Literatura Istorica Pentru Copii In Romania Comunista

Cuprins:

Introducere/ p.4

I. Paradigma omului nou și literatura cu subiect istoric. Considerații generale /p.9

Milioane de mici „Eu” într-un imens „Noi.” Conceptul de om nou.

1.1. „Am cravata mea, sunt pionier!” Modelul pionierilor și cel

al șoimilor patriei.

1.2. „Spre comunism pășim cutezători!” Educația patriotică a

omului nou.

Rolul literaturii cu subiect istoric în formarea omului nou.

Literatura cu subiect istoric. Categoriile de publicații.

„Patrie Română, țară de eroi!” Retorica festivităților și a

acțiunilor de masă prezente în cadrul publicațiilor.

II. Literatura și propaganda în perioada 1948-1964/p.61

„Mă întorc privind spre Răsărit.”Mimetismul față de modelul sovietic

„Lupta de clasă ca motor al progresului”. Aspecte istoriografice.

2.1. Nicolae Bălcescu – revoluționarul prin excelență.

„În luptă pentru cauza lui Lenin și Stalin înainte!” Realismul socialist în literatură.

3.1. „Korceaghin își cuprinse capul cu mâinile, pe drapelul

purpuriu al Revoluției se găsesc câteva picături și din

sângele lui…” Traducerile din literatura sovietică.

3.2. Romanul ideologic românesc. Modelul Mitrea Cocor.

3.3. „Ți-l amintești pe Vanea, pe rusu-acela mare?…” Prietenia

dintre poporul român și cel sovietic.

3.4. „Generallisimul Stalin” – cultul liderului.

3.5. „La Grivița curge sânge de muncitori..” Mitul ilegalistului.

3.6. Copilul erou. „Pavel Morozov, Pionierul 001”.

III. Etapa relativei liberalizări (1964-1971)/p.126

Relaxarea ideologică. „Partidul, Ceaușescu, România!”

Discursul istoriografic. Mitul cetății asediate.

„Patria noastră se numește Republica Socialistă România”. Cultivarea patriotismului național în literatură.

3.1. „Mulțumim din inimă Partidului!” Legitimarea puterii –

istoria PCR.

3.2. „Un mare prieten și îndrumător al tinerei generații –

Nicolae Ceaușescu”.

3.3. „Înalta școală a Doftanei.”Locuri ale memoriei.

IV. Comunismul în faza naționalistă (1971-1989)/p.165

Începutul izolaționismului cultural.

„Nu pot exista două istorii, o istorie a poporului și o istorie a partidului”. Discursul istoric al perioadei.

2.1. Protocronismul, unitatea și continuitatea românilor.

3. „Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pământului

străbun!” Literatura cu subiect istoric.

3.1. De la istorie la legendă. Povestirile istorice.

3.2. „Partid iubit, iubit Conducător”

3.3. „Vine el din osul Horii, din a lui Ștefan suflare….”

Nicolae Ceaușescu, Eroul între eroi.

Încheiere/p.216

Bibliografie/p.219

Anexe/p.231

Cuprins

Introducere

Subiectul prezentului demers îl reprezintă analiza literaturii cu subiect istoric pentru copii din timpul regimului comunist și maniera în care aceasta a contribuit prin oferta sa la conturarea unui concept ideologic – omul nou. Am pornit analiza de la premisa că acest gen de literatură este purtătoarea unor teze emise de regim în scopul fie al legitimării sistemului, stabilind o continuitate cu trecutul printr-un mecanism al transferului de putere și charismă, fie cu un rol declarat educativ și formativ asupra societății. Particularizând, obținem ideea că literatura cu subiect istoric pentru copii are menirea de a sădi de timpuriu în conștiințele tinere atât germenele luptei de clasă, patriotismul socialist cât și, mai ales în ultimii ani ai regimului comunist, ideea trecutului glorios al societății socialiste multilateral dezvoltate.

Am ales ca destinatari ai acestui tip de literatură copiii (în calitatea lor de elevi, de școlari, respectiv șoimii patriei și pionierii, dată fiind trăsătura comunismului de a-i include în organizații distincte), întrucât am considerat că bazele modelului educativ al omului nou încep de la vârstele copilăriei. Mai mult decât atât, studiile referitoare la copiii și copilăria din regimul comunist sunt încă în stadiu incipient, cu atât mai puțin cele legate de modelele ideologice și educative ce le-au fost rezervate.

Cercetarea prezentă urmărește în ce măsură supozițiile de mai sus se confirmă și se argumentează. În stabilirea acestei demonstrații se impune de la început o definire a conceptelor cu care se operează pe parcurs. Literatura cu subiect istoric presupune un gen distinct în cadrul literaturii generale, particularizându-se printr-o indestructibilă legătură între ficțiune, fantezie și document istoric. În cadrul său personajele pot fi reale sau imaginare, însă în general ele sunt cunoscute și învăluite într-o aură legendară. Datorită acestei calități și mai ales datorită credibilității de care personajele istorice beneficiază în conștiința națională, ele sunt susceptibile de a transmite anumite teze ce țin de prezent. În consecință, rolul lor este profund legitimant. Literatura cu subiect istoric este în același timp și mijlocul prin care scriitorii glorifică sau acuză anumite momente ce țin de trecut, procedeu prin care pun în valoare idei ale prezentului. Transpunând textele într-o formă stilistică adecvată celor mici și utilizând un limbaj atractiv, scriitorii se puteau adresa și copiilor, cititorilor tineri, cu atât mai mult cu cât aceștia erau mult mai ușor impresionabili și mai sensibili față de exemplele din trecut. Din această perspectivă, literatura cu subiect istoric a comportat un puternic rol formativ la nivelul conștiințelor tinere. Apelul la istorie, la strămoși, la modele, mânuit cu abilitate și transmis într-o formulă literară adecvată a constituit un veritabil vector de manipulare și de impunere a unor convingeri. Educația și modelele istorice ce s-au impus tinerei generații în perioada comunistă au fost direct tributare ideologiei politice, și în același timp direcției în care istoriografia și literatura au fost nevoite să se orienteze această perioadă.

Dezideratul regimului a fost să creeze o serie de supuși obedienți și izolați, ușor de manevrat cărora să le poată infuza, în doze mai mici sau mai mari, însă constante ca ritmicitate, clișeele propagandei. Această intenție a dus la apariția creației ideologice numită omul nou, un ins perfect controlabil menit a fi unitatea reprezentativă din cadrul sistemului social. Modelul omului nou a fost destinat tuturor celor ce trăiau sub nimbul comunist, începând chiar de pe băncile școlii. De la general la particular, nimic nu a fost omis în cadrul sistemului comunist, totul a fost controlat și dirijat până în cele mai detaliate situații. Pe parcusul analizei am încercat să regăsesc în textele literare trăsăturile omului nou invocat de propagandă și să le evidențiez sub forma unor teze: militantismul, lupta de clasă, patriotismul socialist, glorificarea conducătorului, activismul, etc., toate cu rol formativ asupra tinerei generații.

Perspectiva de cercetare a presupus explicarea conceptelor și stabilirea unor conexiuni între politică, propagandă, istoriografie, literatură și literatura istorică pentru copii, iar demonstrația s-a bazat pe analiza și valorificarea sugestiilor teoretice oferite de notele de arhivă, studii, manuale, periodice, opere literare și traduceri.

Din punct de vedere structural lucrarea este concepută în patru capitole cărora li se adaugă încheierea, bibliografia și Anexele (conținând două studii de caz cu redare grafică, și o serie de imagini elocvente pentru analiza periodicelor în discuție). Capitolele marchează granițele cronologice între care s-a efectuat cercetarea, iar subcapitolele, denumite în funcție de o sintagmă dominantă din literatură, detaliază și argumentează tezele regimului prin intermediul operelor.

Primul capitol reprezintă preambulul teoretic al lucrării, are scop introductiv și în cadrul său au fost tratate conceptele de bază în jurul cărora a fost construit întregul demers, respectiv literatura cu subiect istoric și omul nou. Conținutul următoarelor trei capitole urmărește din punct de vedere metodologic (ținând cont însă și de cronologia evenimentelor) decriptarea modelelor și exemplelor istorice care s-au furnizat micilor cititori de-a lungul întregii perioade comuniste.

Capitolul al doilea supune analizei prima perioadă a comunismului (faza sa antinațională) în care discursul istoriografic a stat sub semnul internaționalismului și sub egida lui Mihail Roller. În același timp, literatura a fost puternic marcată de importul noului curent literar – realismul socialist, precum și de traducerile din literatura rusă și sovietică. Literatura cu subiect istoric pentru copii din această perioadă a fost analizată din perspectiva unor teme (liderul, ilegalistul, copilul erou, prietenia româno-rusă) care se constituie fiecare într-un subcapitol. Aceste teme impuse ca modele copiilor au fost tributare ideologiei și fiecare au reprezentat la nivelul imaginarului internaționalist câte o fațetă a omului nou.

Capitolul următor are ca limită cronologică anul 1971, moment în care noul lider, Nicolae Ceaușescu a emis celebrele teze din iulie ce au pus capăt liberalismului perioadei. În cei câțiva ani de destindere ideologică au fost puse fundamentele ideologice ale unui puternic cult al PCR. Detașându-se treptat de curentul internaționalist, propaganda a început să formuleze un discurs naționalist, ce avea însă să degenereze în scurt timp.

Capitolul al patrulea tratează ultima perioadă a regimului Ceușescu până la căderea sa în 1989. Este perioada în care în cadrul discursului istoriografic s-a inserat protocronismul, iar istoria românilor a fost marcată de două axe directoare, unitatea și identitatea națională. Cultul personalității a devenit omniprezent și a luat forme aberante iar Ceaușescu a fost considerat modelul prin excelență. PCR a pierdut teren ideologic în favoarea liderului său, iar istoria sa a devenit legată indisolubil de activitatea revoluționară a tânărului Nicolae Ceaușescu. În galeria eroilor naționali, atent selectați, Ceaușescu reprezinta punctul terminus, eroul între eroi. Literatura cu subiect istoric a fost tributară acestei abordări prin contemporaneizarea personalităților, care au devenit mai degrabă personaje istorice. Discursul istoric avea la bază prezentarea istoriei ca lecție, ca învățătură, iar figurile istorice erau proiectate direct în cotidian (oferind modele). Un rol important în cadrul discursului istoric din această perioadă i-a revenit istoricului și scriitorului Dumitru Almaș.

Anexele cuprind două studii de caz, unul efectuat asupra publicației „Cravata Roșie,” (1953-1967) care pune în evidență principalele articole din pagini referitoare la ideologi și lideri comuniști (intenția demersului fiind de a observa care dintre personalitățile politice au fost cel mai des invocate, de ce unele dintre ele apăreau foarte rar și mai ales cărui fapt se datora constanța altora, ce modele ofereau aceste personalități și cum și-au adus ele aportul prin tezele pe care le-au promovat la construirea conceptului de om nou) și cel de-al doilea studiu de caz efectuat asupra revistei „Cutezătorii,”(1968-1989) studiu ce pune în evidență ascensiunea dictaturii personale a lui Ceaușescu și rolul din ce în ce mai redus pe care l-a jucat PCR ca factor decizional al puterii. Metodologia ce a stat la baza studiilor de caz s-a bazat în primul rând pe cuantificarea, numărarea aparițiilor anumitori indici în paginile publicațiilor, în urma cărora au fost întocmite și reprezentări grafice, precum și pe analiza și descrierea unor rubrici cheie și a unor ilustrații prezente în cuprinsul publicațiilor. Tot în cuprinsul Anexelor au fost introduse și o serie de imagini cu scopul de a susține grafic argumentația cercetării.

Resursele bibliografice (opere literare, documente de arhivă, dicționare, manuale școlare, programe, metodici, curricule, indici, publicații periodice, articole de critică literară) consultate au asigurat suportul științific minimal al unei lucrări care urmărește să ofere un punct de vedere unitar asupra temei. Demersul de față este doar o viziune proprie asupra literaturii istorice pentru copii, și anume prin raportare la un concept ideologic, omul nou. Din această perspectivă noutatea proiectului rezidă tocmai din alăturarea termenilor, din noile întrebări puse vechilor surse, precum și pe accentul pus pe studiul manualelor școlare și pe analiza integrală a unor periodice pentru copii, dintre care menționez „Scânteia pionierului”, „Cravata Roșie”, „Arici Pogonici”, „Cutezătorii”, „Luminița” și „Șoimii patriei” pe baza cărora au fost întocmite studii de caz cu reprezentare grafică. Totodată notele de arhivă, ce se constituie în surse inedite, au contribuit la conturarea contextului în care s-a dezvoltat fenomenul literar, multe dintre ele menționând momente cheie ale devenirii comunismului românesc și ale fenomenului literar (ocazia în care au fost expuse tablorile cu Lenin și Ceaușescu prima și ultima oară împreună, termenii în care s-a desfășurat ședința cu Uniunea Scriitorilor din anii 70, actul de naștere al aniversării oficiale a secretarului general, programul conferinței referitoare la crearea statului unitar și centralizat al lui Burebista, modificările aduse abecedarelor și manualelor de limba română din anii 80, etc.)

Câmpul de lucru al tezei se află la intersecția unor zone foarte diverse ce țin atât de istoria literaturii, de istoriografie, dar în același timp și de istoria ideilor, istoria mentalităților, sau studiul imaginarului, iar din aceast motiv lucrarea poate avea o varietate de formule în care poate fi elaborată. Cea de față este doar una dintre ele.

Tot în același context al interdisciplinarității au existat contribuții însemnate în analiza comunismului sintetizate în „Miturile comunismului românesc” (coordonator Lucian Boia), precum și volumele intitulate „Explorări în comunismul românesc” (semnate de Paul Cernat, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Ion Manolescu), lucrări ce s-au dovedit a fi de un real sprijin în construcția conceptuală a prezentului demers. În ceea ce privește istoria literaturii române se cuvine a fi menționată lucrarea istoricului literar Eugen Negrici „Literatura română sub comunism” un studiu fundamental pentru cunoașterea fenomenului literar românesc din a doua jumătate a secolului al XX-lea. La crearea cadrului conceptual și metodologic al analizei de menționat este și lucrarea Mirelei Murgescu („Între „bunul creștin” și „bravul român”. Rolul școlii primare în construirea identității românești 1831-1878”) referitoare la modalitățile prin care școala primară a fost utilizată ca un instrument de modelare a identității românești moderne din secolul al XIX-lea.

Dat fiind faptul că cercetarea este efectuată asupra unei perioade istorice relativ recente (1948-1989) se poate presupune și o actualitate a prezentei teme, în măsura în care ideologia a avut impact puternic și se pot constata discursuri istorice specifice (agresive, naționaliste, patriotarde, etc) la cei care odinioară au fost elevi în perioada analizată în conținutul lucrării.

În general rezultatele obținute sunt previzibile, comunismul, ca și alte sisteme totalitare și-a avut propriul său algoritm, cu devenirile și finalitățile sale, interesant însă este felul în care anumite idei sau teze s-au născut, în ce conjunctură, cum s-au articulat, cum le-a manipulat și promovat propaganda, cum au modificat discursul istroic, cum au evoluat și felul în care au degenerat. De la ideologie și politică, către fenomenul istoriografic și literar spre conștiințele tinere în scopul formării omului nou, iată traseul pe care încercăm să-l surprind în paginile următoare.

Capitolul I

Paradigma omului nou și literatura cu subiect istoric.

Considerații generale.

Milioane de mici „Eu” într-un imens „Noi” – Conceptul de om nou.

Dezideratul suprem al liderilor dintr-un sistem totalitar este de a-și determina supușii să gândească, să acționeze și să trăiască în conformitate cu ambițiile și dorințele regimului. În sprijinul acestui țel, în cadrul ideologiei comuniste, a fost conceput prin manipulare și control informațional omul nou, creație perfect controlabilă, menită a fi unitatea reprezentativă din cadrul sistemului social. Conceptul de om nou – în fond o paradigmă ce a întrunit cu succes toate specificitățile acesteia (o construcție mentală larg acceptată ce oferă unei comunități pe o perioadă îndelungată o bază și modele pentru crearea unei identități de sine și în consecință pentru achitarea de unele sarcini, și care mai presus de orice se dorește o realizare științifică exemplară, universal recunoscută, dar conținând în sine un tip de cunoaștere mai degrabă tacit, care oferă soluții practicienilor, sistemelor politice, puterii), a cunoscut o serie de etape și stadii metamorfice pe parcursul cărora s-a implementat și a vitalizat (mai bine de patru decenii) și în spațiul comunismului românesc. Există o întreagă teorie în jurul acestui concept, începând cu terminologia, apariția sa în gândirea comunității, ideile propulsive ce au dus la invocarea sa, întregul arsenal ideologic al punerii sale în scenă, chipurile și portretele sub care s-a înfățișat, ideologia pe care s-a bazat și normele pe care le-a transmis.

Fenomenul importării acestui concept (întrucât, în fond, în forma în care a apărut în România anilor 50 a reprezentat un produs sosit pe filieră sovietică) a fost supravegheat îndeaproape de autoritățile aservite Moscovei. Încă de la implementare, conceptul omului nou a avut un impact rapid și sigur asupra societății, și a conviețuit laolaltă cu sistemul până la căderea acestuia. În tot acest timp însă, deși de facto conceptul a rămas același, practic avem în vedere paradigma omului nou de la instaurarea comunismului și până la finele regimului, în esență caracteristicile sale și așteptările pe care puterea le are de la acest produs ideologic sunt mereu în schimbare. Din acestă perspectivă interesante s-au dovedit a fi valențele puternice ale conceptului, caracteristica sa de a fi mereu modern și de a se metamorfoza odată cu schimbările politice, puterea sa transformistă.

Susținut puternic și constant de propagandă încă de la apariție, omul nou trebuia să acționeze ca o simplă piesă într-o mașinărie complexă, statul. Legitimitatea creării sale avea la bază un profund dispreț al regimului față de ființa umană, oamenii fiind considerați o masă amorfă, depersonalizată, gata oricând de a fi remodelată pentru a da naștere șirurilor de supuși perfecți. Devenirea omului nou, maleabilitatea și portretele sub care acesta a ființat în specificitatea comunismului românesc au susținut pe deplin ideea conform căreia regulile derivă din paradigme, dar paradigmele pot ghida cercetarea chiar și în lipsa regulilor.

Proiectul formării omului nou în România anilor 50 a avut ca model pe omul nou sovietic (asociat cu homo sovieticus), un veritabil reprezentant al lumii noi dominată de progres și bunăstare. Odată cu ascensiunea comunismului și cu sovietizarea României, s-a trecut și la un proces de reformare a societății, întrucât devenirea omului nou avea la bază atât o transformare socială, cât și una umană. Miza era o armonie perfectă între valorile sale de om liber (pe care partidul le propunea, în aceeași măsură în care tot partidul era cel care stabilea și granițele libertății) și spiritul de sacrificiu personal pentru bunăstarea comunității.

Caracteristica principală a omul nou, ce se dorea a fi benevolă și necondiționată, era renunțarea la eul personal pentru a se dedica în întregime statului. Altfel spus, omul nou își nega propria personalitate și originalitate, pentru a deveni unul dintre cei mulți, identici, caracterizat în primul rând de docilitate, acea stare ultimă și perfectă de supunere, de obediență ce nu punea la îndoială ci doar punea în aplicare comenzile statului omniprezent. Ideea de împlinire individuală era pur și simplu eluadată din conștiința umană. După îndemnul pedagogic al lui Makarenko, puternic popularizat și în România, societatea socialistă avea la bază pricipiul colectivității, prin urmare, în această societate nu trebuia să existe personalitate izolată întrucât interesele colectivului erau mult mai presus decât interesele individului. „Implicarea în viața unui colectiv în aproape toate zonele importante și neimportante ale vieții noastre: acesta este fundamentul psihologiei noastre.(…)Ideologia unifică conștiințele individuale și unește milioane de mici „Eu” într-un imens „Noi”.

Strategia formării omului nou presupunea o serie de procedee, printre care reeducarea (în sensul distrugerii individualității), manipularea (în sensul convingerii, îndoctrinării), iluzia libertății (de fapt o formă de control într-un spațiu supravegheat și izolat complet de restul lumii, cu frontierele ermetic închise), ingerința în spațiul privat, accesul la cultură (un anumit tip de cultură atent selectat, compatibil cu ideologia promovată, și alfabetizarea), imprimarea unei puternice doze de optimism precum și a convingerii că odată noul sistem politic instalat, el nu poate fi decât veșnic. În urma acestor demersuri individualitatea era distrusă, iar familia, religia și limba nu mai constituiau repere identitare. Omul nou nu mai avea însă nevoie de raportarea la ele, de vreme ce statul îi veghea permanent desăvârșirea.

În această complexă transformare a ființei umane, propagandei i-a revenit rolul principal. Dornică de a-și câștiga rapid o stabilă credibilitate, propaganda comunistă a manevrat cu tenacitate abilă simboluri vechi și îndelung verificate. Modelul a fost destinat tuturor celor ce trăiau sub nimbul comunist, începând chiar de la cea mai fragedă vârstă. Încă de pe băncile școlii, elevii trebuiau să se identifice cu acest model al omului nou, și să-și umple conștiințele cu atributele propuse de model. În acest amplu demers transformist, propaganda nu a făcut decât să acționeze prompt și ferm la ordinele regimului, fără a pune vreodată în fața conștiințelor problema liberului arbitru. Nu puteai alege sau nu să devii un om nou, odată comunismul instalat și procesul sovietizării țării declanșat, soarta cetățenilor a fost decisă. Fie că abia acum se forma de pe băncile școlii, fie că doar se transforma sau devenea, omul nou a ființat ca și concept toată durata regimului comunist din România. Din anii de început și până la căderea comunismului au fost lăudate calitățile și meritele excepționale (mereu altele și nu puține) ale acestui exponent al lumii noi.

Omul nou – comunistul din anii 50 avea multe portrete sub care era întruchipat: era în primul rând revoluționarul, apoi proletarul, muncitorul stahanovist deprins cu munca fizică (dependent și mai ales iubitor de muncă și obsedat de depășirea normei, un bun meseriaș care își depășește planul), țăranul devenit colectivist, soldatul (căruia i se implementa o nouă formă de patriotism sub forma urii) era activistul de partid (utilizatorul limbii de lemn), savantul (inginerul – cel care contopea munca fizică și cea intelectuală), femeia muncitoare (dar și mamă eroină) și copilul sovietic, gata oricând să se sacrifice pentru țară. La nivel general, omul nou depersonalizat beneficia chiar și un portret fizic schițat, dar care conținea însă o singură trăsătură, elocventă și pe placul ideologiei. El era în primul rând „simplu ca înfățișare”(în măsura în care simplitatea se confunda cu uniformitatea și depersonalizarea, deci se insera cu succes în marea masă de manevră în care își avea locul). Restul semnalmentelor sale erau cantonate strict pe morală și conduită, fiind în principal supusul ideal, pregătit să execute fidel ordinele partidului, tăcut și pătruns de spirit de abnegație: „modest și cuviincios, ducând o viață materială sobră, conștiincios și punctual, pătruns de simțul răspunderii, cumpănit și rezervat la vorbă, curajos la inițiative folositoare, dârz și hotărât la muncă, luându-se de piept, hotărât și aprig, cu toate greutățile împrejurărilor, cu toate piedicile naturii și cu toți vrăjmașii care îl atacă”. În același timp însă, omul nou manifesta o concepție științifică despre lume și viață, religia nefiind decât „o reflectare denaturată, falsă a realității.”

Regimul a manifestat o atenție deosebită formării elevilor ca veritabili oameni noi, garanți ai sistemului în viitor, și a declanșat în acest scop o puternică acțiune de ideologizare la nivelul școlii. Educația copiilor în sensul devenirii lor ca oameni noi începea încă din clasele primare, când li se livrau o serie de modele de eroi și salvatori și erau îndoctrinați cu poezii propagandistice. După schimbarea survenită în procesul de învățămât în urma noii Legi a învățământului din 1948 ce a marcat trecerea la manualele unice și curricule concepute după modelul sovietic, omul nou, cetățeanul nou, viața nouă și țara nouă erau sintagme ce se întâlneau aproape în fiecare lecție. Din punct de vedere al familiarizării cu noua terminologie și al grijii pentru orientarea ideologică a tinerei generații, oficialii din cadrul Ministerului Învățământului susțineau că atunci când concepțiile despre viață și educație ale formării elevului erau „reacționare,” școala trebuia să intervină, întrucât era de datoria școlii să formeze noii oameni ai comunismului, noile „cadre”. În acești ani ai sovietizării nici nu avea cum să fie altfel atâta vreme cât omul nou era considerat ca fiind „element de bază a tuturor străduințelor, asupra căruia Stalin a îndreptat toate privirile, altfel spus cea mai mare realizare a genului uman în necontenită prefacere și devenire.” Prin urmare, în asentiment cu politica regimului, toate poeziile propuse spre lectură și majoritatea lecțiilor erau cuprinse de o frenezie generală, încărcate de sentimente puternice de optimism și încurajare, și mai cu seamă marcate de un profund caracter agitatoric. Spre exemplificare cităm una dintre poeziile de acest tip inserată în paginile unui manual din clasele primare:

„Pe tulpina țării mele

Cresc mlădițe noi de viață.

Omul înfrățit cu munca

Pe ogoare și-n uzine

Prinde aripi, se înalță

Înspre soare, spre mai bine.”

Este o creație care, alături de multe altele, manifestau la unison aceleași idei efervescente de înnoire, de regenerare, de schimbare. Mesajul lor profund ideologizat îndemna într-un ritm alert la înfrățire necondiționată cu munca, cu binele, cu comunismul, și odată cu această ofertă cu bunăstarea, cu progresul. Sunt prezente comparațiile și metaforele ce țin de registrul biologiei, într-o gramatică ce avea să invadeze ani buni arta poetică a scriitorilor: patria, descrisă filogenetic, este o tulpină (care evident posedă și o rădăcină, este adânc înfiptă în solul germinativ, are stabilitate și tradiție), care se dezvoltă, înmugurește, dă viață, evident viață nouă, și împreună cu omul înfrățit, se înțelege, cu munca (cu trimitere directă la sloganele epocii „Vom munci și vom lupta/ Patria vom apăra!”) se înalță către soare (ideea ascendenței, a progresului, a mersului înainte al istoriei). Poezia, deși compusă din câteva versuri, conține întregul arsenal al imaginarului comunist: viața nouă, înfrățirea cu munca, uzinele și ogoarele, înălțarea către mai bine, iar verbele mobilizante – cresc, se înalță – dau ritmicitate și mobilizează cititorul. Mândrie, frenezie și mai bine, asta este oferta generoasă pe care comunismul o făcea școlarilor de clase primare, abia familiarizați cu alfabetul.

În același timp, în paginile manualelor erau foarte des prezente citate aparțininând chiar secretarului-general al P.M.R. Gheorghe Gheorghiu-Dej, referitoare la omul nou și la grija pe care partidul o purta tinerei generații: „Partidul nostru construiește nu numai o țară nouă, ci și un tineret nou, un cetățean nou al țării noastre.” Definit ca fiind „viitorul țării”, mai precis viitoarea rezervă de nomenclaturiști, de oameni aserviți regimului, tineretul era constrâns (ca de altfel toate palierele societății), să servească îndemnurile comuniste. Prezența acestor citate, pe lângă valoarea lor intrinsecă ideologică de vectori mobilizanți și agitatorici ai sistemului, mai aduc în prim plan o idee de care pionierii trebuiau să țină seama: aceea că erau datori să-și cunoască liderii, conducătorii, funcțiile acestora, să știe exact cine sunt transmițătorii acestor mesaje, care este rolul (și meritul, aportul, evident) lor în succesul, în binefacerile de care se bucură țara sub comunism, pentru ca ei, pionierii, viitorul țării să le poate aduce mulțumiri. Destinatarul adeziunii și bucuriei lor era comunismul, însă mijlocit de partid, de liderii acestuia. Era unul dintre pașii importanți în procesul de politizare al învățământului.

Concomitent, în acest context al sovietizării, traducerile din literatura rusă și sovietică invadaseră România. Aceste lucrări erau cuprinse în mare parte în curriculele și programele școlare și propuneau prin insăși subiectele lor aspecte prinvind omul nou și faptele revoluționare și mărețe ale acestuia. Personajele romanelor (în general pionieri, tineri) erau propuse ca modele elevilor, cu atât mai mult cu cât această literatură a realismului socialist (curent din care se revendica militantismul literar procomunist) făcea parte și din lectura suplimentară obligatorie.

Întregul arsenal ideologic educativ lansat în scopul creării omului nou a presupus și formarea unor sensibilități față de conceptele cheie ale comunismului (imaginea conducătorului, partidul clasei muncitoare, eroii revoluționari, soldatul sovietic). Afectivitatea tinerei generații era direcționată prompt fie către lideri (ca sentiment de devoțiune, de venerație la adresa lui Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej și mai târziu și într-o formulă specială către Ceaușescu), fie către partidul comunist. În faza internaționalistă a comunismului românesc s-au manifestat și atitudini mai speciale față de Armata Roșie eliberatoare, față de marele partid comunist, sau față de poparele înfrățite sub nimbul sovietic. În același timp însă exista și o puternică atitudine resentimentară, care se traducea printr-o ură constantă la adresa dușmanilor, a celor ce nu împărtășeau aceleași valori, a trădătorilor, a restului lumii. Acest sentiment era un teren fertil pentru a cultiva teama, xenofobia, suspiciunea, neîncrederea iar denunțurile din interiorul familiilor (promovate cu succes în literatură după modelul tânărului Pavel Morozov), erau privite ca o normalitate.

Modelul copiilor sovietici a constituit un reper bine conturat, întrucât ei știau, mai bine decât oricine și „înțelegeau să devină folositori în viață și să facă bine altora și lor înșiși.” Erau îndemnați spre cultul muncii, spre valențele științei și ale progresului, și li se punea la dispoziție un imaginar ce conținea ingineri, muncitori, oțelari, țesătoare și sudori. Omul nou era un individ disciplinat și punctual, care îndeplinea cu abnegație ritualul ideologic al organizațiilor în care era înregimentat și îl respecta cu sfințenie, ori din acest punct de vedere tinerii sovietici constituiau exemplul prin excelență.

Copilul a reprezentat o figură privilegiată în cadrul mitologiei comuniste, întrucât el simboliza viitorul, „acea generație care va prelua din mâinile lui Stalin, steagul pe care, odată, îl înălțase triumfător, Lenin.” De la vârste foarte fragede erau incluși în diverse forme de organizare social-politice și erau marcați psihologic de o serie de sloganuri. Expresia prin excelență a omului nou atunci când se discuta despre elevi o constituia organizația pionierilor. A fi mândru purtător al cravatei roșii era sinonim cu a face parte din rândurile celor mai tineri comuniști, adoratori ai cuvântului partidului. Mai târziu, în anii 70, pe lângă organizația pionierilor, a fost creată la cererea expresă a lui Ceaușescu organizația Șoimilor patriei, ce cuprindea categoria copiilor mai mici, de vârste preșcolare, care urmau și ei să contribuie la construcția societății socialiste multilateral dezvoltate. Înregimentarea tineretului a fost un obiectiv prioritar al modelării omului nou, întrucât copiii și tinerii constituiau viitorul țării, rezerva din care aveau să fie recrutate noii activiști. „Pentru un tânăr revoluționar, interesele societății socialiste devin țeluri personale, de la îndeplinirea cărora nu se va abate niciodată din drum. Demn, sincer, disciplinat, curajos, el respectă adevărul și cinstea, îndeplinind, prin tot ceea ce face, prin întregul său mod de viață și comportare, cuvântul partidului.”

Conceptul omului nou a fost preluat după model sovietic în comunismul românesc încă de la instaurarea regimului. Cum partidul și propaganda au continuat asaltul ideologic, paradigma omului nou a continuat să existe atâta vreme cât însuși regimul comunist a existat, și chiar să acumuleze noi valențe. A traversat momentul Pauker-Luca-Georgescu, apoi perioada Gheorghiu-Dej, și evident i-a supraviețuit dispariției acestuia. În timpul lui Ceaușescu atitudinea resentimentară s-a mai domolit, internaționalismul și sovietismul nu mai erau de actualitate, locul lor fiind luat de teza comunismului național, însă omul nou și-a continuat cariera ideologică modelându-și caracteristicile în acord cu dorințele noului lider. Omul nou de tip sovietic devenise odată cu schimbarea regimului omul nou de tip ceaușist, destoinic exponent al Epocii de Aur, al comunismului de omenie. Era în principiu același ins uniformizat, depersonalizat și plat, imun la orice stimul mai puțin la chemările partidului comunist, căruia în continuare îi închina întreaga sa existență. De-a lungul celor patru decenii de comunism conceptul de om nou a invadat viața românilor sub toate aspectele ei. Fie că era vorba de politică, aspecte sociale, cultură sau educație, acest produs ideologic a fost clișeu ideal prezent în orice text militant, iar faptul că inocularea germenilor vocabularului comunist avea loc încă din clasele primare dovedește forța și violența propagandei, în fond, vectorul principal atunci când vine vorba de ideologie. Vom analiza în continuare trăsăturile omului nou de pe băncile școlii în urma contactului cu lecturile cu subiect istoric pe care i le propunea programa școlară și tezele pe care acesta trebuia să le asimileze în devenirea sa. Dat fiind că în comunism învățământul era puternic ideologizat, toată curricula era pusă în slujba regimului, chiar elevul însuși era înregimentat într-un sistem cu regulamente și îndatoriri. Prin urmare, asaltul asupra conștiinței sale se făcea atât din exterior (prin școala ca vector al îndoctrinării) cât și din interior (prin numirea elevului ca membru al unei organizații, fie ea a pionierilor sau a șoimilor patriei). Altfel spus, dată fiind puternica politizare a universului existenței școlare, omul nou nu avea altă șansă decât să se formeze.

„Am cravata mea, sunt pionier!”

Modelul pionierilor și cel al șoimilor patriei.

A fi pionier presupunea a fi purtătorul cravatei roșii (simbolul partidului comunist), prin urmare pionierul se definea înainte de orice prin apartenența la sistem, prin a fi cel mai tânăr reprezentant al comunismului. Celelalte trăsături ale sale, pe care orice pionier le poseda sine qua non prin firea sa revoluționară (bravate cu orice preț și în absolut orice ocazie – curajul, harnicia, devotamentul, dragostea de patrie și de strămoși, eroismul, etc) decurgeau din însăși calitatea sa primă de vajnic apărător al comunismului, de om nou al vieții noi. Nimic nu a ilustrat mai bine acest concept de om nou la nivelul tinerei generații decât această organizație creată în 1949 după model sovietic.

Organizația pionierilor era o organizație revoluționară de masă a copiilor (al căror model excepțional era însuși Pionierul 001 – Pavel Morozov, personaj pe care îl vom supune analizei în paginile următoare) cu vârste cuprinse între 7 și 14 ani, și contribuia, alături de școală și familie, la educarea și formarea lor comunistă. Întreaga activitate a pionierilor se desfășura sub conducerea nemijlocită a partidului comunist, prin urmare puternica influență a acestuia se făcea vizibilă în toate compartimentele organizației. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării, totul era marcat de o anumită rigoare și disciplină, distincțiile și sancțiunile erau prescrise după regulamente, programul petrecut în școală dar și timpul liber era atent supravegheat, pentru că, în esență, a fi pionier presupunea un anumit modus vivendi în care totul se nota și se cuantifica.

Literatura agitatorică lăsa să se întrevadă ideea că numai simpla apartenență la organizație era un motiv de mândrie pentru tânărul școlar. În același timp, pionieria avea menirea de a-i căli pe micii reprezentanți în devenirea lor comunistă. Aceștia erau datori să facă dovada erudiției lor prin cunoașterea istoriei comunismului, a unor lideri, eroi, a instituțiilor regimului, a unor titulaturi, a simbolurilor comuniste. Totodată, pentru fixarea unor pattern-uri, propaganda a impus pionierilor cunoașterea creațiilor principale din literatura agitatorică, a unor poezii cu conținut ideologic, a marșurilor pionierești. Din acest punct de vedere, literatura cu subiect istoric a fost un instrument puternic în mâna regimului prin care putea transmite tinerei generații percepțiile față de anumite evenimente trecute sau prezente. În același timp, pentru a-și motiva reprezentanții, organizația pionierilor acorda titluri individuale („Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș la muncă patriotică”, „Meritul pionieresc”) și colective („Unitate fruntașă”, „Grupă fruntașă”), alături de care existau și o serie de distincții pionierești, a căror înmânare se făcea după niște reguli bine stabilite și în urma unor competențe de care pionierii trebuiau să dea dovadă. Astfel că, pentru a putea primi o steluță roșie (distincția se adresa copiilor cu vârste cuprinse între 10 -12 ani), aceștia trebuiau „să știe să povestească de ce serbează oamenii muncii din țara noastră zilele de:1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie, 30 Decembrie” și „să cunoască cel puțin trei poezii și trei cântece despre patrie, partid și pionierești”. Condițiile ce trebuiau îndeplinite de copii între 12 și 14 ani pentru a obține ce-a de-a doua distincție ce consta în două steluțe roșii erau următoarele: „să cunoască episoade din lupta oamenilor muncii și conducerea partidului (crearea partidului, luptele ceferiștilor și petroliștilor din 1933, eliberarea patriei noastre de sub jugul fascist, proclamarea R.P.R. precum și aspecte din trecutul de luptă al U.T.C.), să cunoască „Imnul de Stat al R.P.R.”, „Internaționala”, 5 cântece pionierești și 5 poezii despre patrie și partid, să participe la „Spartachiadă”. Prin urmare, abil camuflată în spatele unui sistem de recompense de ispirație militară (ce conținea steluțe, insigne, trese, șnururi cu semnificații cromatice aferente), atragerea masivă a școlarilor în rândurile organizației de pionieri prărea mai degrabă un premiu de virtute, o confirmare a bunei purtări, a excelenței decât o obligație politică nediscutabilă.

Odată dispărută fervoarea internaționalistă a anilor 50, condițiile și cerințele ce trebuiau îndeplinite de către pionieri au fost și ele modificate în acord cu noua ideologie. A dispărut din reviste și literatură figura pionierului Morozov, au intrat într-un con de umbră fotografiile cu Stalin îmbrățișând pionierii, iar tema prieteniei cu pionierii din Uniunea Sovietică a cunoscut un real declin. Sensiblă la noile orientări politice, pionieria ca sistem se reinventa. Rezultatul acestui proces de reevaluare a fost vizibil abia la sfârșitul anului 1966 (noiembrie) moment în care a fost organizată prima Conferință Națională a Organizației Pionierilor. În cadrul acesteia au fost adoptate principalele documente: Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din R.S.R., precum și Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din R.S.R. În conținutul Statutului era stipulat foarte clar că este o organizație care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica PCR, și în același timp îi mobiliza să participe, după puterile lor, la îndeplinirea acesteia. În același timp pionierii erau datori să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului român și ale clasei muncitoare.

De-a lungul decceniilor comuniste, organizația pionierilor a continuat să se dezvolte, să-și multiplice activitățile și în plus a apărut pentru copiii mai mici, de vârstă preșcolară și școlară mică, organizația Șoimilor patriei. În urma „Programului de măsuri pentru aplicarea hotărârilor Congresului al XI-lea al Partidului” (1974) și ale „Congresului educației politice și al culturii socialiste, în domeniul muncii ideologice, politice și cultural – educative” (1976) s-a hotărât constituirea acestei Organizații, a „Șoimilor patriei”, care, împreună cu Organizația Pionierilor și Uniunea Tineretului Comunist, urmau să se integreze procesului educațional al tinerilor. Dezideratul acestei organizații, stipulat încă de la început în Regulament „Educarea în spiritul patriotismului a tuturor copiilor reprezintă obiectivul fundamental al activității desfășurată cu șoimii patriei” urmărea pregătirea în spirit comunist încă de la cea mai fragedă vârstă. Creație originală a lui Nicolae Ceaușescu, organizația avea menirea de a contribui la „educarea moral-civică a copiilor, în spiritul umanismului, al dragostei și respectului față de patrie și popor, față de Partidul Comunist Român.” A fost singura organizație de acest tip din țările lagărului socialist. Se reușea, prin înființarea unei astfel de organizații de masă, înregimentarea copiilor de la vârste cât mai fragede. Prin urmare, șoimii, având vârste cuprinse între 4-7 ani, urmau și ei să contribuie la construcția „societății socialiste multilateral dezvoltate” și la întărirea cultului personalității. Organizația își desfășura întreaga activitate sub conducerea PCR, iar sarcina îndrumării ei îi revenea Organizației Pionierilor. Lucrurile nu s-au oprit însă la a încadra copiii într-o organizație doar formal, șoimii patriei aveau și niște datorii de onorat, iar din acest punct de vedere Regulamentul organizației stabilea activitățile pe care aceștia trebuiau să le desfășoare: „cunoașterea de către copii a tradițiilor luptei poporului nostru, a clasei muncitoare și a PCR, (…) prețuirea de către copii a realizărilor istorice obținute în construcția socialismului, a activității pe care o desfășoară clasa muncitoare, întregul popor, eroii muncii socialiste și fruntașii în producție în uzine, pe șantiere și ogoare, (…) serbări și spectacole prilejuite de aniversarea unor evenimente din istoria patriei și partidului.” În același timp, șoimii erau datori să aibă și minime cunoștințe referitoare la conducătorul țării, la secretarul general al partidului: „Cunoașterea drapelului P.C.R., recunoașterea portretului tovarășului Nicolae Ceaușescu și al tovarășei Elena Ceaușescu, informarea copiilor asupra înaltelor funcții pe care le îndeplinesc pe linie de partid și de stat, prezentarea unor aspecte semnificative din copilărie și adolescență, principalelor momente din activitatea revoluționară din trecut și din ultimele decenii.”

Atât pionierii cât și șoimii patriei erau posesorii simbolicului obiect numit cravata roșie, legătura puternică și semnificantă între ei și partidul comunist, și aparteneța acestora la valorile acestuia. Încă de la primirea acesteia (întrucât cravata de pionier nu se primea oricum și în orice condiții) ei deveneau grație partidului și a ideologizării și politizării învățănântului, din ce în ce mai conștienți că fac parte dintr-un univers comunist. Exista un întreg ritual al primirii acesteia, ce presupunea înainte de orice stabilirea unui climat și a unei comunicări cu eroii, cu cei adormiți (dacă momentul se organiza în apropierea unor ruine medievale, antice, etc) sau cu cei pătrunși în continuare de spiritul revoluționar (dacă înmânarea cravatei avea loc la Muzeul Partidului Comunist, la închisoarea Doftana, etc). Din acest punct de vedere erau binecunoscute vizitele la monumente sau muzee (sau în orice alt loc încărcat de istorie, de preferință de istorie recentă, revoluționară), în care pionierii „mai mari” le înmânau cravata celor „mai mici”, proaspăt intrați în rândurile organizației, în timp ce aceștia, întotdeauna „îmbujorați” de emoție, cu mâna „tremurândă” (evident, tot din cauza emoției, după cum menționează majoritatea poeziilor și povestirilor dedicate momentului) jurau pe flamurile drapelului comunist, în felul acesta pecetluind pe viață „legământul” cu acesta:

„Când vei primi cravata,

Cu cinste s-o păstrezi

Drapelul nostru roșu,

În ea mereu să-l vezi.”

În toată această amplă desfășurare emoționantă și meticulos organizată se punea un accent deosebit pe ideea onoarei (teza înnobilării comuniste, după afirmația făcută de scriitorul Ion Manolescu într-un studiu referitor la abecedarele comuniste) în conformitate cu care cravata ruptă din drapelul PCR și înnodată la gâtul elevului îi aducea acestuia un capital formidabil de noblețe socială și un motiv întemeiat de mândrie, de superioritate, de conștiința faptului că a fost ales să apere partidul. Totodată, din organizarea momentului nu lipseau „raportările”, „jurămintele”, „comenzile” – un întreg imaginar ce avea conotații militare bine conturate și cu care elevii trebuiau să se familiarizeze. Organizată ca o armată la scară mai mică, ușor de manevrat și de instruit, masa de pionieri abia intrați în sistem la cele mai fragede vârste trebuia să facă rapid pasul înainte către statutul de bază de cadre a Republicii.

Pionieria era un fapt trăit, deveneai pionier atunci când detașamentul considera că este momentul, însă instructajul pionieresc dura practic toată viața, începând de la clasele primare și de la abecedar. Pionieria se conjuga cu devotamentul, cu onoarea. Exista chiar o obsesie a folosirii termenului. Clasa în care se învăța era înnobilată și ea cu atributele onoarei pionierești: exista în fiecare clasă, undeva în față așa-numita bancă de onoare, în care erau așezați pionierii-model, apoi panoul de onoare, unde erau expuse fotografiile premianților, diplomele de onoare, etc. Manualele școlare conțineau imagini cu pionieri, povestiri și poezii din viața pionieriei, lecturile care se făceau la clasă auveau un conținut asemănător și totul sta sub semnul optimismului, al bucuriei, al năzuinței (un alt termen folosit foarte des în descrierile epocii).

Imaginarul tinerei generații era de la început populat cu o serie de termeni printre care: comunism, cravată, partid, pionier, erou, revoluționar, tovarăș, detașament, disciplină, – cuvinte cheie ce aveau să-i urmărească pe întreg parcursul dezvoltării lor. Era lumea pionieriei, descrisă mai cu seamă prin termeni ca bucurie, cutezanță, năzuință, temerar, înainte, și mai sus, majoritatea cuvinte prezente și utilizate abundent în literatura de specialitate, de îndoctrinare (reviste, manuale, culegeri, etc). Înzestrați cu asemenea vocabular și bagaj ideologic, obișnuiți și îndemnați către disciplină, cu afectivitatea dirijată prompt către partid și liderii acestuia, pionierii deveneau de neoprit în cucerirea culmilor socialist-comuniste. Era imperativ ca ei, șoimii, pionierii, reprezentanții viitorului, să fie hotărâți, să pornească în viață cu un bagaj de convingeri și atitudini definitive culese din școală. Deviza supremă era „Tot înainte!”

Disciplina, statutul, uniforma și regulamentele aveau să devină un modus vivendi chiar și pentru cei mai mici reprezentanți ai comunismului. Încadrați la început în Organizația Șoimilor Patriei, apoi în cea a Pionierilor și mai târziu a Uteciștilor, ei traversau o întreagă ierarhie în devenirea lor comunistă. În acest drum, în acest cursus honorum al transformării lor în oameni noi din ce în ce mai pregătiți ideologic în a servi cauza comunistă, literatura cu subiect istoric din manuale și lecturi suplimentare a jucat un rol major, de călăuză, furnizându-le în permanență exemple și povețe, legitimând și glorificând partidul.

Întregul univers pionieresc nu era complet însă fără acele publicații (al căror abonament era obligatoriu) menite să dirijeze, să ofere exemple și să ghideze activitatea, învățătura, cultura și viața pionierilor – revistele săptămânale. Atât pionierilor cât și șoimilor patriei le erau dedicate o serie de publicații periodice ce le supravegheau formarea și educația lor ca viitori oameni noi ai sistemului. „Scânteia Pionierului”, „Cravata Roșie”, „Arici Pogonici”, „Cutezătorii”,„Luminița” sau „Șoimii patriei” au fost numai câteva dintre cele reprezentative pentru mesajul ideologic transmis prin intermediul articolelor și imaginilor. În paginile lor ei puteau găsi tot ceea ce trebuiau să cunoască în materie de politică, istorie națională și geografie, dar și informații referitoare la petrecerea timpului liber, concursuri pe diferite teme, întreceri sportive, etc. Mascate abil sub texte prietenoase și imagini inofensive debordând de optimism și sănătate, intențiile partidului pătrundeau și ajungeau cu ușurință la mințile tinere, lipsite de un decodor ideologic al realității sociale și politice. Cum nu se putea ca un pionier să nu își cunoască și să nu își respecte istoria țării și trecutul de luptă revoluționară al poporului (cu atât mai mult cu cât îi flutura la gât steagul partidului), studiul și importanța acordată istoriei ca disciplină avea să ocupe un loc aparte în cadrul pionieriei. Ideea de istorie, și în mod special de istorie contemporană avea să capete o conotație specifică sub forma educației patriotice – un soi de hibrid ce se dorea o adeziune afectivă față de prezent prin glorificarea trecutului. Trecutul și victoriile din trecut justificau și legitimau prin transfer ideologic prezentul, comunismul, altfel spus pionierii își iubeau patria, țara, iubind și cunoscând trecutul aceasteia (cu singurele amendamente că iubirea de țară și de partid în comunism reprezentau un imperativ categoric iar istoria ce se dorea a fi cunoscută de către pionieri constituia doar un discurs anume, puternic ideologizat despre trecutul țării, susceptibil de a conferi partidului rolul de punct terminus al devenirii istorice).

„Spre comunism pășim cutezători! ”

Educația patriotică a omului nou.

Întrucât în viziunea lui Lenin principala sarcină a tinerilor era învățarea comunismului, a bazelor acestuia și a beneficiilor pe care le presupunea, s-a trecut la îndoctrinarea și implicarea masivă a acestora încă din timpul școlii în diverse activități sociale și ideologice. Ulterior, prescripții asemănătoare s-au identificat și la Stalin, pentru care Comsomolul era resursa de rezerve tinere pentru partid. Conform acestuia tineretul era dator să se implice în construirea societății comuniste și să-și apere patria împotriva dușmanilor din afară și din interior. Din această perspectivă, în România anilor 50 era întreținută o imaginară mobilizare generală în rândul pionierilor, suficient de agresivă și militantă, menită a-i marca psihologic și a le induce o permanentă stare de alertă, pentru că, după cum afirmau toate discursurile oficiale, dușmanul de clasă nu dormea. O afirmau obsesiv o serie de motto-uri agitatorice și militante de tipul: „În luptă pentru cauza lui Lenin și Stalin fii gata! Gata oricând!”

Fundamentul întregii activități ideologice a educației patriotice din cadrul comunismului românesc a reprezentat-o școala. În cadrul școlar pionierul era asaltat constant și în permanență de un considerabil material ideologic, pe băncile școlii și lângă drapelul din fiecare clasă se rosteau jurămintele față de partid și față de țară, aici era locul prin excelență în care se creeau oamenii noi.

Rolul școlii în educația politico-patriotică a tinerei generații a rămas primordial pe tot parcursul regimului comunist, difuzând și educând un model uman. Școala este esențială în procesul de cristalizare a unei identități comune (în cazul comunismului – omul nou), a unei modelări sociale unitare. Totodată importanța școlii este cu atât mai mare cu cât la modul general prin intermediul ei se impune un anumit tip de imaginar în educarea unui anumit tip de personalitate legat de interesele sociale prevalente la un anumit moment istoric dat. Prin urmare, atât în perioada sovietizării României cât și mai târziu în anii naționalismului comunist, rolul școlii a fost exponențial. Ca „factor primordial în formarea și educarea tineretului,” ca loc în care se exercita „munca politică și cultural – educativă de ridicare a conștiinței socialiste a maselor și de formare a omului nou, constructor al noii orânduiri,” importanța școlii a fost de necontestat. Ceaușescu însuși dorea ca fiecare școală să funcționeze ca un mic nucleu de îndoctrinare, ca „un puternic centru de educație în spirit socialist și comunist a copiilor și tinerilor”, dar care, în același timp, nu trebuia „să se limiteze la formarea unor oameni culți, ci trebuia să formeze oameni devotați cauzei construirii socialismului și comunismului în patria noastră, oameni care să gândescă și să acționeze în chip comunist.”

Grădinița, școala, gimnaziul și liceul erau locații în care se desăvârșea, treptat gândirea comunistă în care copiii erau crescuți și educați. Sistemul a încercat să controleze și familia și viața privată și mai târziu locul de muncă sau de studii, în consecință fiecare etapă a maturității beneficia de infuzia de ideologie aferentă. Prin urmare, concepuți într-un ritm și într-un număr foarte mare, copiii aveau obligația „să-și facă ucenicia într-ale junioratului socialist, înainte de a deveni, la rândul lor, practicanți și formatori de opinie și și-ar fi dedicat viața creșterii și educării propagandistice a generației următoare, într-un brainwashing filogenetic menit să asigure viitorul socialist și comunist al țării.” Omul nou trebuia creat și instruit de mic, întrucât el era beneficiarul unui viitor sublim, i se prevestea tot ce era mai frumos: „E minunat să fii copil în glorioșii ani ai Epocii Nicolae Ceaușescu! Tot ceea ce se înfăptuiește pe pământul României – pentru tinerele generații se înfăptuiește, pentru viitorul lor fericit.” Rolul școlii în devenirea comunistă a noii generații era cu atât mai important cu cât „bazele conștiinței morale comuniste se pun în ciclul primar”, afirmau pedagogii, prin urmare nimic din această educație ideologică nu era lăsat la voia întâmplării. În plus, elevii erau permanent supuși unei presiuni mobilizatoare și din cauza unei manii a clasamentelor și a depășirii normei, a concurenței. Li se inocula de mici psihologia luptei, a jocului, li se repeta la infinit că trebuie să învețe, deși paradoxal premiat nu era niciodată individul, ci județul, școala sau în cel mai bun caz clasa. Individualitatea nu era încurajată să iasă la rampă decât în cazuri excepționale, în rest, lauda revenea colectivității, în fond toți erau în mod egal „oștenii partidului.” În același timp însă, premiile țineau tot de o simbolistică ideologică. Răsfoind publicații pentru copii din perioada comunistă, se poate observa cu ușurință că puținele recompense sau trofee ale concursurilor reprezentau de fapt tot o invitație la îndoctrinare. Exceptând cupele sportive (unele dintre ele inscipționate cu cuvintele „Spartachiada” sau „Daciada”), restul premiilor erau fie cărți de literatură sau istorie, fie excursii la muzee (altele decât Muzeul Partidului Comunist Român, întrucât vizitarea acestuia ajunsese aproape o obligație în cuprinsul programelor de activități pionierești), sau în locuri speciale ce țineau de un anumit trecut istoric (sesizabilă fiind o anumită preferință pentru locații de tipul închisoara Doftana, casa de la Sornicești, orașul Alba-Iulia, foste redacții clandestine ale PCR, etc). Totodată momentul primirii cravatei, prilej de festivitate și jurământ cu mâna pe drapel, avea loc tot în cadre speciale, ce țineau de istoria glorioasă a românilor, de obicei spații ale izbânzii. Era maniera prin care pionierilor li se inducea legătura cu trecutul, cu eroii jertfiți pentru țară pentru ca ei, tinerii urmași, să trăiască în pace, și calea prin care propaganda maipula mințile tinere inducându-le un soi de recunoștință și abnegație față de eroii trecuți, și, prin transfer, față de cei actuali.

Toată socializarea de care pionierii aveau parte în contextul școlar era extrem de politizată și militarizată, iar miza supremă din acest punct de vedere era edificarea conștiinței revoluționare înaintate, o sintagmă des utilizată mai ales în cadrul discursurilor prezidențiale. Soarta prefigurată a pionierilor era de a fi veritabili cuceritori, proiectanți și exploratori ai viitorului luminos, altfel spus un soi de ingineri ai unei utopii. Elevul comunist era și mândrul posesor al carnetului de note (carnetul de elev), un caiet de mărime medie, de o culoare incertă (o nuanță de gri similară trenciului purtat de activiști) și adesea cu tipăritura strâmbă, însă în sine cel mai important act de legitimare al școlarului, și mai presus de orice primul contact birocratic (sub forma unui angajament) al acestuia cu partidul. „Elevul are îndatorirea

fundamentală să iubească patria noastră R.S.R., să dovedească dragoste și devotament față de partid, pentru cauza socialismului și a comunismului, prin atitudinea lui față de învățătură și muncă, prin întreaga sa comportare în școală și în afara școlii, prin prețuirea tradițiilor glorioase de luptă ale poporului pentru eliberarea națională și socială, prin participarea la acțiunile patriotice.” Importanța carnetului de elev nu trebuie minimalizată cu atât mai mult cu cât acesta conținea într-o formulă abreviată toată activitatea școlarului, care de altfel era plină de „îndatoriri”: să iubească (afectivitatea era controlată și canalizată strict), să dovedească (elevul socialist trăia într-o permanență emulație, trebuia întotdeauna să depășească planul, să confirme, să treacă dincolo de limite), să prețuiască (trecutul glorios) și să participe (la preamărirea prezentului și mai glorios).

„De la comuniști învățăm cutezanța!” sublinia motto-ul unei reviste adresată pionierilor, și grație acestui slogan întraga activitate a pionierilor a stat sub semnul „cutezanței”, a „îndrăznelii”, a „năzuinței”, a „falei” și a „destoiniciei”. Sunt cuvintele cu care erau caracterizați pionierii, oameni noi ai lumii noi, al căror deziderat suprem, a căror „năzuință scumpă,” înscrisă de altfel și în regulament, era să devină reprezentanții viitorului socialist. În același timp, așa cum ilustrează versurile unei poezii, pentru generoasa ofertă ideologică de viitor, și pentru șansa oferită de a fi parte din întregul sublim, pionierii erau recunoscători partidului:

„Năvalnic știm că o să treacă anii

Și comuniști ajunge-vom să fim.

Noi pentru năzuința asta scumpă.

Partid iubit, tot ție-ți mulțumim!”

Pilduitoare și didactică, morala socialistă avea rolul de a le insufla elevilor marile categorii pozitive ale gândirii ceaușiste: munca, omenia, cinstea, dreptatea, egalitatea, democrația. În calitatea lor incontestabilă de „călăuze pentru întregul popor,” cuvântările lui Nicolae Ceușescu și ulterior tezele Programului PCR au devenit modelul național de probitate morală. Dată fiind această perspectivă de reper ideologic de necontestat, părți din discursurile secretarului general erau adesea inserate brutal în cuprinsul textelor sau în introducerile unor lucrări, procedura având să atragă după sine acceptarea publicării. Prin urmare, indiferent că era vorba despre politică, filozofie sau istorie, o referință în cadrul operei dintr-un discurs referitor la societatea multilateral dezvoltată și formarea omului nou era binevenită, întrucât rolul major al culturii, al literaturii și cu atât mai mult al istoriei era militantismul, adeziunea trup și suflet la cuvântului partidului, altfel spus patriotismul.

Tinerei generații, hrănită de timpuriu cu lecturi ideologice și în același timp pline de conținut agitatoric, i se inducea ideea conform căreia a fi patriot presupunea a-ți iubi țara, trecutul, dar într-o manieră mai specială ce includea și partidul (și chiar pe secretarul general, mai ales în ultimele două decenii comuniste). Atfel spus, educația patriotică era sinonimul educației ideologice, al îndoctrinării.

Educația patriotică a școlarului presupunea în primul rând o puternică racordare la istoria națională, având în vedere că realitățile prezentului luminos sunt urmări ale unui trecut demn de mândrie. Atenția acordată învățământului istoriei – disciplină considerată a fi un însemnat potențial în constituirea culturii comune și în modelarea conștiințelor a fost și a rămas maximă pe tot parcursul regimului. Miza considerabilă a memorării trecutului a determinat elitele politice să intervină în selectarea și asamblarea faptelor istorice, în maniera în care să influențeze formarea tinerelor generații într-un sens pe care îl considerau optim pentru interesele generale ale societății (statului). De altfel, în ultimii ani ai comunismului a vorbi despre patrie era similar cu a vorbi despre partid (și în consecință despre conducător), cum tot atunci a vorbi despre istorie presupunea neapărat și o referință la prezent, la epoca anilor de lumină. Un termen de genul patrie, istorie, partid, conducător, – le rechema pe toate celelalte având ca finalitate o litanie patriotardă ce preamărea prezentul și pe secretarul general. Chiar activitățile în care pionierii erau implicați (activități ce se doreau a fi organizate pentru cunoașterea și autocunoașterea acestora) aveau nume cu semnificații istorico-politice (spre exemplificare, festivalul folcloric se numea „De la străbuni până la noi”, festivalul dramatic purta numele „Sub steagul partidului te slăvim, Românie socialistă”, festivalul cinecluburilor se numea „Noi creștem odată cu țara”, festivalul național era denumit „Cântarea României”, iar multe activități sportiv-turistice purtau nume ca „Asaltul Carpaților”, „Cupa independenței”, „Gata pentru apărarea patriei”). Cum referința la istorie era o componentă firească în viața pionierilor, dezbaterile săptămânale pe teme ca „Eroismul zilelor noastre”, „Stejarul din Borzești”, „Suntem nepoți de daci și de romani”, sau „De la comuniști învățăm cutezanța” reprezentau ore firești de sistematizare a istoriei naționale, de familiarizare cu trecutul și lupta de clasă, iar din acest punct de vedere pedagogului, învățătorului sau profesorului îî venea în sprijin o întreagă literatură menită a instrui pe tânărul comunist în tainele trecutului.

2. Rolul literaturii cu subiect istoric în formarea omului nou

Cum prezentul demers are ca subiect literatura cu subiect istoric, se cuvine a dezvolta sintagma conturând o definire a acesteia și o poziționare în contextul socio-cultural comunist și în raport cu alte genuri literare. Literatura cu subiect istoric reprezintă un segment specific și foarte bine conturat în cadrul literaturii generale. Față de alte produse literare nu este dependentă exclusiv de fantezia autorului, ci este tributară și unor anumiți factori. Ca gen literar însă literatura cu subiect istoric pendulează permanent între ficțiune și document, este practic un act al imaginației, însă cu anumite momente (date, evenimente, limbaj) identificabile și în alte scrieri de specialitate (cronici, sau texte vechi).

Literatura cu subiect istoric presupune, prin genul propus, în primul rând o documentare din partea autorului referitoare la mediul, timpul și personajele (personalitățile) care fac subiectul expunerii. Istoria a servit dintotdeauna modele susceptibile de a legitima și justifica dezideratele regimului comunist, iar educația tinerei generații prin recursul la trecut s-a dovedit a fi intens exploatată în acest sens. Având în vedere interdependența de istorie, acest tip de literatură comportă anumite caracteristici. În cadrul său personajele pot fi reale sau imaginare, însă în general ele sunt cunoscute și beneficiază chiar de o anumită aură legendară.

Eroii clasici ai literaturii cu subiect istoric sunt de obicei regii daci, voievozii, răsculații, pașoptiștii, în general, personalități preluate din galeria pantheonului național, succeptibile însă de a transmite anumite teze ale prezentului, dată fiind credibilitatea de care acestea se bucură în conștiința națională. Rolul lor devine astfel de a legitima regimul prezentului, întrucât se consideră că este în substanța literaturii cu subiect istoric de a respira un aer politic și ideologic. Prin intermediul ei scriitorul amintește, acuză, condamnă, glorifică sau sărbătorește personalitățile trecutului, iar dacă este cazul creează personaje contemporane și inventează eroi pentru a pune în valoare anumite idei. Întrucât subiectul cercetării se referă strict la literatura cu subiect istoric destinată copiilor, cu atât mai mult este evident în cuprinsul lucrărilor caracterul motivant, educativ și formativ al istoriei. Din acest punct de vedere se remarcă preferința pentru antiteze, pentru situații conflictuale, pentru dramă.

Eroul principal (care este unul de coloratură națională în cele mai multe cazuri, în special după jumătatea anilor 60) are parte în text de un tratament special, i se forțează limitele, este pus în fața unor situații extraordinare, are de dat replici memorabile, iar dacă nu are cum să supraviețuiască anumitor momente, beneficiază de o moarte deosebită. Totodată eroul principal are parte de largi momente de introspecție (atunci cand genul literar o permite) de filozofare asupra unor termeni cheie (libertate, pământ strămoșesc, dreptate, biruință, luptă, unitate, etc), de enunțare a unor sintagme celebre. Din acest punct de vedere al introspecției și al declarațiilor, ilustrativ este un pasaj din romanul „Așa s-a călit oțelul”, semnat de N. Ostrovski, în care personajul principal – un vajnic exponent al cauzei bolșevice și al luptei de clasă – are parte de un moment de iluminare: „Pavel începuse să înțeleagă că tot acest mănunchi de partide cu denumiri frumoase (…) erau un focar de aprigi dușmani ai muncitorilor și că există numai un singur partid revoluționar care luptă neclintit în contra tuturor bogaților: Partidul bolșevicilor”

În cuprinsul literaturii istorice cititorul este informat despre un eveniment (social, politic, personal) trecut și finalizat, iar limbajul, comportamentul și felul de a gândi al personajelor este în conformitate cu timpul epocii descrise.

Pentru exemplificarea unor caracteristici ce țin mai degrabă de legitimarea prezentului este ilustrativ un pasaj dintr-o schiță semnată de D. Almaș intitulată „Clopotele lui Ștefan Vodă cel Mare”, în care este descrisă vizita voievodului Mihai Viteazul la cetatea de scaun a înaintașului său moldovean. Căpitanul Boldur (în calitatea sa incontestabilă de personaj fictiv, pretext al descrierilor din trecutul Moldovei), fiul unui contemporan al lui Ștefan cel Mare, îi mărturisește lui Mihai Viteazul, „răzimat de stâlpul pălimanului, ca la un sfat prietenesc” (de unde popularitatea și modestia domnitorului, precum și calitatea sa profund umană de a fi egalul tovarășilor de luptă), că sosirea sa în cetatea Sucevei în calitate de unificator a fost așteptată întrucât „a fost un semn tălmăcit de un bătrân străjer.” Intervenția căpitanului Boldur, de altfel personaj credibil, emanând autoritate, dat fiind gradul său militar și genealogia moldoveană a numelui său (ocazie cu care scriitorul poate justifica și îndrăzneala de a i se adresa domnitorului „răzimat” și nu în genunchi așa cum cerea ritualul) are ca scop transmiterea unor mesaje care au profundă legătură cu ideologia de această dată, și mai puțin cu istoria. Rezultatul este: Mihai Viteazul realizează Unirea, vine (și nu cucerește, ci doar „îi biruiește pe împotrivitori” ) în Moldova, aici actul său unionist este legitimat de prezența unui căpitan al cărui tată a luptat alături de Ștefan, prin urmare către Mihai Viteazul se revarsă transferul de putere și charisma învingătorului de la Războieni fiind totodată autentificat ca și continuator al său, iar două dintre tezele cheie ale istoriografiei comuniste naționaliste (respectiv unitatea și continuitatea) sunt puse în felul acesta în valoare.

Firul acestei logici nu comportă însă finalitate, sau cel puțin nu în cadrul acestei povestiri, întrucât altundeva și anume în Epoca de aur este momentul terminus al devenirii naționale și al luptei glorioase. Sau mai concret spus, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul – prin faptele și realizările lor, nu reprezintă decât niște etape sau epoci spre personalitatea desăvârșită a adevăratului erou, Erou între eroi, Nicolae Ceaușescu. O contragere ideologică severă ar putea conchide că lecția de istorie servită de Almaș e doar un pretext pentru a se vorbi despre prezent și despre valorile sale politice, respectiv uniformitate („domn al tuturor românilor”, întrucât „de când se știu, românii au dorit să se unească într-o țară a lor”), stabilitate dar aici în sensul izolării și xenofobiei și vigilență față de „neprietini,” și mai ales supunere necondiționată față de lider, „singur stăpânitor a toată suflarea.” Educația și conceptele patriotice desprinse în urma lecturării și aproprierea lor de către elevi cu siguranță erau în măsură a conduce la crearea unui om nou pe placul regimului. Deși în aparență pasajele par a fi lecturi ușoare, plăcute chiar, cu iz romantic de trecut, cu arhaisme și parfum istoric despre vechii noștri voievozi, textele se dovedesc a fi extraordinare instrumente formative cu atât mai mult cu cât sunt pilduitoare, au replici memorabile și sunt ușor de reținut. Și nu de puține ori în cadrul lecțiilor de lectură dascălul (profesorul, învățătorul) chestiona (verifica) elevii cu sintagma clasică: „…Mai țineți minte ce a spus Mihai Viteazul?”(sau Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș sau oricare alt personaj istoric din galeria naționlă)….referitor la o anumită situație sau întâmplare. Patriotismul și dragostea de trecut păreau a fi construite prin intermediul replicilor celebre din cuprinsul literaturii cu subiect istoric, nu puține fiind exclusiv rodul ficțiunii unor autori clasici ai genului (iar din acest punct de vedere rolul lui Almaș în construirea unui discurs istoric format din clișee și replici pare a fi exponențial, el avea harul de a-i face chiar și pe strămoșii traci să susțină protocronic ideologia național comunistă).

În timpul regimului comunist acestui gen denumit literatură cu subiect istorică i s-a acordat o atenție deosebită dată fiind posibilitatea de a legitima prin intermediul operelor anumite momente sau personalități. Cum era și firesc în această perioadă selecția care s-a operat la nivelul momentelor și personalităților propuse spre a fi popularizate prin intermediul literaturii cu subiect istoric pentru copii a urmărit îndeaproape linia istoriografiei oficiale. A existat practic un discurs de colaborare cu cel oficial, politic, trecutul fiind văzut în acest caz ca mijloc legitimant, ca instrument al puterii. În plus, este caracteristic pentru literatura cu subiect istoric de a lăsa să se întrevadă un mesaj subtextual moralizator sau politic cu scopul perceperii sale de către cititor. „În țările socialiste, literatura pentru copii este o armă puternică în educarea viitorilor constructori ai comunismului. Ea este o chemare la luptă pentru o viață mai bună și mai dreaptă, ea ridică un imn muncii creatoare, eroismului și înțelepciunii omenești. De aici și imensul ei rol educativ.”

La nivel cognitiv, de cunoaștere, receptarea operei literare cu subiect istoric în decursul ciclului primar și mediu oferea prilejul familiarizării elevilor cu atitudini, conduite și mentalități din timpuri trecute. Trecute prin filiera ficțională a autorului, îmbrăcate într-o formă stilistică atractivă și adecvată vârstei, aceste exemple din trecut erau susceptibile de a trezi în elevi admirația, respectul sau ura. Având un puternic impact asupra conștiințelor tinere, acestea puteau fi modelate cu ușurință în funcție de tezele propagandei, aplicându-se, atunci când faptele trecutului o impuneau, chiar și denigrări sau omisiuni. Literatura cu subiect istoric forma afecte și trăiri puternice, ce puteau canaliza sentimentele copiilor în sensul dorit de autori, nu se constituia doar într-o creație literară destinată strict plăcerii și esteticului. Genul în discuție avea un rol foarte serios transmițând în mesaje codate (cu ajutorul alunecării în timp și a personalităților istorice devenite personaje) tezele imperative ale prezentului.

Educați într-un sistem esențialmente comunist, având acces la un singur tip de discurs istoric ce conținea exclusiv teze prestabilite de către propagandă, copiii creșteau cu o anumită viziune despre trecut. Vehiculând cultul anumitor lideri revoluționari și concepte morale de tipul bine sau rău în fața evenimentelor, sistemul nu oferea școlarilor niciun fel de alternativă, iar singura comparație posibilă care se făcea era față de modelele capitaliste (caracterizate de la bun început ca fiind imperialiste, cu caracter șovin). Ilustrativ din acest punct de vedere sunt multe dintre povestirile scriitorului Mircea Sântimbreanu grupate în lucrarea intitulată „Să stăm de vorbă fără catalog”, în care copiii fără copilărie, victime dezumanizate ale banului și ale exploatării sunt contrapuși micilor eroi ai muncii „voluntare” și „patriotice” – pionierii României. Mai trebuie precizat totodată că dat fiind publicul țintă – copiii, limbajul cu care scriitorii trebuiau să se adreseze și pe care erau nevoiți să îl utilizeze în cuprinsul lucrărilor trebuia să fie unul adecvat vârstei și capacității lor de înțelegere. Prin urmare intrigile, conflictele, momentele de introspecție și confidențele personajelor trebuiau adaptate psihologiei școlare și recreată măreția și excepționalitatea trecutului românesc din termeni familiari elevilor.

Exemplele de mai sus au fost date pentru a susține cu argumente câteva dintre trăsăturile literaturii cu subiect istoric gen pe îl vom analiza în continuarea capitolelor, de data aceasta operele fiind înserate fiecare atât din punct de vedere cronologic (întrucât fiecare lucrarea aparține unui anumite faze a regimului comunist) cât și din punct de vedere al mesajelor și ideilor pe care le promovează dată fiind această calitatea literaturii cu subiect istoric de a fi formativă și educativă.

Autorii, emitenții acestui tip de literatură se revendicau mai degrabă dintre literați (scriitori, poeți, propagandiști, cunoscători ai limbajului și stilului) și mai puțini dintre istorici (care în principiu erau emitenții unor lucrări științifice, nu se adresau copiilor), însă calitatea lor fundamentală îi legitima în primul rând ca fiind oameni aserviți sistemului. Începând cu anii sovietizării și până la căderea comunismului numărul lucrărilor care tratau asemenea subiecte a cunoscut o deosebită amploare. Scopul acestor lucrări a fost propagarea mesajului ideologic, schimbarea mentalității în acord cu principiile regimului și făurirea omului nou.

Nu în ultimul rând mai trebuie clarificat în ce măsură o operă (un roman, o povestire, o piesă de teatru sau o poezie) face parte din cuprinsul literaturii istorice pentru copii. Din acest punct de vedere, se cuvine să menționăm că granița integrării unei opere în context este destul de fragilă, întrucât nicăieri nu există o grilă de selecție stabilă și intransigentă. Atât editurile Politică, Pentru Literatură și Artă a R.P.R., Cartea Rusă, cât și cea a Tineretului iar mai târziu Ion Creangă au difuzat publicații cu caracter istoric pentru copii. Criteriul de selecție pe care l-am utilizat a fost mai degrabă prezența unor opere (sau a unor fragmente) în cadrul manualelor școlare, în calitate de lecții, precum și inserarea operelor în listele de lecturi suplimentare (obligatorii) de la sfârșitul manualelor. În același timp, periodicele pentru copii conțineau la rândul lor multă literatură cu subiect istoric, prin urmare am considerat oportună și analiza din cuprinsul lor (din această perspectivă două dintre publicații fac chiar subiectul unor studii de caz la sfârșitul tezei).

2.1. Literatura cu subiect istoric. Categoriile de publicații.

Conținutul literaturii cu subiect istoric pentru copii din timpul comunismului era cuprins la modul general în câteva categorii de publicații (creații literare propriu-zise, lecturi suplimentare și în perioada comunismului internaționalist, traduceri din literatura sovietică, manuale școlare și periodice), iar difuzarea acestui tip de literatură era ghidată îndeaproape de programele școlare, culegerile de texte, indicii bibliografici și lecturile suplimentare care se adresau atât cadrelor didactice sau funcționarilor din biblioteci cât și micilor cititori.

Dat fiind faptul că în manuale se fixează anumite teze cu un maxim de rigoare, această categorie a manualelor școlare, în special cele de limba română dar și cele de istorie se cuvine a fi studiată în ceea ce privește oferta literară și istorico-ideologică a oficialităților. Manualele școlare reprezintă legătura materială cea mai puternică ce se stabilește între societate și materialul uman ce trebuie educat, întrucât ele nu transmit numai un conținut educațional, formativ, ci un întreg context social. Istoricul Mirela Murgescu a studiat rolul puternic pe care manualele din clasele primare l-au jucat în construirea identității naționale din secolul al XIX-lea și în urma analizei a concluzionat că manualele școlare trebuiesc privite ca imaginea condensată a societății care le-a produs. În cadrul aceleiași analize istoricul demonstrează faptul că în memoria colectivă se pot surprinde clișee și stereotipuri care sunt de sorginte școlară și care duc spre modelul educativ impus de școală cu ani în urmă. Concluziile sunt perfect valabile pentru orice model de învățământ din toate timpurile, ori din acceastă perspectivă ideile ce au făcut subiectul analizei amintite își găsesc ecoul și în studiile referitoare la comunism, cu atât mai mult cu cât în acest tip de regim statul controlează în totalitate conținutul cărților școlare.

Manualul școlar poate fi supus analizei din trei perspective: prima este cea a conținuturilor, care în cazul manualelor de istorie și de limba română depinde întotdeauna de discursul istoriografic, cea de-a doua perspectivă a analizei este centrată pe aspectul metodic, respectiv pe forma de prezentare a conținuturilor, și ultima perspectivă – cea a analizei discursului de socializare conținut de manual. Prin urmare, cartea școlară este prima tributară în procesul de impunere a unor imagini tip referitoare la putere și societate, iar în cazul de față la comunism.

Începând cu introducerea manualelor unice din anii sovietizării României și până la sfârșitul regimului comunist manualele au comportat numeroase modificări, unele doar de nuanță, altele mai consistente, sensibile însă la politica regimului și la mesajul ideologic ce trebuia transmis. Se impun a fi menționate pe scurt principalele momente și schimbări din cadrul lor, mai ales la nivelul celor de limba română și istorie, de departe cele mai politizate și mai încărcate de material propagandistic.

În urma Legii învățământului din 1948 toate manualele școlare au devenit unice, în consecință orice altă alternativă a curriculei era practic inexistentă. Discursul era și el unic, concis, și chiar vehement și resentimentar în anii sovietizării. La rândul lor autorii (colectivul redacțional) manifestau o profundă atitudine antagonică față de tot trecutul educativ și mai ales față de „manualele burgheze,” pretinzând că ei sunt cei ce pun în lumină pentru prima dată „adevărul.” Manualele de istorie, de departe cele ce răspundeau primele comenzilor politicului, aveau la bază tezele istoricului Mihail Roller și cel puțin până la începutul dezghețului poststalinist au fost puternic impregnate de spiritul internaționalist. Reducând fenomenul la câteva idei principale, vom face o trecere în revistă a principalelor momente reper în îndelungatul proces de schimbare și modificare a manualelor de istorie și limba română din timpul sovietizării.

În anul 1948 manualul unic pentru clasa a III a elementară cuprindea între coperțile aceleiași lucrări și partea de Limba română dar și cea de Istoria României. Elaborate în același stil, de aceeași echipă redacțională și parcă pentru a se susține reciproc ambele părți ale manualului conduceau către aceeași teză amplu dezvoltată – puternica prietenie între poporul român și cel sovietic. De altfel, ultimul capitol al părții de Istoria României era dedicat acestui subiect iar finalul acestei Istorii era reprezentat de îndemnul „Să strigăm: Trăiască prietenia româno-rusă!” Nimic ieșit din comun pentru perioada în discuție ca un manual ce trata istoria unei țări comuniste să se termine cu o frază laudativă la adresa Uniunii Sovietice. Tot din această perspectivă a apropierii româno-sovietice erau elaborate și manualele de limba și literatura română, conținând în cuprinsul lor numeroase fragmente din romane și lecturi specifice internaționalismului proletar.

Literatura română cu subiect istoric din aceste manuale (respectiv lecțiile zilnice și cea indicată la cuprins ca lectură suplimentară) s-a constituit în parte integrantă a literaturii din România anilor 50, cunoscută sub numele de „literatură a realismului socialist”. Acest curent literar pus în slujba propagandei își avea originile în U.R.S.S. și considera literatura ca fiind un veritabil instrument ideologic. „Operele literare ne ajută să cunoaștem atât trecutul cât și prezentul societății, oglindind în tablouri realiste modul de viață și caracterul oamenilor, iar lectura ne îndeamnă să luăm o atitudine, să iubim unele personaje, să urâm altele, să dorim sau nu să le luăm de exemplu. Tocmai pe aceasta se bazează acțiunea educativă a literaturii.” Se difuza practic o literatură puternic militantă și cu un caracter agitatoric, și mai ales profund angrenată în viața cotidiană, cu atât mai mult cu cât tematica și subiectele, acțiunile propuse se conformau unei anumite grile, iar personajele se încadrau în anumite tipare psihologice de unde se puteau ușor imita ca modele.

Manualele de limba română erau elaborate și din punct de vedere tehnic după model sovietic, cu texte și imagini specifice, iar „lecțiile de lectură literară au un important scop educativ urmărind în mod consecvent să formeze elevilor o concepție marxist-leninistă despre lume, să-i educe în spiritul moralei comuniste”și mai ales „în spiritul dragostei nețărmurite față de Uniunea Sovietică, eliberatoarea și sprijinitoarea noastră, bastionul păcii și al independenței popoarelor, în spiritul dragostei fierbinți față de Stalin, cel mai bun prieten al poporului nostru.” Traducerile din literatura rusă și sovietică au reprezentat o parte considerabilă din pachetul de cultură livrat tinerelor generații din anii 50 eclipsând producțiile scriitorilor români. Privind lista de lecturi suplimentare de la sfârșitul manualelor se putea constata cu ușurință că raportul dintre operele autohtone și traducerile din literatura sovietică era de 1/3, rezultat în favoarea celor de import.

Timp de două decenii fiecare ediție a manualelor, în special cele de limba română și de istorie. au comportat modificări de la un an la altul. Modificările anuale efectuate aveau la bază fie omisiunea unor citate din Stalin, Ana Pauker, fie nuanțări ale atitudinii prosovietice, sau antioccidentale. În linii mari însă, la nivel discursiv prezentau similitudini și operele studiate (în cazul celor de limba română) precum și evenimentele propuse (în cazul celor de istorie) erau cu mici modificări neschimbate.

Treptat, după 1960, au început să se întrevadă unele schimbări. În programele pentru limba și literatura română s-a remarcat un anumit dezinteres față de traducerile din literatura sovietică iar în cuprinsul manualului de limba română din 1961 se regăsea doar o singură poezie referitoare la Uniunea Sovietică. De altfel, nici tema prieteniei româno- ruse nu mai ocupa o poziție de frunte, iar de pe primele pagini ale manualelor dispăruse Imnul sovietic și Internaționala. Figurile liderilor sovietici deveniseră extrem de rare, în mod special portretul lui Stalin, care până la moartea sa din 1953 era o prezență constantă în cadrul lecțiilor, fiind chiar numit „Generalissimul Stalin”. Rămâne și se amplifică ca prezență portretul liderului român Ghe. Gheorghiu-Dej, fiind cuprins cu numeroase citate în fiecare manual de limba română. În ceea ce privește istoriografia, începând cu 1955 poziția lui Roller a intrat într-un regres care dealtfel s-a accentuat continuu până la moartea acestuia în 1958. Această situație a atras după sine o schimbare în ceea ce privea discursul oficial și în consecință și în cel din cadrul manualelor, care era practic construit după aceleași axe directoare. Prin urmare, începând cu anii 60 interesul a început să fie centrat mai degrabă pe lupta de clasă, pe figurile revoluționarilor și ilegaliștilor români, și mai ales pe zbuciumata istorie a partidului comunist. Deși erau prezente și până acum, subiectele legate de ilegaliști ca Filimon Sârbu, Ilie Pintile, Vasile Roaită sau Donca Simu încep să le eclipseze ca număr pe cele despre Zoia Kosmodemianskaia sau despre pionierul Volodia Dubinin.

Către 1964 s-a remarcat și în cadrul manualelor schimbarea de discurs survenită la nivel politic în urma celebrei Declarații din aprilie. Ulterior, în 1968 a fost emisă o nouă Lege a învățământului în urma căreia vechile manuale au fost practic înlocuite. Schimbării de discurs i-a corespuns de această dată și o schimbare curriculară. Noile manuale nu difereau doar ca tematică și format, dar și ca dimensiune, număr de ilustrații și fotografii. Odată cu îndepărtarea treptată de URSS și aplecarea către valorile național-comunismului au apărut și modificările discursului istoriografic. Proslăvirea „marelui frate de la răsărit” și a influenței slavilor asupra istoriei României au scăzut continuu, iar în contrapondere, criticile aduse oocidentalilor și-au mai temperat din virulență. Prin urmare, începând cu 1968 schimbarea survenită la nivel oficial a fost vizibilă în special în manualele de limba română și de istorie, care nu mai manifestau virulență față de istoria recentă și propuneau reluarea unor teme mai degrabă cu mesaj marxist-leninist și mai puțin stalinist. Dintre personajele fondatoare ale mișcării muncitorești au rămas doar greii – Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Filimon Sârbu. Totodată, au dispărut revoluționarii de adaos internațional și a fost ocultat Gheorghiu-Dej, amintit fiind doar în treacăt și în orice caz conferindu-i-se de acum încolo un rol subaltern. Ceaușescu, noul secretar general, nu suporta concurența și încetul cu încetul el a acaparat tot spațiul reprezentării. Revoluția, revoltele, numeroasele greve și orice altă schimbare se sugerează că ar fi pornit de la inițiativa sa, este prezent în fiecare acțiune muncitorească ca un lider implicat în tot ceea ce ține de lupta de clasă. Viața sa de ilegalist (chiar se poate spune, de prea-tânăr ilegalist) a constituit axul pe care s-a direcționat istoria comunistă. Nu mult mai târziu, colaje grosier prelucrate aveau să focalizeze chipul acestuia în mulțime, fabricându-i-se în același timp o istorie pe măsura aspirațiilor sale. Noile manuale țineau pasul cu schimbările politice și cu mesajul pe care Partidul și Ceaușescu îl transmiteau tinerei generații. Totodată manualele din 1968 au adus însă în prim-planul atenției și temele referitoare la viața și activitatea lui Nicolae Ceaușescu în cadrul partidului comunist. Concomitent, și numărul citatelor din comandantul suprem au sporit ca număr. În contrapondere, unele personalități ale trecutului, în special cele aparținând istoriei recente au fost trecute cu vederea, iar altele au beneficiat de mai multă atenție. Ana Pauker și Gheorghiu-Dej nelipsiți de altfel din paginile manualelor din anii 50 nu se mai regăseau sub noul lider, la fel cum nu se mai regăsea nici discursul prosovietic.

Deși în 1978 a mai fost elaborată încă o Lege a învățământului, manualele publicate în 1968 nu au mai fost înlocuite, ci doar revizuite sistematic în 1983 și 1986, și în mare măsură au rămas neschimbate până la sfârșitul regimului. Abecedarele au avut două ediții, cea din 1977 (având pe prima pagină fotografia lui Nicolae Ceaușescu semiprofil) și respectiv ediția din 1986 (cu secretarul general fotografiat frontal). Revizuirea de această dată a constat în afluxul masiv de lozinci măgulitoare pentru Ceaușescu, care de altfel începuse să fie puternic preocupat de cultul său personal. Epoca de Aur, pacea, dezarmarea, zile de zbor și de lumină, soare nou pe plaiurile românești, erou între eroi și părinte drag sunt numai câteva dintre sintagmele regăsite în mauale. De pildă, în cadrul aceleiași logici, unui manual de limba română elaborat în 1979 și revizuit în 1983 i se adăugase ca singură schimbare și grandioasa poezie intitulată sugestiv „Cântec tovarășului Nicolae Ceaușescu”:

„Și dacă spunem râuri, creste

Și pace dacă spunem în cuvânt

Noi Ceușescu spunem și ne este

Fierbinte pasul pe pământ.

El, dintre oameni, cel mai bun

Și cel mai drag părinte nouă,

Apărător pământului străbun

Ce roade dă sub cer și rouă.

Partid când spunem, România,

Noi Ceaușescu spunem și poporul!

De aur ni-i copilăria

Și brav erou, conducătorul!”

Sub Ceaușescu, el însuși Erou între eroi, nu mai era loc în manuale decât pentru anumiți predecesori, aleși cu multă atenție din galeria eroilor naționali. Șirul oamenilor mari se oprea la Cuza. Dup acesta, se înregistra practic un vid de mari personalități ce ținea până la tânărul ilegalist Nicolae Ceaușescu, singurul dintre comuniști care era menționat și fotografiat. Toți ceilalți contemporani ai săi n-au trecut testul celebrității fie și postume, întrucât ar fi umbrit măreția copilului luptător. Cu greu și-a mai făcut loc Vasile Roaită, un mit mult prea puternic intrat în imaginar pentru a fi pur și simplu smuls (amintit însă în treacăt, într-un text cu litere mici și fără fotografie) deși a reușit să ocupe doar un loc secundar, cât despre Filimon Sârbu sau Ilie Pintilie nici nu putea fi vorba. Timid erau amintiți în manualele de istorie Lucrețiu Pătrășcanu și Petru Groza, dar cu maximum de prudență atunci când se punea problema importanței lor în ideologia și lupta comunistă, tocmai pentru a nu estompa imaginea primului președinte. Cât despre Gheorghiu-Dej, fostul secretarul general al partidului, din predecesor al lui Ceaușescu, acesta nu a rămas descris decât ca unul dintre mulți alți luptători, fără a beneficia de vreo atenție anume. Prin urmare, de la Burebista la Cuza, toți cei aleși aveau menirea de a-l prefigura și anunța pe cel ce avea să ducă țara pe cele mai glorioase culmi de civilizație și progres. De altfel, istoriei și în general trecutului Ceaușescu i-a acordat o atenție specială, a simțit puterea sa formatoare și educativă, și-a dat seama că profitând de trecut se poate poziționa mai confortabil în prezent întrucât „Nu se poate vorbi de educație patriotică socialistă fără cunoașterea și cinstirea trecutului, a muncii și luptei înaintașilor noștri. Avem un trecut glorios care reprezintă cea mai prețioasă moștenire a poporului nostru.” În consecință linia conducătoare a discursului ce se prezenta elevilor aducea în prim plan ideea de solidaritate și unitate a poporului român (strângerea rândurilor ca metaforă ideologică și coalizarea în jurul conducătorului iubit) în anumite momente ale istoriei, sub conducerea unor lideri în poporul avea încredere și pe care i-a delegat să-i conducă către victori, mai precis către victoria socialismului. „Textele de citire cu conținut istoric urmăresc în mare măsură cultivarea unor sentimente nobile, în special a patriotismului. Textele evocatoare prezintă ca eroi personalități intrate în istorie, personaje fixate în memoria poporului, unele din ele cu aură de legendă, sau personaje desprinse din imensa și puternica lume anonimă. În aceste texte devine posibilă sublinierea rolului maselor în momente istorice decisive, sau sublinierea importanței acțiunilor în momente cruciale ale istoriei patriei, când, de la conducători până la mulțimea ridicată la luptă pentru un ideal măreț, acționează o singură voință și o nobilă și indestructibilă solidaritate.” . Pentru că, după cum se putea citi în paginile manualului de istorie, „Oricât s-au străduit dușmanii să-i despartă, românii și-au păstra cu mândrie graiul, obiceiurile strămoșești și portul.Gândul lor cel mai înalt a fost să fie toți împreună, să trăiască uniți în același stat. Unirea și independența au fost idealurile cele mai mari ale poporului român de-a lungul istoriei.”

Alături de manualele școlare existau și acele lucrări de natură didactică, respectiv programele școlare și metodicile, care materializau intențiile educative ale societății, ale statului. Ca lucrări aparte ce explică modalitățile prin care un profesor își organizează activitatea, metodicile se disting prin faptul că ele exprimă un mesaj către un destinatar care nu trebuie să rămână numai în postura de lector, ci trebuie să îl difuzeze la rândul său mai departe elevilor. Prin urmare metodicile se constituie în veritabile instrumente ale procesului educativ iar dacălul, cel puțin în cazul comunismului devine un purtător al mesajului partidului, un ideolog în slujba statului. Situația stă întocmai și cu programele școlare, care constituie adevărate grile de selecție referitoare la preferințele societății (statului) referitor la ponderea materiilor școlare, la structurarea lor, la existența sau inexistența unor obiecte de studiu. Toate acestea ne relevă modul în care societatea propune în mod concret educarea unei identități colective, în cazul comunismului formarea omului nou ca reprezentant de seamă al sistemului. Referitor la programele școlare istoricul Mirela Murgescu afirma în analiza sa că „O programă școlară nu este niciodată inocentă. Adoptată fiind de către autoritățile școlare, purtând girul autorităților politice, ea reprezintă epoca și interesele momentului istoric ce a generat-o. Ea este răspunsul concret la un proiect teoretic de educație și instrucție.” Prin urmare, manualele școlare alături de metodici și programe și nu în ultimul rând alături de reprezentanții de la catedră au reprezentat mijlocul cel mai eficient și mai ieftin de fixare în conștiința copiilor a unor teze și clișee referitoare la ideologia comunistă și la modul cum ei pot deveni tovarăși de încredere ai regimului.

O altă categorie distinctă în care se puteau regăsi textele conținând literatură cu subiect istoric era reprezentată în mod firesc de operele literare, de proză și de poezie. O privire mai detaliată asupra principalelor aspecte literare ale fazelor comunismului în România vor face subiectul unor subcapitole distincte în continuare. Se cuvine însă a menționa acum lucrările ilustrative ale genului cu precizarea că studiul prezent focalizează doar literatura pentru copii, și nu întreg câmpul literaturii cu subiect istoric care este evident mult mai vast. Grila de selecție referitoare la această distincție a fost reprezentată de curricula manualelor și de programele școlare în care apăreau fragmente din anumite opere, de fișele de lecturi suplimentare unde se trasa cu maximum de precizie ceea ce elevii erau datori să citească, de publicațiile periodice speciale destinate copiilor. Prin urmare selecția nu a fost arbitară, deși o încercare de a indica o linie de demarcație certă între ceea ce s-a scris pentru copii și ceea ce era destinat strict adulților în materie de literatură cu subiect istoric este mai degrabă o întreprindere relativă. Din acest punct de vedere, se poate observa că anumite părți, fragmente din romanele pentru marele public se studiau și în clasele primare sau gimnaziale. Pentru anii 50 este cazul romanului realist „Negura” (1949), semnat de Eusebiu Camilar, o lucrare condensată una dintre primele românești care tratau cel de-al doilea război mondial, și evident îl supuneau unei analize în manieră stalinistă. Carte plină de malițiozitate și cruzime la adresa armatei române în timpul „războiului de cotropire a Uniunii Sovietice,” romanul în discuție se studia încă din clasa a VII-a. Nu era vorba însă de un studiu exhaustiv asupra lucrării, întrucât din text erau extrase doar anumite fragmente, în mod special referitoare la transformarea ofițerului Jimborean care „cu timpul își limpezește conștiința și risipește negura așternută peste cugete” precum și la vitejia neînfricaților soldați sovietici. Fragmentele ce se studiau și care făceau obiectul lecțiilor puneau într-o lumină favorabilă Armata Roșie și consolidau prin ideile pe care le promovau (solidaritate, îndatorare, respect față de frații de la răsărit) prietenia româno-sovietică. Din aceste perspective „Negura” fost unul dintre romanele ce s-a regăsit în curriculele școlare până la jumătatea anilor 50 iar Eusebiu Camilar și-a câștigat din partea criticii la vremea respectivă numai aprecieri favorabile: „Nu e deloc ușor a cuprinde într-un roman istoria unui război. (…) Domnul Eusebiu Camilar câștigă calitatea de pionier într-o zonă neexplorată.”

Alt caz identic în care părți dintr-o lucrare realist-socialistă au fost incluse în programa școlară pentru clasele mici a fost balada „Lazăr de la Rusca”(1949) aparținând lui Dan Deșliu. Giganticul poem glorifica lupta partidului și a forțelor de represiune asupra celor din rezistența anticomunistă, până când, „vânătoarea de lupi” a luat sfârșit. În memoria elevilor figura lui Lazăr Cernescu a rămas echivalentă cu imaginea martirului comunist ucis mișelește de partizani, mai exact un biet țăran sărac asasinat în timp ce citea, „între azimă și blid,” cartea partidului. Aceste adevărate îndemnuri literare la luptă își aveau filonul în baladele populare, în doinele anonime, creații lirice din floclor atemporale și melodioase, dar veritabile surse de inspirație „recomandate” în anii realism socialismului. Forma, extrem de accesibilă datorită firului narativ al versurilor scurte și cu rimă a fost un mijloc de proapagandă deosebit de eficient, adresându-se clar pe limba majorității.

După același principiu al studiului fragmentar au mai fost introduse în manuale și fragmente din romanele „Desculț”(1948), semnat de Zaharia Stancu, „Sfârșitul jalbelor”(1950) și „Marea pregătire”(1952) de Alexandru Jar, ambele evocând grevele muncitorești de la Grivița 1933, precum și câteva dintre operele semnate de Petru Dumitriu ce ilustrau istoria contemporană și mărețele construcții socialiste („Drum fără pulbere” și „Pasărea furtunii”). Nu lipseau nici modestele lucrări ale scriitorului A. Toma, poet ridicat la rang de mit de către autorități, în virtutea lipsei unui mare poet care să glorifice în versuri binefacerile prezentului, ce fraza în gen eminescian însă fără profunzimea și substanța din ideile acestuia. Centrul poeziei lui A. Toma era omul nou, viața obișnuită, scuturată de povara marilor probleme existențiale, naționalismului eminescian luând locul un internaționalism de coloratură sovietică.

Programele școlare propuneau pentru studiu în clasele primare și gimnaziale în mod deosebit creații ale lui Mihail Sadoveanu (în mod special romanele „Mitrea Cocor” și „Nicoară Potcoavă”), poezii semnate de A. Toma, Mihai Beniuc, Victor Tulbure, Maria Banuș și Dan Deșliu, respectiv opere, după cum menționează o programă din 1952, care „prezintă avântul oamenilor muncii care, îndrumați de Partid construiesc socialismul în patria noastră.”Acest tip de literatură profund militantă și puternic agitatorie a venit în sprijinul regimului în primul rând prin temele propuse: lupta de clasă, eroismul tinerilor comuniști, omagiul liderilor (Lenin, Stalin, Gheoghiu-Dej), a Uniunii Sovietice și al Partidului (cu un accent deosebit pe trecutul Partidului Comunist Român și a sa perioadă de ilegalitate), prietenia româno-rusă, și nu în ultimul rând pe înfățișarea soldatului (cu accent pe soldatul sovietic și Armata Roșie), pe descrierea chipului zâmbitor al colectivistului.

În primii ani ai comunismului scriitorii au fost îndrumați să abordeze teme din istoria contemporană, din marile transformări ale prezentului luminos. Trecutul, istoria îndepărtată putea fi reprezentată doar prin perspectiva prezentului revoluționar, iar tema centrală trebuia să fie lupta de veacuri a poporului împotriva claselor exploatate. Literatura cu subiect istoric din această perioadă a fost mai ales o literatură a istoriei contemporane, cu teme inspirate din lupta de clasă. Erou central era comunistul – omul nou, muncitorul înaintat, țăranul emancipat care a înțeles sensul vieții noi și a pășit hotărât spre socialism. Eroul comunist era omul care nu avea nimic de ascuns, lipsit de îndoieli și inhibiții era omul nou, iar această claritate și transparență a întregii sale făpturi reieșea tocmai din apartenența sa la sistemul politic cel mai sincer și limpede cu putință.

Raporturile cu celălalt, cu dușmanul nu erau niciodată de egalitate nu exista echitabilitate ci doar o ierarhie imaginară în care comunistul (muncitorul, țăranul, exploatatul, nedreptățitul) era conștient de superioritatea sa datorită apartenenței sale la marea familie comunistă. Omul nou al comunismului sovietic era importat și difuzat prin intermediul acestor teme sub toate formele și cu toate calitățile sale propuse de ideologie. În acord cu istoriografia momentului, în această perioadă au fost popularizate în exces acele personalități istorice acceptate de regim, sau care îl puteau servi, fie și postum – Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Tudor Vladimirescu. Grila de selecție era dată fie de atitudinile revoluționare, de ura la adresa burgheziei sau de relațiile politice sau culturale întreținute de-a lungul timpului cu Rusia.

În cadrul unei programe școlare din anul 1952 se observă cu ușurință locul însemnat ce era rezervat studiului literaturii ruse și sovietice întrucât, după afirmațiile autorilor, avea o „importanță excepțional de mare în formarea concepției marxist-leniniste despre lume, operele înfățișând omul sovietic care a construit socialismul și care azi clădește comunismul. Ele ajută la formarea celor mai bune trăsături de caracter ale omului nou, având o influență puternică asupra conduitei elevilor noștri.” În anii stalinizării României afluxul de cultură sovietică a fost inerent și cel puțin până la sfârșitul anilor 50 marca sovietică era prezentă în toate produsele culturale livrate românilor. „Literatura sovietică are cel mai accentuat caracter ideologic din lume, este deosebit de apropiată cititorilor noștri. Ea este apropiată pentru că descrie epoca stalinistă, figurile tinerilor comtemporani, eroi ai timpului nostru, a căror viață sufletească este atât de bine înțeleasă de copii și ale căror fapte vitejești îi însuflețește atât de mult.” Prin urmare din cadrul literaturii sovietice au fost traduse și indicate cu insistență ca lectură următoarele romane: „Așa s-a călit oțelul”, aparținând lui N. Ostrovski, „Tânăra Gardă” scris de A. Fadeev, „Timur și băieții săi” și „Școala” ale lui A. P. Gaidar, „Povestea unui om adevărat” aparținând lui B. Polevoi, „Povestea despre Zoia și Șura” de L. Kosmodemianskaia, „Strada mezinului” a lui Lev Kassil și N. Polianski, „O pânză în depărtare” și „Fiul regimentului” scrise de V. Kataev, și „Pavel Morozov” de Victor Gubarev. Aceste câteva romane s-au regăsit sub forma fragmentelor în manualele de limba și literatura română de la începutul anilor 50, precum și în listele de lecturi suplimentare de la sfârșitul lecțiilor, depășind numeric de departe creațiile autohtone. În urma acestui aflux de literatură sovietică o serie întreagă de eroi, printre care Pavel Korceaghin, Boris Gorikov, Oleg Kosevoi, Timur, Volodia Dubinin, Vania Solnțev, Petia și Gavrik, Pavel Morozov au fost propuși ca modele elevilor din România. Prin urmare, peisajul literar din anii comunismului internaționalist era tributar curentului realismului socialist, producțiile autohtone erau puține și puternic ideologizate iar locul de seamă îl ocupau traducerile din literatura sovietică. Invitația la lectură a micilor cititori era în consecință o invitație de a frateriza cu sovieticii prin intermediul câmpului literar, de a saluta cu încredere soldatul sovietic, de a da mâna cu Pavlik Morozov, de a lupta alături de cauza lui Korceaghin și nu în ultimul rând de a construi ideea colectivistă alături de Mitrea Cocor.

Pe lângă manualele școlare, curricule și liste de lecturi suplimentare, în ceea ce privește dirijarea lecturii copiilor și coordonarea activității dascălilor și bibliotecarilor, existau acele cărți specifice, în care indicațiile erau trasate precis și direct, cu mențiuni clare, cu clasificarea operelor în funcție de subiect și rezumatele acestora în câteva rânduri. Lucrările respective erau denumite fie Indice, fie Culegere, sau Îndrumar și reprezentau materiale cu care erau familiarizați toți cei care se ocupau cu lectura pentru copii. Lucrările aveau ca model opere similare din spațiul sovietic, în special cele aparținând unei activiste sovietice, N.K. Krupskaia, de profesie pedagog, care milita deosebit de mult pentru încurajarea sentimentului patriotic la nivelul tinerei generații. „Articolele și cuvâtările lui N.K. Krupskaia conțin atâta adevăr și lumină călăuzitoare încât publicarea lor în limba română va însemna un prețios ajutor pentru toți cei care se ocupă cu literatura pentru copii și cu îndrumarea lecturii lor.” Paginile scrise de Krupskaia – preluate ca model în învățământul românesc, aduceau în prim plan grija pe care regimul comunist o avea pentru tânăra generație, pe care se străduia să o educe în spiritul socialismului creator, punându-i la dispoziție încă din cea mai fragedă copilărie opere în care conta doar victoria comunismului. În felul acesta copiii aveau posibilitatea să se familiarizeze cu orânduirea comunei primitive, cu lupta de clasă, cunoșteau exemplul micilor eroi ai romanelor și mai ales, dobândeau acel vocabular specific sistemului.

La începutul anului 1959 circula prin bibliotecile publice și din școli o broșură cu titlul „Povestiri istorice pentru copii. Indice bibliografic de recomandare”, care conținea titlurile principalelor lucrări de gen care se adresau elevilor. Argumentul și în același timp îndemnul autorilor era expus în câteva cuvinte în Prefața lucrării: „Scopul este de a recomanda tinerilor cititori o serie de lucrări literare cu caracter istoric (povestiri, nuvele, romane) în vederea educării lor în spiritul dragostei și interesului față de istoria poporului nostru și a celorlalte popoare”. Lucrările – din literatura română, rusă, sovietică și universală – erau indicate copiilor pe grupe de vârstă, respectiv de la 7 la 10 ani, si apoi de la 10 la 14 ani. Fiecare titlu cuprindea și o scurtă prezentare a subiectului, a temelor și personajelor principale, astfel încât puteau fi clasificate in funcție de anumite teze majore: participarea la revoluții, războiul împotriva germanilor, lupta de clasă, atacul împotriva boierilor sau chiaburilor, chipul unor lideri revoluționari, al unor domnitori, prietenia cu poporul sovietic, exemplul unor copii eroi comuniști (și prin comparație, soarta unor copii fără șanse care sufereau cumplit în economiile de tip capitalist), antiteza dintre vechi și nou, etc. Toate comentariile făcute pe marginea lucrărilor erau caracterizate de un intens patos conflictual și în majoritatea exista și antiteza trecut zbuciumat – prezent liniștit și comunist. Deși această bibliografie a fost publicată în 1959, figurau în cuprinsul ei și opere cu puternice accente staliniste mai ales în ceea ce privește capitolul literaturii sovietice, întrucât nu lipsesc romanele clasice ale genului, respectiv „Tânăra gardă”, „Așa s-a călit oțelul”, „Metelița”, „Fiul regimentului”, etc. Simpla editare a acestei broșuri, a cărei menire era de a se fi aflat cel puțin în fiecare bibliotecă școlară, rezuma în fapt grija și receptivitatea pe care sistemul o manifesta față de educația politico-ideologică a elevilor.

Treptat însă, spre mijlocul anilor 60 din lista de preferințe a secției de propagandă a partidului (vigilentă la schimbările interne și externe) s-au redus sau pur și simplu au dispărut discret temele prosovietice și resentimentare. Partidul nu mai impunea cu severitate scrierea după rețetar a unor texte anumite. Temele preferate erau acum mai degrabă din istoria contemporană, recentă, respectiv izbânzile revoluționare, șantierele de construcții, munca avântată, priveliștile României socialiste.

Aproape întreaga producție literară cu subiect istoric de după 1964 a fost marcată de regăsirea figurilor ilustre de domnitori. Tratați în manualele școlare din anii sovietizării ca exponenți ai exploatării feudale, erau acum priviți de oficialități ca veritabile exemple de eroism și spirit pedagogic. Dintre voievozii, o impresionantă carieră literară avea să facă Mihai Viteazul – devenind în timp figură prevestitoare a marelui destin al adevăratului erou de epopee națională, Nicolae Ceaușescu.

După anii 70, autorii de literatură cu subiect istoric au prezentat cititorilor o formulă originală de discurs în care trecutul și prezentul erau oarecum contopite în cadrul lucrărilor. La nivelul povestirii are loc o aducere în prezent a evenimentelor istorice prin identificarea cu orice preț a unor rădăcini discursive comune cu actualitatea. La baza acestei operațiuni de prezentificare a faptelor a stat și fenomenul numit protocronism. Discursul istoric însuși era conceput în termenii progresului, ai devenirii, ai unui determinism istoric de factură marxistă având o finalitate clară în momentul ajungerii la epoca de aur a comunismului. Prin urmare, ruptura dintre trecut și prezent rămânea doar una formală, identificabilă doar la nivelul cronologic, dar nu și la nivel discursiv, întrucât interpretarea era executată cu aceleași instrumente și în același registru indiferent de spațiu și timp.

Efectul direct al acestui procedeu a fost contemporaneizarea personajelor istorice, ele devenind mai degrabă din personalități istorice, personaje istorice. Odată devenite personaje, la nivelul discursului era foarte ușor de realizat trecerea subtilă de la istorie la legendă (nu neapărat lipsită de un orizont documentar). În principiu eroii, personajele, erau recrutate atât din figurile mărețe ale voievozilor, cât și din galeria revoluționarilor și a ilegaliștilor, unanim caracterizați și pătrunși de o puternică vocație patriotică. Trăsătura lor comună era dezideratul naționalist, afirmat printr-un limbaj unic, uneori chiar cu aceleași cuvinte, ce traversa nealterat secolele. Se construia, prin acțiunile și replicile acestor personaje, o vulgată națională, un discurs paralel cu cel științific, un metadiscurs, care se pare că era mult mai accesibil și mai savuros pentru a fi cu ușurință memorat de elevi și care părea să transpună eroismul în cotidian. Lecturile suplimetare care succedau lecțiilor erau elaborate sub aceeași grilă ideologică și nu de puține ori chiar de aceiași autori.

Reprezentativ pentru această manieră de a scrie literatură istorică pentru copii a fost scriitorul și istoricul Dumitru Almaș. În cadrul operelor sale, discursul istoric funcționa explicit ca discurs legitimizant al regimului politic în exercițiu. Istoria propusă de Almaș (în special în ciclul „Povestirilor istorice”) era prezentată ca lecție ce oferea din abundență modele, din care elevii puteau selectata eroii după preferințe Figurile eroilor erau proiectate direct în cotidian, înaintașii intrând într-un veritabil proces de contemporaneizare prin asocierea lor genealogică la întreprinderile glorioase ale liderului Partidului.

În cuprinsul lucrărilor lui Almaș se povestesc fapte mărețe, întrucât, în conformitate cu Prefața manualului elaborat de același autor, istoria românilor era „o istorie foarte zbuciumată și deci interesantă și bogată în fapte de vitejii și eroism.” Eroii chiar cei mai simpli, bărbați, femei, copii, marii anonimi ai istoriei păreau a se descurca exemplar pe câmpul de luptă atunci când patria o cerea. În cazul femeilor atributele feminității erau estompate, femeia devenind prin excelență războinică, iar maternitatea fiind atenuată în favoarea sentimentului patriotic. La fel se întâmpla și în cazul copiilor, care înarmați cu mitraliere și grenade se sacrificau fără ezitare pentru patrie, întrucât atunci când țara o cerea, micul pacifist se transforma în soldatul perfect. Indiferent de statutul său, copilul era angrenat în eroismul neamului, benevol însă doar la modul abstract. În caz de conflict (și dintre scriitori se remarcă în acest caz tot Dumitru Almaș în cadrul Povestirilor istorice) i se solicita direct chiar contribuția sub raport militar. Atunci când era vorba de inamic și exista cauză (la modul ideologic), a ucide de la o vârstă fragedă reprezinta o datorie și o onoare (unele personaje literare ies din anonimat, propunându-se ca veritabile modele pentru elevi – Onuț al lui Florea, Păunaș, Măriuca, Lungu Marin, etc).

Povestirile istorice au fost scrise, după cum menționează în Scurta lămurire autorul, cu credința că „sentimentul legăturii cu strămoșii se va sădi în străfundurile cugetului și va ajuta la clădirea conștiinței patriotice și cetățenești.” Structurate în trei volume acoperind întreaga perioadă de la regii daci și cucerirea romană, trecând apoi prin epocile medievală și modernă, lucrarea se încheie apoteotic cu era socialistă în care „sunt înfățișați eroi ai vremii noastre, când întregul popor își construiește, sub conducerea înțeleaptă a partidului, o viață nouă. Și cum e firesc, îl înfățișăm la locul cel mai de cinste pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, președintele nostru iubit, întruchiparea cea mai înaltă a dragostei de țară.”

O altă lucrare elocventă pentru inserarea genelor ideologice în conștiințele elevilor era cea intitulată „Eroi au fost, eroi sunt încă. Evocări și portrete istorice”, aparținând tot lui Dumitru Almaș. În cuprinsul ei, autorul dramatizează discursul istoric, încercând să argumenteze că o serie de noțiuni precum patrie, patriotism, țară reprezintă marcări definitorii ai propriei nostre biologii. „Nu putem trăi, nu ne putem concepe fără ele.(…) Sunt organice, intrinseci. Le gândim, le simțim, le trăim, le exprimăm, le cântăm.”

Se remarcă în ultimii ai ai comunismului o selecție acerbă a tematicii literaturii cu subiect istoric. În plus, nici scriitorii pasionați de acest subiect nu se prezintă în număr impresionant. Din punct de vedere al subiectelor, se operează la nivel ideologic o deplasare a interesului către perioadele mai vechi ale istoriei naționale, de care regimul are nevoie spre

a-și justifica proiectele. Subiectele legate de istoria relativ recentă, de istoria partidului comunist, de ilegaliști sunt tratate cu maxim de prudență, mai ales că întregul spațiu a fost monopolizat de figura tânărului revoluționar Nicolae Ceaușescu. Era deci indicat a nu se aprofunda perioada în cauză pentru a nu apărea, fie și la nivel literar, vreun nou copil sau tânăr ilegalist care să umbrească figura ilustrului cârmaci. Existau la nivelul discursului literar (și implicit istoriografic) o serie de stereotipii, trecutul fiind descris într-o notă conflictuală, militaristă, cu un accent deosebit pe ideile legate de continuitate și unitate.

O altă categorie de publicații care cuprindeau în ansamblul lor literatură istorică o reprezentau periodicele, revistele și ziarele dedicate copiilor, clasificate pe criterii de vârstă. Susținute de ilustrații și publicate într-un format accesibil, textele cu valoare propagandistică din paginile periodicelor erau mult mai ușor asimilabile, iar maniera în care se întreținea un anumit tip de corespondență, de dialog lunar din partea redacției cu cititorii era în măsură să stimuleze mult mai atent atitudinile celor mici și să creeze un fel de intimitate și fidelitate cu publicația respectivă. Tonul redactorilor era extrem de prietenos, atitudinea generală era consiliantă și încurajatoare pentru elevi, iar majoritatea temelor propuse se pliau pe gradul de înțelegere și receptare a acestora. Primele pagini publicau de obicei numele celor ce corespondau cu redactorii, rânduri din scrisorile (unele poate fictive) trimise de către aceștia, răspunsuri la probleme și întrebări ce îi preocupau pe elevi, și care nu de puține ori conțineau idei cu caracter propagandistic, militant. Se stimulau întreceri la învățătură, încurajându-se cu precădere științele exacte, dar și cunoștințele referitoare la trecut (preferată fiind istoria recentă și marile transformări din ultimii ani), se încuraja spiritul colectivității, munca din interiorul detașamentelor, de pe ogoare și pentru binele public, mândria de a aparține unei organizații ca cea a pionierilor, spiritul de devotament și abnegație pe care îl implica acest fapt, precum și concursuri literare pe teme date (cu valoare ideologică precisă).

Elevilor li se prezentau în rubrici specifice atât repere din viața politică și economică a țării, cât și viața și activitatea altor tineri din țări comuniste, ba chiar erau îndemnați la a întreține corespondențe cu ei. Totul era redactat într-un optimism alert, textele erau însoțit de imagini elocvente, alese cu multă dibăcie, de la fotografii cu chipuri zâmbitoare de lideri sau de pionieri, de muncitori cu atitudini stahanoviste, de țărani zâmbitori gata de colectivizare, la peisaje cu fabrici și ogoare, cu livezi înflorite, cu primele cartiere, cu multe schele, cu mult beton. Partea de istorie contemporană, de istorie trăită, ce îi transforma pe micii cititori în martori cheie ai marilor schimbări ale prezentului, ocupa cea mai mare parte a materialului. Epocile apuse contau mai puțin față de transformările și beneficiile ce le propunea epopeea comunistă.Tinerii cititori erau parcă invitați la identificare cu modelele propuse, li se ilustra conștiincios viitoarea carieră de om nou, li se deschidea viitorul în pagini. Optimismul, încrederea, datoria și puterea exemplului erau atitudinile cheie ale publicațiilor. În fond ele conțineau o substanțială doză de manipulare coordonată cu precizie și livrată cu promptitudine în fiecare lună.

Alături de manuale și lecturi literare, publicistica pentru copii a fost un instrument eficace în cadrul sistemului educațional propus. Ca și alte publicații, și periodicele destinate copiilor au comportat o serie de modificări și omisiuni începând cu instaurarea comunismului și până în ultimii ai ai regimului. În anul 1948, din considerente ce țineau de sfera politico propagandistică publicații ca „Universul Copiilor,” „Ziarul Copiilor,” „Curentul pentru copii și tineret,” și „Covorul Fermecat” au fost desființate, urmând ca în locul lor să apară alte reviste, editate de stat.

Publicații ca „Ziarul copiilor,” „Tânărul Leninist”(1951-1974), „Pionierul”(apărut în 1949), „Instructorul de pionieri”(1951-1958), „Pogonici”(din 1949) cu suplimentul „Arici Pogonici”(1956-1979), continuat din 1967 cu revista „Luminița,” „Scânteia Pionierului”(1953-1967), „Licurici”(apărut în 1947) urmând ca în perioada 1953-1967 să poarte numele „Cravata Roșie,” „Cutezătorii”(1968-1989) și începând cu 1980 revista „Șoimii patriei” au reprezentat modele în paginile cărora copiii puteau desluși ce înseamnă să fii un om nou. Publicațiile amintite se adresau elevilor, în special celor din clasele primare și gimnaziu, cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani, însă unele dintre ele aveau ca public țintă și preșcolarii. Aparițiilor lor au fost reglementate prin hotărâri ale secretariatului C.C. al PCR, și revizuite la sfârșitul anilor 60 de către secția de Agitație și Propagandă:

– „Scânteia pionierului – revistă destinată pionierilor și școlarilor din clasele III-VII, cu apariție săptămânală, într-un tiraj mediu de 570 000 de exemplare.

– „Cravata Roșie” – revistă care se adresează școlarilor din clasele V-VIII, editată lunar cu un tiraj mediu de 34 000 de exemplare.

– „Luminița” – revistă destinată cititorilor din clasele I- IV, publicație lunară, cu un tiraj mediu de 114 000 de exemplare , cu un bogat material ilustrativ, cu un mesaj accesibil cititorilor, cu un număr de 20 de pagini și format 21,5×30,5 în culori.

– „Arici Pogonici” – revistă destinată preșcolarilor, cu apariție lunară, într-un tiraj mediu de 85 000 de exemplare, cu profil de album ilustrat, viu colorat, cu scurte texte explicative, conținând 16 pagini în format 17,5×25.”

Dat fiind că unele dintre aceste publicații (după cum se observă din notele de arhivă, editate în număr foarte mare) au conținut în cuprinsul lor mai multe lecturi cu subiect istoric, se cuvine a le menționa pe cele mai reprezentative, respectiv „Scânteia Pionierului” și „Cravata Roșie” – ce acopereau primele două etape ale comunismului românesc (faza internaționalistă și tendința de glisare către liberalizare din anii 60), precum și revista „Cutezătorii,” ilustrativă mai ales pentru ultimii ani ai regimului (exacerbările naționaliste din timpul lui Ceaușescu).

Revista „Cravata Roșie”, Revistă a Pionierilor și Școlarilor, Editată de Comitetul Central al U.T.M. începând cu 1947 (dar care a debutat cu numele de „Licurici”, menținut până în 1953) a fost o publicație bilunară până în 1953 și lunară până în 1967, anul ultimei apariții. Adresată copiilor cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani, revista a reprezentat o publicație cu un puternic rol propagandistic și profund ideologizată, având ca scop formarea tinerilor în acord cu tezele regimului. Educația în paginile revistei se făcea pentru colectivitate, ilustrând valorile și valențele omului nou comunist. La început, publicația a apărut însoțită pe prima pagină de sloganul „În luptă pentru cauza lui Lenin și Stalin înainte!” Încă de la primele apariții în paginile revistei au fost prezente chipurile liderilor comuniști, în special cei sovietici precum și numeroase articole ce propuneau familiarizarea cititorilor cu faptele mărețe ale acestora. Lenin și Stalin (până la moartea sa survenită în 1953), liderii reprezentanți care au făcut obiectul cultului personalității au constituit subiectul unui număr impresionant de articole din paginile revistei. Prin comparație, prezența lui Gheorghiu-Dej, în cuprinsul revistei a fost extrem de rară, și doar ocazional în cadrul unor articole mai ample, fără a fi subiect principal.

În paginile ei primau eroii sovietici și nici nu avea cum să fie altfel, întrucât România însăși avea o poziție subordonată Moscovei. Debutând sub semnul internaționalismului proletar publicația a urmărit fidel ideologia oficială și a familiarizat publicul cu eroi de tipul pionierilor Pavlic Morozov, Volodia Dubinin, Valentin Kotik, Timur, Alexandr Matrosov, precum și cu eroii Tinerei Gărzi, cu Zoia Kosmodemianskaia, cu Nikolai Gastello și Zaslonov Konstantin. Prin urmare, „Revista pentru pionieri și școlari a adus o contribuție importantă educării comuniste a pionierilor și școlarilor, și a ajutat la îmbogățirea literaturii (…) Cititorii, copiii, au găsit în paginile revistei Cravata Roșie, răspunsuri la mai multe dintre întrebările pe care ei și le pun privind cunoașterea naturii, frumusețile patriei, viața nouă care se făurește pe cuprinsul țării, viața școlilor din alte țări.”

La zece ani de la apariție, în numărul aniversar din anul 1957 revista „Cravata Roșie” a fost premiată pentru felul în care s-a ocupat de educația tinerei generații: „Reflectând tot mai multilateral problemele vieții pionierești și ale școlii, oglindind mai amplu transformările societății din țara noastră, educând copiii în spiritul devotamentului pentru partid și patrie, ale prieteniei între popoare, pentru cauza socialismului și pentru apărarea păcii” – conferindu-i-se, din partea Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române „Ordinul muncii” clasa II a pentru merite de seamă în opera de educare a pionierilor și școlarilor.”

Publicația „Scânteia Pionierului”, difuzată între 1953 și 1967 (apărută din 2 iunie 1949 sub titlul de „Pionierul”), organ al C.C. al U.T.C., avea ca slogan pe prima pagină textul „Proletari din toate țările, uniți-vă! La luptă pentru cauza Partidului Comunist Român, fii gata!”. Publicație cu fotografii alb-negru, se adresa elevilor și în special pionierilor și avea rubrici standard formulate după modelul ziarului „Scânteia”. Dintre acestea, prezente în fiecare ediție erau cele intitulate „Să cunoaștem lupta înflăcărată a comuniștilor”(articol postat de obicei pe pagina a doua), „De la frații noștri mai mari, utemiștii”, „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, „Chipuri ale clasei muncitoare”(articol nelipsit din pagina a patra a ziarului, în care se prezentau aspecte din viața, și activitatea ilegaliștilor Ilie Pintilie, Bela Brainer, Filimon Sârbu, Vasile Roaită, etc), „De vorbă cu noii corespondenți”, etc. Până în anii 60 a existat și o rubrică dedicată prieteniei cu poporul sovietic intitulată „Casa prieteniei româno-ruse,” însă aceasta a dispărut cu timpul fiind înlocuită de articole de genul „Popas la Putna”, „Voronețul”, „Cozia”, „Curtea de Argeș”, etc,.

Începând cu 1965 pe prima pagină au început să apară informații legate de sesiunile Marii Adunări Naționale și cuvântările lui Nicolae Ceaușescu. La zece ani de la prima apariție, într-un număr al „gazetei” cum este definită publicația, autorii menționează contribuția pe care aceasta a avut-o în formarea noii generații. În conformitate cu mențiunile autorilor, pionierii au fost informați despre „munca și lupta părinților și fraților mai mari pentru construirea socialismului, pentru apărarea păcii”, au fost ajutați să cunoască mai bine „viața din ce în ce mai fericită a pionierilor sovietici și a copiilor din celelalte țări de democrație populară”, fiindu-le adus totodată și „cuvântul patridului, chemările și îndemnurile sale.”

Tot o publicație longevivă raportat la perioada comunistă, ce s-a întins pe mai bine de două decenii (1968-1989) a fost și revista „Cutezătorii”, o revistă ce a urmărit îndeaproape de această dată ascensiunea și cultul lui Ceaușescu. Principalele momente cheie ale ale perioadei (de tipul minirevoluției culturale și a ceremonialului fastuos de după 1971, de cultivare a cultului personalității, de apariție a unuia similar și pentru soția sa începând din 1979 – moment în care încep să fie publicate și fotografii de tinerețe ale acesteia, ea însăși în ipostaza revoluționarei, de înregistrare a vizitelor de lucru, de manifestare a maniilor pacifiste și protocroniste ale luptătorului energic și neobosit, ale descendentului din ce avea țara mai nobil și mai glorios, ale Eroului dintre eroi, etc) au fost puternic marcate în cuprinsul paginilor.

Articole specifice de genul „Un mare prieten și îndrumător al tinerei generații” (rubrică eșalon ce a apărut în a doua pagină la sfârșitul anului 1971 și care s-a menținut sub aceeași denumire până la căderea regimului) în care se povesteau detaliat aspecte din tinerețea revoluționară a lui Ceaușescu, „O carte de aur a istoriei” – un articol-ghid prin Muzeul de istorie al R.S.R., cu accent pe istoria contemporană, „De la comuniști învățăm cutezanța” și „Cutezătorii printre noi. Virtuți ostășești” articole ce presupuneau un dialog cu eroi și modele pentru pionieri, „Calendar eroic” – în cuprinsul căruia se celebrau, omagiau, sărbătoreau, comemorau diverse date și personalități din istoria românilor, „Cadran politic” – un barometru al vizitelor de lucru ale președintelui, „Dicționar politic”- o rubrică debutând din 1977 ce explica pionierilor o serie de termeni printre care clasele sociale, patrie, patriotism, partid politic, revoluție socială, – au făcut carieră de-a lungul timpului în paginile revistei ilustrând în contextul lor simptomele regimului.

Dintre personalitățile trecutului reînviate în paginile revistei s-au regăsit Decebal, Dimitrie Cantemir, în ipostaza sa de om de cultură și mai puțin în cea de prieten al țarului, Mihai Viteazul (voievod care începând cu jumătatea anilor 70 câștigă teren în fața altor personalități din trecut), Avram Iancu, Nicolae Bălcescu și Al. I. Cuza. După anii 80 o pondere deosebită o aveau articolele referitoare la Burebista și al său stat unitar și centralizat („Suntem nepoți de daci și de romani”, „Incursiune în epoca Burebista”) și bineînțeles cele referitoare la cel considerat a fi erou ultim al istoriei, Nicolae Ceaușescu („Cadran politic”, „Tinerețe și dăruire revoluționară sub drapelul patriei”, „Pagină eroică din lupta clasei muncitoare”, „Arc de triumf peste decenii. Tinerețe înflăcărată,”etc.).

Dintre autorii ce semnau articolele cu subiecte istorice s-au evidențiat Ion Grecea, Ovidiu Zotta (ambii cu schițe și povestiri referitoare la cel de-al doilea război mondial), Alexandru Mitru (cu lucrări referitoare la epoca medievală) și Dumitru Almaș, autor prolific ce a atins subiecte din aproape toate perioadele istorice.

Pentru copiii cu vârste mai mici, în 1956 a apărut suplimentul „Arici Pogonici”, o revistă periodică cu caracter de album ilustrat, editată tot de către Consiliul Național al Organizației Pionierilor. Mai puțin violent ideologizată decât alte publicații pentru copii, revista conținea totuși în fiecare ediție un număr de texte închinate partidului, prieteniei dintre popoarele comuniste, vieții înfloritoare de zi cu zi. Cântecele, poeziile despre pionieri și mândria de a purta cravata roșie, despre partid și comunism erau grupate într-o rubrică intitulată sugestiv „Farmecul pionieriei.” Prefacerile României socialiste, precum și schimbările survenite la orașe și sate datorită comunismului beneficiau de spațiul unei pagini întregi intitulată „Țara mea frumoasă.” Modelele de vitejie și curaj din cadrul trecutului românesc erau subiectul unui articol de pe a treia pagină numit „Cu ei vreau să semăn.” Până la ultimul număr al revistei, cel din 1979, a continuat să informeze și să educe micii cititori în spiritul formării omului nou. Începând cu 1974 s-a remarcat o accentuare a politizării, în sensul apariției în pagini a fotografiilor cu Nicolae și Elena Ceaușescu, a medalioanelor de tipul „Nicolae Ceușescu- momente din viața și activitatea sa revoluționară”, a rezumatelor, rapoartelor și hotărârilor din urma celui de-al XI- lea Congres.

Imediat după încetarea apariției, locul îi este luat începând cu 1980 de către noua revistă „Șoimii patriei,” (adresată tot preșcolarilor și școlarilor mici), o publicație tot de format mic, însă inferioară din punct de vedere al conținutului și mai ales al ilustrațiilor. Revista, de această dată puternic politizată, fiind considerată publicația organizației omonime, prevedea încă de la primele apariții o serie de obligații pe care micii cititori erau datori să le înfăptuiască printre care: „Cunoașterea de către copii a tradițiilor luptei poporului nostru, a clasei muncitoare și a PCR, prețuirea de către copii a realizărilor istorice obținute în construcția socialismului (…) serbări și spectacole prilejuite de aniversarea unor evenimente din istoria patriei și a partidului.” Rubrici de genul „Republică, țara mea de dor” și „Copilărie, ani de bucurie” se încadrau în tematica anilor 80, ce conținea subiecte referitoare pe de o parte, la puternica legătură cu strămoșii, cu eroii ce au apărat glia strămoșească prevestindu-l parcă pe un ultim și inegalabil ca măreție, iar pe de altă parte la nemărginita fericire și recunoștință pe care tânăra generație o manifesta față de partid și al său conducător. Ani de bucurie și lumină, anii Epocii de Aur, epoca păcii și fericirii erau sintagme ce se regăseau din plin în paginile revistei, „Șoimii patriei” dealtfel înțesată cu fotografii ale lui Ceaușescu alături de șoimi sau primind flori și îmbrățișându-i. Era mai degrabă o publicație a istoriei trăite, a celei contemporane, unde cu greu își mai făceau loc subiecte referitoare la eroi din trecut. Singurul erou și cel din urmă, cel căruia i se închinau ode și recitative, era chiar în mijlocul șoimilor și pionierilor și le veghea copilăria fericită. Se revendica din trecutul glorios și prefigura viitorul de aur, prin urmare, revista „Șoimii patriei” îi concesionase la nivel imaginar tot spațiul referitor la istorie. În paralel cu aceasta, tot pentru publicul apropiat ca vârstă se edita și revista „Luminița”. De format mai mare și cu pagini mai multe, publicația conținea rubrici de genul „Sub faldurile steagului roșu” sau „Poezii și scenete pentru brigăzile artistice pionierești” care veneau în întâmpinarea educației comunist-patriotice a tinerei generații cu un număr impresionant de poezii dar și cu povestiri din momentele glorioase din istoria P.C.R. și din tinerețea revoluționară a lui Nicolae Ceaușescu. Istoria și subiectele referitoare la trecut se conjugau și în această publicație la un trecut mai puțin îndepărtat dar cu siguranță cel mai semnificativ și mai glorios.

Concluzionând, se poate afirma că publicistica din timpul regimului comunist dedicată copiilor a surprins și a conținut în paginile publicațiilor numeroase subiecte legate de trecut, și în egală măsură de istoria contemporană, de prefacerile de zi cu zi ale țării sub conducerea partidului. Eroii, modelele, exemplele întâlnite au avut ca principal scop educarea acord cu principiile regimului. De la primele publicații în care se vorbea de măreția Generallisimului Stalin, de înființarea organizației pionierilor și despre eroismul copiilor sovietici, și până la cele din ultimul deceniu al regimului în care se construia cu consecvență cultul personal al lui Ceaușescu, întreaga publicistică pentru copii și-a adus aportul la consolidarea sistemului și la formarea mult aclamatului om nou martor al unei noi lumi.

Literatura cu subiect istoric din cadrul comunismului românesc s-a încadrat în mare parte în publicațiile prezentate anterior pe scurt, în care am punctat doar principalele genuri, opere și tendințe. La nivelul capitolelor următoare vom încerca să urmărim fenomenul literturii cu subiect istoric atât din punct de vedere cronologic cât și din perspectiva tematică pe care a comportat-o, întrucât așa cum se cunoaște, acest tip de literatură a pus în vedere un puternic mesaj formativ și moralizator.

2.2. „Patrie Română, țară de eroi!”

Retorica festivităților și a acțiunilor de masă prezente în cadrul publicațiilor.

Publicațiile periodice conțineau pe lângă texte ilustrative pentru genul numit literatură istorică și o întreagă gamă de articole, îndemnuri, concursuri și acțiuni de masă ce aveau legătură cu istoria, cu discursul istoric. Altfel spus, prezentul subcapitol pune în evidență impactul, forța mobilizatoare, formarea trăirilor și a afectelor pe care regimul îl urmărea prin intermediul lecturilor cu subiect istoric. Fenomenul, nu neapărat specific comunismului românesc, a stat sub semnul considerării discursului istoric în genere ca fiind determinant și motivant în formarea conștiințelor, în îndemnul la luptă sau la comemorare. Acțiunea presupunea ruperea de cadrele tradiționale (sălile de clasă, biblioteci, etc) și deplasarea către istoria trăită, sau retrăită, la monumentele eroilor, pe câmpurile de bătălie, în muzee sau la casele comemorative. Toate aceste acțiuni mobilizatoare erau însă îndeaproape coordonate atât de diriginiți, profesori, dascăli cât și de o serie de publicații cu caracter specific ce aveau rubrici anume rezervate acțiunilor de masă cu tematică istorică: publicațiile periodice. Activitățile organizației de pionieri erau atent supravegheate de către Secția Organizatorică din cadrul Învățământului, regimul punând un accent major pe educația tinerei generații: „Activitățile pionierești sunt orientate tot mai mult pe stimularea preocupării școlarilor pentru învățătură, întărirea disciplinei în școală, dezvoltarea dragostei față de popor, patrie și partid.” O bună parte dintre aceste activități și-au găsit ecoul și terenul de dezvoltare și amplificare în contextul presei pentru copii.

În toate publicațiile periodice pentru copii, fie că era vorba de pionieri și mai târziu de șoimi, colectivele redacționale aveau grijă ca anumite date calendaristice să aibă o rezonanță anume pentru cititori. „Scânteia Pionierului” și „Cravata Roșie”- semnificative ca periodice ce au ilustrat politica regimului până la aproximativ jumătatea anilor 60, propuneau spre celebrare o serie de zile importante pentru istoria și politica regimului. Astfel, date ca 7 noiembrie (instaurarea comunismului în Rusia la 7 noiembrie 1917, data la care se sărbătorea cu fast Marea Revoluție Socialistă din Octombrie), 6 martie (1945 momentul instaurării guvernului comunist din România condus de Petru Groza), 1 Mai (Ziua Internațională a Muncii), 23 august (Ziua Națională a României), sau 8 mai (1921 – momentul fondării P.C.R.). Aceste date calendaristice pline de conținut pentru ideologia internaționalistă aveau să fie ocultate cu timpul. Mai târziu, în timpul comunismului ceaușist semnificative au devenit datele de: 24 ianuarie (1859, Ziua Unirii), 26 ianuarie (1918, ziua de naștere a secretarului general), 23 august 1944 (Ziua Națională), 1 decembrie (1918, Unirea).

Interesant de urmărit din această perspectivă cum o serie de zile ce în primii ani ai regimului erau prilej de sărbătoare, spre exemplu data de 7 noiembrie – momentul Revoluției bolșevice, devin nesemnificative în ultimii. În același timp, momente de unire ale românilor capătă conotații gigantice după anii 60, în raport cu anii sovietizării în care nici măcar nu erau amintite. Chiar de la instaurarea regimului printr-o serie de directive a fost organizat și planificat și timpul liber al școlarilor, chiar perioada de vacanță a acestora în așa manieră încât în decursul zilelor în care nu se duceau la orele de clasă să aibă activități cu conținut istorico-ideologic. De exemplu, în anul 1967, în timpul vacanței de iarnă, pionierii au fost chemați să ia parte la sărbătorirea Republicii și la „Spectacolul festiv pe tema „Slăvit să fii pământ al patriei iubit”, cu prilejul aniversării a 20 de ani de la proclamarea Republicii, precum și la Republica Socialistă România, țara mea dragă, țară-nfloritoare”

Încă de la începutul regimului comunist propaganda a urmărit construirea unui veritabil cult al liderului, punând în joc pentru acest demers toate resursele literare și artistice ale momentului. În paralel cu acest cult al liderului (fie că el se numea Lenin, Stalin, Dej sau Ceaușescu) pentru un mai bun control al societății a funcționat și retorica festivităților, a acțiunilor de masă. Aceste festivități (unele dintre ele suprapuse pe sărbători a căror simbolistică națională s-a degradat treptat) au constituit momente exploatate la maxim de propagandă care le-a transformat în ocazii favorabile consolidării sistemului. Festivitățile puneau în centru momente evocatoare din trecut (comemorări, aniversări, etc), le marcau prin sărbătoare cuantificând în același timp anumite perioade de timp scurse de la înfăptuirea lor (de tipul semicentenare, centenare, etc).

Această practică festivistă, nespecifică doar comunismului însă exacerbată în cadrul său, a pornit întotdeauna din interesul pentru istorie, în scopul apartenenței sau al legitimării regimurilor. Ca fenomen, celebrarea sau procesul festiv în sine aveau la bază transfigurarea, retrăirea unui moment decisiv al cetății, prin urmare spectacolul obținut avea o puternică încărcătură istorică și în același timp și simbolică. Se făcea apel la momente trecute, la anumite momente, dar interpretate printr-o grilă agreeată de cel ce orchestra întrega festivitate, în cazul de față regimul comunist. Pentru a se legitima și a-și susține tezele, comunismul nu s-a dezis în a opera modificări substanțiale (cu omiteri și adăugiri în consecință) în trecutul istoric al țării, constituindu-se un nou trecut, considerat ca fiind singurul adevărat, amplificat și glorificat la maxim. Rezultatul obținut era practic un trecut mitizat (o vulgată națională) care era susceptibil de a justifica orice idee cerută de regim. Remodelarea trecutului a constituit o metodă sigură în configurarea unei realități utile regimului, de care acesta s-a folosit în permanență și cu orice ocazie, ajungându-se chiar până la interpretări protocroniste.

Trebuie subliniat faptul că mania sărbătorilor și a celebrării a cuprins cote inimaginabile în timpul dictaturii lui Ceaușescu, când lunar se sărbătoreau și se comemorau personalități și date. Fenomenul poate fi pus și în legătură și cu vizitele pe care liderul român le-a efectuat în 1971 în spațiul asiatic (China lui Mao Zedong și Coreea de Nord a lui Kim Ir Sen) de unde a preluat ideea spectacolelor megalomane și a cultului liderului adus la cote paroxistice, însă are în același timp resorturi și în structura tipic stalinistă cu care era înzestrat nativ Nicolae Ceaușescu. Caracteristic pentru epoca Ceaușescu a fost și această acaparare a trecutului, întrucât orice act istoric, fie că era unire, independență, eliberare, avea ca adevărată împlinire sau finalitate epoca Cceaușescu. Toate momentele istorice își găseau ecou și se desăvârșeau abia în anii Ceaușescu, anii Epocii de Aur. Toate celelalte episoade ale istoriei aveau doar rolul unor etape, unor trepte intermediare către prezentul luminos. Această tendință se făcea remarcată nu numai în cadrul literaturii, fie ea istorică sau propagandistică ci și în fotografii, ilustrații, picturi și în general în orice formă de difuzare a culturii de masă.

Aceste spectacole, reprezentări, festivități, marșuri și acțiuni de masă au fost prezente ca imbolduri și acțiuni mobilizatoare și în cadrul publicațiilor pentru copii. Un rol preponderent în acest caz l-au avut publicațiile periodice, întrucât dat fiind caracterul lor de apariții săptămânare sau lunare, legătura dintre echipele redacționale și cititori se putea cimenta mai ușor, anunțurile și diversele tipuri de mobilizări generale se puteau face în timp util, iar pe de altă parte exista un feedback rapid precum și posibilitatea unui control mai mare din partea redacțiilor asupra cititorilor. Periodicele funcționau ca adevărate barometre ale vieții pionierești și controlau, sancționau, impuneau calendare de omagieri și comemorări, premiau sau dimpotrivă mustrau activitatea elevilor chiar și pe timpul vacanțelor. Prin urmare, constituiau câmpul ideal pentru lansarea unor idei și acțiuni de masă.

Majoritatea acestora acțiuni aveau legătură cu trecutul, cu istoria. Fie că era vorba despre simpla lectură a unor texte istorice, sau despre concursuri cu tematică istorică sau chiar cu excursii și vizite la așa-numitele locuri ale memoriei, istoria, sau mai corect spus, discursul despre istorie devenise familiar în viața oricărui pionier și contribuia la desăvârșirea sa ca om nou al societății comuniste. Ideea festivistă avea legături cu momentele trecutului și în același timp constituia o punte către prezent. Acțiunile și festivitățile erau atent selectat și organizate în așa măsură încât să reprezinte momente emoționante, un fel de comuniune cu strămoșii, cu cei dispăruți, și chiar revelatoare de mari adevăruri. În același timp însă, prezentul servea ca termen de comparație, și avea o conotație infinit superlativă, de timp al realizărilor, al desăvârșirii tuturor acțiunilor trecute.

În revista „Cravata Roșie” și „Scânteia pionierului” (publicații ce au apărut până spre sfârșitul anilor 60), pionierii erau invitați să sărbătorească în primii ai ai regimului alături de omologii lor sovietici momente evocatoare din istoria Uniunii Sovietice, sau să expedieze scrisori mamelor unor defuncți pionieri eroi (mamei lui Volodia Dubinin, sau Pavel Morozov). Mobilizările se făceau invocându-se de fiecare dată parteneriatul ideologic cu pionierii din Uniunea Sovietică, alături de care cei români îi glorificau la unison pe Lenin, pe Stalin sau pe victorioasa Armată Roșie:

„Spre socialism, pe-un drum fără ocol,

Vom sparge stavili, vom învinge piedici!

Vouă vi-i pildă mândrul Comsomol

Nouă dragii pionieri sovietici!”

Sărbătorile consemnate în paginile acestor reviste nu respirau nicio tentă națională, și în general concursurile și mobilizările ce s-au păstrat până către sfârșitul anilor 60 erau mai degrabă pe teme de muncă, de hărnicie, de depășire a planului și de întreceri stahanoviste și mai puțin de istorie. În anii următori însă, în timpul regimului Ceaușescu, pregătirea ideologică a fost accentuată, pionierii și șoimii patriei (proaspăt apăruți în 1976 la inițiativa secretarului general), se pregăteau intens pentru apărarea efectivă a patriei, prin jocuri sportive și tabere ce mimau o pregătire militară, făcând chiar și gardă la drapel. Erau oștenii patriei și ai partidului, și prin urmare erau datori să cunoască trecutul, istoria.

Anul 1976 a fost și anul în care a avut loc la București primul Congres al Educației politice și socialiste. Congresul a inițiat organizarea Festivalului Național al Educației și Culturii Socialiste intitulat sugestiv „Cântarea României,” o manifestare de amploare ce cuprindea formule de laudatio la adresa conducătorilor din toate sferele cutural-artistice.

Anii 70 au fost anii în care s-au inițiat prin intermediul periodicelor ( în special revista „Cutezătorii”) cele mai multe concursuri cu tematică istorică, și totodată anui în care unele articole-cadru cu subiect istoric au devenit familiare revistelor (exemplul rubricii Dicționar politic, din pagina 2 a revistei „Cutezătorii”, ce a explicat până la finele regimului sintagme de tipul revoluție socială, partid politic, clase sociale, patrie și patriotism, inernaționalism, dezarmare și pace, etc, sau Cadran Politic, care cuprindea relatări despre vizitele tovarășului Nicolae Ceaușescu, sau Calendar eroic, rubrică ce amintea cititorilor despre anumite personalități ce se aniversau sau comemorau în zilele respective).

Anul 1977 a fost unul special pentru debutul unor acțiuni pionierești mobilizatoare. A fost momentul în care în paginile revistei „Cutezătorii” a fost declanșată o nouă și originală acțiune de masă, sub sloganul „Tot înainte!” ce își propunea „să traducă în viață prețioasele indicații pe care tovarășul nicolae Ceușescu le-a dat cu prilejul deschderii festive a Forumului tineretului precum și la Congresul educației politice și al culturii socialiste cu privire la educarea patriotică, militantă, revoluționară, socialistă a tinerei generații.” La acțiunea „Tot înainte!” erau datori să participe toți pionierii și șoimii patriei. La nivelul fiecărei unități de pionieri trebuia să fie întocmit un Program de activități, care trebuia să cuprindă și „evocarea unor evenimente importante din istoria patriei și a PCR”, „spectacole, recitaluri, versuri patriotice și revoluționare”, „organizarea de gărzi pionierești la monumetele eroilor cu depuneri de coroane de flori,” „drumeții și excursii cu vizite la muzee, case memoriale, la locuri ce amintesc de trecutul glorios de luptă al poporului și partidului,” „manifestări și competiții sportive de apărare a patriei.” Declanșarea acțiunii trebuia să se facă simultan, în toată țara, la o dată și o oră stabilite de către comandamentul central

printr-un „Ordin de acțiune”, iar festivitatea de închidere erau prevăzută a se desfășura cu ceremonial pionieresc, asigurându-se gardă la drapel pe toată durata desfășurării acesteia.

Tot în anul 1977 a avut loc și al VI-lea Forum Național al Tineretului, intitulat grandios „Spre comunism pășim cutezători!”, ce a cuprins o serie de acțiuni referitoare la „educația patriotică, revoluționară și socialistă a pionierilor și șoimilor patriei, precum și numeroase evocări istorice pentru cunoașterea tradițiilor de luptă ale poporului sub PCR.”

În luna mai a aceluiași an a avut loc centenarul Independenței de Stat, ocazie cu care a fost lansat concursul interjudețean „Drum de glorii: 1877-1977” ce a invitat pionierii la evocări istorice în jurul momentului istoric al independenței și ca punte peste timp a descrierii anilor glorioși pe care ei îi trăiau acum. Paginile revistei „Cutezătorii” au fost repere importante în a trasa cu precizie tematica și planul de care trebuiau să țină cont participanții la concurs. Tot anul 1977 a fost și cel al declanșării unei mișcări sportive de amploare, intitulată sugestiv Daciada, ce a apărut la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu și a fost botezată special pentru a satisface mania conducătorului țării de a sublinia încă o dată originile daco-romane.

Un an mai târziu, în 1978 a avut loc al VII-lea Forum Național al Tineretului, care a lansat deviza „Învățăm, muncim și trăim în chip comunist,” acțiune care „a izvorât din dorința fiecărui pionier de a se forma ca tânăr revoluționar, ca viitor cetățean care va trăi în comunism” după cum se menționa în periodice, iar începând cu 1980 a debutat în publicații și în viața culturală a regimului momentul Burebista (constituirea primului stat centralizat dac) sub deviza „Suntem nepoți de daci și de romani.”„Purtătorii cravatei roșii cu tricolor au început de pe acum să organizeze numeroase acțiuni în întâmpinarea evenimentului din anul 1980. Sub genericul „Suntem nepoți de daci și de romani”, ei participă la concursuri pe această temă, citesc cărți din domeniul istoriei.”

În anul 1985 tot revista „Cutezătorii” a fost gazda concursului literar-artistic ”Eroica 85.” Participanților la acest concurs, li se specifica încă de la lansare, că lucrările trimise trebuie „să fie străbătute de sentimentul firesc și înalt de mândrie patriotică pentru trecutul glorios al poporului nostru, pentru eroismul comuniștilor care au luptat în anii grei ai ilegalității, de dragostea nemărginită față de patrie și partid, față de tovarășul Nicolae Ceaușescu, ctitorul României socialiste.”

Un an mai târziu a debutat o nouă acțiune-concurs intitulată „Patrie română, țară de eroi,” destinată pionierilor și având ca scop ultim omagierea și glorificarea ultimului și celui mai important dintre eroii țării, Nicolae Ceaușescu. Apogeul mobilizărilor l-a constituit însă Congresul al IV-lea al PCR (și ultimul) din 1989, moment în care pionierii și șoimii patriei au organizat o serie de acțiuni de masă și activități „de adâncă semnificație”, printre care „Mulțumim partidului pentru copilăria noastră fericită”, „Omagiul țării, conducătorului iubit”, „Tinerețea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu”, – acțiuni izvorâte din „dragostea fierbinte față de patrie și partid” și din „respectul pentru istoria țării.”

Regimul avea nevoie de aceste ample scenarii de legitimare politică și de manifestări colective de festivism civic. În jurul anilor 80 a început să se manifeste din ce în ce mai accentuat idealul ceușist al dezarmării globale, subliniat puternic de tema păcii – clișeu ce a invadat cu repeziciune manualele școlare, publicațiile periodice dar și viața de zi cu zi. Prin urmare, după modelul liderului său, omul nou al Epocii de aur, era un pacifist prin definiție, un pasionat de istorie și un iubitor de trecut, iar acestă atitudine de viață trebuia să se reflecte în tot ceea ce îl înconjura.

Paralel și în același timp invers proporțional cu amplificarea cultului personalității, care spre sfârșitul regimului ajunsese să atingă cote nebănuite, s-a observat minimalizarea rolului PCR. Relativul prestigiu (în măsura în care se poate vorbi despre așa ceva) pe care partidul îl deținuse spre sfârșitul anilor 60 a intrat, odată cu ascensiunea lui Ceaușescu, pe o pistă pe care părea că avea să staționeze. Președintele pare să fie singurul care în fapt decide asupra tuturor problemelor, iar acest lucru se întrevede și în textele și imaginile sale din reviste. Totodată, conducătorul a monopolizat nu numai discursul despre istorie, ci și despre partid. Revista „Cutezătorii” propunea lunar cititorilor o rubrică intitulată „O vizită la Muzeul de Istorie al Partidului Comunist Român”, articol în care se făcea o trecere succintă prin principalele etape pe care le-a comportat istoria partidului. În ultimii ani ai regimului, acest articol a devenit unul dintre zecile, sutele de articole ce îl glorificau pe Ceaușescu, în timp ce istoria PCR era de obicei condensată la o treime din text, restul gravitând în jurul numelui marelui cârmaci.

În numărul din 1983 (an în care cultul președintelui atingea cote remarcabile) a fost publicat Programul Unitar al activităților politico-ideologice, tehnico-științifice, cultural-artistice și sportive ce se vor organiza cu preșcolarii, cu pionierii și școlarii în anul de învățământ 1983-1984, care era orientată și se realiza pe baza documentelor Congresului al XII-lea și a indicațiilor și orientărilor cuprinse în expunerile tovarășului Nicolae Ceaușescu. Prima dintre principalele direcții ale activității politico-educative era „Educarea politico-ideologică a tinerei generații, cultivarea în rândul copiilor a înaltelor trăsături revoluționare, a dragostei și devotamentului față de patrie, partid și popor, a respectului și prețuirii față de tradițiile glorioase de luptă și muncă ale poporului român” și presupunea organizarea în grădinițe și școli de activități politico-educative sub genericul „Tovarășul Nicolae Ceaușescu- părintele iubit al tuturor copiilor patriei”, în cadrul cărora se va asigura cunoașterea vieții și activității revoluționare a secretarului general al partidului. Totodată, menționa Programul, „în toate unitățile de învățământ se va acționa pentru actualoizarea permanentă a propagandei vizuale”.

„În cadrul cadrul procesului instructiv-educativ se va urmări creșterea contribuției tuturor disciplinelor de învățăâmnt și în primul rând a limbii și literaturii române și a istoriei patriei, (…) la cunoașterea de către tinerele generații a trecutului de luptă și a tradițiilor înaintate ale poporului nostru.”

„Cu sprijinul muzeelor județene, al Muzeului de istorie a partidului comunist, a mișcării revoluționare și democratice din România, al Muzeului național de istorie, al Muzeului militar central și al muzeelor de mari unități militare, în școli, în casele pionierilor și șoimilor patriei vor fi organizate cicluri de activități (expuneri, filme, evocări și spectacole de cântece și poezie, expoziții), pe probleme privind etnogeneza românilor, continuitatea noastră în spațiul carpato-dunărean pontic, permanența luptei pentru independența statală și unitate națională, realizările poporului nostru în anii construcției și edificării socialismului.”

Concluzionând, putem spune că publicațiile, în special cele periodice au constituit terenul în care au fost lansate anumite acțiuni mobilizatoare pentru pionieri, în mare majoritate cu legături în trecutul istoric, și că aceste acțiuni și festivități au avut pe de o parte, rolul disciplinar, de organizare a anului școlar și de coeziune în jurul unor idealuri, și pe de altă parte, și aici era rolul lor principal, de continuă pregătie și formare ideologică a tinerei generații.

Capitolul II.

Literatura și propaganda în perioada 1948-1964.

„Mă întorc privind spre Răsărit.”

Mimetismul față de modelul sovietic.

Nu se poate efectua o analiză asupra literaturii cu conținut istoric din anii comunismului fără a încadra în prealabil fenomenul literar în câmpul și contextul politic și între granițele pe care acesta i le stabilește. Dat fiind că niciun fenomen din sfera social-artistică, sau din câmpul educațional nu era lăsat la voia întâmplării, întreaga literatură emisă în această perioadă a comportat și suferit cenzura, mutilarea și transformarea aferentă pentru a fi pe placul regimului. Rezultatul a relevat o creație într-un contrast frapant cu tradiția interbelică, însă cu un puternic conținut ideologic, agitatorică și urmând cu obediență canoanele unui importat estetism de sorginte realist-socialistă.

Ca și în alte părți din sud-estul Europei, comunismul s-a instaurat în România în cadrul ocupației militare sovietice după cel de-al doilea război mondial. Ascensiunea comunismului a debutat cu preluarea puterii în urma alegerilor din 1946, urmată de distrugerea culturii naționale, a vechii clase politice precum și a elitei intelectuale. În virtutea unei directive ideologice venită de la Moscova și profitând de condițiile existente, regimul comunist a impus din acel moment o „nouă cultură” sub deviza „internaționalismului proletar,” care însă nu a însemnat nimic altceva decât solidaritate necondiționată și obedientă față de vecinii de la est. Un alt moment marcant în procesul de monopolizare a puterii de către partidul comunist – PMR a fost anul 1948, când România a intrat în faza de sovietizare („proces mimetic de introducere a unui model sovietic în toate domeniile societății: în politică, economie, cultură, habitat și viață intelectual-științifică”), călăuzită de Gheorghe Gheorghiu – Dej (în calitate de Secretar general), cel ce avea să o conducă până la moartea sa.

Sovietizarea a urmărit distrugerea completă a societății civile precum și înregimentarea vieții intelectuale și a culturii, prin anihilarea oricărei forme de creativitate autentică. În consecință, literatura, istoria, arta și filozofia trebuiau să se subordoneze ideologic sferei politicii, ba chiar întreaga tradiție culturală a fost reinterpretată pentru a se conforma noilor dogme. Principalele personalități din cultura română au fost eliminate din publicațiile oficiale iar cenzura a fost aplicată drastic pentru a elimina orice aducea a „naționalism”, „cosmopolotism”, „obieticvism” sau alte forme de „decadență burgheză.”

Prin natura sa de regim totalitar, comunismul a ignorat însă complet tradițiile culturale existente, importând la modul cel mai servil o viziune străină ce a afectat puternic reperele identitare românești. Vechile dileme și dispute intelectuale reprezentate de apropierile de Orient sau Occident precum și valorile identității naționale au fost eludate cu repeziciune, impunându-se o nouă manieră de a vedea și a gândi literatura, filosofia și istoria sub tutela Uniunii Sovietice. În cazul României, mimetismul față de modelul sovietic a atins cote nemaîntâlnite, comparativ cu alte țări de sub nimbul comunist. Pentru a-și definitiva structura aparatului central, o delegație românească a plecat la Moscova pentru studiu. Structura organizatorică a C.C.a PMR prezenta o asemănare izbitoare cu cea a C.C. al PCUS în ceea ce privea denumirile secțiilor, sectoarele Comitetului Central, până la atribuțiile ce le reveneau.

Secția numită Agitație și Propagandă a C.C. a PMR se ocupa cu toate aniversările importante ale poporului rus, sărbătorindu-se mai mult cele sovietice decât cele românești. Mai mult, legea fundamentală a țării, – Constituția din 27 septembrie 1952 – deși proclama că „statul român democrat-popular” este „stat unitar, suveran și independent” (Art.17), un amplu Capitol introductiv (nouă aliniate) nemaintâlnit în istoria constituțională românească, dezvolta amintita obediență față de Uniunea Sovietică.

Moștenirea latină și orientarea către Occident a culturii române au fost rapid anihilate în numele unor pretinse legături tradiționale româno-ruse, iar binomul Iosif Chișinevschi – Leonte Răutu au împins cultura română într-un impas fatal. Viața științifică și culturală a fost redusă la o campanie de propagandă. La 9 iulie 1948 Marea Adunare Națională a hotărât desființarea Academiei Române, iar la data de 3 august același an, prin publicarea Legii învățământului, s-a declanșat sovietizarea educației. Programele școlare au fost schimbate în direcția politizării, iar începând cu acest an învățământul românesc a imitat structurile și metodele învățământului sovietic. Fenomenul a avut amploarea unei revoluții culturale, ce conținea, pe lângă atacul împotriva vechilor elite profesionale, efortul de a crea in scurt timp o altă elită, provenită din rândurile muncitorilor și țăranilor. Trebuia ca ea să fie suficient de „calificată” pentru a susține industrializarea și suficient de îndoctrinată și dependentă de stat, pentru a fi dependentă elitei guvernante.

În tot acest timp modelarea „omului nou” (proces care nu se raporta acum la tradițiile antebelice) a fost un obiectiv prioritar și atingerea lui s-a făcut mai ales în direcția înregimentării tineretului. În acord cu viziunea leninistă, principala sarcină a tinerilor era învățarea comunismului. Prin urmare tineretul era dator să se implice în construirea societății comuniste și să-și apere patria împotriva dușmanilor din afară și din interior. „Dușmanii poporului muncitor pândesc la fiecare pas. Masca sub care se ascund e felurită. Să-i descoperim și să-i doborâm, fiindcă numai astfel putem păși cu siguranță spre deplina înfăptuire a socialismului la noi în țară.” Plecând de la această teză, copii și tinerii din spațiul românesc au fost supuși încă de pe băncile școlii unui amplu proces de îndoctrinare. Manualele, revistele, romanele și în general toate publicațiile care le erau adresate conțineau un puternic mesaj ideologic. În același timp, a avut loc și un aflux considerabil de cultură sovietică prin intermediul traducerilor ce au invadat practic piața românească. Importanța ce li se acorda educației tinerilor avea în vedere faptul că ei constituiau viitorul țării, rezerva din care aveau să fie recrutate noile cadre comuniste. Ei erau cei sortiți a deveni acei oameni noi, modelați după chipul și asemănarea concepției internaționaliste.

Propaganda a mai vehiculat o serie de clișee ce s-au regăsit în această perioadă atât la nivelul discursului politic, cât și în presă, în literatura difuzată. Tema „dușmanilor poporului muncitor”, a „cuceririlor poporului amenințate de agresori” și de „forțele străine, imperialiste”, dar și posibilitatea unui „atac nuclear american” au fost instrumentele creării unui climat de stare de asediu extrem de propice luării unor măsuri represive împotriva populației. „Ascuțirea luptei de clasă” a fost argumentul ideologic care a justificat deportarea, arestările, înscenarea de procese, asasinatele.

Deși s-a considerat ca fiind întruchiparea intereselor societății, regimul comunist din acești ai ai sovietizării și-au propus de la început să transforme societatea, considerându-se mai degrabă „un detașament al revoluției proletare mondiale, în subordinea elitei sovietice”. Uniformizarea și anihilarea caracteristicilor naționale nu a fost însă un fenomen singular, specific României, deși în acest spațiu mimetismul față de Moscova s-a manifestat cu mai mult servilism, ci s-a făcut observabil în programele politice promovate în toate țările satelit. Evoluția regimului comunist în spațiul românesc a prezentat similitudini cu celelalte țări din Europa Centrală și de Est mai ales în această fază a sovietizării. Exista același sentiment al predestinării politice, aceeași structură conspirativă, aceeași lipsă de interes pentru valorile naționale, aceeași obediență față de Moscova, aceeași rusificare a culturii naționale în scopul înregimentării ideologice, aceeași mobilizare de masă bazată pe venerarea U.R.S.S. și a lui Stalin. Mimetismul sovietic a funcționat cu mult servilism iar rezultatul a fost pe măsură.

După dispariția liderului de la Kremlin (1953), și mai ales în urma „raportului lui Hrușciov,” intensitatea autorității și sovietizarea au pierdut din intensitate. A fost momentul în care regimul a încercat să se reformeze pentru a promova un alt tip de discurs legitimant, fără însă a afecta fundamentele sale profund staliniste. Altfel spus, conducerea comunistă de la București a sugerat numai dezghețul ideologic, fără să-l practice efectiv, ba mai mult, a reluat practicile represive, precum și programul de industrializare și colectivizare a agriculturii și de intoleranță în plan cultural și intelectual. La nivel propagandistic a fost resuscitat clișeul luptei de clasă, iar la nivel ideologic a fost reafirmată dominația marxism-leninismului.

Un alt moment ce s-a dovedit a fi un eveniment geopolitic decisiv în ceea ce privea relația dintre regimul comunist din România și Uniunea Sovietică, a fost retragerea Armatei Roșii din anul 1958. Deși urmarea directă a acestui fenomen a fost o diminuare a mijloacelor de control din partea puterii de la est, represiunea regimului Dej a continuat tocmai pentru a nu scăpa masele de sub control, și a avut mai degrabă un caracter preventiv, de împiedicare a unei eventuale revolte. Până la începutul anului 1962 Gheorghiu-Dej a continuat să suțină cu loialitate statutul hegemonic al Moscovei în cadrul blocului și al mișcării comuniste Internaționale.

Treptat însă după acest moment a avut loc o schimbare, un proces de emancipare de sub tutela elitei suzerane, iar punctul culminant al acestui proces l-a constituit Declarația din aprilie 1964, ce a oficializat practic, noua direcție a politicii românești. Perioada a fost traversată de relaxare ideologică, o formulă mai puțin represivă care s-a prelungit dincolo de dispariția lui Gheorghiu-Dej. S-a continuat totuși o politică de mobilizare a societății, deși la nivel conceptual a fost utilizat cu abilitate „naționalismul” și „modernizarea” ca instrumente ale manipulării. Acest atașament al regimului față de valorile naționale a devenit un element cheie al strategiei partidului de a câștiga de partea sa atât masele dar și intelectualii. Cu toate acestea, scopul nedeclarat al politicii lui Gheorghiu-Dej era de a menține relații apropiate cu liderii sovietici, fără a imita însă eforturile acestora de a demola mitul lui Stalin.

Naționalismul lui Gheorghiu-Dej masca de fapt principiile staliniste într-o formulă ce s-a dovedit a fi seducătoare pentru românii plini de aversiune față de hegemonia sovietică. Cuprindea o serie de principii și de justificări și ce aveau să legitimeze partidul ca entitate de sine stătătoare, ce avea dreptul să își urmeze calea sa, folosind cum crede de cuviință condițiile proprii. Nu au rămas neclarificate nici relațiile dintre Moscova și București, menționându-se în acest sens că nu există relații de subordonare, ci de egalitate. Practic, începând de atunci (și până la finele regimului, patru decenii mai târziu), PMR s-a plasat, din perspectiva liderilor săi, în poziția apărării interesului național. Datoriile internaționaliste nu mai primau. La nivel mental, în societate, au început să fie valorificate, sau cel puțin vehiculate concepte cheie ale identității (patrie, națiune, familie), cu puternic impact în cultura și literatura promovată de instituțiile avizate. În același timp, s-a conturat în acestă perioadă o schimbare decisivă de discurs, de teme și de teze, precum și o raportare diferită la sistemele de valori. Toate aceste fluctuații s-au reflectat fidel și în literatura pentru copii prin subiectele și tematica propusă, astfel încât manualele și periodicele s-au constituit în veritabile barometre ale ideologiei politice.

„Lupta de clasă ca motor al progresului”.

Aspecte istoriografice.

Literatura cu subiect istoric pentru copii, segment specific și foarte bine reprezentat în cadrul literaturii generale este dependentă de anumiți factori. În primul rând este tributară sistemului educativ (se inspiră din programa și curricula manualelor școlare, o susține și o completează) și fiind vorba de istorie și de teze vehiculate pentru a fi absorbite la nivelul conștiințelor tinere, este tributară tendințelor istoriografice ale momentului. Astfel că, începând cu 1948 (momentul oficial al trecerii la manualele unice în urma reformei învățământului) elevilor li s-au prezentat într-o formă atractivă și accesibilă prin intermediul lecțiilor, povestirilor și articolelor, teze similare cu ceea ce regimul impunea la nivelul discursului istoric devenit oficial. Cum învățământul și maniera de a scrie istorie erau direct subordonate (ca toate celelalte paliere ale culturii de altfel) regimului politic și controlate în permanență, era evident că și educația istorică a unui copil avea ca scop modelarea conștiinței acestuia și îndoctrinarea în conformitate cu ambițiile regimului.

Prezentul luminos de care beneficiau copiii în acești ani avea în urmă un trecut nu mai puțin demn de a fi cunoscut și asumat. Această cunoaștere a avut la bază însă o selecție riguroasă a momentelor trecutului, ce urmau a fi trecute prin grila exigentă a marxismului și ideii de luptă de clasă. Este binecunoscută miza pe istorie ca puternic atuu în propaganda comunistă, dată fiind sensibilitatea în genere a ființei umane pentru trecut. Istoria sprijinea chiar temeliile puterii marxist-leniniștilor, iar o înțelegere a trecutului după concepția lor le era esențială pentru susținerea programelor politice de viitor.

Reinventată ori de câte ori a fost cazul, istoria (de fapt discursul despre istorie) a servit ideologia, a constituit un extraordinar instrument formativ, a fost puternic politizată și a fost adaptată categoriei de public căreia îi era destinată. Astfel se face că tendințele din cadrul istoriografiei oficiale s-au manifestat și în literatura destinată copiilor, pregătind din vreme drumul tânărului cetățean. Prin urmare, era și firesc ca predarea istoriei să fie o acțiune atent supravegheată în instituțiile de învățământ, locul prin excelență în care se concepeau oamenii noi ai lumii comuniste.

Câmpul istoriografic a devenit spațiul principal de legitimare a regimului comunist. În consecință istoriografia a devenit inevitabil politică, trecutul servind ca justificare a acțiunilor imediate ale clasei politice dominatoare, conferind legitimitate, susținere, argumentând sau, acolo unde se impunea, chiar suprimând dezbaterea. Istoriografia românească din intervalul 1948-1964 a fost puternic și inevitabil influențată de factorul politic, fiind anexată, cel puțin în primii ani discursului stalinist. Cu toate că în cadrul istoriografiei românești nu existase o tradiție marxistă, în foarte scurt timp, reperele abordării istoriei au fost inversate. Dacă până în 1948 „firul ei conducător fusese ideea națională, odată cu noul regim, călăuzitor devenise internaționalismul, în fapt, tentativa de a șterge tot ce era național românesc.” Perioada amintită a reprezentat în contextul general al istoriografiei moderne un recul total atât sub aspectul realizărilor pe latura documentară, cât și pe cea de interpretare. S-a impus mai degrabă ca o istoriografie dogmatică, purtătoare de clișee de proveniență externă, deconectată de la fluxul intelectual interbelic sau postbelic și chiar ca o istoriografie „declasată intelectual față de celelalte istoriografii ale democrațiilor populare din zonă”.

Discursul despre istorie a devenit unic, iar istoricii de seamă au fost scoși din manuale și considerați „burghezi” iar uneori persecutați adesea fără a li se aduce vreo acuzație anume. Vechiul sistem universitar și academic fost înlocuit cu o variantă a modelului sovietic, noul regim desființând toate instituțiile istoriografiei românești. Noul cadru instituțional purta numele de Institutul de Istorie al R.P.R., era condus de istoricul marxist Andrei Oțetea și cuprindea mai multe secții. Printre primele sarcini ale noii structuri a figurat editarea unui manual de istorie cu o formă de expunere cât mai populară, care însă să acorde o mare atenție trecutului eroic al partidului comunist și al mișcării muncitorești. Accentul a fost pus de la început pe combaterea vechii istoriografii, acuzată de a fi „burghezo-reacționară”, „ruptă de mase” și „aservită Occidentului,” „antiromânească.” Prin urmare, gestul următor al noului regim a fost de a scoate din circulație „manualele burgheze, antiștiințifice, șovine, care otrăveau conștiința tineretului.” Trăsăturile caracteristice ale manualelor școlare „burgheze” erau considerate a fi „dușmănia față de masele populare,” exagerarea artificială a „marilor personalități,” „naționalismul,” „dușmănia față de Uniunea Sovietică,” precum și ura față de mișcarea muncitorească a cărei istorie fusese ignorată conștient.

Într-o primă fază, cea a sovietizării, s-a maifestat preferința pentru anumite părți ale istoriei, în special pentru istoria recentă. La nivelul acestui capitol era necesar să se opereze modificările și legitimările de care regimul avea nevoie, putând fi condamnați în același timp și vechii actori politici. S-a acționat în spirit marxist, minimalizându-se rolul personalităților în istorie, subliniându-se mai degrabă aspectele sociale și pe cele economice în dauna celor politice, naționale. Istoria urmărea desigur să stimuleze patriotismul socialist, dar numai prin dezvoltarea acelor tradiții pe care partidul le considera ca fiind progresiste și în deplin acord cu suzeranul sovietic.

Personalitățile care nu puteau servi interesele comuniste erau ignorate sau, dimpotrivă, asupra lor se declanșau acuzele regimului. Din acest punct de vedere, era interesant abordat domnitorul Dimitrie Cantemir, grație relațiilor pe care acesta le-a întreținut cu Rusia. Recunoscând și prețuind prietenia cu poporul rus (evident într-un alt timp și în cu totul alte conjuncturi, de care însă s-a făcut abstracție), Cantemir a servit postum regimul comunist conferindu-i legitimitate. Alianța strânsă cu marea și puternica Rusie era dovada „clarviziunii” sale și a rolului progresist pe care l-a jucat în istoria poporului nostru. La capitolul istoriei moderne au fost operate schimbări în ceea ce privește denumirea mișcării culturale „Școala Ardeleană”. Aceasta a fost înlocuită cu cea de „Școala Latinistă,” iar reprezentanții acesteia au fost acuzați că au ascuns influența slavilor și a „marelui popor rus” asupra celui român și că, prin intermediul teoriilor lor, ar fi cultivat șovinismul. Tot printre favoriți a fost și Nicolae Bălcescu, care a devenit o personalitate istorică extrem de agreată de comuniști, grație orientării sale categoric revoluționare. Dintre fruntașii revoluției de la 1848, Bălcescu era singurul apreciat cu adevărat, (în puternică opoziție cu Avram Iancu care ar fi servit contrarevoluția, alăturându-se habsburgilor) întrucât se aflase pe aceeași poziție cu Rusia țaristă.

La nivel conceptual viziunea stalinistă asupra istoriei a adus în plin plan două sintagme – „internaționalism” și „luptă de clasă”. Doctrina „internaționalismului” se traducea printr-o bună înțelegere și cooperare sub nimbul comunist, o solidaritate în scopul progresului, o politică sub egida Moscovei în care nevoile generale ale sistemului primau în dauna celor individuale ale popoarelor, iar „lupta de clasă” era era văzută ca un veritabil motor al istoriei ce împingea momentele înainte până la forma cea mai înaltă a luptei, revoluția socială. Marxiștii susțineau că de fapt istoria tuturor societăților de până azi este în fond istoria luptelor de clasă. Prin urmare, sub comuniștii staliniști a biruit spiritul internaționalist, iar elevii cărora li se livrau aceste teze istoriografice erau datori cu adeziune nelimitată față de omenire, și în mod special față de muncitori și țărani. În aceeași logică, mărturia supremă a acestei internaționaliste iubiri era devotamentul nelimitat față de URSS.

Periodizarea istoriei a devenit esențială în demersul stalinist, iar în noul context istoria contemporană era considerată ca debutând cu Marea Revoluție Socialistă din octombrie și nu cu momentul Unirii de la 1918. Istoria avea un sens continuu și ascendent, iar accentul cădea pe superioritatea „demonstrată științific” a socialismului și comunismului în raport cu capitalismul. Evenimentele cheie ale ultimilor ani precum și cele gravitând în jurul datei de 23 august erau prezentate părtinic și în acord cu tezele internaționaliste. Însăși celebra zi de 23 august apărea ca fiind „ziua eliberării patriei de către armata sovietică.” Momentul contemporan era puternic marcat de intervenția binefăcătoare a URSS, restituirea Transilvaniei i se datora tot acesteia, la fel și toate clauzele favorabile din urma Tratatului de Pace de la Paris, sovromurile ajutaseră dezvoltarea economică, iar știința înaintată sovietică începuse să influențeze România și să o transforme progresiv.

„Știința istorică” făcea „parte integrantă din frontul ideologic de luptă al partidului” prin urmare era de datoria ei să servească tezele ideologice conform dorințelor regimului. Mai mult, în anul 1955, în cadrul celui de-al II-lea Congres al PMR, Gheorghiu-Dej și-a manifestat pentru prima dată în mod oficial și public interesul pentru istorie, trasându-le istoricilor în câteva rânduri sarcina de a elabora un tratat care să cuprindă tezele de bază ale istoriei, văzute de pe pozițiile marxism-leninismului, și care să soluționeze problemele de bază ale „istoriei noastre, probleme ale procesului de formare a poporului român, ale istoriei contemporane, ale periodizării istoriei.” Deși până atunci istoria fusese cuprinsă doar accidental și în orice caz minimal în discursurile sale, această intervenție din cadrul congresului a mobilizat istoricii, amintindu-le de datoria lor de a servi ideologia.

Stalinismul a fost concretizat istoriografic de poziția dominantă ocupată de istoricul Mihail Roller, vocea oficială a regimului. Roller a fost integrat în marea mișcare de rescriere a istoriei în parametri fixați de propaganda politică, fiind chemat să adapteze istoria României la interesele Moscovei. Alături de el au mai fost activi și alți istorici sau ideologi de tipul Leonte Răutu sau Iosif Chișinevschi, – personaje ce au ocupat poziții cheie în sistemul politic, științific și de învățământ din România. Aceștia au acuzat și criticat oficial vechea istoriografie pentru falsificarea rolului clasei muncitoare, pentru că a promovat un discurs „rupt de mase”, „aservit Occidentului” și „antiromânesc”. În consecință, gestul acestora și implicit a regimului, de a scoate din circulație „manualele burgheze, antiștiințifice, șovine, care otrăveau conștiința tineretului” și de a le înlocui cu un nou manual, de sorginte marxistă, tratat după tipare progresiste, a constituit o prioritate. Manualul unic impus de Mihail Roller și de cei din jurul său (Gheorghe Georgescu, Vasile Maciu, Dumitru Tudor) a reprezentat o operă de mistificare politică a trecutului. Lucrare puternic angajată ideologic și destinată să devină manual unic pentru învățământul mediu și sursă principală de inspirație pentru cel superior, Manualul de Istoria României a apărut în anul 1947 și a fost reeditat în 1952 și 1956. Conținutul său cuprindea o serie de critici la adresa monarhiei, a burgheziei, a sistemului parlamentar, a activității liderilor partidelor istorice, și în același timp impunea o viziune grosieră asupra unor evenimente, accentuând exagerat lupta de clasă și rolul slavilor în istorie. Faptele ce puneau în centru idei cu tentă națională, „unirile” românilor și momentele lor de solidaritate și de empatie generală, țineau de o gramatică diferită ce nu făcea parte din discursul prosovietic. Mai mult, în virtutea acestei logici se considera că, de fapt, adevărații beneficiari ai Unirii din 1859 ar fi fost burghezii (care ar fi susținut actul doar din dorința de a crea o piață mai mare pentru produsele pe care le produceau) și nu masele populare. În consecință momentul unirii devenise un act politic de clasă și nu unul național.

Istoricul Mihail Roller a fost omul ales să adapteze și să interpreteze trecutul României și mai ales să-i confere o formulă în acord cu interesele Moscovei. Necesitatea rescrierii istoriei era cerută chiar cu insistență de către acesta, deoarece „neîntocmirea unei noi istorii a României ar fi însemnat a lăsa în mâna dușmanului de clasă o armă ideologică împotriva clasei muncitoare.” Manual de Istoria României, publicat în 1947 și reeditat apoi în 1952 și 1956, conținea în cuprinsul său două linii mari directoare și anume permanenta luptă de clasă care i-a opus pe exploatați clasei conducătoare, și rolul benefic al Uniunii Sovietice în raport cu poporul român (concretizat în relațiile pe care liderii români le-au avut cu conducătorii Rusiei de-alungul istoriei, în însemnătatea și ponderea elementului slav în procesul formării poporului român, culminând cu gloriosul moment 23 august 1944).

Ideile politice care au stat la baza noului manual, transpuse pe această cale în teze istoriografice, au ajuns rapid postulate pentru întregul scris istoric oficial al perioadei. Discursul lui Mihail Roller, care practic dezrădăcina din conștiința românească valorile tradiționale, a devenit normă de exprimare, fixând limitele în care avea să se încadreze noua istoriografie. Clișeele rezultante ale discursului său au fost adoptate, în absența existenței unui spirit critic sau a unui discurs paralel, în conștiința socială.

În Prefața lucrării, autorul specifica în câteva fraze noutatea demersului său: „Istoria de față se deosebește structural de istoriile scrise până astăzi prin concepția și metoda științifică ce-i stă la bază.” iar în cuprinsul Introducerii sintetiza principala teză de referință din cadrul lucrării, lupta de clasă ca motor al progresului „astfel ne apare limpede că poporul și lupta lui spre mai bine constituie principala forță motrică în schimbările spre stări superioare, care au survenit și survin de-a lungul istoriei.” Sunt menționate apoi momentele speciale în mersul progresist al istoriei, printre care „răscoalele robilor din Dacia”, care au lovit în „orânduirea sclavagistă și au marcat transformarea societății într-una superioară, feudală”, apoi „răscoalele țărănești de la Bobâlna, cele conduse de Doja, Horea, Cloșca și Crișan, în luptele poporului pentru independență împotriva jugului otoman și habsburgic, în răscoala condusă de Tudor Vladimirescu” – evenimente ce au determinat transformarea societății într-o alta, capitalistă, și în cele din urmă „revoluția de la 1848, răscoala țăranilor din 1907, greva generală a muncitorilor din 1920, luptele poporului împreună cu lucrătorii C.F.R și petroliștii din 1933, luptele împotriva hitleriștilor”, care au promovat „idei democratice.”

În aceeași notă marxistă, Roller își continuă expunerea „fiecare elev, fiecare cetățean trebuie să cunoască paginile din lupta eroică a poporului nostru pentru independență, pagini din lupta grea a muncitorimii și țărănimii noastre pentru libertate, bunăstare și democrație.”

În general, din conținutul textului nu a lipsit condamnarea cu vehemență a vechilor clase dominante din trecut, începând cu „boierimea trădătoare” în perioada otomanilor și burghezia „cosmopolită” supusă imperialiștilor capitaliști, condamnarea celorlalți factori externi, îndeosebi acelora de inspirație occidentală, minimalizarea rolului personalităților românești, caracterizarea participării României la primul război mondial drept acțiune imperialistă (condamnată fiind ocuparea Basarabiei) și evident preamărirea URSS și a lui Stalin.

În concepția lui Roller, istoria oficială, istoria „cea adevărată,” era în totală opoziție cu ceea ce scriseseră istoricii „burghezi”, era o istorie a maselor, a celor mulți și mai puțin a liderilor. Masele au stat la baza revoluțiilor și lor li se datorau marile schimbări.

Perioada 1917-1948 era puternic marcată de evoluția partidului comunist, iar grevele și demonstrațiile comuniste interbelice erau descrise în detaliu. În cadrul aceleiași logici au fost compromise și partidele istorice „Partidul lui Maniu fiind o grupare de trădători organizatori ai conspirației împotriva regimului democratic” cu scopul de a legitima lupta de clasă și mai ales represiunea față de reprezentanții acestora, pentru că, de-a lungul istoriei aceștia se situaseră împotriva maselor populare. În consecință, deposedarea de bunuri (prin naționalizare) și încarcerarea lor erau acțiuni prezentate a se încadra în logica firească a mersului istoriei. În același timp, în deplin acord cu tezele marxiste, era foarte mult diminuat rolul Bisericii în istorie, trecându-se practic la laicizarea istoriei contemporane. Periodizarea istoriei a devenit esențială în această logică, demonstrându-se sensul continuu ascendent al istoriei și superioritatea socialismului și comunismului față de capitalism.

Pe lângă manuale, din inițiativa lui Roller au fost publicate foarte multe documente. Acestea au fost riguros selecționate, pentru a corespunde viziunii partidului, metodă utilizată cu precădere la evenimente precum războiul pentru independență și răscoala din 1907. S-a practicat un fals prin omisiune, întrucât în primul caz au fost scose documetele ce nu erau favorabile Rusiei, iar în cel de-al doilea cele care corespundeau dorinței regimului de a evidenția „represiunea sălbatică a guvernărilor burghezo-moșierești.” Situația nu s-a mai continuat după anul 1955, dat fiind faptul că Mihail Roller a pierdut funcția deținută în conducerea Secției de Propagandă și Agitație, și în consecință și în cadrul câmpului istoriografic poziția sa a intrat într-un regres care s-a accentuat continuu. De necontestat a rămas însă rolul său în mistificarea istoriei naționale și îndepărtarea discursului istoric de la valorile tradiționale. În interpretarea istoriografică românească perioada Roller ocupă din nefericire perioada sa distinctă caracterizată de idei marxiste și de lupta de clasă ca motor al istoriei, iar ideile promovate de acest istoric aflat în postura de factor decizional au fost difuzate cu rapiditate în cultura românească și îmbinate cu viziunea realismului socialist. Reviste, manuale, culegeri și în genere tot scrisul românesc, dar cu precădere cel ce viza învățământul au fost tributare viziunii rolleriste asupra istoriei.

Tezele ideologice promovate de Roller la nivelul istoriografiei românești au avut un impact puternic în special în prima jumătate a regimului Dej. După moartea lui Stalin (1953) și debutul Noului curs promovat de Hrușciov, viziunea lui a fost marginalizată treptat, pierzându-și rolul pe care l-a ocupat în trecut. Regimul din România a inițiat o politică diferită, mai liberală față de mediul intelectual din România, încercându-se legitimarea conducerii prin reinserția în viața științifică a unor foști intelectuali de prestigiu. A urmat o perioadă în timpul căreia au fost reconsiderate unele personalități și aspecte importante din istoria românescă, criticate în trecut sau pur și simplu ocultate, precum rolul Școlii Ardelene în istoria și cultura românească și cel al lui Avram Iancu în timpul Revoluției de la 1848. În anul 1959 s-a sărbătorit cu fast momentul împlinirii a 100 de ani de la Unirea Principatelor, prilej cu care în paginile periodicelor pentru copii au apărut un număr impresionant de articole legate de subiect, făcându-se referiri la faptul că„se cuvine a privi evenimentele așa cum s-au petrecut, să desprindem învățăminte folositoare pentru înțelegerea adevărată a istoriei noastre naționale. Aceasta cu atât mai mult, cu cât cărțile de istorie din trecut au ascuns și răstălmăcit, după bunul plac al stăpânitorilor, multe din adevărurile despre Unire. Ideea Unirii s-a născut înainte de 1959, și cu toate că n-a fost înscrisă ca o prevedere imediată, e a făcut parte totuși din programul luptătorilor revoluționari de la 1848.”

Odată cu îndepărtarea treptată de URSS și aplecarea către valorile național-comunismului au apărut și primele modificări ale discursului istoriografic. Proslăvirea „marelui frate de la răsărit” și a influențelor slavilor asupra istoriei românilor au scăzut continuu, iar în contrapondere, criticile aduse occidentalilor și-au mai temperat din virulență. Tezele catalogate ca fiind categorice în perioada anterioară au început să clatine. Tema luptei de clasă a devenit tot mai estompată în cadrul istoriografiei, întrucât maturizarea regimului a solicitat tot mai puțin resorturile acționale care ar fi putut găsi în cadrul ei un corespondent, o justificare. Mai mult, procesul a cunoscut și o etapă organizatorică în care o mare parte dintre instituțiile noi au fost desființate sau transformate, revenindu-se la vechile structuri. Principala operă istoriografică a anilor 60 a fost tratatul de Istoria României, apărut în urma unei hotărâri oficiale a Comitetului Central. Interesant de remarcat, față de perioada dominată de Roller, este faptul că în cadrul acestei opere deși referirile la modelul sovietic sunt reduse, totuși tezele marxiste deși nuanțate puțin, sunt neafectate.

Schimbarea survenită la nivel oficial a fost vizibilă și în lucrările destinate tinerei generații. Mai puțină aversiune față de anumite teme din istoria recentă, reluarea unor subiecte cu mesaj marxist-leninist și mai puțin stalinist. Printre acestea, o bună parte o ocupă cele referitoare la copilăria lui Lenin, la relația specială pe care liderul a avut-o cu copiii, la momente de glorie din timpul celui de-al doilea război mondial, teme legate de descoperiri arheologice, etc.

2.2. Nicolae Bălcescu – revoluționarul prin excelență.

Doctrina materialismului istoric punea în umbră rolul personalităților, afirmând că istoria o făcea eroul colectiv, poporul. De facto însă, nu au fost dezavantajate toate personalitățile (Stalin însuși era convins de rolul său major în mersul istoriei), ci doar acelea care contraveneau pricipiilor socialismului. Exista însă și galeria eroilor privilegiați, acei avangardiști care în fruntea poporului fiind, împingeau înainte evenimentele. Această galerie a personalităților privilegiate cuprindea în principal pe liderii comuniști, pe conducătorii mișcărilor sociale, pe revoluționarii radicali și chiar pe unii monarhi autoritari în raport cu „clasa exploatatoare.”

Din considerente ideologice, comuniștii au prețuit întotdeauna pe revoluționari mai mult decât pe oricare alți actori ai istoriei. În cazul românesc, unica revoluție anterioară celei comuniste era considerată, după spusele lui Roller, revoluția de la 1848. Prin urmare, era evident că dintre protagoniștii momentului trebuia să se aleagă personalitatea – simbol, „conducătorul spiritual al evenimentelor”.

Nicolae Bălcescu a fost una dintre personalitățile istoriei naționale oferită ca model societății, iar exemplul său (revoluționarul prin excelență, care s-a luptat cu abnegație pentru binele nației, și care, deși ambițios și tânăr, nu a reușit să își învingă tragicul destin) a luat proporțiile unui mit. Istoric și politic în același timp, mitul său a avut un puternic rol mobilizator în acțiunea de construire a socialismului în România. La crearea acestei imagini mitice pozitive s-a adăugat și faptul că viața lui Bălcescu a fost scurtă, dominată de perioade de închisoare și exil, de singurătate și boală. Acest destin tragic s-a dovedit a fi un avantaj pentru mit și propagandă, eroul fiind singurul pașoptist de frunte care nu a mai apucat să fie om politic în România modernă.

Nicolae Bălcescu a fost și unul dintre subiectele preferate ale manualelor unice de limba română și de istorie. Prezența sa în cadrul lecțiilor de limba română s-a manifestat constant, în toate clasele primare și de gimnaziu. Situația stătea asemănător și în manualele de istorie, unde momentul 1948 și Bălcescu reprezentau un moment important din galeria conflictelor și revoluțiilor sociale „o sută de ani regimul burghezo-moșieresc a ascuns adevărul asupra lui Bălcescu, dar Republica Populară Română îl pune zi cu adevărata lui înfățișare de luptător contra boierilor.” În cadrul unui manual de istorie din 1948, momentul revoluției și personalitatea lui Bălcescu se încadrau între alte două evenimente sociale de amploare, respectiv Răscoala poporului sub conducerea lui Tudor Vladimirescu și Răscoala țăranilor de la 1907. Între aceste momente conflictuale nu se mai menționa nimic din evoluția principatelor sau despre alți lideri ai românilor.

Referitor la personalitatea eroului pașoptist, scriitorul Dumitru Almaș nota cu mândrie în 1959: „abia azi, figura măreață, înălțătoare a lui Nicolae Bălcescu este pusă în adevărata ei lumină. Prin grija partidului, opera sa științifică s-a tipărit în ultimii zece ani într-un tiraj de zece ori mai mare decât a tipărit regimul burghezo-moșieresc într-un secol. Istoria îi studiază opera și viața în lumina adevăratei științe a istoriei.”

Nicolae Bălcescu a fost considerat reprezentantul tipic al revoluționarului, personalitate investită de către regim cu cea mai mare încărcătură politică și istoriografică. A fost singurul pașoptist care a scris studii de critică socială și unicul ce a elaborat o lucrare de istorie națională. Mitul lui s-a axat pe extragerea esențelor premarxiste, a atitudinii permanent radicale și a elementelor de internaționalism revoluționar din opera și activitatea sa. Prin urmare, în anii sovietizării României accentul a fost pus pe latura sa revoluționară (radicalism, internaționalism), ce a presupus înainte de toate fermitate în rezolvarea problemelor sociale. Ceilalți lideri pașoptiști sunt prezentați mai degrabă cu portrete denigratoare.

În cadrul luptei revoluționarului Bălcescu, propaganda era concentrată pe justificarea teoriei staliniste a „dușmanului intern”. Acest grup era format din pașoptiștii ce aveau să devină lideri de opinie, conducători de partide și grupări politice, parlamentari, miniștri, ori șefi de guverne în „regimul burghezo-moșieresc”. Se întrevedea o exagerare a rolului eroului Bălcescu în revoluție, minimalizându-se în același timp aportul celorlalți fruntași pașoptiști acum indezirabili ideologic (I.H.Rădulescu, I.C.Brătianu, C.A.Rosetti). Din acest punct de vedere faptele și ideile eroului erau justificate ca fiind singurele valabile din perspectivă istorică.

Nicolae Bălcescu era văzut ca fiind revoluționarul prin excelență, personalitate care în timpul regimului comunist a cunoscut o puternică ascendență politică și ulterior istoriografică. Momentul 1848 s-a dovedit a fi foarte important pentru legitimarea istorică și culturală a regimului comunist prin rolul maselor populare, care au devenit agenții forte ai revoluției. Roller a pornit de la teza conform căreia forța socială investită cu ideea realizării progresului nu era burghezia, care s-a dovedit a fi trădătoare, ci masele largi populare. ”El iubea istoria dar nu istoria boierilor, a celor care jefuiau, împilau, și asupreau, ci istoria poporului, a adevăraților luptători căzuți de-a lungul veacurilor pentru apărarea patriei, pentru eliberarea sa de sub jugul asupritorilor.” Eroul Bălcescu era analizat în opoziție cu Avram Iancu, care era posesorul unui portret negativ, întrucât se considera că acesta a „împins pe români de partea Austriei reacționare, împotriva Ungariei revoluționare, și numai împăcarea de ultim moment cu maghiarii, mediată de Bălcescu, îi remedia acestuia situația. Cu tot zelul pentru revoluția de la 1848, în toate lucrările despre acest subiect apărute în această perioadă era tratat ineficient și superficial momentul intervenției militare ruse în înăbușirea revoluției (de cele mai multe ori este omisă, ori vina este dată, atunci când este amintită, pe țarism).

Cu prilejul serbării centenarului anului revoluționar 1848 s-a specificat chiar în paginile Scânteii că „istoricii regimului burghezo – moșieresc au dosit documentele acestor vremuri și au denaturat marile principii naționale, democratice și sociale.” În același timp, discursul istoric al perioadei înregistra la Bălcescu nivelul său de maximă încordare revoluționară, pentru ca apoi să se ivească momentul excelenței, al revoluției comuniste. Era pus în joc iar binecunoscutul mecanism al transferului de putere și al legitimării unor fapte, prin exploatarea mai ales a sintagmei „tradiții de luptă.” „Preluând tradițiile glorioase ale luptătorilor revoluționari, de la Gheorghe Doja și de la Horea până la Tudor Vladimirescu și până la Nicolae Bălcescu, oamenii muncii, conduși de Partidul Muncitoresc Român, au îndeplinit și au depășit cu mult năzuințele, programul lor de luptă și chiar visul lor. Clasa muncitoare condusă de Partidul Muncitoresc Român a desăvârșit revoluția burghezo-democratică a împlinit și a depășit înaripatul vis de libertate socială și națională a lui Bălcescu. Poporul muncitor și partidul clasei muncitoare l-au așezat pe Bălcescu în rândul marilor înaintași ai luptei pentru libertate.”

Poezia anilor 50 și-a dat și ea girul la conturarea imaginii lui Nicolae Bălcescu. Un exemplu în acest sens era prolificul poet Eugen Jebeleanu:

„O, dă-mi pădure, doar o creangă

Din zestrea ta de veacuri ruptă

În stânci să scrie , ca o spangă.

De-a lui Bălcescu mare luptă!

Și fii slăvit Partid, slăvită

De-apururi lupta-ți necurmată,

Tu ce-ai făcut din ce visat-a

Bălcescu, fapta-adevărată!”

Două momente din viața lui Bălcescu au fost extrem de exploatate propagadistic: participarea la revoluția pașoptistă pariziană și încercarea sa din vara anului 1849 de a media conflictul dintre revoluția română și revoluția maghiară din Transilvania. Episodul revoluției franceze era prezentat extrem de laudativ ca un elocvent exemplu de internaționalism. În ceea ce privea încercarea de reconciliere româno-maghiară din 1849 aceasta era interpretată tot în spiritul doctrinei staliniste privind problema națională, întrucât ținta urmărită de propagandă era combaterea sentimentelor naționale și în acesta caz Bălcescu era folosit ca exemplu, acordându-i-se în mod fals o oarecare distanțare de cauza românilor transilvăneni.

Concluzionând se poate afirma că mitul lui Bălcescu în această perioadă a fost centrat pe două aspecte – pe de o parte pe ipostaza revoluționară a eroului, iar pe cealalată parte pe opera istorică și filozofică a acestuia. Era mai ales prezentat ca un premarxist în gandire, iar opera sa era „o ascuțită armă în lupta poporului, împotriva dușmanului dinlăuntru și dinafară, hotărâtoare acum pentru consolidarea și desăvârșirea victoriei noii orânduiri socialiste”

„În luptă pentru cauza lui Lenin și Stalin înainte!”

Realismul socialist în literatură.

Literatura apărută după instalarea comunismului a fost una cu totul nouă, rezultatul unei fracturi radicale față de tradiția românească, față de tradiția literară și față de firescul literaturii. Noua literatură a fost obligată să se scrie după reguli, de fapt o rețetă ideologică ce avea să devenă unică.

Comportamentul literaturii vis-a vis de politic în spațiul comunismului românesc a cunoscut o serie de fluctuații dependente în mod direct de sistemul cenzurii, implicit de intensitatea cu care aceasta a operat atât în sfera esteticului cât și a tematicii. Considerată a fi un veritabil instrument ideologic, literatura a fost pusă în slujba sistemului încă de la instaurarea acestuia, și a avut rolul de a ilustra in opere anumite mesaje și teze. Ca și istoriografia, în timpul regimului comunist literatura a urmat același destin, a comportat faze aproximativ asemănătoare: în primii ani ai instaurării comunismului (1948-1953) a traversat o fază puternic internaționalistă, cu accente moscovite, marcată de o invazie de traduceri sub egida instituțiilor cu caracter sovietic, iar după jumătatea deceniului al cincilea a comportat o alunecare treptată, sub aparenta destalinizare, către interpretări naționale.

Originile stilului de literatură difuzat în anii sovietizării României se situau implicit în URSS, iar denumirea acestei literaturi – literatură a realismului socialist – justificau din plin caracterul ei profund militant, proletar, socialist și agitatoric. Potrivit concepției leniniste, literatura a reprezentat o parte extrem de importantă în cucerirea și consolidarea puterii, în consecință ea a devenit un instrument eficace în procesul de formare al omului nou. Anii 50 -60 au însemnat un deceniu de ruptură totală față de tot ceea ce cultura și literatura română acumulaseră în perioada interbelică, și un răstimp în care valorile autentice au fost nu numai atacate în forme rudimentare (cazul Arghezi) ci și interzise. Creație inautentică, ce abunda în dogmatism și confecționată pe baza unor scheme (în care existau și o serie de teme tabu cum ar fi religiosul, mitul, erotismul, etc) literatura perioadei a fost scrisă în spiritul ideologiei puterii. Autorii acestui tip de literatură au manifestat un grad de aliniere diferit față de ideologie, din acest punct de vedere putând fi integrați în trei categorii: autorii cu scrieri tipice (și aici pot fi integrați scriitorii Eusebiu Camilar cu al său roman intitulat „Negura”, Ion Călugărul cu lucrarea „Oțel și pâine” precum și Al. Jar cu „Sfârșitul jalbelor”), apoi categoria scriitorilor autentici din generațiile vechi cu scrieri aliniate, total sau parțial dogmatice ( în care se includ Mihail sadoveanu cu romanul său „Mitrea Cocor” , Cella Serghi cu „Cantemireștii”, etc) și în cele din urmă categoria prozatorilor ce vor fi activi și în perioadele următoare, unii debutând în perioada interbelică, fiecare însă cu o evoluție ulterioară proprie, dar prezenți în „obsedantul deceniu” cu opere viabile, tributare orientării ideologice și problematicii specifice acestei etape (Zaharia Stancu cu romanul „Desculț”, Petru Dumitriu cu „Drum fără pulbere”, Eugen Barbu, etc.).

La rândul său, literatura cu subiect istoric, cu tematică istorică destinată copiilor s-a constituit în parte integrantă a acestei literaturi a realismului socialist din România anilor 50, fiind în același timp „o armă puternică în educarea viitorilor constructori ai comunismului și o chemare la luptă pentru o viață mai bună și mai dreaptă. De aici și imensul ei rol educativ.”

Analizele de texte literare ale anilor 50 justificau necesitatea creării unei literaturi destinate exclusiv copiilor, tinerei generații, și menționau, dat fiind caracterul declarat educativ al acesteia, că regimul comunist a fost primul care și-a manifestat interesul pentru o astfel de literatură. „De-abia în regimul socialist preocuparea pentru literatura adresată copiilor a devenit o problemă de stat. În epoca regimurilor de aspră exploatare prea multe nu se putea face pentru acest tip de literatură, deși marii scriitori și-au dat seama de importanța cărții literare în educarea copiilor. Educarea viitorului cetățean al societății comuniste este în centrul atenției forurilor de partid și de stat.”

În ansamblul ei, acest tip de literatură a comportat o serie de caracteristici care susțineau practic caracterul ei profund agitatoric. Prevalau cu precădere anumite teme și subiecte, acțiunile, întâmplările erau plasate în perioade istorice anume, genurile propuse se conformau unei anumite grile, personajele se încadrau în anumite tipare psihologice de unde ușor se puteau propune ca modele, iar stilul însuși ținea de anumite repere agreate de propagandă. „Chiar și pentru copii mai mici, teme importante ca lupta dintre cele două orânduiri, socialistă și capitalistă devin accesibile dacă îmbracă forma adecvată vârstei.” Scopul difuzării acestei literaturi era formarea omului nou cu o înaltă conștiință revoluționară care să ridice flamura partidului pe adevărate culmi de progres și civilizație. Literatura avea în această perioadă o singură misiune aceea de propagandă și agitație, fiind investită cu misiunea istorică de a transmite și impune ideologia de partid.

Principalul scop al acestei producții era mai puțin excelența literară, ineditul și spectaculosul cât mai ales mesajul propagat. Copiii au fost întotdeauna considerați viitorarele cadre de bază ale comunismului, cei ce aveau ca misiune desăvârșirea sistemului: „Din copiii pe care îi avem în grijă trebuie să creștem oameni capabili de mari pasiuni, oameni cu sentimente deosebit de înalte pentru popor, cu dragoste față de oamenii muncii, față de partid, față de adevăr și de dreptate, oameni curajoși, dârji, care să lupte pentru patria lor, pentru cinste și dreptate. Ne aflăm în plină revoluție și o revoluție nu se poate face fără luptători hotărâți. În această operă educativă revoluționară, rolul literaturii este covârșitor. Ea se adresează în primul rând inimilor cititorilor, ea trebuie deci să-i emoționeze puternic, să-i câștige pentru cauza construirii socialismului.

La nivel cognitiv, de cunoaștere, receptarea operei literare cu subiect istoric în învățământul primar și mediu oferea prilejul familiarizării elevilor cu atitudini, conduite și mentalități din timpuri trecute. Explicate prin filiera ficțională a autorului, îmbrăcate într-o formă stilistică atractivă și adecvată vârstei, aceste exemple din trecut erau susceptibile de a trezi în elevi admirația, respectul sau ura. Conștiințele tinere puteau fi modelate cu ușurință prin acest tip de recurs la istorie.

Construirea miturilor în viziune marxistă avea drept element principal supraevaluarea ca hiperbolizare a faptelor reale sau imaginare ale eroului. Ea era acompaniată de denigrare sau omisiune aplicate personalităților ce constituiau antiteza mitului.

Educați într-un sistem esențialmente comunist, având acces la un anumit tip de discurs istoric, cu anumite teze prestabilite de către propagandă, copiii creșteau cu o anumită viziune despre trecut. Vehiculând de asemenea teze de tipul noi și ceilalți, cei mulți împotriva noastră, mitul cetății asediate, cultul anumitor lideri revoluționari și concepte morale de tipul bine sau rău în fața evenimentelor, sistemul nu oferea școlarilor o alternativă, iar comparația care se făcea adesea cu modelele capitaliste (caracterizate de la bun început ca fiind imperialiste, cu caracter șovin) distorsiona adevărul.

Dincolo de aparentele concesii (puținele și deloc intensele momentele de destalinizare, de liberalizare, de renunțare periodică la represiuni) și de deschiderile operate din când în când, regimul a considerat mereu pe istorici ca pe instrumente importante de legitimare. De altfel întreaga literatură de după 1948 (și evident literatura cu subiect istoric) a trebuit să țină seama de influența factorului politic, iar singura acceptată oficial și difuzată cu promptitudine a fost cea de agitație și propagandă. Neconcurată de nimic altceva, având un repertoriu unic, hotărât în prealabil la Moscova, această literatură era menită să pătrundă în sufletele copiilor și să sădească acolo de timpuriu germenele luptei de clasă.

Scriitori celebri sau nou intrați în breaslă după cel de-al doilea război mondial, au elaborat la cererea propagandei un anumit tip de literatură în concordanță cu principiile ideologiei. Per ansamblu, pentru sprijinirea comunismului în timpul guvernării Dej, subiectele propuse, reluate neistovit cu mici variațiuni au cuprins: lupta de clasă, eroismul tinerilor comuniști și sacrificiul lor, omagiul liderilor (Lenin, Stalin, Gheorghiu- Dej), al Uniunii Sovietice și al Partidului, al ilegaliștilor (cu un accent deosebit pe copilăria Partidului Comunist Român și perioada sa de ilegalitate) și nu în ultimul rând al soldatului (al soldatului sovietic, al Armatei Roșii). „Omul nou” era importat, încetățenit și difuzat prin intermediul acestor subiecte cu toate calitățile sale. În acord cu istoriografia oficială și tezele partidului, în întreaga perioadă au fost popularizate acele personalități acceptate de regim, sau care îl puteau servi, fie și postum: Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Tudor Vladimirescu.

Referindu-se la evoluția prozei în perioada comunistă, Eugen Negrici a menționat în lucrarea sa că literatura română de după 1948 a comportat anumite caracteristici. Deliberat sau nu, literatura a recurs de obicei la un anumit tip de cadru, la un anumit model și la un anumit tip de limbaj recognoscibil, – caracteristici care au argumentat în fond caracterul ei penetrant, accesibilitatea ei. Aceste trăsături se regăsesc și în cadrul lucrărilor cu subiect istoric, întrucât, dincolo de caracteristicile specifice genului, operele urmăresc constant mesajele și atitudinile regimului.

O primă caracteristică este tendința resentimentară, un anumit fel de a urî, și de a blama alteritatea, pe cel privilegiat, pe cel separat prin ceea ce posedă. Resentimentul degenera în cele din urmă în ură dezlănțuită, în luptă de clasă dirijată cu promptitudine prin câteva lozinci mobilizatoare cuprinse în majoritatea textelor. Raporturile cu celălalt nu erau niciodată de egalitate, nu exista echitabilitate față de dușman, ci doar o ierarhie imaginară în care comunistul (muncitorul, țăranul, exploatatul, nedreptățitul) era conștient de superioritatea sa datorată apartenenței sale la marea familie comunistă.

La nivelul limbajului, în cele mai multe cazuri (și evident în cele încununate de succes), totul era adus la dimensiuni cunoscute, la o tonalitate știută, inclusiv imprecațiile la adresa celui bogat (ale moșierului, chiaburului, boierului, capitalistului, bancherului). Se înfățișa chiar o expresie seducătoare a textelor, mai ales în cazul poeziilor, rezultată însă din uzurparea unor structuri artistice cunoscute, familiare, și mai ales ușor de apropriat: armoniile eminesciene, dialogarea coșbuciană șugubeață, curgerea lină și ritmată a baladelor populare, frenezia obsesivă a blestemelor, conflictul dintre bine și rău, cu victoria binelui, reprezentat evident de „ai noștri”.

În primii ani ai comunismului scriitorii au fost îndrumați să abordeze teme din istoria contemporană, marile transformări ale prezentului luminos. Trecutul, istoria îndepărtată putea fi reprezentată doar prin perspectiva acestui prezent revoluționar, iar tema centrală trebuia să fie lupta de veacuri a poporului împotriva claselor exploatate. Eroul central era comunistul – omul nou, muncitorul înaintat, țăranul care a înțeles sensul vieții noi și a pășit hotărât pe drumul luminos spre socialism. Proza românească din primii ani ai sovietizării era alcătuită din pamflete, reportaje, schițe nuvele și câteva romane cu subiecte istoric – pedagogice și social – propagandistice, iar subiectul predominant al anilor 50 a fost Stalin.

La începutul regimului „democrat-popular” când absolut toate temele literare trebuiau să se regăsească în repertoriul „internațional” prescris de la Moscova cu strictețe, au fost căutate îndeosebi momente și personaje care să amintească de prietenia de veacuri dintre poporul român și vecinii de la Răsărit, ori să ilustreze lupta neîncetată a neamului pentru dreptate socială. În ciuda efortului militar, România ieșise înfrântă din războiul de recâștigare a teritoriilor pierdute la răsărit de Prut și nu obținuse nici măcar statutul de cobeligerant. În consecință atitudinea de ostilitate a populației față de Uniunea Sovietică precum și obligația de a rescrie istoria după voința ocupantului au transformat atât campania din Est cât și actul de la 23 august în subiecte tabu, expuse intens intervențiilor politice. Momentele au fost abordate doar de către unii scriitori iar relatările au fost făcute cu maximă prudență, fără a leza interesele Moscovei. În afară de cei care s-au grăbit imediat după 1944 să câștige simpatia ocupantilor, tema războiului din Est a fost ocolită până târziu, fiind socotită periculoasă și nevralgică. Cel de-al doilea război mondial a fost în general evitat, mai curând prozatorii s-au ocupat de evenimente mai îndepărtate în timp, sau de manifestări ale luptei de clasă.

Deși stalinistă pri însăși natura ei, conducerea politică de la București s-a folosit cu viclenie de evenimentul morții liderului sovietic (5 martie 1953), pentru a-și consolida puterea de eventualele amenințări ce decurgeau din aceast context de împrejurări. Prin urmare, în perioada 1953-1957 s-a constatat părăsirea temelor majore și a eroilor clasei muncitoare și depășirea fazei de realism socialist acut. Primul Congres al scriitorilor din 18-24 iunie 1956 a fost condus de Leonte Răutu (devenit din 1952 șef al propagandei în locul lui Iosif Chișinevschi) și coordonat de poetul stalinist prin excelență Mihai Beniuc. Concluziile care s-au desprins în urma discuțiilor au reafirmat principiul potrivit căruia arta și literatura trebuiau să urmeze directivele partidului. În același timp a început să se cultive respectul față de valorile fundamentale ale trecutului, manifestându-se chiar o tendință de reabilitare a istoriei naționale. În cadrul sesiunii au fost făcute însă și unele concesii, inclusiv reintegrarea unor valori culturale. Cu toate acestea ruptura cu stalinismul rigid a fost făcută declarativ, de principiu, doar la nivelul temelor și tezelor întrucât elita politică a partidului și-a ascuns refuzul de a se angaja cu adevărat într-o destalinizare reală.

La începutul anilor 60 din lista de preferințe a secției de propagandă a partidului (atentă la schimbările interne și externe) se împuținaseră sau dispăruseră discret temele prosovietice, cele antiimperialiste, ca și cele care incitau la ură de clasă. Partidul nu mai impunea cu violență și severitate scrierea după rețetar a unor texte anume. Erau cântate mai des izbânzile revoluționare, șantierele de construcții, munca avântată, priveliștile României socialiste. Cele mai multe poezii ale momentului conțineau descrieri de război, evocări de monumente și de figuri eroice agreate de partid. Tot în anii 60 începea reeditarea timidă, chiar trunchiată a literaturii clasicilor, readucerea în conștiința publică, când discretă, când vizibilă a scriitorilor marginalizați (cazul Blaga) sau aflați pe vechile liste ale anilor 50, atenuarea exceselor ideologice și a atitudinii antiromânești a istoriografiei rolleriste.

Traducerile din ce în ce mai numeroase și nu numai din literatura rusă și sovietică erau și ele semne ce păreau să anunțe și să confirme o îmblânzire a sistemului. Oricare au fost consecințele ulterioare ale acestor mici concesii, toate au fost inițial argumentele propagandistice și vicleniile tactice ale unei conduceri politice staliniste, care acționa așa de teama de a nu fi înlocuită de Moscova.

În cuprinsul narațiunilor a existat în această perioadă cel puțin o obsesie a conflictului, a stărilor conflictuale. Desemnat în argumentele ideologiei ca fiind marcăr al progresului, conflictul de clasă trebuia transfigurat neîntârziat și în conflict literar. Misiunea pedagogic –educativă a literaturii aducea în prim plan o situație, o conjunctură în care se putea greși cu ușurință ca apoi, cu ajutorul inițiatorului, activistului, greșeala să fie îndreptată iar personajul canalizat către adevăr, către dreapta cale. Acest tip de demers funcționa aproape ca o schemă, care nu putea fi depășită și care nu rareori sfida logica elementară. Important era ca anumite personaje să se încadreze în tipologii bine stabilite: personajele pozitive, progresiste și cele negative evident contrarevoluționare. Orice nuanțare devenea periculoasă în spiritul stalinismului, iar vigilența trebuia să fie acută, întrucât exista întotdeauna pericolul transformării răului în element activ. În faza fundamentalistă a începuturilor regimului nu exista nici un fel justificare umană ori milă pentru oponenți. Chiar dacă aparținea propriei familii (tema soților, a fraților învrăjbiți, sau a copilului care își denunță tatăl) dușmanul trebuia să piară. În acest sens edificatoare pentru școlari era povestirea pilduitoare a pionierului Pavel Morozov, ucis de propria familie pentru că își denunțase părintele la poliție. Se inocula elevilor ideea că dispariția unui contrarevoluționar, deci a unui dușman, care evident nu poseda nici o însușire demnă de stimă, nu putea avea urmări tragice. Istoria nu avea cum să aibă sentimente în marșul ei spre binele unanim.

La nivelul literaturii cu subiect istoric, s-a încurajat compunerea de biografii de personaje exemplare (Bălcescu), cu acțiuni și replici ce ilustrau dogmele și tezele momentului. De-a lungul întregii perioade au fost obligatorii finalurile fericite, dătătoare de certitudine și juste din perspectiva moralei istoriei, încununate de victoriile binelui, ale acelui bine care nu intra în contradicție cu devenirea și progresul. Protagoniștii aveau voie uneori să și moară, dar în anumite condiții și cu anumite replici pe buze. Strict individual, se putea muri pentru cauza progresistă numai în timpurile revolute în care clasele exploatate nu se maturizaseră politic.

Întreaga literatură a realismului socialist era tarată de un anumită previzibilitate și tipicitate. Nimic nu era întâmplător, accidental, gratuit sau dual, nici chiar mila sau admirația nu se exercitau necondiționat. De la bun început exista dihotomia buni și răi, și numai o astfel de lume ficționalizată ideologic era veridică și validă sub raport literar. Orice alt spațiu literar, populat cu personaje incerte cădea la examenul cenzurii. Tot în sfera erorii intra și atribuirea de însușiri pozitive unui personaj negativ sau un neînsemnat defect, o boală sau un nume ciudat unui reprezentant al binelui, unui comunist.

Cititorul, fie el copil sau adult nu trebuia să facă eforturi în a urmări evoluția unui personaj, întrucât simpla aparteneță socială și politică a acestuia îl făceau de la început previzibil. Urmând același principu al accesibilității, portretistica subtilă devenea inutilă întrucât amănuntul dăuna într-un fel articulației întregului. Simplul, comunul și facilul din literatură se racordau cu ușurință la principiile ideologice promovate.

La nivel stilistic s-au remarcat o serie de proceduri care au fost perfecționate de-a lungul timpului, unele dintre ele prezente în textele propagandei chiar până la sfârșitul căderii comunismului. Printre acestea s-au impus: supradimensionarea, miza pe enorm și grandios, repetițiile, contrastul violent expresiv, monumentalizarea, antropomorfizarea și mitizarea peisajului.

Tot în spiritul esteticii realist-socialiste erau obligați și poeții să își racordeze operele. Poezia era pusă în slujba lozincilor și a idealurilor revoluționare, mobilizatoare, și trebuia să fie caracterizată de un mesaj accesibil, transpus într-un vers clasic, regulat, cu care erau familiarizați „oamenii muncii”. Cu atât mai mult, poezia care se adresa elevilor trebuia să respecte această orientare progresistă, pentru ca micii oameni noi să poată memora cu ușurință versurile. Până la sfârșitul anilor 50 pentru autoritățile comuniste nu trebuia să existe decât agitatorul poet, mai târziu, la începutul deceniului următor era de dorit ca poetul să fie și agitator.

Pe lângă manualele școlare și curricule, în ceea ce privește dirijarea lecturii copiilor și coordonarea activității dascălilor și bibliotecarilor, existau acele cărți specifice, în care indicațiile erau trasate precis și direct, cu mențiuni clare, cu clasificarea operelor în funcție de subiect și rezumatele acestora în câteva rânduri. Lucrările respective erau denumite fie Indice, fie Culegere, sau Îndrumar și reprezentau materiale cu care erau familiarizați toți cei care se ocupau cu lectura pentru copii. Ele aveau ca model opere similare din spațiul sovietic, în special cele aparținând unei activiste sovietice, N.K. Krupskaia, de profesie pedagog, care milita deosebit de mult pentru încurajarea sentimentului patriotic la nivelul tinerei generații. „Articolele și cuvâtările lui N.K. Krupskaia conțin atâta adevăr și lumină călăuzitoare încât publicarea lor în limba română va însemna un prețios ajutor pentru toți cei care se ocupă cu literatura pentru copii și cu îndrumarea lecturii lor.”

În scurt timp operele realist-socialiste au invadat agresiv întreg spațiul cultural din România anilor 50. Dat fiind caracterul lor puternic militant și agitatoric, s-a dorit din partea partidului transformarea acestor imperative mobilizatoare în sentimente active, susceptibile de a schimba radical mentalitatea. Elevii scandau la începutul orelor poeziile și imnurile elogioase la adresa fraților de la Răsărit, intonau Internaționala și elogiau portretul lui Stalin. Deși către jumătatea deceniului următor discursul virulent avea să se mai tempereze, multe dintre lucrările obsedantului deceniu aveau să marcheze puternic conștiința micilor cititori, dată fiind această implicare mobilizatoare și afectivă a lor față de contextul literar.

3.1. „Korceaghin își cuprinse capul cu mâinile, pe drapelul purpuriu

al Revoluției se găsesc câteva picături și din sângele lui…”

Traducerile din literatura sovietică

Traducerile din literatura rusă și sovietică au reprezentat o parte considerabilă din pachetul de cultură livrat tinerelor generații din anii 50. Un rol deosebit de important în difuzarea acestei literaturi a avut-o asociația ARLUS, care, încă de la înființarea sa, a avut ca prim obiectiv conform statutului publicat la data de 17 decembrie 1944, deschiderea unei secțiuni cu denumirea Cartea Rusă, ce avea ca sarcină crearea unei edituri și a unei librării.

Exercitând o influență la fel de mare ca școala, instituțiile cărții reprezentau o miză extrem de importantă pentru succesul pe termen lung al sistemului comunist. În acest context, publicarea scriitorilor sovietici s-a bucurat și în România de suportul unei ample campanii de propagandă. Fie că era vorba de titluri oferite în colecții de popularizare sau propagandistice, editura oferea un tip de mesaj nou, într-un limbaj nou, consolidând cu fiecare publicație temelia ideologică a regimului comunist.

Activitatea editorială a fost îndreptată de la bun început instruirii politice, întrucât „înlesnirea și răspândirea creațiilor culturale reprezintă unul dintre fundamentele de bază ale societății sovietice”, dat fiind că „socialismul însuși era un produs de calitate superioară a culturii”, statul sovietic își propunea să obțină o „masă cultivată”, punându-i la dispoziție o cultură „generoasă, umanitară” ce avea scopul de a „întări solidaritatea maselor”. Politica editorială a Cărții Ruse a secondat și reflectat fidel toate etapele ideologizării, mai ales că o mare parte dintre scriitorii care prefațau volumele au fost și traducătorii acestora, majoritatea voci cu autoritate ideologică.

Printre scriitorii ale căror opere cu subiecte din trecut au fost traduse și publicate în spațiul românesc s-au aflat: M.Solohov, A. Fadeev, N.Ostrovski, L.Kassil, A.Gaidar, etc. Prin intermediul acestor lucrări, prin mesajul pe care ele îl conțineau, se importa și încetățenea în România modelul cultural al omului nou, de tip sovietic. El era menit să apară cu un anumit profil și set de valori, pe care să le multiplice în numele internaționalismului comunist.

Operele traduse conțineau majoritatea subiecte din istoria contemporană sau din istoria recentă. Două teme mari se impuneau: cea a luptei de clasă, evident ca motor al istoriei, și cea a devenirii, a inițierii pe calea cea dreaptă a comunismului. Traducerile prezentau fapte ce se înscriau în marea categorie a luptei de clasă, a conflictului între săraci și bogați, între buni și răi, între proletari și burghezi. Erau animate de un patos revoluționar, iar eroii principali treceau printr-o serie de situații excepționale, din care datorită calităților lor (inteligența, hărnicia, simplitatea, ambiția) reușeau să se salveze. Lucrările conțineau pasaje cu descrieri grandioase, cu antiteze și situații conflictuale și în multe dintre cazuri acte încărcate de violență dar întotdeauna o violență justificată. Limbajul era simplu, pe înțelesul tuturor, pe alocuri presărat cu citate din Lenin, iar întregul text transmitea fără echivoc unicitatea adevărului bolșevic. Concluzia moralizatoare ce se desprindea în urma lecturării era că binele celor mulți era mai presus decât binele individual.

În anii stalinizării României afluxul de cultură sovietică a fost inerent. „Literatura sovietică are cel mai accentuat caracter ideologic din lume, este deosebit de apropiată cititorilor noștri. Ea este apropiată pentru că descrie epoca stalinistă, figurile tinerilor comtemporani, eroi ai timpului nostru, a căror viață sufletească este atât de bine înțeleasă de copii și ale căror fapte vitejești îi însuflețește atât de mult.”

Paginile scrise de Krupskaia – preluate ca model în învățământul românesc, aduceau în prim plan grija pe care regimul comunist o avea pentru tânăra generație, pe care se străduia să o educe în spiritul socialismului creator, punându-i la dispoziție încă din cea mai fragedă copilărie opere în care conta doar victoria comunismului. În felul acesta, copiii aveau posibilitatea să se familiarizeze cu orânduirea comunei primitive, cu lupta de clasă, cunoșteau exemplul micilor eroi ai romanelor și mai ales, dobândeau acel vocabular specific sistemului. „Tema centrală a operelor scrise pentru copii prezintă cititorilor aspecte din eroismul oamenilor sovietici, din înflăcăratul lor patriotism, din devotamentul lor nemărginit față de măreața cauză a comunismului. În cadrul acestei teme o primă categorie o formează operele în care ni se înfățișează vitejia copiilor și tinerilor care au luptat în revoluție sau în Marele Război pentru Apărarea Patriei. În rândurile operelor clasice ale literaturii sovietice au intrat romanele: „Așa s-a călit oțelul” al lui N. Ostrovski, ”Tânăra Gardă” a lui A. Fadeev, „Timur și băieții săi” și „Școala” ale lui A. P. Gaidar, „Povestea unui om adevărat” a lui B. Polevoi, „Povestea despre Zoia și Șura” de L. Kosmodemianskaia, „Strada mezinului” a lui Lev Kassil și N. Polianski, „O pânză în depărtare” și „Fiul regimentului” ale lui Kataev precum și operele altor numeroși scriitori. Pavel Korceaghin, Boris Gorikov, Oleg Kosevoi, Timur, Volodia Dubinin, Vania Solnțev, Petia și Gavrik au devenit prietenii iubiți și nedespărțiți ai micilor cititori. Dragostea pentru patrie și pentru oamenii sovietici, ura nestăvilită împotriva dușmanului, curajul și puterea de sacrificiu sunt trăsături comune ale acestor eroi care săvârșesc minuni de vitejie datorită încrederii lor nestrămutate în dreptatea cauzei pentru care luptă.”

Imaginația copiilor era încărcate de o serie de termeni din arsenalul internaționalist: partid unic, devotament, luptă, clasă, revoluție, izbândă, bolșevic, stalinism, etc. pentru că, după cum afirmau pedagogii „Pe copil îl interesează totul. El vrea să știe tot ce se întâmplă în jurul lui, vrea să afle despre fiecare construcție, despre fiecare descoperire, despre fiecare izbândă a oamenilor sovietici.”

În acord cu conținutul curriculelor pentru clasele mici și gimnaziu, cu listele de lecturi suplimentare și cu fragmentele extrase din periodice am supus analizei doar acele romane care s-au remarcat printr-o prezență constantă în lectura elevilor. Enumerăm dintre scriitori pe Nikolai Ostrovski („Așa s-a călit oțelul”), pe Alexandr Fadeev („Tânăra Gardă” și „Metelița”), Arkadi Gaidar („Școala” precum și ”Timur și băieții lui”), D.A. Frumanov („Ceapaev”) – toate romane ale realismului socialist, glorificând curajul și spiritul de sacrificiu al personajelor principale pentru binele tuturor, opere despre o istorie contemporană izvorâtă din marele octombrie roșu în care ideea luptei de clasă se manifesta zgomotos și cadențat și în care ideea omului nou cu nobilele sale idealuri de egalitate și progres spărgea tiparele vechii lumi.

Lucrarea devenită clasică ce trasa reperele gândirii sovietice și care s-a impus ca model invadând manualele școlare de gimnaziu a aparținut scriitorului Nikolai Ostrovski. Romanul „Așa s-a călit oțelul” a fost considerat ca fiind un adevărat elogiu adus muncii individului pus în slujba colectivității, iar eroul principal, Pavel Korceaghin, încarnând perfect idealul luptătorului bolșevic era un adolescent sărac, „crescut în mizerie și foame, Pavel avea o atitudine dușmănoasă față de cei pe care îi socotea bogați.” care resimțea din plin nedreptățile societății burgheze. Subiectul era construit pe devenirea eroului, care umilit de clasa burgheză, s-a alăturat revoluționarilor roșii și a participat la reconstrucția Rusiei după triumful comuniștilor. Romanul lui Ostrovski era unul al luptei de clasă, care conținea în înțelesul său mesajele cheie ale ideologiei: soluționarea conflictelor prin violență „aprigă, necruțătoare, lupta de clasă cuprinse toată Ucraina. Tot mai mulți oameni puneau mâna pe arme și fiecare încăierare aducea noi participanți la luptă ” (și chiar utilizarea forței brute care era însă perfect justificată dacă era pusă în slujba binelui), radicalitatea crezurilor bolșevice (nuanțarea și diversitatea opiniilor riscau să devină subversive), mesianismul și mitul martirului (Lenin văzut ca incontestabil conducător al proletariatului mondial).

Romanul traversa toată rețeta ideologică pe care avea să se plieze realismul socialist. Revolta, lupta și îndârjirea personajului principal, alăturarea sa combatanților care deși inițial sunt puțini, ei devin tot mai numeroși, întâlnirea sa definitorie cu comunistul „acest marinar din Flota Baltică Fiodor Juhrai, spătos și puternic, bolșevic convins, trecuse prin vânturile și furtunile mării, membru al Paridului Muncitoresc Democrat (bolșevic) din Rusia din anul 1915.” care îl inițiază pe tânărul Korceaghin „Juhrai vorbea clar, precis, pe înțeles, într-o limbă simplă. Nu existau lucruri de care să se mai îndoiască. Marinarul își cunoștea bine drumul, și Pavel începuse să înțeleagă că tot acest mănunchi de partide cu denumiri frumoase (…) erau un focar de aprigi dușmani ai muncitorilor și că există numai un singur partid revoluționar care luptă neclintit în contra tuturor bogaților: Partidul bolșevicilor” și care îl mobilizează și îl determină să participle la luptă și la schimbare „tu ai tot ce îți trebuie Pavlușa, ca să fii un strașnic luptător pentru cauza muncitorească, numai că ești prea tânăr și ai prea puțină experiență a luptei de clasă. Eu, măi frățioare, îți voi povesti drumul drumul adevărat, pentru că știu că din tine va ieși ceva bun.”

Finalul romanului, previzibil de altfel, aduce în prim plan satisfacția și mulțumirea eroului principal care a luptat pentru cauza bolșevică.„Korceaghin își cuprinse capul cu mâinile, adâncit în gânduri. Important e că n-a lăsat să treacă degeaba zilele cele mai arzătoare și a fost la locul lui, în încleștarea grozavă pentru cucerirea puterii de către proletariat. Pe drapelul purpuriu al Revoluției se găsesc câteva picături și din sângele lui.”

Prin excelență roman al luptei de clasă, „Așa s-a călit oțelul” a făcut parte din toate manualele unice de limba română până spre anii 60. Sub formă de fragmente lucrarea a fost cuprinsă de toate programele, a fost subiect de lecție și a făcut parte din toate listele de lecturi suplimentare de la sfârșitul manualelor. Cu alte cuvinte Pavel Korceaghin a devenit un erou binecunoscut pionierilor, lupta sa și ambiția de care a dat dovadă reprezentând adevărate exemple ale neînfricatului omu nou pe care comunismul dorea să îl promoveze.

Un alt exemplu de roman model care era figura la lecturile suplimentare ale elevilor era cel aparținând lui A. Fadeev, „Tânăra Gardă”, roman în care evoluau tinerii eroi Oleg Kosevoi și Zoia Kosmodemianskaia – eroi povestiți în romane, glorificați în poeme, întruchipați în filme, popularizați până la sațietate în nume de străzi, cartiere, colhozuri, turnați în bronz și în piatră. „Acestor ani de luptă eroică Fadeev le-a închinat romanul Tânăra Gardă, adevărată epopee a omului sovietic, a credinței sale nestrămutate în izbânda luminii asupra beznei, a sacrificiului său legendar pentru salvarea lumii de primejdia tiraniei fasciste. Roman plin de patos revoluționar și de o nemărginită încredere în invincibilitatea orânduirii de stat sovietice, Tânăra Gardă poate fi numit pe drept cuvânt unul dintre cele mai reprezentative romane închinate Marelui Război pentru Apărarea Patriei, al Uniunii Sovietice.”

„Tânăra Gardă” înfățișa episodul luptei eroice a tineretului din Krasnodon împotriva germanilor, care la 20 iulie 1942 au ocupat Krasnodonul, un orășel minier din Donbas. Oleg Koșevoi, Ulia Gromova, Vanea Zemnuhov, Liuba Șevțova, Serghei Tiulenin și ceilalți tovarăși ai lor tineri abia ieșiți de pe băncile școlii, au luptat pentru eliberarea orașului. Ajutați și îndrumați de Filip Petrovici Liutikov, conducătorul organizației de partid din ilegalitate, tinerii din Krasnodon au creat o organizație de luptă împotriva cotropitorilor, intitulată Tânăra Gardă. Alături de acțiunile bolșevicilor din organizația de partid comsomoliștii din Tânăra Gardă au lovit dușmanul, păstrând vie în imima poporului credința în victoria puterii sovietice. Acțiunile lor îndrăznețe, ca de pildă răspândirea de manifeste, executarea trădătorului Ignat Fomin, eliberarea prizonierilor sovietici din lagărul de la Pogoulâi, arborarea drapelelor roșii în oraș cu prilejul aniversării marelui Octombrie, aveau darul să îi mobilizeze pe cititori și să considere personajele ce evoluau în acest roman modele absolute ale patriotismului. Personajele Oleg Kosevoi și Zoia Kosmodemianskaia au făcut istorie și s-au impus ca veritabile exemple de luptă și abnegație. Manualele cuprindeau poezii închinate acestora, periodicele le povesteau viața, le publicau pozele, încercau să îi apropie cât mai mult de inimile cititorilor.

Tot scriitorului rus Al. Fadeev i-a aparținut și romanul intitulat „Metelița”, lucrare care nu s-a bucurat însă de o popularizare atât de mare. Acțiunea romanului se petrecea în timpul războiului civil. Alături de Metelița, ofițer în Armata Roșie se reliefează și figura unui mic orfan, care se oferă să îl ajute. „Băiatul îi dădu toate lămuririle. Îi spuse cum să nimerească în sat casa preotului la care era găzduit comandantul escadronului de cazaci, și cum să se poată strecura mai ușor, fără să-l simtă cineva.” Lucrare mai puțin ideologizată și pătrunsă de gemenele luptei de clasă, „Metelița” nu a constituit subiectul unor lecții, ci mai degrabă a figurat pe liste de lecturi suplimentare, la ultimele clase de gimnaziu. Eroul lucrării nu a avut anvergura lui Oleg Kosevoi sau a Zoiei Kosmodemianskaia, prin urmare atunci când la clasă se vorbea de scriitorul rus Al. Fadeev, prima fără ezitare romanul „Tânăra Gardă”.

Un alt scriitor rus extrem de publicat în primii ani ai comunismului a fost A. Gaidar. Înzestrat cu talent, acesta a fost o figură aparte în cadrul literaturii, dată fiind preferința sa pentru subiecte legate de copilărie, de copii și de lupta acestora pentru eliberarea teritoriilor de sub ocupația germanilor. „Copiii din povestirile lui Gaidar nu sunt numaidecât ceea ce se cheamă în mod obișnuit , eroi. Sunt ceva mult mai simplu, dar mult mai prețios. Ei seamănă cu oricare din cei pe care îi întâlnim în fiecare zi, numai că autorul a pus în fiecare câte o fărâmă din propriul lui suflet. Morala copiilor lui Gaidar, nouă ca și ei e aspră fără să fie rigidă, iar la nevoie chiar destul de elastică. Arkadi Gaidar nu e un simplu „scriitor pentru copii”, cum l-au considerat o vreme pe nedrept. Copiii simt în el un prieten pe potriva lor, mai cald și mai bun ca oricare altul, tinerii un tovarăș încercat și cu inima deschisă, în timp ce noi, oamenii în toată firea îl prețuim iubind în el, laolaltă, pe toți copiii lui: pe Timur, pe Boris, pe Jigan, pe Ciuk și Ghek, pe Svetlana, pe micul Alka și pe toți ceilalți.”

„Școala” este un roman autobiografic, eroul Boris Gorikov din acest roman avea multe din trăsăturile caracteristice ale scriitorului Arkadi Gaidar (Golikov după tată), însă de numele său se leagă mai ales romanul „Timur și băieții lui.” „Unul după altul cablurile tari de sfoară se întinseră, trimițănd peste tot unde era nevoie semnalul cuvenit. Și deasupra șopronului vechi, în lumina nestatornică a lunii care alerga printre nori, se înălța fluturând în vânt, drapelul detașamentului lui.”

Un alt reprezentant al literaturii sovietice a fost D. A. Furmanov, autor al romanului Ceapaev. „Însuflețit de dorința sinceră să servească proletariatul, Furmanov a descris câteva luni din viața și moartea eroului Uralului, Ceapaev.” În concluzie, dornici să servească dorința proletariatului și noua ideologie a luptei de clasă, scriitorii sovietici au creat această formă de literatură militantă și progresistă, pusă în slujba ideologiei leniniste. După modelul sovietic și scriitorii români au început să conceapă opere în asentimentul realismului socialist, impus ca nou și în acealași timp ca unic curentul literar. „Literatura sovietică ne arată cum în lupta și în munca de construire a socialismului se naște omul cetățean al societății noi. Din această măreață experiență a culturii sovietice ne ispirăm pentru a construi și în țara noastră o cultură pe baze socialiste, o cultură a întregului popor.”

La sfârșitul cărților chiar pe ultima filă erau scrise câteva cuvinte din partea editurii: „Drag cititor, Te rugăm să ne scrii impresiile tale despre această carte, despre desenele și coperta ei. Scrie-ne ce învățăminte ai desprins din ea și care dintre eroii cărții ți-au devenit prieteni.” Pasajul amintit releva grija pe care editura și sistemul politic în general o manifestau față de popularizarea traducerilor, față de familiarizarea cu protagoniștii romanelor. Din mesajul rândurilor ce parveneau editurii ca răspuns din partea cititorilor se putea evalua impactul difuzării operelor, intensitatea sentimentelor pe care acestea le trezeau în mințile tinere, dar totodată se putea evalua cu prudență și intensitatea și eficiența propagandei. Interesant de menționat este faptul că acest gen de a comunica cu cititorii, de a-i chestiona în legătură cu preferințele literare și despre îndemnurile și modelele propuse de autori se efectua numai la nivelul traducerilor din literatura sovietică.

Literatura sovietică ce a fost tradusă și a invadat spațiul cultural românesc a fost selecționată cu grijă și a comportat anumite trăsături. Explicit sau doar sugerat protagoniștii romanelor aduceau cu ei o morală ce se regăsea în marele octombrie rus, exemplul prin excelență. Mobilizarea generală era cuvântul cheie, gama în care se citeau aceste romane dat fiind accentul puternic pus pe ideea de luptă, de vigilență, de pândă, de veghe întrucât dușmanul de clasă niciodată nu doarme. O altă trăsăstură este hărnicia personajelor, eroii sovietici fiind integrați cu hotărâre în câmpul muncii de la vârste foarte fragede, ei muncind mai degrabă pentru binele tuturor decât pentru satisfacerea propriilor nevoi. Prin urmare, reducând puternic trăsăturile, putem afirma că primează lupta și munca. Totodată, eroul central, personajul principal al romanelor este caracterizat ca fiind un altruist, un filantrop, el (omul nou al lumii noi comuniste) nemanifestând nicio secundă tendințe individualiste sau de împlinire personală. El aparține poporului, maselor largi la care este racordat prin toată ființa sa, iar succesele sale sunt de fapt ale tuturor, devin practic succesele maselor. Moartea sa nu este neapărat o dramă, este prețul firesc pe care în fond fiecare este dator să îl plătească atunci când vine vorba de partid, și asta cu atât mai mult cu cât erou nu sfârșește oricum ci cu anumite cuvinte pe buze. Viața sa cotidiană, afectivitatea sa , dramele sale personale sunt pe un plan secundar, important fiind cu precădere rolul pe care el, eroul îl joacă pentru cauza tuturor. Este acea comunizare și coborâre de pe piedestal a individului, care deși erou, este aidoma tuturor, doar o rotiță a sistemului și nimic mai mult.

3.2. Romanul ideologic românesc. Modelul Mitrea Cocor.

Subiectele romanului românesc istoric și maniera în care sunt tratate au reflectat ca un barometru opțiunile propagandei de partid. Trecutul a fost dintotdeauna un pretext al bătăliilor ideologice, cu atât mai mult pentru regimurile totalitare care l-au reinventat continuu. În consecință ingerințele factorului politic au fost insistente. Literatura cu subiect istoric din această perioadă a cuprins în mod exepțional lucrări având tematica desprinsă din istoria recentă, respectiv lupta de clasă ca motor al progresului, al devenirii. Personajele istorice cel mai des întâlnite în această perioadă au fost reprezentate fie de Bălcescu, fie de Vladimirescu, și mai puțin de domnitori români. Ca și în alte genuri literare primau subiectele legate de revoluții, răscoale și în general de mișcările sociale care animau masele.

Rezultatul aplicării curentului realismului socialist în România a fost reprezentat de romanul ideologic – o specie de roman tezistă, impusă și încărcată puternic de ideologie. Pentru fabricarea acestei noi literaturi temele erau cunoscute și prestabilite scriitorilor – războiul, istoria, colectivizarea, uzina, șantierul, lupta de clasă, iar personajele, de asemenea erau victime ale unui maniheism strident, situațiile conflictuale erau previzibile iar finalul se dovedea întotdeauna moralizator. Nu au fost mulți scriitorii de valoare care au dat tribut noii ideologii și formule literare, însă cei care și-au dat girul, – Mihail Sadoveanu („Mitrea Cocor” și „Nicoară Potcoavă”) sau Eusebiu Camilar („Negura”), au rămas prezenți cu aceste opere în listele de bibliografii școlare și în manuale mai bine de un deceniu. Frecvența în curriculele școlare o depășea cu mult pe cea a scriitorilor Ion Creangă, Ioan Slavici etc., pentru care aproape că nu era loc, uneori fiind amintiți fugitiv. În manuale mai era pomenit la capitolul proza contemporană și evident aparținând realismului socialist și modestul prozator interbelic Alexandru Sahia, însă deși difuzat cu generozitate acesta era eclipsat de nume mai grele din jurul său.

Scriitor reprezentativ pentru literatura română, Mihail Sadoveanu a împrumutat credibilitate partidului și s-a lăsat îndrumat (și după unii, pe alocuri înlocuit de alt condei) și în 1949 a scris romanul „Mitrea Cocor”. Primind girul sovieticilor (Medalia de aur a păcii), „Mitrea Cocor” a devenit exemplul prin excelență al prozei realist-socialiste autohtone, având ca subiect principal lupta de clasă, iar într-un plan secund dar nu mai puțin important transformarea morală și ideologică a personajului principal la contactul cu lumea sovietică.

Subiectul romanului are în centru conflictul dintre exploatatori și exploatați, reprezentați pe de o parte de moșierul Cristea Trei –Nasuri din conacul de la Dropii, iar pe de altă parte de țăranii din Malu Surpat. Dintre acești țărani se revendica și tânărul Dumitru, poreclit Mitrea Cocor, personajul principal al romanului, cel care avea să fie inițiat mai târziu în învățătura marxist-leninistă. După moartea părinților săi într-un accident de căruță (Iordan Lungu, un țăran modest și generos și soția acestuia Agapia, o femeie rea și lacomă, cu vocație de „chiaburoaică”), Mitrea (fiul cel mic, un tânăr sărac dar frumos, și de copil un răzvrătit, un revoluționar) este dat slugă la boier de către propriul său frate Ghiță (preferatul familiei și proprietar de moară mecanică), care vrea să se bucure singur de pământul rămas moștenire.

Conform unei scheme epice care va mai fi folosită de mulți scriitori, Mitrea Cocor va cunoaște nedreptatea, umilința și violența. Mai târziu va trece prin momentul iluminării, al cunoașterii alături de inițiatorul său (fierarul comunist Florea Costea, o schemă prezentă și în romanul „Așa s-a călit oțelul,” în care personajul cu rol inițiatic era marinarul comunist Juhrai) care îl învață să citească și să recite Internaționala. Mitrea Cocor și mentorul său, practic reprezentanții cele două clase exploatate, țăranii și muncitorii, cad prizonieri în război în Uniunea Sovietică. Aici au parte de tot felul de revelații și sunt extrem de încantați și minunați de tot ceea ce văd. Cu ajutorul unor propagandiști din Țara Sovietelor, Mitrea Cocor își va forma o concepție marxist-leninistă despre lume, („s-a ținut dârz, a crezut în comunism și s-a izbăvit”) și apoi, îndoctrinat temeinic se întoarce în satul său natal și face dreptate țăranilor, conducând, la indicația partidului comunist, reforma agrară.

Romanul „Mitrea Cocor” a fost foarte bine primit de către critică, foarte multe articole au proslăvit produsul sadovenian, în parte și datorită penuriei de opere semnate de nume mari care să ilustreze cu exactitate dogmele realismului-socialist. Lucrurile stau însă diferit cu un alt roman sadovenian intitulat ,„Nicoară Potcoavă” (1952) care comportă o gramatică diferită de cel precedent. Ca stil și alcătuire acesta se apropie mai mult de specificul sadovenian. Este un roman istoric în sensul clasic al cuvântului. Subiectul evocă acea „vreme fericită” dintr-o Moldovă utopică, atemporală, care se mai hrănește încă din mitul lui Ștefan cel Mare. Spațiul și lumea din acest roman sunt prioritar slave (spațiul Rusiei și al Ucrainei, Crimeea) iar personajul principal evoluează între cazacii zaporojeni, văzuți ca niște fârtați de nădejde. Asemenea soldaților sovietici ei sunt iscusiți în meșteșugul armelor, bine clădiți și neînfricați. Romanul reia subiectul din „Șoimii” (roman publicat cu aproape jumătate de secol în urmă), în care sunt descriese evenimentele ce decurg în urma morții lui Ion Vodă cel Cumplit, ca urmare a trădării sale de către mai mulți boieri în frunte cu Ieremia Movilă.

„Nicoară Potcoavă” este un roman istoric ce se înscrie în seria scrierilor sadoveniene în care aventura romanescă reînvie o epocă din trecut (în acest caz, anii de după domnia lui Ion Vodă). Romanul povestește istoria unei răzbunări, cea a lui Nicoară, fiu nelegitim a lui Ion Vodă, care după moartea tatălui său se străduiește să alunge de la tron succesorii. În roman apar personaje de diverse etnii, ca într-un cadru internaționalist, dar aceste etnii sunt evocate deosebit de pitoresc de către autor. La nivelul acestui roman, tributul plătit de către scriitor regimului era mult mai nuanțat față de „Mitrea Cocor”. Prin comparație, aici cadrul este mai puțin rigid, acțiunea este plasată într-un moment mai îndepărtat istoric, iar replicile personajelor au ecouri de cronică. Romanul nu reprezintă un suport propagandistic pentru regim, însă scriitorul lasă să se întrevadă o anumită admirație pentru popoarele slave pe care le prezintă cu multă expresivitate și căldură. Ioan Vodă cel Cumplit a fost domnitorul cel mai bine văzut în anii 50, tocmai datorită faptelor sale în acord cu tezele regimului: Ioan Vodă era supranumit tăietorul de boieri, și în plus era aliat fidel al cazacilor care l-au ajutat în campania din 1574, înscriind din acest punct de vedere o pagină semnificativă în istoria relațiilor româno-ruse.

Un alt roman asupra căruia se impune o discuție este cel intitulat „Negura”, aparținând de această dată scriitorului Eusebiu Camilar. Lucrarea s-a bucurat la sfârșitul anilor 40 de o popularizare excesivă, fiind prezentă atât în manualele școlare cât și în listele de lecturi suplimentare. „Negura” este un roman realist. El ne dezvăluie, în toată cruzimea lor, ororile războiului în care din pofta exploatatorilor am pierdut 600 000 de vieți. Citirea acestui roman ne umple sufletul de revoltă și ură împotriva acelora care târăsc la moarte milioane de oameni nevinovați. El ne învață să fim neîndurători în luptă cu ațâțătorii la noi războaie, cu dușmanii păcii, cu dușmanii maselor muncitoare. (…)Nu a fost războiul poporului român împotriva Uniunii Sovietice, ci al claselor stăpânitoare robită intereselor hitleriste.”Subiectul romanului, ispirat din cel de-al doilea război mondial pune într-o lumină nefastă armata română precum și pe ofițerii acesteia. Antiteza este realizată mai ales față de soldații Uniunii Sovietice, care sunt descriși în cuvinte mult mai generoase. Ideea principală care dă și titlul romanului este transformarea progresistă a ofițerului Jimborean „dintr-o persoană aspră, intransigentă și inumană într-o ființă plină de înțelegere pentru cei din jur”, moment al luminării în care Jimborean „risipește negura așternută peste cugete.”

Toate cele trei romane supuse discuției erau indicate spre lecturare pionierilor. Din cuprinsul lor erau menite a se impune ca exemple o serie întreagă de atitudini și îndemnuri, de exemple și tablouri antagonice. Din fiecare dintre ele pionierii erau invitați să culeagă înțelesurile și să ia atitudine, întrucât la scurt timp (chiar și la interval de câteva luni) după publicare, acestea au și fost incluse în programele școlare. „Mitrea Cocor” îî învăța pe elevi că trebuie să accepți schimbarea, să devii un om nou și să înțelegi beneficiile colectivizării, să acuzi trecutul burghezo-moșieresc și politica sa supritoare, romanul „Negura” îi familiariza cu universul soldaților sovietici și vitejia acestora, cu exemplu de demnitate și virtute pe care ei îl manifestau pe câmpul de luptă, iar „Nicoară Potcoavă” îî introducea pe elevi într-un univers internaționalist dominat de figuri slave, prietenoase și dispuse oricând să ajute și să consilieze, și mai ales să îi convingă că această prietenie româno-rusă își trage sevele din istorie. Binele alese de cei ce stabileau curricula de gimnaziu, cele trei romane ilustrau din abundență mesajele marxiste și internaționaliste ale vremii, și pentru mai bine de un deceniu au rămas opere de referință ale bibliografiilor. Cu timpul însă, spre sfârșitul anilor 60, odată cu noile schimbări ideologice, amintitele opere aveau să iasă din conținutul lecțiilor și din fișele de lecturi suplimentare. Omul nou internaționalist și prieten la cataramă cu sovieticii era nevoit să suporte anumite transformări care aveau să îi poarte pașii către căi tot noi, dar de coloratură națională.

3.3. „Ți-l amintești pe Vanea, pe rusu-acela mare?…”

Prietenia dintre poporul român și cel sovietic.

În întreg intervalul de timp ce a coincis cu sovietizarea propriu-zisă a României a existat sau mai degrabă a fost cultivat la nivel oficial discursul prosovietic. Astfel, în conformitate cu teza care susținea că „lumina vine de la Răsărit” oamenii regimului comunist s-au aplecat cu meticulozitate asupra modelului sovietic, silindu-se din răsputeri să îl aplice și în spațiul românesc. Entuziasmul și admirația care a început să fie cultivată față de valorile sovietice au cunoscut o creștere spectaculoasă cu fiecare an ce trecea de la marea eliberare până către sfârșitul deceniului al cincilea.

„Străvechi zăvoare sar în lături,

Se surpă ziduri. Gratii cad.

Cu sovieticii alături

Începem luminosul vad.”

Pentru mai bine de un deceniu, toate strădaniile poeților, literaților, istoricilor oficiali și lingviștilor, și în general, ale tuturor celor ce au servit ideologia prin puterea cuvântului s-au concentrat pe proslăvirea fratelui de la răsărit.

„Libertate, muncă, prietenie,

Tatăl meu și moșii le-au tânjit,

Iar acuma, că mi-s date mie,

Mă întorc privind spre Răsărit.”

Manualele școlare și publicațiile pentru copii sunt împânzite de astfel de poezii de glorificare. Scrise în rime și măsuri diferite, aceastea au în comun atitudinea plină de extaz față de vecinii de la răsărit. Imaginea Uniunii Sovietice era transfigurată într-un uriaș blând, dar care în interior arde fie de mișcare socială, fie de mulțumire și mândrie în depășirea planului, o formă imensă dar pașnică ce clocotește datorită maselor îmbătate de progres, o entitate care ispiră teamă dar care ne invită blândă la cociliere și prietenie, indicându-ne cu bunăvoință și rețeta unei prietenii desăvărșite după un model bine stabilit. Cuvântul cheie în relațiile cu Uniunea Sovietică era mai presus de orice recunoștința, întrucât acest model de prietenie desăvărșită presupunea din partea României brațele deschise, capul plecat și multă obediență, dar atât timp cât toate acestea erau transfigurate literar în formule extaziante rezultatul erau unul măreț, înălțător și mobilizator.

„Uniunea Sovietică-i țara

Ce nu amenință popoare

Unelte de muncă

Pe stemă ea are.

Iar dacă la 23 august a venit biruința

Întâi Armatei Roșii să-i aducem recunoștința.”

Apropierea față de Moscova a fost susținută și de anumite instituții create special pentru a facilita promovarea valorilor rusești. Începând cu 1946 editura și librăria Cartea Rusă au lansat pe piața românească o multitudine de lucrări sovietice, originale sau traduse, toate cu un bogat conținut propagandistic. Tot în 1946 au apărut la București Analele Româno-Sovietice, iar la începutul anului următor a fost creat Institutul de Studii Româno-Sovietic, cu filiale la Cluj, Iași, Timișoara și Târgu-Mureș. În anul 1948 a fost creat chiar Muzeul Româno-Rus, cu filiale în mai multe orașe, cu scopul de a ilustra străvechile relații dintre poporul român și cel sovietic. Chiar în paragraful introductiv al Constituției din anul 1952, era menționat faptul că „R.P.R. a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german și a eliberării României de către glorioasa armată sovietică”. Totodată curentul slavizant, puternic promovat de partid și de consilierii sovietici, a impus chiar și o reformă a ortografiei, al cărei scop era înlăturarea exceselor latiniste din limbă și readucerea ei cât mai aproape de substratul slav. În același registru al relațiilor de prietenie și al cultivării spiritului internaționalist, intrau și versurile din Imnul republicii:

„Înfrăți-va veșnic al nostru popor

cu poporul sovietic eliberator,

leninismul ni-e far, și tărie, și-avânt…”

Istoriografia, alături de alte științe, a fost aliniată ideologiei, urmând a fi aliniată istoriografiei sovietice, care stătea în „fruntea științei istorice mondiale.” În cadrul discursului istoriografic au fost inserate mențiuni foarte speciale referitoare la slavi în care se specifica atitudinea lor prietenoasă și caldă : „a apărut apoi un alt neam: slavii, blânzi din fire, cu chip bălai, ei se deosebeau de cei de până acum. Erau harnici și munca pământului o făceau cu temei.” Au fost descoperite infinite influențe rusești, s-a accentuat rolul creator și stimulator pe care marea cultură a marelui vecin a avut-o asupra românilor, de la sciți la comuniști. Totodată, se observă încercarea de a identifica similitudini cu slavii chiar cu prețul devierii de la interpretarea critică a istoriei: „Lângă un grup de ostași daci vedem alături pe mânerul de aur găsit într-un mormânt la Soloha (regiunea Niprului Inferior) câțiva luptători sciți. Câtă asemănare între portul strămoșilor poporului român și acela al vechilor locuitori ai teritoriului URSS.” Chiar manualul de istoria României se încheia apoteotic cu o frază referitoare la Uniunea Sovietică. „Nu a existat până acum prilej în care Uniunea sovietică să nu ne arate că prietenul la nevoie se cunoaște. Nu s-a abătut nevoie asupra țării noastre, la care Uniunea sovietică să nu sară în ajutor. Uniunea Sovietică stă în fruntea luptei pentru pace, ea nu este numai prietena noastră, ci a tuturor țărilor iubitoare de pace. Să strigăm: Trăiască prietenia româno-sovietică!”

În prim planul momentului stătea proslăvirea „marelui frate de la răsărit”. Peste tot era scoasă în evidență influența benefică a factorului slav, începând din perioada migrațiilor, continuând cu evul mediu și războiul de independență și sfârșind cu perioada contemporană. Discuția referitoare la prietenia româno-rusă era centrată însă pe câteva idei din care nu puteau lipsi evocările istorice de tipul relației pe care a avut-o Dimitrie Cantemir cu lumea slavă și cele ținând de istoria recentă și momentul eliberator al Armatei Roșii. Din această perspectivă, însăși Armata Roșie și reprezentantul acesteia – soldatul sovietic au făcut obiectul devoțiunii poetice. Una dintre poeziile cele mai popularizate în revistele pentru copii, reluată cu multe ocazii, o clasică a genului atunci când se discuta despre victoria împotriva Germaniei, era cea intitulată chiar „Armata Roșie”:

„Trecea un tanc sovietic pe o stradă

Având pe el o ceată de copii.

Tanchistul le împărțea dintr-o ladă

Cofeturi, steaguri mici și jucării.

Partea a doua a poeziei punea în lumină virtuțile civilizatoare ale Uniunii Sovietice.

„Îmbrățișa copii cu voioșie

În numele lui Stalin și al lui

Și le cânta despre copilărie

Și-o patrie cum alta-n lume nu-i.”

Reprezentantul ei prin excelență – soldatul sovietic, era redat în postura sa devenită matricea impenetrabilă a învingătorului – undeva sus, pe tanc, înconjurat de flori, steaguri și chiar copii, cărora bravul luptător le împărțea dulciuri.. Mai mult, delegatul lui Stalin, în numele căruia tanchistul își face apariția, îi și îmbrățișează cu căldură și le și cântă ceva copiilor, și din text putem lesne presupune că despre Uniunea Sovietică. Rezultatul pune în lumină o imagine mai mult decât idilică pentru posesorul kalașnikovului, Vanea,– apelativ cu care era identificat în general orice soldat sovietic. Și în măsura în care s-ar face un portret general din toți cei denumiți generic Vanea, din cuprinsul tuturor poeziilor ce li s-au închinat după sovietizarea României, rezultatul ar presupune un ins imens (o trăsătură pe care o accentuează majoritatea autorilor, descriindu-l pe soldat ca fiind mare, uriaș, corpolent, înalt, puternic), care să poată face față războiului prin frigul siberian, dar extrem de sensibil, care cântă (Internaționala și Katiușa – ambele cântece menționate în poezii și în această ordine și se pare în acord deplin chiar cu sensibilitățile lui Stalin), plânge și îmbrățișează ușor frații uniți sub același nimb comunist, un jovial, un zâmbitor, un dansator de kazaciok care manifesta întotdeauna dărnicie și spirit de omenie și iubea mult tânăra generație. Avea și o înclinație educativă: le povestea copiilor despre Stalin și Țara Sovietelor, le împărțea stegulețe, și îi familiariza cu spiritul războiului spre care el, soldatul sovietic, pleca zâmbind deși uneori nu se mai întorcea. Un uriaș prietenos și comunicativ, dar serios și atunci când situația o impunea. Un portret în nuanțe calde, plin de afectivitate, o imagine a rusului învingător, dar care a rămas doar la nivel literar:

„Ti-l amintești pe Vanea, pe rusu-acela mare?

Eu parcă-l văd aievea, cum râde și glumește,

Bătându-ne pe umăr în semn de-ncurajare

Și încercând să spună ceva pe românește

Când l-am văzut pe Vanea, venea zâmbind spre noi

Noi ne trăgeam cu spaimă în dosul unui pom,

Înfricoșați de rusul în haine de război.

Nu peste mult – cum? Nu știu – eram la el în brațe

Mâncând de zor bomboane din sacu-i de ostaș.

Și cât am plâns, când înspre dimineață

L-am petrecut pe Vanea afară din oraș!”

Soldatul sovietic este și un ins pătruns de spiritul sacrificiului suprem. O povestire puternic popularizată în revistele pentru copii redă întâlnirea și prietenia dintre soldații Vasile Niculăeș, tânărul pandur al diviziei Tudor Vladimirescu care luptă în munții Tatra și sergentul Serghei Culicov, reprezentantul unui regiment de gardă sovietic, ambii fiind combatanți împotriva germanilor. Momentul de maximă încordare al textului îl reprezintă sacrificiul soldatului sovietic: „Serghei, rănit, cu o ultimă și supraomenească sforțare, s-a săltat în aer, prăbușindu-se cu toată greutatea trupului peste grenada care aproape în aceeași clipă a explodat surd. Pieptul său mare și vânjos a oprit în el schijele ce l-ar fi ucis pe Niculăeș și ar fi distrus mitraliera.”

În contextul prieteniei româno-ruse a avut o evoluție spectaculoasă discursul referitor la domnitorul Dimitrie Cantemir, cunoscut pentru relațiile sale cu spațiul slav. Istoricii perioadei s-au străduit din răsputeri să îl rusifice cât mai mult, în așa manieră încât referirile la prietenia de veacuri dintre cele două civilizații era imposibil de redat fără exemplul domnitorului moldovean.

După retragerea Armatei Roșii, (1958) discursul secretarului general al partidului Gheorghiu- Dej față de ajutorul sovietic de-a lungul istoriei s-a mai nuanțat. Rolul armatei sovietice a fost în continuare omagiat, însă, din agent principal al eliberării, armata a devenit mai degrabă reprezentant al unei conjuncturi, al unui context în care a putut avea loc eliberarea românească. Din actor principal al libertății, forța sovietică pierdea contur și devenea, odată cu sfârșitul regimului Dej, doar fundal al actului istoric propriu-zis. Atât în cadrul discursului oficial cât și în paginile publicațiilor rolul Armatei Roșii s-a estompat, sau în orice caz, minimalizat după anii 60. Armata Roșie nu mai era actorul principal al momentului 23 august, ci a devenit figurant în tabloul evenimentelor. Poporul și bineînțeles partidul – comuniștii ocupau acum prim planul acțiunii. Nu era însă contestat și minimalizat la rigoare nici aportul sovieticilor, însă rolurile au fost sensibil dar consistent modificate: „Cea mai mare și glorioasă luptă din istoria poporului român venea să dea viață și nemurire acelei zile de 23 august; luptă în fruntea căreia s-a aflat clasa muncitoare condusă de cei mai buni și mai devotați fii ai săi, comuniștii. (…) Reazem de nădejde i-a fost poporului nostru prietenul din răsărit, Țara sovietică, ale cărei armate, zdrobind hoardele fasciste, au făcut să izbândească lupta de eliberarea poporului român.”

După jumătatea anilor 60 se pare că jovialitatea și pieptul vânjos de luptător a lui Vanea nu au mai avut anvergura din timpul fazei internaționaliste și nici puterea electrizantă de a-l ține aproape pe mai firavul său prieten mioritic. Dacă mai demult era actorul principal și chiar și personajul central al operelor, Vanea devine cu timpul doar reazem confratelui său român (care cu timpul își va sonda din nou rădăcinile latine îndepărtându-se treptat de imaginea puternicului rus) și va intra treptat într-o premeditată politică a uitării.

3.4. „Generallisimul Stalin” – cultul liderului

Utopia totalitară construită în interiorul discursului comunist avea la bază elemente milenariste care presupuneau existența unui discurs mitic referitor la decadența lumii prezente și la venirea unui viitor regat milenar. Aceste structuri milenariste cu scop legitimator răspundeau aspirațiilor unei societăți marcate de un dezechilibru grav: unor mase care experimentaseră abisul mizeriei li se promitea, la început de secol, venirea Împărăției -comunismul eliberator și egalitarist. Contextul reclama implicit și prezența unui lider care să capteze încrederea maselor și căruia acestea să i se supună.

În cadrul comunismului s-a realizat – grație propagandei și aparatului de stat – o subtilă dar consistentă trecere de la glorificarea liderului charismatic la cultul personalității. Referitor la calitatea liderului comunist de a fi și posesorul unei charisme care să eclipseze masele lucrurile a fost discutabile, întrucât liderul comunist trebuia mai presus de orice să se bazeze pe eficacitate și vigilență. Exista o psihologie a șefului charismatic, care „cu gesturi, formule, cuvinte evocatoare de imagini el influențează sensibilitatea colectivă și atinge voia mulțimilor. Ceea ce el vizează nu e inteligența, ci acea regiune a conștientului unde germinează emoțiile generatoare de gânduri.” Dat fiind faptul că subiectul prezentului subcapitol este centrat pe termeni ca lider, charismă și cult al personalității cu exemplificările eferente, se cuvine a explica pe scurt noțiunile amintite tocmai pentru o mai bună introducere a lor în contextul politic și ideologic al comunismului. Liderul charismatic era în primul rând omul unei situații (criză, conflict, schimbare) pe deplin conștient de bazele materiale și morale ale puterii sale, dominând evenimentul prin toate atributele sale excepționale.

Dat fiind contextul special în care acest lider își face apariția (ruptura dintre două regimuri, clivajele istoriei, revoluția, trecerea de la o formulă statală la una nouă, etc) i se relevă și latura profetică, el este văzut ca un salvator, iar mulțimea, poporul, își leagă așteptările de prezența lui. Totodată el reprezintă alchimia opiniei maselor, și deși este ascultat, rolul său primordial este să le împlinească expectativele, să forțeze mersul lucrurilor, să împingă istoria înainte, să reunească idealul cu realul. Liderul este investit cu funcția unui salvator mesianic, ctitor al unei lumi noi, care nu se poate naște decât la capătul unui sacrificiu fondator (distrugerea rămășițelor decadente ale vechii orânduiri).

Renumele unui astfel de lider, caracterizat drept eliberator sau salvator al poporului, are ca efect ridicarea respectivului conducător la un nivel aproape cvasidivin. Utopia comunistă, prin acțiunea propagandei decretează apoi unicitatea liderului și distruge oricare opoziție și alteritate din interiorul elitei conducătoare. Mecanismul are ca finalitate impunerea cultului personalității. Cultul personalității reprezintă venerarea excesivă a unui singur conducător aflat în viață, iar acest tip de venerare caracterizează de obicei statele totalitare. Portretul conducătorului apare peste tot, la fel ca și statuile sau monumentele dedicate măreției și înțelepciunii sale, iar discursurile sale sunt literă de lege.

Cultul personalității comportă o serie de caracteristici observabile la majoritatea modelelor de guvernare totalitară. În primul rând liderul și statul sunt prezentați ca fiind contopiți, acționând la unison. De asemenea este puternic întreținut chiar de liderul în cauză, care este pe deplin conștient de importanța și atenție de care beneficiază și în care se complace. De altfel, acesta își asumă întreaga situație extraordinară pe care o tratează ca fiind meritorie și din care decurge intransigența și conducerea dictatorială.

Există câteva condiții care determină apariția unui real cult al personalității. Pentru reușită, este necesar să se injecteze către inconștientul colectiv principal ingredient al acestui cult și anume excepționalitatea. Fără excepționalitate, fără extraordinar nu există venerație, nu există idolatrizare, prin urmare nu există cult. Este condiția intrinsecă a apariției și menținerii cultului. Se aleg apoi un ansamblu de caracteristici care vor căpăta apoi un caracter supraomenesc (supranatural) prin forța retoricii, susceptibile de a influența masele, printre care inteligența, umorul, forța, etc. Faptul banal este transformat și influențat sau inventat un model excepțional cu ajutorul superlativelor și printr-o frazeologie aleasă. Cultul are la bază acțiunea de exacerbare a calităților (reale sau imaginare) ale unui individ. Ele devin calități remarcabile și le ocultează pe cele comune. Este apoi instrumentalizat prin intermediul unui aparat politic pus în exclusivitate în serviciul liderului, în care activiști, jurnaliști, poeți istorici (reprezentanții neobosiți ai propagandei) își reunesc eforturile în a face dintr-un șef de stat un om ideal, perfect, infailibil. O altă caracterstică este întreținerea permanentă a cultului. De obicei, cultul se prăbușește rapid după moartea liderului.

Cultul liderului a existat încă din vechime, însă prin intermediul mijloacelor moderne de media penetrarea acestui cult a atins cote considerabile. Prin definiție, cultul se aduce divinității, unui sfânt, eroilor. Cultul personalității însă exprimă, desemnează adulația excesivă a unei prsoane, în viață și se aplică în special șefilor de state. Prin extindere, se poate aplica oricărei alte persoane care beneficiază de o mediatizare puternică. Expresia în sine de cult al personalității provine de la un discurs aparținând lui Hrușciov în cadrul celui de-al XX lea Congres al P.C.U.S. din 1956 în care acesta a folosit sintagma pentru a desemna erorile și crimele lui Stalin.

Marile figuri, marile modele ale comunismului care au făcut obiectul cultului personalității erau reprezentate de Lenin și Stalin. Contextul revoluției din octombrie reclama prezența unui lider charismatic, care a fost încarnat în figura cvasicunoscută a lui Lenin. Moștenitorul charismei acestuia, incapabil însă din punct de vedere teoretic să se ridice la înălțimea modelului, dar profitând abil de pe urma acestuia a fost Stalin, supranumit tătucul. Apelativul marca funcția simbolică cu care liderul sovietic a fost investit la nivelul mytosului secularizat, aceea de substitut parental.

Atât Lenin cât și Stalin s-au situat din perspectiva eshatologică împotriva lumii prezente degenerate (burgheză și coruptă, proiectată prin intermediul unei imagerii decadente) marea lor miză fiind renovatio mundi. Prin intermediul unui mecanism complex, în care ei dețineau monopolul și asupra mijloacelor de constrângere și asupra celor de convingere, au creat premisele edificării unor veritabile culte ale personalității. Liderul român Gheorghe Gheorghiu-Dej a deținut de o poziție subordonată și nici nu a avut cum să dispună de un veritabil cult al personalității. Primau eroii sovietici și nici nu avea cum să fie altfel, întrucât România avea o poziție suboronată.

Liderul, Marele Conducător a reprezentat în utopia comunistă o figură mesianică, depozitarul adevărurilor absolute. În jurul său o întreagă armată obedientă îi construia prezentul, îi pregătea viitorul și îi îmbogățea trecutul, iar acest amplu construct imagologic se petrecea în cadrul unor festivități grandioase, menite a impresiona masele. Scopul ultim era lărgirea influențelor liderului prin crearea convingerii superiorității sistemului condus de un unic lider călăuzitor.

Lenin a fost primul lider care a întruchipat acest nou model charismatic, având în centru instituția partidului revoluționar, investit cu atribute demiurgice, „înarmat” cu ideologia opoziției totale în raport cu democrația liberală și economia de piață. Politica sa a fost întemeiată pe fanatism, elitism, angajament necondiționat pentru cauza sacră a revoluției. Odată cu Lenin militantul devine revoluționar de profesie. Leninismul în forma sa teoretică s-a impus ca o doctrină politică ce avea la bază marxismul. Ca idee se concentra asupra proletariatului, care ales ca fiind clasă privilegiată, era menit de a atinge conștiința revoluționară prin eforturile unui partid comunist dominat de o organizare disciplinată și ultracentralizată. Scopul principal era distrugerea statului capitalist prin revoluția proletară și înlocuirea democrației burgheze cu dictatura proletariatului.

În publicațiile pentru copii portretul lui Lenin era descris cu multă căldură conturându- se mai degrabă imaginea unui tovarăș, a unui prieten decât a unui lider puternic. „Lenin iubea mult șahul și râdea din tot sufletul, până îi dădeau lacrimile, așa cum râde doar un om foarte bun. Nu degeaba îl îndrăgeau pe dată copiii.” Copiii erau familiarizați cu numele mai scurt al lui Lenin, Volodia. „O atenție și o dragoste deosebită a manifestat Lenin față de copii. În biografiile oamenilor mari se poate întâlni adesea o trăsătură comună – dragostea față de copii.” Portretul care se desprindea de paginile publicațiilor era construit cu maximă atenție. Lenin beneficia de o caracterizare complexă, cu accent pe calitățile sale psihice și mai ales cu tușe puternice atunci când venea vorba de devenirea sa revoluționară. „e greu să-i faci portretul…El era simplu și deschis cu toate cele ce spunea. Eroismul lui este aproape cu totul lipsit de strălucire exterioară, eroismul lui constă în calitatea lui modestă, eroismul unui om care a renunțat la toate bucuriile lumii pentru a munci din greu pentru fericirea oamenilor. Gândul lui, ca acul busolei, își îndepta întotdeauna vârful către interesele de clasă ale poporului muncitor.”

Încă de copil el era remarcabil prin ambiția, perseverența și răbdarea sa – toate aceste calități recomandând revoluționarul de mai târziu. „Vladimir Ilici, încă din anii de școală a ales drumul revoluționar și a și început să se pregătească pentru el.Citea mult, observa viața celor ce muncesc, căuta să-i ajute. Era în toate ocaziile cel mai săritor prieten.(…)Așa a învățat călindu-se în muncă, Vladimir Ilici Lenin. Pilda lui trebuie întotdeauna să lumineze calea școlarilor.”

Liderul a reprezentat principalul exemplu pentru tânăra generație atunci când venea vorba despre școală și despre continuarea cauzei comuniste. „Ilici spunea tineretului că trebuie să dăruiască toată munca sa, toate forțele sale cauzei comuniste.(…) Totul însă era subordonat unui singur scop: lupta pentru o viață luminoasă, civilizată, îmbelșugată, plină de bucurii pentru toată lumea. Iar bucuria lui cea mai mare o constituiau succesele în această luptă.

El a fost un model de perseverență și ordine. În același stil familiar îi era zugrăvit și un portret moral, cu reale calități. Lenin era descris ca fiind vesel, amabil, simplu și muncitor. La prima vedere portretul făcut îl situa în galeria liderilor accesibili, abordabili, el era ca toți ceilalți. „Nimeni dintre noi nu a întâlnit vreodată un om cu o inimă atât de bună. Era o fire multilaterală; el găsea cheia care deschidea inima fiecăruia dintre noi.(…)Cu muncitorii și cu țăranii, el putea să vorbească îndelung despre lucruri mărunte.” Intervin apoi micile diferențe, care practic îl separau de toți ceilalți, îi infuzau doza de extraordinar, de charismă: avea o putere neomenească de muncă, descifra gândurile fiecăruia, dușmanii erau fermecați de el. În cercul tovarăților el descifra gândurile fiecăruia, dar nu arăta acest lucru. Chiar și dușmanii noștrii erau fermecați de Ilici.” și în același timp supraomenescul cu care lucra „Eram uimit de puterea lui neomenească de muncă. ”

Și scriitorii români s-au întrecut în a-l glorifica pe liderul sovietic. Accentul cădea pe trăsăturile morale ale eroului, trăsături evidențiate prin fapte, gesturi atitudini, comportamente, modul de a vorbi, maniera de a relaționa cu cei din jur.

„Un cântec arătați-mi

Cuprinzător și drag

Rostit la fel de cald în orice limbă

Cutreierând meleag după meleag

Ca Omul – Cântec Lenin!”

și mai ales pe specificitatea și doza de extraordinar pe care liderul a reprezentat-o în devenirea istoriei.

„El va trăi în veacurile toate!

Vesti de-aceea-n lume Aurora,

Căci după semnul mâinii lui-nălțate

Istoria să-și potrivească ora!”

Revistele pentru copii abundau în poezii și povestiri ce aveau ca subiect portretul lui Lenin. Aproape ca nu există, cel puțin în anii 50, publicație destinată copiilor care să nu conțină cel puțin câteva rânduri închinate liderului. A fost caracterizat întotdeauna ca fiind o personalitate polivalentă și în contact direct cu masele pe care de fiecare dată le electriza cu discursul și simplitatea sa. Lenin era mai presus de toate unul „de-al lor”, se ridicase dintre oamenii simpli și le apăra interesele, era în totală fraternizare cu tineretul, cu copiii cu viitorul și reprezenta pentru ei prototipul schimbării dar și promisiunea progresului, succesului. Era portretizat în permanență în mijlocul oamenilor și într-o atitudine declamativă.

Numărul relativ mare de lucrări ce îl aveau ca subiect este observabil cel puțin până la începutul anilor 60, după care prezența sa scade ca intensitate. În pofida pierderii notorietății, Lenin își câștigase pe vecie un loc în sufletele maselor – „Toți cei care iubesc libertatea, munca și progresul nu-l vor uita niciodată pe marele Lenin, conducătorul revoluției Ruse, îndrumătorul și luminătorul tuturor popoarelor” Cultul de care s-a bucurat Lenin a cunoscut o intensitate mai accentuată după moartea liderului. Interesant este că liderul a fost perceput și analizat în cu totul alt ton față de urmașul său, Stalin. Lenin a fost descris ca fiind mai apropiat de copii decât Stalin, mai familiar în atitudini și comportament, mai omenesc în sensul afectivității. Lucrurile erau diferite în ceea ce privește conturarea portretului Generalissimului Stalin. Imaginea rezultată avea o tușă mult mai dură și mai intransigentă, deși scriitorii și ilustratorii au făcut toate eforturile să o apropie cât mai mult de inimile școlarilor. Lenin a rămas ideologul prin excelență, modelul bolșevic care îndemna către progres, matricea reușitei și a ambiției, Stalin însă s-a remarcat în conștiințe ca fiind mai presus de orice militarul, părintele popoarelor unite sub nimbul comunist, învingătorul războiului.

Stalin era liderul care imprima mândrie pionierilor, mândria de a fi comunist, de a fi parte a prezentului luminos. Avea o atitudine autoritară cu accente parentale, iar întreaga imagine difuzată era aceea a unui lider puternic, veșnic de veghe pentru binele omenirii. Cu toate acestea, după moartea sa în 1953 și după raportul lui Hrușciov, imaginea lui Stalin din paginile publicațiilor s-a diminuat treptat și apoi a dispărut. Se poate spune, că din acest punct de vedere, Lenin a fost mai longeviv. Dovadă stă faptul că în anul 1959, moment în care s-a serbat împlinirea a 10 ani de la organizarea detașamentelor și unităților de pionieri înființate la 30 aprilie 1949, îndemnul pionierilor scris pe coperta revistei Cravata Roșie s-a făcut tot în numele și pentru cauza lui Lenin: „Să deveniți oameni de nădejde ai țării, minți clare și suflete fierbinți, perseverenți la învățătură (…) și mai presus de orice să apărați cu strășnicie steagul mândru, nemuritor al lui Lenin.”

Stalin nu a fost un teoretician și în contrast cu Marx și Lenin a adus puține contribuții teoretice noi. A scris câteva cărți într-un limbaj lesne de înțeles. Aplica ideile înaintașilor în moduri potrivite cu nevoile de schimbare ale societății. Teoria ascuțirii luptei de clasă a atins, odată cu dezvoltarea stalinismului, un fundament teoretic care justifica represiunea politică a oponenților. Stalin era numit geniul gândirii și al acțiunii, cel mai fidel discipol al lui Lenin, șeful proletariatului revoluționar mondial, omul de oțel, cel ce îndemna la luptă pentru că „Proletariatul trebuie să lupte permanent, iar frontul ideologic să fie în continuu susținut de îndemnuri înflăcărate, căci dușmanul de clasă nu doarme!” Deși în realitate Stalin era scund și avea un braț semiparalizat cu toate acestea a convins că era infailibil. Din punct de vedere al aroganței politice, al infatuării și al cruzimii se putea compara doar cu Hitler. Doza de extraordinar, de excepționalitate care îi confereau imaginea de lider derivau nu atât din puterea sa proprie, cât mai degrabă din forța cu care propaganda i-a creat acest cult.

„Dar mai tare decât munții lumii,

Stalin e – cu brațul lui de-oțel.

Steaua mâinii lui străbate norul

Brațul lui mai tare –i decât munții!

Lumii întregi îi poartă viitorul.

Spaimă tiraniei, dascăl nouă

Sâlp de foc, izvor al aurorii

Cumpănă ce ura și iubirea

Le-mparți cum trebuie-amândouă.”

Mulți însă îl asociau cu un părinte, iar pe câmpul de luptă soldații mureau cu numele lui pe buze.

„Și țara întreagă îl cântă,

Popoarele toate-l iubesc,

Din luptă s-ntors cu izbândă,

Popoarele îl preamăresc.

Pe buzele lumii e Stalin,

Voința îi e de oțel,

Erou și-n război și în pace,

Toți ochii privesc doar spre el.”

Cultul lui Stalin a invadat și manualele școlare. În una dintre lecții, liderului i se realiza un portret complex „omul și părintele, cel mai iubit, omul cel mai prețuit, fratele cel mai bun și părintele tuturor celor ce muncesc, omul cel mai simplu, mai modest, înzestrat cu o inimă caldă și o adâncă sensibilitate, omul către care se îndreaptă toți pentru a cere ajutor în clipe grele, omul care a devenit subiect de poezie, despre care grăiesc cântecele și în jurul căruia se țes legende” în care se ilustrau calitățile extraordinare pe care acesta le deținea și care îl recomandau ca fiind un veritabil model pentru școlari.

Cu toate acestea în urma morții liderului și a raportului lui Hrușciov referitor la abuzurile comise în perioada stalinistă, cultul lui Stalin se stinge treptat. Numărul 6 al revistei „Licurici” din 15 martie 1953, ilustrat alb negru a fost în memoria lui Stalin:

„Ca o săgeată greu m-a sfredelit

Prin inimă, înegurata veste-

Moartea părintelui cel mai iubit,

Iubitul Stalin, ce în noi trăiește.”

și tot în memoria Generalissimului, o elevă dintr-un oraș obscur al României se pare că ar fi compus următoarele versuri publicate tot în revista „Licurici”:

„Părinte drag, iubit tovarăș Stalin,

Cu lacrimă în ochi scriu versul meu

Cu tine-n gând, cu viața ta în minte

Voi crește și voi învăța mereu.”

Moartea lui Stalin (1953) a produs confuzie în rândul elitelor conducătoare ale URSS. După introducerea conceptului de „noul curs” urmașii lui Stalin au făcut mari eforturi pentru a limita teroarea în masă și au redus simțitor retorica antioccidentală. Miturile staliniste dominante au început să se deterioreze. Dogmei mumificate a internaționalismului monolitic i s-a opus treptat mândria națiunilor subordonate iar întreaga perioadă dintre 1953-1956 a coincis cu disoluția dramatică a mitului lui Stalin. Criticând crimele staliniste, Hrușciov a invocat în cadrul celui de-al XX-lea Congres al P.C.U.S. întoarcerea la leninismul creator.

Prezența și mai ales cultul liderului român Gheorghiu-Dej a comportat o cu totul altă situație față de liderii sovietici. În conformitate cu politica internaționalistă, imaginea sa nu trebuia în nici un caz să pună în umbră adevărații lideri sovietici, prin urmare apariția chipului său în publicații a fost rarisim. Excepție au făcut doar manualele școlare, în care erau prezente deseori citate din cuvântările sale, alături însă de cele ale Anei Pauker, prin urmare nu a fost singularizat în cadrul conducătorilor. De un adevărat cult al personalității au beneficiat Lenin și Stalin dar nu și liderul comunist român.

În timpul plenarei Comitetului Central din 19-20 august 1953, sub influența noii politici sovietice poststaliniste Dej a criticat încercările de a promova cultul personalității, fiind de părere că Secția de Agitație și Propagandă a partidului trebuia să se concentreze asupra meritelor conducerii ca un organism colectiv, și nu să idealizeze un singur individ. Prin urmare, nici în această perioadă nu a fost prezent în paginile revistelor chipul lui Gheorghiu-Dej, însă a fost des publicat cu citate în manualele de limba română, de această dată ca fiind singurul lider român. În conformitate cu doleanțele celui de-al XX-lea Congres al P.C.U.S., au apărut mai multe scrieri despre Lenin, însă imaginea liderului român a fost în continuare absentă în revistele pentru copii. Abia în 1959 la aniversarea zilei de 23 august au apărut referiri și la Gheorghiu- Dej, în calitatea sa de lider al comuniștilor români, intitulat conducător iubit. „Insurecția a fost pregătită în condițiile grele de teroare ale dictaturii fasciste-antonesciene de către cadrele de bază ale Partidului Comunist Romîn, în frunte cu tovarășul Gheorghe Gheorghiu – Dej, cadre călite în focul luptelor aprige împotriva regimului burghezo-moșieresc- la școala aspră a închisorilor și lagărelor. (…) În toată țara au loc mitinguri uriașe la care poporul își manifestă dragostea și încrederea în Partid și în conducătorul lui iubit, tovarășul Gheorghe Gheorghiu- Dej.”

Dată fiind prezența sa scăzută în contextul publicațiilor atât ca imagine cât și ca număr de citate din discursuri, se poate considera că Gheorghiu-Dej a dezavuat cu abilitate construirea unui cult personal. Până la moartea lui Stalin imaginea sa proprie nu putea și nici nu avea cum să o eclipseze pe cea a liderului sovietic, iar în perioada imediat următoare însăși ideea de cult al personalității a fost condamnată și pusă în discuție. În consecință, puținele apariții pe care Dej le-a avut (cu excepția presei, unde activitatea sa era atent urmărită de propagandă, și în paginile căreia apărea în fotografii alături de ceilalți membri ai partidului, dar care nu face subiectul prezentului demers) au sugerat mai degrabă o precauție a acestuia de a se singulariza față de mase. Gheorghiu-Dej a promovat partidul ca și conducere colectivă, preferând, cu riscul de a pierde șansa de a fi obiectul cultului dar mai degrabă din motive obiective ce țineau de experiențele altora, să nu se izoleze. Cu toate acestea, cel puțin în timpul vieții, propaganda a lucrat în interesul imaginii sale, creându-i momentul maxim de glorie odată cu Declarația din aprilie 1964. Faptul de a fi fost ocultat rapid mai târziu, ține însă de o altă conjunctură, cea a predecesorurului său dornic să-și construiască rapid propriul cult. Totuși, la moartea sa, au apărut în publicațiile pentru copii evocări sensibile legate de numele său: „De tovarășul Gheorghiu – Dej, iubitul conducător al partidului și poporului nostru, se leagă în acești ani, cei mai frumoși și mai plini de strălucire din istoria frământată a patriei, întreaga mândrie a vieții noi: mândria de a fi devenit stăpâni pe munca și visurile noastre. (…)Nemărginită a fost dragostea tovarășului Gheorghiu – Dej pentru copiii patriei. De fiecare dată, el exprima cu mare căldură părintească grija partidului pentru copii, zile și nopți s-a aplecat asupra planurilor partidului privind dezvoltarea învățământului și a tuturor măsurilor luate de statul nostru ca voi să vă bucurați de o copilărie fericită”.

Fie că lua forma și chipul lui Lenin, garantul progresului – omul care mobiliza masele, care le inspira încredere în succesul revoluției fie că glorifica pe Generalissimul Stalin, cel ce conferea o doză substanțială de mândrie soldaților în luptă și pionierilor la raport -, fie că se lega într-un amestec inexplicabil de teamă și așteptări de numele liderului român, cultul liderului e o piesă importantă de rezistență în arsenalul imaginarului comunist. Încrederea, mândria, teama, respectul și speranța oamenilor, trăiri și afecte legate indisolubil de charisma sau măreția liderului au fost întotdeauna amplificate de angajamente de tipul „mereu”, „întotdeauna”, „nu vom uita niciodată”, „tuturor”. E rostul istoriei însă să demonstreze în mersul ei fragilitatea unor promisiuni sau prăbușirea unor jurăminte, cu atât mai mult cu cât ele sunt legate de ideologiile mereu în schimbare.

3.5. „La Grivița curge sânge de muncitori…”

Mitul ilegalistului.

„Iată aici fotografii ale luptătorilor căzuți în lupta neclintită împotriva fascismului și a dictaturii antonesciene. Filimon Sîrbu, Petre Gheorghe, Justin Georgescu, Ocsko Tereza, Elena Sîrbu, Vasile Tudose sunt numai câteva nume de eroi.(…) Aflând toate acestea, ți se umplu ochii de lacrimi. Nu trebuie însă să plângi. Trebuie să te străduiești să le semeni lor. Uitați-vă la ei, ei privesc cu dragoste spre viață.” Este maniera în care se prezentau luptătorii ilegaliști în cadrul un articol dintr-o revistă pentru copii. Întregul articol era centrat pe conceptul luptei de clasă, termen cu care elevii din această perioadă erau extrem de familiarizați.

În anii 50 o amploare deosebită a comportat-o așa-numitul mit al ilegalistului imagine ce s-a impus prin anumite tipare: ilegalistul provenea dintr-o familie săracă de muncitori sau de țărani (ceea ce etala practic realitatea, întrucât majoritatea comuniștilor își aveau originea în medii marginale), cunoștea de timpuriu greutățile și nedreptatea, era inițiat de un tovarăș mai în vârstă îm tainele marxism-leninismului și ale mișcării revoluționare, și își dedica viața necondiționat luptei de clasă, partidului și poporului. „Ilegalitatea este lupta eroică a comuniștilor înfruntând prigoana sălbatică a clasei stăpânitoare. Ilegaliștii erau cei mai buni fii ai poporului.”

Biografiile ilegaliștilor relevă prezența unor frapante repetiții ce nu țin atât de contextul acțiunii, cât mai degrabă de logica argumentației, de ceea ce urma să fie demonstrat. Per ansamblu aceste biografii conțin clișee angrenate în mitologia comunismului. Ilegaliștii cunosc viața grea, plină de lipsuri – este unul dintre clișeele invariabile prezentate în anatomia acetui mit al ilegalistului. Fucția sa este cert propagandistică în ideea că blamând vechea societate din cauza multiplelor neajunsuri se poate demonstra tocmai validitatea ofertei ilegaliste.

Un alt clișeu obsedant al ilegalismului este permanenta sete de învățătură a protagoniștilor. Se pare că această sete le-a fost mai degrabă impusă, dată fiind efemera lor preocupare intelectuală, un paravan sub care se ascundea mai degrabă incultura. Adevărata iluminare, și de altfel cea care contează cu adevărat în devenirea comunistă, apare prin inițiere. Contactul cu partidul se făcea de regulă prin trimiterea unui muncitor vârstnic, marcat profund de experiența revoluționară. Prin lecturi și discuții tovărășești ilegalistul descoperă calea, modalitatea de a se opune vechii orânduiri și capătă încredere în propria persoană și în cuvântul partidului. El devine apoi revoluționarul de profesie, caracterizat de dinamism și omnipotență. Participă la ședințele ilegale ale muncitorilor, acționează împărțind manifeste în rândul tinerilor. Când sorții îi sunt potrivnici și este trimis la închisoare, vocația sa revoluționară este stimulată mult mai intens, încercând din toate puterile să își continue activitatea propagandistică.

Imaginea ilegalistului este construită foarte atent, iar nenumăratele opere literare în paginile cărora sunt descriși ilegaliști pun un accent deosebit atât pe descrierile fizice cât și psihice ale acestora. În fond ilegalistul este un charismatic în raport cu mulțimea, el cucerește masele prin cuvintele și gesturile sale. Prezența sa este copleșitoare iar viața sa deosebit de activă. Nu lipsește din descrieri nici momentul morții (ilustrată cu multiple procedee ce țin de o gramatică a hiperbolei, în care totul e măreț și tragic). În ultimele sale cuvinte, ilegalistul transmite un mesaj către posteritate, rămâne pentru veșnicie emitentul unui ultim îndemn la luptă de tip testamentar.

Tipul ilegalistului român este adaptat după cel al luptătorului bolșevic. Perioada ilegalistă (în anul 1924 Partidul Comunist a fost scos în afara legii) a comunismului românesc și personificările sale revoluționar biografice au format un constant și privilegiat obiect de studiu pentru istoriografia românească după 23 august 1944. „Crâncenă era ura poporului împotriva asupritorilor săi, împotriva fascismului.(…) Și totuși clasa muncitoare lupta.(…) Cine o conducea? Cine-și făcea un ideal din îndeplinirea dorințelor ei? Un singur partid: P.C. R., aflat în neagră ilegalitate. O singură forță: aceea a comuniștilor. (…) Și totuși comuniștii luptau. Din zi în zi mai puternici, din zi în zi mai neînfricați. Încrederea și devotamentul clasei muncitoare față de ei devenea de neclintit.(…)Planul de luptă era un plan ferm, leninist. El corespunde întru totul dorinței clasei muncitoare.”

În aprilie 1924 printr-o ordonanță militară s-a interzis activitatea Partidului Comunist din România, teoretic, PCR a intrat în faza de ilegalitate, în faza sa eroică, așa cum au denumit-o liderii comuniști români. În fapt, istoria Partidului Comunist Român era dificil de definit.

„Vremuri aspre de restriști

Luptătorii comuniști

Învățau în temniți grele

Fără soare, fără stele.

Gros era și umed zidul,

Ușa grea și cu zăvoare,

Dar își trimitea partidul

Slava lui pătrunzătoare.”

Ilegaliștii – categorie specifică a imaginarului comunist – erau caracterizați de o serie de atribute ce se regăseau la nivel individual în devenirea fiecăruia dintre ei. Toți au suferit, au trăit o viață grea, erau plini de sete de învățătură, sorbeau cu nesaț vorbele în momentul inițierii în partid, deveneau în final revoluționari de profesie și aveau parte, la sfârșitul vieții de o incontestabilă moarte eroică.

Nici închisorile și nici tortura sau moartea nu reușeau să îi învingă pe ilegaliști care prin originea lor, prin noblețea idealurilor și prin eroismul dovedit justificau revoluția proletară și legitimau noul regim. Deși își dedică viața idealului revoluționar, ilegaliștii sunt însă suficient de mărunți pentru a nu atenta la poziția liderului.

A doua pagină a publicației intitulată Scânteia Pionierului era dedicată întotdeauna aceluiași subiect, intitulat sugestiv Chipuri ale clasei muncitoare. Prin intermediul articolelor cuprinse în această pagină, elevii aveau ocazia de a-i cunoaște pe revoluționarii, pe ilegaliștii celebri ai comunismului românesc. Filimon Sârbu, Ilie Pintilie, Vasile Roaită, Bela Brainer erau numai câteva dintre numele vehiculate la această categorie. Intenția autorilor, în general aceeași, era de a da un exemplu tinerelor generații despre ce înseamna cu adevărat a fi un iubitor de adevăr și de dreptate. „Fiecare pionier are această datorie de cinste: să cunoască lupta dârză a comuniștilor pentru fericirea poporului. Ea e un izvor nesecat de exemple vii de patriotism fierbinte și spirit de abnegație, de curaj, de bărbăție și de eroism.” Ilegaliștii beneficiau de articole laudative, tonul în care erau scrise urmăreau sensibilizarea față de gesturile lor supreme și încurajarea atitudinii în sens revoluționar. Acești ilegaliști erau modelele oamenilor noi pe care îi dorea regimul comunist, erau tineri, activi și gata de sacrificiu.

Greva de la Grivița din 1933 în care însuși Dej fusese implicat a devenit un moment de referință al istoriei contemporane. . „La Grivița curge sânge de muncitori. Valuri de sânge curg pentru adevăr…” Conflictul de muncă de la CFR Grivița s-a declanșat la începutul lunii ianuarie 1933 în Atelierele de vagoane, controlate sindical de comuniști. Alături de problemele legate de concedierile temporare, motiv suplimentar de nemulțumire erau salariile mai mici decât la Atelierele de locomotive. La sfârșitul lunii autoritățile au făcut o serie de promisiuni, însă în ciuda tratativelor dintre guvern și sindicate, Atelierele CFR Grivița au rămas un focar de tensiuni sociale. Data de 16 februarie a fost momentul culminant al grevei. Cu prețul vieții unor muncitori, armata a înăbușit revolta și a preluat controlul obiectivului. Greva din februarie 1933 a fost prilejul folosit de propagandă pentru a explica lupta clasei muncitoare și cruzimea regimului burghezo-moșieresc. „Sub focul gloanțelor și ascuțișul baionetelor au căzut mulți muncitori, înroșind zăpada ci sângele lor. Jertfa lor n-a fost însă zadarnică. Greva ceferiștilor a vădit mai mult ca oricând până atunci, forță uriașă și unitatea clasei muncitoare în lupta împotriva burgheziei și moșierimii. Ea a fost totodată o revărsare puternică de protest, de luptă împotriva fascizării țării, împotriva războiului antisovietic care se pregătea.”

Dintre ilegaliștii de prin rang prezenți în contextul currriculelor școlare și în periodicele pentru copii s-au remarcat Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Filimon Sârbu, etc, nume în jurul cărora au apărut cele mai multe texte scrise dintre care prezentăm pe scurt câteva dintre ele. Vasile Roaită a fost unul dintre exemplele pe care s-a sprijinit mai bine de trei decenii propaganda comunistă. „Acest ucenic ura și visa mai mult decât cei de o vârstă ca dânsul. Comuniștii se interesau de el și îl sprijineau.” Numele lui încetează în a mai fi amintit prin anii 80 pentru a nu eclipsa imaginea singurului și celui mai mare ilegalist al țării, Nicolae Ceaușescu. Roaită era cel mai tânăr dintre morții de la Grivița, fusese făcut post-mortem utecist. „Nemaiavând din partea cui să primească măcar o coajă de pâine, Vasile Roaită, fiu al unui muncitor ucis de foame și de tuberculoză era nevoit să părăsească liceul. Dar nu și lupta. Ea de-abia cum începea.(…) Gloanțele otrăvite ale regelui, ale boierilor, ale patronilor, ale bancherilor încep să secere trupurile vlăguite ale luptătorilor ceferiști. Nimeni însă nu cade în genunchi, nimeni nu imploră iertare –iar sirena utecistului Roaită suna, sună…”

„Vasile Roaită avea 19 ani când a murit. (…)Era utecist și învățase să nu-și plece fruntea. Iubea idealul dreptății nu pentru că n-avea haine și tremura de frig și de foame, ci pentru că mii de oameni sufereau cu el. (…) Cu pântecul sfârtecat de gloanțe, cu trupul pătruns de patru baionete, Vasile Roaită a mai stat încleștat de lanțul sirenei o jumătate de ceas.! Când a căzut, cineva l-a luat și l-a pus deoparte pe pământ. A murit abia a doua zi la spital(…) Se împlinesc 25 de ani de la moartea lui Roaită și-mi doresc și vă doresc un suflet mare și frumos ca al lui.”

Un alt exemplu de ilegalist de seamă a fost Ilie Pintilie, care „Devotat cauzei clasei muncitoare, Ilie Pintilie devine încă de tânăr unul din conducătorii mișcării revoluționare, unul dintre organizatorii și mobilizatorii maselor muncitoare.(…) Sub conducerea lui directă, greviștii de la Nicolina au înălțat atunci fluturarea de foc a steagului de luptă al clasei muncitoare pe acoperișurile atelierelor.” Cazul ilegalistului Ilie Pintilie a fost definitoriu în acest sens: „Ilie Pintilie intră în rândurile partidului, continuând mai îndârjit lupta. Bun organizator și agitator înflăcărat, în momentele premergătoare eroicelor lupte ceferiste din 1933, Ilie Pintilie este ales în Comitetul Central de acțiune al ceferiștilor, unde se întâlnește pentru prima oară cu tovarășul Gheorghe Gheorghiu –Dej. El conduce cu dârzenie luptele ceferiștilor din Iași și din alte centre muncitorești ale Moldovei.(…). Cutremurul din zorii zilei de 10 noiembrie 1940 a prăvălit la pământ zidurile închisorii Doftana, strivind între dărâmături și trupul vajnicului luptător comunist Ilie Pintilie. Neuitată va rămâne amintirea neînfricatului luptător Ilie Pintilie și a celorlalți eroi care și-au jertfit viața pentru cauza clasei muncitoare.”

În galeria iluștrilor ilegaliști era prezent și Bela Brainer, „Dar neobositul luptător nu încetează o clipă activitatea. Între zidurile reci ale Doftanei el se ocupă cu dragoste de educarea tinerilor uteciști și participă la organizarea de acțiuni de protest împotriva sălbăticiilor săvârșite de direcția închisorii.(…) El a murit, dar idealurile pentru care a luptat și s-a jertfit au fost duse mai departe, au triumfat.”

Filimon Sârbu a fost un alt activist comunist executat de autoritățile militare în timpul celui de-al doilea război mondial fiind acuzat de sabotaj. După instaurarea regimului comunist, el a fost declarat erou. A devenit membru U.T.C., a răspândit manifeste comuniste și a participat la întruniri și ședințe antifasciste. După ce a devenit membru PCR a primit sarcina de a organiza acte de sabotaj economic împotriva forțelor germane din orașul și portul Constanța. „Cunoscu încă din fragedă copilărie silniciile nedreptei orânduieli burghezo-moșierești.(…)Amintirea eroului care și-a vărsat sângele pentru ca România liberă să trăiască și să înflorească trăiește vie în inimile noastre ca o flacără nestinsă.”

Ca și alți luptători ilegaliști, Filimon Sârbu are parte de o judecată îndoielnică și de o moarte excepțională, pe care insistă să o primească cu ochii deschiși, refuzând eșarfa. „Ziua de 19 iulie 1941. Pe un zid alb, inundat de lumina soarelui, se profilează silueta zveltă a tânărului Filimon Sârbu, ce abia împlinise 25 de ani. Un plutonier major se apropie de condamnat și încearcă să îi lege ochii cu o eșarfă. Tânărul refuză cu dârzenie: Primesc moartea cu ochii deschiși. Mor doar pentru o cauză dreaptă! (…) Foc! A răsunat sălbatic o voce răgușită. Și din buza puștilor se smulseră bubuind plumbii focului ucigător. Dar mai puternic, cu glas de tunet, a răsunat în aceeași clipă alt strigăt, al lui Filimon Sârbu. – Trăiască România liberă! Moarte fasciștilor!(…) Trupul tânărului luptător s-a prăvălit la pământ, ucis de glonțul vrăjmaș. Amintirea eroului care și-a vărsat sângele pentru ca România liberă să trăiască și să înflorească trăiește vie în inimile noastre, ca o flacără nestinsă!”

„Văzându-l harnic, cinstit, cu mintea ageră și dornic de învățătură, comuniștii se apropiară cu grijă de el. Ei i-au insuflat, odată cu dragostea pentru muncă, dragostea față de oameni, setea de libertate și de dreptate. (…) Filimon Sîrbu asculta înfiorat vorbele comuniștilor. El și-a jurat să-și închine întreaga viață, toate forțele luptei pentru triumful cauzei luminoase a partidului(…) Trădare și vânzare de neam e războiul împotriva Uniunii Sovietice, împotriva țării care ne garanta Ardealul.”

Un alt exponent al luptei de clasă a fost și tânărul Ludovic Minski, în vârstă de 19 ani, conducător al uteciștilor din Oradea și lucrător la atelierul de strungărie în lemn, care „nu a trădat cauza clasei muncitoare, ci și-a dat viața pentru ea.”

Invocarea faptelor ilegaliștilor avea ca scop impunerea lor ca modele pentru tânăra generație. Tinerețea, ambiția dar mai ales credința lor puternică în principiile comunismului se dovedeau a fi exemple considerabile pentru elevi. Ei erau oamenii noi de care avea nevoie regimul, erau tineri, credincioși și gata de sacrificiu oricând. Publicațiile pentru copii erau încărcate de pozele ilegaliștilor, de poze cu închisoarea Doftana, de imagini ale greviștilor, de lozinci de la Greva ceferiștilor. O întreagă mitologie legionară era menită de a se instala în mințile tinere și de a furniza neîncetat modele.

„Iată, cei care au fost în frunte mereu pentru izbânda clasei muncitoare sunt conducătorii de azi ai poporului nostru.(…) Iată aici fotografii ale luptătorilor căzuți în lupta neclintită împotriva fascismului și a dictaturii antonesciene. Filimon Sîrbu, Petre Gheorghe, Justin Georgescu, Ocsko Tereza, Elena Sîrbu, Vasile Tudose sunt numai câteva nume de eroi.(…) Aflând toate acestea, ți se umplu ochii de lacrimi. Nu trebuie însă să plângi. Trebuie să te străduiești să le semeni lor. Uitați-vă la ei, ei privesc cu dragoste spre viață. Priviți-l pe acest tânăr comunist Justin Georgescu, asasinat la 20 de ani.Toată fața lui râde de bucuria vieții.”

Spre sfârșitul perioadei guvernării lui Gheorghiu-Dej subiectul s-a estompat în spațiul istoriografic și literar. Regimul nu mai avea interesul de a insista pe perioade de încleștări sociale, întrucât maturizarea regimului solicita tot mai puțin resorturile acționale care ar fi putut găsi un corespondent în lupta de clasă. Totodată conceptul luptei de clasă implica o gamă de atribute (printre care acțiune, exploatare, ură, dușmănie, polarizare socială totală, insurecție) – care nu erau în acord cu principiile comunismului matur din ultimii ani. Sedimentat ideologic, sistemul politic nu mai avea interesul de a aminti turbulențele de la începutul perioadei. Prin urmare s-a trecut de la un discurs istoric puternic polarizat, la un discurs istoric în care conflictele erau secundare.

3.6.Copilul erou. „Pavel Morozov, Pionierul 001”

Dintre modelele literare ce s-au impus copiilor în jurul anilor 50, exemplul pionierului Pavel Morozov a fost de departe unul dintre cele mai elocvente, cu un mesaj explicit stalinist. Pavel Morozov – un adolescent din Uniunea Sovietică, a devenit erou național, intitulat chiar pionierul 001, în urma denunțării propriului său tată întrucât, bănuit a fi „contrarevoluționar,” acesta se opunea politicii comuniste. În urma faptei comise, drept răzbunare, tânărul Morozov a sfârșit ucis chiar de familia sa.

Deși subiectul povestirii este simplu, fără complicarea situației, fără multe personaje, impresionant în acest caz este mesajul propriu-zis al textului, morala întregii narațiuni care practic îndemna la delațiune, și care își avea resorturile în concepția potrivit căreia nimic nu era prea mult pentru a servi cauza comunistă. Din punct de vedere al raportului dintre eforturilor literare depuse și al efectelor obținute, Pavel Morozov a înregistrat un succes absolut, de care regimul sovietic s-a folosit cu abilitate și apoi l-a exportat peste tot, grație propagandei. Povestirea a fost tradusă și în românește și popularizată în exces, având în același timp ca suport noua concepție referitoare la școală și educație și rolul ei în viața copiilor. Potrivit acesteia părinții nu aveau nici un drept asupra copiilor (ei aparțineau statului, și erau formați ca viitoare cadre), iar în momentul în care în familia elevului existau idei ”reacționare”, școala- statul aveau datoria să intervină.

Acțiunea se petrecea în satul Gherasimovka din regiunea munților Urali din Siberia occidentală, la 60 de kilometri de centrul districtului Tavda. Pavel Morozov, născut într-o familie de țărani, mai avea trei frați (Aleksei, Roman și Fedor – cel care avea să fie asasinat împreună cu Pavlik) iar tatăl său, Trofime Serguievitch Morozov deținea o funcție de conducere în satul în care locuiau (era președinte de colhoz, președintele sovietului sătesc). Bănuindu-l pe tatăl său că favorizează kulacii în plin proces de colectivizare, Pavel, ca un bun comunist, s-a hotărât să îl denunțe la poliția secretă. În urma procesului în care însuși fiul său depune mărturie, Trofim Morozov a fost arestat și deportat

„Și Pavlic în sală pătrunde

El ochii nu-și lasă în jos.

El intră în sală. Răspunde…

Azi nu e la lecție scos,

Ci trebuie astăzi să-și spună

Deschis, către cei ce-l privesc,

Orice întrebări or să-i pună

Cuvântul său pionieresc.

Nu poate nimic să le-ascundă

Stă drept, cum stai lângă-un drapel

Din rama îngustă, rotundă,

Chiar Stalin privește la el.”

Finalul se dovedește dramatic, – Pavel Morozov și unul dintre frații săi au fost găsiți asasinați într-o pădure, iar bunicul lor (împreună cu un unchi și câțiva verisori) a fost considerat vinovat, prin urmare arestat, judecat și executat ca dușman al poporului. Autoritățile comuniste au făcut din Pavel un martir și un erou. L-au propus ca pe un exemplu pionierilor și tinerilor din Uniunea Sovietică, i s-au dedicat monumente, școli i-au purtat numele, i s-au închinat imnuri, i s-a ridicat chiar o statuie la Moscova.

„Dar Pavlic e mort dar se pare

Că moartea aici, pe pământ

E neputincioasă!

Azi Pavlic din bronz și granit

Se-nalță el nu-i dat uitării!

Cu mâna-ncleștată pe steag,

Va fi pionierul țării

Tovarăș și pildă în veac!”

Pavel a fost un exemplu pentru toți tinerii sovietici, iar gestul său impunea o nouă filosofie de viață, conform căreia „nu toți frații sunt frați”. Titlul său oficial a fost acela de „Pionier – erou nr. 001 ” din Uniunea Sovietică. Povestea reală cu siguranță era mai puțin importantă și cu atât mai puțin interesantă decât puterea mitului „pionierului Morozov”. Studiile dedicate (atât cele elogioase din timpul propagandei dar și cele postcomuniste, de investigație) confirmă puterea de penetrare a imaginarului asupra societăților umane, iar povestea sa mânuită cu abilitate de propaganda comunistă a fost un exemplu prin excelență pentru copii. În primii ani ai regimului lui Gheorghiu-Dej povestirea era popularizată în exces, cu timpul însă mitul s-a erodat și a mai pierdut din intensitate. Ambiția elitei conducătoare de a manipula prin puterea exemplului imaginația cititorilor a avut efectul scontat într-o anumită măsură. Copilul Pavel (Pavlic), un concept sovietic produs pentru a face cariera în spațiul propriu și apoi pentru a fi exportat cu rapiditate, era un „om nou”. El venea cu un set de valori total diferite față de cele tradiționale, însă era extrem de ambițios în menirea lui a se reproduce, de a se multiplica în milioane de Pavlici.

Modelul Pavel Morozov a funcționat inițial în spațiul sovietic, angrenând în jurul său ca un idol pe purtătorii de cravate roșii. După exemplul său, literatura sovietică a mai produs o serie de copii dedicați cauzei comuniste, la fel de eroici și de conștiincioși. Ei reprezentau prototipul omului nou, posesorul unei doze nelimitate de dragoste de patrie, care nu ezitau în a-și sacrifica propria viață pentru idealurile partidului.

Croit tot după calapodul Pavlic Morozov era și eroul romanului „Strada mezinului” semnat de Lev Kassil și A. Polianovsky, pionierul sovietic Volodia Dubinin. Pe numele său adevărat Vladimir Dubinin Nikiforovich (1928-1942) tânărul de 15 ani a făcut parte din grupul de partizani sovietici care au rezistat într-o carieră abandonată Adzhimushkay, lângă Marea Neagră, în timpul celui de-al doilea război mondial. Volodia a fost util partizanilor întrucât cunoștea foarte bine tunelurile și ieșirile din cariera subterană. „Este un erou însuflețit de o înaltă conștiință de patriotism. Pionierul Dubinin era plin de mândrie, mândria de a face parte din rândurile celor mai tinere vlăstare ale statului sovietic. El e plin de neastâmpăr- neastâmpărul de a cunoaște mereu, lucruri noi, folositoare, de asăvârși fapte frumoase.”

Mentorul și exemplul prin excelență pentru tânărul Volodia a fost chiar Pavlic Morozov, pionierul 001 prin excelență, devenit acum simbol pentru o generație întreagă de luptători pentru cauza sovietică: „El află că Pavlic Morozov, pionierul erou, omorât mișelește de chiaburi, a fost un copil ca dânsul, ca Volodia. Cu gândul la pionierul erou, Volodia își ia angajamentul să fie pentru Patria Sovietică ceea ce a fost Pavlic.”

Tânărul Volodia era condus mental atât de exemplul sacrificiului lui Pavlic, dar și de cel al unui alt înaintaș al său, Timur, evident tot un pionier, inteligent și inventiv de data aceasta. După modelul celui din urmă Volodia a organizat o brigadă care ajuta copiii unor familii ai căror părinți erau plecați pe front sau lucrau în uzine. Volodia și-a dorit din tot sufletul să se implice în războiul împotriva germanilor, iar cadrul desfășurării propriei sale lupte a fost orașul Kerch. Refuzându-i-se plecarea pe front, el este sfătuit să strângă pentru armată sticle, care aveau să fie umplute cu lichide incendiare și aruncate împotriva tancurilor germane. Își continuă apoi lupta în cadrul detașamentului de partizani care se ascundeau în subteranele caselor de piatră din orășelul vecin Starîi Carantin. „Aici, aproape o sută de oameni trăiau în adâncurile pământului, în întunericul și umezeala gangurilor pline de fum și aer greu de respirat. Deasupra nemții așezau mine explozive. Dar nu e în stare nimeni să țină piept avântului pe care îl dă oamenilor sovietici dragostea de țară, încrederea în Partidul Comunist și în marele Stalin.”Acțiunile copiilor par atent supravegheate de forurile superioare al partidului, ei manifestându-se ca și cum însuși Stalin ar fi de față. Se dovedește încă o dată forța cultului liderului și efectul puternic pe care acesta îl produce asupra maselor. În majoritatea operelor literare alături de copiii eroi este evocată și figura Generalissimului, el devine personaj, la el se raportau toți protagoniștii romanului, Stalin era centrul lumii și cuvântul lui era lege.

După cum afirmă autorii romanului, copiii zădărnicesc planurile germanilor de a inunda carierele cu apă trasă din mare. „Pentru victoria în aceste lupte Volodia Dubinin din clasa a VII A și-a dăruit toată energia de care a fost în stare, toată dragostea lui de pionier înflăcărat și conștient. Pentru victoria poporului său, pentru gloria Patriei sale, pionierul Volodia Dubinin și-a dăruit și viața. Pionierii din țara noastră se gândesc la Volodia Dubinin cu dragoste și mândrie, cu dorința de a fi demni de exemplul înalt al vieții lui atât de plină de exemple frumoase.” Din nefericire, în timpul unei misiuni micul partizan a călcat pe o mină de teren și a murit. A fost onorat post-mortem cu „Ordinul eșarfa roșie, pentru eroismul și curajul de luptă împotriva cotropitorilor fasciști”. „Pionierul Volodia Dubinin a căzut eroic în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Este unul din copiii glorioși ai Marei Țări a Socialismului, asemănător lui Pavlic Morozov, Timur, Alexandru Matrosov, Marat Kazei, Valea Kotok și Zoiei Kosmodemianskaia.”

Pionierul Volodia Dubini a făcut subiectul unor lecții în manualele de limba română, și se pare că a acumulat aproape la fel de mult capital ideologic ca și predecesorul său literar. Există în cuprinsul romanului un pasaj în care este evidențiat rolul statului în educația tinerei generații, care, în accepțiune comunistă, aparține mai degrabă partidului decât propriei familii. Altfel spus, Volodia Dubinin era mai presus de orice un produs al comunismului: „Comisarul a felicitat-o pe mama lui Volodia, Evdochia Timofeevna, – Vă mulțumim, răspunse Evdochia Timofeevna, dar nu l-am crescut numai eu. Aici nu-i vorba numai de mine și de tatăl său, ci de rolul puterii sovietice în viața și învățătura lui!”

Tot un erou a fost și micul pionier Valea, înfocat cititor al lui Ostrovki: „Valea sta culcat la pământ, așa cum i se poruncise, și se gândea cu febrilitate cum să-i oprească pe dușmanii care se apropiau de partizani. Se mișcă puțin și atunci simți că-l apasă între coaste un obiect tare. Era grenada! Nemții în graba lor nu-l percheziționaseră.Trebuia să se miște fără să fie observat, să introducă mâna sub el, să tragă inelul. Într-o secundă Valea sări și aruncă grenada la picioarele dușmanilor și se făcu nevăzut. El nu auzi explozia din urmă. Simți doar că ceva îi arsese picioarele și spatele, dar continuă să se târască mai departe.(…) Într-o zi l-am văzut citind cartea pe care înainte de război o primise ca premiu la învățătură.(…)„Așa s-a călit oțelul”trecu din mână în mână. Partizanii o sorbeau la lumina focului de tabără, o citeau în căruță, o răsfoiau în timpul pauzelor dintre lupte.”

Un alt copilul erou a fost și micul Aleksandr Matrosov, cunoscut sub numele de Sașa „Pentru Aleksandr Matrosov, Sașa cum îl numeau tovarășii, aceasta a fost ziua în care a pășit eroic și modest sub cupolele istoriei. Avea numai 19 ani și era vesel și plin de vise îndrăznețe. Regimentul său înainta și cu fiecare palmă de pământ recucerit ostașii deveneau mai dârji, dorința de a-i alunga pe fasciști pentru totdeauna de pe pământul drag al țării sovietice era tot mai mare. (…) Acolo, la gura de foc, Sașa Matrosov, ciuruit de zeci de gloanțe, sta liniștit, parcă privind cu ochii nemișcați, cerul Ucrainei. Jertfa lui a salvat regimentul și cazemata a fost distrusă. Victorioși, ostașii roșii își puteau continua lupta. Sângele lui Sașa, desenat pe zăpadă, sângele lui tânăr curgea pe tot trupul.”

Tot din galeria micilor patrioți pionieri face parte și Emil Andreev, credinciosul bolșevic ce a fost implicat în războiul comuniștilor din U.R.S.S. Provenit tot dintr-o familie de muncitori și, prin urmare, determinat de sărăcie și condiții sociale să se opună sistemului de mic, el se apropie mental de tiparul revoluționarului. „În anul acela Andreev împlinise treisprezece ani. Tatăl său era fierar la o uzină din Moscova, iar Andreev vroia să învețe, dar pentru asta trebuiau bani. Un muncitor nu avea bani, avea numai dreptul să îmbogățească pe cei pentru care muncea. Dacă totuși cerea, primea înjurături, dacă mai cerea odată primea palme, și dacă nici atunci nu se mulțumea era dat afară!(…) Este hotărât să lupte, dorea schimbarea, dorea să poată studia, să poată munci, să-și ajute tovarășii bolșevici. Dorințele sale l-au adus însă în tranșee, alături de soldați. „Rămase numai Andreev în tranșee, un adevărat revoluționar, un adevărat bolșevic, într-adevăr îi prindea bine că era mic. Putea să fugă în voie de la un capăt la celălalt, fără să se încovoaie și trăgea pe rând din puștile tovarășilor plecați. În timpul ăsta dușmanul nu avea de unde să știe că tranșeele erau goale. Șuierau gloanțele pe de-asupra capului fără încetare. Șuieratul se răsucea în creierul lui Andreev, dar asta nu-l înfricoșa. Trăgea fără încetare. Aluneca în glod dar se ridica îndată și iar trăgea. Scăpase o pușcă dincolo de parapetul tranșeii. Mitralierele dușmanului parcă se întețiseră. Se ridică pe vârfuri, dar repede se aplecă. Un glonț îi șuierase pe lângă ureche. Ce să facă „Măi Andreev, tu ești un adevărat revoluționar, un adevărat bolșevic!”. Vorbele i se răsuceau în minte, amestecându-se cu șuieratul gloanțelor. „Un adevărat bolșevic!”. Andreev nu stătu mult pe gânduri. Sări îndată pe parapet, întinzând mâna după pușcă. Mitraliera dușmanului se opri, dar pentru ca să pornească din nou mai năpraznic, înainte ca Andreev să fi sărit înapoi. Și gloanțele îl ciuruiră. Trei zile a luptat cu moartea Andreev. Întins pe un pat lupta pentru viața lui, așa cum adineaori luptase pentru viața tuturor. Câteodată durerile îl mai lăsau. Atunci închidea ochii. Auzea fanfare, pe străzi erau multe steaguri roșii, oamenii râdeau, cântau….”

Exemplul micilor eroi sovietici a dat roade și în spațiul românesc. Literatura anilor 50 a cuprins și povestiri sau romane care avea ca personaje principale copii puternic implicați în războiul împotriva germaniei sau în lupta comunistă. Un astfel de exmplu a fost romanul Micul partizan”, al cărui personaj principal, pe nume Emil, a fost un neînfricat luptător: Povestea noastră arată că și copiii poporului român au luat parte la această mare luptă, ajutând pe cât puteau ei. (…) Emil, deodată, a simțit în piept o infiorare rea, dușmană, recunoscând în cei venitți o trupă de soldați germană.”

Înflăcărat de aceeași dragoste de țară, Andrei, eroul povestirii lui N.Minei a împărțit manifeste pe străzi, sfidând cu curaj privirile iscoditoare ale potențialilor dușmani ce treceau pe lângă el. Tot manifeste a aruncat și micul vagabond Mihăiță, un copil orfan care datorită unui muncitor binevoitor, a fost primit ucenic la turnătorie. „Ajutat de un utecist, Mihăiță s-a cățărat sus, la sirenă, a rânduit lucrurile așa cum trebuie, încât, în zori, la primul șuierat, începu să plouă cu manifeste. Toată curtea uzinei se umpluse cu manifeste.”

Un alt copil care s-a sacrificat în lupta pentru eliberarea țării din 13 septembrie 1944, a fost Virgil Iovănaș, eroul de la Sofronea, un elev de 15 ani din Arad. „În acele clipe grele elevul nu-și precupețește viața și luptă cot la cot cu ostașul, sub șuierul gloanțelor dușmane, stăvilind înaintarea tancurilor fasciste. (…) Tunarul moare pe loc, iar Virgil cu pântecele ciuruit, se zbate în țărâna răscolită d-o schijă. (…) Adunându-și ultimele puteri, el se târăște până la pușca mitralieră a unui ostaș căzut în apropiere, o fixează în umăr și trage, trage cu ultimele sale puteri.”

Majoritatea modelelor de copii eroi promovate în cadrul literaturii cu subiect istoric sunt inserate mai degrabă sub genul schițelor, nuvelelor, povestirilor și publicate în cadrul periodicelor, în special al revistelor. Romane specifice care să se singularizeze în contextul literaturii cu subiect istoric destinată tinerei generații având ca protagoniști tot copii nu sunt prezente în această perioadă. Eroii romanelor sunt de proveniență sovietică, este momentul prin excelență al afluxului de cultură sovietică, iar scriitorii români imită mai degrabă tipologia personajelor propuse, care în afară de faptul că se numesc Virgil, Andrei sau Emil, copiii eroi sunt parcă desprinși din imaginarul vecinului de la Răsărit. Ei vin cu același set de valori, cu aceeași implicare revoluționară până la capăt, înfruntă moartea în numele cauzei și a ideologiei și își doresc din tot sufletul binele omenirii și luminarea tuturor prin învățătură. Sunt clișeele clasice ale realismului socialist, însă învăluite de o tematică puțin diferită. Miza nu mai este revoluția în sine, ci schimbarea, eliberarea și lupta în contextul celui de-al doilea război mondial. Altfel spus, baricadele revoluției au fost înlocuite cu tranșeele.

Eroismul copiilor români era mai evidențiat în contextul celui de-al doilea război mondial luptând în tranșee și mai puțin angrenați în lupta pentru cauza comunistă. Unele personaje erau fictive, altele erau inspirate din situații reale.Tipologia lor este clasică: ei sunt majoritatea săraci, fără studii, au vise (în special legate de meserii) și își doresc să le împlinească ca orice copil, însă soarta le este potrivnică. Ei mor violent pe câmpul de bătălie, de obicei ultimii sau singuri sau agonizează plini de răni în spitale de campanie, și continuă să viseze la binele omenirii până la ultima suflare. Textele referitoare la gesturile lor sunt dramatice, de un dramatism prea puternic pentru psihologia cititorilor, însă ceea ce conta pentru scriitori era efectul produs. Războiul, sângele și moartea trebuia întipărite în mentalitatea școlarilor și sensibilitatea nu trebuia menajată. Copilul prezentului trebuia să aibă exemplul sacrificiului, iar sacrificiul suprem sa-i devină o normalitate netergiversabilă când în joc era pusă însăși soarta țării. O teză dură, dar promovată cu obsesivitate de scriitorii timpului. Era rolul și lecția literaturii cu subiect istoric de a crea afecte și trăiri în conștiințele lor fragede.

Capitolul III

Etapa relativei liberalizări (1964-1971).

1.Relaxarea ideologică. „Partidul, Ceaușescu, România!”

În întreaga sa activitate, PCR și liderii săi au urmat anumite trasee directoare fără nicio abatere, mai ales în domenii referitoare la rolul conducător al partidului, industrializare, uniformizare socială, ideologizarea vieții culturale sau formarea omului nou. Cu toate acestea, deși politica promovată nu a fost întotdeauna liniară și lipsită de nuanțe, scopul primordial al liderilor de la București a fost conservarea regimului. La începutul anilor 60, România a început să imprime un curs autonom (caracterizat adesea ca fiind chiar independent) politicii sale externe în raport cu Uniunea Sovietică. Această tactică, ce a culminat cu celebra Declarație din aprilie 1964, a reprezentat o politică asumată nu în scopul abandonării sistemului comunist, ci mai degrabă al creării unui spațiu propriu de manevră în cadrul internațional. Declarația insista ca interacțiunile dintre statele lagărului socialist trebuie să fie bazate pe respectul suveranității și integrității fiecăruia, în consecință o urmare directă a fost crearea oficială a spațiului pentru o formă de conducere comunistă care să fie națională. Politica promovată de conducerea din România după această declarație a avut niște limite clare, întrucât pe fondul liberalizării nu s-a mers (și nici nu s-a dorit să se meargă) până la ultima consecință, ci mai degrabă s-a urmărit în ciuda tuturor schimbărilor conservarea structurilor politico-militare și economice staliniste. Elita politică din România a rezistat practic directivelor Moscovei chiar până la o posibilă identificare a conducerii partidului cu interesele naționale.

În 1965 în urma morții secretarului general Gheorghe Gheorghiu-Dej, la conducerea partidului a fost numit Nicolae Ceaușescu. Regimul politic avea să continue, actorii au fost însă schimbați. Propaganda funcționa la cote maxime, iar cenzura, chiar dacă nu mai era atât de agresivă, era la fel de vigilentă în continuare în a controla societatea. Spre deosebire de predecesorul său, Ceaușescu nu fusese direct implicat în epurările staliniste de la începutul anilor 50, în consecință a putut simula destalinizarea fără teama de a-și submina propria poziție în partid. Mai mult decât atât, acesta, prin vârsta pe care o avea când a venit la conducerea partidului (47 de ani) simboliza o nouă generație politică, era cunoscut ca unul dintre apropiații lui Dej și se aștepta de la el continuarea procesului de liberalizare a regimului. Maniera sa de a conduce între 1965 și 1971 s-a dovedit a fi o sinteză originală între desatelizare și destalinizare, însă fără a exagera în vreo direcție, fără a pierde controlul asupra societății.

Interesante de urmărit în contextul perioadei, au fost clișeele și tezele lansate de acesta cu prilejul Congreselor și comunicărilor, teze care aveau să-și dovedească impactul și valențele abia peste câțiva ani. O bună parte dintre dogmele comunismului din ultimii ai ai regimului își au originile în această perioadă, aparent dominată de liberalizare și inofensivă ideologic. Omul nou al comunismului a continuat să se formeze și pe fondul acestei relaxări ideologice iar propaganda a vehiculat permanent caracterele sale ilustrative.

Momentul cheie al devenirii lui Ceaușescu a fost chiar Congresul al IX-lea al P.C.R. (1965) care i-a oferit prilejul de a-și promova partizanii cei mai loiali în poziții favorabile. Congresul a consacrat practic supremația noului lider în fruntea partidului, poziție în care Ceaușescu avea să rămână până la căderea regimului. Consfințind practic victoria supremă a secretarului general în ierarhia politică, Congresul al IX-lea a inaugurat o nouă etapă în istoria României comuniste, una marcată profund de ambițiile personale ale lui Ceaușescu, întrucât la acest congres și-a a pus practic bazele noului său program politic. În raportul din cadrul Congresului Nicolae Ceaușescu a subliniat că scopul fundamental al politicii partidului era dezvoltarea economică a țării și „crearea societății socialiste multilateral dezvoltate” – o sintagmă ce va bântui în propaganda regimului până la finele acestuia. Totodată, a fost momentul în care s-a decis schimbarea numelui partidului, el redevenind Partidul Comunist Român, în fapt, o măsură să marcheze și să sublinieze demersul inovator al noului lider.

Propaganda regimului a considerat Congresul al IX-lea drept o „piatră de hotar” în istoria națională. Momentul a marcat începutul unui scurt dezgheț politic ce s-a dovedit a fi mai degrabă un interludiu ambiguu în cadrul comunismului, un soi de pseudoliberalizare. Acest dezgheț temporar a fost expresia încercării lui Ceaușescu de a-și consolida puterea, prin detașarea de metodele epocii staliniste. Cu toate acestea, nu s-a pus nici un moment problema unei reale destalinizări, iar acestă nouă libertate a românilor, s-a definit în primul rând în raport cu anii 50. În fond, partidul și securitatea au vegheat în permanență, iar societatea a fost în continuare ținută sub control. O dată finalizat procesul reeducării de tipul Stalin-Makarenko-Dej supraviețuitorii și societatea în genere nu mai avea nevoie de noi forme coercitive, întregul sistem comunist autohton trebuia doar întreținut și menținut prin propriile sale mecanisme de funcționare. Era mai degrabă un reglaj permanent al reflexelor fricii, obedienței și confortului de a supraviețui. Se arăta mai degrabă condamnator către trecut, iar prezentul căpăta o formulă binefăcătoare și umană tocmai datorită comparației cu perioada dejistă, declamată ca fiind plină de atrocități. A fost în fond o stratagemă ce a funcționat din plin și care putea merge către alte căi din punct de vedere social și politic față de felul în care noul lider Ceaușescu a manipulat situația internă.

Într-o primă etapă noul secretar general al partidului, Nicolae Ceaușescu și-a îndreptat eforturile în direcția consolidării autorității și poziției sale accentuând două teze care s-au dovedit extrem de necesare în această perioadă. Cele două teze au fost reprezentate pe de o parte de sublinierea importanței independenței naționale, iar pe de altă parte pe formarea unei conștiințe patriotice. Pentru reușita acestui demers Ceaușescu s-a bazat pe sprijinul aparatului de partid, o grupare politică pe care o dirija deja din 1955 din rândul căreia și-a recrutat noua echipă de conducere a P.C.R.- ului.

În decursul perioadei următoare, pentru a-și atinge scopurile ideologice, partidul a încurajat destalinizarea intelectualilor. La scurt timp după alegerea sa, el a organizat întruniri cu reprezentanții uniunilor de creație, în care a criticat dogmele realismului socialist și a recunoscut dreptul la diversitate culturală. Începând cu anul 1964 și până spre 1971 puterea lui Nicolae Ceaușescu s-a bazat pe o colaborare evidentă, uneori tensionată, între aparatul de partid și intelectualitate. Situația s-a schimbat însă radical în câțiva ani, iar intelectualitatea a realizat că partidul reprezenta de fapt în continuare o structură stalinistă reziduală, care prin natura sa se opunea dezvoltării democratice și deschiderii României spre Occident.

În vara anului 1968 Nicoale Ceaușescu a condamnat intervenția sovietică în Cehoslovacia, dând publicității declarația de solidaritate cu Cehoslovacia și în același timp refuzând să se alăture celorlalte țări din cadrul Tratatului de la Varșovia care își exprimaseră dezacordul față de „socialismul cu față umană”. A fost momentul (prin celebra scena a balconului) în care prestigiul său personal a atins apogeul atât pe plan intern cât și internațional, iar la nivelul imaginarului social, momentul din 1968 l-a consacrat pe Ceaușescu la cote inimaginabile pentru debutul său politic, întrucât din simplu conducător, dintr-un nou lider al partidului, Ceaușescu s-a transformat în erou. Cu siguranță că la această nouă ipostază în care s-a regăsit atunci liderul și-au adus aportul o serie de factori, însă cert este că Ceaușescu a știut să speculeze momentul și să pozeze în apărătorul valorilor dreptății. Această opoziție, ca și alte decizii de politică externă opuse liniei comune a statelor comuniste, l-au transformat pe viitorul dictator, din perspectiva țărilor occidentale într-un lider regional important, o fisură în monolitul est-european.

Pentru Ceaușescu, eșecul Primăverii de la Praga a servit la justificarea dogmei de nezduncinat dintre partid, lider și națiune. Sloganul „Partidul, Ceaușescu, România!” a răsunat pretutindeni în acele zile și s-a propagat ca și clișeu până la sfârșitul regimului. Coalizarea, chiar și la nivel ideologic între lider și popor a avut un impact deosebit în societate, mimând încrederea, unitatea și coparticipația acesteia la decizii. După acest moment, Ceaușescu a încercat să extindă contactele cu partidele și grupările comuniste potrivnice atitudinii hegemonice a Uniunii Sovietice de teama unei reacții sovietice care l-ar fi putut înlătura de la putere.

Acest apogeu al prestigiului din vara anului 1968 a coincis practic cu momentul în care interludiul liberal din România a luat sfârșit, întrucât Ceaușescu a renunțat treptat la acestă orientare pentru a porni pe calea restalinizării radicale.

Tot în cursul anului 1968 cu ajutorul susținătorilor săi Ceaușescu a declanșat o vastă operație de substituire a miturilor. Prin demascarea rolului lui Gheorghiu-Dej în atrocitățile staliniste din anii 50, el și-a creat propria imagine de restaurator al legalității, negând orice amestec în crimele condamnate. Tot în cadrul acestui demers au fost reabilitați Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș și proclamați martiri ai cauzei comuniste. În același timp, încercând să câștige favorurile supraviețuitorilor partidului din perioada de ilegalitate, Ceaușescu le-a cerut acestora să își scrie memoriile, sperând ca imaginea lui Dej din perioada de clandestinitate a PCR să fie marginalizată treptat, iar propria imagine să se amplifice și să câștige capital în istoria mișcării revoluționare.

Concluzionând, se poate afirma că în decursul perioadei dintre 1964 și 1971, pe fondul unei liberalizări atent supravegheate, noul lider Nicolae Ceaușescu a concentrat toată puterea în mâinile sale, și-a consolidat legitimitatea acuzându-și predecesorul, și mai ales a coalizat populația în jurul său pozând în liderul apropiat de mase. Debutând cu Congresul al IX-lea, ce va fi amintit și peste ani ca fiind începutul Epocii de Aur, și înregistrând maximum de glorie și coeziune a societății în 1968, cultul lui Ceaușescu ca reformator politic a început să se contureze rapid. În pofida acestui aspect, deși acesta a fost văzut ca fiind noul lider vizionar, un campion al legalității și echității sociale, direcția în care avea să evolueze România sub conducerea sa avea să fie total diferită și în perfect contrast cu promisiunile de relaxare și înnoire.

2. Discursul istoriografic. Mitul cetății asediate.

La nivelul discursului istoriografic, în perioada dintre 1964 și 1971 s-a înregistrat glisarea dinspre internaționalism spre naționalism, tendința manifestându-se în principal cu scopul de a legitima regimul. Această alunecare s-a înfăptuit relativ ușor, pe fondul existenței în istoriografia românească a unui discurs naționalist, care însă fusese stopat în anii 50. Regăsirea filonului naționalist combinat cu rusofobia puternică, au adus cu sine o oarecare decrispare a regimului comunist. Treptat, toți istoricii de valoare au fost recuperați, și chiar și postum unii dintre ei au fost inserați în legitimarea proiectului comunist. În același timp multe dintre lucrările lor au fost republicate, unele dintre ele însă în manieră incompletă.

Deși în cadrul istoriografiei se petreceau aceste schimbări, în discursurile oficiale de la mijlocul anilor 60 precum și în conținutul principalelor documente de partid, referirile la istorie au fost minime. Dezinteresul față de istorie și istoriografie a fost elocvent chiar și în rapoartele și directivele prezentate la Congresele al IX-lea (1965) și al X-lea (1969), unde subiectul nu a fost nici măcar pomenit. Între 1964 și 1971 a fost o perioadă în care mesajele aniversare au fost rarisime, iar comemorările nu au ținut primele pagini ale publicațiilor. În general, în această perioadă, istoria a ocupat un loc minor în programul secretarului general și al partidului său, nimic nu lăsa să se întrevadă obsedanta preocupare istorică a acestuia de după 1971. Ceaușescu era deocamdată interesat exclusiv de istoria mișcării muncitorești, iar în 1966 a alcătuit o primă schiță a istoriei țării, semnificativă prin structura sa pentru mentalitatea liderului comunist. Nu a pomenit etnogeneza, fixația perioadei următoare, și nici vechii voievozi, întrucât nu se așeza încă în succesiunea lor, ci făcea doar la modul general elogiul luptelor poporului pentru libertatea națională și socială. Erau tratați superficial chiar Tudor Vladimirescu, Revoluția de la 1848 și Bălcescu pentru a se concentra mai larg pe apariția mișcării muncitorești, a celei socialiste, precum și a reprezentanților săi. La Moscova, în 1967, în discursul rostit cu prilejul semicentenarului revoluției ruse, Ceaușescu a insistat mai puțin pe influența acesteia asupra românilor, iar în 1969, cu prilejul sărbătoririi celei de-a XXV-a aniversări a eliberării României „de sub jugul fascist”, meritul eliberării era trecut aproape integral pe seama partidului, rolul armatelor sovietice fiind diminuat până la a se sublinia că ele au intrat în capitală după ce aceasta fusese deja eliberată. De altfel, din acest moment rolul armatei sovietice în contextul 23 august a fost stabilit fără a se mai opera vreodată retușuri, prin aceasta demontându-se practic una dintre cele mai puternice dogme ale perioadei staliniste. În stenograma ședinței în care s-au dezbătut problemele privind organizarea Muzeului de istorie al R.S.R. din 16 ianuarie 1970, existau anumite mențiuni legate de funcțiile pe care trebuia să le îndeplinească viitoarea instituție, precum și despre indicațiile tematice referitoare la organizarea sălilor cu exponate:

(tov. Carol Gollner): ”Prestigiul acestui muzeu va depinde în primul rând de prezentarea exponatelor dar în mare măsură și de ghidajul competent care se face prin șefii de secții. Oamenii aceștia, personalul muzeistic al Muzeului național de istorie, ar trebui să devină propagandiști de seamă.”(…) „Trebuie ținut seama că i se va acorda acestui muzeu o deosebită importanță educativă și propagandistică.”

(tov. Miron Constantinescu): „Înainte de a face tematica, ar trebui să formulăm principiile directoare care trebuie să fie știute acum, și ele există în documentele de partid gândite și formulate. Aș reaminti pe scurt: un muzeu de istorie a României trebuie să servească ideii de unitate a poporului român de la nașterea sa, (…) să prezinte contiuitatea poporului român pe acest teritoriu, să arate dezvoltarea progresivă a economiei, la locul cuvenit să prezinte rolul clasei muncitoare ca aceea care a transformat vechea Românie în noua Românie socialistă.”

Cu alte cuvinte, în organizarea sălilor expoziționale specialiștii trebuiau să țină seama de rolul maselor, al muncitorimii în contextul evoluției politice, dar și de tezele de coloratură națională (reprezentate prin ideile de unitate și continuitate) care cuprindeau din ce în ce mai mult discursul istoriografic. Nu lipseau nici referințele marxiste în ceea ce privea importanța factorului economic în devenirea comunistă a României, și evident nu puteau lipsi reperele care făceau din muzeul de istorie un adevărat spațiu de formare ideologico-politică a publicului, întrucât, așa cum se specifica în stenograma citată, muzeul aveau o deosebită importanță propagandistică. În mare măsură erau ideile ce se puteau regăsi și în conținutul discursului istoriografic.

Istoriografia acestei perioade a stat sub semnul reinterpretării, reformulând, cu aerul inocent al celui care cunoaște și care știe că are întotdeauna dreptate ceea ce abia catalogase în termenii cei mai categorici drept adevăruri definitive. Noua politică dată de propagandă și politica oficială punea în centrul studiilor ideea de antislavism dublată de redescoperirea originii latine și în contrapondere de iminenta diminuare a rolului rușilor în istoria românilor. Cu toate aceste schimbări de paradigmă istoria și eroii săi erau totuși la periferia interesului oficial. Se lucra acum mult la dogme, la traseele unor idei istorice și mai puțin la detalii, la protagoniști în sine. Prin urmare, mitul lui Nicolae Bălcescu, atât de amplu și invocat în contextul internaționalismului perioadei precedente, a cunoscut și el o reașezare, manifestată prin scăderea importanței pe care i-a acordat-o propaganda. La comemorarea a 110 și 120 de ani de la moartea revoluționarului în „Scânteia” nu s-a menționat niciun rând despre evenimente, iar la spectacolul omagial din 30 iunie 1968 de pe stadionul Republicii, Bălcescu a apărut într-o serie de eroi pașoptiști (Mihail Kogălniceanu, Avram Iancu) fără a ieși cumva în evidență față de ei. El nu mai era acum eroul revoluționar prin excelență, liderul unic și de necontestat al revoluției, ci doar unul dintre ei. Chiar în cadrul discursului politic figura lui Bălcescu a fost mai rar evocată, iar Ceaușescu a manifestat în aceștia ani o reală indiferență față de eroii istoriei pentru ca subit, începând cu 1974, să-și descopere marea pasiune. În concluzie manifestările și materialele omagiale referitoare la Nicolae Bălcescu erau mult mai conjuncturale, iar acțiunile întreprinse în această perioadă nu angajau direct aparatul central de propagandă, ci numai elementele sale secundare. Propaganda în favoarea mitului lui Bălcescu era în această perioadă în real declin. Trăsătura esențială a mitului din anii sovietizării – Bălcescu gânditor și revoluționar premarxist era acum uitată, însă eroul nu a fost scos din tradiția comuniștilor mai ales datorită preocupărilor sale de analiză socială și economică, domeniu din activitatea eroului căruia i s-au consacrat acum studii speciale dar fără exagerările din perioada anterioară. Mai mult, au apărut însă lucruri noi și anume latura studiilor sale ce ținea de concepția romantismului. Referitor la calitatea sa de unic lider revoluționar, tezele s-au mai modificat, așa cum am mai amintit, în senul în care Bălcescu și-a pierdut statutul unicității. El nu mai era acum singurul și autenticul ci era pus alături de I. H. Rădulescu și C.A. Rosetii, fiind considerat „doar cel mai de seamă exponent al generației de la 1848” și atât, practic o regresie față de unicitatea dobândită în perioada anterioară. Întreaga esență a mitului revoluționarului absolut s-a schimbat, de la radicalismul și internaționalismul perioadei sovietizării s-a trecut acum subtil la revoluționarul democrat, romantic de talie europeană și luptător pentru cauza națională a românilor. Derusificării impuse de propagandă îi corespundea acum evidențierea elementelor originale românești din istorie, iar proocidentalismului i se răspundea cu glorificarea personalităților istorice românești de talie europeană.

Dezinteresul oficial față de istorie a îngăduit istoriografiei să se dezvolte și să se diversifice. Relativa toleranță a făcut ca după 1965, cu excepția unui număr limitat de subiecte rămase tabu (aproape toate de istorie contemporană), istoricii să-și poată alege singuri temele de cercetare, și să le poată trata, în lipsa unor indicații oficiale, după viziunea proprie. Către sfârșitul anilor 60 a existat chiar și o diversitate de opinii în legătură cu subiecte sensibile, cum ar fi etnogeneza. După 1964, anul celebrei declarații, partidul a început să mizeze pe cartea patriotismului și valorile naționale românești au putut reintra în circuit. Autorii de evocări istorice, obligați până atunci să ocolească subiectele cu conotații naționaliste puteau să valorifice pasiunea românilor pentru cultul eroilor neamului, ce fusese întrerupt sub ocupația sovietică și înlocuit cu cultul eroilor comuniști. Până în iulie 1971, perioada a fost caracterizată de o pseudoliberalizare și o regăsire a sentimentelor de mândrie patriotică. S-a marșat mult pe antisovietism, și către sfârșitul perioadei pe figurile ilustre de domnitori. Totodată a fost revizuită viziunea rolleristă referitoare la anumite momente ale istoriei naționale precum mișcarea lui Horea, Revoluția de la 1848, Războiului de Independență, crearea statului național român, și primul război mondial.

Într-unul din numerele revistei „Cravata Roșie” din 1965 a fost publicat un articol intitulat sugestiv „Un muzeu al eroismului,” în care pionierilor li se descriau sălile și exponatele Muzeului Militar Central. Survolând secolele, povestirea puncta succint principalele idei ale momentului referitoare la istoria românilor. O primă caracteristică desprinsă din text s-a dovedit a fi preferința pentru istoria de tip conflictual, o viziune în care trecutul românilor părea a fi fost o nesfârșită povestire despre războaie și încleștări. Nu era menționat nici un moment de pace, întrucât, după cum menționa autorul articolului, însăși istoria românilor era străbătută de „șirul luptelor pentru neatârnare, ca un adevărat fir roșu”. În același timp, apar obsesiv cuvintele libertate și eroism, iar capitolele de istorie asupra cărora autorul face comentarii sunt relativ puține, dar sugestive. Sunt invocați dacii, mai exact puterea militară a dacilor și castrele romane, apoi făcând un salt peste un mileniu autorul trece direct la evocarea figurii lui Mircea cel Bătrân. Domnitorul este prezentat tot într-o ipostază conflictuală, ca mare comandant de oști în episodul de la Rovine, ca apoi atenția să fie îndreptată către „viteazul Voievod al Moldovei,” Ștefan cel Mare, întrucât „nimeni până la el, în istoria noastră, și nici după aceea, n-a purtat atâtea războaie cu dușmanii.” După ce îi creează voievodului un portret detaliat, specificând totodată că „sub conducerea lui Ștefan, masele populare au luptat cu vitejie împotriva cotropitorilor otomani,” atenția cititorului este îndreptată apoi spre figura lui Mihai Viteazul, și episodul de la Călugăreni evocat însă în câteva cuvinte, după care sunt prezentate câteva episoade din „luptele și răscoalele sociale care au cutremurat veacurile.” Sunt menționați în acest context Gheorghe Doja, Horea, Cloșca și Crișan precum și Tudor Vladimirescu. Discursul istoric se oprește apoi la momentul războiului pentru independență din 1877, în cadrul căruia sunt amintiți comandanții și eroii Valter Mărăcineanu, Șonțu, Ene și Lemnea, apoi la primul război mondial, autorul evocând-o pe eroina Ecaterina Teodoroiu, după care întreaga atenție este îndreptată spre acțiunile Partidului Comunist Român. Mai mult de două treimi din textul articolului au fost rezervate descrierii luptei înflăcărate a membrilor partidului din perioada ilegalității, partidul reprezentând practic subiectul principal al articolului, momentul absolut al istoriei, reperul prin excelență față de toate perioadele trecute.

Întregul articol al revistei relevă tezele istoriografice ale momentului. Apar personalitățile în istorie. Romanii nu mai sunt văzuți doar ca simpli cuceritori, încep să fie evocați și domnitorii medievali, apare din ce în ce mai des și figura lui Mihai Viteazul (în timp ce figura lui Dimitrie Cantemir pierde teren în spațiul imagologiei), Tudor Vladimirescu și Nicolae Bălcescu rămân constanți în imaginarul istoric, dar caracterizați de valențe diferite de cele din perioada rolleriană, poporul sovietic nu mai este la fel de prieten, prin urmare momentul 23 august aparține Partidului Comunist Român. A fost momentul în care, la început timid apoi din ce în ce mai insistent, o întreagă istoriografie a început să se focalizeze pe legitimarea partidului, pe geneza și lupta sa, pe reușitele și momentele sale glorioase.

3. „Patria noastră dragă se numește Republica Socialistă

România”. Cultivarea patriotismului național în literatură.

La nivelul literaturii, scriitorii din această perioadă erau invitați în mare măsură să își aleagă subiectele și din dezvăluirile pe care partidul le opera uneori în legătură cu greșelile trecutului dejist. Aceasta cu atât mai mult cu cât trebuia distrus cu orice preț cultul predecesorului lui Ceaușescu și transformat la nivel mental într-un termen negativ al comparației. Dată fiind noua conjunctură, cel puțin în primii ani ai noii conduceri, tema eroului conducător, a partidului și a cuceririlor socialismului nu mai figurau ca teme obligatorii și exclusive, ci supraviețuiau mai degrabă în rangul inferior al tematicii. Totodată s-a observat o adevărată obsesie a restabilirii prin literatură a adevărurilor istoriei îndepărtate sau recente, ascunse sau falsificate în perioada precedentă, însă în limitele îngăduite sau prin diferite procedee de escamotare a cenzurii. Față de obsedantul deceniu, la nivelul literaturii au avut loc schimbări de esență. Contextul a fost favorabil recunoașterii și valorificării moștenirii literare ce fusese interzisă sau mistificată precum și recuperării profesionalismului scriitorului.

În repertoriul de teme figura și istoria, atât în varianta oficială dar și cu trimitere la tema puterii, la mecanismele ei (ilustrată în romanele socotite politice semnate de Marin Preda sau Augustin Buzura), însă în același timp figurau și teme ale ideologiei oficiale: egalitate, cultul ostentativ al patriotismului, glorificarea unor momente ale istoriei naționale, elogiul eticii colectiviste și inhibarea individualității. În stenograma ședinței de lucru cu conducerea Uniunii Scriitorilor din 6 aprilie 1970 erau menționate principalele așteptări pe care secretarul general al partidului le avea de la oamenii de litere:

(tov. Nicolae Breban): „Politica partidului nostru în ultimii ani este profund pozitivă, profund patriotică în adevăratul sens marxist-leninist, și scriitorii sunt mai atașați ca niciodată partidului astăzi. Ei, scriitorii cer acest drept, ca ei înșiși să contribuie la aplicarea unor directive de partid în viața culturală.”

(tov. Nicolae Ceaușescu): „Vrem literatură comunistă, și asta trebuie să fie clar, și asta cerem Uniunii Scriitorilor, și numai în măsura în care Uniunea asigură îndrumarea literaturii române spre o literatură comunistă, numai atunci se va bucura de sprijinul nostru și va fi admisă.”(…) „Nu putem concepe o literatură care să nu oglindească realitățile lumii socialiste”.

Începând cu anul 1968 (și în urma unor cumuli de factori de sorginte politică, socială și chiar mentalitară) la nivel literar s-a impus un nou subiect și anume mitul patriei primejduite (al cetății asediate). Ideea centrală a așa-numitului mit se cristalizează în afirmațiile conform cărora înconjurați din toate părțile de dușmani, românii au reușit singuri, găsind resurse doar în propria ființă. Deși nu au manifestat niciodată gânduri de cucerire, atitudinea ofensivă a vecinilor i-a obligat de-a lungul timpului să lupte. Operabil ca și arhetip imaginar, acest mit, la care și-au dat concursul atât antisovietismul populației și amintirea abuzurilor din faza internaționalistă, cât și rădăcinile naționaliste resuscitate, avea să conducă ușor mai departe către imaginea liderului salvaționist. În această imagine a salvatorului, se va încarna perfect și pentru o perioadă îndelungată Nicolae Ceaușescu, dublată însă de un deplasat cult al liderului.

Revenirea factorului național pe scena istoriei nu s-a constituit însă într-un fenomen original românesc, cum au lăsat să se creadă conducătorii partidului (sentimentul național a fost speculat și în Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin, și în Albania, Coreea de Nord și China, care au dat comunismului o coloratură națională, iar în ceea ce privește Ungaria, Bulgaria și R.D.G., acestea chiar și-au recuperat în mare măsură trecutul, recurgând la retorici naționaliste). În cazul românesc, revenirea discursului național a avut o mare eficacitate dat fiind caracterul virulent antinațional al comunismului din anii 50. În consecință, valorile naționale au fost repuse în circulație, dar reformate și remodelate spre a putea să susțină proiectul comunist și să-i confere legitimitatea de care avea atâta nevoie. Multe dintre tezele momentului erau teme existente și în discursul imaginar al secolului al XIX-lea și operaționale în construirea identității naționale românești (istoricul Mirela Murgescu a analizat succint fenomenul în lucrarea sa), însă de această dată comunismul le-a amplificat și le-a manipulat (impus) în sensul legitimării propriilor dorințe. Exaltarea virtuților proprii nu are în sine nimic rău, ducând la crearea sentimentului comunitar (de apartenență și identitate) dar exagerarea și aducerea acestora permanent în prim plan pot în timp să genereze în memoria colectivă sentimente xenofobe. Așadar, tema patriei, putea să-și ocupe locul firesc printre temele literaturii anilor 60. Manualele școlare au fost invadate de poezii și cântece cu tematică patriotică, iar autorii de evocări istorice, obligați atâta timp să ocolească subiecte cu conotații naționaliste, au profitat de moment.

Școala a avut rolul de a fundamenta la nivelul conștiințelor copiilor atașamentul față de patria comunistă, iar la baza acestui demers s-au identificat două paliere: primul – cel al conceptualizării, în care noțiunea de patrie era utilizată și impusă generic și cel de-al doilea, palierul concretizării – în care noțiunea de patrie era explicată („Patria noastră se numește Republica Socialistă România”) – ambele paliere având ca scop dincolo de prezentarea unor cunoștințe generale despre statul român inducerea primelor elemente identitare în memoria copiilor. Totodată patria era redată ca fiind o mamă care avea grijă de fiii săi: locuitorii țării. Aceștia, la rândul lor aveau o serie de obligații întrucât și patria trebuia iubită, apărată și niciodată părăsită. Din acest punct de vedere manualele școlare conțineau o serie de mesaje directe, imperative, menite a cimenta legătura dintre copil și patrie („Iubește-ți patria!”, „Cinstește-ți patria!”). Educarea sentimentelor patriotice se realiza prin exemple nobile cum ar fi ideea sacrificiului pentru patrie. Educația patriotică era strâns legată de educația civică. La originea sa, civismul este o formă prin care individul își manifestă iubirea față de țară, îndeplinindu-și obligațiile cetățenești cu ascultare. În același timp însă, civilitatea presupunea nu numai patriotism pur și militant, ci și loialitate față de „stăpânire”, în cazul prezent față de regimul comunist.

Cultivarea patriotismului național a mers mână în mână cu așa numitul mit al patriei primejduite, o idee ancestrală ce pare a se reactiva ori de câte ori conjuctura îi este favorabilă. În cazul românesc, conturarea mitului cetății asediate își trăgea sevele din amintirile nedreptăților și atrocităților staliniste precum și din spaimele subconștientului național de a fi iar supus ideologiei internaționaliste. Strâns lipit de ideea de patriotism, pe care la rândul său o genera și o asuma, mitul patriei primejduite a fost un vehicul emoțional perfect pentru secretarul general al partidului și nu avea cum să piardă prilejul consolidării puterii personale prin ea. Consecința literară a acestor idei a fost difuzarea unei literaturi ce promova patriotismul. Se cultiva cu precădere poezia patriotică, iar editurilor chiar li se impunea difuzarea acestui gen liric, în care bândul și pașnicul autohton era hăituit și agresat de-a lungul istoriei de toate popoarele ce s-au perindat pe lângă granițele sale. În esență, ideea acestei forme de patriotism (impus și cultivat) specula sentimente mai vechi ale românilor referitoare la ideea națională, conducând întregul eșafodaj emoțional către susținerea partidului și comunismului, în fond personificate de cuvântul patrie. Semnificația acestor texte reprezenta, după cum afirma istoricul literar Eugen Negrici, „un atentat reușit asupra mitului patriei, cu fisurarea tuturor celorlalte mituri care asigură stabilitatea ființei naționale: credința, onoarea, demnitatea.” Analizând creația literară a perioadei acesta se referea chiar la o patologie a esteticului în care exista repetitivitatea și frecvența folosirii unui rețetar literar, bine gândit și cu un deosebit impact emoțional asupra conștiinței, cu un scop bine determinat de a sădi de timpuriu în suflete mândria de a fi comunist și sacrificiul făcut de generații în vederea obținerii acestei mari reușite. Existau o serie de substantive, puține și prețioase identificate în cadrul discursului poetic, iar dintre acestea enumerăm: pământ, glorii, munți, cetate, grădină, aripi, oțel, pâine, văzduh, ctitori, destin, rouă, demnitate, nimb, recoltă, ciocârlie, steag, glie, tezaur, strămoși, grâu, arbore, izvor, plai, Carpați, pisc, soare, daci, romani, culmi, etc. Interesant de remarcat este și preponderența termenilor de sorginte istorică, inserați încă de pe-acum puternic în cadrul discursului despre patrie, și puși în valoare prin puternicele lor valențe naționale, care prin contragere ar declama o țară frumoasă pe care strămoșii ne-au dat-o încă de la începuturile istoriei, plină de înfăptuiri și ctitorii, bogată și populată cu oameni demni, care continuă încă să se dezvolte și să aspire către înalt. Tot cu reale virtuți catalitice în poezie și pentru stimularea patriotismului național sunt folosite și anumite cuvinte pline de conținut regăsite cu ușurință în fiecare texte referitor la patrie: inimă, vis, catarg, vatră, real, temeiuri, orizont, basm, rază, faptă, mireasmă, efigii, rampe, cunună, infinit, bolte, ieri, azi, mâine, – termeni ce spun mult referitor la calitatea vieții, la împlinirea și la desăvârșirea idealurilor, la excepționalitatea trecutului, prezentului și viitorului românesc. Iar atât timp cât toul era măreț, vast, fierbinte, bărbătesc, senin, înalt, zvelt, semeț, limpede, sacru, legendar și triumfal era lesne de înțeles pentru toți românii, chiar și pentru ignoranți că România era o țară aleasă, cu un destin ales și păstorită de un conducător și un partid ales. Din moment ce „voința suverană” a acestui „pământ de glorii” („vatră strămoșească”) venită dintr-un nu mai puțin „timp legendar” era să își împlinească „mărețul vis”, și să se îndrepte către „porți de aur” întrucât în piept îi bătea o „inimă fierbinte” nimic nu mai stătea în cale rapsozilor în acest extaz liric. Construite pe rime bine stabilite, în care ruine era firesc să facă pereche cu pâine sau mâine, iar glorie cu istorie, năzuind cu clădind și dor cu viitor, și mobilizate de verbe de acțiune și mai puțin de contemplație de genul : a clădi, a cinsti, a ctitori, a înălța, a crește, a cânta, a dărui, a năzui, a împlini, – poeziile patriotice de la sfârșitul anilor 60 multe la număr și modeste ca substanță și mesaj literar plătesc tributul noii estetici a comunismului. Iar omul nou prefigurat de ele se instala discret dar sigur în paginile manualelor școlare și treptat tindea să cucerească și conștiințele elevilor care erau datori să nu rămână imuni la glasul patriei. Mai mult decât atât, aceste poezii trebuiau memorate, învățate și recitate cu fiecare ocazie, ieșire la raport sau dare de seamă pionierească. Din acest punct de vedere, dată fiind frazeologia și versificația lor previzibilă și plină de sintagme repetitive, în care ruine va rima sigur cu Rovine, și mai ales intonarea lor sacadată, aproape scandată, se pare că reținerea lor nu a constituit o problemă pentru pionieri și șoimii patriei (iar rezultatul istoriei se vede în timp, dat fiind faptul că foarte mulți contemporani își mai aimintesc și acum poeziile patriotice de altădată).

Tema patriei primejduite și apelul la patriotismul poporului avea să vină mână în mână cu tematica istorică, cu referirile la trecutul legendar, iar din acest punct de vedere însăși critica literară a momentului o afirma: „Proza ultimelor decenii se caracterizează printr-un acut simț al istoriei (…) Este marele merit al politicii culturale a partidului nostru de a fi creat un climat spiritual în care această atitudine scriitoricească să triumfe.” Perioada trecută avea să fie reconsiderată, catalogată ca fiind un tabuu al erorilor și al nedreptăților de tot felul, se mergea acum către condamnarea realismului socialist, iar toate aceste greșeli erau etichetate ca fiind până la urmă inerente erori de etapă. Inevitabil deci, regimul a și început să își construiască și în câmpul literar imaginea de salvator și pacificator. Într-un studiu despre poezia comunistă, scriitorul Paul Cernat afirma că „poezia anilor 50 fusese epică, cea a anilor 80 a deliricizării iar generația 60 este definită în mod esențial prin lirism.” Totodată considera cercetătorul, că poezia epică a anilor 50, rudimentar agresivă, reprezenta o veritabilă armă de agitație și de stimulare a urii împotriva dușmanului de clasă însă ceda acum locul unei poezii elogioase, expansive și mitizante, un balsam al prezentului pentru rănile trecutului imediat. La rang de cinste devenea acum tot ceea ce avea legătură cu trecutul, cu istoria glorioasă, și implicit cu partidul și cu mărețele sale idealuri naționale. Glorificând trecutul se cânta în versuri prezentul de fapt, iar cei ce refuzau să scrie poeme despre partid erau acum constrânși să producă poeme cu țara, pe teme de istorie sau de mitologie națională.

Se contura treptat o întreagă gramatică literară, cu reguli și versificații bine stabilite, cu care poetul se putea juca fără riscul unui eșec. Cuvântul de ordine era acum optimismul, iar versurile înfățișau un lirism cetățenesc festivist plin de metafore și în acealași timp ceremonios și grav. Tezele inserate fără subtilitate erau pe de o parte – recuperarea tradiției, iar pe de altă parte mândria de a fi român, evident ambele datorate înțeleptei conduceri a partidului deberasat de elementele sale străine. Tonul mobilizator era acum ceva mai estompat, nu se mai regăsea în poezii vechiul optimism proletar și activist iar mizele identitare își făceau simțite prezența în manualele școlare printr-o nouă grilă de teme și simboluri ale puterii politice. Ilustrațiile din paginile acestora abundau în imagini cu porumbelul păcii, cu soare, cu cer albastru, cu foarte multe flori, cu cravata roșie, imagini cu ruine, ici-colo câte o efigie, un sigiliu, țărani în costum popular românesc, toate simboluri ale unei noi viziuni ideologice. Acest gen de poezie patriotică a fost revărsată cu generozitate în reviste, spectacole și manuale școlare și devenise principalul vehicul propagandistic al emoțiilor colective.

Proza perioadei manifesta ceva mai multă originalitate decât poezia, deși în fond tematica și ideile moralizatoare era aceleași. Interesant de urmărit era drumul și obstacolele întâlnite pentru ca finalul, deși previzibil, identic cu ceea ce glorifica lirica, să se înfăptuiască. În fond era specificitatea prozei față de poezie de a ține cititorul cu sufletul la gură și de a-i livra, chiar și în formula romanelor de aventuri (pionierești sau uteciste), cantitățile de efuziune patriotică pe care acesta trebuia să le digere. Cum traducerile din literatura sovietică au înregistrat în această perioadă un real regres, iar în paginile listelor de lecturi suplimentare pentru elevi nu se mai regăsea nici măcar clasicul roman al lui Ostrovski, autoritățile au permis traducerea unor opere bine alese din literatura universală, adunate acum într-o colecție nouă intitulată sugestiv „Biblioteca școlarului”. Trebuie menționat însă că amintita colecție a mai cuprins și titluri reprezentative din literatura română și universală și nu numai selecții orientate ideologic. Cert este că aici au apărut „Cuore” a lui Edmondo de Amicis, „Mizerabilii” de Victor Hugo, în varianta prescurtată Gavroche și Cosette, în care lăsând la o parte farmecul poveștilor și talentul incontestabil al autorilor, selecția operată de editorii români era menită de a pune în vedere exploatarea și suferința copiilor din țările capitaliste.

În strânsă legătură cu stimularea sentimentelor patriotice, s-a remarcat în acestă perioadă apariția cultului eroilor români, subiect menit a-i oculta pe cei sovietici, care invadaseră spațiul literaturii și al conștiințelor din perioada precedentă. Manualele școlare au constituit mijlocul cel mai eficient de difuzare și fixare în mentalul colectiv a unei galerii de eroi naționali. Astfel, copilul este pus în fața unui set de portrete istorice, eroi oferiți ca modele cu care el să se poată identifica. Mai mult, prin intermediul lecțiilor (stil, limbaj, imagini, grafică, paginație etc) s-a încercat și crearea unor afecte și trăiri legate de dezvoltarea sentimentului de apartenență la sistemul comunist.

Interesant de remarcat este că o mare parte dintre scriitorii de literatură cu subiect istoric din această perioadă, își vor modifica discursul în acord cu tezele regimului peste numai câțiva ani dovedind o excepțională adaptabilitate. Cu toate acestea în perioada menționată la nivelul literaturii cu subiect istoric destinată copiilor nu s-au remarcat foarte multe lucrări. Niciun scriitor nu s-a încumetat să deconstruiască dogmaticele clișee din anii de început ai comunismului, când Sadoveanu scria „Mitrea Cocor” și Eusebiu Camilar „Negura.” Sunt însă recuperați voievozii din trecutul legendar, iar din perspectiva acestui subiect merită menționat Camilar care, reinventându-se atât ca discurs cât și stilistic a îmbinat istoria și legenda dând viață „Povestirilor eroice.”

Apărută în decursul anilor 60, lucrarea a cunoscut multe reeditări de-a lungul timpului, fiind considerată opera prin excelență a scriitorului. Nu se mai regăsește nimic aici din stilul și mesajul în care, numai cu câțiva ani în urmă, Camilar scrisese „Negura.” Par a fi chiar doi scriitori diferiți. „Povestirile eroice” sale sunt o îmbinare interesantă între poveste, legendă și expunere științifică, în care eroii (voievozi legendari selecționați cu mare grijă, puțini la număr însă reprezentativi pentru spiritul de patriotism de care au dat dovadă) sunt invitați să vorbească, să viseze și chiar să se lase în voia fanteziei, totul fiind însă racordat la tezele prezentului, la discursul național de la sfârșitul anilor 60, la care Eusebiu Camilar pare să se fi adaptat foarte ușor. În suportul acestor afirmații se pot insera câteva fraze din cuprinsul lucrării, elocvente pentru modul în care Camilar militează pentru patriotismul național. Momentul în care Sarmizegetusa părea a fi învinsă de către armatele romane, este și momentul în care „mamele cântau la urechea pruncilor din scutece să le transmită, chiar de la vârsta aceea, cântecul fără stingere al apărării pământului strămoșesc” pentru că Dacia „s-a opintit împotriva celei mai teribile puteri spre fala ei și spre apărarea pământului strămoșesc.” În același registru se încadrează și evocarea lui Ștefan cel Mare, care „avântându-se în șa, galopa în fruntea cavaleriei ușoare, despica negura cu fruntea și parcă despica timpul spre viitor,” transmițând parcă urmașilor, virtuțile sale, iar după „moartea lui Petru Rareș s-au ridicat alți eroi, întru apărarea pământului strămoșesc.” Finalul lucrării se dovedește a fi scris în aceeași notă profund patriotică „și cum se pierdeau în zări, (călăreții lui Ioan Vodă) parcă duceau în vârful lăncilor, mai departe și mai departe, s-o predea altor generații, facla nestinsă a eroismului românesc.”

Interesant de urmărit în lucrarea lui Camilar este numărul de apariții al sintagmei „pământ strămoșesc,” și faptul că fiecare dintre voievozi are momentul său de monolog, de visare în care face apologia virtuților strămoșești ale neamului, și își exprimă convingerea că apărarea pământului e suprema calitate a unui om. Totodată, prin intermediul personajelor sale (personalități istorice legendare), scriitorul legitimează rând pe rând o bună parte dintre tezele nou promovate în discursul istoriografic. O primă teză cu care debutează lucrarea este cea a continuității românilor strâns legată de această dată de mult vehiculata idee a patriei primejduite: „În timpuri vechi, pe pământul nostru, în afară de locuitorii Daci, și triburi rătăceau din loc în loc.” („Când a venit Darius și a cerut pământ și apă”). O altă dominantă a discursului istoriografic din această perioadă a fost recunoașterea de către invadatori a înțelepciunii și superiorității autohtone, o teză ce se va dezvolta însă mult mai amplu în perioada imediat următoare, și chiar va degenea sub accente protocroniste: „Lisimachos a înghițit în sec. Și-a plecat în jos obrazul biciuit cu acest cuvânt. S-a ridicat. Și-a cerut iertare. A făgăduit că niciodată nu va mai cotropi pământuri.”(„Când a venit Darius și a cerut pământ și apă”). În lucrarea lui Camilar apar chiar reabilitări de imagine pentru unii dintre voievozii românilor, prin urmare portretul făcut de cronicarul Grigore Ureche lui Ștefan cel Mare beneficiază de anumite lămuriri: „Căci Ștefan cel Mare nu era un războinic vărsător de sânge nevinovat, ci apărător al țării sale și războaie de cotropire n-a pornit. Dacă a atacat primul, a atacat pentru a o lua înainte vremurilor!” („Zimbrul”). Domnitorul moldovean Ioan-Vodă câștiga în continuare capital de imagine grație spiritului său justițiar și a aversiunii sale față de uneltirile boierești, și pare chiar unul dintre personajele preferate ale scriitorului dat fiind numărul de pagini care i se alocă și vivacitatea replicilor și a dialogurilor: „Boierii abia așteaptă să plătească haraciuri, numai să-i scape de cumplitul Ion, care de când s-a urcat Domn, umblă din vijelie în vijelie și nu mai ține seamă de tagma boierească! S-a dat cu țăranii fățiș, încât ți-e scârbă să trăiești într-o astfel de țară.” („Vremea lui Ion Vodă”).

Trebuie menționat însă că „Povestiri istorice” nu a reprezentat ceea ce se numește o lucrare ideologizată. Opera a constituit mai degrabă un punct de plecare pentru propagandă, un discurs istoric simplificat care constituia o excelentă bază pe care se putea construi legitimitatea partidului. Exemplificarea ei în cadrul subcapitolului a fost făcută cu scopul pe de o parte de a puncta schimbarea de stil și mesaj a lui Camilar față de perioada precedentă, și pe de altă parte datorită faptului că lucrarea conținea în contextul său toate tezele ce se vehiculau în cadrul discursului istoriografic de la sfârșitul anilor 60. Extrase din context și exacerbate în stilul propagandei, ideile principale ale lucrării – patriotismul, dragostea de țară, statornicia – precum și selecția personajelor istorice s-au constituit în veritabile mesaje ce au invadat conștiințele copiilor și au contribuit la formarea lor.

Tot în această perioadă, Dumitru Almaș a scris „Fata de la Cozia” (1966), „Mihai Viteazul”(1966), „Eroi au fost , eroi sunt încă”(1968), „Petru Voievod Rareș”(1970), iar Radu Theodoru a publicat „Strămoșii și vitejii”(1968), o lucrare referitoare la Mihai Viteazul.

Domnitorii, tratați în perioada rolleristă ca exponenți ai exploatării feudale, erau acum priviți de oficialități ca veritabile exemple de eroism și abnegație, de cârmuire dreaptă și spirit patriotic. Decebal prefigura rezistența eroică, Mircea cel Bătrân (care în curând va deveni cel Mare) era prototipul înțelepciunii poporului, Ștefan cel Mare era învingătorul prin excelență, Vlad Țepeș și Ioan Vodă s-au impus ca lideri ai dreptății și echității sociale, iar Mihai Viteazul a devenit figura cvasicunoscută a unificatorului prin excelență. Treptat, dintre aceștia avea să câștige teren la nivelul imaginarului Mihai Viteazul, cu care, peste numai câțiva ani, se va identifica însuși Nicolae Ceaușescu.

Lucrările lui Dumitru Almaș, autor prolifix și extrem de prezent în manualele școlare și în paginile revistelor au adus în prim plan clișee cu eroii neamului vorbind în pilde, năzuind încă de pe vremea tracilor la mari idealuri naționale. Treptat s-a conturat un discurs paralel cu cel științific, un soi de vulgată națională și aici un rol considerabil îi revine lui Almaș, ajungându-se la așa o manieră încât aproape fiecare școlar era capabil să reproducă textual marile vorbe ale voievozilor noștri, citate memorabile ale capilor răscoalelor sau îndemnurile de pe câmpul de luptă ale comandanților muribunzi – toate neavând practic nicio legătură cu veridicitatea faptelor istorice ci fiind doar purele plăsmuiri ale scriitorului. Cunoașterea istoriei în sine nu a dăunat niciodată, însă memorarea stricto senso de către elevi a paginilor glorioase din trecutul unei națiuni veneau în sprijinul ideologiei momentului anilor 60. Se construia treptat o istorie măreață, întrucât prezentul se arăta și el a fi pe măsură, iar cerințele propagandistice forjau intens sentimentele naționale ale românilor.

Micul pionier Morozov dedicat cauzei lui Stalin nu își mai găsea acum locul în noua grilă imaginară. Dintre ilegaliști dispar o mare parte și rămân doar cei cu origine românească, dispare Ana Pauker din paginile manualelor, este intenționat ocultat și Gheorghiu-Dej, și evident pe prima pagină nu mai exista Internaționala. Chiar și listele de lecturi suplimentare de la sfârșitul manualelor de limba română menționau exclusiv lucrări aparținând scriitorilor români, față de invazia de traduceri din literatura sovietică din anii 50. În scurt timp, tot ce ținea de o coloratură internaționalistă, atât ca subiect cât și ca imagine a fost eliminat, iar locul rămas liber a fost completat de elemente cu puternic substrat patriotic. Dintre ideologii și liderii sovietici singurul supraviețuitor la nivel mental a rămas Lenin, vizibil mai ales în paginile periodicelor pentru copii.

„Când țara azi ni-i vatră-a bucuriei

Și toate visele ni se-mplinesc

Lui Lenin toți copiii României

I-adună flori și-n cântec îl slăvesc.”

Prezența lui Lenin ca subiect ținea mai degrabă de încercarea comunismului românesc de a se purifica, de a se revendica din nou de la originile sale marxist-leniniste, de unde făcea un salt direct în timp către conducătorii actuali. Din arsenalul imagologic sovietic a rămas doar figura lui Lenin, ca singură referire la rădăcinile comunismului, ca o punte directă între Lenin și Partidul Comunist Român, de la care acesta își trăgea sevele prin doctrinele sale marxist-leniniste.

„O inimă caldă și-un gând oțelit,

Așa a fost Lenin – cui vrea să-nțeleagă.

O lume întreagă adânc l-a iubit,

Și el a iubit lumea-ntreagă!”

În cadrul perioadei, prietenia româno-sovietică a devenit un subiect estompat. Puținele referințe la Uniunea Sovietică, se mai regăseau doar la anumite ocazii, legate de 23 august sau revoluția din octombrie, și acestea doar în primii ani. În manualele de limba română din anii 1965 încă se mai regăsea pe prima pagină Imnul de Stat al R.P.R., care conținea în strofa a doua versurile:

„Înfrățit fie-va veșnic al nostru popor

Cu poporul sovietic eliberator.

Leninismul ni-i far și tărie și avânt.”

Patru ani mai târziu însă, prima pagină a fost înlocuită de o lecție intitulată „Frumoasă ești, patria mea!”, în care se descriau realizările socialismului în materie de construcții, hidrocentrale și șantiere.

Din acest punct de vedere al schimbărilor rapide de optică ilustrativ este cazul unei lecții, intitulată „30 Decembrie”, care se regăsea și în cuprinsul unui manual din anul 1965, și, cu anumite modificări, și în cel similar din 1969. Modificările se refereau în mod special la rolul partidului comunist și la atitudinea față de țara vecină. „Regele a împins țara într-un sângeros război purtat pe nedrept împotriva Uniunii Sovietice. (…) Poporul se bucura pentru că alungase din țară pe rege, cel mai mare și mai crunt asupritor al său.” Iar textul aceleiași lecții patru ani mai târziu „La 30 decembrie 1947, poporul muncitor împreună cu partidul comunist au izgonit de la conducere pe rege. Viața fericită din patria noastră i-o datorăm Partidului Comunist Român.” Dacă „meritul” alungării regelui se datora cândva poporului, odată cu importanța imagologică și propagandistică de care a beneficiat partidul în scopul legitimării, toate faptele însemnate din istoria recentă i se datorau acestuia, în calitate de conducător omnipotent. Totodată, fraza despre războiul „nedrept” dus împotriva Uniunii Sovietice lipsea în ediția din 1969, și ca și clișeu, a dispărut din vocabularul politic al vremii.

Din perspectiva blamării lumii capitaliste și a înfierării valorilor ei s-a remarcat în anii 60 o lucrare ce putea fi regăsită în toate bibliotecile școlare și era citită la toate orele de dirigenție. Numele lucrării – „Să stăm de vorbă fără catalog” focaliza încă din titlu asupra vocației sale pedagogice și moralizatoare, și asta era și intenția în fond, așa cum a specificat cu claritate autorul ei, scriiitorul Mircea Sântimbreanu. Considerat a fi între activiștii cu „față umană” o personalitate ce a avut un cuvânt greu de spus vis a vis de anumite publicații, dată fiind funcția sa de conducere la sectorul educație literară pentru copii și tineret, Sântimbreanu în calitatea sa politico-ideologică se pare a fi fost un personaj exponențial pentru istoria culturii oficiale a epocii, și în felul său, speculând din interior slăbiciunile sistemului și negociind cu abilitate între diversele foruri ale puterii și scriitori a participat la construcția unei literaturi onorabile. A fost unul dintre scriitorii reprezentativi ai pionieriei, iar prezența sa constantă cu articole în cadrul revistelor „Cravata Roșie”, „Cutezătorii” și „Luminița”, din emisiunile radio sau din antologiile de literatură educativă pentru cei mici era indispensabilă. Imaginarul său literar a cuprins o serie de titluri printre care „Recreația mare”, ”Caramele cu piper”, „Cu și fără ghiozdan”, „Să stam de vorbă fără catalog”, lucrări ce au conturat modelul ceaușist al comunistului de omenie iar la nivelul pionieriei, nelipsită din creația sa, interesul era centrat pe opoziția dintre bine și rău, dintre faptele bune ale cutezătorilor opuse elementelor dizvolvante, potențial periculoase pentru etica socialistă în care se încadrau șmecherii și chiulangii.

Din perspectiva legăturilor cu tezele istorice, semnalăm prezența unor idei referitoare la istoria contemporană și supunem atenției lucrarea puternic ideologizată intitulată „Să stăm de vorbă fără catalog”- un adevărat tratat de morală umanist socialistă pentru pionieri, o veritabilă propagandă literară menită a trona la orele de dirigenție. A fost una dintre lucrările lui Sântimbreanu care a făcut incontestabil carieră, date fiind cele patru ediții ale cărții – 1967, 1971, 1973, 1981, și beneficia de un titlu am putea spune simbolic în acord cu destinderea politico-ideologică din acești ani.

Dacă anii 50 l-au adus în centrul atenției pedagogice pe Makarenko și al său „Poem”, la jumătatea anilor 60 modelul pentru România era perimat și depășit. A fost momentul în care „Să stam de vorbă fără catalog” a venit în întâmpinarea noii pedagogii odată cu destinderea idelogică și derusificarea, și a devenit pentru o bună perioadă un soi de manual alternativ la clasă, transformând practic ora de dirigenție într-o oră de învățământ politic. Rolul puternic pe care profesorul și dirigintele trebuia să îl joace în cadrul propagandei școlare era menționat chiar de note de arhivă prin hotărâri înmânate personal directorilor de școli pentru stabilirea exactă a „agitatorilor și mobilizatorilor școlari”: „În organizarea și desfășurarea orelor de dirigenție, ponderea principală o va deține cultura politică, educația moral cetățenescă a elevilor.” Noile schimbări de paradigmă ale regimului invadau treptat dar sigur spațiul școlar iar din acest punct de vedere scriitorul a propus o formulă de lectură în care să îmbine farmecul condeiului său cu tezele ce urmau să fie popularizate. Față de tonul agresiv, militant și agitatoric al lui Makarenko, Sântimbreanu a propus familiaritatea ludică, severitatea prietenoasă, elevii fiind mai degrabă dojeniți și trași de urechi prietenește, idei ilustrative pentru spiritul propagandei ceaușiste de la sfârșitul anilor 60. Deși subiectul povestirilor se dorea a fi neconvențional, fără catalog, elevii putând savura aerul timpului liber și al destinderii de după ore, în realitate mesajul era pus în totalitate în serviciul doctrinei.

Principalele teme de discuție asupra cărora s-a oprit scriitorul erau legate de devenirea pionierească, de cutezanță, de ideea de colectivitate și echitate față de ceilalți, de responsabilitatea socială a copiilor dat fiind statutul lor de viitori comuniști, de mândria de a avea un trecut glorios și de a fi parte din ființa comunismului românesc. „E limpede ca lumina zilei că în țara noastră socialistă, sub ochii voștri se zidește acel viitor la care au visat și pentru care s-au jertfit veacuri de-a rândul strămoșii.” Întregul mecanism al formării omului nou desprins din paginile lui Sântimbreanu avea la bază autodepășirea, autodeterminarea, cursa contra cronometru, permanența, performanța, recordamania și nu în ultimul rând onoarea pionierească, calitatea desăvârșită întărită prin jurăminte, angajamente și promisiuni în fața detașamentului. „Detașamentul poate sădi și trebuie s-o facă, în inima fiecărui pionier, sentimentul răspunderii sociale exprimat de convingerea că absolut tot ce face slujește sau nu întregului popor”.

Interesantă din punct de vedere ideologic este și ultima parte a volumului, în care scriitorul pune în antiteză ordinea și binefacerile comunismului cu lumea decadentă a capitalismului. Povestiri ca „Portocalii sălbatici” (în care niște copii săraci portughezi se hrănesc din gunoaie), „Fetița cu chibrituri” (un excurs asupra suferinței unor copii din lumea dură a Occidentului, care, în lipsa unui ideal măreț care să îi unească și să îi determine să caute progresul și mândria, sunt victime ale consumului de droguri), „Brațele copiilor” (în care copiii flămânzi împart cu haitele de câini rămășițele de oase de la un abator) aduc în prim plan copiii fără copilărie ai lumii capitaliste, victime ale unui sistem dezorganizat, nedrept și corupt. La finalul acestei lecții „fără catalog”, micilor pionieri români trebuia să le rămână în cugete doar satisfacția și mândria că locuiesc într-o țară de legendă în care visurile se împlinesc, la adăpost de primejdiile exploatării capitaliste.

Finalul romanului, de altfel o remarcabilă apologie a regimului, comportă un anumit crescendo emoțional, în care partidul este personificat, și în care li se demonstrează practic cititorilor omniprezența și omnipotența puterii atunci când vine vorba despre veghea tinerelor vlăstare comuniste. Intitulat simbolic „O mână minunată”, pasajul se dovedește a fi în fapt o recapitulare a pionieriei, o revedere a previzibilului cursus honorum pe care trebuia să îl parcurgă orice elev al lumii comuniste: „Îți amintești când ai primit cravata roșie? Când jarul ei îți ardea obrajii? și primul imn pionieresc, înfiorat cântec de slavă adus partidului?(…) Ai venit la școală acum 10 ani, ținând în pumn fusta măicuței. De atunci n-ai rămas o clipă singur. E ca și cum o mână de basm te-ar fi însoțit pretutindeni (…) E mâna care i-a îmbărbătat și i-a îndrumat și i-a vegheat pe toți. E mâna partidului comunist.”

Glorificarea patriei, a momentelor excepționale de istorie recentă dar și a modelului pionieresc și-au mai găsit suportul literar și în ciclul romanesc al „Cireșarilor” lui Constantin Chiriță. Structurată în cinci volume („Cavalerii florii de cireș”, „Castelul fetei în alb”, „Roata norocului”, „Aripi de zăpadă” și „Drum bun cireșari!”) povestea cireșarilor (în fond, alături de „Toate pânzele sus!” semnată de Radu Tudoran, cele două au reprezentat romanele cele mai savuroase și citite din epocă pentru copii și adolescenți) aducea în prim planul atenției cititorilor aventurile unor pionieri care fie se angajau în acțiunea de prindere a unui agent străin venit să smulgă secretul unor invenții românești, fie demascau personaje partizane, malefice și antirevoluționare, fie descopereau piese de tezaur care să ateste vechimea românilor pe pământul strămoșesc. Omul nou promovat de aceste volume era pionierul premiant, elevul care excelează la învățătură, care face bine și ajunge bine, care sacrifică individualitatea pentru binele colectivului, care este dispus să își împartă gloria de mic inventator cu restul detașamentului, care luptă pentru adevăr și dreptate și mai ales pentru valorile românești, întrucât (în acord cu tema patriei primejduite) se pare că de fiecare dată cineva vrea să smulgă secretele, să denigreze și să păcălească această țară.

Personajele (Ionel, Victor, Maria, Lucia, Dan, Ursu și Tic) – sunt caractere puternice și bine individualizate, pionieri ambițioși care au un țel și idealuri, elevi opuși decadenților și chiulangiilor ca Sergiu și Pompilică, elemente negative dar omniprezente și gata de a sabota întreaga muncă a detașamantului. Constantin Chiriță spre diferență de alți contemporani de-ai săi a făcut în domeniul literarului minime concesii pentru ca lucrarea să treacă de cenzură și tipar, și deși există evident minime cosmetizări spre folosul ideologic (un model al omului nou, însetat de învățătură, purtător al cravatei roșii pentru care are un mare respect, care acționează la chemarea colectivului, prezentarea malefică a partizanilor și spionilor ca fiind elemente decadente și antirevoluționare, un cult pentru istoria patriei, pentru trecutul legendar și glorios și pentru prezentul minunat) cu toate acestea lipsește limba de lemn, stilul literar al scriitorului dovedind foarte mult talent, umor savuros și o fină cunoaștere a psihologiei adolescenților.

Într-un interviu acordat revistei „Cutezătorii” la începutul anilor 70 scriitorul Constantin Chiriță îndemna explicit pionierii să își plaseze aventurile fie ele utopice sau reale în țara noastră, pe plaiurile românești, (și nu aiurea, în alte părți) pentru că „avem o țară frumoasă și pitorească de care trebuie să fim mândri”.Altfel spus era o invitație către regăsirea tradițiilor, a trecutului țării, reconsiderarea mândriei naționale, însă toate acestea văzute din perspectiva noilor tendițe ideologice, care în pofida crezurilor înălțătoare nu dorea decât să consolideze puterea partidului. Forjând sentimentele de factură națională ale micilor comuniști în devenire și antrenându-i în aventuri și expediții istorice conducătorii patriei comuniste aveau garanția disciplinei și încrederii oarbe a acestora la vederea cravatei roșii.

Dar nu toate aventurile sunt lipsite de riscuri și nu toți protagoniștii sunt copii zâmbitori și cu șansa unei educații, iar acest lucru îl puteau învăța pionierii din romanele cu ilegaliști ale lui Francisc Munteanu, o bună parte dintre acestea ecranizate „Pistruiatul”, „Roșcovanul”, „Prințesa din Șega” („Eroii nu au vârstă”). Analizate de Angelo Mitchievici în studiile sale dedicate comunismului, romanele creionează o lume a ilegalității, a tiparnițelor clandestine, a spațiului citadin, a spionajului și a inițierilor în ale comunismului. Personajele sunt copii, însă ei sunt marcați de experiențe grave din care nu lipsește ludicul și inocența specifică vârstei, ei împrăștie manifeste sau desfășoară activități agitatorice, iar alături de ei apar și uteciști, muncitori, profesori și alte categorii sociale care organizează acte de sabotaj contra producției de război germane cu asentimentul și complicitatea populației civile și a armatei române. Se întâmplă bineînțeles să intre în contact și cu aparatul polițienesc, de cele mai multe ori sunt prinși iar anchetele sunt conduse cu o duritate extremă. Faptele însă pecetluiesc viața micilor protagoniști iar aventurile au rolul lor inițiatic pe calea devenirii lor comuniste, fixând cu maximum de rigoare reperele în viața socială.

Propaganda este prezentă violent la toate nivelurile textului, iar pentru astfel de romane Eugen Negrici utiliza sintagma de „hibrizi narativi” având în vedere sintaxa lor dirijată. Romanele lui Francisc Munteanu sunt romane ale romantismului revoluționar cu copii în pragul adolecenței acționând ca și maturii în lumea cărora se integrează treptat învățând codul ideologic subversiv al ilegalității și pe cel al acțiunii. Noul Gavroche, Pistruiatul, nu mai recită cuplete în șuierul gloanțelor, nu mai salvează copii abandonați, dar se agită, este grandoman, fapt înnobilant pentru orice copil al străzii. Devenit proprietarul unei fabrici abandonate se comportă asemeni unui rebel fără cauză, dar în căutarea uneia. Imaginarul romanelor reunește o întreagă galerie de personaje – ilegalistul Andrei (Pistruiatul), Andrei Bogdan (prietenul ilegalist), Andreea Bogdan (Prințesa din Șega), Petru Balică (Guriță), Iulia Prodan (profesoara de istorie), tatăl este imaginea omului nou, mucitorul este cel înzestrat cu putere asupra lucrurilor, iar inginerul, avocatul, și profesorul de limba română sau de istorie stau în slujba ideologicului și completează tabloul noii linii propagandistice. Din nou rolul istoriei ca materie de studiu și ca fapt trăit este supraevaluat, iar romanele ne pun în vedere importanța profesorului de istorie (Iulia Prodan) cadru de nădejde al partidului aflat în ilegalitate care aduce cu sine la catedră un discurs ideologizat și mobilizator pentru elevi.

Referitor la clasificarea tipologiilor în literatura acestei perioade criticii identifică în genere trei tipuri de personaje: tipul ilegalistului fără tradiție revoluționară dar în căutarea uneia, tipul muncitorului tânăr, care vine în contact cu șantierul și în conștiința căruia au loc prefaceri majore, care își dă seama de adevăr și de valoarea muncii și a dreptății și cel al intelectualului fost burghez care aderă la socialism din proprie convingere, dată fiind nedreptatea vechilor relații precum și versatilitatea meseriei pe care o practică, dar mai ales capacității intelectuale și fin psihologice a acestuia care îi dă posibilitatea să aleagă binele de rău. Dintre aceste trei tipologii scriitorii puși în slujba ideologicului se apleacă cu precădere și îi acordă o importanță deosebită celei din urmă ea reprezentând în genere tipologia „convertitului”. Acesta se rupe practic de societatea și familia burgheză și analizează dramele și conflictele de pe poziția privilegiată a lumii noi, care îi deschide perspective incomparabile cu trecutul.

Un alt apreciat scriitor de proză de aventuri pentru copii din această perioadă a fost și Petre Luscalov. De la prima sa carte, intitulată „Nufărul roșu”(1950) un roman pentru copii scris în maniera didactică a lui Arkai Gaidar și chiar și mai târziu, în anii 60 povestirile și nuvele sale (publicate frecvent în revistele „Scânteia pionierului” și „Cravata Roșie”) s-au încadrat în cerințele oficiale care vizau educarea în conformitate cu doleanțele regimului. Mai târziu, după anii 70 în povestirile publicate in reviste sub formă de foileton scriitorul a păstrat o ținută oarecum decentă, de îndrumător cultural, folosindu-se de tiparele literaturii de aventuri pentru a realiza o bună propagandă lumii din care făcea parte.

Concluzionând cele câteva idei asupra literaturii din această perioadă, se poate afirma că valorile naționale au fost repuse în circulație față de momentul sovietizării, însă deformate și orientate în așa manieră încât să poată susține și să confere legitimitate proiectului comunist românesc. Elogiul pionierilor ce redescoperă trecutul, povestirile cu ilegaliști, cu domnitori, acuzele lumii capitaliste și glorificarea patriei străbune sunt numai câteva dintre clișeele momentului. În paralel cu dezvoltarea cultului personalității, aceste idei vor degenera către protocronism și excepționalități istorice de tot felul, și în câțiva ani istoria patriei avea să devină o poveste romanțioasă și extraordinară ca și poporul român.

3.1. „Mulțumim din inimă Partidului!”

Legitimarea puterii – istoria PCR.

În perioada în discuție, PCR și-a rescris propria istorie, iar noul său lider a pozat în campionul absolut al valorilor naționale. Era momentul propice al legitimării puterii, iar acest lucru s-a înfăptuit și datorită situației externe și a mișcărilor politice ale Uniunii Sovietice în cadrul Primăverii de la Praga. Anul 1968 a presupus dinspre putere către populație lansarea a două concepte cu un impact deosebit – independență și suveranitate. PCR a speculat momentul politic și-a jucat cartea supremației (ce-i drept, nu pentru mult timp, întrucât regimul va deveni în scurt timp o dictatură personală care va face abstracție de partid, păstrându-l doar cu numele), și a încercat să își depășească puternicele complexe de inferioritate din trecut: „Noi, comuniștii, suntem continuatorii a tot ceea ce are mai bun poporul român.(…) Oare cum s-ar simți un popor care nu și-ar cunoaște trecutul, nu și-ar cunoaște istoria, nu ar prețui și cinsti acea istorie?”

Mecanismele prin care PCR s-a reinventat în această perioadă și a revenit pe scena politică ca fiind ca partid politic cu un trecut respectabil au presupus în primul rând o anumită grijă pentru autenticitatea și genealogia proprie, și totodată vehicularea unor concepte ca identitate națională și predestinare istorică. Spre deosebire de partidele comuniste din alte țări (Bulgaria, Ungaria, Polonia, Iugoslavia) în timpul perioadei de ilegalitate PCR a fost de fapt o formațiune extrem de marginală, complet dominată de Comintern. Partidul a fost impus exclusiv cu ajutor sovietic, în consecință, această subordonare față de interesele Moscovei a făcut ca pretențiile partidului la legitimitate să fie ușor contestabile. În plus, în timpul anilor de ilegalitate, elita partidului era fondată în principal din elemete alogene, care aveau o înțelegere limitată și o oarecare ignoranță față de valorile naționale românești.

Odată cu Congresul al IX-lea partidul a revenit, în conformitate cu dorința secretarului general, la vechea sa titulatură. La nivel ideologic, gestul a avut un impact deosebit, întrucât Ceaușescu a dorit să sublinieze rolul PCR și continuitatea istorică a mișcării revoluționare din România. Vechea denumire a partidului (PMR) era legată strâns de numele lui Gheorghiu-Dej, personalitate care avea să fie treptat ocultată, iar PCR și a sa perioadă de ilegalitate (căruia propaganda îi va crea o istorie spectaculoasă) deveneau acum tributare lui Ceaușescu.

Momentele stânjenitoare din trecutul partidului au fost omise, iar cu prilejul celei de-a 45-a aniversări a P.C.R. din 1966, Nicolae Ceaușescu a ținut o cuvântare în care a menționat că toate greșelile comise de partid în perioada ilegalității s-au datorat conducerii acestuia, mai exact unor persoane din conducere care aparțineau unor etnii diferite, fiind astfel străine de interesele românești. În cadrul aceleiași cuvântări, Ceaușescu a mai subliniat faptul că „PCR a fost continuatorul luptei seculare a românilor pentru independență, pentru crearea statului național unitar român, pentru progres social și civilizație.”

În cadrul temelor de caligrafie copiilor li se recomandau sarcini cum ar fi „Scrieți frumos: Trăiască Partidul Comunist Român!”, iar la compunere unul dintre subiectele cele mai des întâlnite era legat de „lupta partidului în anii grei și viața fericită de azi pe care i-o datorăm.”

Totodată, periodicele pentru copii conțineau fotografii cu pionieri în vizită la Muzeul de Istorie a Partidului Comunist a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, iar în cadrul manualelor de școală se înmulțiseră poeziile dedicate partidului și trecutului său.

Un articol aniversar cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la crearea PCR, „un partid creat de clasa muncitoare din România în mai 1921, un partid care i-a fost și îi este învățător și conducător pe căile sinuoase ale istoriei, dar chiar prima zi de naștere a sa a însemnat lupta. Și lupta a durat în continuare, mai bine de două decenii, cu prețul vieții unora dintre cei mai devotați fii ai poporului. Și iată că azi, conduși de partidul pe care l-am făurit acum cincizeci de ani, câștigăm toate izbânzile pentru a le lăsa să fie duse mai departe de generațiile care vin după noi.”

În publicația Scînteia Pionierului a început să fie redactat motto-ul „Trăiască Partidul Comunist Român, conducătorul încercat al poporului, ispiratorul și organizatorul tuturor victoriilor noastre!”. Tot pe prima pagină, deasupra titlului revistei sta scris un îndemn personal: „Pionieri din toate țările, uniți-vă! La luptă pentru cauza Partidului Comunist Român, fii gata!”. În ediția din 1966, când s-au aniversat 45 de ani de la formarea PCR, articolele sunt pline de aprecieri și laude. „Partid slăvit, floare de mai! De 45 de ani ești stegarul luptei pentru fericirea poporului român. Astăzi, sub steagul tău glorios se încolonează întreg poporul, o singură și nesfârșită coloană pe drumul spre noi izbânzi, spre culmile de aur ale comunismului.”

Suntem întotdeauna gata,

Partid iubit, lumina țării!”

În centrul ideilor referitoare la grija pe care partidul o purta poporului și în mod special tinerilor, fie ei șoimi ai patriei, pionieri sau uteciști a stat ideea călăuzirii acestora, combaterea singurătății și a abandonului fizic și psihologic. Pionierii erau datori să înțeleagă că partidul nu îi neglija, că este omniprezent, ideea de colectivitate și de comun este marca prin excelență a mersului înainte, a progresului, iar scopul primordial al partidului era să acționeze pentru binele tuturor. „Iubește partidul, copilul meu, așa cum îl iubește poporul muncitor. În fruntea partidului se află oameni cu mare dragoste de țară, care se străduiesc pentru tot ce e bun și frumos în patria noastră.”

În cuprinsul abecedarului pentru copii o serie întreagă de poezii demostrau atributele principale ale partidului: omniprezență, omnipotență, permanență, puritate, legitimitate istorică, toate acestea inserate cu grijă în versuri grăitoare și pline de sensibilitate pentru tânăra generație.

„Partidul e-n toate, e în cele ce sînt

Și-n cele ce mîine vor rîde la soare

E-n holda întreagă și-n bobul mărunt

E-n pruncul din leagăn și-n omul cărunt

Și-n viața ce veșnic nu moare”

Partidul era creatorul tuturor lucrurilor și spiritul ce le punea în mișcare și a cărui prezență se manifesta în întreg și în fiecare element al întregului deopotrivă. Mesajul poeziei lui Lesnea era extrem de clar, partidul omnipotent și justițiar lua în stăpânire trecutul și viitorul. Legătura simbolică dintre partid și pionier era cravata roșie, iar purtarea ei îl înscria pe pionier într-o comunitate simbolică a jertfei și a sacrificiului.

„Și mulți copii ca tine,

În luptă și-au dat viața.

Tu, când primești cravata,

Să-ți lumineze fața.”

Versurile ilustrează îndemnuri la respect și venerație din partea purtătorilor de cravată pentru partidul care se confunda cu însăși istoria țării, pe alocuri se pare chiar că o precedea, un partid în ale cărui fibre era parcă topit din matcă cuvântul patriotism.

„A fâlfâit drapelul

Pe front, în grele lupte,

și au murit părinții

Luptând cu el în frunte.”

Sacrificiul înaintașilor, patriotismul ce a animat spiritele celor ce au luptat sub steagul partidului, continuitatea între generațiile care s-au sacrificat în numele lui, toate acestea aveau menirea de a susține și de a demostra teza patriotismului național și a legitimității istorice a PCR. În contextul abecedarelor exista o întreagă simbolică a prezenței și înfățișării partidului. Simbolurile erau fie solare, fie de inspirație utopică, fie inspirate de elemente naturale. Din acest punct de vedere stejarul era în principiu o emblemă a conducătorului comunist (axis mundi și multiplicat la nivelul bărbaților comuniști ai țării), emblemă ce mai era simbolizată și de gorun (în directă legătură cu simbolul lui Horea și Avram Iancu de la Țebea), munții simbolizau prin tradiție permanența și înțelepciunea, partidul era redat prin simboluri solare sau utopice – vis, prezent, la fel și socialismul – contemporaneitate, zori, auroră, dimineață, revoluționarii trimiteau obligatoriu la flacără, copiii indicau puritatea adeziunii. Totodată, comunismul mai putea fi exprimat prin sânge, artere și diferite flori roșii, semințele trimiteau către germinația mândrei lumi noi iar patria mamă precedată de partid se regăsea în rodnicia pământului.

„Pe tine, partid, eu te cânt

Pe-al patriei mele pământ!”

Versurile sunt pline de euforie și patos patriotic, ca de altfel întregul abecedar. Ilustrațiile înfățișau întotdeauna pionieri zâmbitori, de cele mai multe ori cu flori roșii în mână sau chiar cu stegulețe, mergând alături de bunici zâmbitori (părinții erau în câmpul muncii) sau alături de șoimi ai patriei spre muzee sau manifestări artistice. Undeva, în josul paginilor, celor care tocmai învățaseră primele litere li se indica duios: „Scrieți frumos: Trăiască partidul Comunist Român!” sau „Trăiască România, patria mea frumoasă!” Întotdeauna un cuvânt frumos despre partid, în fond, școlarii trebuiau să știe că partidului datorau copilăria lor fericită.

„Un mare prieten și îndrumător al tinerei generații: Nicolae Ceaușescu”.

Ascensiunea fulminantă a noului secretar general a presupus și introducerea noțiunilor referitoare la viața și activitatea sa în publicațiile destinate tinerei generații. Acesta reprezenta în fond primul model de om nou al anolor 65-70 iar întreaga sa tinerețe revoluționară se plia pe însăși istoria partidului și în consecință argumenta tezele oficiale ale propagandei. Înclinat spre măreție și spre cultul personalității, Ceaușescu (în opoziție totală față de predecesorul său care s-a ferit de crearea unui veritabil cult al personalității) și-a dat acordul în a fi exemplul prin excelență al pionierimii iar întregul spațiu al publicațiilor a fost invadat cu aspecte din viața sa de ilegalist. Dornic să își îngroape rapid înaintașii politici, noul secretar general a lăsat să se înțeleagă că este momentul unui suflu nou atât în politica românească, cât și în viața socială, culturală și chiar în cadrul vățământul românesc. Istoria avea acum să se scrie după alte tipare, iar omul nou al momentului avea acum să fie în mijlocul ei, avea să fie prezent și viitor prin puterea exemplului său. Ceaușescu însuși a propus la deschiderea Congresului al IX-lea un moment de reculegere în memoria lui Gheorghiu-Dej, „a tovarășului nostru de luptă și muncă (…) fiu credincios și conducător de seamă al partidului și poporului român,” această inițiativă rămânând de fapt singura referire la predecesorul său din cadrul Congresului. În mai puțin de doi ani, noul lider avea să demareze procedurile de demitizare ale acestuia prin lansarea unor acuzații la adresa abuzurilor comise de Dej în trecut. Nici chiar celebra Declarație din aprilie 1964, în fond documentul principal de care se lega numele lui Dej din ultima parte a conducerii sale, nu a constituit un reper important în cadrul raportului lui Ceaușescu de la Congres, ea fiind menționată doar formal. Întregul mesaj al momentul se axa pe viitor, întrucât o nouă epocă se deschidea, atât pentru partid cât și pentru țară, prin urmare referirile la trecut nu mai suscitau niciun interes. Per total, declarațiile din timpul lucrărilor Congresulului al IX-lea au adus în prim plan mitul lui Nicolae Ceaușescu în calitatea sa inedită de reformator, de veritabil reprezentant al liberalizării și de liant între partid și popor. Multe dintre aceste teze aveau să fie reformulate după numai câțiva ani, iar Congresul al IX-lea avea să devină un moment de referință față de neîmplinitele promisiuni ale lui Nicolae Ceaușescu.

Spre deosebire de predecesorul său Gheorghiu-Dej, mai tânărul Nicolae Ceaușescu nu avea merite deosebite în biografia sa de revoluționar, prin urmare odată cu preluarea funcției de secretar general el a început să-și creeze cu meticulozitate propriul mit. Cum faptele eroice din trecutul său lipseau cu desăvârșire, s-a încercat compensarea prin construirea unui cult al personalității cu resorturi mult mai adânci în trecutul istoric ce ajungeau la voievozii medievali și chiar la daci. Chiar istoria întregului partid, a PCR-ului a fost scrisă în conformitate cu doleanțele noului lider și în beneficiul imaginii acestuia.

Treptat, începând cu anii 70, manualele școlare publicau din ce în ce mai des fotografii ale noului secretar general iar presa pentru copii a fost invadată de imaginea sa de revoluționar. Nicolae Ceaușescu devenise personalitatea momentului, modelul prin excelență a comunistului, a omului nou care se propunea tinerei generații. În 1971 a debutat în revista „Cutezătorii”- principala revistă cu rol educativ a pionierilor – un articol intitulat „Un mare prieten și îndrumător al tinerei generații – Nicolae Ceaușescu,” semnat de Mihai Dragomir și Gheorghe Tudor. Articolul menționat, ce avea să fie reluat apoi în mod constant, ajungându-se ca în anii 80 să facă parte din fiecare număr al publicației, era un fond un laudatio la adresa marelui conducător, un eseu în care era urmărită evoluția tânărului luptător comunist încă de la vârsta copilăriei. Structurat în 17 episoade (Copilăria, Primii pași în lupta revoluționară, Solidaritate muncitorească, În focul luptei, Secretar UTC în Valea Prahovei, Înalta școală a Doftanei, La 36 de ani, secretar al Partidului Comunist, Din nou în focul luptei, În lagăr la Târgu-Jiu, August victorios, Tineretul și reconstrucția, Ales al poporului și conducător al partidului, 1946 – salvați copiii de la foamete, Cravate roșii la palatul Cotroceni, Pe drumul construcției socialiste, Conducător iubit al poporului și statului, Un mare prieten și îndumător al tinerei generații), articolul conținea numeroase fotografii revelatoare (unele dintre ele falsificate și retușate grosier în laboratorul de la Casa Scânteii) pentru drumul revoluționar al personajului, iar din fiecare episod al tinereții sale se desprindeau „înaltele trăsături morale ” de care Ceaușescu a dat dovadă la tot pasul în al său binemeritat cursus honorum.

Articolul s-a impus ca fiind „istoria vieții” conducătorului iubit, o epopee glorioasă care până atunci lipsise și care de acum trebuia să fie cunoscută de fiecare pionier, în care se regăseau cele mai multe dintre tezele ideologice ale momentului. Maniera în care era alcătuită, stilul familiar în care era scrisă și imaginile care o însoțeau aveau ca scop pătrunderea ei cu ușurință în conștiințele tinere. Încă de la o fragedă vârstă, Nicolae Ceaușescu era descris ca fiind un copil excepțional, a cărui pasiune pentru „cunoașterea trecutului glorios al neamului nostru, pentru poezia clasicilor a sădit în sufletul său dragostea și admirația pentru înaintași, pentru luptele purtate de-a lungul veacurilor de poporul român pentru apărarea independenței și suveranității naționale” Experiența sa ilegalistă, după cum se consemna în text, începuse chiar de la vârsta de 15 ani, întrucât tânărul Ceaușescu, după ce a trecut prin faza inițiatică „venind în contact cu muncitori înaintați, începe să înțeleagă tot mai bine necesitatea luptei – unite și organizate – a tuturor celor ce muncesc, împotriva exploatării”. În consecință, în jurul anului 1933, acesta își începe „activitatea militantă, care se identifica cu idealurile Partidului Comunist Român,” și „acolo unde riscurile difuzării cuvântului scris al partidului erau mai mari, acolo tânărul Ceaușescu își asuma această sarcină dificilă.” În mijlocul acestor frământări sociale el și-a făcut și debutul oratoric iar „luările sale de cuvânt în mijlocul tinerilor aveau darul de a-i electriza pe cei prezenți. Bogăția de idei, fermitatea revoluționară relevau de pe atunci pe militantul comunist, consecvent și energic, gata de acțiune sub însemnul înaltei responsabilități față de poporul român.” Deși arestat în multe rânduri, la Ilfov, Ulmi, Doftana sau Târgu-Jiu, „dragostea, stima și prețuirea cu care era înconjurat de tineri și vârstnici aveau să-i oțelească și mai mult voința și hotărârea de a continua lupta. Chipul conducătorului de mai târziu, al militantului înflăcărat pentru care nu există opreliști, se contura tot mai clar.” După alcătuirea acestui trecut revoluționar, Ceaușescu avea în sfârșit dosarul excepțional pe care și-l dorea. Legitimându-se cu o asemenea tinerețe ilegalistă, conducătorul putea să se preocupe de cultul personal, fără teama unor concurenți ideologici. Începând de acum, istoria sa proprie și istoria PCR-ului păreau a se completa și a se susține reciproc, iar odată cu consolidarea dictaturii personale, partidul avea să treacă pe un plan secund.

„Înalta școală a Doftanei” Locuri ale memoriei.

Alături de tema patriei, în principal a patriei primejduite, este de menționat în literatură și apariția unor teme care se regăsesc în registrul a ceea ce istoricii numesc locuri ale memoriei. Locul memoriei îmbină, porind de la conceptul lansat de istoriografia franceză prin intermediul lui Pierre Nora, ideea de spațiu cu cea de timp. Acest topos face parte din imaginarul unei colectivități semnificând un moment anume, decisiv din devenirea sa, dar care continuă să influențeze prezentul, supraviețuind practic timpului său. Generalizând, imaginea fiecărui popor este populată de o serie de locuri ale memorieri, care îl ancorează în istorie și îi dau conștiința existenței sale de-a lungul timpului. Legate de un evenimente, de cele mai multe ori de o reușită, importanța lor constă în faptul că ele își depășesc practic simpla semnificație evenimențială și devin cutia de rezonanță a unor impulsuri valorice și comportamentale. Prin urmare, implantarea lor în mentalul colectiv nu mai înseamnă numai cunoașterea lor în sine, funcția lor fiind acum de a declanșa afecte și chiar comportamente. Pomenirea, amintirea acestor locuri ale memoriei trebuia să declanșeze în conștiința indivizilor un întreg registru de sentimente, întrucât locurile memoriei asociate cu evenimentele în sine sau viceversa reprezentau însăși exemplaritatea.

Edificarea națiunii socialiste a fost realmente indisociabilă de organizarea pelerinajelor la aceste locuri ale memoriei pentru ca fidelitatea față de partid să fie întreținută. Cunoașterea și vizitarea în regim de pelerinaj a acestor locuri sacre a făcut parte din ritualul de inițiere revoluționară aplicată pionierilor. Prin urmare, vizitele la Muzeul Partidului, la Muzeul Național sau la închisoarea Doftana aveau ca scop inocularea ideii că tânăra generație calcă la prorpiu pe urmele celor mari, atrăgând într-un fel charisma, puterea și devotamentul față de patrie și partid. Era un fel de pelerinaj în care cei mici erau aduși în fața moaștelor pentru a le jura credință și în același timp erau convinși de gravitatea celor întâmplate în acele locuri, de durerile îndurate de martirii partidului, de ideologia comunistă care merita orice suferință. Ideea de sânge (sânge văzut la propriu, pe drapelul partidului) și ideea de sacrificiu conduceau întreg discursul inițiatic și făcea parte din gramatica acestei părți a istoriei partidului și implicit a României. În consecință, era de datoria tinerei generații să cunoască acest trecut, „așa cum a fost el”, spuneau diriginții, muzeologii și profesorii conducători ai acestor excursii de studiu.

În acest spațiu al memoriei au fost integrate ritualic și Grivița 1933, momentul Lupeni, luptele de la fântâna Miorița, etc, iar trecutul de luptă al comuniștilor a fost invocat drept pildă pentru noile generații. Modelul prin excelență al acestor locuri ale memoriei a devenit în această perioadă, în strânsă interdependență și cu imaginea nou-creată a PCR, locul închisorii Doftana. Universitate și catacombă a gnozei revoluționare ilegaliste, închisoarea Doftana a jucat rolul cheie în această vastă acțiune de colonizare ideologică. Devenită, după eliberarea patriei, muzeu, „vorbește tinerelor generații despre o pagină eroică din trecutul de luptă al partidului comunist, al clasei muncitoare din România. Doftana a fost o veritabilă universitate de partid (Înalta școală a Doftanei, unde se țineau cursuri de limbi străine, unde celula de partid a închisorii, celebra celulă H, iniția prelegeri și dezbateri pe teme politice, conferințe sau alte activități culturale), de călire politică și ideologică a militanților de seamă ai mișcării muncitorești”.

În România comunistă, cu minime excepții, suferința era un monopol al ilegaliștilor, iar educarea tinerilor era inseparabilă de acest pasaj memorat ritualic, vizita la închisoarea Doftana. Printre închisori, aceasta pare a se singulariza (sunt uitate sau cel puțin trecute cu vederea Aiudul sau Piteștiul) iar pionierii aveau șansa să o identifice pe baza pozelor în publicații ca „Scânteia Pionierului” , „Cravata Roșie” sau „Cutezătorii”. Povestirile cu ilegaliști ce străbateau zidurile Doftanei și paginile revistelor aduceau în ochii copiilor o lume dominată de paznici duri și cruzi și intransigenți la dorința de libertate și de învățătură a deținuților (cei mai buni fii ai patriei). „Doftana este o pagină din eroica luptă a partidului comuniștilor, care a condus poporul român pe calea libertății și fericirii.”„Astăzi pionierii se aflau la Doftana să aducă omagiul și recunoștința lor partidului comunist, partidului care de-a lungul întregii sale existențe a întruchipat cele mai înalte năzuințe ale poporului român și a cărui luptă victorioasă se continuă în zilele noastre pentru desăvârșirea construcției socialismului.”

Momentul Doftana tinde să înlocuiască mitul ilegalistului din cadrul literaturii cu subiect istoric, fie și din motivul că momentul conflictelor acerbe al luptei de clasă părea să fi apus. Imaginea Doftanei se asocia doar cu discuția referitoare la liderii ilegaliștilor, la conducători și nu la orice tânăr obscur care a împărțit odată manifeste. Prin urmare, la Doftana au stat greii comunismului, viitorii conducători, și ca spațiu sacru al comunismului românesc discuția referitoare la închisoare devenise normă de cunoaștere. Portretul robot al condamnatului de la Doftana se definea prin infuzia de umanitate ce i se revărsa acestuia din priviri, pentru că, în fond era un om dedicat binelui semenilor săi, provenit evident dintr-un mediu modest și a cărui unică vină era aceea de a fi crezut în libertatea de a propovădui propriul crez. Cu alte cuvinte un inocent, un visător pentru progres și binele omenirii.

Locul memoriei lieu de mémoire închisoarea Doftana – „groaznica închisoare în care burghezia i-a ținut încătușați pe cei mai buni fii ai clasei muncitoare, pe comuniști”a ocupat un loc privilegiat și în cadrul publicațiilor pentru copii. În jurul anilor 60 literatura pentru copii, în special manualele școlare și periodicele erau pline de imagini ale închisorii (fenomenul poate fi pus în legătură și cu ascensiunea PCR-ului și cu încercarea din ce în ce mai pronunțată de a-și legitima originile). De fiecare dată când era descrisă viața tinerilor comuniști în cadrul închisorii se vorbea și despre studiul intens și despre ambiția cu care aceștia învățau după gratii. „Să știți că la Doftana se învăța foarte multă matematică, se țineau cursuri de marxism-leninism, se învățau limbi străine. Fără hârtie și fără creion. Tovarășii scriau cuvintele sau cifrele cu acul pe pereți și după ce le învățau ștergeau totul. Atunci, în închisoare, în anii întunecați, conducătorii noștri, comuniștii, vedeau limpede viitorul, ziua de azi. Pionierii priviră cu emoție în jur. Va să zică aici, în această temniță înfricoșătoare, fără cărți, nemâncați, bătuți, comuniștii învățau!”„Forța lor morală, dârzenia cu care au rezistat celor mai grele încercări își aveau izvorul în patriotismul lor fierbinte și devotamentul nestrămutat față de popor.”

Revistele pentru copii menționează de multe ori că elevii care au vizitat închisoarea au fost profund impresionați, iar vizita la acest loc de detenție ajunsese să facă parte din programul de activitate al pionierilor și să se constituie în subiect de concurs literar, istoric sau chiar în compunere. Percepția față de acest spațiu a fost una ce ținea de sentimente de compasiune și milă față de tinerii care au stat acolo în detenție și nu în ultimul rând de ilustrare a exemplarității vieții acestora.

Textele din revistă mergeau aproape toate pe același tipic interpretativ când se discuta despre vizite ritualice: pionierilor li se promite o excursie specială, pe care nu o vor uita ușor, apoi erau invitați să urce într-un autobuz, în timpul călătoriei un profesor le ținea un discurs despre ilegaliști și suferințele celor ce au luptat pentru reușita partidului și binele celor mulți, menționând viața bună pe care pionierii o duc astăzi și care se datora acestor fii ai poporului care s-au sacrificat pentru generațiile viitoare. Practic se circumscria spațiul și timpul după coordonatele lui atunci și acolo, ale momentelor și locurilor celebrate din perspectiva lui acum și aici, ale spațiului și timpului celebrării. După această efuziune de ideologie politică, pionierii erau invitați să coboare la porțile închisorii și să se convingă cu proprii ochi de nedreptatea și de importanța locului, fiind conduși și în celebra celulă H, locul în care se țineau prelegeri de partid. Totodată, circulau acele povești conform cărora deținuții din cadrul închisorii studiau intens din textele marxiste, și împărtășeau și celorlalți colegi de celulă ce îmvățate, și prin urmare spațiul și-a atras denumirea postumă de „Înalta școală a Doftanei” sau „Universitatea de partid”.

Gnoza revoluționară a fost cântată ani de-a rândul în paginile manualelor și revistelor, ilustrative în acest sens fiind vehementele versuri ale poetei Maria Banuș:

„Aduceți copiii aici ca să știe,

Să șite ce-i ura și sfânta mânie.

Aduceți copiii aici fără teamă

Iubirea și ura fierbinte se cheamă.

Și-n neagra teroare și-n greul restriștii

Să șite ce-au fost pentru noi comuniștii,

Cu fruntea lipită, lipită de zid

Să șite copilul ce-nseamnă patid

Ce-neseamnă iubire, ce-nseamnă eroi

C-nseamnă acei ce-au luptat pt noi

Ce-nseamnă atunci când credință jurăm

Ce-nseamnă stindardul sub care luptă.”

Slăvindu-i eroii poeta lansa fanatizat o instigare la ură inițiatică, mobilizatoare, acuzatoare. Instigarea urii și permanentizarea acesteia reprezinta de fapt cea mai importantă și durabilă reușită a poeziei de propagandă: sechelele luptei de clasă inoculate timp de decenii au reușit să se perpetueze. Scrisă într-un ritm amfibrahic, dedicat evocărilor, povestirilor, legendelor, poezia se plasa în aceeași pedagogie a urii, de data aceasta nu împotriva tuturor ca în perioada precedentă, ci canalizată strict către moșieri și dușmanii comunismului românesc. La o primă analiză se detașează cele câteva cuvinte ce vor face parte din vocabularul obligatoriu din publicații al momentului Doftana: teamă, ură, zid, partid, luptă, jurăminte, credință, sânge, moarte, – care aranjate în toate combinațiile posibile dădeau un plus de dramatism acestui loc al memoriei comuniste.

Soarta modelului Doftana a rămas în paginile revitelor și în cadrul manualelor un subiect tabu, nelipsit și de necontestat în devenirea partidului, cu atât mai mult cu cât însuși „cel mai bun fiu al poporului” Nicolae Ceaușescu a fost închis o vreme după gratiile ei. Schimbări au survenit însă atunci când venea vorba despre menționarea numelor altor lideri ilegaliști, iar din acest punct de vedere se poate observa începând cu anii 70 o ocultare a acestora. De numele Doftanei avea să se lege doar numele secretarului general, ceilalți luptători ai partidului nefiind nominalizați, ci pomeniți doar colectiv. Propaganda, ideologia și cultul personalității în ascensiune vor concesiona pentru mai bine de două decenii momentul Doftana și în același timp, la început timid, apoi din ce în ce mai vehement vor reda circuitului ritualic al locurilor memoriei un nou amplasament – casa de la Scornicești.

Tot după modelul închisorii Doftana, un loc aparte în arhitectura spațiilor mentale îl ocupă la sfârșitul anilor 70 casa natală a conducătorului, casa părintească din Scornicești. La prima vedere nu se identifică nimic special la acest spațiu, cu excepția notabilă, pusă evident în legătură directă cu ascensiunea cultului personalității, că este locul prin excelență în care s-a născut un erou, un conducător.

Alături de Doftana, casa din Scornicești ocupă un loc al memoriei afective, după cum se specifica într-o publicație. „Casa aceasta, devenită muzeu, curată și onestă, cu două încăperi și o tindă, este pentru noi astăzi un loc al memoriei afective, ca și pentru acela care, la doar 11 ani a părăsit-o, copil fiind, aici în serile de iarnă fără doar și poate s-au rostit povești și basme și legende istorice.”

Momentul Scornicești din literatura pentru copii avea însă să cunoască apogeul abia în perioada următoare a comunismului, când fiecare șoim al patriei trebuia să îl indice cu tot arsenalul ideologic aferent. Deocamdată spațiul mental al locurilor memoriei comuniste era dominat de închisoarea Doftana. De specificat este însă că aceste călătoriile inițiatice cu rolul de a legitima momente și personalități nu reprezintă creații pur românești, ele țin de o schemă imaginară specifică. De aceste apropieri și de acest pelerinaj la locurile importante s-a servit în primul rând secretarul general al partidului (care în perioada următoare va efectua o serie de călătorii spre tot felul de alte locuri ale memoriei, de la Sarmizegetusa la Alba-Iulia și Țebea), apoi partidul pentru a-și legitima trecutul.

De invocarea locurilor memoriei s-a legat întărirea puterii personale a secretarului general, legitimarea trecutului partidului precum și educarea în spirit comunist a tinerei generații, formarea pionierilor ca oameni noi ai regimului. Totodată trebuie menținat că fixarea locurilor istorice în memoria elevilor se realiza și prin folosirea tablourilor cu subiect istoric și a ilustrațiilor de tot felul din manualele școlare și reviste. Adesea expuse în incinta școlii, tablourile ofereau imaginea palpabilă a evenimentului petrecut și fixau cu un maximum de precizie parametri imagologici ai eroilor.

Să vorbești despre locurile memoriei nu însemna simplă contemplație pasivă, ci participare afectivă, pentru că o istorie a locurilor memoriei nu se rezuma să treacă în revistă evenimentele și simbolurile care au stârnit ecou în suflete, ci generau ele însele alte tradiții și simboluri sau prilejuiau afirmarea unor alți actori ai istoriei (eroi). Inițiativa descoperirilor acestor locuri pline de semnificații era susținută și de o serie de hărți mentale (psihologice), astfel încât fiecare pionier era în măsură să reproducă o întreagă geografie a trecutului comunist și să marcheze cronologic momentele cheie ale devenirii partidului. Prin urmare, se poate afirma că obiectivul acestor invocări ale locurilor memoriei a stat de fapt în măsurarea succesului și cuantificarea prestigiului viu al faptului istoric produs, cu atât mai mult cu cât în cazul de față aveam de-a face cu un discurs al cuceritorilor și cu invocarea memoriei colective a celor ce s-au sacrificat dar au învins. Și cum suferința, frigul dar și studiu cu fruntea lipită de zid au călit partidul, această lecție de viață și de istorie izvorâtă din locurile memoriei trebuia cunoscută în esență de către noua generație.

Capitolul IV

Comunismul în faza naționalistă (1971-1989).

Începutul izolaționismului cultural.

La data de 6 iulie 1971 au fost enunțate după model asiatic celebrele teze – ansamblu de directive cu rolul de a reglementa strict activitatea de creație din România – ce au declanșat așa-numita „revoluție culturală”. C.C. al PCR a adoptat și a dat publicității faimoasele „Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii,” prezentate de Nicolae Ceaușescu și inspirate din vizitele de stat în China și Coreea de Nord. Între cele 17 puncte ale propunerilor se preconizau între altele și intensificarea educației politico-ideologice în școli și facultăți și în organizațiile de copii, tineret și studenți. Urmarea directă a acestor teze a fost de fapt o restalinizare radicală și apariția unui cult al personalității fără precedent, care la început a fost închinat doar lui Ceaușescu, urmând ca după 1974 să o includă și pe soția acestuia. Anul 1971 a fost momentul în care „liberalizarea” și „deschiderea” au fost definitiv stopate. Totodată, printr-o serie de discursuri Ceaușescu a atras atenția asupra caracterului nociv al „ploconelii” în fața străinătății: „S-a creat o practică necorespunzătoare, tovarăși, de a privi numai la ce se face în altă parte, în străinătate, de a apela pentru orice la importuri. (…)A venit vremea să subliniem necesitatea de a ne sprijini pe propriile noastre forțe în primul rând…și doar mai apoi să apelăm la import”. Se dădea prin aceasta semnalul politic pentru noua orientare umanist-socialistă dâmbovițeană, sintetizabilă în memorabila formulă: „Atenție, se închid ușile!” A fost momentul în care regimul a ales calea izolării României de restul lumii, un proces relativ lent în primul deceniu dar care avea să se accelereze după anii 80, și în același timp a accentuat presiunea totalitară. Cu alte cuvinte, anul 1971 a constituit semnalul consolidării puterii personale a lui Nicolae Ceaușescu, iar această acumulare de putere din mâinile sale a deschis ușor calea către excese.

Următorul moment reper din ascensiunea secretarului general a fost la data de 28 martie 1974, când în cadrul unei sesiuni solemne Marea Adunare Națională a aprobat instituirea funcției de președinte al țării, demnitate în care a fost ales Nicolae Ceaușescu, devenind astfel primul președinte al R.S.R. Dată fiind pasiunea sa pentru serbările somptuoase și simbolurile monarhice, Ceaușescu a introdus cu această ocazie sceptrul prezidențial, ca element definitoriu al puterii – un însemn al morahilor și în același timp unul al puterii dictatoriale absolute, dar care nu avea nimic comun cu simbolistica socialistă. Doi ani mai târziu a fost inițiată și organizarea Festivalului Național „Cântarea României”, amplă manifestare ce includea atât pe tineri cât și pe oamenii muncii, ce avea ca scop ultim slăvirea conducătorului, și tot în cursul anului 1976, în luna decembrie, din dorința lui Ceaușescu s-a înființat organizația „Șoimii patriei” din care făceau parte preșcolarii. Scopul acestei organizații era controlarea și educarea politico-ideologică încă de la cele mai fragede vârste.

Următoarele trei Congrese, cel de-al XII-lea (1979), cel de-al XIII-lea (1984) și ultimul al XIV-lea (1989) au consolidat treptat cultul personalității lui Ceaușescu. Întreaga putere se concenta în mâinile lui, dobândise un control absolut asupra întregului partid și a organizațiilor de stat. În același timp România devenise o societate închisă, caracterizată de represiune în toate domeniile existenței umane. Reticent la orice tendință inovatoare, și în pofida faptului că în aparență s-a manifestat ca fiind un comunism național, în realitate regimul politic al lui Ceaușescu a păstrat împietrirea stalinistă. Chiar spre sfârșitul anilor 80, atunci când Uniunea Sovietică a lansat programul de reforme, Ceaușescu le-a criticat ca fiind o extrem de primejdioasă „deviere de dreapta” în cadrul comunismului internațional. Imun la nou, Ceaușescu a continuat să cultive retorica naționalistă cu accent puternic pe teama obsesivă față de amestecul străin.

Totodată s-a încercat, tot în scopul izolării culturale a României, demonstrația asupra superiorității românești față de lumea occidentală în anumite domenii ale științei și culturii, teză cunoscută sub numele de protocronism. Conceptul în sine de protocronism a fost introdus de istoricul literar Edgar Papu, însă a fost expolatat în sensul dorit de istoricii și literații puși în slujba regimului. Având ca scop direct izolarea prin inducerea sentimentului că nu avem nevoie de nimeni și de nimic în afara zidurilor Cetății asediate, pentru că oricum trăim în glorie și avem un trecut măreț, protocronismul altera spiritul critic prin această obsesie a superiorității românești.

În interiorul zidurilor, românilor li s-a impus un calendar festivist, în care sărbătorile naționale, alese cu grijă și golite de adevărata lor semnificație, erau prilejurile prin excelență în a-l omagia pe Ceaușescu și pe soția acestuia. Șoimii patriei, pionierii, uteciștii și oamenii muncii erau scoși pe străzi, obligați să defileze și să facă paradă ca adevărate rotițe ale grandioasei mașinării propagandistice. Oamenii deveneau litere, cifre, lauri, părți de portret, fluturau eșarfe tricolore și luau parte, fără a se putea opune, la crearea unui scenariu fantasmagoreic. De undeva, întotdeauana de sus, de la tribună, Ceaușescu – „Stima nostră și mândria!” saluta încântat mulțimea care își manifesta adorația. România părea un imens spectacol colorat și vesel, deși în realitate viața se desfășura după cu totul alte coordonate, în care frustrările, nemulțumirile și lipsurile populației se acutizau. Aceste serbări patriotice de tipul manifestărilor dionisiace au mascat până la un punct adevărul, iar acest moment de cotitură a fost în 1989 când românii au refuzat definitiv să mai defileze în fața unui lider. Din punct de vedere psiho-social aceste acțiuni festiviste își aveau scopurile lor precise, pe care propaganda a știut să le vehiculeze cu abilitate în ultimele decenii comuniste. Inspirate din spectacolele de sorginte asiatică pe care Ceaușescu le-a vizionat în timpul deplasărilor sale, aceste ritualuri festiviste legitimau în fond identitatea și activitatea regimului, consolidând totodată la nivelul cetățenilor (voluțional sau nu) sentimentul de apartenență, de solidaritate. Festivitățile și ceremoniile influențau gândirea omului de rând acționând totodată și ca o alternativă la folosirea forței (la evitarea conflictului), dovedind că ordinea socială exista și în acealași timp că era singura posibilă. Altfel spus, festivitățile dovedeau controlul statului asupra timpului.

„Nu pot exista două istorii, o istorie a poporului și o istorie a partidului”

Discursul istoric al perioadei.

Începând cu 1971 și până la finele regimului s-a accentuat treptat izolaționismul cultural. Totodată, degradarea interpretării istoriei naționale în urma indicațiilor regimului s-a intensificat în ultimul deceniu comunist. Au fost promovate în discursul istoriografic o serie de clișee printre care convingerea conform căreia poporul român avea un destin cu totul special de care trebuia să fie mândru. Construcția acestei soarte mărețe implica geneză pe măsură, origini și vitejie demne de toată lauda. Întrucât această excepționalitate a românilor nu se putea eșafoda pe un trecut banal, cu ajutorul istoriografiei, aceștia au fost scoși din anonimat prin crearea unei istorii oficiale demne de destinul special ce li se prevedea. Era nevoie deci de o istorie, de una singură, lungă, fumoasă, zbuciumată și demnă, care să justifice și să legitimeze în același timp atât prezentul cât mai ales viitorul. Și mai ales să legitimeze puterea conducătoare. Rezultatul a fost o istorie grandioasă plină de mari înfăptuiri. Ca lectură unică asupra trecutului și produsă sub dicteu politic, aceasta a trebuit să sufere sinuozitățile puterii fiind condamnată la o rescriere continuă, în spiritul ultimelor dispoziții. Dat fiind această caracteristică a istoriei de a fi „la ordin”, s-a conturat „militarizarea” acesteia, manifestată atât în interpretarea trecutului cât și în interpretarea rezultatelor, cu atât mai mult cu cât însuși Ceaușescu se referea la istorici folosind apelativul „frontul istoricilor.”

În 1974 în cadrul unei cuvântări, Ceaușescu a specificat clar care erau subiectele de cercetare istorică, indicând cu precizie temele pe care partidul le dorea tratate: luptele sociale și naționale ale poporului, realizarea unității, cucerirea independenței, prin urmare subiecte ținând mai cu seamă de politică și mai puțin de sfere culturale sau economice. Preocupările referitoare la legitimarea și istoria partidului nu s-au mai constituit în subiecte fierbinți ale momentului, cu atât mai mult cu cât mitul partidului începea să fie treptat surclasat de cel al conducătorului. În cadrul unei ședințe a secretariatului general al partidului au fost stabilite clar în vederea întocmirii unui calendar pentru anul 1974 „evenimentele din istoria poporului român, a clasei muncitoare și a PCR, evenimente cu caracter cultural care figurează în calendar cu caracter permanent”. Calendarul urmărea firesc fiecare lună a anului iar datele marcate de lupte și conflicte „ce aveau să marcheze victoria comunistă de mai târziu”(după cum suna discursul oficial) erau evidențiate pentru a fi aniversate:

23 ianuarie: începutul revoluției condusă de Tudor Vladimirescu.

24 ianuarie: Unirea Principatelor Române.

Februarie 1933: luptele revoluționare ale muncitorilor petroliști și ceferiști.

21 februarie 1907: marea răscoală a țăranilor.

6 martie 1945: instaurarea guvernului condus de Petru Groza.

Martie 1437: răscoala de la Bobâlna.

1 mai 1939: puternica manifestație din București împotriva fascismului (în comitetul clandestin de organizare se afla și tovarășul Nicolae Ceaușescu).

8 mai 1921: crearea PCR.

9 mai 1877: proclamarea Independenței de Stat a României.

15 mai 1514: războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja.

9 iunie 1848: Adunarea Populară de la Islaz care a adoptat Proclamația (începutul Revoluției de la 1848 din Țara Românescă).

19-24 iulie: Congresul al IX-lea al PCR.

6-12 august: Congresul al X-lea al PCR.

15 august: apariția primului număr ilegal al ziarului „Scânteia”. Ziua presei.

23 august 1944: eliberarea României de sub dominația fascistă.

2 noiembrie 1784: răscoala țărănească condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

1 decembrie 1918: Unirea Transilvaniei cu România.

30 decembrie 1947: abolirea monarhiei și proclamarea R.P.R.

De remarcat în cadrul calendarului (ce puncta cu exactitate momentele cheie din istoria românilor ce puteau servi postum cauza comunistă) este inserarea (alături de unirile și răscoalele trecutului) celor două date la care au avut loc Congresele PCR. Mai mult chiar, Congresul al IX-lea al PCR avea să devină în timp frontieră ideologică pentru ceea ce avea să se numească „Epoca de aur” a comunismului românesc și a istoriei în genere. Prin selecția și ponderea istoriei conflictuale și a luptelor sociale – explicate din dorința ideologilor de serviciu prin prisma luptelor de clasă și a progresului, calendarul rezultat era în sine un act legitimant al PCR. Ba mai mult, a fost chiar actul de naștere al aniversării oficiale a secretarului general al partidului alături de alte personalități ale trecutului ce aveau să facă parte din calendar.

„Personalități românești care figurează în calendar în mod permanent:

Domnitori: Conducători din trecutul de luptă:

Mircea cel Bătrân – Ecaterina Teodoroiu

Alexandru cel Bun – Horea, Cloșca și Crișan

Vlad Țepeș – Nicolae Titulescu

Ștefan cel Mare – Avram Iancu

Ioan Vodă – Tudor Vladimirescu

Mihai Viteazul – Nicolae Bălcescu

Dimitrie Cantemir – Gheorghe Doja

Alexandru Ioan Cuza – Mihail Kogălniceanu.

Prin urmare doar 8 domnitori și 10 lideri ai luptelor sociale au fost selecționați la nivelul anului 1974 pentru a servi ideologia regimului. Totodată, în nota de ședință a aceleiași hotărâri, se menționa că „în mod obligatoriu va figura cu caracter permanent, conform hotărârii secretariatului C.C. al P.C.R. nr.4710/4637 din 6 noiembrie 1973, ziua de 26 ianuarie, ziua de naștere a tovarășului Nicolae Ceaușescu”. Era începutul sărbătoririi zilei conducătorului la nivel general, festivitate specială cu caracter de sărbătoare națională ce în numai câțiva ani avea să degenereze într-un adevărat delir elogios la adresa alesului.

Congresul al XI-lea al PCR (25-28 noiembrie 1974) a aprobat Programul Partidului Comunist Român, un document fundamental al politicii lui Ceaușescu, care debuta cu o amplă istorie a românilor. Conducătorul cerea partidului „să lichidăm cu desăvârșire mentalitatea anarhică, mic-burgheză că problemele istoriei, ale diferitelor științe sociale sunt doar probleme de specialitate. Acestea sunt probleme ale teoriei și ideologiei comuniste.” A fost ocazia cu care s-a evidențiat noua pasiune a președintelui, istoria, tot trecutul național, și nu doar istoria partidului comunist. În urma acestui Program al PCR la nivelul discursului istoriografic, rescris acum în termeni naționaliști, au fost inserate două idei, ce au devenit teme de necontestat în această perioadă, și anume: ideea continuității teritoriale ale românilor din cele mai vechi timpuri, și ideea unității poporului român. Era momentul în care se încerca nu doar crearea unei tradiții comunismului românesc, ci și legitimarea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu.

Ambele concepte – continuitatea și unitatea românilor pe plaiurile patriei – au servit ideologia regimului și au fost interpretate în cadrul discursului istoric într-o manieră care să conducă la uniformizarea societății și coalizarea acesteia în jurul conducătorului și în același timp, dată fiind vechimea și stabilitatea poporului pe aceste meleaguri, se putea face cu ușurință transferul de putere de la lideri din timpuri apuse spre cel actual. Vechii conducători, selectați atent, ca într-un crescendo, în funcție de o grilă ideologică, începând cu traco-geții aveau să transfere toată excepționalitatea și clarviziunea lor ultimului și celui mai însemnat dintre ei, respectiv Ceaușescu, el însuși devenit Erou între eroi. Sunt scoase la rampă acum figuri de personalități istorice autocrate, întemeietori de țară, de la Burebista și Decebal la Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul – toate aceste figuri ale trecutului fiind sortite a servi acum postum cultul personalității lui Ceaușescu. În toate regimurile de conducere în care s-a manifestat, cultul personalității a adus cu sine naționalismul ca politică oficială, bazat pe argumentația conform căreia oricât de înzestrat, de genial, de unic ar fi conducătorul unei nații, el nu poate fi cu adevărat mare dacă poporul lui este neînsemnat pe harta lumii. În consecință, exacerbarea sentimentelor naționale, analiza istoriei din perspectivă patriotardă, protocronismul au fost instrumentele folosite de propagandă pentru a-și venera conducătorul.

Naționalismul a fost discursul dominant al acestei perioade, un hibrid între vechile tradiții și ideologia patriotardă specifică regimului, și a avut ca scop atât conferirea legitimității puterii cât și stimularea forțată a patriotismului. În același timp, naționalismul s-a manifestat și în forma protocronismului, în a cărui viziune cultura română constituia sursa celorlalte culturi europene și consacra primatul românilor în anumite domenii. „Cercetarea istoriografică reliefează cu putere rolul distinct avut de poporul român în istoria europeană și universală.” Potrivit aceleiași logici protocroniste, multe dintre evenimentele istoriei naționale au suferit modificări ideologice cel puțin bizare, de tipul descoperirii steagului tricolor ce a aparținut lui Mihai Viteazul sau al celor legate de teoria națiunii moderne și a statului național.

Sensibilă la preferințele istorice ale lui Ceaușescu, propaganda a adus în prim planul discursului despre istorie și a preamărit doar personalitățile preferate ale conducătorului. În consecință, a redus din punct de vedere cantitativ studiile referitoare la Dimitrie Cantemir și Nicolae Bălcescu și și-a concentrat acum atenția către epocile antică și medievală de la nivelul cărora a regăsit modele. În niciun caz nu mai exista acum un mit referitor la personalitatea lui Bălcescu – personajul istoric ce a ocupat un loc de frunte în discursul istoric al fazei internaționaliste din comunismul românesc. Bălcescu a devenit acum doar un organizator politic clarvăzător, un om al realităților sociale și economice, un luptător acerb pentru cauza românimii un revoluționar romantic de talie europeană și numai astfel prezentat putea fi introdus în genealogia istorică a lui Nicolae Ceaușescu. Într-o poziție privilegiată se afla acum Burebista, care grație gestului său întemeietor a cunoscut în această perioadă o asceansiune fulminantă printre personalitățile istorice. Burebista, creatorul statului național, a devenit prima și sursa principală a legitimării rădăcinilor dacice (Decebal a ocupat în acest discurs un loc secund, dată fiind referirea inevitabilă la Traian, adversarul latin care a devenit cuceritor), iar în felul acesta se putea afirma continuitatea structurilor de stat și existența unei utopice Românii de-a lungul istoriei.

Dintre preferații epocii medievale, se afirma acum imaginea domnitorului Mircea cel Bătrân, un simbol politic ce a început să ocupe un loc privilegiat mai ales începând cu 1986 (împlinirea a 600 de ani de la urcarea sa pe tron). Domnitorul părea susceptibil a întruchipa toate calitățile ce aveau să-l anunțe pe Ceaușescu, cu singura modificare a numelui (Mircea cel Bătrân a devenit „cel Mare”): a beneficiat de o domnie lungă de la început și până la sfârșit, plină de măreție și succese militare și geopolitice prin stăpânirea Dobrogei și mai ales „a beneficiat” de surse insuficiente referitoare la bătălia de la Rovine. Date fiind aceste aspecte domnia lui Mircea a întrunit toate aspectele noilor linii istoriografice: unitatea, apărând ca cel dintâi unificator al românilor, excelența pe câmpul de luptă, vitejia, fiind capabil să mobilizeze întregul popor și nu în ultimul rând succesele diplomatice, fiind capabil să pună bazele unei politici europene, urmărind chiar menținerea echilibrului între marile puteri, așa cum considerau istoricii momentului. În concluzie, în acord cu noile tendințe ideologice unii actori ai istoriei sunt promovați și reinterpretați iar alții pierd teren, fiind doar amintiți în treacăt sau chir pur și simplu ocultați. Dintre personalitățile lumii antice Burebista a deținut primatul, urmat de Decebal (fiecare dintre ei răspunzând postum unor cerințe și unor teze foarte stricte legate de continuitate, unitate, echilibru geopolitic, lupta pentru pământul strămoșesc și abilități politice) și chiar de regele get Dromichete (amintit fiind mereu episodul mărinimiei acestuia față de invadatorul său macedonean Lisimah, pe care l-a invitat la masă pentru ca apoi să îl elibereze dovedind înțelepciunea și modestia neamului pe care îl conducea), iar dintre cei medievali s-au remarcat în mod deosebit Mihai Viteazul, Ioan Vodă cel Cumplit, Mircea cel Bătrân. Epoca modernă îi consemna pe Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu (nu însă cu zelul propaganditic din era sovietizării), pe Alexandru Ioan Cuza, războiul de independență (fără detalii legate de conducătorul legitim al războiului, ci doar de locațiile bătăliilor, Plevna, Vidin), iar perioada contemporană prezenta momentele legate de cele două războaie mondiale și activitatea partidului comunist român, fără prea multe nume și fără a evidenția personalități. Practic, de la Cuza și până la Ceaușescu istoria părea făcută de mase, de oameni mărunți, care în sacrificiul lor pentru bine și progres, puneau accent mai puțin pe individualitate și mai mult pe binele colectiv. Interesant în contextul epocii contemporane era că și activitatea ilegaliștilor comuniști a fost estopată, prin urmare au dispărut vechile personalități ale momentului (Ilie Pintilie, Filimon Sârbu), iar singura figură care se detașa acum în fundalul luptei și al activității agitatorice era cea a tânărului Nicolae Ceaușescu.

La nivelul istoriei oficiale, mai corect spus, la nivelul discursului, s-au conturat în perioada regimului comunist trei trăsături – caracterul genetic, euforic și aniversativ – cu repercusiuni ample la nivelul societății. Caracterul său genetic presupunea preamărirea fondului biologic, întrucât trăsăturile fundamentale ale poporului român mai ales cele legate de spiritualitate erau considerate ca venind din vremuri imemoriale. Se lăuda în consecință și veșnicia românilor, se sublinia continuitatea lor, însă accentul cădea întotdeauna pe autohtoni, discriminându-se rolul oricărui element alogen. Caracterul euforic al discursului istoriografic ținea mai degrabă de redimensionarea valorilor istorice și inserarea acestora într-o logică a excepționalității, în care măruntul devenea măreț iar anodinul semnificativ. Dată fiind această stare de beatitudine naționalistă, caracterul aniversativ decurgea cu multă ușurință și presupunea un șir nesfârșit de comemorări în lanț, fără niciun discernământ sau simț critic.

Începând din acești ani preocuparea pentru istorie a început să crească vertiginos și în cadrul discursurilor prezidențiale, ca de altfel și discursurile prilejuite de aniversări sau evenimente istorice.

Preocuparea pentru istoria națională a constituit una dintre constantele regimului comunist, prin urmare, era și firesc să fie atent supravegheată și în cadrul instituțiilor de învățământ, locul în care se construiau micii oameni noi ai lumii comuniste. Tendințele din cadrul istoriografiei oficiale se manifestau și în literatura pentru copii, în curriculele și manualele de studiu, în revistele destinate lor. Educația istorică a tânărului comunist se făcea încă de la grădiniță, mediul unde acesta era încadrat ca „șoim al patriei”și i se infuza o doză considerabilă de istorie națională. Acolo i se citeau primele pagini din legende istorice și din povestiri eroice, prin urmare era foarte dificil, dacă nu chiar imposibil ca cineva să se poată sustrage spectacolului cetății. Iar această istorie romantică, ușor digerabilă, total neproblematizantă și nu în ultimul rând glorioasă, devenise agresivă prin repetitivitatea discursului și dozele servite cu promptitudine aproape zilnic în toate mediile.

A existat în ultimii ani ai comunismului o saturație față de istorie. Canalele media, televiziunea și radioul prezentau aproape obsesiv producții cu caracter istoric (piese de teatru, filme, festivaluri, recitative), iar presa promova din plin argumente cu scopul bine definit de a stimula dragostea pentru înaintași și prin transfer de putere și charismă pentru conducătorul actual. În același timp, revistele de istorie erau încărcate cu editoriale revoluționare, puternic impregnate de militantism, însă lipsite de orice interes științific. Dată fiind această ingerință a istoriei în spațiul social, patriotismul și eroii neamului deveniseră termeni uzuali, indiferent de vârstă. Chiar în Regulamentul revistei Șoimii Patriei (adresată preșcolarilor și școlarilor mici) erau cuprinse o serie de obligații printre care: „Cunoașterea de către copii a tradițiilor luptei poporului nostru, a clasei muncitoare și a PCR, prețuirea de către copii a realizărilor istorice obținute în construcția socialismului (….) serbări și spectacole prilejuite de aniversarea unor evenimente din istoria partiei și a partidului. ”

Tot ceea ce ținea de curentul latinist în cultură era mai degrabă dezavuat după anul 1975, ca fiind o trădare a purității originilor care se doreau a fi strict dacice. Prin urmare, dacismul a câștigat teren atât în istoriografie cât și în literatura perioadei. Nu se poate vorbi despre o mitologie dacică însă este cert că a existat o exagerare a calităților dacilor, a felului lor de viață, al apariției lor în istorie și în mod special exagerări protocroniste referitoare la conducătorii acestora. Liderii prin excelență asupra cărora s-au proiectat o mare parte dintre povestirile perioadei au fost Dromichete (ca precursor al acestora), Burebista (mare fondator de stat centralizat și unitar) și Decebal (luptătorul prin excelență împotriva invadatorului străin) și uneori sora acestuia, Dochia (tot ca simbol al statorniciei și indiferenței la tentații străine: „oricât de frumos ar fi palatul tău, eu acolo tot o biată roabă aș fi (…) eu însă de aici nu plec, voiesc să mă îngrop aici, în pământul sfânt al Daciei” este răspunsul acesteia către Traian, împăratul Romei). Ascensiunea dacismului a mizat pe două dintre valorile cheie ale propagandei ceaușiste : venerația față de tradiție și încrederea în modul de așezare ancestral. În majoritatea descrierilor atât cele istorice cât și cele ce țineau de ficțiune, de literatură, lumea dacică era caracterizată de armonie, de un timp etern și o viziune plină de înțelepciune asupra vieții. Dacii erau unici prin tipul lor de organizare plin de moderație și tenacitate, și mai ales prin respectul pe care îl acordau rânduielilor strămoșești. Infuzate din abundență cu teze protocroniste, ideile despre daci îi situau printre cele mai emancipate popoare antice distingându-se chiar printr-un umanism aparte. Ei erau specialiști în politică, arbitrau conflicte internaționale, mențineau atunci când era cazul echilibrele zonale, aveau o cultură dezvoltată și o viziune vastă asupra tuturor problemelor. Nu mai puțin înzestrat era suveranul dac, un lider ce era definit în primul rând prin încrederea în neamul său, care are drept urmare firească și obligația comunității de a urma sfaturile și îndemnurile sale. Excepționalitatea celui aflat în fruntea poporului decurgea din calitățile sale de vizionar, conducând țara cu înțelepciune și dreptate și mai presusu de orice având girul comunității. Aceste descrieri referitoare la lumea dacică își puteau găsi cu ușurință echivalența în contemporaneitate, în gesturile și atitudinile secretarului general, care se dorea a fi descendentul conducătorilor daci. Din această perspectivă a înțelepciunii se detașa de departe modelul Dromichete, care ca și urmașul său de mai târziu era posesorul unei viziuni umaniste asupra lumii și în acealași timp condamna amestecul în treburile interne ale altor popoare și saluta prietenia ca temelia a unei lumi mai bune. Dromichete devenea în felul acesta dublul protocronic al secretarului general al PCR și asemeni acestuia el s-a opus invaziei și aventurii militare. Similitudinile nu se opresc aici, întrucât, ca și Ceaușescu Dromichete avea o relație simbiotică cu poporul său, ducea un trai simplu (scena clasică a celor două mese), dezavua vărsarea de sânge și cultivă prietenia între popoare.

Pe lângă deraparea dacică un alt aspect important al istoriei la care asipra aparatul politic era subiectul intitulat : întregul popor. Sintagma presupunea reunirea tuturor în fața loviturilor soartei, solidaritatea în fața luptei, adeziunea tuturor la o singură cauză. În momentul interpretării discursului istoric din perspectiva întregului popor, lupta de clasă se estompa, țăranii deveneau o clasă revoluționară cu o „avangardă” de intelectuali rurali autodidacți de tipul Horea iar separația dintre istoria partidului și restul istoriei românilor devenea nulă. În discursurile lui Ceaușescu, PCR era identificat nu numai cu proletariatul, ci cu întreaga națiune pentru că, așa cum afirma secretarul general „Nu pot exista două istorii, o istorie a poporului și o istorie a partidului .” Astfel, întroducând conceptul de națiune în contextul discursului ideologic se deschidea practic drumul reinserției trecutului național în prezentul socialist în scopul redefinirii națiunii în acord cu principiile marxist-leniniste.

Tot în registrul modificărilor de viziune față de trecut se înscrie și ideea decontextualizării evenimentelor, teză observabilă la nivelul discursului istoriografic. Această decontextualizare presupunea în sine o imobilizare a timpului (în ciuda tuturor lozincilor de marxiste despre progres și mersul înainte al istoriei) și în consecință o negare a principiului potrivit căruia evenimentele diferă în funcție de contextul în care s-au întâmplat. Prin urmare, o noțiune ca „revoluția” însemna același lucru cu privire la un eveniment din preistorie sau unul din prezent, dat fiind că partidul era înscris în ambele. Românii fuseseră români din timpuri imemoriale. Și tot în conformitate cu acest principiu, statul dac centralizat din anul 70 î.e.n. era același tip de stat ca în secolul XIX și XX. „Poporul român a rămas mereu același, închegat, unitar și omogen în vatra sa dintotdeauna” cel mult împrumutând câte puțin din civilizația romană și câteva cuvinte de la slavi. Altfel spus, istoria pierdea însăși atributul duratei, al devenirii.

2.1. Protocronismul, unitatea și continuitatea românilor.

La nivelul discursului istoriografic au fost promovate o serie de teme și de clișee printre care cele mai dominante și vizibile în textele de literatură cu subiect istoric au fost protocronismul, ideea unității și cea a continuității românilor. Analizăm pe scurt cele trei teze dat fiind faptul că le regăsim atât în manualele școlare de istorie cât și în publicațiile cu caracter periodic pentru copii.

Protocronismul a presupus convingerea conform căreia poporul român avea un destin cu totul special de care trebuia să fie mândru. Construcția acestei soarte mărețe implica geneză pe măsură, origini și vitejie demne de toată lauda. Măreția nu se putea așterne pe obscuritate, astfel încât scoaterea românilor din anonimat și formularea unei istorii oficiale, pe măsura destinului luminos ce se prevedea, a revenit istoriografiei. Era nevoie deci de o istorie, de una singură, lungă, frumoasă, zbuciumată și demnă, care să justifice și să legitimeze în același timp atât prezentul cât mai ales viitorul. Și mai ales să legitimeze puterea conducătoare. Protocronismul a apărut într-un context specific pe măsură ce conducerea României renunța la reformismul moderat și se întorcea la o economie politică stalinistă mai centralizată, cu accent pe strategiile ideologice de control. Conceptul presupunea o preocupare exagerată privind autoimaginea românilor și relația valorilor românești cu restul lumii sub forma disprețului cultural al Occidentului.

Termenul de protocronism a circulat la nivelul culturii românești în special începând cu anii 70 și a delimitat un curent ideologic ce urmărea să sublinieze caracterul unic și pionieresc al culturii române. În dezvoltarea sa, conceptul a comportat o puternică turnură naționalistă, instrumentată politic de regimul comunist care promova un trecut idealizat al țării încălcând normele minime ale cercetării științifice. Indiferent de sursele și metodologia folosită, protocronismul tindea să își justifice argumentațiile, și nu de puține ori rezultatele acestor întreprinderi au fost absurde.

Obsedat de excepționalitatea sa și prin transfer și de cea a poporului pe care îl conducea, Ceaușescu a încurajat devierile protocroniste din istoriografie, iar acestea la rândul lor s-au impus mai departe ca teze în literatură și în cadrul manualelor pentru copii. Obsesia și numărul cel mai mare de interpretări ilogice și total nefondate la adresa trecutului istoric au fost formulate mai ales cu privire la daci.„Decebal a fost un mare învățat, sfetnic și preot al lui Burebista, avea vaste cunoștințe de astronomie, pe care le-a răspândit în rândurile poporului.”Un alt citat se referă la nivelul de civilizație nemaiîntânit al dacilor în contextul lumii antice. „Nivelul de civilizație a statului dac, mândria și cutezanța dacilor i-au făcut cunoscuți în toată lumea antică.”

Fragmentele și textele referitoare la Burebista sau Decebal sunt foarte multe în cadrul literaturii istorice, însă între ele prezintă similitudini. Toate presupun un același limbaj glorificant, și mai ales toate se remarcă prin folosirea comparațiilor în descrierea societății dacice. „Statul devine prin Burebista unul dintre cele mai vechi state europene, ideea națională se afirmă prin Mihai Viteazul cu două secole înaintea manifestării ei în restul lumii, Horea precede revoluția franceză, răscoala de la Bobâlna devine revoluție, iar Neagoe Basarab este omologul lui Macchiaveli.”Obsesia protocronistă derivă și din starea de izolare în care se afla România la începutul anilor 70 și mai ales din xenofobia față de cultura și știința occidentală. Această transfigurare a unei țări mici într-o țară capabilă să reprezinte unul dintre principalele nuclee europene de-a lungul timpului a cuprins însă inevitabil la nivelul discursului totalitatea procesului istoric. Totodată, protocronismul în calitatea sa de curent a fost susceptibil în a argumenta multe dintre eșafodajele mitice privitoare la continuitate și unitate românească. O serie de clișee s-au înregistrat cu precădere atunci când se afirma discursul protocronist, printre care: tema superiorității românilor în fața inamicului, a înfrățirii inevitabile cu natura protectoare, a unității în fața greului, a pericolului, a existenței liderilor providențiali capabili să mobilizeze sufletele și inimile românilor, etc., iar o mare parte dintre acestea s-au regăsit în manualele școlare sau în publicațiile cu subiect istoric pentru copii.

Istoria (din cadrul discursului naționalist) a constituit o sursă majoră de noi resurse simbolice pentru aparatul politic, și ca teză conducătoare discursul s-a ghidat după ideea unității. Această idee nu era străină deloc de tradițiile istoriografice românești (deși fusese alterată profund de momentul internaționalist al comunismului românesc), însă partidul și-a apropriat-o în intenția sa de a-și legitima trecutul. Din această perspectivă, măruntele episoade care compuneau istoria românilor nu făceau altceva decât să confirme o ordine plină și desăvârșită, cu o curgere liniară și lipsită de hiatusuri. Întregul trecut era lipsit de fisuri, nu existau veacuri sau milenii obscure sau momente de dezbinare în sânul neamului. „Azi, prin cea mai firească logică a aceleiași istorii a poporului român, ideea de trecut, de patrie, de unitate, de suveranitate națională, se împletește, firesc și indestructibil, cu idealurile P.C.R., cu patria socialistă, cu uriașele ei realizări economice și spirituale, cu însuși viitorul fericit al omenirii.”

Domnitorul care monopoliza discursul despre unire era evident Mihai Viteazul, iar eșecul și destrămarea gestului său erau puse pe seama uneltirilor marilor puteri temătoare de a vedea cum se ridică „un popor ce își purta cu strălucire numele de lume românească.”

„În România socialistă unitatea întregului popor – români sau aparținând naționalistăților conlocuitoare – a căpătat sensurile către care au aspirat cei mai buni fii ai țării.”Însuși Ceaușescu dornic să se legitimeze și să primească transferul de putere al strămoșilor venea des în orașul unirii. „La Alba-Iulia a pășit pe locurile unde a mers și Mihai Viteazul, întâiul făptuitor al unirii tuturor românilor într-o singură țară. A simțit mândria și bucuria înaltă, dragostea oamenilor care îl salutau entuziaști, ca pe un continuator al faptelor mărețe scrise în istorie.”

Indiferent de soarta pe care au avut-o de-a lungul istoriei s-a accentuat întotdeauna vocația unionistă a românilor, întrucât „Din veac românii se simțeau și se știau frați, iar țara lor una și întreagă” În ciuda acestei supoziții și mai ales deși unirea a fost înfăptuită, „De fapt, unitatea, independența, libertatea socială și națională aveau să fie pe deplin realizate abia în anii socialismului.” Se confirma din nou teza potrivit căreia orice realizare din trecut devenea cu adevărat finită și desăvârșită doar în anii Epocii de Aur „Astfel, visul lui Mihai Viteazul, dorul lui Bălcescu au devenit o realitate istorică.”

Numeroasa iconografie din anul 1980 pusă în pagină pentru celebrarea statului dac-centralizat a fost expresia hipertrofiată a expansiunii în căutarea legitimității.„În anul 1980 se împlinesc 2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat și independent condus de de Burebista. Acest mare moment al istoriei patriei, legat de strălucita personalitate a regelui get, a exercitat o puternică atracție pentru istorici.” În aceeași logică și cu aceeași atitudine se vorbea despre „personalitate politică și militară remarcabilă” a acestui „marele rege get”, în condițiile în care dovezile științifice și metodele tradiționale pe care se baza critica izvoarelor erau doar simple supoziții.

Această constituire a statului dac „unitar și centralizat” al lui Burebista, a presupus o deplasare dinspre contemporaneitate spre origini. Totodată, ideile referitoare la statul centralizat al lui Burebista apăreau și în discursul secretarului general: „De la formarea de către Burebista, în secolul I înaintea erei noastre, a statului dacic centralizat – sublinia Nicolae Ceaușescu – de la epoca înfloritoarei societăți dacice a lui Decebal și apoi de-a lungul a două milenii de existență, până în ziua de azi, poporul nostru a trebuit să ducă lupte grele pentru a-și constitui și apăra ființa proprie, entitatea națională.” Personajul (Burebista) „îi oferea lui Ceaușescu suprema legitimare, statul lui prefigurând în multe privințe (unitar, centralizat, autoritar, respectat de „ceilalți”) propria sa Românie, așa cum și-o închipuia Ceaușescu.” Cităm din „Propunerea privind organizarea ședinței cu participare internațională cu tema „2050 de ani de la crearea statului dac centralizat și independent pe teritoriul României. Contribuția poporului român la dezvoltarea culturii și civilizației universale”, aprobată de Plenara C.C. al PCR din 26-27 octombrie din 1977:

Programul din Plen, din data de 24 iunie 1980.

Au luat cuvântul:

I.D. Crișan – „Burebista – personalitate marcantă a lumii antice. Crearea statului

dac centralizat și independent sub conducerea lui Burebista.”

I.Popescu-Puțuri – „Istoria statală la români în opera președintelui Nicolae

Ceaușescu”

Secțiunea II:

M. Mușat și I. Ardeleanu – „Făurirea statului național unitar român din 1918,

rezultat al luptei maselor populare pentru realizarea

idealului secular al poporului român.”

Al.Savu – „Caracterul popular al luptelor armate duse de români pentru libertate,

independență și unitatea statală.”

În plen:

Mia Groza – „România socialistă – factor activ de pace și progres în lumea

contemporană”.

Menționăm că, în conformitate cu notele de arhivă, cu aceeași ocazie mai susținut discursuri pertinente și mai puțin afectate de infuzie ideologică și câteva nume sonore ale istoriografiei românești, printre care : Radu Vulpe, D. Berciu, H. Daicoviciu, R. Theodorescu, D. Giurescu, Șt. Pascu, Șt. Ștefănescu, D. Berindei, E. Condurachi. Concluziile respectivei ședințe (cu participare internațională) aveau însă ca țel final măgulirea orgoliului președintelui și încetățenirea ideii de unitate și continuitate statală, precum și pe cea a vizionarismului conducătorilor de-a lungul istoriei (al căror transfer de charismă și putere treceau prin veacuri până la ultimul ales al neamului).

Atât originea cât și continuitatea românilor fac parte din categoria miturilor fondatoare, care prin excelență pun problema legitimității unei comunități față de timp și spațiu (din cine se trage, la cine se raportează din perspectiva ascendenței). Pentru spațiul românesc mitul originii îndeplinește o funcție dublă: pe de o parte stabilește ascendența, și de aici un întreg set de valori moral patriotice ce urmează a fi educate și, pe de altă parte fundamentează la nivelul memoriei colective conștiința unității poporului român. Mitul continuității este al doilea mit fundamental care, în esență, identifică spațiul românesc al prezentului cu Dacia antică. Din perspectiva ideii că fiecare comunitate națională se legitimează la un spațiu geografic înțeles ca matcă primordială a identității sale, spațiul Daciei s-a impus ca leagăn al civilizației românești. Prin urmare, când este adusă în discuție problema continuității, lucrurile par să evolueze evident de la daci, primii consemnați a-și fi apărat pământul. „Dacii, bărbați și femei, sunt legați de țara lor ca munții și stâncile lor.” Mergând mai departe pe firul istoriei, se pare că poporul român a stat de-a pururi așezat în solul patriei „Urmaș al dacilor și al romanilor, ducând mai departe și îmbogățind alesele însușiri ale strămoșilor săi, poporul român a rămas statornic în vatra străbună, înfrățit cu munții și dealurile, cu câmpiile și râurile acestuia, împlinind aici un glorios destin istoric.”

Dacii sunt asociați cu ideea căminului, cu ideea de acasă, acolo unde există plaiuri și balade:

„Pe plaiuri de baladă geto-dace

Azi toate visele ni se-mplinesc

În Epoca de Aur și Lumină,

Sub cerul libertății fără nori.”

Momentul etnogenezei și al amestecului cu slavii nu părea a se ridica la nivelul importanței subiectelor legate de traci, iar slavii nu mai erau considerați element important în procesul de formare al poporului român. Atât unitatea cât și continuitatea justificau practic prezentul comunist întrucât, așa cum se exprima Almaș, „Avem toate cele trei fețe de timp ale României: trecutul ei glorios, prezentul ei apopeic și viitorul ce aur. Dar această întreită trăire cere cunoaștere și participare.” În locul devenirii istorice s-a instalat o ideologie a continuității cu un partid prezent din timpuri imemoriale, iar timpul însuși, devenit imobil, părea a asculta de voința politicului.

„Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pământului străbun!”

Literatura cu subiect istoric.

Într-o notă de arhivă aparținând acestei perioade era schițată o „sinteză documentară a literaturii din anii 80”, care cuprindea principalele creații și o scurtă caracterizare a celor care se remarcaseră din perspectiva anumitor teme. În ceea ce privea proza scurtă din anii 80 se menționa că: „volumele de nuvele, schițe și povestiri apărute în această perioadă se caracterizează prin diversitate tematică, varietate tipologică și a modalităților artistice, preponderente fiind scenele cu caracter realist care ilustrează mai ales transformările revoluționaare petrecute în societatea noastră. (…) Printre temele abordate a fost și reflectarea trecutului istoric, surprins în opere ca „Povestea neamului românesc de la origini până în zilele noastre” de Mihai Drumeș, „Povestiri de război” de Francisc Munteanu și „Copiii armelor de foc ” de Mihnea Moisescu.” Sinteza continua și cu menționarea celor mai populare creații literare din domeniul poeziei: „Dragostea de patrie și de partid, mândria legitimă legată de tradițiile luptei poporului pentru unitate, independență și suveranitate națională, atașamentul față de idealurile comuniste, sunt prezente în poezii cu un puternic suflu revoluționar și profund mesaj umanist ca volumele „Imnele Moldovei” de Ion Alexandru, „Dacica”, „E scris pe tricolor unire” și „Perspective comuniste”. Romanele scrise în această perioadă au fost și ele centralizate de către secretariatul general, considerându-se că: „cele mai multe dintre romanele apărute în această perioadă se înscriu în genul romanului politic, în care se prezintă instaurarea și edificarea socialismului în țara noastră, proces complex nu lipsit de greutate, condamnări, erori temporare (mai ales în deceniul anilor 50) – proces care a consfințit victoria deplină a noii orânduiri socialiste în România.(…) Un număr mare de titluri s-au înregistrat în domeniul istoric, în cadrul tendinței de evocare în spirit patriotic a luptei pentru independența, libertatea națională și dreptatea socială care a acompaniat întreaga istorie a poporului român.” Deși sinteza amintită se referea în principal la literatură destinată publicului larg și nu în mod special copiilor, temele și principalele tendințe de glisare ale fenomenului literar au fost perfect aplicabile și în contextul scrierilor pentru tânăra generație. Literatura cu subiect istoric pentru copii urmărea traseele directoare ale literaturii în general, însă cu modificările de limbaj și de stil aferente.

Istoria a fost în timpul perioadei comuniste al doilea instrument formativ după învățământul politic. Ea avea menirea de a pregăti din vreme drumul tânărului, viitor cetățean, om nou al societății socialiste multilateral dezvoltate, și de a-l familiariza cu exemplele de abnegație ale înaintașilor. Din cuprinsul lucrărilor se desprindeau anumite idei referitoare la patriotism și iubirea de neam, iar logica după care se ghidau autorii afirma că „dacă ești patriot, ești român, iar dacă ești român, ești cu siguranță (sau vei deveni) comunist”

În Stenograma întâlnirii tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al PCR cu Uniunea Scriitorilor, în ziua de 26 august 1980, se reliefează faptul că rolul educației comuniste prin intermediul școlii și implicit prin intermediul materiilor umaniste ca limba română și istoria avea să înregistreze o accentuare constantă:

(tov Pompiliu Marcea): „este cazul și este momentul ca Ministerul Educației și Învățământului să țină mai mult seama de indicațiile și directivele partidului și să acorde o mai mare importanță limbii române. Să primeze educația umanistă și patriotică și, în colaborare cu specialiștii, cu dascălii de română, să analizeze deschis această situație.”

Mai mult decât atât, se observă că în cadrul ședințelor cu Uniunea Scriitorilor, se tranșau mai multe subiecte, nu neapărat legate de activitatea scriitoricească (fonduri, pensii, premii, cenzură, tematică, etc), ci și legate de contextul educației, al formării tinerei generații.

Dialectica socialismului științific era prezentă nu numai în discursurile hotărârilor și documentelor oficiale ci și într-o literatură de specialitate inclusă la rândul ei în mare parte în cadrul curriculei școlare. Scopul final al asaltului ideologic era instiruirea doctrinei național-comuniste a omului nou, ființă devotată trup și suflet partidului comunist. În conformitate cu planurile ceaușiste de școlarizare (asemeni celui aprobat de Comitetul Politic executiv al CC al PCR din luna mai 1982) la finalul programului de învățământ, de studiu se afla elevul transformat pe deplin într-un element productiv gata de a fi integrat în marile unități industriale și agricole ale patriei. În consecință, lipsit de orice concurență sau alternativă, modelul didactic al elevului a fost unul puternic politizat și infuzat cu toate temele propagandei ceaușiste: eroismul comunist, trecutul glorios, superioritatea în fața agresorilor, continuitatea și unitatea în cele mai grele momente ale istoriei, etc.

Temele literaturii istorice incluse în curriculă au urmărit și exemplificat tezele istoriografice, iar autorii au mizat pe stimularea resorturilor patriotice din micii cititori. Li se livrau prin personaje evocatoare anumite modele menite a trezi în ei spiritul de sacrificiu și dragostea de țară. Dintre temele de largă răspândire se pot menționa continuitatea, unitatea, dragostea de patrie, mândria de a fi român, excepționalitatea românilor și preamărirea eroului național (o temă ce le va eclipsa și le va topi practic pe toate celelalte în conținutul său), etc.

Publicațiile din această perioadă au avut ca subiect mai degrabă trecutul medieval și mai puțin istoria modernă sau contemporană. Ca filon ce străbătea întreg discursul istoric s-a remarcat în această perioadă ideea națională, cu exacerbările aferente care se vor accentua către anii 80. Recuperarea ideologiei naționale constituia în fond o abilă manevră a regimului și a propagandei în scopul susținerii acelui „comunism de omenie” despre care se vorbea la începutul anilor 70, și care se dorea a fi o ideologie crescută organic din solul fertil al tradițiilor autohtone. În același timp au fost recuperați condiționat, evident și vechii indezirabili ai culturii române, alături de care schimbarea politicii de cadre a adus o infuzie masivă de scriitori și poeți tineri, noi. Toți aceștia aveau să colaboreze și să afirme teme ca reconsiderarea anilor 50 (în care s-au înregistrat o serie de abuzuri clasificate ca fiind inerente „erori de etapă”), ilustrarea continuității și unității românilor și a tradiților lor îndelungate pe aceste meleaguri, glorificarea partidului și a liderului său, precum și crearea imaginii de erou, salvator și pacificator pentru conducător.

Dat fiind că în cuprinsul curriculei manualelor școlare se fixează cel mai bine tezele ideologice ce urmează a fi livrate apoi tinerei generații, se cuvine a începe analiza literaturii istorice din această perioadă cu textele propuse ca lecții, cu atât mai mult cu cât, așa cum se specifica: „În făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate un rol esențial îl are activitatea și transformarea conștiinței comuniste la tânăra generație. Acesta este rolul nostru (al oficialilor din cadrul Ministerului, specificația ne aparține) în învățământ, și asta trebuie să facem și să lucrăm.”

Menționăm totodată că, în contextul acestei perioade, respectiv între anii 1971 și 1986 s-au operat și o serie de revizuiri la nivelul unora dintre manualele școlare, în special abecedarele, manualele de limba română și cele de istorie. Aceste revizuiri, reprezentau în fond adăugiri referitoare la anumite teme și subiecte (în mod special din viața și activitatea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu) și nu erau neapărat modificări de formă. Cităm în continuare din notele de arhivă care specificau principalele texte adăugate Abecedarului, Programei de limba română pentru clasele I-IV, Manualului de limba română pentru clasa a III a și respectiv pentru clasa a VII a:

Notă privind noul Abecedar: „Abecedar existent era din anul 1969, iar cel nou conține un număr sporit de texte cu conținut educativ, legate de formarea și dezvoltarea sentimentului de dragoste față de patrie, partid și popor, față de conducătorul nostru iubit al partidului și statului, tovarășul Nicolae Ceaușescu: „Oaspeți dragi”, „Sunteți stejarul românesc” de e. Dragoș, „Tovarășa Elena Ceaușescu”, „Țara noastră”, „Iubește-ți patria, copile”, „Tricolorul”, „Steagul partidului”, „Copile, tu ești țara” de T. Utan, „Partid iubit”, „Vizite de neuitat” de D. Almaș, „Străbunul străbunilor, Burebista” de D. Almaș, „Fapte din tinerețea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu”, „Portret” de C. V. Tudor și „23 August” de Petre Ghelmez.”

Notă privind unele îmbunătățiri aduse Programei de limba română pentru clasele I-IV:

Programa trebuie să acorde o pondere mai mare temelor care vizează

educația morală, politică, patriotică și revoluționară e elevilor.

Se vor dezvolta tematicele existente pentru textele de citire, în special cele referitoare la „Exemplul de muncă și viață a secretarului general al P.C.R., tovarășul Nicolae Ceaușescu, marele prieten și îndrumător al tinerei generații, model de patriotism înflăcărat, personalitate marcantă a lumii contemporane”

Teme din „Activitatea revoluționară a tovarășei Elena Ceaușescu.”

„Condițiile create de PCR și statul nostru socialist pentru creșterea și educația copiilor.”

Notă privind noul manual de limba română de clasa a III a: noul manual trebuia să îl înlocuiască pe cel elaborat în 1970, iar actualul acorda o pondere mai mare față de cel existent educației moral – politice patriotice și revoluționare a elevilor: poezii dedicate patriei și partidului, tovarășului Nicolae Ceaușescu și tovarășei Elena Ceaușescu, „Partidului” de Nicolae Labiș, „Jurământul” de Nicolae Tăutu, „Ce-ți dorim noi astăzi”, „Patria” de Ion Brad, „Fiicele României” de V. Tulbure, totodată s-au introdus aspecte din activitatea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu și a tovarășei Elena Ceaușescu din anii în care partidul acționa în ilegalitate, respectiv „O excursie devenită fapt istoric” de D. Almaș, și „În anul 1907” de Zaharia Stancu.

Notă privind noul manual de limba română pentru clasa a VII a : noul manual îl va înlocui pe cel din 1977, iar îmbunătățirile noului manual sunt ilustrate de: includerea unor noi texte literare valoroase cu un bogat conținut educativ patriotic, preluate din opera unor personalități ale literaturii nostre: „Partidul, Ceaușescu, România” de Al Andrițoiu, „Partidul” de N. Labiș, „Cu tot ce am” de A. E. Baconsky.”

Concluziile ce se trag în urma lecturării indicațiilor partidului, pun în evidență, alături de creșterea ponderii poeziilor agitatorice și patriotice și ascensiunea fulminantă a cultului Elenei Ceaușescu.

Abecedare s-au constituit în adevărate lecturi ideologizate ale regimului, iar primele lecții din viața școlarilor aveau darul de a-i iniția în cariera de viitori oameni ai sistemului. Scriitorul Ion Manolescu identifica din conținutul abecedarelor cele trei mari obiective nealterate ale învățământului ceaușist: disciplinarea (scoaterea pionierului în fața careului, mustrarea în public), îndoctrinarea (vizând formarea politico-ideologică a elevilor, instructajul pionieresc, lecțiile cu conținut istoric și vizita la monumente) și uniformizarea (instaurarea și menținerea unui climat pauper de echitate colectivă – toți pionieri, aceleași tip de ghiozdan, coperți de caiete, etc) – toate ca veritabile strategii de manipulare a personalității în direcția asimilării și acceptării comunismului ca normalitate biosocială. Însuși dascălul din perioada comunismului este un difuzor de ideologie și un propagandist prin excelență, întrucât el reprezintă și perpetuează sistemul invocând principiile marxist-leniniste în analiza lecțiilor. Dascălul reprezinta un principal distribuitor de socialism, fiind în același timp un veritabil vector al îndoctrinării. Lecțiile abecedarului conțineau doze semnificative de sensibilizare politică și idilism, dar dublate întotdeauna de disciplinare și persuadare ideologică, toate create în scopul fixării în mintea copiilor a unor tipare de convingeri etice și morale. Chiar Imnul național, reprezentat pe a doua pagină a manualelor școlare (pe prima era reprodusă forografia lui Nicolae Ceaușescu) conținea în sine clișeele ideologice ale epocii de aur. Cu versurile adaptate după un cântec patriotic scris de Ciprian Porumbescu, Imnul național a fost prezent în forma cu șapte catrene în paginile manualelor începând cu anul 1977.

„Trei culori cunosc pe lume

Amintind de-un brav popor.

Ce-i viteaz, cu vechi renume

În luptă triumfător.

Multe secole luptară

Străbunii noștri eroi

Să trăim stăpâni în țară

Ziditori ai lumii noi.

Roșu, galben și albastru

E al nostru tricolor

Se înalță ca un astru

Gloriosul meu popor.

Sîntem un popor în lume

Strâns unit și muncitor

Liber, cu un vechi renume

Și un țel cutezător.

Azi partidul ne unește

Și pe plaiul românesc

Socialismul se clădește

Prin elan muncitoresc.

Pentru-a patriei onoare

Vrăjmașii-n luptă-i zdrobim.

Cu alte neamuri sub soare

Demn în pace să trăim.

Iar tu, Românie mândră,

Tot mereu să dăinuiești

Și în comunista eră

Ca o stea să strălucești.”

În cuprinsul său regăsim teme ce țin de istoria națională și trecutul glorios de luptă al viteazului nostru popor: „brav popor”, „viteaz cu vechi renume”, „în luptă triumfător”, teza conflictului istoric pentru apărarea patriei și a continuității pe meleaguri „multe secole luptară străbunii noștri eroi/ Să trăim stăpâni în țară”, mitul patriei primejduite „pentr-a patriei onoare/ Vrăjmașii-n luptă-i zdrobim”, dogma partidului călăuzitor „azi partidul ne unește”, mitul muncii eliberatoare și al unității „poporul „strâns unit și muncitor” și mitul pacifist în consonanță cu dorințele conducătorului de a fi încununat cu un Nobel ca arbitru internațional al conflictelor între state „Cu alte neamuri sub soare/ Demn în pace să trăim.” Finalul cunoaște o notă apoteotică în care este redată ideea comunismului salvator într-o viziune utopistă: „Și în comunista eră/ Ca o stea să strălucești.”

Textele din Abecedar și alte manuale din ciclul primar erau pline de referiri la istoria patriei, un trecut scris în tempo-ul gloriei și al unicității poporului care se dorea a fi o plidă de neuitat pentru micii școlari. Titluri de genul „Un ostaș de-al lui Țepeș”, „Dacii nemuritori”, „1Mai” sau „16 Februarie” fac dovada interesului pentru studiul istoriei și impactul ei formativ asupra tinerei generații. La sfârșitul fiecărei lecții obiectivele didactice erau expuse clar, în spiritul patriotismului socialist, întrucât a-ți cunoaște istoria și a-ți cinsti strămoșii presupunea inevitabil și o recunoaștere a prezentului nu mai puțin glorios. În cadrul lecțiilor propuse se puteau detașa cu ușurință și principalele clișee pe care istoriografia și propaganda le-a propus pentru anii 70-80 în curricula școlară: mitul cetății asediate (prezent prin intermediul povestirilor în care românii, autohtonii au fost întotdeauna cei agresați, însă dușmanii ocupanții, agresorii au recunoscut calitățile și superioritatea românilor), temă frecventă ilustrată și de lecția intitulată „Dacii nemuritori” în care dușmanul Lisimah se vede învins mai cu seamă de morala locală a smereniei și a modestiei. Deși învins pe câmpul de luptă de oponentul său, Dromichete, invadatorul Lisimah a fost așezat la masă de învingători și a fost tratat ca un adevărat rege. În felul acesta Lisimah își recunoaște greșeala de a năvăli pe pământuri străine și admite superioritatea autohtonilor. Replica acestuia: „Abia acum îmi dau seama că m-ai învins Dromichetes, răspunse Lisimah, și m-ai învins pentru totdeauna!” nu face decât să scoată în evidență superioritatea autohtonilor, a strămoșilor, înțelepciunea și vechimea lor pe aceste meleaguri. Tot superioritatea românilor, a victimelor, pliată evident tot pe mitul cetății asediate este prezentată și în povestirea intitulată „Un ostaș de-al lui Țepeș” din cadrul aceluiași manual pentru ciclul primar, în care conducătorul otoman este surprins de încăpățânarea și dârzenia prizonierului său („soldat român”, așa cum se specifica în text) de a nu-și trăda țara și conducătorul. Imun la amenințările otomanului, „românul” îi dă replici pline de mândrie („nici spânzurătoarea, nici comorile și nici însuși tronul tău nu-mi vor face să-mi vând țara și pe domnul meu”), iar invadatorul, mirat și plăcut impresionat („văzând Mahomed atâta curaj și credință, rămase gânditor”) îl eliberează și conchide că: „Dacă Țepeș ar avea o sută de mii de soldați ca acesta de mult ne-ar fi gonit din Europa!”. Interesant este și titlul povestirii care impune de la început prin folosirea articolului nehotărât în fața substantivului, de unde intenția autorului de a atrage atenția asupra faptului că oricare (toți) dintre ostașii lui Țepeș ar fi fost demn de o asemenea faptă, și nu unul anume, de aici refuzul individualizării. În consecință soldatul, protagonistul povestirii „trecu mândru printre șirurile musulmanilor și se duse la ai săi” evidențiind încă odată în câmpul tezelor propagandistice tema superiorității românilor în fața agresorilor și tema cetății asediate. O altă povestire cu un puternic ecou în sufletele copiilor era „Stejarul din Borzești” de Eusebiu Camilar. Scrisă într-un ritm alert, plină de imagini evocatoare în stilul lui Camilar și deosebit de emoționantă pentru tinerii cititori, povestirea le întipărea ideea răzbunării și a dragostei de țară. „Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pământului străbun! Să n-ai milă de năvălitori! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară!” îi spune voievodul Bogdan fiului său, viitorul Ștefan cel Mare. Voievodul s-a răzbunat în final pe hanul tătar care l-a ucis pe Mitruț, „tăindu-le astfel năvălitorilor pofta de pâine străină” ilustrând încă odată eroismul românilor și iubirea lor pentru glia strămoșească.

Clișeu prezentului comunist tolerant și luminos este și el pus în contrast cu marile inechități sociale ale perioadei interbelice și aici se cuvine a fi menționată lecția intitulată „16 februarie”. Într-un trecut marcat de sărăcie în care cei mai viteji fii ai poporului luptau pentru libertate și pentru drepturile lor, socialismul a venit în întâmpinarea dorinței greviștilor rezolvând problemele. „Greva n-a fost zadarnică. Ei au continuat lupta până au înlăturat cârmuirea nedreaptă. Astăzi muncitorii ceferiști duc o viață nou.” Opoziția vechi-nou ocupă o temă centrală în momentul discuției despre istoria contemporană.

De remarcat în toate aceste lecții-povestiri cu subiect istoric sunt câteva idei ce par a fi comune, care se regăsesc la majoritatea, indiferent de autor. O primă idee este prezentarea istoriei ca lecție de viață, din care poți trage învățăminte („Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor tăindu-le pofta de pâine străină!”). Personalitățile trecutului, devenite personaje vorbesc parcă pentru posteritate (uneori amestecând regionalismele și arhaismele cu termeni moderni), lansând de multe ori citate cu valoare de dogmă. Nu de puține ori mesajele importante sunt întărite de sintagme ca „Să nu uiți…”, „Să iei aminte…” . „Or să vadă urmașii…”. „În veacul veacurilor…” etc, toate lanaste cu scopul de a transmite urmașilor, prin urmare și celor de azi marile învățăminte ale înțelepciunii străbune.

O altă caracteristică a textelor este încercarea de a sensibiliza cu orice preț sufletele cititorilor, iar momentele morții erau descrise cu multe detalii, întrucât, în fond, deși sacrificiul era pe deplin asumat (eroii mureau pentru țară, pentru generațiile viitoare), pasajul era unul de maximă tensiune, creat cu mult cinism pentru a impresiona cu orice preț. Micul moldovean agățat de copac imploră iertare „Fie-ți milă, a răcnit Mitruț, dar o săgeată l-a nimerit drept în inimă și l-a omorât.”(„Stejarul din Borzești”), prin urmare citirorii trebuie să ia seama că dușmanul nu e sensibil și nu iartă nici măcar pe cei inofensivi care nu se pot apăra. Tot în același registru al descrierilor morbide se înscrie și cazul Măriucăi Zaharia „Dar când se bucura așa, un glonte tras de un dușman care o observase i-a străbătut pieptul. A amețit și a căzut din nuc.”(„Fetița din nuc”) fetița care a ajutat soldații în timpul războiului și care a sfârșit prin a fi împușcată de germani.

O altă idee prezentată în cadrul lecțiilor ține de descrierea personajelor, iat din acest punct de vedere românii și conducătorii lor beneficiază de o serie de epitete predestinate biruinței, întrucât parcă însăși natura mamă a vegheat asupra dezvoltării neamului de viteji: „ochi ageri”, „istețime”, „înălțime” „agerime”, „agilitate”, „mândrie”, „curaj”, „frumusețe” și „iscusință” în timp ce invadatorul, dușmanul era descris în nuanțe mai puțin optimiste, ba chiar la antipodul celor destinate romănilor: „lene”, „îngâmfare”, „prostie”, „cruzime”, „agresivitate”, etc. Din această perspectivă un rol important în susținerea textelor îl aveau și imaginile, ilustrațiile din manuale, care de obicei prezentau conducătorii români luptând sau dând lovitura de grație, încleștați cu toată forța și totuși cu un zâmbet pe chip (întotdeauna redați mai mare, cu culori mai vii și mai detaliat decât oponenții lor) în timp ce dușmanii erau ilustrați fie căzând, fie implorând iertare.

Un alt clișeu tematic din sfera istoriografiei prezent în cadrul manualelor și al periodicelor era cel al patriotismului vegetal, în asentimentul ideii conform căreia „codru-i frate cu românul” și în consecință îl apăra și îl ajuta atât pe timp de pace cât și în momentul în care se opunea agresorului. Altfel spus codrul și în general natura reprezintau o armă pasivă dar vigilentă, și ușor manevrabilă, cu atât mai mult cu cât ea era bine cunoscută autohtonilor (și aici se întrevede conexiunea cu clișeu vechimii și al continuității pe aceste meleaguri familiare românilor). Tot în cadrul tezei prezente se înregistra un împrumut din sfera discursurilor politice, întrucât totul, – de la munții cei înalți, la marea cea mare – stătea sub sfera gigantescului, marcat prin proiectarea retorică a naturii la scară faraonică. Înfrățirea românului cu natura capăta conotațiile continuității pe aceste meleaguri, postulată prin sintagma amintită. Natura (în mod special pământul, dar și codrii, câmpurile) reprezentau aliatul suprem al românilor în lupta lor împotriva agresorilor. Exista întotdeauna o legătură indisolubilă între români și natură, o natură care, personificată, devenea ostilă dușmanilor și în același timp, adăpost și hrană pentru autohtoni.

În accepțiunea autorilor de manuale, ei înșiși distribuitori ai ideologiei oficiale, interesul față de patria și istoria națională era declanșat de povestirile cu activiști și soldați altruiști risipiți abundent într-o istorie predestinată să sfârșească inevitabil în comunism. Personalitățile devenite personaje deveneau postum purtătorii de cuvânt ai victoriilor populare. Totodată, a existat odată cu ascensiunea soției conducătorului o nevoie politică de legitimare feministă a PCR printr-o racolare mitico-ideologică a figurilor feminine reale din istoria țării, urmată de trucajul și manipularea imaginii și discursurilor acestora.

O parte considerabilă a istoricilor și a autorilor literari ce au scris în această perioadă au prezentat cititorilor o formulă originală, oarecum hibridă între trecut și prezent în cadrul lucrărilor. Avea loc o aducere în prezent a evenimentelor istorice prin identificarea abuzivă a unor rădăcini discursive comune cu momentele actualității, iar un rol major în această operațiune de prezentificare a faptelor a avut-o și protocronismul. Discursul istoric însuși era conceput în termenii progresului, ai devenirii, având o finalitate clară în momentul ajungerii la epoca de aur a comunismului. Exista practic un determinism istoric de factură marxistă din moment ce exista această resemnificare a faptului istoric în directă relație cu toate celelalte evenimente afine cu el de-a lungul timpului. Prin urmare, ruptura dintre trecut și prezent rămânea doar una formală, identificabilă doar la nivelul cronologic, dar nu și la nivel discursiv, întrucât interpretarea era executată cu aceleași instrumente și în același registru indiferent de spațiu și timp. Acest artificiu avea ca efect contemporaneizarea personajelor istorice, ele devenind mai degrabă din personalități istorice, personaje istorice dar și pierderea dimensiunii duratei a timpului istoric (imobilizarea timpului prin decontextualizarea evenimentelor).

De remarcat la producțiile literaturii istorice din această perioadă că exista în cadrul discursului o trecere subtilă de la istorie la legendă (nu neapărat lipsită de un orizont documentar). Tendința era de a transpune eroismul în cotidian, în mod special prin construcția unui discurs paralel ci cel științific, un metadiscurs. Eroii erau recrutați atât din figurile mari ale neamului, voievozi, cavaleri războinici – toți caracterizați de o puternică vocație patriotică, iar la majoritatea se regăseau deziderate naționaliste afirmate printr-un limbaj unic, care traversa secolele nealterat.

Reprezentativ pentru această manieră de a scrie literatură istorică pentru copii a fost scriitorul și istoricul Dumitru Almaș. În cadrul operelor sale, discursul istoric funcționa explicit ca discurs legitimizant al regimului politic în exercițiu. În cadrul unui interviu, scriitorul mărturisea că scria povestiri pentru copii pentru că „am o datorie, aceea față de istoria poporului nostru” iar „viața fără istorie este ca și cum ne-am închipui că un copac crește așa, în văzduh, nesprijinit de nimeni. Istoria și viața se leagă strâns și nu pot trăi una fără cealaltă.” Scriitorul prezinta istoria ca lecție, ca învățătură, oferind din abundență modele, iar omul nou al epocii de aur își putea alege eroii după preferințe. Figurile eroilor erau proiectate direct în cotidian, înaintașii intrând într-un veritabil proces de contemporaneizare prin asocierea lor genealogică la întreprinderile glorioase ale liderului Partidului. Această prezentificare ideologică a trecutului a fost atent remarcată iar rezultatul „se constituie într-un prezent bântuit de fantomele trecutului, aceste umbre aducând cu ele o neliniște și un spirit în măsură să inflameze revoluționar și responsabil spiritele contemporanilor.”

Autor al ciclului intitulat „Povestiri istorice”, Dumitru Almaș a reușit să acapareze întregul discurs istoric al naționalismului comunist, propunând o istorie în acord cu principiile ideologice ale sistemului. „Povestirile istorice” au însoțit curricular manualele de istorie și s-au constituit în veritabile instrumente în inserarea germenilor ideologici în mințile tinere. În ansamblul lor, Povestirile istorice transpuneau un cod ideologic mentalitar funcțional la nivelul întregii societăți. Ciclul „Povestirilor istorice” debuta cu o „Scurtă Lămurire,” în care autorul își argumenta dezideratul lucrării. Almaș spera că în urma lecturii „sentimentul legăturii cu strămoșii se va sădi în străfundurile cugetului și va ajuta la clădirea conștiinței patriotice și cetățenești.” Dat fiind faptul că majoritatea tezelor utilizate de Almaș în contextul operei sale se regăseau atât în cuprinsul manualelor (cu atât mai mult cu cât scriitorul însuși era implicat în curricula școlară) și revistelor (unde Almaș avea o rubrică specială dedicată istoriei) și cu atât mai mult cu cât marea majoritate au fost preluate de către alți scriitori care și-au ghidat discursul și replicile personajelor după cele ale lui Almaș, se cuvine a analiza principalele trăsături ale lucrărilor sale.

Almaș pornea de la premisa că o serie de noțiuni precum patrie, patriotism, neam sunt topite încă de la începuturi în ființa noastră. „Mă gândesc cât de mult aș dori să fac din istorie acel vânt prielnic mersului nostru înainte.”Regresia la legenda de dinaintea documentului indică pe alocuri utilizarea unui limbaj arhaizant, care era însă în contrapondere cu neologismele prezente în cadrul aceleiași sintagme de exemplu „izvoditori ai conștiinței naționale și ai revoluției sociale”. Interesant de urmărit în ciclul Povestirilor sale este faptul că după domnitorul Cuza, istoria nu mai propune niciun alt lider de calibrul acestuia până la Ceaușescu. Practic, ultimul volum al lurării debutează cu Cuza și se finalizează cu Ceaușescu. Toți eroii naționali de istorie și literatură își consumau energia în punerea în mișcare (protocronică și aberantă) a germenelor comunismului.

Există numeroase ipostaze ale femeii războinice, în majoritatea cazurilor extrem de tânără. Toate aceste prototipuri sunt descrise și personificate prin intermediul unor fete din popor care, dând dovadă de devoțiune față de domn și față de cauza luptei naționale ele îi oferă ajutorul. Dacă Ecaterina Theodoroiu constituie un fel de Ioana D Arc autohtonă, modelul cunoaște multiple variante: Dochia care rezistă farmecelor împăratului cotropitor, Maria din Butoieni, care ia parte alături de Mihai Viteazul la bătălia de la Călugăreni, Oana, fiica oșteanului Nicoară, care luptă pentru Ștefan cel Mare, Leana de la Drăgășani, care îl avertizează pe Tudor Vladimirescu de capcana pregătită de unul dintre căpitanii săi, etc. În acest tip de discurs patriotard și glorificant, reperele istoriei, momentele notabile ale trecutului au fost supralicitate prin toate mijloacele posibile. Totodată imaginea străinului care era dușman prin intenție sau inferior prin ținută morală și nivel al istețimii, era descrisă în termenii antagonici cei mai vehemenți.

De remarcat la majoritatea scriitorilor din epocă patetismul revoluționar și militantismul în spirit propagandistic. Dezideratul autorilor era să stimuleze cu orice preț patriotismul tinerilor, spiritul de sacrificiu. Se manipulau nevoile psihologice ale copiilor de a crede în ceva mai presus de ei, de a se dedica trup și suflet unor cauze, de a împrumuta modele.

În războaie există pierderi inerente, datorate unor cauze diverse, însă în spatele povestirilor se ascundea un contabil veșnic vigilent la toate distrugerile cauzate dușmanilor. Tancurile, avioanele inamice distruse, și desigur prizonierii erau toate numărate, reflex al unei bune centralizări economice. Cifrele, indicatorii de plan dădeau o notă de veridicitate, treceau legenda în istorie. Efectul se producea însă și în sens invers, întrucât atunci când cifrele dispăreau și registrul contabil era ignorat se glisează ușor spre mitologie.Din acest punct de vedere tot scriitorul Dumitru Almaș era cel care cuantifica cel mai minuțios datele în cuprinsul Povestirilor. De fiecare dată se menționa cu precizie câte avioane inamice au fost zărite, câte doborâte, câți prizonieri au fost luați, câte contacte telefonice s-au stabilit de la centrala din unitatea inamică. O psihologie obsedantă a cuantificării datelor încearca de fiecare dată să argumenteze ideea că inamicul era mereu mai numeros, dar niciodată atât de viteaz și de ingenios ca românul autohton.

Exista de asemenea o serie de momente agitate ale istoriei, din ciclul Posada, Războieni, Călugăreni, când românii acționau întotdeauna în acord cu principiul unul contra toți, delegau soarta țării unicului lider, în care aveau încredere maximă pentru că de fiecare dată dușmanul era câtă frunză și iarbă. De fiecare dată, liderul se încredea în natura aliată și apela la o strategie specială, menită să contracareze avantajul numeric al inamicului. Singura șansă a unei comunități era încrednțată unui singur individ. Era de fapt schema clasică atunci când se descriau majoritatea bătăliilor celebre din istoria românilor.

Poporul a câștigat victorie după victorie, eroismul era treaz din generație în generație, iar gloria îi însoțea pe români în tot ceea ce făceau, greutățile nu îi speriau atâta timp cât răsplata viitorului era socialismul. Acesta a fost tipul de discurs specific pe care comunismul românesc l-a promovat cu acribie, cultivând cu precădere repetitivitatea termenilor, accentuând anumite verbe, urmărind impactul și emoția publicului. „Istoria patriei este un nesecat izvor de mândrie patriotică prin apartenența la un popor greu încercat, dar niciodată îngenunchiat sau biruit.

Cota patriotismului creștea cu numărul morților exemplare, ceea ce ofereau din plin aceste texte pentru educarea copiilor. Întotdeauna eroul mai avea o rezervă de energie gata spre a fi consumată într-o finală intervenție salutară. Eroul refuza să moară pur și simplu, fără a-și îndeplini simbolicul mandat, avea întotdeauna un ultim cuvânt și i se lasa parcă timp pentru acesta. Moartea nu era niciodată situația finală, ci locul de unde aveau să se împrospăteze forțele pentru o a doua venire. Cultul sângeros al strămoșului războinic era slujit cu fervoare prin majoritatea povestirilor pentru copii.

Liderul român sau dac (între aceste două naționalități se desfășura istoria mai ales în cazul lui Almaș) – se prezinta întotdeauna ca un pacifist (în principiu războiul nu constituia decât ultima soluție, în urma unor tratative eșuate). Liderul român nu prezinta orgoliu, interese meschine sau gustul aventurii; el era mobilizat exclusiv de gustul dreptății și împlinirea idealurilor naționale. Indiferent de secol, de auditoriu, de împrejurare și de adversari, gestul său exemplar avea aceeași poezie. Liderul politic manifesta întotdeauna o înțelegere deplină a evenimentelor, iar când temporar era indus în eroare, el era capabil să sesizeze și să corecteze inadvertențele (tăind un cap, repunând în drepturi o victimă, practic, împărțind dreptate).

Conducătorul se lasa condus spre adevăr de un om din popor, iar contactul cu masele se făcea printr-un reprezentat al lor, sfetnicul credincios rămânând întotdeauna bunul simț popular (pe principiul conform căruia oamenii mari de obicei au rădăcinile cele mai umile). Absolut în toate împrejurările poporul se afla alături de acest lider carismatic, subliniindu-se colaborarea harnică și eficientă dintre acesta și popor. Se poate afirma, simplificând puternic lucrurile, că această coagulare dintre conducător și mase, dintre erou și popor este esența „Povestirilor istorice” și că alături de proiectarea în cotidian a istoriei, reprezentau două dintre tezele profund formative ale tinerei generații.

Poezia anilor 70-80 s-a înscris ca fiind mai ales una a deliricizării (din moment ce anii 50 au evidențiat epicul în poezie iar în anii 60 s-a manifestat o doză considerabilă de lirism), și a fost caracterizată de o serie de stereotipuri referitoare la cele două tendințe ale istoriografiei momentului: unitatea și continuitatea românilor. Prin urmare, din contextul versificațiilor nu lipsesc sintagmele de genul „glia strămoșească”, „plai”, „hotară”, „pravili”, „letopiseț” – toate evocatoare de apartenență, de identitate, de matrice locală. Lexicul arhaizant făcea parte întodeauna din creațiile despre la trecut, iar referitor la istoria contemporană, la înfățișarea aceleiași glii dar în anii construcției socialiste lucrurile se schimbau în sensul în care avem de-a face cu o altă gramatică ce conținea termeni ce țineau mai degrabă de utopie – „vis”, „paradis”, „porți”, „orizont”, „devenire”, „aripi”, „viitor” etc.

Dat fiind faptul că Ceaușescu se referea la istorici ca fiind „frontul istoricilor” avem de-a face și la nivelul literaturii și mai ales al liricii cu poetul-soldat. Criticul Eugen Negrici a studiat fenomenul acestui topos curent din literatura epocii și a concluzionat că acestă echivalență a poetului-soldat a stat la baza unui abunadente și semnificative producții de scrieri glorificante și patriotarde. O mare parte dintre poeziile epocii (în principiu, acelea ce s-au dovedit a fi reale succese propagandistice, și care de obicei erau semnate de poeți ca Victor Tulbure, Dan Deșliu, Mihai Beniuc, etc) au fost incluse în conținutul manualelor școlare, devenind parte integrantă din arsenalul formării oamenilor noi încă de pe băncile școlii. Anul 1974 a reprezentat momentul legitimării estetice a poeziei politice, fenomen numit de criticul Marin Nițescu „literaturizare a politicului ca revers al politizării literarului din anii 50.”

Presa și publicațiile periodice din acest răstimp comunist au înregistrat aceleași tendințe stilistice ca și poezia și proza. Întoarcerea la istorie, la autohtonism, la recuperarea tradițiilor, la unitatea și continuitatea românilor toate aceste repere erau interpretate în maniera în care deveneau susceptibile în a servi proiectul comunist. Reviste precum „Cutezătorii”, „Luminița”, sau „Șoimii patriei” au conținut în paginile lor fragmente din povestiri cu subiect istoric și poezii din lirica glorificantă, și dat fiind caracterul lor periodic, un întreg arsenal de texte și activități mobilizatoare (vizite la muzee, la situri arheologice, la închisoarea Doftana, la casa de la Scornicești, etc), de concursuri pe teme istorice, de benzi desenate au venit în a-i învăța pe școlari cum și de ce să își iubească trecutul glorios și mai ales prezentul plin de măreție.

Exemplificăm lirica glorificantă prin intermediul poeziei intitulată sugestiv „Ora de istorie” publicată în revista „Cutezătorii”, lucrare ce focalizează atenția pe istorie, pe trecut, ca motiv de elogiu pentru timpurile prezente:

„Pe harta României profesorul ne-arată

Cum ziditori de țară lăsat-au ctitorie.

Acolo se deschide dinspre străbuni o poartă:

Neaplecarea frunții, iubirea de moșie.

(…)

Pe harta României profesorul ne-arată

Orașele ce sunt și cele ve vor fi:

O țară mai frumoasă, o vatră mai bogată

Noi vom păstra, și apăra, și împlini!

Nicicând nu-i ora de istorie încheiată,

Ni-s inimile trepte spre anul 2000.

Programul comunist ne este hartă

A celei mai frumoase Românii.”

Analizând pe scurt poezia se poate constata cu ușurință inserarea ei în schema clasică a apologiei prezentului comunist prin intremediul timpurilor trecute. În prima strofă poetul amintește moștenirea lăsată de străbuni posterității și care se materializează în sentimente de mândrie, dragoste de țară și vitejie, pentru ca ulterior, după un excurs de două strofe în care face o trecere succintă prin istoria patriei (amintindu-i pe daci, pe Ștefan cel Mare și pe Mihai Viteazul), să revină la timpurile prezente manifestându-și admirația pentru comunismul creator. Poezia în sine nu are o valoare deosebită din punct de vedere literar, însă analizată din perspectivă ideologică merită o atenție sporită. Interesante sunt câteva dintre ideile ce se desprind din cele cinci strofe pe care le conține și care rezumă practic un adevărat program propagandistic pentru elevi. În primul rând poezia se intitulează și se dorește a se constitui în „Ora de istorie”, altfel spus avem de-a face încă de la debut cu un mesaj ce se dorea a fi formativ și educativ. Mai mult decât atât în cuprinsul strofelor apare foarte des sintagma „profesorul ne-arată” – o imagine atât cu rol vizual cât și cu încărcătură ideologică. Magisterul, dascălul, pedagogul, învățătorul, sau profesorul – altfel spus ideologul din fața clasei, cel desemnat de către forurile de conducere a educa tânăra generație după cuprinsul curriculelor stabilite de către regimul politic era în fond reprezentantul partidului. El era vectorul ce transmitea clar și pe limba lor școlarilor lecția comunistă, cuvântul partidului, prin urmare rolul dascălului (a profesorului de istorie căci despre acesta se vorbea în poezie) nu trebuie minimalizat cu atât mai mult cu cât ora de istorie pe care protagonistul anonim al poziei o preda era în fond oră de propagandă PCR. O altă idee ce se desprinde din cuprinsul poeziei este cea specificată prin sintagma „programul comunist ne este hartă” – mesaj ce pune în valoare calitatea PCR de a stabili granițe (conceptuale, ideologice, politice, culturale, etc), practic de a fi un instrument de ghidaj în dezvoltarea și studiul elevilor. Nu în ultimul rând plină de conținut este și mărturisirea poetului și adeziunea sa la regimul comunist plasând viitorul într-un timp al devenirii („nicicând nu-i ora de istorie încheiată”) pe care nu îl poate identifica decât ca aparținând doar comunismului „ni-s inimile trepte spre anul 2000”.

Paralel cu amplificarea cultului personal al secretarului general, treptat și soției acestuia a început să i se construiască (inventeze, plăsmuiască) un trecut demn de o ilegalistă și o luptătoare pentru cauza partidului. Cultul Elenei Ceaușescu a început să capete consistență abia la sfârșitul anilor 70, moment în care în presă au apărut și primele publicații cu familia prezidențială, și apoi doar cu Elena Ceaușescu în ipostazele ei de „mamă iubitoare”, „tovarășă de viață al celui mai iubit”, „marele academician, doctor, inginer”, etc. Semnificativă din această perspectivă a construirii trecutului ilegalist este tot o povestire semnată de Dumitru Almaș intitulată „O excursie care a devenit fapt istoric”, publicată în revista „Cutezătorii”, singura de acest gen identificată în care tânăra Elena Ceaușescu (pe atunci Petrescu) era implicată activ într-un dialog cu un plutonier pe care îl înfrunta, dialog în care curajoasa luptătoare ilegalistă recita poezii despre muncitori și țărani, ba chiar și poezii de Eminescu și Coșbuc. Acțiunea povestirii era plasată într-un timp în care comuniștii „erau foarte persecutați”, iar subiectul în sine îl reprezenta organizarea unei excursii cu camionul de către liderii agitatori (printre care mai tânărul Nicolae Ceaușescu, „unul dintre cei mai iscusiți organizatori ai întrunirilor de tineret”) prilej cu care aceștia îi învățau pe muncitori „cum să se poarte în misiunile cu care i-a însărcinat partidul.” Una dintre reprezentantele de bază ale acestor întruniri era Elena Petrescu figură ce se detașa net „printre tinerele care spuneau frumos, cu talent și cu căldură poezii în acel camion (…) Lucra la o fabrică de postav. Cu ochi mari, luminoși, cu fruntea înaltă, cu părul bogat, îmbrăcată cu îngrijire, demnă, cuviincioasă, făcea o impresie deosebită. Toți tovarășii de excursie au ascultat-o recitând poezii, despre muncitori, despre țărani.” Opriți de jandarmi, tinerii au fost chestionați referitor la destinația lor și la scopul călătoriei, însă „auzind cât de inimos, de hotărât și de frumos recita tânăra muncitoare, ceilalți patru jandarmi au început a o privi cu admirație”. Finalul povestirii făcea o trecere în timp și o înfățișa pe fosta domnișoară Petrescu în ipostaza consoartei lui Nicolae Ceaușescu: „Azi acea tânără este tovarășa Elena Ceaușescu, înțeleapta soție a președintelui nostru. Printr-o muncă stăruitoare a ajuns un remarcabil om de știință, inginer și academician, cu lucrări de o mare valoare științifică, apreciate de toți oamenii de știință din lume”și, se întreba retoric Almaș, referitor la cuplul prezidențial „ Nu-i așa că, acum, când știți în ce împrejurări s-au cunoscut, îi iubiți și mai mult?Sunt sigur că da, dragii mei copii.”

Continuând ideea de loc al memoriei din perioada precedentă, toposul Scornicești a cunoscut acum apogeul său literar și ideologic. Loc al memoriei prin excelență, emoționant și creator de efecte puternice, modestului sat din Olt i se identificau acum rădăcinile străvechi din trecut întrucât „a constituit o remarcabilă vatră de istorie a veacurilor de luptă, de muncă, de năzuințe ale oamenilor de aici încă din neolitic, (…) iar Scorniceștiul a fost un sat de țărani liberi, care participau la marea oaste a țării, apărându-și cu vitejie pământul strămoșesc, au luptat la Rovine și la Nicopolea Mică în oastea lui Mircea cel Bătrân.(…) locuitorii din Scornicești au participat la marile evenimente din istoria neamului, Unirea Țărilor Române sub Mihai Viteazul, revoluția lui Tudor Vladimirescu, Revoluția de la 1848” Micul sat de pe malurile râului Plapcea a rămas permanent conectat la resorturile istoriei, a constituit mai exact o „vatră de istorie” și se pare că, după afirmațiile autoarei, și-a trimis reprezentanții la toate evenimentele ce au împins mersul istoriei înainte, către era comunistă. Era deci de la sine înțeles că numai într-un topos atât de încărcat de sinergiile trecutului putea să se nască mărețul conducător „pe aceste meleaguri, unde aspirațiile către dreptate și libertate au stăpânit de veacuri inimile oamenilor, s-a născut luptătorul dârz”. Evocarea Scorniceștiului (devenit între timp comună cu mari aspirații citadine), nu lipsită de pasajele creatoare de afecte – „sosim, la început de ianuarie, în comuna Scornicești, cu sentimentul copleșitor că facem un popas în istorie” este de fapt un bun prilej pentru glorificarea celui mai iubit fiu al poporului și al satului, secretarul general al partidului, „Omul” care a învățat generațiile prin „exemplul vieții sale”. Urmează apoi în publicația din care cităm câteva rânduri referitoare la copilăria eroului care se pare că era „sârguincios” și că „strălucea la matematică, la română și la istorie” și care, în „casa cu pridvorul deschis spre soare, din inima satului, a învățat ce înseamnă cinstea dreptatea, omenia”. Genul de articol referitor la leagănul copilăriei și rădăcinile marelui patriot a devenit în sine o obișnuință gazetărească la fiecare început de ianuarie cu ocazia aniversării conducătorului, însă în contextul revistei „Cutezătorii” numărul din ianuarie 1983 a fost primul care a inaugurat rubrica. Scorniceștiul în sine „lăcaș unde vibrează istoria” a constituit una dintre temele literaturii glorificante mai ales în decursul anilor 80, și insista pe sentimente ca modestia, omenia („comunismul de omenie ce se dorea a fi popularizat de către propagandă), corectitudinea și ambiția, sârguința și militantismul.

În esență, tendințele literaturii cu subiect istoric din ultimele două decenii comuniste au avut ca intenție finalizatoare glorificarea prezentului și legitimarea conducătorului iubit. Populată de personaje de coloratură antică sau medievală cuprinse din plin de patosuri naționale, acest gen literar a fost doar un instrument adaptat nevoilor propagandei, care răspundea la chemările regimului. Rezultatul a constat într-un metadiscurs istoric, o istorie paralelă în care personalitățile indicau cu gesturi largi epoca de aur și de împliniri a comunismului ceaușist. Temele ce s-au regăsit: elogierea conducătorului, comunismul luminos, fraternizarea cu natura, unitatea și continuitatea, lupta întregului popor ce a strâns rândurile în jurul liderilor, locurile memoriei, – au fost inserate în producțiile literare în acord perfect cu discursul istoriografic oficial, cu tezele partidului și nu în ultimul rând ținând seama de cuvântările și indicațiile secretarului general, Nicolae Ceaușescu.

3.2. „Partid iubit, iubit Conducător!”

Tema patriotismului a reprezentat un subiect practic inepuizabil pentru scriitorii români. Manualele, revistele, almanahurile și în general toate publicațiile erau împânzite de poezii patriotice și de devoțiune la adresa trecutului și a eroilor.

„Țara freamătă în noi

Chiar din fragedă pruncie,

Veșnic leagăn de eroi

Și nestinsă vitejie.”

În același timp, la nivelul predării istoriei precum și atunci când se lecturau povestiri istorice, profesorii erau îndrumați de anumite culegeri pentru a-și optimiza metodele și a insufla cât mai limpede elevilor conștiința trecutului „Elevii trebuie să fie pătrunși de faptul că virtuți precum vitejia, dorința de libertate, ospitalitatea au fost trăsături definitorii ale strămoșilor noștri îndepărtați, pe care generații de-a rândul le-au cultivat și le-au păstrat ca pe niște adevărate comori.”

„Sunt sentimente care ne acoperă întreaga ființă –individuală și națională. Sentimente care ne definesc pe tot parcursul vieții.(…) Patriotismul înseamnă cultul pentru istoria națională, pentru memoria strămoșilor căzuți în luptele pentru apărarea patriei.(…) Patriotismul astăzi înseamnă, în egală măsură, dragoste și dăruire pentru partid, pentru construcția socialistă.”

Discursurile despre patrie și patriotism erau analizate în raport cu sentimentele materne sau paterne, situându-se la nivel afectiv pe același plan. Deși concept abstract, patria era personificată, iar majoritatea scriitorilor justificau existența patriotismului încă de la naștere, întrucât se afirma că sunt trăiri și cuvinte topite practic în ființa și biologia noastră, cu care practic venim pe lume. „Ca dragostea de mamă, dragostea de țară o moștenim de la naștere (…) și ne urmărește toată viața. (…)În condițiile vieții de astăzi dragostea de țară se contopește cu dragostea de partid.(…) Nu este un bun patriot acela care nu cunoaște istoria poporului său. (…) Se cere, firesc să cunoaștem istoria contemporană a patriei, ideile cardinale care îi dau măreție și sens, politica internă și externă a partidului. (…) Să ne iubim patria, cunoscându-ne-o cu temeinicie, și să ne-o cunoaștem iubind-o, dragostea de patrie fiind unica noastră identitate.”

Patriotismul „Este în firea poporului român ca fiecare generație să nu uite nicicând pildele înaintașilor, dragostea de țară fiind viguroasa rădăcină din care s-a înălțat forța luptei poporului nostru pentru libertate și dreptate, pentru independență și unitate – idealuri scrise pe flamurile lui Burebista și Decebal, Mircea cel Bătrân și Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza.”

Începând cu anul 1974 vechea gardă a PCR a fost treptat marginalizată iar guvernul marionetă condus de Manea Mănescu a deschis calea dictaturii personale a lui Nicolae Ceaușescu. Dacă până în acest timp prezența conducătorului în poemele encomiastice era mai modestă, eroul principal fiind de departe partidul (aflat în simbioză cu patria, cu țara) după această perioadă referirile la Ceaușescu devin tot mai dese, iar chipul conducătorului începea să invadeze spațiul public și paginile publicațiilor.

Abecedarul, la fel ca alte manuale, devine un prim vector de difuzare controlată și zilnică a patriotismului și a tezelor propagandei. După anii 70 însă, alături de poeziile ce glorificau partidul, apare și Nicolae Ceaușescu, ca și cum partidul și conducătorul ar fi ontologic legați. După cele câteva versuri referitoare la partid:

„Pe tine partid eu te cânt

Pe-al patriei mele pământ

Să crească sub pavăza ta

Republica, patria mea.”

în josul paginii erau scrise caligrafic „Trăiască Partidul Comunist Român!” și „Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu!” Dacă patria era încă ilustrată metaforic și stilizat de sonde, munți, tractoare și spice de grâu, singura reprezentare a partidului devine chipul conducătorului, iar de acum înainte, istoria sa personală și istoria partidului se vor contopi ca și cum ar fi una.Prin urmare, a fi patriot presupunea în această schemă mai largă nu numai a-ți iubi patria și partidul ci a-ți iubi necondiționat și conducătorul.

În lumina noilor expuneri prezidențiale începând cu 1976 a fi patriot, însemna a manifesta afectivitate pentru țară, dar în același timp presupunea și a identifica țara cu partidul. „Nicolae Ceaușescu a subliniat că trecutul este trainica temelie a prezentului și viitorului nostru, că acesta reprezintă uriașul creuzet în care s-au format caracteristicile definitorii ale poporului nostru, modul său de a fi și de a trăi, setea sa de libertate și dreptate, atașamentul său nestrămutat față de glia patriei și limba străveche, omenia, vocația de pace.”

Omul nou trebuia să manifeste sentimente de abnegație și „adeziune afectivă” față de concepte cum ar fi patria, poporul sau patriotismul, și mai presus de toate trebuia chiar să posede din copilărie o „conștiință patriotică”. „Azi prin cea mai firească logică a istoriei poporului român, ideea de trecut, de patrie, de unitate, de suveranitate națională se împletește firesc și idestructibil cu idealurile P.C.R.”

Conținutul „conștiinței patriotice”, după cum se menționa în cadrul unui simpozion dedicat semicentenarului PCR, îl formau „toate reprezentările și noțiunile despre patrie, despre popor și tradițiile lui, despre partidul clasei muncitoare, cunoștințele despre trecutul de luptă al poporului, despre viața și realizările din patria noastră pe drumul construcției socialismului”.

„Educarea copiilor în spiritul dragostei de patrie și partid”, presupuneau „un efort pedagogic de lungă durată, un sistem de activitate educativă”, care „pornind de la cunoașterea patriei să ducă la adeziunea afectivă și exercitarea patriotismului” întrucât reprezenta „unul din principalele obiective ale sistemului nostru educațional.”

În tot acest demers al „aprinderii în sufletul copiilor a focului sacru al iubirii de țară”, școlarul nu era lăsat să se inițieze în mod autonom, el avea drept model pe „comunist, omul dârz și neînfricat, disciplinat și clarvăzător, gata oricând să pună interesele patriei mai presus de orice.” Elevii erau încurajați în această atitudine eroică, și li se furnizau modele pe măsură prin intermediul lecțiilor și lecturilor. „Eroismul se învață? Da. Există într-adevăr o școală a eroismului, cu milioane de elevi sârguincioși. Unii sunt uteciști, alții sunt pionieri. Ei învață de la partid, de la popor.”

Ideea de patriotism a presupus multiple valențe, de la cunoașterea trecutului țării, pentru a cărei libertate „au luptat cu înflăcărare înaintașii”, la manifestarea „adeziunii afective” până la participarea la „activitatea socială și de muncă creatoare a poporului”. În același timp însă a fi patriot, a iubi țara însemna și „a face totul pentru a spori avuția națională, proprietatea socialistă.” Sub acest deziderat, copiii la fel ca toți membrii societății erau invitați într-o intensă campanie de reciclare, economisire și atunci când era cazul de refolosire a tuturor produselor posibile. Reciclarea, munca, depășirea planului făceau parte din vocabularul său și culminau ca acțiuni în preajma sărbătorii muncii, de 1 Mai. Încă de când erau școlari în clasele primare, copiii aveau ca temă realizarea unor compuneri utilizând anumite grupuri de cuvinte cum ar fi: „lucrează de zor”, „depășirea planului”, „rezultatul muncii”, „satisfacție deplină”, „produse de calitate”, „sărbătoarea muncii”, „întrecere în muncă”, „întâmpinarea sărbătorii”. Elevul comunist dispunea de o educației completă: era un activ solist la Festivalul național „Cântarea României”, posesor al unei nețărmurite dragoste de țară și partid, un sârguincios și silitor elev, care își cunoștea trecutul zbuciumat al țării, un atent colector de fier vechi dar în același timp și un bun comunist, reprezentant de bază al „lumii de mâine”. O asemenea declarație de credință o conținea una dintre poeziile ce făcea parte din lecțiile manualului de limba română din clasele primare:

„Sunt fiul tău, partid, de-acuma

Cresc drept și bun și de-ajutor.

Voi fi și cântec pentru țară,

Dar și zidar de viitor.”

Mesajul transmis era desprins parcă din crezul pionieresc, din statutul pionierului și era pătruns de legătura indisolubilă între trecut, prezent și viitor. Odată cu primirea cravatei,

„De-acum încolo,

Oștean sunt sub al țării cer,”

pionierul devenea parte din întreg, din sistem, dar în același timp, el nu avea voie să să ignore trecutul plin de lupte:

„Și n-am să uit că ea-i roșită,

În sângele eroilor”.

Genul acesta de lirică devotată partidului și luptei neobosite a acestuia constituia una dintre temele de bază din manualele școlare. Menirea acestor poezii era să amintească permanent micilor școlari că erau datori partidului cu credință și că la chemarea acestuia, în numele patriotismului, trebuiau oricând să strângă rândurile. Altfel spus, sentimentul mândriei și al onoarei de a face parte din partid reclama însă și o mare datorie, aceea de a-i apăra crezurile.

Însuși Imnul de Stat al Republicii conținea în strofa a doua legătura cu trecutul, cu eroii, care, în conformitate cu textul, ar fi făcut sacrificii enorme pentru împlinirea visului comunist:

„Multe secole luptară,

Străbunii noștri eroi,

Să trăim stăpâni în țară,

Ziditori ai lumii noi.”

Micilor cititori li s-a repetat în permanență ideea că patriotismul (împins până la sacrificiu) reprezintă o condiție sine qua non a existenței naționale, care la rândul ei, constituie esența socialismului ceaușist. În felul acesta istoria a constituit un extraordinar instrument formativ care pregătea din vreme drumul tânărului, viitorului cetățean.

Definiția patriotismului ceaușist manifesta o schemă clasică, ușor recognoscibilă în majoritatea operelor. Alipite ca într-un discurs imens (deși unic în felul lui) toate citatele din cadrul textelor sunt practic identice: cu dragostea de țară ne naștem, dragostea de țară presupune dragoste față de partid, în concluzie partidul reprezintă unica noastră identitate. A cânta țara presupunea indubitabil a cânta partidul, iar prin același tip de transfer ideologic a cânta partidul însemna a glorifica pe conducătorul suprem, pe Nicolae Ceaușescu. În josul paginii existau chiar îndemnuri de genul „scrieți frumos”: „Nicolae Ceaușescu este conducătorul țării nostre!” care demonstrau în fond că, abia alfabetizați, copiii erau obligați să își exerseze deprinderile caligrafice pe texte puternic ideologizate. Nu de ignorat este și lozinca (de altfel extreme de populară în anii 80) „Partid iubit, iubit Conducător!”, inserată în multe dintre publicațiile pentru pionieri. De remarcat la nivelul acesteia este poziționarea atributului în fața substantivului tocmai în ideea întăririi sensului, întrucât Ceaușescu nu era un lider oarecare ci un „iubit Conducător”. În aceeași linie se înscriau și textile ce conțineau la nivelul funcției sau a atributelor lui Ceaușescu redactarea cu majuscule. Potrivit acestei logici a elogiilor, secretarul general era fie „Mărețul Conducător”, sau „Omul de omenie”, „Stejarul din Scornicești”, „Erou între eroi” etc, sau toate în același timp și în funcție de circumstanța propagandistică.

Partidul dar mai ales conducătorul vegheau dezvoltarea armonioasă a tinerei generații, din această perspectivă o notă de arhivă din 1974 menționa atenția pe care publicațiile pentru copii trebuiau să o manifeste față de rolul oficialităților cu ocazia diferitelor evenimente. De exemplu în cadrul unor „Propuneri privind sărbătorirea zilei de 2 mai, Ziua tineretului din Republica Socialistă România” la aliniatul 5 se specificau următoarele: „Publicațiile pentru copii și tineret să difuzeze într-o măsură sporită în perioada următoare materiale din viața și activitatea tineretului, reflectând grija și atenția pe care partidul și conducătorul le acordă tinerei generații.” Conducătorul începea să-și edifice treptat cultul propriei personalități, profitând de toate aniversările și festivitățile ce figurau în caledare pentru a-și lega într-un fel numele de reușita populară și de victoria comunismului. De pildă, la data de 1 iunie 1975, cu ocazia „împlinirii a 25 de ani de la decrararea zilei de 1 iunie ca zi internațională pentru apărarea copilului” într-o notă de arhivă se specificau următoarele: „un accent deosebit se va pune pe educarea în spirit revoluționar a copiilor, pe formarea și dezvoltarea sentimentelor lor de dragoste și recunoștință față de partid și față de cel mai iubit fiu al poporului nostrum, tovarășul Nicolae Ceaușescu.” Altfel spus, Ceaușescu monopolizase sărbătorile, concesionase tot imaginarul festivist al românilor, iar acest lucru era vizibil chiar și la „întâmpinarea celei de-a XXXI-a aniversări a eliberării României de sub dominația fascistă” când în cadrul anexelor măsurilor de organizare se specificau textile de lozinci ce aveau să fie scandate pe stadioane și în piețe: „Trăiască unitatea de nezdruncinat a întregului nostru popor în jurul PCR și a secretarului său general tovarășul Nicolae Ceaușescu”, precum și „Ceaușescu și poporul!” În decurs de numai câțiva ani imaginea partidului suferise un declin ideologic fiind surclasat cu succes de conducătorul iubit și ambițios care începea să strângă rândurile în jurul său. „Ceaușescu și poporul!” avea să devină un monolit propagandistic al cultului personalității, o lozincă prezentă de acum înainte la defilări și festivități până la finele regimului (chiar și la ultimul miting din 21 decembrie 1989 se pot citi aceste lozinci: „Ceaușescu și poporul!”, precum și „Trăiască unitatea de nezdruncinat a întregului nostrum popor în jurul partidului comunist roman, al secretarului său general tovarășul Nicolae Ceaușescu!”, alături de altele cu sensuri xenofobe, antimperialiste și cu referințe la pacea modială, care însă au apărut în cronologia propagandei după anii 80).

Concluzionând, se poate spune că ideea de patriotism din ultimii ani ai comunismului românesc, se traducea în final prin aderarea trup și suflet la cuvântul conducătorului și al partidului. În contextul său sintagma presupunea respectul pentru istorie, pentru strămoși, mobilizarea și devotamentul pentru cei prezenți și în special pentru secretarul general, dar și idei referitoare la cuantificări, la inițiative economice și cetățenești. În realitate, multe dintre inițiativele școlare se produceau în numele patriotismului stimulator (de plidă, colectarea maculaturii sau chiar creșterea viermilor de mătase). La nivelul literaturii cu subiect istoric, mesajele cu iz patriotic au fost cel mai ușor de inserat în poezii și în lecțiile din manuale. Fie imperative sau făcând apel la tradiții, chemările patriei și chiar ale conducătorului iubit au constituit o temă predilectă la care s-au racordat mulți dintre poeții anilor 80.

3.3. „Vine el din osul Horii, din a lui Ștefan suflare…”

Nicolae Ceușescu – Eroul între eroi.

Dacă în 1968 Ceaușescu înregistrase un maxim de popularitate în urma gestului său de a condamna intervenția Uniunii Sovietice în Cehoslovacia, treptat, către anii 80 această cotă de popularitate avea să scadă drastic. Concomitent însă invers proporțional cu popularitatea, cultul propriei persoane (cu rădăcini puternice încă din timpul Congresului al IX-lea), s-a accentuat an de an, într-un crescendo ce părea să depășească limitele firescului. Atingând dimensiuni suprarealiste mai ales după vizitele sale din China și Coreea de Nord din 1971, în timpul cărora Ceaușescu a luat contact cu grandioasele spectacole de venerație care se dedicau omologilor săi asiatici, cultul personalității a devenit o prioritate, atât pentru secretarul general cât și pentru întregul aparat propagandistic. Adularea lui Mao Zedong și a lui Kim Ir Sen, meticulos regizată prin reprezentații scenice și afișe enorme, au incitat profund orgoliul conducătorului român. Întors în țară, Ceaușescu a pus bazele unuia dintre cele mai grotești culte al personalității din istoria ultimului secol. Copii, femei și bărbați de toate vârstele și din toate clasele sociale deveneau periodic mase de manevră omagiind pe marele conducător. Instituțiile, editurile, redacțiile, televiziunea toate canalele media difuzau zilnic chipul primului cârmaci al țării, într-o tentativă sistematică de spălare a creierelor întregii populații. „În istorie, epocile mari, de biruințe și împliniri menite să dăinuie peste veacuri, epocile în care se hotărăște drumul vieții unui popor sunt profund și strâns întrețesute cu gândul, cu fapta unor iluștri conducători de neam și țară, care, înțelegând adânc imperativele timpului, unesc și mobilizează uriașele energii ale maselor, dând sens înalt lucrării lor. O asemenea măreață epocă este perioada inaugurată de Congresul al IX-lea al partidului, cea mai rodnică în înfăptuiri din întreaga noastră istorie, epocă marcată cu strălucire, profund și inconfundabil, de pecetea gândirii și activității tovarășului Nicolae Ceaușescu, neînfricatul revoluționar patriot, strălucit ctitor al noului destin al țării.” Textul reprodus, citat dintr-o revistă pentru copii, era genul de recitativ prin excelență la adresa conducătorului, modelul devenit clasic, care nu numai că putea fi regăsit în toate publicațiile și manualele școlare, dar invadase chiar televiziunea și spațiul public.

Se cuvine a se menționa însă că acest cult în sine nu a fost doar produsul său personal, deși Ceaușescu era vizibil încântat și măgulit de aceste manifestări omagiale și chiar se considera demn de ele. Toate frustrările și complexele sale se hrăneau din acest spectacol al venerației. În același timp însă la conturarea imaginii sale un rol major l-a jucat propaganda dar și un număr considerabil de activiști, oameni de litere, artiști și jurnaliști, care, mai curând din interes personal și mai puțin din convingere și-au dat seama că slăvirea conducătorului putea deveni profitabilă. Dată fiind dorința sa puternică de a se legitima ca lider suprem cu orice preț, se identifică în discursul său atenția pentru propriul trecut, pentru rădăcinile sale revoluționare. De necontestat însă că acest cult a reprezentat și o formă de rezistență la adresa Moscovei, prin imaginea de lider iubit fără rezerve și susținut cu ardoare de partidul și populația țării sale.

În alchimia sa, cultul personalității a presupus mai multe valențe, o diversitate de fațete ce fiecare își avea un laudatio propriu, și a căror omagiere se făcea în funcție de context. În această logică Ceaușescu era primul constructor al țării, iubit conducător, cârmaciul țării, marele om politic, arhitectul păcii, demiurg al destinului național, părintele drag, cel mai iubit fiu al României, eroul între eroi, revoluționarul prin excelență, teoreticianul unei noi ordini mondiale, garantul unității naționale, etc. Toate aceste apelative trebuiau cunoscute încă de pe bancile școlii, ba chiar de la grădiniță, unde copiilor li se cerea să cunoască atât titulatura oficială a conducătorului, să îi recunoască chipul în fotografiile din publicații, cât și să-l asocieze cu câteva dintre aceste atribute faimoase. Ilustrativ în acest sens se dovedea a fi un articol dintr-o revistă dedicată pionierilor, în care conducătorul reprezenta un cumul de calități, fiecare dintre ele recomandându-l pentru un titlu onorific: „În personalitatea tovarășului Nicolae Ceaușescu își află întruchipare cele mai alese însușiri ale poporului forjate în decursul îndelungatei și eroice sale istorii: atașamentul nestrămutat față de idealurile dreptății și libertății sociale, independenței și unității naționale, respectul și prețuirea pentru munca și lupta înaintașilor, hotărârea de a nu se pleca nicicând în fața greutăților, demnitatea și omenia, vocația constructivă, voința de a trăi în pace, prietenie și colaborare.”

Ceaușescu, devenit după 1974 și președintele țării, nu mai concepea, la nivelul imaginarului, să urmeze unui șir de secretari generali ai partidului, nu se mai identifica cu aceștia, cu statutul lor. După cum se menționa într-o notă de arhivă, la sărbătorirea zilei tineretului din 1974, „clădirile mai importante” aveau să fie decorate cu „portretele lui Marx, Engels și Lenin, cu secretarul general al PCR, președintele Consiliului de Stat al R.S.R., tovarășul Nicolae Ceaușescu.” Era pentru ultima oară la nivel oficial când Ceaușescu stătea alături de alți lidei și ideologi ai lumii comuniste. Situația nu s-a repetat nici măcar un an mai târziu, la 22 aprilie 1975, moment în care s-au aniversat „105 ani de la nașterea lui V.I. Lenin” – o situație în care propaganda și aparatul central nu i-au conferit lui Lenin onorurile și atenția de care se bucura altădată ci doar „Sprijinirea, la cerere, a ambasadei sovietice, în depunerea unei coroane de flori la monumentul lui V.I.Lenin din capitală” precum și încurajarea presei de a „consemna evenimentul prin articole”. Nimic mai mult zel festivist, fie el și pentru Lenin, întrucât rolul ideologului în imaginarul comunismului românesc începea să apună. Locul îi era luat cu repeziciune și maximum de precizie de ambițiosul Ceaușescu, conducătorul care începea să profite de orice sărbătoare publică pentru construirea cultului personalității. Locul său trebuia să fie pe aceeași treaptă cu marile personalități ale istoriei, cu cei care erau admirați și iubiți în conștiințele românilor. Altfel spus titulatura care face subiectul prezentei analize este cea conform căreia Ceaușescu se intitula grandios și triumfalist „Eroul între eroi”.

Sintagma în sine (prezentă în texte după 1974) merită o discuție aparte întrucât presupune din start în conținutul termenilor ideea de superioritate și comparație. Deseori întâlnită chiar în forma cu articol hotărât – „Eroul”, titulatura alimenta alături de multe altele similare grandomania conducătorului. Dintre toți eroii neamului, el, Nicolae Ceaușescu se detașa vizibil, era unic, era altfel, diferit în sensul superiorității, era cel mai bun. Restul, cu meritele și atributele lor erau doar simpli eroi. Eroul era însă doar unul singur. Interesante sunt și apelativele cu majusculă, „El, Eroul” care simbolizau respectul măreția, intangibilitatea din partea maselor, situarea conducătorului într-o altă sferă, într-un timp al supereroilor. Undeva într-o galerie iluzorie, Ceaușescu se poziționa (prin propriile intenții și deziderate) lângă Burebista (pentru a cărui presupus stat centralizat se va dezvolta o adevărată obsesie la începutul anilor 80), Decebal (viteazul conducător, apărătorul pământului țării), lângă Ștefan cel Mare (perceput de români ca fiind expresia victoriei și a curajului și în același timp a unei bune organizări interne, dată fiind lunga sa domnie), Mihai Viteazul (unificatorul, cel ce a săvârșit „visul de veacuri al poporului”, după cum afirma propaganda, și pentru care președintele va manifesta o preferință aparte), Nicolae Bălcescu (luptătorul revoluționar, dar în același timp și eruditul, pasionatul de istoria țării), și lângă Al.I. Cuza, (și el unificator, dar intrat în conștiințe și ca un reformator). Cum se poate remarca, în noua grilă imaginară primau doar conducătorii prin excelență, regii, domnitorii (cu excepția notabilă a lui Bălcescu), cei investiți, unși, cei ce dețineau simbolurile (și față de care Ceaușescu a dorit să țină pasul introducând deloc socialistul sceptrul prezidențial). Ceaușescu îi urma imediat lui Cuza, întrucât așa cum reieșea din noile interpretări ale istoriei nicio personalitate între cei doi menționați nu-și dovedise excepționalitatea. În acest nou context, toate edituirile aveau obligația promovării poeziei patriotice în care propaganda includea și tema slăvirii conducătorului ca erou național.

Concomitent cu edificarea cultului personalității, partidul, deși teoretic avea menirea de a legitima sistemul comunist, a devenit încă de la începutul anilor 70 un instrument al puterii lui Ceaușescu. Chiar și la nivel ideologic, Ceaușescu era primul adorat, toate laudele se îndreptau către el apoi veneau, într-o ordine prestabilită, ceea ce constituia restul conceptelor ce-l defineau ca lider: partidul, comunismul, poporul, pacea, etc. Chiar și în poeziile din manualele școlare era vizibil acest transfer de putere, cu atât mai mult cu cât pe prima filă a oricărui manual era tipărită poza conducătorului:

„Partid când spunem, România

Noi Ceaușescu spunem și poporul!

De aur ni-i copilăria

Și brav erou, conducătorul!”

Interesante din acest punct de vedere, erau sloganurile populare ale anilor 80 scandate pe stadioane și la defilări – „Stima noastră și mândria, Ceaușescu, România!” și „Ceaușescu – P.C.R.” – susceptibile în a releva noua logică a ierarhiei. Vechea lozincă apărută imediat după cel de-al IX-lea Congres – „Partidul, Ceaușescu, România!” – nu își mai găsea acum justificarea, din moment ce conducătorul devenise obiectul principal al adorației tuturor și concentrase întreaga putere în mâinile sale. Chiar și în momentele în care partidul trebuia să dețină maximă vizibilitate (aniversări, cronologii, omagieri de ilegaliști) tot Ceaușescu era cel care monopoliza evenimentele. El era eroul prin excelență, el reprezenta partidul, el reprezenta în același timp trecutul eroic, prezentul luminos și viitorul. Lui se cuvenea a-i fi dedicate toate laudele, întrucât el, Ceaușescu, fostul ilegalist și actualul egal al voievozilor devenise „Eroul printre eroi”. În consecință, spre sfârșitul anilor 80, la nivel literar au intrat în rutină majoritatea temelor mai vechi ale propagandei de tipul cuceririlor revoluționare, al elanul comunist, a construcției României socialiste. S- a remarcat însă o temă ce a prins contur puternic și ea a fost reprezentată de una dintre multele fațete mitice ale cultului personalității și anume eroul național.

„Cu El, Eroul țării,

Clădim viața de azi

El e mândria noastră,

Conducător viteaz!”

Prin urmare, o întreagă literatură istorică emisă sub dicteu ideologic și în permanență supravegheată a venit în sprijinul conturării noului mit. Istoria dovedea că pentru a intra în conștiințe, orice lider avea nevoie de precursori, de personalități excepționale precedente, de eroi făuritori de istorie care să îl anunțe și să îl legitimeze. Temele literaturii istorice cu referiri la perioada contemporană erau practic subordonate uneia – cultul lui Nicolae Ceaușescu ca mare erou al neamului. Proza cu intenții moralizatoare de genul „Povestirilor istorice” ale lui Almaș sau textele publicate în periodice susțineau la unison măreția conducătorului. Cuvintele unicitate, geniu, excepționalitate, viziune se regăseau în egală măsură și în poezia cu tematică istorică, iar manualele școlare orientau cu grijă atenția și adulația școlarilor față de eroul națiunii. Altfel spus, tema „Eroului între eroi” a acaparat istoria contemporană a României socialiste promovând cu triumfalism imaginea marelui cârmaci. Rolul de conducător al lui Ceaușescu era consolidat prin evidențierea continuității dintre propria sa persoană și un lung șir de eroi naționali, selectați cu grijă din pantheonul mitic românesc.

„Conducător iubit, doream să vii,

Chemat de țară și chemat de vreme.”

Tema eroului național se pare că a fost printre preferatele conducătorului, având în vedere diversitatea materialelor istorice și propagandistice în care Ceaușescu se posta în continuator al marilor voievozi, sau picturile în care era reprezentat alături de personalitățile istorice de prim rang. Totodată, numele „eroului național” trebuia invocat în mod ritual în toate documentele de partid și de stat. Victimă a unui complex de inferioritate pe care nu și l-a putut învinge niciodată, Ceaușescu a fost preocupat ca nimeni să nu îi umbrească imaginea imperială. Clișeul a fost fixat cu maximum de rigoare și în manualele școlare, și chiar în cinematografia perioadei. De altfel, în debutul „Povestirilor eroice”, Dumitru Almaș, în același timp și autor al manualului de Istoria patriei, specifica scopul demersului său literar: „Ne străduim deci a povesti fapte și a înfățișa eroi ai vremii noastre, când întregul popor își construiește, sub conducerea înțeleaptă a partidului, o viață nouă. Și cum e firesc, îl înfățișăm la locul cel mai de cinste pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, președintele nostru iubit, întruchiparea cea mai înaltă a dragostei de țară.”

În viața și activitatea tovarășului, elevii puteau întrezări modelul suprem de luptă și cutezanță. „Tânărul de azi, patriot și umanist (…) va găsi în această carte un izvor, un îndreptar, o școală a caracterului, un înalt exemplu de urmat spre fireasca și nobila tendință spre desăvârșire.” Recenzia cărții intitulată „Tinerețea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu”, semnată de Olimpiu Matichescu (1981) se impunea ca un cumul de laude și glorificare față de președinte. Singura persoană care a cunoscut o fulgerătoare ascensiune reușind să edifice un cult paralel al personalității în calitatea ei de „mamă iubitoare” a fost soția conducătorului, Elena Ceaușescu. În ceea ce privea trecutul ei revoluționar, aceasta nu putea invoca, spre deosebire de soțul ei, procese politice sau ani de închisoare în timpul perioadei ilegaliste a partidului. Biografia ei era mult mai puțin glorioasă, singurul eveniment important și evocat cu orice ocazie de istoricii partidului a fost participarea ei, alături de Nicolae Ceaușescu, la demonstrația antirăzboinică de la 1 mai 1939, prin urmare, Ceaușescu a rămas incontestabil unicul „Erou comunist între eroii neamului”.

Pictura completa universul literaturii istorice, iar dat fiind că majoritatea tablourilor referitoare la conducător ca erou al neamului au fost publicate și în periodicele pentru copii, analizei imaginilor i s-a consacrat un subcapitol aparte, în cadrul studiilor de caz. Menționăm totuși câteva dintre picturile care l-au consacrat pe Nicolae Ceaușescu ca mare erou susținând prin tematica lor tezele propagandei: „Eroii neamului,” tablou semnat de pictorul Constantin Piliuță, în care Ceaușescu era reprezentat cu sceptru la o tribună având în spate în plan secund câteva dintre personalitățile istorice, tot în acest registru se include și pictura lui Dan Hatmanu, în care cuplul prezidențial dă mâna cu Ștefan cel Mare, etc. Textul prin excelență al acestor lucrări, Ceaușescu – urmașul marilor conducători, de altfel un leitmotiv al anilor 80, poate fi regăsit cu ușurință în orice publicație pentru copii. Un astfel de citat este și următorul: „Pionierii și șomii patriei prezintă momentele cele mai importante din istoria neamului: întemeierea primului stat-centralizat al dacilor de acum 2060 de ani, momente eroice din timpul domniei lui Mircea cel Mare și Ștefan cel Mare, Unirea celor trei țări românești din timpul lui Mihai Viteazul, rolul important al revoluției lui Horea Cloșca și Crișan, al revoluției lui Tudor Vladimirescu, al revoluției burghezo-demicratice de la 1848 în dezvoltarea și formarea națiunii și a statului național unitar român, în lupta împotriva dominației străine, Unirea principatelor din 1859 sub conducerea lui Cuza, proclamarea independenței și războiul de independență din 1877-1878, formarea statului național unitar român prin unirea Transilvaniei cu România în 1918, ziua istorică de la 23 August 1944 și mărețe înfăptuiri ale poporului nostru în epoca inaugurată de Congresul al IX -lea al partidului. În versuri și în cântece înflăcărate, copiii își exprimă admirația și stima nețărmurite față de activitatea celui mai iubit fiu al națiunii noastre, tovarășul Nicolae Ceaușescu, marele Erou între eroii neamului, genialul făuritor al marelui destin al țării.”Textul citat reprezintă de fapt un mic curs de istorie cu accent pe acei conducători care prin calitățile lor transferau credibilitate și charismă marelui Ceaușescu- ființa în care se contopeau toate calitățile și superlativele timpului.

În ființa sa de erou suprem Ceaușescu acumulase la nivel imaginar mai multe tradiții autohtone intrate în conștiințe, printre care: cea voievodală, reprezentată de centralismul unificator a lui Burebista, Mihai Viteazul, Al. Ioan Cuza, de bravura lui Mircea cel Bătrân (Mare), de strălucirea longevivă a lui Ștefan cel Mare, de justițiarismul lui Vlad Țepeș, de martiriul lui Ioan Vodă și înțelepciunea lui Neagoe Basarab, apoi tradiția socială și emancipatoare preluată din trecutul de luptă al ilegaliștilor comuniști, avându-i ca reprezentanți pe răsculații lui Gheorghe Doja, pe Hora, Cloșca și Crișan, pe haiducii Pintea Viteazul și Iancu Jianu, pe revoluționarii Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu și Avram Iancu și în fine de tradiția umanistă, reprezentată de Dimitrie Cantemir, Neagoe Basarab și Nicolae Bălcescu. Cu alte cuvinte la Ceaușescu se îmbinau o trăsătură de măreție imperială (de unde dorința sa de a purta sceptru și de a i se închina spectacole triumfaliste), una de acțiune mobilizatoare (în fond istoria sa se confunda în texte cu istoria PCR) și o trăsătură de puternică erudiție (în care se includea cu siguranță și pasiunea sa pentru istoria neamului, era un „iubitor de Istorie” pe care o înțelegea cu „sufletul”):

„Vine el din osul Horii, din a lui Ștefan suflare

Din lumina lui Bălcescu și din gând de Cantemir

Vis din vis de Eminescu, ori de alt Mihai, cel care

Și-a voit pe vatră neamul, sub etern, înalt nadir.

i-a călit partidu-n lupte și credința și tăria

de aceea -n juru-i astăzi stă un brav popor.

și se cheamă-n țara noastră comunismul omenia

și se cheamă Ceaușescu drumul către viitor.”

Interesant de menționat este că ghidându-se după aceleași principii ideologice și stilistice, și Dumitru Almaș își încheia apoteotic ale sale „Povestiri istorice” tot cu figura lui Ceaușescu, care în cadrul unei ultime povestiri ale ciclului planta un gorun la Țebea, la căpătâiul lui Avram Iancu. Sub acest gorun, în anul 1784, Horea i-a chemat la luptă pe moții adunați îndemnându-i la răscoală, iar în apropierea gorunului, aflat în cimitirul satului, se afla și mormântul lui Avram Iancu. Gestul conducătorului, real de data aceasta, întrucât în anul 1966, Ceaușescu a plantat personal un gorun în Cimitirul Eroilor din Țebea, se înscria în continuarea unei tradiții ce fusese practicată și de alți conducători ai națiunii, printre care regele Ferdinand și regina Maria. Momentul „Gorunului cel tânăr de la Țebea” a fost imortalizat cu multe detalii în povestirea lui Almaș: „Astfel de mai mulți ani, lângă gorunul lui Horea, crește tot mai înalt, tot mai frumos, mai falnic, gorunul cel tânăr. Crește falnic, ca să ducă, peste multe sute de ani, pe lângă amintirea faptelui lui Horea, și amintirea vremurilor noastre, și numele tovarășului Nicolae Ceaușescu, numele celui care poate fi numit cel mai de seamă ziditor al României socialiste.”

Nicolae Ceaușescu nu suporta concurența, iar treptat el a acaparat tot spațiul reprezentărilor. Predecesorul său, Gheorghiu – Dej era amintit doar în treacăt în manuale și în orice caz era investit cu un rol subaltern. Atât revoluția cât și orice altă schimbare benefică și având ca finalitate succesul comunismului se sugera că i s-ar datora exclusiv tânărului Ceaușescu. El a fost prezent din adolescență în toate mișcările muncitorești a fost profund implicat în lupta de clasă, iar viața sa de ilagalist a constituit suportul pe care s-a structurat istoria comunistă. „Exemplul cel mai strălucit care dă vigoare, cutezanță și abnegație în însușirea și manifestarea spiritului revoluționar, patriotic, comunist îl constituie eroica viață și activitate a tovarășului Nicolae Ceaușescu.”

În cadrul unui articol de la rubrica „Ștafeta cutezanței” din revista „Cutezătorii” se relata că în fața Muzeului de istorie a Partidului Comunist, a mișcării revoluționare și democratice din România s-au oprit două autobuze albastre din care au coborât două detașamente de pionieri, unul din Teleorman și celălalt din Bihor. Studiind de aproape exponatele muzeului, pionierii au luat notițe despre tot ce au văzut și tot ceea ce li s-a explicat de către muzeografi. Iată de pildă ce afirma pionierul Florin Petre de la o școlaă din Salonta: „Mi-am notat tot ce am văzut despre activitatea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu. Am văzut documentele care ni-l arată pe marele fiu al poporului nostru cum a luptat, din cea mai fragedă tinerețe, pentru dreptatea clasei muncitoare, cum a înfruntat prigoana, nedreptatea, închisorile. Era foarte tânăr atunci. Doar ceva mai mare decât noi, dar era un neînfricat revoluționar.” Fictiv sau real, articolul menționat sublinia ipostaza de erou și revoluționar a lui Ceaușescu iar maniera în care dialogau respectivii pionieri față de exponate conturau și mai mult calitatea de model, de exemplu a conducătorului. Acest gen de articole (însoțite de acceași fotografie în care un grup de pionieri erau plasați în fața unor vitrine din care se putea zări cu ușurință fotografia lui Ceaușescu din tinerețea sa ilegalistă) deveniseră o normalitate în cadrul publicațiilor mai ales după jumătatea anilor 70.

În cadrul unui articol intitulat „Un om pentru țară”, publicat tot în cadrul revistei „Cutezătorii” cu ocazia aniversării a 65 de ani de la înființarea PCR, Ceaușescu beneficia din partea autorului de un portret numai la superlativ: era „cel mai de seamă fiu al țării”, și încă din perioada ilegalistă „erau legendare inteligența sa și devotamentul ieșite din comun”, „se remarca printr-o neobișnuită energie, printr-un spirit de sacrificiu nemaiîntâlnit”, iar obiectivele propuse și le îndeplinea cu „abnegație, clarviziune și inegalabil spirit creator”. De remarcat în contextul relatării este și faptul că deși sărbătoritul este de fapt partidul, elogiile și laudele erau aduse conducătorului, care se considera că întruchipează imaginea partidului. PCR în sine ca și for superior de putere pierduse mult din gloria politică din faza anterioară, prin urmare imaginea îi era surclasată de departe de cultul președintelui.

Cu cât președintele devenea mai puțin popular, cu atât retotica propagandiștilor devenea mai extravagantă. În societatea închisă care era România anilor 80 dominația conducătorului era de necontrolat. „A înțeles cu sufletul, apoi cu mintea, ceea ce Bălcescu scrisese: Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Băiatul de altădată, un iubitor de Istorie, a devenit un făuritor de Istorie!” Partidul ocupa acum un loc secund în cadrul ierarhiei puterii, iar Ceaușescu deja putea da indicații în toate domeniile, dat fiind faptul că încă de la sfârșitul anului 1976 publicase o impresionantă colecție intitulată „Opere”, un fel de quintesență a înțelepciunii și clarviziunii sale politice. Cultul personalității atingea deja cote inimaginabile, iar conducătorul se urcase (din voința proprie și cu ajutorul propagandei) pe un piedestal de unde se considera egalul voievozilor. Cu fiecare an ce trecea Ceaușescu își descoperea noi valențe ce țineau de eroismul propriu. Paralel cu creșterea locului istoriei din cadrul discursurilor sale, se remarcă și pasiunea sa pentru votiv, pentru aulic, prin urmare clădirile publice se inaugurează în prezența sa, așezând plăci la temelie ca un adevărat ctitor. Prin modul său de a se poziționa față de trecut, prezent și chiar față de viitorul utopiei comuniste, prin maniera în care își dădea mâna cu voievozii peste timp sau se simțea confortabil avadu-i în vecinătatea ca pe un guvern din umbră, prin felul infatuant de a-și expune sceptrul prezidențial și prin solemnitatea grandomană cu care primea omagiile, Ceaușescu se pare că s-a complăcut în ipostaza de Erou. Dar simplul eroismul în sine nu l-a mulțumit pe conducător, prin urmare pentru el a fost creată unicitatea, el a devenit eroul, și nu orice erou, ci insuși „Erou între eroi”, eclipsând de departe tot trecutul.

Încheiere:

În comunism, sistem politic în care regimul de putere a fost unul cu totul particular, culturii i s-a distribuit mai presus de rolul său educativ acela de susținere și legitimare a acestuia. În consecință legătura dintre politic și toate celelalte paliere ale culturii, incluzând literatura și istoria, a fost una specială. Comunismul le-a așezat într-o relație nefirească, de subordonare, în care creația literară și cea istorică au urmărit doleanțele regimului iar scriitorii și istoricii au fost transformați în simpli funcționari ideologici.

În condițiile în care libertatea de creație și de a selecta subiectele după afinități personale era îngrădită, se punea implicit problema dependenței și a cenzurii. Este ceea ce s-a întâmplat mai bine de patru decenii în cultura românească, obligată fiind să își reevalueze valențele pentru a susține în fond proiectul comunist. Din acestă perspectivă, prezentul demers a avut ca intenție tocmai această demonstrație a legitimării unui concept ideologic al sistemului (omul nou) prin intermediul literaturii cu subiect istoric pentru copii.

Argumentația privește mai ales varietatea tezelor și a tipurilor de discurs prin care literatura cu subiect istoric a fost susceptibilă de a ajuta la construcția și definirea conceptului de om nou. De la subiectele luptei de clasă și ale revoluției proletare, de la delațiunea din sânul familiei și până la tematica traco-getă protocronistă și glorificarea ultimului și mărețului erou al comunismului românesc, întreaga ofertă tematică se transformă la nivel mentalitar în trăsături distincte: uniformitatea, combativitatea, obediența, supunerea necondiționată, ascultarea cuvântului partidului, venerarea conducătorului, anatemizarea propriei familii, minciuna, retorica patriotardă, xenofobia, izolarea, egocentrismul.

La nivel literaturii cu subiect istoric purtătorii acestor vectori mentali au fost și unele personalități care au devenit personaje literare. O parte dintre ele au fost implicate activ în ideologia comunistă, iar din această perspectivă cazul unor lideri de tipul Lenin, Stalin, sau Ceaușescu este susceptibil de a susține afirmația, iar alții, printre care îi menționăm pe Burebista, Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu sau Mihai Viteazul au fost obligați postum de a susține proiectul comunist.

Preocuparea pentru istorie a constituit una dintre constantele regimului comunist. Tendințele din cadrul istoriografiei oficiale s-au manifestat și în literatura pentru copii, în curriculele și manualele de istorie. Prin urmare era firesc ca discursul istoric să fie atent supravegheat în instituțiile de învățământ, locul în care se concepeau oamenii noi ai lumii comuniste. Regimul a încercat să își obțină legitimitate și recunoaștere inventând o istorie conformă cu propriul său ideal politic. Situându-se de la început în afara tradiției și a valorilor autohtone, regimul a încercat prin orice mijloace să își asigure continuitatea. Prin urmare, recursul la discursul istoric ca mijloc legitimant i-a conferit, într-o anumită măsură, stabilitate și durată.

Dată fiind posibilitatea de a fragmenta după constante politico-ideologice câmpul de cercetare al prezentului proiect (rezultatul atrăgând după sine interpretarea regimului comunist în raport cu cele trei faze ale acestuia: internaționalistă, de recuperare a trecutului și faza exacerbării naționaliste) s-au evidențiat trăsăturile distincte ale fiecărui tip de discurs al literaturii cu subiect istoric și implicit maniera în care și-au jucat rolul în definirea conceptului de om nou. Reamintim că omul nou a fost o paradigmă ce a traversat toate aceste faze ale comunismului, cu mențiunea că deși în fond structura sa conceptuală a rămas aceeași, la fel și rolul său de piesă a sistemului, trăsăturile sale au fost variabile tocmai date fiind schimbările politico-ideologice ale regimului.

În consecință, în prima fază a comunismului marcată de dominația internaționalismului proletar, a „Generallisimului Stalin,” a luptei de clasă și a eternei prietenii româno-ruse, discursul rollerian care s-a reflectat în literatura realismului socialist a atras după sine un set de valențe susceptibile de a educa tânăra generație și de a o forma după chipul și asemănarea marelui frate de la Răsărit. La nivelul discursului istoric a câștigat teren eroul revoluționar prin excelență Nicolae Bălcescu considerat veritabil promotor al însăși revoluției proletare. Eroii prin excelență ce s-au impus ca modele în această perioadă au fost cei sovietici, de tipul lui Pavel Korceaghin sau al Zoiei Kosmodemianskaia.

Faza a doua a comunismului, în special perioada de după Declarația din aprilie 1964 a fost marcată de reinserarea în cadrul discursului istoric a factorilor naționali. Ca o consecință directă se observă încercarea de a șterge din conștiințe amintirea gestului micului Pavel Morozov, iar Vanea, „rusul acela mare” se dorește a fi rapid înlocuit cu o discuție referitoare la valorile naționale, la cei care „eroi au fost, eroi sunt încă.”A fost totodată perioada în care conducerea partidului comunist s-a românizat, iar noii veniți au fost aplecați mai degrabă către valorile autohtone. Dată fiind noua conjunctură, discursul istorico-literar a promovat cu precădere două teme – cea a patriei primejduite și cea referitoare la locurile memoriei, ambele susceptibile de a susține proiectul unui partid care, orientându-se de această dată către interior, a început să-și fundamenteze propriul trecut istoric.

Ultima fază a comunismului a presupus o atenuare a luptei de clasă, urmată de insistența pe conceptul de unitate, de coagulare a energiilor maselor în jurul conducătorului iubit, și de continuitate pe pământul strămoșesc. Deplasarea spre trecut, spre origini, subliniată însă și de devieri de natură protocronistă au avut ca scop legitimarea președintelui dublată de un veritabil cult al personalității. Din acest punct de vedere, tributul literar suprem l-a dat istoricul Dumitru Almaș în ale sale „Povestiri istorice.” Tânăra generație a societății socialiste multilateral dezvoltate asupra căreia s-a intensificat educația ideologică a avut prilejul de a-și prelua modele din lungul șir de eroi evocați începând cu regii daci și până la ultimul, Eroul prin excelență.

Interpretând câmpul de cercetare din punct de vedere al structurilor arhetipale ce țin de imaginar se observă plierea temelor literaturii cu subiect istoric în conformitate cu anumite arhetipuri. Dintre acestea se pot menționa Mitul salvatorului (prefigurat în cadrul operelor de Stalin și Ceaușescu), cel al luptei (al conflictului, al luptei de clasă ca motor al istoriei, o dialectică a contrariilor pe care se întemeia însăși teza marxistă), Mitul evadării (în varianta sa specifică utopiilor totalitare, ca recurs spre origini cu scop legitimant), al alterității (de tipul noi și ceilalți) și al Unității (în sensul luptei „întregului popor” și al strângerii rândurilor în jurul conducătorului). Date fiind aceste supoziții ce își găsesc argumente în cuprinsul literaturii cu subiect istoric se poate concluziona ca acest gen literar a avut un rol considerabil în formarea omului nou, în educația ideologică a copiilor.

Cercetarea prezentă nu este exhaustivă, și nu se postulează intenția de stabilire a unui tipar. Este doar o viziune proprie ce a pornit de la anumite premise și cu siguranță se pot identifica și alte soluții alternative de abordarea literaturii cu subiect istoric pentru copii decât cele luate în discuție. Indiferent însă de metoda analizei, neschimbate rămân în contextul comunismului atât ingerința politicului asupra literaturii și istoriei, cât și tentația de a lectura textele prin intermediul unei grile imaginare (mereu alta) de decriptare. La acestea se adaugă și formația ideologică a celui ce inițiază demersul, întrucât la rândul său nici acesta nu se poate sustrage unor constante ce țin de însăși natura discursului istoric. Nu face obiectul studiului nici rezultatul în timp al acestei acțiuni formative, cu atât mai mult cu cât repercusiuni ale acestei educații istorice în spiritul omului nou se mai pot regăsi chiar și după schimbarea regimului.

Concluzionând se poate afirma că preocuparea pentru istoria națională și rolul ei educativ a constituit una dintre constantele regimului, prin urmare atenția ce s-a acordat literaturii cu subiect istoric a fost în măsură să justifice rolul ei major la formarea omului nou.

Bibliografie:

Surse inedite:

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Cancelarie, dosar nr.58/1948, f.71.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Cancelarie, dosar nr.156/1974, f.29.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr.60/1949, f.14.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr.1/1967, f.23, f.43.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr.10/1967, f.23.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr.20/1967, f.59.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr.6/1968, f.22, f.37,

f.38.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr.22/1968, f.1.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr.56/1968, f. 10.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr.23/1970, f. 12,

f.86, f.89.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 9/1971, f.168.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 98/1974, f.47.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 20/1975, f. 77.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 13/1980, f. 7.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 22/1980, f. 44.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 2/1981, f. 3., f.7,

f.9, f.10.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 3/1984, f. 58.

ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 55/1986, f. 4,

f. 15, f.18.

Periodice:

I. Perioada comunistă:

Arici Pogonici (1953-1969).

Contemporanul(1949).

Cravata Roșie (1953-1967).

Cutezătorii (1967-1989).

Licurici (1947-1953).

Luminița (1953-1989).

Scînteia pionierului (1959).

Studii. Revistă de istorie și filozofie (1953).

Universul copiilor (1948).

Veac Nou (1950).

II. Perioada postcomunistă:

Cronica (1992).

Cultura (2009).

Dilema (1993).

Revista 22 (2002, 2003, 2006).

România Literară (2004, 2005, 2006, 2009).

Vatra (2004).

Manuale, programe, culegeri:

(Perioada comunistă)

Educația comunistă, patriotică, revoluționară a șoimilor patriei, volum editat de ONCP, 1985.

Cunoașterea și autocunoașterea elevilor, (coord. Titus Vîjeu), Ed. Politică, București, 1978.

Metodica predării limbii și literaturii române în școala generală și liceu, coord. I.D. Lăudat, București, EDP, 1973.

Glasurile patriei, antologie de poezie patriotică românească, prefață Ion Dodu Bălan, Ed. Minerva, București, 1971.

Inima țării, antologie de poezie patriotică de Valeriu Rîpeanu și Sorin Movileanu, Ed. Militară, București, 1971.

La trecutu-ți mare, mare viitor, antologie de poezie patriotică și revoluționară pentru tineret, editată de C.C. al U.T.C., ediție îngrijită de Eugen Marinescu, Ed. Albatros, București, 1977.

Cu glas de aur te cînt, țară, antologie de versuri patriotice și revoluționare dedicate celei de-a 65 a aniversări a Partidului Comunist Român, Ed. Eminescu, București, 1987.

Cîntare libertății, omagiu adus celei de-a 30 aniversări a eliberării și celui de-al XI-lea Congres al P.C.R., Ed. Ion Creangă, București, 1974.

Perfecționarea procesului instructiv educativ în ciclul primar, în Culegere Metodică Editată de Revista de Pedagogie, București, 1977

Istoria militară a poporului român, Ed. Militară, București, 1984.

Istoria patriei, Manual pentru clasa a IV a, Dumitru Almaș, EDP, București, 1984.

Istoria României, (coord. Mihail Roller), Manual unic pentru clasa a VIII a secundară, Editura de Stat, 1947.

Limba Română. Manual provizoriu pentru clasa a V a elementară, Editura de Stat, București, 1949.

Limba română, Manual unic pentru clasa a VI-a elementară, Ed. de Stat, București, 1949.

Limba română și Istoria României, Manual unic pentru clasa a III a elementară, Editura de Stat, București, 1948.

Limba română. Manual unic pentru clasa a VIII a medie, Editura de Stat, 1949.

Limba română, Manual pentru clasa a VII a, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, București, 1961.

Limba română, Manual pentru clsa a III a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965.

Istoria modernă a României, Manual pentru clasa a IX-a, (Elisabeta Hurezeanu, Gheorghe Smarandache), Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1985.

Limba română, Manual pentru clasa a II a, Elena Constantinescu, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1988.

Limba română, Manual pentru clasa a II a, Elena Constantinescu, Maria Vărzaru, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1989.

Limba română, Manual pentru clasa a V a, Ana Dumitrecu, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1984.

Manual de filozofie și socialism științific, clasa a XII a, Combinatul Poligrafic Casa Scînteii, nr1, București, R.P.R., 1968.

Limba română, Manual pentru clasa a II a, (coord. Natalia Tomoioagă, Cornelia Marinescu), Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1969.

Programa de limba și literatura română pentru clasele V-VII, Editura Institutului de Științe Pedagogice, București, 1952.

Programa de lecturi literare și gramatică pentru clasele V-VII, (Ministerul Învățământului și Cercetării, București, 1960.

Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, Ed. Politică, București, 1975.

Dicționare:

(Perioada postcomunistă)

Simion, Eugen, (coord), Dicționarul general al Literaturii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005.

Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel, Dicționarul scriitorilor români, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1995.

Istorii literare:

I. Perioada comunistă:

Manolescu, Nicolae, Micu, Dumitru, Literatura română azi, Ed. Tineretului, București, 1965.

II. Perioada postcomunistă:

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008.

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism, Ed. Saeculum, București, 2000.

Petcu, Marian, Puterea și cultura. O istorie a cenzurii, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Ștefănescu, Alex., Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Ed. Mașina de Scris, București, 2005.

Lucrări speciale:

I. Perioada comunistă:

Almaș, Dumitru, Bălcescu – democrat revoluționar, Consiliul pentru Răspândirea Cunoștințelor Culturale și Științifice, București, 1962.

Idem, Eroi au fost, eroi sunt încă, Ed. Politică, București, 1975.

Idem Nicolae Bălcescu – revoluționar, Ed. de Stat, București, 1959.

Idem, Povestiri istorice, București, 1987.

Idem, Vetre de istorie românească, Ed, Sport – Turism, București, 1988.

Arsene, Maria, Eroii nu au vărstă, Ed. Ion Creangă, București, 1972.

Banuș, Maria, Pentru pace, pentru socialism: poeme, Ed. pentru Literatură și Artă, București, 1950.

Idem, Poeme pentru 7 noiembrie, Ed. de Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., București, 1949.

Idem, Pentru pace, pentru socialism: poeme, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1950.

Idem, Poeții români cântă republica, Editura Confederației Generale a Muncii, București, 1948.

Idem, Poezii: culegere închinată luptei revoluționare a poporului, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1951.

Beniuc, Mihai, Povestiri despre uteciști, Ed. Ion Creangă, București, 1972.

Idem, Rămâne pururi vatra: poezii, Ed. Albatros, București, 1974.

Idem, Partidul m-a-nvățat, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1954.

Breslașu, Marcel, Cântec de leagăn al Doncăi, Ed. Tineretului, București, 1953.

Idem, Grivița Roșie, Ed. de Stat, București, 1949.

Camilar Eusebiu, Negura, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1959.

Idem, Povestiri eroice, Ed. Ion Creangă, București, 1976.

Idem, Stejarul din Borzești, Ed. Ion Creangă, București, 1983.

Ceaușescu, Nicolae, Expunere cu privire la Programul P.C.R. pentru îmbunătățirea activității ideologice, Editura Politică, București, 1971.

Idem, Expunere prezentată la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din 1-2 iunie 1982, Ed. Politică, București, 1982.

Chiriță Constantin, Cireașarii, Ed. Cartea Românească, București, 1976.

Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965, Ed. Politică, București, 1966.

Cordoneanu, Maria, 100 de…Monumente și locuri istorice ale patriei, Ed. Ion Creangă, București, 1977.

Deșliu, Dan, Goarnele inimii, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1949.

Idem, Lazăr de la Rusca, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1959.

Educația comunistă, patriotică și revoluționară a șoimilor patriei, volum editat de Organizația pionierilor din R.S.R, București, 1985.

Eftimiu, Victor, Închinare marelui Ștefan, Ed. Ion Creangă, București, 1975.

Fadeev, Alecsandr, Metelița, Ed. Tineretului, București, 1949.

Idem, Tânăra Gardă, Ed. Tineretului, București, 1963.

Furmanov, D.A., Ceapaev, Ed. Cartea Rusă, București, 1949.

Gaidar, A., Timur și băieții lui, Ed. Tineretului, București, 1950.

Ion Pătroiu, coord., Marele Mircea Voievod, Ed. Academiei, București, 1982.

Jar, Alexandru, Marea pregătire, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1952.

Idem, Sfârșitul jalbelor, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1951.

Jebeleanu, Eugen, Bălcescu (poem), Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1952.

Idem, Poeme de pace și luptă, Ed. pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., București, 1950.

Idem, Poeme, 1944-1964, Ed. pentru Literatură, București, 1964.

Ignătescu, C., Mitruț al Joldii, Ed. Tineretului, București, 1954.

Ijevskaia, M. A., Biblioteca de copii, Ministerul Culturii, Direcția Generală a Așezămintelor Culturale din R.P.R., Camera Cărții, București, 1954.

Kassil, Lev, Poleanovski, Max, Strada Mezinului, Ed. Tineretului, București, 1954.

Kosmodemianskaia, L., Amintiri despre Zoia și Șura, Ed. Tineretului, București, 1951.

Krupskaia, N. K., Despre literatura pentru copii și îndrumarea lecturii micilor cititori, (articole și cuvântări), Ministerul Culturii, Direcția Generală a Așezămintelor Culturale din R.P.R., Camera Cărții, București, 1955.

Matichescu, Olimpiu, Tineretea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu, Ed. Scânteia Tineretului, București, 1981.

Mitru, Alexandru, Săgeata căpitanului Ion. Legendă valahă, Ed. Tineretului, București, 1969.

Idem, Florile acelei primăveri, Ed. Tineretului, București, 1969.

Munteanu, Francisc, Pistruiatul, Ed. Ion Creangă, București, 1976.

Nedelcu, Șerban, Rada – sora haiducilor, Ed. Ion Creangă, București, 1970.

Odobescu, Alexandru, Mihnea –Vodă cel Rău, Ed. Tineretului, București, 1956.

Ostrovski, N., Așa s-a călit oțelul, Ed. Cartea Rusă, București, 1949.

Povestiri pentru copii. Indice Bibliografic de recomandare, Biblioteca Centrală de Stat a R. P.R., București, 1959.

Purcaru, Ilie, Literatură și națiune, Ed. Eminescu, București, 1986.

Roller, Mihail, Anul revoluționar 1848, Ed. de Stat, București, 1948.

Sadoveanu, Mihail, Mitrea Cocor, Ed. pentru Literatură și Artă a R.P.R., București, 1951.

Idem, Nicoară Potcoavă, Ed. pentru Literatură și Artă a R.P.R., București, 1962.

Sava, David, Nuntă în cetatea Biharei, Ed.Ion Creangă, București, 1982.

Sîntimbreanu, Mircea, Să stăm de vorbă fără catalog, Ed. Politică, București, 1981.

Scipaciov, Stepan, Pavlic Morozov – poem, București, Ed. Tineretului, 1954.

Stanciu, Ilie, Literatura pentru copii și îndrumarea lecturii copiilor, Ed. de Stat pentru Imprimerie și Cultură, București, 1957.

Stancu, Zaharia, Cu glas de aur, te cânt, țară: antologie de versuri patriotice și revoluționare dedicată celei de-a 65-a aniversare a Partidului Comunist Român, Ed. Eminescu, București, 1986.

Stoicescu, Ion, Copiii și literatura lor, Biblioteca Regională Dobrogea, Constanța, 1966.

Vaida, A.G., Micul patriot, Ed. Tineretului, București, 1950.

Idem, Povestiri din anii grei, Ed. Tineretului, București, 1954.

Vereskova, L., În anii aceia. Povestiri despre evenimentele revoluției, Ed. Tineretului, București, 1959.

Vrabie, Gheorghe, Gruia lui Novac, Ed. Ion Creangă, București, 1977.

Zinoviev, Alexandr, Homo sovieticus, Ed. Dacia, Cluj, 1991.

II. Perioada postcomunistă:

Vasile, Cristian, Literatura și artele în România comunistă, 1948-1953, Ed. Humanitas, București, 2010.

Lucrări generale:

I. Perioada comunistă:

Ceaușescu, Nicolae, Expunere cu privire la activitatea politico – ideologică și cultural – educativă de formare a omului nou, constructor conștient și devotat al societății socialiste multilateral dezvoltate și al comunismului în România, Ed. Politică, București, 1976.

Idem, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 6, București, 1972.

Idem, Partidul Comunist Român – Continuator al luptei revoluționare și democratice a poporului român, Ed. Politică, București, 1966.

Idem, Istoria poporului român, ediție îngrijită de Ioan Popescu-Puțuri, Ed. Politică, București, 1983.

Constantinescu – Iași, P., Știința istorică sovietică, adevărata știință a istoriei, București, 1949.

Gheorghiu – Dej, Gheorghe, Articole și cuvântări 1955-1959, București, 1960.

Idem, Partidul Comunist Român în lupta pentru democratizarea țării, Ed. P.C.R., București, 1948.

Giangil, Kim, Epoca contemporană și sarcinile tineretului, Ed. Politică, București, 1989.

Organizația pionierilor din R.S.R. Educarea pionierilor și școlarilor în spiritul dragostei față de patrie și partid, a tradițiilor de muncă și luptă ale clasei muncitoare. Simpozion dedicat semicentenarului P.C.R. (1921-1971), Deva, 1971.

Partidul Comunist Român, Comitetul Central, Epoca Nicolae Ceaușescu: Partidul Comunist Român, centrul vital al întregii națiuni. Documente ale plenarelor Comitetului Central și ale Comitetului Politic Executiv 1965-1985, Ed. Politică, București, 1986.

Stalin, I., V., Cuvântări și texte alese, Ed. Politică, București, 1960.

II. Perioada postcomunistă:

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, București, 2006.

Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Ed. Humanistas, București, 2000.

Idem, Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, București, 2005.

Idem, Mitologia științifică a comunismului, Ed. Humanitas, București, 1993.

Idem,(coord.), Miturile comunismului românesc, Ed. Universității din București, 1995.

Idem, România, țară de frontieră a Europei, Ed. Humanitas, București, 2001.

Cioroianu, Adrian, Ce Ceaușescu qui hante les Roumains: le mythe, les representations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, Ed. Curtea Veche, L Agence Universitaire de la Francophonie, București, 2005.

Idem, Pe umerii lui Marx, Ed. Curtea Veche, București, 2005.

Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național, (coord. Ruxandra Cesereanu), Ed. Polirom, Iași, 2006.

Cordoș, Sanda, În lumea nouă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

Explorări în comunismul românesc, (autori Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir), Ed. Polirom, Iași, 2004.

Ficeac, Bogdan, Cenzura comunistă și formarea omului nou, Ed. Nemira, București, 1999.

Frunză, Victor, Istoria comunismului în România, Ed. Victor Frunză, București, 1999.

Gabany, Anneli Ute, Literatura și politica după 1945, Ed.Fundației Culturale Române, București, 2001.

Georgescu, Vlad, Politică și istorie. Cazul comuniștilor români, 1944-1977, Ed. Humanitas, București, 2008.

Groys, Boris, Stalin, opera de artă totală, Ed. Ideea Design and print, Cluj, 2007.

Istrate, Ion, Panorama romanului proletcultist (1945-1964), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

Mocanu, Marin, Radu, Scriitorii și puterea. Documente, Ed.Ideea Europeană, Iași, 2006.

Moscovici, Sergei, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași, 1994.

Muller, Florin, Politică și istoriografie în România (1948-1964), Ed. Nereamia Napocae, 2003.

Murgescu, Mirela-Luminița, Între „bunul creștin” și „bravul român”. Rolul școlii primare în construirea identității naționale românești (1831-1878), Ed. A92, Iași, 1999.

Neagu, Cosma, Dominația comunistă: 1944-1989, Ed. Bravo- Press, București, 1996.

Neculau, Adrian, Viața cotidiană în comunism, Ed. Polirom, Iași, 2004.

Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, București, 2008.

Idem, Literatura română sub comunism, Proza., Ed. Fundației Pro, București, 2006.

Idem, Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă. Antologie a poeziei proletcultiste, Ed. Pro, București, 1995.

Nițescu, M., Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Ed. Humanitas, București, 1995.

Pop, Ioan – Aurel, Istoria, adevărul și miturile, (Note de lectură), Ed. Enciclopedică, București, 2002.

Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale, Ed. Polirom, Iași, ediția a- II- a, 1999.

Selejan, Ana, Literatura în totalitarism 1957-1958, Ed. Cartea Românească, București, 1999.

Soulet, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998.

Tănase, Stelian, Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948-1965, Ed. Humanitas, București, 1998.

Tănăsescu, Florian, Ideologie și structuri comuniste în România, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1995-2001.

Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, Ed. Alfa, București, 1998.

Idem, Fantoma lui Gheorghiu – Dej, Editura Univers, București, 1995.

Idem, Scopul și mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie și mit, Ed. Curtea Veche, București, 2004.

Idem, Stalinism pentru eternitate, Ed. Polirom, Iași, 2005.

Thom, Francoise, Limba de lemn, Ed. Humanitas, București, 1993.

Verdery, Katherine, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, Ed. Humanitas, București, 1994.

Zoner, Ș. Rădulescu, D. Bușe, B. Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România, Ed. Cavallioti, București, 1995.

Zub, Alexandru, Discurs istoric și tranziție. În căutarea unei paradigme, Institutul European, Iași, 1998.

Articole și studii:

I. Perioada comunistă:

Ceaușescu, Nicolae, Raport cu privire la realizarea hotărârilor Congresului al XI-lea a Programului P.C.R. și a sarcinilor de viitor, prezentat la Conferința Națională a P.C.R., în Scânteia, din data de 8 decembrie 1977.

Cheresteșiu, Victor, Marele învățat, om politic și luptător activ pentru prietenia română –rusă Dimitrie Cantemir, în Studii. Revistă de istorie și filozofie, IV, anul 6, oct-dec. 1953.

Ovidiu S. Crohmălniceanu, Recenzie la Negura în Contemporanul, Nr.123/11 februarie 1949.

Roller, Mihail, Realizări și sarcini noi pe tărâmul științelor istorice, în Studii. Revista de istorie și filozofie, Nr.4 /1949.

Șerban, Geo, Rolul literaturii clasice ruse în dezvoltarea operei lui Mihail Sadoveanu, în Veac nou, Nr.51/1950, Anul VI.

II. Perioada postcomunistă:

Cioroianu, Adrian, Autoritatea ca proiect, miraj și decepție în Dilema, Nr. 258/1998, 9-15 ianuarie.

Idem, Retorica sângelui și a lacrimilor, în Dilema, Nr. 269/ 1998, 27 martie -2 aprilie.

Idem, Visătorii contează foarte mult într-o cultură, în Ziarul de Duminică, 21 August, 2001.

Constantin, Letiția, Literatură și propagandă: Editura Cartea Rusă, în România Literară, Nr.25/2009.

Coroiu, Constantin, Scriitorul față cu puterea și adevărul, în revista Cultura, Nr.243, octombrie, 2009.

Dobrescu, Caius, Despre originile temei „culturii proletare”, revista Vatra, nr.9-10, 2004.

Ficeac, Bogdan , Istoria la zid, în România Liberă, Serie nouă, marți, 12 octombrie, 1999.

Iorgulescu, Mircea, Culturi comuniste, culturi postcomuniste, în Dilema, nr. 345, 1993.

Martin, Mircea, Cultura română între comunism și naționalism, în Revista 22, Nr.7, 2002.

Mihai, Dorin, Istoricul față cu puterea totalitară, în Cronica, 1992, 27, nr. 16.

Papacostea, Șerban, Istoriografie și actualitate, în Revista 22, Nr. 10, 2006.

Stăncescu, Ștefan, Anii 50: niște romane, în revista Cultura, Nr.51/ 2009.

Ștefănescu, Alex, Mihail Sadoveanu (opera postbelică), în „România literară”, Nr.3/2004.

Idem, Literatura scrisă la comandă, în România literară, Nr.27/2005.

Zamfir, Mihai, Scriitorul și comunismul, în România literară, Nr.18, 2006.