatra Măhăilescu și Tudora Pițilă, Editura Aramis, 2006.

„Iarna pe uliță” este una dintre poeziile în care este prezent universul copilăriei. Cadrul natural unde se petrece acțiunea este iarna. Acest tablou minunat este animat cu copii care se joacă fericiți.

În abordarea acestui text, se va utiliza lectura explicativă ca metodă de bază.

Ca și în abordarea textelor narative, prima etapă este de trezire a interesului copilului pentru activitatea ce va urma.

În cadrul acestei etape se poate realiza, cu ajutorul metodei Brainstorming, următoarea secvență:

Învățătorul scrie pe tablă cuvântul „iarna” . Pornind de la acest cuvânt, îi va întreba pe elevi:

„La ce vâ gândiți când spuneți cuvântul „iarna”?”

Elevii vor trebui să vină și să scrie la tablă câte un cuvând semnificativ cerinței cerute. Astfel iarna înseamnă copii, săniuțe, derdeluș, bucurie, frumusețe, cadouri etc.

Următorul pas este anunțarea titlului lecției și scrierea acestuia pe tablă, și copierea sa pe caiete de către elevi.

Etapa următoare o constituie citirea integrală a poeziei de către învățător. Fiind text liric, este benefic ca învățătorul să realizeze lectura-model, punându-se accent pe citirea expresivă, cu intonație, respectând semnele de punctuație.

După citirea-model, se realizează și citirea integrală de către elevi. Aceasta se poate face pe strofe sau pe versuri, dar mai bine este ca fiecare elev să citească o strofă pentru urmărirea mai atentă a textului. Se vor descoperi, nota și explica cuvintele noi.

Spre exemplu:

„năvalnic=aprig

se gâlcevesc=se ceartă

gureșe=guralive”

După ce cuvintele necunoscute au fost identificate, elevii vor trebui să construiască enunțuri cu acestea pentru a se stabili dacă s-au înțeles.

Apoi se va realiza o conversație pe baza textului:

De ce se numește poezia „Iarna pe uliță”?

Ce alte poezii de George Coșbuc ați mai citit?

Ce ați simțit când ați citit poezia?

Ce alți scriitori, care au redat frumusețea iernii în operele lor, mai cunoașteți?

Se trece la analiza textului pe strofe, după ce elevii au răspuns la întrebările de mai

sus.

Se va citi, pe rând, câte o strofă a poeziei, adaptând intonația impusă de semnele de punctuație, de idei și de imaginile poetice.

Strofa I prezintă imaginea unei zile de iarnă în care a nins puțin, dar norii încă mai stau grămadă să-și arunce fulgii din văzduh.

Se va explica expresia „norii s-au mai răzbunat spre apus” (norii s-au împrăștitat spre asfințit), alcătuind propoziții cu sensul propriu și cel figurat al expresiei.

De exemplu: Vremea s-a răzbunat începând de ieri.

Băiatul s-a răzbunat pe colegul său.

Strofa a II-a prezintă caracteristici ale zilei: deși soarele este ascuns după nori, este vreme plăcută, nu e ger, „pe râu e numai fum” și vântul bate liniștit. În această atmosferă, liniștea este întreruptă de vuietul năvalnic care vine de pe drum.

Se va explica expresia „pe râu e numai fum”. Aceasta se referă la faptul că ceața acoperă râul. Se alcătuiesc propoziții cu sensul propriu și cel figurat al expresiei.

De exemplu: Un fum gros acoperă satul.

Din coșurile caselor se vede ieșind fumul.

Strofa a III-a prezintă imaginea copiilor, care se dau cu săniile pe coastă, bucurându-se de sosirea iernii. Se explică cuvântul „coastă”, alcătuindu-se propoziții cu sensul propriu și cel figurat al cuvântului.

De exemplu: Rănitul avea o coastă ruptă.

Copiii coborau cu săniile pe coasta dealului.

Se cere elevilor să caute în dicțiunarul manualului sensul religios al cuvântului „mătanie”, și se formulează propoțișii cu sensurile acestuia.

De exemplu: Credincioșii făceau mătănii în fața altarului.

Călugării au mătănii.

Același procedeu se repetă și în cadrul celorlalte strofe, în care se prezintă copiii care fac gură „ca roata morii”, cei mari stau la sfadă, iar cei mici „se scâncesc și plâng grămadă”.

Strofa a șasea prezintă imaginea unui copil „al nu știu cui”, care apare dintr-un colț. Este atât de mic încât „pe cărare/Parcă nu-i.”

Următoarele strofe continuă să descrie acest personaj hazliu. Ca orice copil a ieșit și el la joacă, doar că înfățișarea sa îl diferențiază de ceilalți copii.

În ultima strofă, gloata de copii comparată cu o „adunătură de tătari” te face parcă să simți acea fericire când te aflii în mijlocul unor copii, care râd și se joacă.

Cuvintele noi vor fi scrise la tablă și în caiete. Se vor alcătui oral enunțuri cu ele. Elevii vor căuta cuvinte cu același înțeles sau cu sens opus unor cuvinte din text.

Fiind o poezie de întindere mai mare, se vor programa două ore. Astfel, în prima oră se vor interpreta strofele, așa cum am făcut până acum, iar în a doua oră se va pune accentul mai mult pe înțelegerea textului și pe consolidarea sa. Fiecare poezie poate fi structurată în tablouri, care ar reprezenta ideile sau momentele principale ale acestui text liric.

De asemenea, se poate arăta elevilor că măsura fiecărui vers este de 7-8 silabe și ritmul este dat de silabele accentuate urmate de cele neaccentuate, ceea ce face ca poezia să fie melodică.

În final se vor face dicuții generalizatoare. Elevii vor dezvălui sentimentul dominant al poeziei și imaginile desprinse din fiecare strofă, și vor arăta, cum a reușit poetul să surprindă atâtea momente semnificante în cadrul acestui fragmentat prezentat din poezie.

Se va face citirea selectivă sau de încheiere, și se va încerca memorarea a unei părți a poeziei în clasă. Se va da tema pentru acasă, care va consta în memorarea întregii poezii.

George Coșbuc a reușit să surprindă în această operă fața fericită a copilăriei, unde jocul și joaca sunt la ordinea zilei. În acest tablou mirific, poetul prezintă cete de copii care se dau cu sania și „fac gură”.

În continuare, se va alege poezia „Doi frați cuminți” de Elena Farago pentru analiza literară, pe care o regăsim în manualul de Limbă și literatura română, manual pentru clasa a II-a” de Marcela Peneș, Editura Ana, 2014. (p. 52)

„Doi frați cuminți” este o poveste foarte frumoasă a doi frați care se joacă, sub privirile blânde ale mamei lor.

În cadrul primei etape, de captare a atenției elevilor, se va utiliza metoda Brainstorming. Cuvântul de bază, de la care se va porni este „familie”. Elevii vor trebui să iasă pe rând la tablă și să spună câte un cuvânt semnificativ. De exemplu, familia înseamnă: părinți, frați, surori, bunici, matuși, dragoste, înțelegere etc.

Sau o altă secvență ar fi prezentarea a două ghicitori despre doi membri foarte importanți ai familiei:

„Ne iubește, ne răsfață,

Zi de zi de nă povață.

Desigur, v-ați dat seama!

Nu e alta decât…”

(Mama)

„Cu mistria și lopata

Cine tot lucrează?”

(Tata)

În continuare se va dezvălui titlul lecției, și anume „Doi frați cuminți” de Elena Farago, pe care învățătorul îl va scrie pe tablă, iar elevii vor trebui să îl noteze în caiete.

Se va face citirea integrală de către învățător. Fiind un text liric, se realizează lectura-model, elevii având scopul de a urmări modul în care se citește. Trebuiesc îndeplinite funcțiile citirii corecte, expresive, conștiente și coerente.

După realizarea lecturii model, va avea loc citirea în lanț, efectuată de către elevi. În cadrul acestui text, nu există cuvinte necunoscute de către elevi.

Astfel, se va trece la următoarea etapă, și anume la realizarea unei conversații pentru înțelegerea textului. Se vor pune întrebări precum:

De ce credeți că se numește poezia „Doi frați cuminți”?

De ce sunt cei doi frați considerați cuminți?

Care sunt activitățile lor prezentate în text?

Cine este persoana cea mai importantă pentru cei doi frați?

Ce ați simțit când ați citit aceste versuri?

Se va trece la analiza strofelor. Fiecare strofă constituie un tablou al poeziei. În prima

strofă sun prezentați cei doi frați, care stau în casă și nu se ceartă deloc. Ei sunt descriși ca fiind niște copii foarte cuminți, care nu vorbesc în timpul mesei. Poeta nu utilizează figuri de stil în această strofa, însă impactul imaginii artistice prezentate este unul puternic, deoarece aproape orice copil cuminte se poate regăsi în aceste versuri.

Strofa a doua ne prezintă jucăriile care constituie universul celor doi copii: hamuri, cercuri și mingi. Sunt prezentate în paralel activitățile pe care aceștia le realizează când este frumos afară, și cele când nu este vremea prea prietenoasă: „Iar când plouă, ori când ninge/Liniștiți în casă stăm.”

În strofa a treia, descoperim una dintre cele mai dragi ființe nouă, și anume mama. În timp ce doi copii se joacă liniștiți, aceasta veghează asupra lor: „Pe când mama noastră coase/Ori citește lângă noi.”

Strofa a patra o prezintă pe mamă, care le vorbește și îi mângâie duios, iar seara le citește câte o poveste. Este foarte important ca elevii să facă o anumită conexiune între aceste activități normale între mamă și copil.

Deoarece textul, nu prezintă dificultăți de înțelegere, se va trece la următoarea etapă și anume discuțiile de generalizare. Elevii vor trebui să dezvăluie sentimentul dominant al poeziei, și anume, acela al dragostei față de familie. În textul prezentat, dragostea mamei față de copiii săi este prezentată într-un cadru liniștit, în care supărarea și cearta nu își găsesc locul.

Elevii vor trebui să surprindă acele imagini artistice semnificative, în special imaginile vizuale care sunt predominante în text.

De asemenea, se poate referire la timpul verbelor. Acțiunea este realizată la timpul prezent, ceea ce sugerează eternitatea momentelor prezentate.

Poeta Elena Farago, prin această operă, a vrut să accentueze ideea de dragoste față de părinți. Aceasta dragoste este una veșnică. Deși anii trec, noi vom rămâne mereu copiii părinților noștri.

Elevii pot fi puși să realizeze mici descrieri ale părinților, prin care să scoată în evidență trăsăturile lor morale. Ar fi un exercițiu cu valoare formativ-educativă. În cadrul micilo compuneri, elevii trebui să-și exprime sentimentele, pe care le au pentru persoanele cela mai dragi.

În încheiere se va face recitirea textului și memorizarea acestuia. Memorarea poeziei se va face în următorul mod: se vor citi primele două versuri de 2 sau de 3 ori în cor de către toți elevii, apoi se va citi întreaga strofă și se va repeta de 2-3 ori, iar în final elevii vor trebui să spună strofa singuri fără să se ajute de manual. La fel se va proceda și cu celelalte strofe, dacă timpul permite, dacă nu le va rămâne ca sarcină pentru acasă.

Prin abordarea acestor două texte lirice, am vrut să evidențiez importanța poeziei în procesul de învățare al elevului. Textele lirice pun foarte mult accentul pe ceea ce vrea să trasmintă autorul, prin intermediul imaginilor și figurilor de stil. Analiza textului nu este una foarte complexă la clasele primare în comparație cu cea din perioada gimnazială sau a liceului. Elevii trebuie să învețe anumite tehnici de interpretare ale textului, dar într-un mod ușor de înțeles pentru ei. Dacă învățătorul se ajută de lectura explicativă pentru interpretare, elevii se vor obișnui cu etapele acesteia, și la fiecare poezie, ei vor știi ce trebuie sau nu să puncteze. De asemenea, contează foarte mult ca elevul să fie lăsar să se exprime liber. Chiar dacă nu reușește să atingă anumite obiective ale interpretării textului, nu trebuie sancționat. Poezia înseamnă libertate de exprimare.

În cadrul claselor a II-a-a IV-a, familiarizarea elevilor cu aspecte din viața reală se poate realiza și prin cadrul poeziilor. Fie că prezintă un cadru real sau unul imaginar, frumusețea care se ascunde în spatele versurilor, sau învățăturile pe care elevii le pot descoperi fac parte din întregul univers școlar.

Cele două poezii alese fac parte din unitatea de învățare „Copilăria”, prezentă în planificarea calendaristică a oricărui manual, și pot spune că relevă destul de bine acest aspect. O dată sunt prezentate jocurile copiilor în anotimpul iarna, și o dată persoanele cele mai importante care constrituie universul copilăriei, aici mama.

Copilăria este una dintre temele predominante în literatura română, deoarece fiecare scriitor sau poet a trecut prin această perioadă fără griji, și a dorit să împartă gânduri și sentimente și cititorilor lor. Cum să înțeleagă copilul ce este bine sau rău, frumos sau urât, dacă nu prin aceste opere, care ne pun la îndemână numeroase exemple, prin care elevul poate fi instruit?

CONCLUZII

În concluzie, ceea ce am vrut să demonstrez în cadrul acestei lucrări o reprezintă importanța copilăriei în universul școlar.

În cadrul planificărilor calendaristice făcute în învățământul primar, „Copilăria” este una dintre unitățile de învățare studiate de către elevi. Prin operele alese, elevul poate face cunoștință cu tot ceea ce îl înconjoară.

Cu toții am fost, suntem și vom rămâne copii veșnic. Deși anii trec și tu, ca individ te schimbi, înlăuntrul tău rămâne amintirea copilului de altădată.

Unii dintre voi poate aveți șansa să luminați zilele mohorâte cu amintiri dulci și să îi învățați pe cei din jurul vostru cât de bine este să fii copil.

Sau poate că aveți șansa să aveți în grija voastră o clasă de învățăcei, pe care trebuie să îi modelați și să le arătați cât de importantă este educația în ziua de azi. Precum spunea Willian Allin, „Educația nu este răspunsul la întrebare. Educația este calea spre răspunsul la toate întrebările.”

Prin lectură, elevii sunt conduși să își formeze capacitatea de a suprinde și de a descoperi conținuturi și forme ale realității, și mai ales să-și extindă aria cunoașterii.

„Nu știu alții cum sunt, dar eu” prefer să mă gândesc la copilărie ca la un prieten apropiat, pe care îl regăsesc oricând atunci când am nevoie să îmi amintească ce înseamnă să fii copil. Iar în cazul în care nu vrea să iasă la joacă când îl chem, fiind mai „șturlubatic”, mă cufund în lumea basmelor și a poveștilor de altădată. Oricât aș încerca să dau o semnificație acestei perioade, nu găsesc cuvintele potrivite.

Poate ca nu toți dintre noi am avut o copilărie fericită, dar cert este că nu cred că există copil care să nu fi auzit măcar de poveștile lui Creangă. De ce îi ofer acestui scriitor o așa mare importanță? Deoarece, în momentul în care mă cufund în paginile operelor sale, lumea mea se schimbă. Pătrund într-un univers magic, unde mă simt în siguranță și mai ales copil.

Studierea limbii și literaturii române oferă posibilitatea tuturor elevilor de pretutindeni să se cultive și să învețe tainele literaturii noastre. Dacă ar fi să analizăm literatura din scoarță în scoarță ne-am minuna de ceea ce am descoperi. Un alt lucru cert este că fără literatură am fi săraci sufletește.

BIBLIOGRAFIE

Bizdună, Maria; Dumitrache-Lupescu, Mihaela; Grigoraș, Ana-Maria, 2002, Limba și

literatura română-manual pentru clasa a III-a, București, Editura Petrion

Banuș, Maria, 1971, Noru Visătoru și amicii săi, București, Editura Ion Creangă

Barbu, Ion, 2014, După melci, București, Editura Agora

Campus, Eugen, 1939, Literatura pentru copii cu un catalog comentat al scriitorilor

pentru copii, Editura Librăriei Principele Mircea

Cantemir, Dimitrie, 1973, Divanul sau Gâlceava înțeleptului, București

Caracostea, Dumitru, 1981, Cântecul epic eroic, București, Editura Academiei RSR

Cassian, Nina, 2014, Prințul Miorlau, București, Editura Roxel Cart

Călinescu, George, 1964, Cronicile optimismului, București, Editura pentru Literatură

Călinescu, George, 1998, Viața și opera lui Ion Creangă, Chișinău, Editura Litera

Cerghit, Ioan, 2008, Sisteme de instruire alternative și complementare: structuri, stiluri și

strategii, Iași, Polirom, ediția a II-a revizuită

Coelho, Paulo, 2013, Al cincilea munte, București, Editura Humanitas Fiction

Colac, Tudor, 1999, Familia-vatră a spiritualității românești, Cluj-Napoca, teză doctorat

Coșbuc, George, 2009, Iarna pe uliță. Poezii, București, Editura Agora

Coșbuc, George, 1943, volumul Amalgam, București

Creangă, Ion, 1938, 1968, Viața lui Ion Creangă, ediție nouă, București, Editura pentru

Literatură

Creangă, Ion, 1981, Povești, povestiri, amintiri, București, Editura Ion Creangă, Biblioteca

pentru toți copiii

Cunningham, Hugh, 1998, History of childhood-Review essay

deMausse, Lloyd, 1970, Do you hear our children cry?

deMausse, Lloyd, 1974, The history of childhood, Editura 1st Edition

Dragomir, Constantin, 2002, Selecție-Legende populare românești, București-Chișinău,

Editura Litera, Biblioteca Școlarului

Eliade, Mircea, 1978, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers

Eminescu, Mihai, 1983, Poezii, București, Editura Ion Creangă, Colecția Biblioteca pentru

toți

Evseev, Ivan, 1994, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura

Amarcord

Filimon, Nicolae, 1981, Ciocoii vechi și noi, București, Editura Minerva

Huizinga, Johan, 2012, Homo ludens, București, Editura Humanitas, tradusă

Ibrăileanu, Garabet, 1910, Povestirile lui Ion Creangă-Viața românească nr.6/iunie, reprodus

în volumul Note și impresii,1920, Iași

Ionescu, Adrian-Silvian, 2006, Moda și societatea urbană în România epocii moderne,

Editura Paldeia

Lazăr, Adriana, 2013, Elemente de didactica predării limbii și literaturii române în

învățământul primar, Pitești, Editura Tiparg

Livadă-Cadeschi, Ligia, 2001, De la milă la filantropie. Instituții de asistare a săracilor din

Țara Românească și Moldova în secolul al XVIII-lea, București, Editura Nemira

Majuru, Adrian, 2006, Copilăria la români. Tablouri cu prunci, școlari și adolescenți,

București, Editura Compania

Mihăilescu, Cleopatra; Pițilă, Tudora, 2014, Limba și literatura română, manual pentru clasa

a IV-a, București, Editura Aramis

Norel, Mariana, 2010, Metodica predării limbii și literaturii române în învățământul

primar, Brașov, Editura Art

Oprea, Gheorghe, 1983, Folclor muzical, București, EDP

Papahagi, Tache, 1979, Mic dicționar folcloric, București, Editura Minerva

Peneș, Marcela, 2014, Limba și literatura română-manual pentru clasa a II-a, București,

Editura Ana

Peneș, Marcela; Molan, Vasile, 1997, Limba Română: Citire. Comunicare, Lectură-manual

pentru clasa a III-a, București, Editura Aramis

Peneș, Marcela; Molan, Vasile, 1998, Limba română- manual pentru clasa a IV-a, București,

Editura Aramis

Pîrîială, Olga, 2008, Literatura pentru copii-discipline opționale pentru clasa a III-a,

București, Editura Aramis

Rațiu, Iuliu, 2003, O istorie a literaturii pentru copii și adolescenți, București, Editura

Biblioteca București

Sălcudeanu, Petre, 1984, Apa care tace, București, Editura Eminescu

Săndulescu, Alexandru, 1981, Dicționar de termeni literari, București, Editura Academiei

Sântimbreanu, Mircea, 2000, volumul Recreația mare, București, Editura Cartex, ediția a II-a

Stoica, Cornelia; Vasilescu, Elena, 1998, Literatura pentru copii, București, EDP

Șerdean, Ioan, 1993, Metodica predării limbii române la clasele I-IV-manual pentru școlile

normale clasele a XI-a, a XII-a, a XIII-a, București, EDP

Șerdean Ioan, 2008, Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, București,

Editura Corint

Teodoreanu, Ionel, 2011, La medeleni – trei volume, București, Editura Agora

Teodoreanu, Ionel, 2011, Ulița copilăriei, București, Editura Agora

Tudor, Sofia-Loredana, 2006, Elemente de teoria instruirii, Costești, Argeș, Editura Ars Libri

Vianu, Tudor, 1966, Arta prozatorilor români, București, Editura pentru Literatură

Mai am de trecut „Cărțile copilăriei” de la Editura Z de unde am luat mai multe opere dar nu are autor, are doar editor, redactor, tehnoredactor și corector și nu știu cum să o trec

Anexa 1

Clasa: a III-a

Locul: sala de clasă

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Obiect: Limba și literatura română

Unitatea de învățare: Copilăria

Subiect: „La Medeleni” – fragment după Ionel Teodoreanu

Tipul lecției: predare-învățare

Durata: 50 de minute

Scopul lecției: dezvoltarea capacității de muncă intelectuală cu textul literar

Obiective Operaționale:

: să citească corect, fluent, conștient și expresiv textul dat;

: să identifice corect cuvintele și expresiile noi din text;

: să răspundă corect la întrebările legate de conținutul textului;

: să alcătuiască corect propoziții simple cu cuvintele date;

: să caracterizeze corect un personaj literar, prezentând atât aspecte pozitive, cât și negative.

Strategii didactice:

Metode didactice: conversație, exercițiu, Pălăriile Gânditoare, explicație, expunere, lectură

explicativă, activitate cu manualul;

Mijloace didactice: tablă, cretă, caiet, manual, pălării, bilețele, fișă cu pasaje din opere

studiate, vocabular, prezentare PowerPoint cu date despre autor;

Forme de organizare: frontal, individual, pe grupe;

Metode de evaluare: orală, scrisă, observare sistematică.

Bibliografie:

Iordăchescu, Carmen, 2002, Să dezlegăm tainele textelor literare, București, Editura Carminis.

DEMERSUL DIDACTIC

Anexa 2

Clasa: a III-a

Locul: sala de clasă

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Obiect: Limba și literatura română

Unitatea de învățare: Copilăria

Subiect: „Fiind băiet păduri cutreieram” de Mihai Eminescu

Tipul lecției: predare-învățare

Durata: 50 de minute

Scopul lecției: dezvoltarea capacității de muncă intelectuală cu textul literar

Obiective Operaționale:

: să citească corect, fluent, conștient și expresiv textul dat;

: să identifice corect cuvintele noi și expresiile din text;

: să răspundă corect la întrebările legate de conținutul textului;

: să alcătuiască corect propoziții simple cu cuvintele date;

: să prezinte exemple corecte de opere cu tema copilăriei;

: să identifice corect imaginile descriptive din text;

: să alcătuiască corect o compunere, respectând normele de alcătuire ale acesteia.

Strategii didactice:

Metode didactice: conversație, exercițiu, , explicație, problematizare, lectură

explicativă, activitate cu manualul, ciorchine;

Mijloace didactice: tablă, cretă, caiet, manual, vocabular, pixuri;

Forme de organizare: frontal, individual;

Metode de evaluare: orală, scrisă, observare sistematică.

Bibliografie

Peneș, Marcela, 2014, Limba și literatura română, manual pentru clasa a II-a, Editura Ana,

p. 116

DEMERSUL DIDACTIC

BIBLIOGRAFIE

Bizdună, Maria; Dumitrache-Lupescu, Mihaela; Grigoraș, Ana-Maria, 2002, Limba și

literatura română-manual pentru clasa a III-a, București, Editura Petrion

Banuș, Maria, 1971, Noru Visătoru și amicii săi, București, Editura Ion Creangă

Barbu, Ion, 2014, După melci, București, Editura Agora

Campus, Eugen, 1939, Literatura pentru copii cu un catalog comentat al scriitorilor

pentru copii, Editura Librăriei Principele Mircea

Cantemir, Dimitrie, 1973, Divanul sau Gâlceava înțeleptului, București

Caracostea, Dumitru, 1981, Cântecul epic eroic, București, Editura Academiei RSR

Cassian, Nina, 2014, Prințul Miorlau, București, Editura Roxel Cart

Călinescu, George, 1964, Cronicile optimismului, București, Editura pentru Literatură

Călinescu, George, 1998, Viața și opera lui Ion Creangă, Chișinău, Editura Litera

Cerghit, Ioan, 2008, Sisteme de instruire alternative și complementare: structuri, stiluri și

strategii, Iași, Polirom, ediția a II-a revizuită

Coelho, Paulo, 2013, Al cincilea munte, București, Editura Humanitas Fiction

Colac, Tudor, 1999, Familia-vatră a spiritualității românești, Cluj-Napoca, teză doctorat

Coșbuc, George, 2009, Iarna pe uliță. Poezii, București, Editura Agora

Coșbuc, George, 1943, volumul Amalgam, București

Creangă, Ion, 1938, 1968, Viața lui Ion Creangă, ediție nouă, București, Editura pentru

Literatură

Creangă, Ion, 1981, Povești, povestiri, amintiri, București, Editura Ion Creangă, Biblioteca

pentru toți copiii

Cunningham, Hugh, 1998, History of childhood-Review essay

deMausse, Lloyd, 1970, Do you hear our children cry?

deMausse, Lloyd, 1974, The history of childhood, Editura 1st Edition

Dragomir, Constantin, 2002, Selecție-Legende populare românești, București-Chișinău,

Editura Litera, Biblioteca Școlarului

Eliade, Mircea, 1978, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers

Eminescu, Mihai, 1983, Poezii, București, Editura Ion Creangă, Colecția Biblioteca pentru

toți

Evseev, Ivan, 1994, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura

Amarcord

Filimon, Nicolae, 1981, Ciocoii vechi și noi, București, Editura Minerva

Huizinga, Johan, 2012, Homo ludens, București, Editura Humanitas, tradusă

Ibrăileanu, Garabet, 1910, Povestirile lui Ion Creangă-Viața românească nr.6/iunie, reprodus

în volumul Note și impresii,1920, Iași

Ionescu, Adrian-Silvian, 2006, Moda și societatea urbană în România epocii moderne,

Editura Paldeia

Lazăr, Adriana, 2013, Elemente de didactica predării limbii și literaturii române în

învățământul primar, Pitești, Editura Tiparg

Livadă-Cadeschi, Ligia, 2001, De la milă la filantropie. Instituții de asistare a săracilor din

Țara Românească și Moldova în secolul al XVIII-lea, București, Editura Nemira

Majuru, Adrian, 2006, Copilăria la români. Tablouri cu prunci, școlari și adolescenți,

București, Editura Compania

Mihăilescu, Cleopatra; Pițilă, Tudora, 2014, Limba și literatura română, manual pentru clasa

a IV-a, București, Editura Aramis

Norel, Mariana, 2010, Metodica predării limbii și literaturii române în învățământul

primar, Brașov, Editura Art

Oprea, Gheorghe, 1983, Folclor muzical, București, EDP

Papahagi, Tache, 1979, Mic dicționar folcloric, București, Editura Minerva

Peneș, Marcela, 2014, Limba și literatura română-manual pentru clasa a II-a, București,

Editura Ana

Peneș, Marcela; Molan, Vasile, 1997, Limba Română: Citire. Comunicare, Lectură-manual

pentru clasa a III-a, București, Editura Aramis

Peneș, Marcela; Molan, Vasile, 1998, Limba română- manual pentru clasa a IV-a, București,

Editura Aramis

Pîrîială, Olga, 2008, Literatura pentru copii-discipline opționale pentru clasa a III-a,

București, Editura Aramis

Rațiu, Iuliu, 2003, O istorie a literaturii pentru copii și adolescenți, București, Editura

Biblioteca București

Sălcudeanu, Petre, 1984, Apa care tace, București, Editura Eminescu

Săndulescu, Alexandru, 1981, Dicționar de termeni literari, București, Editura Academiei

Sântimbreanu, Mircea, 2000, volumul Recreația mare, București, Editura Cartex, ediția a II-a

Stoica, Cornelia; Vasilescu, Elena, 1998, Literatura pentru copii, București, EDP

Șerdean, Ioan, 1993, Metodica predării limbii române la clasele I-IV-manual pentru școlile

normale clasele a XI-a, a XII-a, a XIII-a, București, EDP

Șerdean Ioan, 2008, Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, București,

Editura Corint

Teodoreanu, Ionel, 2011, La medeleni – trei volume, București, Editura Agora

Teodoreanu, Ionel, 2011, Ulița copilăriei, București, Editura Agora

Tudor, Sofia-Loredana, 2006, Elemente de teoria instruirii, Costești, Argeș, Editura Ars Libri

Vianu, Tudor, 1966, Arta prozatorilor români, București, Editura pentru Literatură

Mai am de trecut „Cărțile copilăriei” de la Editura Z de unde am luat mai multe opere dar nu are autor, are doar editor, redactor, tehnoredactor și corector și nu știu cum să o trec

Anexa 1

Clasa: a III-a

Locul: sala de clasă

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Obiect: Limba și literatura română

Unitatea de învățare: Copilăria

Subiect: „La Medeleni” – fragment după Ionel Teodoreanu

Tipul lecției: predare-învățare

Durata: 50 de minute

Scopul lecției: dezvoltarea capacității de muncă intelectuală cu textul literar

Obiective Operaționale:

: să citească corect, fluent, conștient și expresiv textul dat;

: să identifice corect cuvintele și expresiile noi din text;

: să răspundă corect la întrebările legate de conținutul textului;

: să alcătuiască corect propoziții simple cu cuvintele date;

: să caracterizeze corect un personaj literar, prezentând atât aspecte pozitive, cât și negative.

Strategii didactice:

Metode didactice: conversație, exercițiu, Pălăriile Gânditoare, explicație, expunere, lectură

explicativă, activitate cu manualul;

Mijloace didactice: tablă, cretă, caiet, manual, pălării, bilețele, fișă cu pasaje din opere

studiate, vocabular, prezentare PowerPoint cu date despre autor;

Forme de organizare: frontal, individual, pe grupe;

Metode de evaluare: orală, scrisă, observare sistematică.

Bibliografie:

Iordăchescu, Carmen, 2002, Să dezlegăm tainele textelor literare, București, Editura Carminis.

DEMERSUL DIDACTIC

Anexa 2

Clasa: a III-a

Locul: sala de clasă

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Obiect: Limba și literatura română

Unitatea de învățare: Copilăria

Subiect: „Fiind băiet păduri cutreieram” de Mihai Eminescu

Tipul lecției: predare-învățare

Durata: 50 de minute

Scopul lecției: dezvoltarea capacității de muncă intelectuală cu textul literar

Obiective Operaționale:

: să citească corect, fluent, conștient și expresiv textul dat;

: să identifice corect cuvintele noi și expresiile din text;

: să răspundă corect la întrebările legate de conținutul textului;

: să alcătuiască corect propoziții simple cu cuvintele date;

: să prezinte exemple corecte de opere cu tema copilăriei;

: să identifice corect imaginile descriptive din text;

: să alcătuiască corect o compunere, respectând normele de alcătuire ale acesteia.

Strategii didactice:

Metode didactice: conversație, exercițiu, , explicație, problematizare, lectură

explicativă, activitate cu manualul, ciorchine;

Mijloace didactice: tablă, cretă, caiet, manual, vocabular, pixuri;

Forme de organizare: frontal, individual;

Metode de evaluare: orală, scrisă, observare sistematică.

Bibliografie

Peneș, Marcela, 2014, Limba și literatura română, manual pentru clasa a II-a, Editura Ana,

p. 116

DEMERSUL DIDACTIC