Literatura Marilor Clasici, Ioan Slavici, Moara cu Noroc, Padureanca

=== 41752092be8f145e97d29a2b5f214bbcd3209c16_407978_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I LITERATURA ROMÂNĂ ÎN PERIOADA LUI ION SLAVICI

1.1 Literatura română în perioada marilor clasici

1.2.Realismul în literatura română

CAPITOLUL II VIAȚA ȘI OPERA LUI IOAN SLAVICI

2.1 Repere biografice

2.2Opera lui Ioan Slavici

2.3 Creația „Moara cu noroc”

2.4 Nuvela „Pădureanca”

2.5 Importanța lui Slavici în literatura română

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Ioan Slavici este unul dintre cei mai importaní scriitori ai românilor fiind așezat alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ion Luca Caragiale între clasicii literaturii române, merit pe care l-a câștigat prin oera sa caracterizată de o mare profunzime și diversitate.

Interesant este faptrul că acești scriitori sunt reprezentanți ai spiritualității din toate provinciile românești, Eminescu și Creangă reprezentând efervescența și umorul moldovenilor, Caragiale umorul fin, de neegalat al muntenilor , iar Slavici meticulozitatea ardelenilor.

Epoca în care a trăit și a creat Slavici este o perioadă de transformări profunde care s-au manifestat la nivelul literaturii pe plan european, în care mai multe curente s-au intersectat, din diferitele idei apărând adevărate diamante în ceea ce privește creația, valoarea acestor opere fiind inestimabilă.

Dacă prin Eminescu romantismul își cânta cântecul său de lebădă, formula romantică fiind considerată într-o anumită măsură desuetă, prin Slavici realismul dobândește o mare forță în literatura română.

S-ar putea ca unora alăturarea lui Slavici de ceilalți trei mari scriitori să li se pară un pic forțată, să considere că operele lui nu au valoarea celorlalți, dar prin Slavici a pătruns în literatura română satul transilvănean, cu problemele sale specifice, cu atmosfera sa diferită de aceea a satului moldovean, pe care ni l-a prezentat așa de frumos Ion Creangă.

În acest sens, Slavici însuși recunoaște influența pe care a avut-o locul în care s-a născut în întreaga sa creație, deoarece scriitorul făcea următoarele afirmații „ Având să descriu lumea prin care am trecut, nu pot decât să încep de aici , unde m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria și cea mai frumoasă parte a tinerețelor , unde au fost așezate temeliile vieții mele sufletești”

Slavici nu este primul scriitor de valoare ardelean, deoarece putem spune că și Ion Budai Deleanu a creat prin „Țiganiada” sa caractere de o mare vigoare prezentate în tușe accentuate.

Pe lângă Slavici, într-o epocă mai târzie au fost alți câțiva scriitori ardeleni ale căror creații sunt considerate a fi foarte importante pentru spiritualitatea românească și mă pot referi în acest sens la Rebreanu, Coșbuc, Blaga și Goga.

Se observă faptul că dintre cei mai mari scriitori pe care i-a dat Ardealul, doar Slavici și Rebreanu au scris romane și nuvele, ceilalți fiind poeți de renume .

Personajele create de Slavici sunt memorabile, indiferent daă este vorba despre popa Tanda, Budulea-Taichii, Mara, Ghiță , Lică Sămădăul sau Ana.

Narațiunile lui Slavici au un caracter puternic moralizator, scriitorul dorind să ne prezinte întâmplări care au marcat vieți în mod definitiv, obiceiuri ale personajelor care au influențat în bine sau în rău destinul acestora.

Realismul este o caracteristică foarte importantă a operei lui Slavici, care a urmat rețeta promovată de realiști în compunerea operelor lor.

Atmosfera satului ardelean nu putea fi recreată decât de cineva care a trăit nemijlocit, chiar dacă numai pentru o perioadă în acea atmosferă în care dramele unor locuitori pot avea cele mai diverse cauze, personajele din operele lui Slavici fiind de o mare autenticitate , adevărați țărani ardeleni.

Unii dintre aceștia doresc să învețe carte, alții să ajute comunitatea din care fac parte, pentru alții a face avere este lucrul cel mai de preț, iar unele personaje doresc doar să iubească și să fie iubite.

De ce întoarcem la creația marilor clasici ai literaturii în aceste vremuri total diferite de perioada în care au creat aceștia ?

Poate pentru a căuta modele, pentru a recrea o lume dispărută, care avea farmecul ei inefabil, o lume în care oamenii erau diferiți de cei din zillele noastre și care ne atrage cu farmecul ei puțin desuet.

Opera lui Slavici nu merită să cadă în uitare, chiar dacă de mulți tineri este considerat a fi un scriitor învechit, de la care nu au ce învăța, stilul lui fiind considerat de mulți reprezentanți ai actualelor generații un stil monoton, care le provoacă o mare plictiseală.

Trebuie să ne amintim de marii noștri scriitori, ca și de oamenii importanți ai istoriei noastre ca să știm de unde venim și ce opere de seamă au creat înaintașii noștri pentru a ne putea descoperi și pentru a putea evolua.

CAPITOLUL I LITERATURA ROMÂNĂ ÎN PERIOADA LUI ION SLAVICI

1.1 Literatura română în perioada marilor clasici

O mișcare literară ce și-a căutat propriul drum în cultura română a fost „Junimea”, întemeiată, ca asociație literară , culturală și științifică, in anul 1863 , la Iași de un grup format de cinci tineri veniți de la studii din străinătate, care se numeau PetreCarp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti , Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu.

Pogor si Carp se formaseră la școlile din Franța, ceilalți la universitățile germane, in timp ce conducătorul de drept al grupării, Titu Maiorescu, ardelean de origine ,a studiat atât în Franța, cât și in Germania

Junimismul reprezintă un curent literar și cultural din a doua jumătate a secolului XIX reunind o întreaga pleiadă de poeți, dramaturgi, romancieri, istorici si filozofi care schimbă în mod radical evoluția culturii românești..

Titu Maiorescu se dovedește a fi un spirit de formație clasică, receptiv la valorile științifice, critic lucid al fenomeneului cultural desfășurat anterior în România,puternic revigorat prin Unirea celor două principate române Moldova și Țara Românească de la 1859.

.Prima etapa a activității  tinerilor junimiști se înscrie in perioada ieșeana, ilustrată mai ales prin acțiuni de culturalizare a maselor , prin prelegeri populare abordând o tematică diversă, prin care se urmărea răspândirea culturii în rândul maselor populare.

Astfel, până în anul 1864, Titu Maiorescu ține zece “prelegeri populare”, în timp ce Carp și Pogor au susținut câte două, moda aceasta răspândindu-se rapid și dobândind subiecte unitare,incepând mai ales cu anul 1866.

Între  anii 1874-1875, ciclurile se axează preponderent pe problemele naționale ale limbii și literaturii noastre, aceste teme fiind de mare interes pentru cei care urmăreau fenomenul literar din a doua jumătate a secolului al XIX -lea.

Un moment remarcabil este reprezentat de anul 1867, cand se înființează , sub conducerea lui Iacob Negruzzi „Convorbiri literare”, una dintre cele mai importante reviste din literatura română.

Spiritul critic este trăsătura esențială a Junimii, ce consta intr-o evaluare de ansamblu a societății românești din a doua jumătate a secolului XIX și a noilor instituții adoptate de statul român, societatea elaborând celebra teorie a formelor fara fond, care stipulează faptul că intreaga evoluție de după anul 1848, și poate chiar dintr-o perioadă mai timpurie, de pe la 1820, a stat sub semnul unei lipse de autencitate care a falsificat întregul spirit public românesc.

Formele neautentice, imprumutate fără a avea vreo justificare, , nepotrivite realităților românești, sunt repudiate, respectul adevărului fiind una dintre calitatile  impuse de mentorul Junimii, Titu Maiorescu.

Acestor idei fundamentale le sunt supuse, prin analiză critică, toate manifestările sociale, politica, știința, invățământul, teatrul, artele,care, în lipsa unui corespondent profund in realitățile românești , sunt “producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”.

Lucrul cel mai important pe care l-a realizat Junimea a fost promovarea unor scriitori care au rămas mari valori ale literaturii române și ale literaturii europene și dăm doar câteva exemple : Eminescu, Caragiale,Slavici și Creangă.

Mihai Eminescu a fost unul dintre cei mai studiați scriitori ai literaturii române, ale cărui opere sunt considerate importante și pentru literatura europeană și chiar pentru cea universală, fiind ultimul poet mare romantic care a respectat principiile acestui curent.

Poetul s-a născut în 1850 pe data de 15 ianuarie iar primele sale manifestări literare apar în anul 1866 , când scrie poezia „La mormântul lui Aron Pumnu”, ce reprezintă un omagiu adus dacălului său de la Chișinău, în care se prefigurează talentul viitorului poet, cu toate stângăcile inerente vârstei.

În același an debutează în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan care îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu, poezia sa de debut numindu-se „De-aș avea” .

Din 1866 până în 1869 călătorește mult, ajungând sufleor și copist de roluri în trupa de teatru pe care o avea Iorgu Caragiali, apoi face aceleași meserii la Teatrul Național, unde se întâlnește cu I.L.Caragiale.

Între anii 1869 și 1872 se duce pentru studii la Viena, iar între 1872 și 1874 la Berlin, „Junimea „ acordându-i o bursă, cu condiția să ia doctoratul în domeniul filozofiei. În Germania, el urmează cursurile regulat în acest scop, dar nu se prezintă la examene, îmbogățindu-și cultura fără a fi atent la spectele formale ale educației sale .

La întoarcerea în țară trăiește la Iași unde îndeplinește diverse funcții : director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar sau redactor la ziarul „Curierul de Iași”, făcând acest lucru pentru a-și putea câștiga existența .

În anul 1877 vine în București, unde este redactor și apoi redactor șef la ziarul „ Timpul”, unde are o activitate publicistică extraoordinară, dar unde se și îmbolnăvește.

În anul 1890, pe data de 15 iunie Eminescu moare, fiind îngropat în cimitirul Bellu, loc în care și-au găsit odihna mulți oameni de seamă din România .

Poeziile lui Eminescu au marcat profund toată creația poeților care au urmat înfluența lui asupra generațiilor ulterioare fiind indubitabilă.

Ceea ce l-a făcut remarcat în veacul său a fost o inteligență extraordinară, dublată de o memorie remarcabilă, pe care le-a folosit cu succes în creațiile sale .

Conform lui Titu Maiorescu” Eminescu este omul cel mai silitor, veșnic citind, meditând, scriind”, cercetând poporul român și obiceiurile lui, ocupându-se de valorificarea scrierilor bunilor săi prieteni Creangă ori Slavici, studiind operele celor mai mai mari filozofi, istoria poporului român sau probleme economice, făcând comentarii referitoare la problemele economice ale țării sale.

Din caietele care au rămas în urma poetului se poate vedea imensa sete de cultură universală a poetului care cunoaște operele lui Platon,Kant, Schopenhauer, este inițiat în miturile fundamentale creștine și indiene, dar are și informații amănunțite referitoare la limba, cultura, istoria și literatura română.

Această patimă a cititului este dobândită de la o vârstă fragedă, Eminescu având la dispoziție biblioteca tatălui său sau aceea a dascălului său Aron Pumnul.

De o mare importanță pentru Eminescu s-a dovedit a fi cunoașterea limbii germane, care i-a permis accesul la mari valori ale științei și culturii universale.

Datorită acestei sete de informare, foarte puțini contemporani au putut să îi stea alături în privința culturii, dar cel mai important fapt este acela că poetul avea capacitatea de transforma aceste materiale care îi dovedeau erudiția în materie primă de o neasemuită calitate pentru poeziile sale.

Limba română n-a sunat niciodată până la Eminescu atât de bine, atât de natural și firesc.la toți ceilalți poeți din generațiile anterioare găsindu-se forme pe care evoluția limbii române nu le-a confirmat, însă cuvintele folosite de Eminescu sună bine chiar și după atâta vreme.

Există o temă fundamentală în creația eminesciană, care revine obsedant în cele mai multe opere care aparțin poetului, și anume tema curgerii timpului, a continuei deveniri ce conferă poeziilor eminesciene o atmosferă aparte, inconfundabilă.

La Eminescu omul este cuprins în spectacolul cosmic, fiind o parte importantă a acestuia.Un alt motiv care conferă adâncime operei poetului este istoria care este văzută în mai multe feluri în opera poetului, ca „panoramă a deșertăciunilor” în „Memento mori”, ca model în care se manifestă geniul unui om politic în „Scrisoarea III”, unde se realizează o antiteză trecut glorios prezent de care oamenii nu pot fi mândri.

Tema istoriei este romantică, scriitorii fiind îndemnați să scrie despre istorie și de Kogălniceanu, în programul „Daciei literare”

Dacia este pomenită des în lirica lui Eminescu, aceasta fiind o țară legendară, cu mulți eroi, peste care a dat năvală „ a Romei grea năvală”.

Poetul avea în proiect realizarea unor poeme care să fie închinte idealurilor revoluției de la 1848, și figurilor care s-au remarcat în această perioadă.

Articolele sale din domeniul pozei politice conțin observații care se referă la istorie în general, și la lumea politicienilor care îi erau contemporani pe care îi consideră în majoritate niște farisei, având un foarte ascuțit spirit critic în privința evenimentelor care se desfășurau.

O altă temă fundamentală a creației lui Eminescu este natura, care îi era foarte dragă și care era mereu prezentă în sufletul poetului, natură ale cărei taine le-a cunoscut în satul său natal, Ipotești.

Poetul nu realizează însă o simplă descriere a unor peisaje din natură, ci natura este o proiecție a stărilor pe care le trăiește poetul.

În subconștientul său, poetul poartă mereu nostalgia peisajelor din Moldova, care l-au impresionat în copilăria sa și pe care a ținut să le înfățișeze într-o manieră poetică în operele sale.

În toate poeziile ce prezintă cadre din natură există copaci ( tei, brazi, stejari, cireși, fagi), dar și izvoare sau lacuri, pădurea în general care are un rol foarte important,flori, animale mici care întregesc atmosfera etc…

Erosul în poezia eminesciană este prezent în două variante: o variantă în care sentimentele poetului față de iubită se duc către ideal și care este dorință, aspirație spre fericire ca în poeziile „ Dorința”, „Lacul” , „Sara pe deal” , „Floare albastră” și una care deplânge neîmplinirea pe plan erotic precum se înfățișează în poeziile „ Pe lângă plopii fără soț”, „ De ce nu-mi vii”, „ Te duci”.

Edgar Papu spunea despre Eminescu” În legătură cu trăirea plină a unei depărtări,concepută în substanța sau în substanțele ei, Eminescu aduce, față de romantism și o inversare a relației dintre om și cosmos. Am spus că el își transmite propria trăire în toată scara de mutațiuni ontologice a universului infinit”

În concluzie, Eminescu este un popor reprezentativ pentru literatura română dar și pentru literatura europeană, care oferă lumii întregi gândirea sa complexă, dezvoltată cu ajutorul nenumăratelor cunoștințe ale unor mari gânditori, trecute prin filtrul propriei sensibilități.

Ion Creangă a fost un scriitor român a cărui legătură de prietenie cu Mihai Eminescu care l-a încurajat în publicarea scrierilor sale este de netăgăduit.

Autorul este considerat unul dintre marii scriitori ai literaturii române, îndeosebi pentru opera sa principală, lucrarea „Amintiri din copilărie”.

G.Călinescu spunea despre Ion Creangă” Realismul rezultat din cultivarea detaliului și punerea în evidență a unei individualități stilistice nu aparține la Creangă oralității, ci artei de scriitor.Întâi, Creangă fixează o dată pentru totdeauna textul, făcând imposibilă o altă ediție improvizată”2

Tinerețea lui Creangă este binecunoscută datorită cărții sale „Amintiri din copilărie” prin care a rămas cunoscut în cultura română.

În anul 1864 Creangă se duce la Școala preparandală vasiliană de la Trei ierarhi, locul unde îl cunoaște pe Titu Maiorescu care i-a fost profesor.

A rezistat 12 ani ca dascăl și diacon la diferite biserici din orașul Iași, fiind exclus din rândurile clerului pentru unele fapte care au fost considerate abateri grave de la acest statut. Faptele pentru care a fost incriminat au fost părăsirea nevestei, trasul cu pușca în ciori și faptul că s-a tuns ca o persoană obișnuită, din mediul laic.

Având mult timp liber acordă foarte mult timp literaturii și încercărilor de a elabora manuale școlare pe înțelesul elevilor.

Anul 1867 aduce apariția primului abecedar scris de Creangă, pe care l-a denumit” Metodă nouă de scriere și citire”.

Urmează publicarea unui manual de citire pe care l-a numit „Învățătorul copiilor”, și în care a publicat trei povestiri „ Acul și barosul”, „Inul și cămeșa”, „Prostia omenească”.

La insistențele lui Eminescu, a frecventat „Junimea” unde face lectura scrierilor sale, publicând apoi în revista „Convorbiri literare” poveștile sale binecunoscute „Soacra cu trei nurori” și „ Capra cu trei iezi”.

Între anii 1875 și 1883 , scrie cele mai importante lucrări ale sale sfătuit fiind să la pună pe hârtie de Eminescu, care și-a dat seama de marele lui har de povestitor.

Umorul pe care îl are Ion Creangă izvorăște din înțelepciunea tăranilor din rândul cărora provenea, scrierile sale fiind și în ziua de astăzi pline de prospețime, împletind în ele răul cu binele, prostia și inteligența, rezultatul fiind un întreg armonios.

Despre Creangă, Tudor Vianu afirmă că “Artistul se vădește în Creangă nu numai prin puternicul lui simț musical care îl făcea să-și citească tare frazele, ca Flaubert altădată pentru a le proba în ritmul și soonoritatea lor, dar și prin puterea vie cu care își reprezintă scenele văzute”3

Alt scriitor român reprezentativ pentru perioada marilor clasici este Ion Luca Caragiale, cunoscut în calitate de dramaturg, nuvelist, pamfletar, ziarist, director de teatru, unul dintre cei mai importanți scriitori români.

Din perioada debutului său în dramaturgie, în anul 1879 și până în anul 1892 scriitorul a

beneficiat de sprijinul Junimii.

Unii consideră că multe dintre atacurile îndreptate împotriva lui Caragiale au fost datorate afilierii sale la societatea Junimea și calității sale de redactor la ziarul „Timpul”.

Prima piesă scrisă de Caragiale a fost „ O noapte furtunoasă”, care s-a bucurat de o atenție deosebită la „Junimea” și a fost publicată în „Convorbiri literare” în anul 1879, unde vor apărea toate piesele pe care autorul le-a scris.

Iată ce scria despre Caragiale Sanda Radian:” În cotitura de la comic la tragic în opera lui Caragiale joacă desigur un rol și evenimentele vieții lui intime și publice, hărțuielile, instabilitatea materială, moartea primilor doi copii la o vârstă fragedă”.3

În anul 1881 Caragiale se retrage de la ziarul „Timpul”, dar participă în mod frecvent la ședințele pe care le desfășura „Junimea”, în cadrul uneia dintre aceste ședințe manifestându-și în.

mod public afinitatea pentru poeziile eminesciene, în prezența poetului Vasile Alecsandri.

La 13 octombrie 1881 a fost reprezentată piesa „ O scrisoare pierdută” care s-a bucurat de un mare succes.

În anul 1893 înființează revista de umor „Moftul român”, care a început să publice din numărul 11 și caricaturi, iar unele dintre cele mai valoroase schițe ale maestrului au văzut lumna tiparului tot în cadrul acestei reviste.

În toată opera sa Caragiale urmărește creionarea unor produse specifice ale realităților din vremea sa și realizează portretele unor personaje memorabile, fiecare dintre ele fiind profund legat de perioada în care trăiește și totodată prezentând caracteristici ale oamenilor din orice perioadă de timp.

În opera sa pot fi distinse cu ușurință trei universuri diferite care își pun pecetea asupra personajelor:universul comic, universul tragic și cel fantastic.

Tragismul și fantasticul își pun amprenta asupra creației sale de nuvele precum ar fi „ La hanul lui Mânjoală”, „O făclie de Paști”, „ Păcat”, „Abu Hassan”, în timp ce comicul își face simțită prezența în „Telegrame”, „Vizita”, „ D-l Goe „ și în piesele sale de teatru.

Scriitorul este cel mai mare maestru din literatura română, domeniu în care nu a putut fi depășit de nici un alt scriitor român.

Personajele lui Caragiale provin din toate mediile sociale: sunt obișnuiți ai vieții mondene, politicieni, negustori, mărunți funcționari , servitori.

Autorul evocă atmosfera întâlnită în saloane, berării,școală, casele oamenilor etc..

Caragiale s-a bucurat de faptul că opera sa a fost recunoscută în timpul vieții sale, dar a fost de nenumărate ori și criticat pentru operele sale.

Caragiale a scris nouă piese, fiind considerat cel mai bun dramaturg român, care a reflectat în operele sale cel mai bine realitățile existente în România, limbajul folosit de români și comportamentul acestora.

Despre Caragiale, Tudor Vianu scria: “ Printr-o diferențiere individuală, proprie creației de geniu, realismul povestitorilor români din veacul al XIX-lea atinge neașteptatea lui plenitudine în opera lui I.L.Caragiale”5

Începutul secolului XX aduce modificări importante în gândirea și în toată cultura românească, primul război mondial fiind un moment de reflecție în existența oricărui stat european.

1.2.Realismul în literatura română

Realismul s-a manifestat preponderent în domeniul romanului, deoarece nu este posibil să se discute despre un curent realist în poezie, foarte mulți prozatori îmbrățișând această formulă de exprimare artistică, curentul având reprezentanți în majoritatea țărilor europene.

Apariția curentului realismului a fost favorizată în mod deosebit de revoluția industrială care a avut loc la începutul secolului al XIX-lea, precum si de ascensiunea vertiginoasă a burgheziei, care preia puterea economica si politica din mâinile aristocrației ce nu mai avea puterea de a fi clasa conducătoare, vremea ei de strălucire apunând definitiv.
Conceptul de realism poate avea în mod obișnuit două sensuri, care se deosebesc prin faptul că se rezumă sau nu la o anumită epocă, elemente realiste fiind prezente atât în operele unor scriitori care au creat înainte de apariția oficială a curentului, cât și de scriitori din epoci mai apropiate, ce sunt considerați reprezentanți ai altor mișcări artistice.

După cum observa Guy Larroux, chiar cu multă vreme înainte ca termenul „ realism” să apară existau discuții cu privire la raportul dintre literatură și realitate.146

Principiul pe care se bazează realismul este acela de a oglindi cu obiectivitate, într-o modalitate veridică a realității, tonul folosit fiind neutru, fără o implicare evidentă afectivă a autorului în opera pe care o crează.

Un mare scriitor francez și anume Stendhal încerca o definire a romanului realist utilizând formularea următoare ”Romanul este o oglinda purtată de-a lungul unui drum.Câteodată ea reflectă cerul albastru, altă dată noroiul din băltoacele de la picioarele dumneavoastră.Vreți să acuzați de imoralitate omul care poartă oglinda? Acuzați mai bine drumul pe care se afla băltoacele sau, și mai bine, inspectorul de drumuri care permite ca apa să se adune si băltoacele să se formeze.”

Cu adevărat important pentru realiști s-a dovedit a fi „semnificația fragmentului de viață, adevărul cuprins într-o scenă obișnuită”7, prozatorii dorind să poată să cuprindă toate detaliile caracteristice epocii, pentru ca veridicitatea operei să se mărească.

Prozatorii realiști au vrut să demonstreze că și existența oamenilor de rând poate să fie, după cum precizează Gh.Crăciun „ la fel de dramatică și complexă ca și lumea eroică a clasicismului sau lumea personajelor excepționale a romantismului”

În romanele realiste nu se realizează o analiză foarte aprofundată, esențiale pentru realiști fiind evenimentele narate și prezentarea relațiilor interumane care apar între personajele respectivei opere.

După cum precizează Nicolae Manolescu “ Evoluția romanului realist se datorează așadar unei încercări de a naturaliza retorica, ascunzând artificiile și voind să pară spontan ca viața însăși: această încercare e sesizabilă printr-o reorientare a naratorului de la autor (omniscient, supraindividual, nepsihologic) la personaj (implicat, individualizat, psihologic), de la o pură transcendență la o pură imanență, printr-o interiorizare adică a viziunii narative care ne lasă să bănuim o schimbare de optică asupra lumii și a omului”8

Se poate spune că în acest colț al Europei, în secolul al XIX-lea, tot ceea ce reprezenta o noutate în țările avansate ale continentului ajungea mai târziu, de aceea în literatura română au coexistat până târziu influențe ale unor curente care nu mai erau “la modă” în Franța, Italia, Germania ori Anglia.

Românii se pot mândri cu Slavici, Rebreanu, Călinescu, Ion Luca Caragiale, Marin Preda, care au preluat in operele lor elemente specifice realismului pe care le-au adaptat la contextul autohton, creațiile lor fiind o bogăție a întregului continent..

Criticul literar Saint-Beauve spunea referitor la unul dintre părinții realismului că “oricât de mare si rapid a fost succesul domnului Balzac în Franța el a fost poate și mai mare și necontestat in Europa.Detaliile care s-ar putea da în aceasta privință ar părea fabuloase si n-ar fi decât adevărate”

Nu a reprezentat pentru nimeni o minune faptul că mentalitatea oamenilor de litere români a fost influențat mai curând de verva realismului francez , în care se regăsesc o parte din trăsăturile caracteristice nației noastre, decât de atmosfera mai calmă si mai sobră existente in operele lui Tolstoi si Turgheniev , scriitori ce au marcat profund realismul în Rusia.
Pe de altă parte, condițiile istorice au făcut ca transilvănenii și bucovinenii să fie educați preponderent la Berlin sau Viena, ei luând contact îndeosebi cu realismul german.

În acea epocă era așteptată cu ardoare apariția unui roman valoros românesc după cum mărturisește Tudor Vianu într-una din scrierile sale:” În momentul în care realismul artistic și liric crease forma nuvelei și istovise aproape toate posibilitățile schiței, tot mai ades se auzeau glasuri cerând romanul românesc, crearea vastului cadru care să cuprindă zugrăvirea întregului nostru mediu de viață(…) după metoda de integrare naturalistă, practicată în sânul marilor culturi” 95
Unul dintre creatorii romanului românesc este Nicolae Filimon iar în opera sa reprezentativă si anume romanul “Ciocoii vechi si noi” ni se relevă o tendință balzaciană prin zugrăvirea unor scene de epocă, portrete redate cu fidelitate si trăsături de caracter specifice anumitor tipologii umane promovate de scriitorii care îmbrățișaseră ideile realiste .
Dinu Păturica personajul principal al romanului este una dintre puținele figurile de ariviștirealizate magistral in literatura română, el fiind conceput de către autorul cărții ca un fel de Julien Sorel al plaiurilor dâmbovițene.

Cu toate acestea, “Filimon nu are (…) profunditatea lui Stendhal și –de fapt, nici nu putea să și-o propună-investigația psihologică adâncă nu-i este proprie, spre a face din Dinu Păturică un erou problematic”,10 deoarece nu dispunea de rafinamentul caracteristic autorului francez.

In cartea scrisă de Ion Rotaru “O istorie a literaturii române” autorul ajunge la următoarele concluzii:”Balzacianismul mai mult instinctiv, desigur se face simțit in minuția in care romancierul “vede”(cu toate ca avea de descris un București anterior nașterii sale ) topografia orașului de pe malul Dâmboviței”11

Elemente de realism pur găsim și in opera lui Duiliu Zamfirescu, mai ales in “Viața la țara” si “Tănase Scatiu”, acestea prefigurând elemente balzaciene din romane scrise ulterior de alți scriitori români.

“Ca și Filimon, Duiliu Zamfirescu este un moralist și-și sancționează cu severitate personajul. Tănase este brutal, venal, lipsit de sentimente și scrupule ; un singur țel :averea, parvenirea “12
Creația unuia dintre marii scriitori ardeleni și anume Liviu Rebreanu a fost de asemenea influențată de realism, pe care l-a cultivat în romanele sale și pe care l-a înțeles pe deplin, acest stil potrivindu-i-se ca și lui Slavici.

Memorabile între romanele în care se manifestă influențe realiste sunt “Ion “ și “Răscoala”, care se înscriu între puținele romane veridice legate de traiul în mediul rural pe care le-a dat literatura română.

Ov.S.Crohmălniceanu afirmă despre romanul lui Rebreanu”Cu Rebreanu romanul nostru se apropie cel mai mult de formula unui realism modern, dur, necruțător nestrăin chiar de anumite ecouri ale naturalismului”13

Situația materială pe care au dobândit-o prin originea lor influențeaza covârșitor evoluția personajelor din operele lui Rebreanu ,autorul acordând acestei probleme o importanța mult mai mare decât alți scriitori români, genza fiind aceea care le determină viitorul .
Ideea centrală prezentă în romanul emblematic din creația rebreniană “Ion”, este dezumanizarea produsă de goana pentru dobândirea prosperitații, care devine pentru o perioadă singurul țel al vieții în cazul personajului principal, scop pentru care este gata să își sacrifice inclusiv fericirea personală.
Victima setei de înavuțire a lui Ion este Ana, ale cărei sentimente le calcă în picioare atât Ion, cât si Vasile Baciu, tatăl său, două personaje puternice a căror idée fixă este dobândirea și deținerea a cât mai mult pământ, aceste fiind pentru ei o garanție a împlinirii
Ov.S.Crohmălniceanu atrage atenția cu privire la faptul că „În personajul Ion există două chemări ancestrale care se ciocnesc în sufletul lui:cea a pământului care îl face să calce totul în picioare pentru a poseda tot mai mult și cea a iubirii pentru Florica, pasiune ce i-a adus moartea.”

Tudor Vianu ne reliefează magistral ceea ce reprezintă romanul “Ion “ pentru literatura română “ Ion era o largă frescă a vieții românești în Ardealul revenit, eposul permanenții elementului românesc în mijlocul unor împrejurări neprielnice,evocat însă nu în motivația ei eroică ci prin înțelegerea resorturilor statornice ale sufletului țărănesc “21114

Opera lui Rebreanu cuprinde pe lângă romanele sale care l-au făcut celebru și un număr impresionant de nuvele, în care se regăsesc teme dezvoltate în scrierile sale de mare întindere.

Referitor la creația sa Rebreanu spunea:”E de prisos să arăt ce greșeală ar face cine ar crede că niște creații sunt identice cu făpturi din viața de toate zilele.Artistul nu copiază niciodată.Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei”15

La primirea sa în Academie, scriitorul declara:”În viața altor neamuri țărănimea a putut avea și a avut un rol secundar, șters, pentru noi e izvorul românismului pur și etern”

Legătura între cele două romane cu tematică rurală „Ion” și „Răscoala” este prezența lui Titu Herdelea, fiul dascălului din Pripas venit la București pentru a deveni ziarist, dornic să se afirme în România ca și modelul multor intelectuali ardeleni din acea perioadă, George Coșbuc..

În acest roman ni se prezintă ca într-un caleidoscop diverse medii sociale românești , in care Herdelea își face multe cunoștințe și în care încearcă să se integreze, aceste medii fiind diferite de cele din Transilvania natală.

Scriitorul surprinde cu acuratețe disprețul boierilor față de țărani, care reprezentau pentru ei numai o nesecată sursă de venit, sufletul lor fiind o necunoscută pentru aceia care îi stăpâneau.

Realismul lui Rebreanu îl face să surprindă o adevărată „frăție” a intereselor între marea boierime și burghezia aflată în ascensiune, în acele timpuri, în pofida aparentei lupte politice duse între partidele ce reprezentau interesele celor două clase sociale.

„Ceea ce aduce Rebreanu cu totul nou (…), este viziunea stărilor de mulțime și a omului element al grupului social"16

Cu toate ca apariția romanelor lui Rebreanu a fost un pas important in fundamentarea curentului realist la noi in țară, primul mare roman de factura balzaciana “Enigma Otiliei”, a fost scris de criticul literar George Călinescu.

Romanul „Enigma Otiliei” poate fi considerat o replică polemică la romanul de tip balzacian, deoarece a fost scris cu mijloacele modernității, respectând multe elemente caracteristice romanului realist

N.Manolescu susține că George Călinescu , creatorul romanului „ Enigma Otiliei” a experimentat „ un balzacianism fără Balzac”.

Într-o epocă în care în literatura română se creau romane de tip ionic, de analiză psihologică, George Călinescu încearcă o formulă balzaciană de roman, în care introduce și elemente moderne pe lângă cele de factură clasică.

Romancierul fixează niște cadre sociale definite cu claritate, realizând o frescă a vieții burgheziei bucureștene din primii ani ai secolului XX.

Evenimentele sunt relatate de un narator, iar cel care completează perspectiva este personajul martor, Felix Sima , care introduce în scenă celelalte personaje și le descrie, atrăgând atenția asupra lor .

Un element specific romanelor balzaciene este conflictul generat de moștenirea lui moș Costache și provocat de tensiunea care era prezentă între familiile Tulea și Giurgiuveanu din cauza îmbolnăvirii lui Costache Giurgiuveanu.

Romanele lui Călinescu apărute după anul 1944 sunt elaborate după aceeeași “rețeta”, adică sunt puternic influențate de realism..
Titluri reprezentative pentru această perioadă din creația criticului Călinescu sunt “Bietul Ioanide” si “”Scrinul Negru”.
Cele două romane prezintă suferința artistului genial, căruia vremurile tulburi i-au răpit copiii si care incearcă să-și găsească menirea vieții si să rămână nepieritor prin creație.

Hortensia Papadat Bengescu este un caz destul de rar în literatura română, de reușită a unei femei într-o lume dominată de bărbați, romanele sale profunde, psihologice fiind apreciate mult de critica literară a acelor vremuri.

„ Scriitoarea a surprins la început printr-o literatură de observație a sufletului feminin, pe care nimeni nu-l sondase cu mai multă luciditate și mai mult curaj.” .Acest citat în care se exprimă prețuirea față de opera scriitoarei îi aparține lui Tudor Vianu, cunoscut critic literar care a fost unul dintre cei care au promovat opera scriitoarei.

În operele autoarei caracteristic este faptul că acțiunea se petrece în mediul citadin în care își duc viața eroii și mai ales eroinele sale, pe care scriitoarea le pune mereu în prim plan.

Între stilul de viață al personajelor create de Hortensia Papadat Bengescu cum ar fi Ada Razu, Elena Drăgănescu, Lenora și modul în care trăiesc marea parte din personajele lui Rebreanu este o diferență colosală, deoarece economicul nu constituie un element determinant al evoluției eroilor în romanele scriitoarei, ci este un element auxiliar căruia nu i se acordă o importanță deosebită.

Mediul în care iși desfășoară existența aceste personaje este o „ burghezie de formație recentă, fără tradiții, fără morală, fără gust”.

Ciclul Halipilor este format din cele mai cunoscute opere ale autoarei și anume: „ Fecioarele despletite”, „ Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”.

Galeria de personaje feminine este de o mare varietate și scriitoarea le expune ca într-o galerie a degradării, a imoralității și a falsității, însușiri ce caracterizează o mare parte a eroinelor sale.

Hortensia Papadat Bengescu a creat femei ușuratice, extravagante, pline de snobism, docile, ce acționează mânate de instinct( Mika-Le) sau femei bibelou ( Coca Aimee).În toată această faună,a romanelor sale există un singur personaj care tinde să se apropie de normal, Elena Drăgănescu, deși și aici sunt multe abateri de la ceea ce ar trebui să fie un model feminin.

Referitor la cărțile scriitoarei,Eugen Lovinescu scria cu admirație „Nimeni n-a proiectat în literatura română o lumină mai orbitoare asupra sufletului feminin”.

Analizându-se pe sine, autoarea a reușit să creeze multe personaje feminine, alcătuind o întreagă lume, deoarece o femeie poate înțelege psihologia feminină în alt mod față de un bărbat. Romanele sale sunt modele în privința creionării cu tușe delicate sau ferme a personalității unor femei aparținând societății burgheze ale epocii în care și-a desfășurat activitatea scriitoarea.

Un alt scriitor care a excelat în domeniul romanului și la care sunt prezente numeroase elemente realiste a fost Marin Preda, născut în anul 1922 la Siliștea Gumești în Teleorman.

Frânturi din viața personală a copilului Marin Preda sunt evocate în unul dintre cele mai mari romane ale sale „Moromeții”.

Romanul fundamental al lui Marin Preda „Moromeții” are două volume, care au fost publicate la doisprezece ani diferență, primul în 1955, iar al doilea în 1967.

Romanul prezintă drama unei familii de țărani din Teleorman care se confruntă cu ruperea relațiilor care existau în mod tradițional în sânul unei familii, fapt care duce la destrămarea acesteia.

„Moromeții” este o frescă a unui sat tradițional, în perioada de dinainte și după cel de al doilea război mondial.

În toată această perioadă, personajele se transformă , caracteristicile personajelor care sunt prezentate în volumul II fiind diferite de cele care au definit aceleași personaje în primul volum.

Absența unei comunicări reale între personajul principal Ilie Moromete și membrii familiei sale amplifică sentimentul de disociere a familiei, fiecare membru al acesteia evoluând în mod independent, legăturile rămase între membrii familiei fiind mai degrabă formale.

Alt roman important al lui Marin Preda „Cel mai iubit dintre pământeni” prezintă caracteristicile unui roman total reunind între paginile sale mai multe tipuri de roman:

de dragoste, social, politic, psihologic.

Scriitorul încearcă să dezvolte tema raportului care există între o ființă umană și istorie, puterea sorții, a inevitabilului care face din om o jucărie, Eugen Simion spunând despre această lucrare că este „ romanul unui destin care-și asumă o istorie, romanul unei istorii care trăiește printr-un destin”.

Putem deci spune că realismul a fost reprezentat în literatura română în creația multor autori din secolul al XIX-lea, până aproape de timpurile noastre , fiind una dintre cele mai folosite formule de roman pe care au utilizat-o românii.

CAPITOLUL II VIAȚA ȘI OPERA LUI IOAN SLAVICI

2.1 Repere biografice

Scriitorul Ioan Slavici s-a născut pe data de 18 ianuarie 1848 în județul Arad, localitatea Șiria , fiind copilul lui Sava Slavici și al Elenei Slavici , care au avut cinci copii.17

Era descendent al unor cărturari ardeleni din partea mamei sale , iar tatăl său era cojocar, de aceea este explicabil faptul că în romanul „Mara”, scritorul se referă la viața pe care o duceau cojocarii din Transilvania.

Despre copilăria sa, Slavici afirmă că” Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită.

Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori și unde mă duceam, dedeam peste o mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină ori peste o prietenă a casei și eram întâmpinat cu dragoste și purtat oarecum în palme”18

Mama sa a fost primul său model de conduită, scriitorul evocând cu nostalgie atmosfera casei sale părintești” Maică-mea, fie iertată, zicea că nu e bine să stingi lumina când e supărare în casă, că trebuie să ștergi mai întâi supărarea și numai apoi lumina.Și ori și ce s-ar fi întâmplat, în casa părinților mei, seara trebuia să fie pace, să ne cerem și să ne dăm unii altora iertare”

Slavici a fost înscris în anul 1855 la școala din satul natal unde face primele trei clase, terminând școala primară la Arad, după ce a repetat clasa a patra.

În anul 1859 este trimis la studii la Liceul Maghiar, având dificultăți din cauza faptului că studiile erau făcute într-o limbă străină19.

Studiile liceale le continuă la Timișoara, unde învață la Liceul Piarist, iar finalizarea acestora are loc la Arad, deoarece în familia scriitorului au apărut foarte multe greutăți, care s-au răsfrânt asupra tânărului Slavici.

În anul 1868 Slavici se înscrie la Facultatea de Drept și Științe de Stat de la Budapesta, unde a devenit membru al Societății Academice „Petru Maior” , unde rămâne circa patru luni, după care renunță și se întoarce la Arad.

În perioada următoare este angajat la un notariat în calitate de „scrietor”, în octombrie 1869 ajungând student la Facultatea de Drept din Viena, unde are loc întâlnirea sa cu Eminescu de care îl va lega o prietenie strânsă , care va defini destinul său în lumea literară.

În această perioadă a fost fermecat de opera lui Shopenhauer, care „au făcut asupra mea o impresie atât de puternică , încât repetate încercări mi-a fost peste putință a scrie ceva fără ca în ceea ce am scris să nu se vadă urmele lecturei”

Eminescu a văzut în Slavici un scriitor de talent aprecierea poetului răzbătând și din următoarele rânduri” Eu cred că Slavici este un scriitor cu viitor , el cugetă drept, are idei originale și va scrie foarte bine când va mânui mai ușor limba românească”20

Implicarea lui Slavici în organizarea serbărilor de la mănăstirea Putna a făcut ca prietenia sa cu eminescu să devină mult mai puternică, tactul său în relația cu autoritățile austro-ungare fiind foarte important pentru reușita acestor serbări.

Debutul lui Slavici este consemnat în anul 1871 în revista Convorbiri Literare unde publică comedia Fata de birău, fiind ajutat tot de Eminescu care îi copia și îi corecta manuscrisele, pe care le trimitea apoi la Convorbiri literare. 21

Marele poet îi spunea”…sunt unul dintre cei ce cu ajutorul Junimii și-au creat drum în lumea aceasta și timp îndelungat am luat parte la lucrarea culturală a Junimii”22

Tot în această publicație vor apărea poveștile lui ioan Slavici, care au rămas până în zilele noastre unele dintre cele mai frumoase povești pe care le citesc cu plăcere atât copiii cât și adulții.

Pe parcursul anului 1873 se întoarce la Viena pentru a-și susține examenele, însă se îmbolnăvește destul de grav și este sprijinit de Titu Maiorescu din punct de vedere financiar pentru a rezista în această perioadă grea.

După însănătoșire și-a reluat studiile, dar nu și-a susținut examenele, în octombrie 1874 ajungând la iași unde a citit la Junimea nuvela „Popa Tanda”, iar în revista „Convorbiri literare” publică piesa „Toane sau vorbe de clacă”.

În anul 1877 este angajat la ziarul „Timpul”, cu care va colabora vreme de trei ani și jumătate, având colegi pe vechiul său prieten Eminescu și pe Caragiale, scriind în această publicație sub pseudonimul Tanda.

La Junimea a citit în anul 1880 povestirea „Budulea Taichii” care a fost publicată ulterior tot la „Convorbiri Literare „ în același an fiind numit profesor la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, unde a predat limba română și geografie.

În anul următor apare la București, la editura Socec, volumul „Novele din popor” în care este inclusă una dintre cele mai importante opere ale sale „Moara cu Noroc”.

Scriitorul a fost foarte impresionat de boala prietenului său Mihai Eminescu pe care a încercat să îl ajute din tot sufletul, eforturile sale fiind inutile deoarece în anul 1889 marele poet moare.

În anul 1884 Slavici a plecat la Sibiu, unde apare pe data de 14 aprilie primul număr al „Tribunei” sub conducerea sa, autorul spunând că „Tribuna” este „cea mai scumpă dintre creațiunile mele” .

La ziar scriitorul a impus utilizarea limbii române literare, cea care a fost dezvoltată de scriitorii români cum ar fi : Eliade, Alecsandri, Odobescu, Eminescu și maiorescu, ce erau frecvenți pomeniți în paginile ziarului pentru a fi cunoscuți și de ardeleni.

Din punct de vedere politic, Slavici era convins că cea mai potrivită soluție pentru românii transilvăneni era monarhia austro-ungară căreia trebuiau să îi fie fideli, iar șansa lor de a trăi mai bine era o constituție federală, iar unirea cu ceilalți români se poate realiza doar printr-o activitate intensă în domeniul culturii.23

Pentru a publica lucrări literare a înființat „Foița Tribunei” în care a prezentat multă literatură populară, ce era considerată a fi baza literaturii române, luând modelul „Convorbirilor literare „ și al „Daciei Literare”.

Aici are loc în anul 1884 publicarea nuvelei „Pădureanca”, o altă realizare fiind Biblioteca Populară a Tribunei.

În paginile ziarului „Tribuna” sunt publicați Alecsandri, Eminescu, Caragiale , Creangă deși atunci când a ajuns la Sibiu semnase o declarație conform căreia nu va sprijini junimismul la Sibiu.24

În anul 1891 scriitorul s-a implicat în înființarea Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, al cărui obiectiv era întărirea unității românilor din Transilvania și România, printre membrii acestei asociații fiind Octavian Goga și Take Ionescu.

Revista „Vatra „ a luat naștere în anul 1894, Slavici fiind printre membrii fondatori alături de Caragiale și de George Coșbuc, în primele 24 de numere ale revistei apărând romanul „Mara” , una dintre operele sale foarte cunoscute.

Această revistă a marcat începutul semănătorismului și al poporanismului în literatura română, însă orientarea publicației nu a fost agreată de cei de la Junimea, Duiliu Zamfirescu spunând că „ scriitori populari ca Slavici și-au trăit traiul”.

În anul 1896 apare volumul doi din „Novele” în care se include și un text inedit ce se intitulează „Comoara”.

Anul 1897 marchează apariția la Arad a ziarului „Tribuna Poporului „ la care Slavici este membru fondator și în care va publica multe articole.

În anul 1900 a apărut la Institutul de Arte Grafice și editura Minerva nuvela „vatra păărăsită”, acest an fiind însoțit de o mare cumpănă pe plan personal, deoarece patru dintre cei șase copii ai scriitorului s-au îmbolnăvit de meningită.

Apariția primului volum al romanului „Din bătrâni”, intitulat „Luca” are loc în anul 1902, anul următor această creație primind premiul „Ion Heliade Rădulescu” din partea Academiei Române.

În anul 1912 a înființat agenția de presă „Corespondența română” și ziarul cu același nume, însă aceste publicații vor avea o existență efemeră, de numai trei luni.

Tot în acest an moare I.L.Caragiale la Berlin, iar Slavici scrie un necrolog pentru marele scriitor în „Minerva literară și ilustrată” , intitulat”Un om mare”.

Înainte de izbucnirea primului război mondial, scriitorul ajunge să conducă ziarul „Ziua”, care aveao orientare filogermană, și a susținut ideile lui Carol I cu privire la neutralitatea României.

Odată cu intrarea României în război este arestat și închis la Văcărești, acuzația fiind aceea de atitudine antiromânească, acest episod al vieții sale fiind amintit în cartea „Închisorile mele” care a fost publicată în anul 1921.

Anul 1924 marchează apariția scrierii „Amintiri”, în care a inclus articole și însemnări care îi au ca eroi pe Eminescu,Maiorescu, Caragiale și Creangă.

Scriitorul a murit în anul următor, pe 17 august, în casa fiicei sale lavinia, aflată la Panciu, în Moldova, într-un ținut în care se cultiva viță de vie și care îi amintea de regiunea sa natală.

Din studiul vieții sale se poate ajunge la concluzia că Slavici a avut o are contribuție nu numai la dezvoltarea literaturii române ce se găsea într-o perioadă de căutări, ci a fost și un ziarist priceput, care a condus numeroase ziare și reviste, activitatea sa în acest domeniu fiind foarte apreciată, scriitorul devenind un reper pentru jurnalismul românesc.

2.2Opera lui Ioan Slavici

Slavici a fost un scriitor ca și-a încercat talentul în mai multe genuri literare, debutul său fiind ca dramaturg cu piesa „ Fata de birău”, însă renumele i l-au adus mai ales nuvelele sale (Moara cu Noroc, Pădureanca, Budulea Taichii, Popa Tanda) și romanul „Mara”, texte care sunt și astăzi studiate de elevii de gimnaziu sau de liceu.

Fantasticul este prezent în opera sa prin numeroase basme, care au avut și continuă să se bucurede succes, în ciuda vremii scurse da la apariția lor, deoarece Slavici a știut să descrie foarte bine lumea satului transilvănean, cu personaje care de care mai pitorești.

În operele sale este prezentat în mod preponderent satul ardelean pe care scriitorul îl cunoștea foarte bine, datorită faptului că a copilărit într-un asemenea loc și a rămas cu nostalgia acestuia, fiind legat de Șiria din punct de vedere sentimental.

Mediul citadin este și el descris în nuvele precum „ Un paravan”, Prințesa”, „Din valurile vieții”, „Un democrat”, orașul fiind considerat un loc de perzanie, cu influențe nefaste asupra locuitorilor săi.

Această concepție este asemănătoare cu cea a lui Sadoveanu, care a avut aceleași idei cu privire la orașe, ce lasă la iveală partea a mai urâtă a omului și nimicește sentimentele nobile.

Slavici nu avea inteligența sclipitoare care îl caracteriza pe Eminescu, însă pe parcursul vieții și-a format o cultură vastă , fiind permanent avid să descopere lucruri noi, care săîl îmbogățească din punct de vedere uman.

A fost autorul a numeroase manuale și studii de filosofie, gramatică, istorie, pedagogie, sociologie având cunoștințe în domenii variate ale vieții culturale și științifice.

A fost un cunoscător al mai multor limbi străine care au contribuit în mod decisiv la formarea sa ( germană, franceză, maghiară, latină), deoarece a putut să parcurgă scrieri ce fuseseră publicate în aceste limbi și care nu fuseseră traduse în limba română.

Scriitorii români din Transilvania, ca urmare a condițiilor în care au trăit, au realizat că ceea ce este cel mai important pentru ei este să fie cei care îndrumă masele, care le înfățișează împlinirile lor și pe cele ale fraților de dincolo de munți, cei care trezesc spiritul românesc în rândul poporului ai căror reprezentanți sunt.

Slavici credea în faptul că cel mai important pentru un scriitor român este „ să fie înțeles de toți românii”, deci să fie o părticică din ceea ce reprezintă o valoare pentru români, indiferent de regiunea din care provin.

Concepția lui Slavici despre literatură avea ca fundament faptul că înțelegerea unei opere literare se bazează pe dezvoltarea unor idei care pot să intereseze omul simplu, care să își regăsească frământările în cele ale eroilor unei cărți.

De aceea, socialul este predominant în opera lui Slavici care afirma că „studiul social este elementul meu, aș putea zice atmosfera mea spirituală .”25

Prin faptul că susține cu fervoare ideea de obiectivitate, Slavici se apropie de realiști, fiind un susținător al ideilor acestora, în opoziție cu ideile susținute de clasici sau de romantici, fiind în opoziție cu scrierile în care autorul ia cuvântul în numele eroilor săi.

Criticul Pompiliu Marcea a ajuns la concluzia că toată opera lui Slavici este consecventă următoarei afirmații „ crezul său artistic se subsumează celui moral”, în sensul că arte reprezintă una dintre cele mai înalte forme de educație a oamenilor.

„Slavici nu are nimic din spiritul de înfrumusețare a vieții rurale atribuit mai târziu semănătoriștilor. Țăranii lui, observați fără cea mai mică părtinire, după modul de ai târziu al lui Rebreanu, sunt egoiști, avari, îndărătnici, dușmănoși, și întotdeauna iertători și buni, adică cu acel amestec de bine și de rău ce se află la oamenii adevărați”2

Tudor Vianu spunea despre Slavici că „ înaintea lui Creangă, Ioan Slavici este acela care se gândește să folosească limba poporului, cu zicerile lui tipice,în povestirile sale. 27

În special nuvelele lui Slavici au contribuit la progresul pe care l-a înregistrat literatura română, în sensul prezentării vieții sociale în mod realist, prin evocarea procesului complicat prin care s-a format în Transilvania o burghezie rurală și a noilor relații apărute care au modificat lumea satului și viețile oamenilor.

Nuvelele lui Slavici oglindesc totodată și vechile obiceiuri din mediul rural, superstițiile și credințele, obiceiurile și datinile, morala țăranilor simpli, reușind să creeze un tablou complet din punct de vedere etnografic,social și psihologic al satului din Ardeal.

Activitatea nuvelistică a lui Slavici ar putea să fie împărțită în trei etape: „prima- a idilismului și a reveriei,- a doua dramatică și obsesivă- a treia didactică și instructivă.Modul de trecere de la una la alta, ritmul creației în interiorul fiecăreia sunt diferite” 28

Slavici spunea pentru a scoate în evidență calitățile țăranilor ardeleni, dintre care unii devin modele în operele sale: „Nu poți să-ți închipuiești ce oameni deștepți sunt țăranii de aici”29

Nu există creație a lui Slavici în care el să nu încerce educarea cititorilor, să nu moralizeze , viațafiind privită cu mare obiectivitate, atât în aspectele ei frumoase cât și în cele întunecate.

Faptul că Slavici este considerat în continuare a fi un scriitor modern este reliefat de faptul că alege să creioneze personaje complexe , cărora le studiază amănunțit viața interioară, astfel încât narațiunea sa are în centru trăirile personajelor, nu faptele acestora.

În tinerețea sa scriitorul a fost un adevărat culegător de folclor , pasiunea pentru fantastic, exprimată în creațiile sale din domeniul basmului fiind evidentă încă din copilărie, atunci când asculta fermecat poveștile spuse de moș Fercu.

Slavici consideră că rolul lui este cel de a prezenta publicului larg cea mai potrivită variantă a basmelor care circulau în zona din care provenea, basme ce erau povestite și îmbogățite de bătrânii satului.

Însă unele dintre aceste basme pe care le-a povestit Slavici au circulat și au variante nu numai în Transilvania, ci și în celelalte provincii românești.

Instinctul de moralist al lui Slavici poate fi remarcat chiar și în basmele sale, de exemplu în povestea „Păcală în satul lui”, toți bărbații, în frunte cu preotul satului devin victime ale credulității și ale dorinței de a se îmbogăți, murind înecați într-un râu unde Păcală le spusese că ar putea găsi bogății imense.

În povestea „Negru Împărat”, atât împăratul cât și curtenii acestuia au ajuns într-o stare deplorabilă din cauza desfrănării și a risipei , deoarece nu au vrut să urmeze sfaturile moralizatoare pe care le dădea împărăteasa” Puneți-vă frâu, căci omului de frunte nu-i șade nimic mai bine decât să se stăpânească pe sine însuși și să trag de la gura sa pentru ca să le rămână și altora câte ceva”.

Se poate spune cu privire la basmele și povestirile lui Slavici care sunt realizate la începutul carierie sale , scriitorul a căutat să fie cât mai fidel modelelor din popor pe care le-a cules și nu a dorit să își pună amprenta asupra acestora mai mult decât era cazul.

Într-o expunere de motive ce însoțea basmul Zâna Zorilor, pentru a fi publicat în „Convorbiri literare”, Slavici mărturisește că „interesul lui rămâne curat estetic față de producțiile populare”3029:”Fiind pentru mine un suvenir de zile fericite, motivlel scrierii mele nu au putut fi decât estetice …A fost ce-a fost.Pentru ce a fost cum a fost? De aceea nu ne-am interesat de fel!Nu am cercetat, nu am făcut știință:Nu am voit să studiez, ci să reproduc gândirea poporului român”

După cum a spus, Ibrăileanu, Slavici este un scriitor „cam cenușiu”, de aceea unele efuziuni lirice care au fost făcute în mod indubitabil sub influența lui Eminescu, nu se potrivesc în ansamblu, crează o disonanță uneori supărătoare în raport cu restul operei respective.

Venirea lui Slavici a fost bine primită în cercul Junimii, însă exigența membrilor asociației a făcut să nu publice chiar tot ce scria acesta, ci numai operele pe care cercul le considera a fi valoroase.

În cea mai mare parte a nuvelelor lui Slavici, acțiunea are loc într-un sat din Ardeal creat după modelul Șiriei natale , iar eroii sunt în marea lor majoritate oameni harnici, cinstiți , care doresc să se bucure de rodul muncii lor și să învingă toate piedicile pentru a supune natura, dacă aceasta se dovedește a le fi ostilă.

Popa Trandafir din nuvela „Popa Tanda” gândește în acest sens: „ Omul harnic mănâncă piatră, scoate caș din apa de baltă și seceră fir de grâu acolo unde au crescut cucute”

Viața multora dintre eroii lui Slavici depinde de ciclul muncilor agricole, fiind urmat ritmul natural pe care îl au recoltele, creșterea animalelor sau păstoritul.

Locul femeilor este să muncească în gospodărie, unde fac toate treburile casei, adică fac mâncare, țes pânză, brodează.

Eroii lui Slavici nu concep alt mod de viață decât acela pe care îl au și pe care l-au avut și strămoșii lor , existența lor fiind condiționată de efectuarea muncilor tradiționale.

S-ar putea crede că uneori scriitorul exagerează cu idilizarea muncii în agricultură, mai ales dacă ne gândim la tablouri evocate de Goga, Coșbuc ori Sadoveanu, deoarece imaginile descrise de Slavici sunt deseori concepute în stilul pastelurilor lui Alecsandri.

„Cosașii mergeau înainte , pas cu pas , culcând lanul de grâu în brazde lungi și groase și opridu-se din când în când să își scoată cutea din teacă și să tragă cu ea de-a lungul coasei ce răsună departe sub bătaia pietrii” .

Nuvela „Popa Tanda „ este una dintre creațiile importante ale lui Slavici, fiind construită pe ideea (în același timp moralizatoare și didactică ) conform căreia munca făcută cu pasiune poate transforma complet atât satul cât și viața oamenilor.

Deoarece au urmat exemplul oferit de părintele Trandafir, care era un om întreprinzător, satul Sărăceni s-a transformat dintr-un sat greu încercat de sărăcie într-un sat bogat, care avea case înalte înconjurate de pomi, cu o biserică frumoasă și cu o școală nouă.

Popa Tanda face parte dintre intelectualii satului care, conform cu percepția locuitorilor trebuie să se constituie în modele pentru cei care nu aveau mintea atât de luminată prin accesul la educație.

Părintele Trandafir, care este eroul principal al nuvelei, va ajunge preot în satul său natal Butucani, ce avea locuitori care dispuneau de suficientă avere pentru a se considera oameni cu dare de mână, însă nu rămâne în acest sat nici doi ani pentru că nu s-a putut înțelege cu enoriașii săi.

Aceasta s-a întâmplat din cauza lisei de tact cu care era înzestrat, spunând tuturor „ verde-n față” toate reproșurile și nemulțumirile sale, în ciuda faptului că fiind de prin partea locului ar fi trebuit să cunoască oamenii și să își dea seama cum pot aceștia reacționa.

Din această cauză a trebuit să fie mutat în alt sat, care era departe să cunoască bunăstarea Butucanilor, chiar și numele localității, Sărăceni ducând cu gândul la o stare materială precară a celor care viețuiau acolo.

Slavici a descris foarte pitoresc acest sat în care acoperișurile erau făcute din paie, iar ușile „ din trei scânduri înțepenite c-un par cruciș”, biserica fiind și ea într-o avansată stare de degradare, „cu stâlpii din față putreziți și aplecați la pământ”.

Dar aspectul care i-a displăcut cel mai mult părintelui a fost lenea cronică dovedită de locuitori, care erau foarte săraci, dar nu mișcau un deget pentru a ieși din această stare.

Deoarece dorea ca oamenii să fie mai harnici, popa începe să le dea pilde referitoare la lene duminica în predicile sale sau în zilele de lucru oriunde îi găsea prin sat.

Ca urmare sătenii încep să îl ocolească și i-au dat porecla „Popa Tanda”, următorul pas fiind mersul episcop pentru a solicita un alt părinte cu care să se înțeleagă.

Popa Tanda înțelege că numai prin modelul pe care îl oferă poate determina oamenii să se apuce și ei de treabă și de aceea transformă propria gospodărie în tr-una foarte bine organizată, folosind la maximum ceea ce îi dădea pământul.

În acest fel enoriașii au fost tentați să îi urmeze exemplul și să facă din satul lor o adevărată grădină, munca depusă fiind foarte mare, însă și rezultatele obținute au fost peste măsură.

Personajul părintelui Trandafir este un cumul de calități inimos, harnic, cucernic, învățat calitățile acestea folosindu-le pentru binele său și al celorlalți săteni.

Morala pe care Slavici o accentuează în această nuvelă este aceea că „omul sfințește locul”.

„Popa Tanda este personajul care seamănă cel mai mult cu autorul. Gospodar, ca Slavici nedându-se la o parte de la toate activitățile domestice-pe care nu le consideră deloc sub rangul său, înțelegându-le nu cape corvezi, ci drept forme de noblețe”31

Părintele Trandafr este un om de moralitate ireproșabilă, un adevărat stâlp ale colectivității, care știe să reziste tentațiilor și care își conduce enoriașii spre prosperitate.

„Așa cum se prezintă, povestirea stă sub o cheie stilistică bine definită, vigoarea prozatorului și originalitatea , indiscutabile, sunt date de un ritm susținut , iar intenția moralizatoare rămâne complet subsumată esteticului, absorbită în relatare”32

Una dintre cele mai bine concepute nuvele ale lui Slavici este „Budulea Taichii”, această nuvelă fiind realizată sub forma unor amintiri despre Huțu, care era fiul lui Budulea, cimpoieșul din Cocorăști, care a fost în copilărie prieten cu scriitorul.

În această nuvelă se remarcă la Slavici o nostalgie care se observă în prezentarea principalului personaj, drumul acestuia nefiind unul lin, ci era presărat cu diverse privațiuni pe care Huțu a dorit să le depășească pentru a deveni un om învățat.

Este de remarcat faptul că urcușul lui Huțu pe scara socială, după startul lui de jos, se va termina tot în satul său natal, care este unicul loc în care poate să fie el însuși.

Cu mult umor a realizat Slavici portretul dascălului Clăiță, care vrea ca Huțu să fie învățat, pentru ca într-o zi să îi ia locul la catedră și să pregătească pentru viață generații noi.

„El citește gazetele și află în ele cunoștințe folositoare, pe care, ca dascăl, le împărtășește copiilor și gospodarilor „33 dar nu este de acord cu faptul că românii s-ar trage din latini, deoarece în cărțile bisericești scria că” latinii erau păgâni, cum sunt bunăoară turcii” .

Budulea era un fiu de țăran în toată puterea cuvântului, înzestrat cu o minte ageră și care pornește pe calea învățăturii, depășindu-și condiția.

Eroii din „Popa Tanda „ și „Budulea Taichii” sunt realizați în mod diferit, și înzestrați cu calități diferite, însă sunt amândoi autentici, desprinși din lumea satului ardelean.

„Budulea Taichii este cărturarul care, înlăturând obstacolelel ce se puneau propășirii fiilor de țărani , izbutește să frecventeze cele mai înalte școli. Prin destinul lui Budulea se marchează formarea intelectualității rurale ardelene care a avut un rol important în viața politică a Transilvaniei.„34

Deși este îndrăgostit de fata cea mare a dascălului, Mihai Budulea renunță la aceasta pentru a-și putea urma visul de a deveni un om cu carte.

George Călinescu afirma că Slavici” putea să facă din această nuvelă un mare roman balzacian, zugrăvind marile energii reci”.

Însă Huțu se hotărăște să renunțe la cucerirea societății după ce primește o scrisoare de la tatăl său care l-a emoționat, și în care bătrânul își exprima temerea cu privire la faptul că fiul său se va înstrăina de lumea familiară și va dori să își urmeze propriul drum în lume, fără a mai lua în considerare lumea din care provenea.

Romanul lui Slavici „Mara” a fost considerat de mulți critici ca fiind superior romanelor ce apăruseră până atunci în literatura română, incluzând aici și pe cele create de Duiliu Zamfirescu, ce s-au bucurat în epocă de un succes mai mare decât acela al lui Slavici.

Despre acest roman, Pompiliu Constantinescu a spus că este „ o prolixă povestire melodramatică” , „cu caractere difuze, contradictorii”35.

Șerban Cioculescu a afirmat că” este cea mai expresivă operă epică apărută între 1880-1900, ba chiar…cel mai bun roman al nostru înainte de Ion”.

Romanul înfățișează destinul Marei Bârzovanu și al copiilor săi Persida și Trică, la început personajul de prim plan fiind Mara, pentru ca spre final să fie urmărit preponderent cel al fetei sale Persida.

Locul de desfășurare al acțiunii este un oraș mic, aflat între Lipova și Arad și anume Radna, unde influențele satului ardelean erau mult mai pregnante decât în orașele mai mari, care începeau să fie racordate la spiritul vremii.

La Mara predominant este sentimentul matern, deoarece ea visează să creeze pentru copiii săi un viitor de care ea nu a putut să aibă parte.

De aceea, atunci când zărea o femeie care îi era pe plac își zicea” Așa are să fie Persida mea!” , iar dacă cel care îi atrage atenția este bărbat „Așa are să fie Trică al meu!”.

Pentru ea, ca pentru orice mamă copiii ei sunt „cei mai frumoși” și „cei mai deștepți”, dintre toți copiii care existau pe lume.

După ce o trimite pe fata ei la mănăstrea Minoriților, pe Mara a început să o îngrijoreze faptul că fata s-a schimbat sub înrâurirea măicuței Aegidia „Nu care cumva călugărița aceea s-o momească, s-o farmece și s-o facă și pe ea călugăriță smerită” .

„Mara” este un roman de dragoste, în care ni se înfățișează atât dragostea mamei pentru copiii săi, ci și povestea de dragoste dintre Persida și Națl.

„Numai un cunoscător adânc al sufletului omenesc –ajutat poate de o experiență de viață acută :câmpul cercetării psihanalitice e aici deschis –a izbutit să realizeze atâta poezie dintr-un material atât de prozaic:povestind u detașare , cu asprime, dar și cu gingașă îngăduință dragostea dintre fata unei precupețe de pește și zarzavat și fiul unui tot atât de prozaic măcelar”36

Mara ca personaj este un produs al mediului care a creat-o, fiind o femeie destoinică, ce luptă cu greutățile vieții, o mamă dedicată și o precupeață iscusită, trudind să strângă avere pentru ea și copiii săi.

Atunci cînd Persida se află într-o situației dificilă, deoarece căsnicia ei este pusă în pericol, mama dorește să îi aducă alinare” Banul, draga mamei, banul e mare putere, el deschide toate ușile și strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulți bani”

George Călinescu notează „ Însușirea esențială a lui Slavici este însă de a analiza dragostea, de a fi poet și un critic al eroticii rurale dintr-o provincie cu oameni mai propășiți sufletește, în stare de nuanțe și de introspecții, deși nerupți încă de hieratica etnografică”37

La început, fata Marei este caracterizată de o frumusețe răpitoare, pentru ca apoi să evolueze spre o mare distincție și o capacitate de a depăși momentele grele ieșite din comun.

Mama sa trece de la dragostea nemărginită pe care i-o poartă la o admirație profundă pentru fiica sa.

„Ioan Slavici a fost în mod indubitabil un om ros de întrebări, la care a dat răspunsuri radicale, de cele mai multe ori împotriva curentului , el altfel omul blând și înțelegător cu semenii săi. Poate din aceste îndoieli pe care timidul Slavici le-a exprimat răspicat , s-au născut și personajele sale atât de complexe, umane în ultimă instanță.De aici valoarea excepțională a scriitorului care a introdus în literatura română nu arhetipuri ,ci personaje vii”38

2.3 Creația „Moara cu noroc”

În studiul său „Literatura română și străinătatea”, realizat în anul 1882 Titu Maiorescu a schițat principalele trăsături ale realismului pe care l-a definit ca „ un întreg curent al gustului estetic în Europa”, și a afirmat că există o contribuție autohtonă la dezvoltarea acestui curent, făcând prin aceasta referire la Ioan Slavici.

Moirescu scrisese despre apartenența personajelor din proza realistă la clasa socială a oamenilor obișnuiți, fără titluri nobiliare, iar cele mai vii exemple în această direcție îi erau oferite de opera lui Ioan Slavici.

Cele mai remarcabile creații ale lui Slavici sunt cele din domeniul nuvelisticii, unde talentul său a dat cu adevărat roade, iar una dintre cel mai bune nuvele ale sale este în mod indubitabil „Moara cu noroc”.

Nuvelele au adus un progres evident literaturii române în mod evident acestea aparținând curentului realist, prin prezentarea obiectivă a multor aspecte caracteristice existenței transilvănenilor.

Unul dintre păcatele omenești pe care scriitorul le-a prezentat a fost ispita banilor, care conduce la dezumanizarea celor care sunt atinși de acest viciu, care începe la un moment dat să le controleze viața.

Această temă a fost evocată în mai multe nuvele ale sale dintre care cele mai semnificative sunt „Comoara”, „Vatra părăsită”, „ O viață pierdută”.

Însă măsura adevărată a talentului său a dat-o în nuvela „Moara cu noroc” , tema acestei nuvele fiind consecințele nefaste pe care le are setea de avuție atât asupra vieții interioaare a individului cât și asupra destinului său.

„Dacă în celelalte scrieri Slavici se remarcă prin acuratețea construcției și prin evitarea, în mare măsură, a căutării senzaționalului, Moara cu noroc este o narațiune în care, în special prin știința dozării devenirii personajului principal, scriitorul depășește tot ceea ce s-a scris până la el în epica română.”39

La finalul nuvelei, Slavici, ca un moralist intransigent, pedepsește toate personajele care au păcătuit în diferite moduri, locul acestor întâmplări nefericite fiind cuprins de foc, ce este văzut ca un simbol al purificării.

În această nuvelă, ca și în multe altele, Slavici realizează o imagine a unei familii, dar care nu mai este înfățișată ca în operele anterioare trăind o viață legată de cutumele ancestrale, clacă, nuntă, praznic, ci atenția autorului se mută de la satul ardelean la lumea nouă care se năștea, în care banul devenea principala valoare.

„Oamenii lui Slavici… acaparează avuția fie prin muncă sălbatică, încăpățânată, fie prin acumulare primitivă, prin violență, prin ferocitate, ciocniri sângeroase; în tot cazul, nu pe căi ocolite, ci prin asalt fățiș, la lumina zilei expunându-se primejdiilor , riscându-și existența.”40

Povestirea debutează cu un percept moral, care este desprins din înțelepciunea celor bătrâni, care este rostit de soacra lui Ghiță „ Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”.

Concepția scriitorului despre modul în care ar trebui trăită viața este ilustrată prin aceste vorbe pe care le spune bătrâna, cuvintele cheie din acest citat fiind „sărăcia”, „bogăția”, „liniștea”,” fericit”.

În căutarea bunăstării pentru familia sa, Ghiță ia în arendă o cârciumă denumită „Moara cu noroc”, speranțele lui fiind legate de faptul că această cârciumă îi va aduce fericirea, noorocul însemnând pentru el speranța unui câștig consistent, care să îl pună la adăpost, să nu se mai gândească la latura materială a vieții.

„Moara cu noroc nu este o simplă investigație sociologică a unui mediu pastoral, nici o povestire tenebroasă spusă cu intenții moralizatoare.Semnificația ei ascunsă relevă o morală istorică extraordinar înțeleasă. :forța elementară, violența molipsitoare, agresivă și aparent victorioasă distrugătoare și nimicind totul în calea ei, se autodevoră”41.

Titlul nuvelei este ironic, deoarece această moară este aceea care le aduce nenorocirea celor care au crezut că vor duce o viață mai bună în acest loc, ce se dovedește a fi sub stăpânirea diavolului, asocierea între bani și acesta fiind cunoscută .

„ Și în ordine estetică-și în planul tragicului omenesc subordonat unei patimi devoratoare-, nuvela deschide și închide totodată universul definitoriu al cupidității halucinante, tipologia tuturor personajelor subordonate acestei patimi-personaj central: dezbinarea, ura, crima, gelozia, răzbunarea, minciuna, deșertăciunea, nenorocirea și corolarul sau liantul cel mai hidos al acestora: dezumanizarea sau neomenia”42

Ghiță este un personaj complex, atras cu forțe egale între dorința de a avea cât mai mulți bani și a face compromisuri pentru a-și atinge acest țel și cinstea care îl caracterizează înainte să se se apuce de afaceri legate de cârciumă.

La început, Ghiță este descris ca un om destoinic și priceput în afaceri, care începeau să meargă , iar bunăstarea și armonia ce domneau în familia sa i-ar fi putut aduce fericirea .

În acest sens, Slavici prezintă o scenă de la sfârșitul săptămânii, insistând pe faptul că eroii săi erau dominați de o stare de pace, acest tablou fiind total diferit de frământările care vor apărea mai târziu în acea familie” Sâmbătă de cu seară locul se deșerta , și Ghiță, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana și cu bătrâna să numere banii , și atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilași, căci doi erau acum, iar bătrâna privea la câteș patru și se simțea întinerită , căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoței sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câștig făcut bine” .

Ghiță era un soț bun și un tată iubitor, având mare grijă de familia sa care reprezenta pentru el cea mai de preț avuție.

Contactul său cu Lică Sămădăul, care în același timp îl fascinează și îl înspăimântă, prin spritul său întreprinzător și prin siguranța pe care o dovește în afaceri este malefic pentru cârciumarul care de felul lui era un om liniștit.

Conștiința lui este sfâșiată între două chemări care au putere egală asupra sa: o dorință de a urma viața sa liniștită de dinainte să îl cunoască pe Lică și altă dorință de a se lăsa ispitit de visul său de a avea mulți bani, urmând căi necinstite.

El a devenit o victimă a lui Lică deoarece acesta a aflat că Ghiță „ ține la bani” și ca urmare ar face multe lucruri necinstite pentru a avea cât mai mulți bani.

De aceea Ghiță” se gândea la câștigul pe care l-ar putea face prin tovărășie cu Lică , vedea banii grămadă înaintea sași i se împăingenau parcă ochii;de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi, capul în primejdie.” .

Drumul pe care îl urmează Ghiță, de la cizmarul onest care este împăcat cu condiția sa la cârciumarul hapsân care nu vedea în fața ochilor decât banii este descris amănunțit și cu măiestrie de autor.

Nimic din ceea ce este prezentat nu este forțat, evoluția este firească, scriitorul urmărind decăderea morală pe care o cunoaște Ghiță pas cu pas, familistul convins fiind înlocuit treptat de un om rece și rapace.

„Aparent apatic și dominabil, calm și așeyat, Ghiță este omul ambițios cu discreție, mânat de o voință puternică ascunsă, de o încăpățânare mută în stare, pentru împlinirea unei hotărâri disperatenedestăinuite nimănui, să-și calce în picioare tot ce are mai sfânt, să-și împingă soția în brațele celui pe care vrea să-l răpună și apoi s-o omoare cu cuțitul.”3

Obținerea banilor pe care îi dorise atât de mult îi oferă o fericire tragică, îi voia și a început să simtă că i-ar fi fost mai bine dacă era singur „ întâia oară în viața lui ar fi vrut să n-aibă nevastă și copii pentru ca să poată zice „Prea puțin îmi pasă” „.

Banii i-au modificat caracterul lui Ghiță, astfel încât chiar comportamentul față de soția sa a început să se modifice treptat „Adecă și tu! Grăi Ghiță înecat de mânie , apoi se apropie de dânsa, pas cu pas , precum păianjenul se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră , o măsură cu ochii, își ridică amândouă mâinile asupra ei și rămase câtva timp nemișcat, gata să se arunce la ea.”

Când venise la „Moara cu noroc „ Ghiță era un om care avea sentimente puternice pentru soția sa, dar după o perioadă, „chipul frumos al Anei, trupul ei fraged, firea ei blândă și glasul ei dulce nu mai puteau să străbată până la inima lui”.

Deoarece a crezut până la un punct că în anumite circumstanțe minciuna este preferabilă adevărului, Ghiță ascunde față de Ana toate frământările prin care trece, deși credea că aceasta nu este o soluție pe care să o adopte pe termen lung.

Satisfacțiile pe care nu le mai încercase și care sunt aduse de bani, care l-au împins să devină un ticălos, alternează pe parcursul nuvelei cu dorința de a redeveni un om bun și de a fugi cât mai departe de cel care l-a condus pe drumul ticăloșiei.

Ghiță nu a putut găsi nici în el și nici în soția sa puterea de a merge mai departe, de a se desprinde din mrejele celui care l-a vrăjit și l-a convins să devină un om de nimic.

Peisajul în care se desfășoară acțiunea este zugrăvit de scriitor în culori sumbre, așa cum a devenit și sufletul lui Ghiță ”Dacă aruncai privirea împrejur, la dreapta și la stânga, vedeai drumul de țară, șerpuind spre culme, iară la vale de-a lungul râulețului, cât străbate ochiul, până la câmpia nesfârșită, afară de câțiva arini ce stăteau grămadă din jos de podul de piatră, nu zăreai decât iarbă și mărăcini. La deal, valea se strâmtează din ce în ce mai mult ; dar aici vederile sunt multe și deosebitede-a lungul râulețului se întind două șiruri de sălcii și răchite, care se îndeasă mereu, până ce se pierd în crângul din fundul văii”.

Sălciile ar putea reprezenta incertitudinea unor personaje, deoarece acestea nu sunt copaci falnici, care să reziste furtunilor, ci se îndoaie după cum bate vântul.

Oamenii care frecventează cârciuma sunt și ei pe potriva acestui loc” Veneau câteodată pe la cârciuma lui Ghiță și porcarii, niște oameni îndeobște nalți și bine făcuți, cu cămașa neagră și cu părul strălucitor de untura cea multă și căzută în plete lungi și răsucite asupra grumajilor goi; oameni erau și ei, care mănâncă, beau și plătesc” .

Paralel cu schimbarea conștiinței lui Ghiță, Slavici a surprins foarte bine procesul de înstrăinare care avea loc între cei doi soți și cel al apropierii Anei de Lică Sămădăul.

Soția lui Ghiță, Ana, este „tânără și frumoasă”, „fragedă și subțirică”, „sprintenă și mlădioasă” , relațiile cu soțul său fiind inițial calde, ca într-o familie adevărată.

Ea reprezintă un model de frumusețe feminină, această frumusețe fiind punctul din care pleacă tragedia pe care o trăiește.

Fiind crescută într-un mediu în care a fost protejată , necunoscând toată răutatea lumii, Ana este impresionată de întâlnirea cu Lică” oarecum speriată de bărbăția înfățișării lui”.

Ea este foarte îndurerată de faptul că Ghiță s-a înstrăinat de ea , deoarece soțul ei nu îi mărturisea nimic din frământările lui „ Ana era adânc jignită; ea ar fi dorit să afle mai mult, se simțea în drept a cere să știe tot și nu putea să-l ierte pe Ghiță pentru lipsa lui de încredere”.

Fiind crescută de mama sa în respectul față de bărbatul său, ea credea despre Ghiță că este un om cinstit și își reproșează faptul că nu a știut să fie alături de el în toate clipele grele prin care acesta a trecut.

Cu toate acestea, ea intuiește faptul că Lică reprezintă o primejdie pentru soțul său și că tovărășia acestuia este periculoasă „- Ghiță!… Nu vorbi cu mine ca și cănd ai avea un copil înaintea  ta[…]. Fă cum știi, dar eu îți spun și nu mă lasă  inima să nu-ți  spun că Lică e om rău și primejdios". 

Ana este atrasă de Lică, în care vede un bărbat în toată puterea cuvântului, spunându-i acestuia” „Tu esti om, Lică, iar Ghiță nu e decât o muiere imbrăcată in haine bărbătești". 

Ea este împinsă în brațele lui Lică chiar de soțul său care îi spune atunci când îl refuză pe Lică și nu vrea să îi dea voie să o joace” Săracul de mine! grăi Ghiță așa în glumă. Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! Joacă muiere; parcă are să-ți ia ceva din frumusețe” .

Ghiță era conștient de faptul că Ana suferă ca urmare a comportamentului său , însă nu face nimic ca să discute sincer cu soția sa ”ar fi voit să meargă la ea, să îi ceară iertare și să o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lăsa.”

În prezentarea evoluției pe care a cunoscut-o Ana, Slavici dovește că este un foarte bun cunoscător al psihologiei feminine, stingerea dragostei pe care a avut-o față de soțul său său fiind urmată de apariția disprețului pe care nu și-l mai putea ascunde.

În unele momente, Ghiță revine la sentimentele pe care le avea înainte de sosirea la „Moara cu noroc” :” Iartă-mă Ana! …Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe fața pământului .”

Lică își propune să o seducă pe Ana deoarece este atras foarte puternic de frumusețea ei, iar Ana se lasă în cele din urmă pradă ispitei, atunci când constată că soțul său era indiferent la asalturile repetate ale lui Lică.

Sfârșitul Anei este tragic, ea fiind omorâtă de soțul său , iar simțind că Lică este în apropiere” țipă dezmierdată, îi mușcă mâna și își înfipse ghearele în obrajii lui”.

În acest mod ea își exprimă ura și disprețul pe care îl nutrește față de Ghiță, patima adâncă față de Lică, regretul pentru păcatele pe care le-a comis și conștiința vinovăției sale.

Jandarmul Pintea îi reproșează lui Ghiță modul în care a procedat pentru a putea să îl prindă pe Lică” Tare om ești tu , n-aș fi putut să îmi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind” .

Cel mai pregnant se reliefează talentul de portretist al lui Slavici în creionarea personajului Lică Sămădăul, care este un adevărat erou realist, unic în literatura română, un tip care exercită o adevărată facinație asupra celorlalte personaje.

Lică nu cunoaște frământările existențiale care îl caracterizează pe Ghiță, dar este un personaj caracterizat de câteva însușiri pe care autorul a dorit să le evidențieze.

Sămădăul este caracterizat de Slavici ca fiind „un om de  treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu  ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc. Lică era  porcar, însă dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele,  pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin /…/”

Magdalena Popescu spune despre Lică Sămădăul că” „irumpe  parcă, dintr-o pre-realitate sau metarealitate paralelă narațiunii, unde a  existat pană atunci.”

Lică recunoaște că este un suflet însetat de sânge și că nu regretă că are mâinile pătate de sânge de om” Știu numai că mă aflam la strâmtoare când  am ucis cel dintâi om. […] Apoi am ucis pe cel de al doilea, ca să mă mângâi  de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de  boală, care mă apucă din când în când…".

  Porcarul acesta „umblă mereu călare, de la turmă la turmă , care știe toate înfundăturile, cunoaște toți oamenii buni și mai cu seamă pe cei răi, de care tremură toată lumea, „

Lumea nuvelelor lui Slavici este o lume în care sunt respectate tradițiile, oamenii încearcă să facă fapte bune și să meargă pe calea dreaptă, oricâte greutăți li s-ar ivi în cale

„Lică Sămădăul se află la antipodul acestei lumi echilibrate, în care domnesc obiceiul și regula.Adus de valurile unei ordini sociale noi care își anunță apariția, de relațiile sociale mai complexe și mai dinamice ale capitalismului, Sămădăul, care este un „organizator” în comerțul cu porci , trebuie să fie un om îndrăzneț și întreprinzător.Poziția socială solidă i-o asigură Sămădăului relațiile cu proprietarii turmelor de porci, încât el devine un adevărat stăpân al întinselor spații neumblate din pustă, un om bogat și temut”44

Pintea jandarmul îl caracterizează pe Lică în următorul mod: „El are o singură  slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ție lumea de frică și cu  toate aceste să râdă și de dracul și de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiță, de noi". 

Lică nu are prieteni, pentru el există doar oamenii bogați și puternici pe care îi consideră mai presus ca el și de protecția cărora se bucura, și oamenii pe care îi stăpânește, prin fascinația pe care o exercită asupra lor și care erau „oamenii lui”, care i se supuneau în mod necondiționat și care erau uciși dacă dădeau semne de nesupunere.

Magdalena Popescu observă că” pentru literatura lui Slavici de după 1880, esențial devine personajul, nu doar ca entitate autonomă și intrinsecă, dar mai ales ca relație cu grupul de personaje. „

Nuvela „Moara cu noroc” este psihologică, acest fapt fiind relevat de evoluția personajului principal Ghiță, ale cărui frământări sufletești sunt surprinse de autor pe tot parcursul nuvelei.

Cârciuma în care are loc acțiunea este așezată poate nu întâmplător la o răscruce de drumuri .„De la Ineu drumul de țară o ia printre  păduri și peste țarini, lăsând la dreapta și la stânga satele  așezate prin colțurile văilor. Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine  apoi unpripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale,  trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp  de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu iară mai departe locurile sunt  rele"

Din acest loc, omul are posibilitatea să o ia pe mai multe drumuri, această posibilitate având-o și eroii acestei nuvele, care ar putea să pornească pe drumul drept, dar viața îi aduce pe cărări mai puțin bătute și le pregătește un destin nefericit.

Topârceanu este entuziasmat de această nuvelă despre care spunea” Genul în care a excelat talentul lui Slavici este fără îndoială nuvela tragică…Moara cu noroc nu-i numai o nuvelă bogată, e în același timp un mic roman de moravuri , tot atât de interesant, prin fondul de viață locală pe care e proiectată acțiunea principală , prin tipurile de al doilea plan sau abia întrezărite, prin pitorescul lui special „

Stilul greoi pe care îl abordează autorul, poate evidenția liniștea de dinaintea furtunii, încărcătura tragică a acestui text fiind deosebit de pronunțată.

Această nuvelă este departe de atmosfera senină pe care o putem remarca în multe alte opere ale lui Slavici, dramatismul fiind o caracteristică esențială.

2.4 Nuvela „Pădureanca”

Nuvela „Pădureanca” a fost publicată de Slavici în „Tribuna”, publicație pe care a condus-o, acest fapt având loc în anul 1884.

Această nuvelă are un debut liniștit, atmosfera fiind calmă, netulburată de ceva care ar prevesti desfășurarea evenimentelor.

Oamenii se mută de la pădure la șes în timpul secerișului pentru a ajuta pe locuitorii din câmpie să culeagă recolta și a primi bani care să le asigure un confort material pe timpul perioadei reci.

„Simțind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mișcare, colibă cu colibă, sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre câmpia întinsă, și în câteva zile cât ține locul din Mureș până în părțile Orăzii și până la izvoarele Crișurilor nu mai rămân prin sate decât moșnegii neputincioși, babele bătrâne și copiii nevârstnici. Setea de viață îi ia și îi duce pe toți la sărbătoarea cea mare care se ține în fieștecare an o dată pentru împărțirea pânei de toate zilele”

În aceste zile oamenii sunt infrățiți între ei, muncesc laolaltă, atât proprietarii terenurilor cât și oamenii tocmiți cu ziua, iar petrecerile sunt ținute împreună.46

În aceaste condiții apare dragostea, care la început este foarte intensă și deosebit de pură între Iorgovan care era feciorul unui om cu stare pe nume Busuioc și Simina, fată care nu avea o stare materială prea bună și care muncea pe moșia bogatului Busuioc.

Cei doi tineri nici nu au realizat că s-au îndrăgostit dragostea lor apărând treptat și cuprinzându-le toată ființa.

Dar Iorgovan era silit de realitate să vadă că părinții lui nu erau de acord cu o noră săracă, ce nu putea contribui la sporirea averii familiei.

Personajele lui Slavici, care sunt prezentate ca fiind oameni tăcuți și liniștiți, trăiesc pasiuni puternice , pe care le închid în adâncul ființei lor, aceste pasiuni răbufnind câteodată la suprafață.

„ Iorgovan e unul dintre exemplele cel mai elocvente ilustrând puterea distrugătoare a pasiunii erotice. Flăcău serios și așezat, având mentalitatea tipică a tăranului ardelean, el ar vrea o viață cinstită și liniștită, fără furtuni. Oamenii îl consideră cam „slab de înger”, un „papă-lapte” cum zice Șofron, dar de fapt el este un om cu socoteală. Lui Neacșu, țăranul bătrân venit de la munte nu-i place flăcăul acesta nesigur „care nu se uită mereu înainte ci caută la ttot pasul în dreapta și în stânga, ca să vază cum vor alții să îl ducă” „47

Văzând că întâmpină opreliști ca să o ia de nevastă pe Simina, cinstea lui nu îl lasă să o facă pe aceasta amanta lui și să forțeze lucrurile, deși fata nu i s-ar fi împotrivit.

Atunci când Neacșu îl întreabă de ce nu o ia de soție în condițiile în care se iubesc Iorgovan răspunde :” Pentru că nevastă-mea nu are să îmi fie numai mie nevastă, ci și părinților mei noră, și rudelor mele om din casă și ar trebui moarte de om”

Tatăl fetei o sfătuiește să nu fie prea legată de acest flăcău” Nu te face, fata mea, pui de cuc în cuib de cioară. ..Tu nu știi să șezi la masa lor, nici să mănânci cu lingura lor, nici nu știi să te îmbraci în portul lor, nici să vorbești în limba lor”

Slavici este un anlist profund, prefigurându-l în această direcție pe Liviu Rebreanu, Iorgovan semănând pe undeva cu Apostol Bologa, fiind tot o fire sovăielnică, ce ezită să ia o hotărâre tranșantă, și care atunci când este prins într-o dilemă sucește acea problemă pe toate părțile și se lasă măcinat de incertitudini , până în momentul în care neliniștea provocată de această stare devine de nesuportat, iar gândul morții îi apare ca o soluție posibilă și salvatoare .48

Busuioc este un reprezentant tipic al clasei din care face parte, cel mai importantă fiind pentru el averea, de aceea, atunci când izbucnește holera angajaeză oameni care să îi secere grâul, deși cunoștea legile și știa că acestea îl opresc de la a face așa ceva.

Iar pădurenii a căror existență depindea de banii primiți pentru seceriș, primesc să se amgajeze, deoarece sunt conștienți de faptul că numai așa își vor putea hrăni familiile peste iarnă.

Bătrănul Neaacșu devine însă o victimă a bolii, din cauza stării sale de sănătate precare, iar acest eveniment neprevăzut va schimba sentimentele Siminei pentru Iorgovan, în dragostea sa apărând și ura.

Busuioc a dorit să aline nefericirea fetei care s-a văzut pe neașteptate orfană și consimte ca fiul său să o ia de soție.

Spre marea mirare a tuturor Simina refuză în această acțiune a ei fiind implicate atât ura față de familia din care făcea parte Busuioc, cât și sfaturile pe care i le dăduse tatăl său.

„Pe planul tehnicii narative, scriitorul acumulează o serie de evenimente mici, neobservabile, care anticipează moartea lui Iorgovan. De exemplu moartea lui Pupăză, morarul cel caraghios, ucis de roțile mașinii de treierat prefigurează în nuvelă sinuciderea lui Iorgovan , așa cum spânzurătoarea în care atârnă corpul cehului Svoboda, la începutul romanului „Pădurea Spânzuraților” insinuează în gândul lui Bologa primul semn al morții .”49

Moara începe să îl fascineze pe Iorgovan , care face o vizită în timpul căreia se uită atent la roțile care exercită asupra lui o adevărată fascinație.

Simina are presimțiri care nu îi dau pace privitoare la soarta omului pe care îl iubește și ar dori să îl știe cât mai departe de toate pericolele posibile „ De ce nu se mai întorce? Nu cumva i s-a întâmplat ceva?Sfinte Doamne! Nu cumva i s-au urât zilele? Trebuie să-l vadă și apoi să nu îl mai scape din preajma vederii sale „

Scena finală, în care Simina vine să îl vadă pe Iorgovan iar acesta ăși dă ultima suflare în brațele ei indică faptul că sentimentele care îi legaseră pe cei doi nu au dispărut nici o clipă, ci doar au fost îngropate în adâncul ființei lor.

Pentru argatul Sofron, Simina are un respect profund și uneori poate dă senzația că îl iubește, însă marea ei dragoste a fost Iorgovan .

Pentru Busuioc, cea mai mare pedeapsă a constat în faptul că soarta l-a obligat să îi supraviețuiască fiului său, care era urmașul și mândria sa .

Viața Siminei după stingerea tatălui său a fost o continuă ispășire, o pătimire pentru faptul că nu și-a ascultat părintele.

Șofron o iubește pe Simina, și face tot ce îi stă în putere să o ocrotească, însă oricât s-ar strădui, el nu poate ajunge la inima fetei , deși este înzestrat cu numeroase calități, deoarece aceasta era dată pe vecie lui Iorgovan.

În viziunea lui Slavici, Șofron era omul ideal pentru Simina, fiind hotărât, capbil de iubire, vrednic, însă acestea nu au fost suficiente pentru ca fata să se îndrăgostească de el.

Universul lui Slavici iubirea îi afectează deopotrivă pe femei și pe bărbați, în unele cazuri ea având o forță distructivă, care macină viața eroilor săi.

2.5 Importanța lui Slavici în literatura română

Slavici poate că nu a avut talentul care i-a caracterizat pe Eminescu, Creangă sau Caragiale, nici spontaneitatea acestora, dar alăturarea lui de acești mari clasici este pe deplin justificată.

El a apărut la momentul oportun, să demonstreze faptul că și Transilvania poate produce scriitori importanți, care să îmbogățească literatura română.

„Slavici a intuit bine rotația caracterului într-o familie, fenomen mai însemnat și mai vădit într-o societate elementară (…)Atâta vreme cât descrie latura automată a dragostei, Slavici e ascuțit și dramatic. Când însă năzuiește a da eroilor fineți sufletești de oraș , complicații culturale, tonul pare cu desăvârșire fals și didactic”50

Scriitorul a îmbrățișat ideea realiștilor conform căreia omul este un produs al mediului social din care provine, o creație a acestuia.

Pentru epoca respectivă, Slavici a scris destul de mult și de inegal, având o importanță foarte mare atât în literatura română ca scriitor cât și ca jurnalist care a condus numeroase publicații, unele dintre acestea fiind eșecuri.

Nuvelele care i-au asigurat un loc de seamă între scriitorii români au fost „Popa Tanda”, „Budulea Taichii” și în special „Moara cu Noroc” sau „Pădureanca”.

„Preocupat de problema etică și educativă, Slavici fixează nu numai tipul unui scriitor, cum Ardealul a produs mai mulți de la el încoace, dar și un tip social mai general, în care s-a recunoscut multă vreme sănătatea sufletească a regiunii. În amintirile sale scriitorul și-a destăinuit crezul moral, făcut din cumpătare și spirit al dreptății și adevărului , lămurind în același timp izvoarele îndrumarelor sale”551

Slavici a căutat în toate creațiile sale să fie el însuși, să aducă în literatura română mediul deosebit al satului ardelean pe care a vrut să îl descrie cu toată frumusețea sa morală în complexitatea sa unică.

„ Observator tenace al realității, scriitor deprins să prezinte viața așa cum e, fără înfrumusețări convenționale, fără idealizări, văzând în interesul economic mobilul esențial, factorul determinant al întregii existențe umane, așezând în centrul narațiunilor oameni care luptă pentru a trăi mai bine, cred că n-am greși coniderându-l pe Slavici un Balzac al satului românesc. „ 529

Se poate spune despre Slavici că este un precursor al lui Rebreanu, care este unul dintre cei mai mari romancieri pe care România l-a dat literaturii universale.

Aceasta deoarece amândoi au prezentat lumea satului ardelean, potrivit viziunii fiecăruia,această lume arhaică fiind izvorul în care și-au găsit inspirația acești mari scriitori români.

Slavici este important și pentru faptul că s-a ocupat de culegerea unor povești transmise din strămoși pe care le-a prezentat publicului într-o formă accesibilă.

Nu în ultimul rând autorul a făcut cunoscute în operele sale unele proverbe și cugetări populare al căror adevăr a încercat să îl demonstreze.

Paginile sale de memorialistică prezintă interes pentru toți cei ce vor să afle cum a fost societatea acelor vremuri, care au fost preocupările oamenilor și atmosfera pe care au creat-o ei.

De asemenea, prietenia sa cu Eminescu, Caragiale sau Creangă ne ajută să descoperim noi fațete ale personalității și ale operei acestora, de la un martor ocular al multor evenimente legate de viața și de creația acestor scriitori foarte importanți pentru literatura română.

O mare contribuție și-a adus Slavici și la cunoașterea operei acestor scriitori de către ardelenii care până în acele vremuri n-au prea avut cum să ia contact cu operele autorilor români.

De aceea, Slavici a promovat în zirul „Tribuna” pe care l-a condus la Sibiu operele a numeroși scriitori cum ar fi: Alecsandri, Eminescu, Bălcescu , Caragiale…

Acest rol de promotor al culturii române este foarte important , pentru că puțini oameni au îndrăznit să facă aceasta în acele vremuri.

CONCLUZII

Romanele realiste sunt sub o formă sau alta mereu în atenția scriitorilor și a cititorilor din zilele noastre, deoarece unele dintre ele sunt adevărate modele pentru creația din orice timp, nu te poți considera un om cult fără să fi citit romanele lui Balzac, Tolstoi, Dostoievsi sau Dickens, ca să numesc doar câțiva dintre reprezentanții acestui curent, ale căror opere sunt mai mult studiate și despre care critica scrie chiar și în vremurile de azi mai multe pagini, descoperind frumuseți noi în paginile acestor cărți.

În aceeași măsură realiștii s-au preocupat și de nuvele, care au fost realizate de scriitori mari, nuvelele fiind uneori mai dificil de scris decât romanele, deoarece ele trebuie să exprime sentimente și să convingă cititorii de veridicitatea lor într-un număr mai redus de pagini, Slavici fiind un maestru în realizarea nevelelor.

În România, realismul a avut ca reprezentanți importanți pe Slavici, Rebreanu, Călinescu, Preda, scriitori care au încercat să prezinte în mod obiectiv atmosfera atât în mediul rural , cât și în mediul citadin.

Nuvelele lui Slavici s-au impus încă de la apariție ca opere viguroase, a căror valoare a fost probată odată cu trecerea timpului.

Nu există nici un scriitor care să reușească a crea o operă rezistentă în timp ce se datorează doar imaginației sale, fără să fie ancorată în realitate, în experiența de viață pe care acesta o are.

Putem spune că gândirea lui Slavici s-a format în mod special în anii copilărie și în cei ai maturității sale fiind oglindirea mediului în care a evoluat și bineînțeles a educației pe care a primit-o.

Fresca socială realizată satului ardelean de către Slavici este impresionantă, fiind surprinse toate aspectele caracteristice acestuia, de la oameni la obiceiuri și mentalități.

Transformările sociale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu au ocolit nici satul transilvănean, apariția noilor relații capitaliste fiind prezentată în mod obiectiv de scriitor.

Opera sa rezistă prin oralitatea stilului său ca și prin adâncimea analizei sale psihologice din majoritatea operelor sale, fiind primul scriirtor care a reușit să impună acest procedeu în literatura română.

În anul 1925, după moarte lui Slavici, Mihail Sadoveanu scria în „Adevărul literar și artistic” :” În opera lui Slavici sună un ecou blajin și cumpănit și se mișcă o lume împăcată și bună patriarhală, și fericită în vechile așezări. Sufletul rasei, statornic în veacuri, stăruitor ca apele fără odihnă, a lucit în ochii lui care acum s-au închis.Toți ai lui și ai noștri îl împresoară, și stau acuma lângă el în lumea împăcării”.

Este un omagiu foarte impresionant adus de un mare scriitor cum a fost Sadoveanu unui confrate la fel de celebru, care a fost unul dintre pionierii literaturii române .

BIBLIOGRAFIE

1.Călinescu. G, Ion Creangă, EPL, 1966

2. Călinescu G, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998

3. Călinescu G, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,1986

4. Cioculescu Ș, Streinu V, Vianu T , Istoria literaturii române, Ed.Casa Școalelor,1944

5, Cioculescu Ș , Istoria literaturii române III – Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973

6. Crișan C, Sinteze de literatură română, EDP,1981

7. .Crohmălniceanu Ov S ”Literatura română între cele două războaie mondiale”,E.P.L, 1967

8. Grigorescu D, Alexandrescu S, Romanul realist în secolul al XIX-lea, Ed.Enciclopedică,1971

9. Larroux G, Realismul, Ed. Cartea Românească, București, 1998

10. Manolescu N, Arca lui Noe, Gramar,2010

11. Micu D „Ioan Slavici, un Balzac al satului ardelean”,

12. Micu D, Scurtă istorie a literaturii române , vol I, București Ed.Iriana, 1994

13. Negruzzi I , Amintiri din Junimea,

14. Papu E , Poezia lui Eminescu, Ed.Minerva, 1971

15. Popescu M , Slavici, Ed.Cartea Românească, București,1977

16. Radian S, I.L.Caragiale. Nuvele și povestiri, Ed.Albatros, 1991

17. Radian S, Sinteze de istorie a literaturii române, EDP, București, 1971

18. Rebreanu L, Mărturisiri, Amalgam-1943

19. Rotaru I, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, 1971

20. Slavici I , Amintiri, Cultura națională, București, 1924

21. Schwartz G, ,Prefață la volumul „Moara cu noroc”, Ed.Curtea Veche, 2010

22. .Torouțiu IE , Studii și documente literare, Scrisoarea I, din 27 aprilie 1871

23. .Torouțiu IE , Studii și documente literare ScrisoareaVI, din 14 august 1872

24. Ungureanu C , Ioan Slavici-monografie”, Ed Aula . Brașov, 2002

25. Vianu T, Arta prozatorilor români, vol II , EPL 1966

26. Zaciu M , prefață” Moara cu noroc”, Ed.Facla, Timișoara, 1974

=== 41752092be8f145e97d29a2b5f214bbcd3209c16_407986_1 ===

PREZENTARE

Opera lui Ioan Slavici este vastă și destul de inegală din punct de vedere valoric, cele mai valoroase creații ale sale fiind nuvelele, dintre acestea, câteva fiind considerate de critici adevărate capodopere.

El este așezat alături de Eminescu, Creangă și Caragiale în categoria marilor clasici care au marcat literatura română până în ziua de azi și care au contribuit în mod decisive la modernizarea acesteia.

Omul Slavici și opera sa au o legătură foarte strânsă, activitatea sa literară fiind influențată în mod decisiv de prietenia sa cu Eminescu în special dar și cu Caragiale, Creangă sau Titu Maiorescu.

Slavici nu avea inteligența sclipitoare care îl caracteriza pe Eminescu, însă pe parcursul vieții și-a format o cultură vastă , fiind permanent avid să descopere lucruri noi, care săîl îmbogățească din punct de vedere uman.

A fost autorul a numeroase manuale și studii de filosofie, gramatică, istorie, pedagogie, sociologie având cunoștințe în domenii variate ale vieții culturale și științifice.

A fost un cunoscător al mai multor limbi străine care au contribuit în mod decisiv la formarea sa ( germană, franceză, maghiară, latină), deoarece a putut să parcurgă scrieri ce fuseseră publicate în aceste limbi și care nu fuseseră traduse în limba română.

Scriitorul este văzut ca un precursor al lui Liviu Rebreanu , ambii realizând opera realiste, care zugrăvesc satul ardelean, cu toate că personaliatea din Transilvania care era cea mai admirată de Rebreanu era George Coșbuc, poate și datorită faptului că erau cam din aceeași zonă Bistrița-Năsăud, în vreme ce Slavici era arădean.

De altminteri, Mihai Eminescu a fost acela care l-a îndemnat să scrie și care a descoperit în el un talent adevărat, care putea deveni și mai strălucitor dacă și-ar fi șlefuit limbajul, care era destul de bolovănos la început, fiind influențat de graiul din regiunea sa natală.

Slavici a fost pasionat de folclor, pe care a avut răbdarea și dragostea să îl culeagă și de lumea satului ardelean pe care a prezentat-o în majoritatea scrierilor sale.

Autorul a tânjit întotdeauna după plaiurile natale, pe care a fost nevoit să le părăsească și s-a considerat întotdeauna a fi un dezrădăcinat, care este dornic să se întoarcă în atmosfera pe care o cunoaște de când era copil.

Această monografie a fost realizată cu obiectivitate, autorul surprinzând trăsăturile esențiale ale satului transilvănean, într-o epocă agitată, în care se făcea trecerea de la o societate dominată de legile străvechi, patriarhală, la o societate modernă în care încep să funcționeze relațiile specifice capitalismului, care pătrunsese și în această parte a lumii.

În centrul celor mai importante opere ale sale se află personajele, care reprezintă diverse tipuri, natura fiind mai puțin prezentă dacă îl comparăm de exemplu cu Sadoveanu, la care natura nu este numai un décor ci o parte a poveștii.

Comportamentul eroilor lui Slavici este deseori marcat de cutume, de tradiții, existând și situații de eroi care au o complexitate sufletească mai mare cum ar fi de exemplu Ghiță din nuvela “Moara cu noroc” sau Iorgovan din “Pădureanca”.

Scriitorul a înțeles și a reflectat motivația de ordin economic ce ducea la părăsirea satelor de către unii oameni pentru a se duce la oraș, unde era neapărată nevoie de brațe suplimentare de muncă.

Dar din punctul de vedere al lui Slavici orașul este acela care pervertește sufletul bun și sincer al omului de la țară și îl face să fie robul banului, dorit pentru a oferi un trai mai îndestulat și pentru a deveni o persoană însemnată.

“Moara cu noroc “ este una dintre cele mai mari realizări ale lui Slavici, o adevărată capodoperă considerată ca atare de cei mai mulți critici literari, dar și de confrați ai autorului.

La finalul nuvelei, Slavici, ca un moralist intransigent, pedepsește toate personajele care au păcătuit în diferite moduri, locul acestor întâmplări nefericite fiind cuprins de foc, ce este văzut ca un simbol al purificării.

În această nuvelă, ca și în multe altele, Slavici realizează o imagine a unei familii, dar care nu mai este înfățișată ca în operele anterioare trăind o viață legată de cutumele ancestrale, clacă, nuntă, praznic, ci atenția autorului se mută de la satul ardelean la lumea nouă care se năștea, în care banul devenea principala valoare.

Titlul nuvelei este ironic, deoarece această moară este aceea care le aduce nenorocirea celor care au crezut că vor duce o viață mai bună în acest loc, ce se dovedește a fi sub stăpânirea diavolului, asocierea între bani și necuratul fiind foarte cunoscută.

“Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică care urmărește evoluția unui trio de personaje legate prin interese pecuniare , dragoste, dispreț și ură.

În această operă Slavici crează un personaj care este un unicat în literatura română pe Lică Sămădăul, un aventurier și un ticălos, nelipsit de anumite sclipiri de umanitate.

Se poate spune că Lică are anumite trăsături pe care le întâlnim la personajele create de Balzac, deci este un personaj cu caracteristici realiste.

Personajele lui Slavici, care sunt prezentate ca fiind oameni tăcuți și liniștiți, trăiesc pasiuni puternice , pe care le închid în adâncul ființei lor, aceste pasiuni răbufnind câteodată la suprafață, după cum descoperim în nuvela “Pădureanca”, care scote în evdență dragostea dintre personaje ce aparțin unor clase sociale diferite, bogatul Iorgovan și fata săracă Simina.

Din studiul vieții sale se poate ajunge la concluzia că Slavici a avut o are contribuție nu numai la dezvoltarea literaturii române ce se găsea într-o perioadă de căutări, ci a fost și un ziarist priceput, care a condus numeroase ziare și reviste, activitatea sa în acest domeniu fiind foarte apreciată, scriitorul devenind un reper pentru jurnalismul românesc.