Literatura de Turism din Romania

Cuprins

Capitolul I Introducere si motivare alegerii temei  de cercetare…………………….pg. 5

I.1. Dezvoltarea activităților turistice………..………………………….pg. 5

I.2. Etapele turismului…………………………………………………………pg. 7

I.2.1. Etapa turismului incipient………………………..……pg. 7

I.2.2. Etapa turismului în Evul Mediu pînă la Renaștere ……pg. 7

I.2.3. Etapa turismului în Evul mediu târziu, în timpul Renașterii și marilor descoperiri geografice ……………………………………………………..……pg. 8

I.3. Evoluția scrierilor geografice ……………………………..……pg. 9

Capitolul II Metode generale de cercetare și metodica elaborării de lucrări științifice……………………………………………………………………………………………………………. pg. 10

II.1. Introducerea……………………………………….…………pg. 10

II.2. Cadrul teoretic al problemei studiate…………………………pg. 10

II.3. Obiectivele și ipotezele cercetării……………………………..pg. 11

II.4. Metodologia cercetării ……………………………..………..pg. 11

II.5. Rezultatele cercetării/interpretarea acestora …………………pg. 13
II.6. Concluzii și implicații……………………………………….……pg. 13

II.7. Regulile redactării lucrării……………………………………pg. 14

II.7.1. Stilul si limbajul de cercetare…………………………….……..….pg. 14

II.7.2. Citarea bibliografică………………………….. …………………..… pg. 14

II.7.3. Principiile și metodele cercetării……………………………….……pg.15

II.7.4. Tehnici și procedee de cercetare………………………………….…pg. 15

II.7.5. Cercetarea – tipuri de cercetare………….…………………….…..pg. 15

Aspecte metodologice special……………………………..…………………pg. 17

Capitolul III Evoluția scrierilor geografice………………………………………………….pg. 20

III.1. Istoricul Hărților……………………………….…………………pg. 20

III.1.1. Harta Și Planul ……………….….……………….pg. 20

III.1.2. Proiecția cartografică………………………………………..…….…pg. 27

III.1.3. Proiecții cartografice folosite în România………………….………..…pg. 28

III.2. Apariția cărții…………………………………………….………..….pg. 30

III.3. Suporturile folosite.…………………………………….………………pg. 33

III.4. Ilustrația…………………………………………….……….…….….pg. 44

III.5. Forma tipăriturii………………………………….……………………..pg. 46

III.5.1. Codexul…………………………………………………………………..pg. 47

III.5.2. Incunabulul……………………………………………………………….pg. 48

III.5.3. Cartea modernă……………………………….…………………………pg. 49

III.5.4. Tiparul…………………………………….….…….………………….pg. 56

III.6. Aspecte tehnice ale cărților…………………….….…..….…………..pg. 57

III.7. Publicația……………………………………….….…………….…….pg. 58

III.8. Uneltele ……………………………………….….……………….…..pg. 58

III.9. Cerneala ……………………………………….……………………….pg. 59

III.10. Editura ………………………………………..………..…………….pg. 60

III.10.1. Scriptorium-ul……………………………….…………………………………………………pg. 62

Capitolul IV Dezvoltarea turismului si cercetarea turismului din prisma dezvoltarii tipăriturilor turistice ………………………………………………………………..pg. 65

IV.1. Turismul, concepte, definiții, loc și rol în economia mondială………………….pg. 65

IV.1.1 . Abordari ale noțiunilor fundamentale din turism………………..……pg. 66

IV.2. Turismul – Dezvoltarea turismului…………………..………………..pg. 68

IV.2.1. Asociațiile și organizațiile de turism din România……………………..pg. 71

IV.2.2. Turismul in Romania in zilele noastre………………………………………pg. 73

IV.2.3. Programe de dezvoltare a produselor turistice……………………..….pg. 75

IV.2.4. Programe și proiecte în turism…………………………………..……pg. 75

Capitolul V Contributii personale la întocmirea temei de cercetare………………pg. 78

V.1. Câteva propuneri pentru tema de cercetare…………………………………….pg. 78

Bibliografie………………………………………………………………..………pg. 79

CAP. I. INTRODUCERE ȘI MOTIVAREA ALEGERII TEMEI DE CERCETARE

I.1. Dezvoltarea activităților turistice

Activitatea turistică a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă pe parcursul secolului al XX-lea și în special în timpul celei de-a doua jumătăți a acestuia, impunându-se în viața contemporană ca un adevărat fenomen de masă.

România dispune de un cadru natural bogat, variat și complex cu structură peisagistică armonioasă, bucurându-se de o climă favorabilă practicării turismului pe tot parcursul anului, fiind înzestrată cu floră și faună bogată, cu numeroase monumente ale naturii dar și cu vestigii istorice, artistice și arhitecturale, cu valoroase elemente și posibilități curative, putând satisface deci, prin resursele turistice de care dispune, preferințele cele mai exigente ale unor segmente variate ale cererii turistice interne și internationale.  

Societatea industrializată, a indus la nivelul comunității umane nenumărate facilități, soldate cu efecte pozitive în toate domeniile, însă are și efecte negative asupra membrilor ei, acestea manifestându-se sub forma poluării, a maladiilor frecvente, a ritmurilor tot mai alerte în care se desfășoară activitățile cotidiene (secondate de lipsa de mișcare generată de creșterea gradului de confort la locul de muncă și în afara acestuia, obezitate, anchilozare etc.) și a disconfortului psihic (stres psihic, constrângerile din viața socială, și profesională etc.).

De aici, și nu numai, apare dorința și tendința oamenilor societății contemporane de a-și petrece timpul liber altfel și în alte spații decât cele care le sunt familiare, căutând colțuri liniștite și totuși interesante, din natură, călătorind în alte localități sau în alte țări pentru a vizita oameni diferiți și locuri deosebuite, pentru a-și îmbogăți experiența și cunoștințele, pentru a se distra, a face sport, pentru odihnă și tratament, adică, pentru regenerare psiho-fizică, motivație principală de practicare a turismului.

Ca o consecință, avem de a face atât cu factori cauzali – generatori ai nevoii de informare, refacere și relaxare, cât și cu factori favorizanți ai dezvoltării fenomenului turistic.

Turismul presupune, însă, și „industria” care asigură procurarea bunurilor necesare în desfășurarea activităților turistice și satisfacerea tuturor serviciilor solicitate de turiști pe durata deplasării și la locul de destinație, pe timpul sejurului turistic, la un nivel calitativ cât mai ridicat și în condițiile protecției și conservării resurselor turistice și a mediului înconjurator.

Creșterea longevității a dus la o pondere semnificativă a grupei vârstnice în structura populației, grupă aflată la pensie care dispune de un cuantum însemnat de timp liber, predispusă spre activitatea de recreere. Alături de această categorie de populație, grupa de vârstă tânără “mărește” rândurile turiștilor proporțional cu „prelungirea copilăriei”, favorizată de ridicarea gradului de școlarizare, tinerii fiind curioși și dornici să cunoască realitățile lumii în care trăiesc, dar și izvoarele, rădăcinile societății umane actuale.

„Scoaterea” individului din matricea ritmului biologic legat de ciclul diurn și anual, sedimentat de-a lungul timpului, în cadrul economiei naturale, creșterea gradului de solicitare și de uzură fizică și psihică, determinate de „lucrul la bandă”, de cerința continuă de sporire a productivității muncii, de necesitatea permanentă de adaptare a pregătirii profesionale la standardele progresului tehnic, reclamă la nivelul societății găsirea unor modalități „de refulare”, de petrecere a timpului liber și de refacere a organismului. Toate aceste premise au determinat în cele din urmă, apariția turismului de masă, ca „panaceu” împotriva stresului cotidian, ca remediu menit să asigure „recondiționarea” fizică și psihică a turiștilor, cu repercusiuni pozitive asupra capacității societății de a produce noi valori materiale și culturale.

Ca o sinteză în care luăm în considerare cele două tipuri de relații ce se stabilesc în turism (cele materiale – turiștii recurgând la sevicii plătite și cele imateriale recurgând din contactul cu populația locală, cultura, tradiția, instituțiile publice din zona vizitată) putem spune că turismul este un fenomen complex ce implică și fenomenele sociale și economice și circuitul valorilor materiale dintre țări, în procesul utilizării timpului liber.

Odată cu evoluța societății, turismul se transformă dintr-o posibilitate într-o necesitate, depinzând de timpul liber disponibil, de disponibilul de bani și de modul de viață al individului, de nivelul și gradul de dezvoltare al serviciilor șamd și devenind asfel parte integrată a sistemului de inter-relații existente între diferite grupe de valori. Tema abordată se dovedește mult mai complexă și mult mai bogată în nuanțe decât părea la o primă apreciere. Simpla incizie pe care am încercat s-o facem în acest domeniu a adus elemente neașteptate, de natură a pune în discuție fie modul nostru de abordare, fie vechile canoane. Mai mult, devine tot mai pregnant că abordarea strict economică a fenomenelor contemporane este insuficientă. În cazul turismului am relevat valențe ascunse, rolul său de “calmant” al problemelor sociale, fie ca element al nivelului de trai, fie ca supapă pentru ocuparea forței de muncă și menținere a ritmului de dezvoltare și valorificare a capitalului dar și mecanismul folosirii lui ca mijloc de mass-media.

I.2. Etapele turismului

Trebuie remarcat de la început, o distincție netă între apariția, afirmarea și diversificarea fenomenelor turistice și individualizarea științei geografice care are drept domeniu de studiu aceste fenomene, adică Geografia turismului. O istorie a fenomenului turistic scoate în prim plan existența a trei etape evolutive distincte:

Etapa turismului incipient,

Etapa pseudo-turistică,

Etapa turismului modern și contemporan.

I.2.1. Etapa turismului incipient

De-abia din Antichitate se poate vorbi despre apariția călătoriei turistice care, deși menținea o parte a vechilor determinări, putea fi motivată și de căutarea plăcerii. Etapa turismului incipient își are debutul în Antichitatea timpurie.

Călătoria propriu-zisă a început o dată cu practica războaielor și a schimburilor de bunuri. Ea a căpătat un scop ofensiv: cucerirea unui trai mai bun, uneori în detrimentul semenilor mai slabi. Oricum, se poate afirma că originea călătoriei poate fi plasată în Comuna Primitivă, atunci când, mânați de necesitati materiale, oamenii căutau la distanță ceea ce nu puteau găsi în preajma locuinței lor. Aceste călătorii nu pot fi în nici un caz identificate cu călătoriile în scop turistic, dar ele au trezit dorința de deplasare și curiozitatea oamenilor de a cunoaște ceea ce se afla dincolo de locul în care își desfășurau existența.

I.2.2. Etapa turismului în Evul Mediu pînă la Renaștere

Nici în Evul Mediu (aceasta perioadă fiind numită și etapa pseudo-turistică) nu se poate vorbi despre turism în accepțiunea actuală a acestui termen, deoarece afirmarea turismului în Antichitate se estompeaza din cauza fanatismului religios și a circumstantelor politice cum ar fi: fărămițarea domeniilor feudale într-un numar mare de state, fiecare cu o legislație proprie, adesea restrictivă circulației persoanelor, a deselor războaie între seniorii feudali.

În perioada aceea călătoreau, la distanțe mari, mai ales comercianții, ambasadorii și preoții și, în scopuri religioase, pelerinii care vizitau locurile sfinte. Un număr important de călători îl reprezentau oamenii de știință, artiști, calfe și studenți care se îndreptau spre universități și centre culturale. Din cauza nesiguranței drumurilor și a decăderii civilizației antice, călătoriile bolnavilor spre izvoarele curative au scazut.

O importanță deosebită o avea deplasarea dintr-o regiune în alta pelerinajele religioase, care aveau o semnificație deosebită pentru religie și reprezentau o călătorie lunga către locurile sfinte.

Pelerinajele în primele secole creștine se făceau la:                                                   

–   locală, cultura, tradiția, instituțiile publice din zona vizitată) putem spune că turismul este un fenomen complex ce implică și fenomenele sociale și economice și circuitul valorilor materiale dintre țări, în procesul utilizării timpului liber.

Odată cu evoluța societății, turismul se transformă dintr-o posibilitate într-o necesitate, depinzând de timpul liber disponibil, de disponibilul de bani și de modul de viață al individului, de nivelul și gradul de dezvoltare al serviciilor șamd și devenind asfel parte integrată a sistemului de inter-relații existente între diferite grupe de valori. Tema abordată se dovedește mult mai complexă și mult mai bogată în nuanțe decât părea la o primă apreciere. Simpla incizie pe care am încercat s-o facem în acest domeniu a adus elemente neașteptate, de natură a pune în discuție fie modul nostru de abordare, fie vechile canoane. Mai mult, devine tot mai pregnant că abordarea strict economică a fenomenelor contemporane este insuficientă. În cazul turismului am relevat valențe ascunse, rolul său de “calmant” al problemelor sociale, fie ca element al nivelului de trai, fie ca supapă pentru ocuparea forței de muncă și menținere a ritmului de dezvoltare și valorificare a capitalului dar și mecanismul folosirii lui ca mijloc de mass-media.

I.2. Etapele turismului

Trebuie remarcat de la început, o distincție netă între apariția, afirmarea și diversificarea fenomenelor turistice și individualizarea științei geografice care are drept domeniu de studiu aceste fenomene, adică Geografia turismului. O istorie a fenomenului turistic scoate în prim plan existența a trei etape evolutive distincte:

Etapa turismului incipient,

Etapa pseudo-turistică,

Etapa turismului modern și contemporan.

I.2.1. Etapa turismului incipient

De-abia din Antichitate se poate vorbi despre apariția călătoriei turistice care, deși menținea o parte a vechilor determinări, putea fi motivată și de căutarea plăcerii. Etapa turismului incipient își are debutul în Antichitatea timpurie.

Călătoria propriu-zisă a început o dată cu practica războaielor și a schimburilor de bunuri. Ea a căpătat un scop ofensiv: cucerirea unui trai mai bun, uneori în detrimentul semenilor mai slabi. Oricum, se poate afirma că originea călătoriei poate fi plasată în Comuna Primitivă, atunci când, mânați de necesitati materiale, oamenii căutau la distanță ceea ce nu puteau găsi în preajma locuinței lor. Aceste călătorii nu pot fi în nici un caz identificate cu călătoriile în scop turistic, dar ele au trezit dorința de deplasare și curiozitatea oamenilor de a cunoaște ceea ce se afla dincolo de locul în care își desfășurau existența.

I.2.2. Etapa turismului în Evul Mediu pînă la Renaștere

Nici în Evul Mediu (aceasta perioadă fiind numită și etapa pseudo-turistică) nu se poate vorbi despre turism în accepțiunea actuală a acestui termen, deoarece afirmarea turismului în Antichitate se estompeaza din cauza fanatismului religios și a circumstantelor politice cum ar fi: fărămițarea domeniilor feudale într-un numar mare de state, fiecare cu o legislație proprie, adesea restrictivă circulației persoanelor, a deselor războaie între seniorii feudali.

În perioada aceea călătoreau, la distanțe mari, mai ales comercianții, ambasadorii și preoții și, în scopuri religioase, pelerinii care vizitau locurile sfinte. Un număr important de călători îl reprezentau oamenii de știință, artiști, calfe și studenți care se îndreptau spre universități și centre culturale. Din cauza nesiguranței drumurilor și a decăderii civilizației antice, călătoriile bolnavilor spre izvoarele curative au scazut.

O importanță deosebită o avea deplasarea dintr-o regiune în alta pelerinajele religioase, care aveau o semnificație deosebită pentru religie și reprezentau o călătorie lunga către locurile sfinte.

Pelerinajele în primele secole creștine se făceau la:                                                   

–    locurile biblice, importante datorită unui eveniment biblic  

–    mormintele martirilor sau sfinților, importante prin prezența sfintelor moaște

–    locurile de reședință ale călugarilor celebrii     

I.2.3. Etapa turismului în Evul mediu târziu, în timpul Renașterii și marilor descoperiri geografice

A fost dat de impulsul călătoriilor care au făcut mari descoperiri geografice. La sfârșitul secolului al XIII-lea, Marco Polo a explorat drumurile care legau Europa de Asia și a descoperit în China o rețea dezvoltată de drumuri care începuse să fie construită încă din anii 1122-1221, în timpul dinastiei Chou. Cartea în care Marco Polo își descrie călătoria a fost prima lucrare mai importanta prin intermediul căreia lumea din „Vest" a primit informații despre viața și cultura din „Est".

O altă lucrare remarcabilă despre călătorii aparută după descoperirea tiparului se numea „Travel" și a fost scrisă în 1357 de Sir John Mandeville, fiind tradusă în mai multe limbi. În carte era descrisă călătoria autorului în locuri „indepartate" din Asia de Sud-Est.

I.3. Evoluția scrierilor geografice

Scrierile geografice au evoluat odată cu aceste etape. Binențeles că hărțile geografice la început au avut nu doar un caracter de cunoaștere culturală, ci și un caracter belicos de cotropire și ocupare.

Datorită faptului că sunt de ani de zile tipograf, am încercat să identific frumusețea tipăriturilor geografice din cele mai vechi timpuri. În acestă lucrare de doctorat am încercat să surprind evoluția acestor tiparituri chiar de la momentul incipient al scrierilor scribilor și apoi al copiiștilor din mănăstiri. Metodele și tehnicile folosite de precursorii tipografiei au o importanță deosebită și relectă modul în care a evoluat societatea omenească. Am fost impulsionat în acest demers de lipsa unor lucrări care să prezinte evoluția tipăriturilor geografice, și în special a celor care prezintă locurile și circuitele turistice. Și nu în ultimul rând, lacunele existente în informație, respectiv în sistematizarea acesteia se cereau înlăturate.

Cunoașterea științifică este un tip de cunoaștere umană, mediată de nivelul tehnic atins de o societate și în acord cu cerințele rezultate din dezvoltarea ei socio-economică. Cu toate că geografia s-a desprins din filozofia naturii, în sec. II î.Hr, ca hartă și geografie matematică, ea este astăzi principala știință menită să ajute la înțelegerea structurării și a funcționării spațiului terestru. Geografia contemporană are ca obiect de studiu mediul dezvoltat la suprafața Terrei, analizat interdisciplinar și din perspectiva interacțiunilor cu societatea umană. Ca urmare a complexității obiectului de studiu, geografia dezvoltă legături cu științele conexe, dar cunoaște totodată și o ramificare pe discipline și subdomenii specifice de cercetare. Tendința de specializare care a marcat evoluția geografiei în sec. XX este contracarată de spiritul holist susținut de teoriile moderne din știința mileniului III.

La fel ca toate celelalte științe și geografia s-a născut dintr-o necesitate, nevoia de a ne localiza în spațiu- dupa cum afirma Simion Mehedinti .

În sens restrâns, geografia este șiința mediului terestru (natural și cultural), a mediului geografic (înconjurator), știința organizării spațiale a fenomenelor terestre în sisteme teritoriale bine individualizate.

Geografia capătă un nume propriu, un obiect de studiu și o metodă cantitativă în opera “Comentarii geografice” a matematicianului și filozofului grec Eratostene (cca 276-194 î.Hr.), bibliotecar în Alexandria.

În Antichitatea greacă, se conturează două direcții geografice: cea a geografiei matematice, bazată pe geometrie, fizică și astronomie (Eratostene, Ptolemeu), și direcția regională, chorografică, conturată pe observații și explorări (Polibiu, Strabon).

În prima parte a Evului Mediu, relațiile de tip feudal și legarea de glie prin vasalitate și iobăgie, îngustează mult orizontul geografic și fac inutile cunoștințele despre lume. Învățătura trunchiată a Bibliei devine singura cunoaștere acceptată.

Perioada târzie a Evului Mediu, Sec. XV-XVI și cea de tranziție (sec. XVII) reprezintă perioada marilor descoperiri geografice, a formării imperiilor coloniale, dar și a renașterii științifice. Reprezentările cartografice devin tot mai exacte (hărțile lui Mercator – 1594, atlasul lui Sebastian Munster, globul lui Martin Behaim). Cea mai importantă operă a Evului Mediu rămâne „Geographia generalis” a lui Varenius (1650), considerată prima lucrare cu un caracter științific, având o parte de geografie generală (teoretică) și o parte regională.

În sec. XVIII-XIX s-au pus bazele geografiei moderne, ca știință a întregului, a complexului planetar, prin activitatea a doi oameni de știință germani: Alexander von Humboldt și Karl Ritter.

CAP.II METODE GENERALE DE CERCETARE ȘI METODICA ELABORĂRII DE LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE

Am organizat cercetarea tipăriturilor turistice în următoarea structură:

II.1. Introducerea

V-a trebui să aducă un argument puternic al cercetării realizate, iar ea o să fie redactată în aproximativ 3 pagini. În introducere se v-a prezenta sintetic situația cercetărilor relaționate cu subiectul ales, motivația alegerii temei, relatând foarte precis domeniile care nu au fost explorate sau care solicită investigații suplimentare și reconsiderări.

În sec. XVIII-XIX s-au pus bazele geografiei moderne, ca știință a întregului, aceasta, inițiată în esența ei de către cei doi savanți, Humboldt și Ritter, se face însă simțită mai târziu, în urma stocării unei mari cantități de informație care a stat la baza formulării de idei și metode noi.

În lucrarea aceasta am încercat să relatez cât mai bine apariția scrierilor din antichitate până astăzi, dorind să demonstrez modul în care a apărut și a evoluat literatura de turism.

II.2. Cadrul teoretic al problemei studiate

Teoriile științifice sunt o îngemănare complexă de ipoteze, legi, noțiuni, categorii, concepții și paradigme organizate într-un sistem coerent – ansamblu de modele – capabil să descrie și să explice în termeni logici un anumit domeniu al realității fizice, verificabil doar prin compararea efectelor scontate cu cele înregistrate

Aici se va realiza o evaluare critică a literaturii de specialitate care sa fie relevanța tema de cercetare. Acest punct o să fie redactat numai într-un singur capitol care va trebui să prezinte cadrul teoretic al problemei studiatei. Aici se vor prezenta teoriile împreună cu modele explicative, arătând dezvoltarea și stadiul recent al cercetării, posibilele lacune sau limite care au fost omise în procesul cercetării. Literatura menționată și clasificată după un criteriu explicit menționat și anume: cronologic, tematic, sau de altă natură. În această parte a lucrări se arată capacitatea proprie de a selecta bibliografia corespunzatore, de a analiza critic, și puterea de a formula un punct de vedere despre subiectul studiat.

Pentru a se ajunge la o teorie geografică coerentă și solidă, trebuie acumulat un material faptic cât mai bogat asupra unui anumit obiect de studiu. Acest material faptic se adună prin intermediul unei metodologii specifice. În aceasta lucrare am încercat să aduc cât mai multe dovezi și informații despre lucrările și scrierile geografice încă de la începuturi, pentru a putea demonstra apariția lucrărilor geografice din Romînia.

II.3. Obiectivele și ipotezele cercetării proprii, vor conține următoarele aspecte:

– Formularea coerentă a obiectivelor generale și specifice ale cercetării;
– Formularea explicită a ipotezelor cercetării (dacă este cazul);
Obiectivul principal al tezei de doctorat este redactarea unei lucrări care să prezinte evoluția literaturii și a tipăriturilor geografice, și în special a celor care prezintă locurile și circuitele turistice. Obiectivul specific al cercetării mele fiind acela de a sistematiza aceste scrieri și de a înlatura lacunele și lipsurile existente în informație.

II.4. Metodologia cercetării

Metodologia unei științe (metodă + logos) reunește ansamblul metodelor, principiilor, procedeelor și mijloacelor concrete, materiale, prin care cercetătorul se apropie de o anumită sferă a realității. În această etapă se reunesc toate documentele, ideile și concepțiile care m-au ajutat la scrierea acestei lucrări, demonstrând ideea de bază inițială, și anume nevoia unei lucrări în care să arate cum au aparut lucrările si scrierile de geografie turistică.

O să vă explice ipoteza de cercetare și metodele folosite. Pentru a se ajunge la o teorie geografică coerentă și solidă, trebuie acumulat un material faptic cât mai bogat și exact asupra unui anumit obiect de studiu. Acest material faptic se adună prin intermediul unei metodologii științifice.

Plecând de la obiectul geografiei ca știință a spațiului terestru, s-a conturat treptat o metodologie geografică. Începând cu secolul al XVII-lea, dar mai ales cu sec. al XVIII-lea, dominant devine spiritual observației impus de personalitatea lui Humboldt. În perioada urmăoare, specificul metodologic al geografiei devine sinteza.

În prezent, geografia fizică este, înainte de toate, o știință a observațiilor și cărtărilor de teren, dar și a modelărilor și simulărilor prin intermediul sistemelor informaționale geografice.

Aceasta va conține următoarele paragrafe:

Subiecții (principalele date demografice)

Instrumentul/instrumentele de investigare (descriere)

Designul experimental și procedura de lucru (dacă sunt experimente de laborator acesta va fi foarte amplu tratat)

II.5. Rezultatele cercetării/interpretarea acestora conține urmatoarele:

Prezentarea și analiza datelor

Interpretarea rezultatelor

În această parte a lucrării se redactează figurile și tabelele care vor reda rezultatele cercetării care trebuie să decurgă foarte clar și coerent.

Se atribuie o interpretare psihologică la toate rezultatele numerice și la semnificațiile acestora și este de dorit să fie evidențiate unele explicații contextuale și alternative împreună cu implicațiile rezultatului discutat.

Astfel am încercat să fac o sinteză asupra scrierilor și a metodelor care au adus la apariția acestora din antichitate pană astăzi.

II.6. Concluzii și implicații

Acestea trebuie să fie formulate foarte clar și limpede, iar redactarea obiectivelor cercetării trebuie să fie logică și coerentă. În acest capitol se va prezenta motivația cercetării. Concluziile cercetării realizate împreună cu implicațiile sale practice vor arăta contribuția adusă în domeniul ales, iar astfel concluziile vor reflecta răspunsuri și soluții la întrebările cercetării. Când se vor redacta concluziile trebuie să se evite detaliile și argumentările suplimentare.

II.7. Regulile redactării lucrării

II.7.1. Stilul si limbajul de cercetare

O regulă importantă în redactarea tezei de doctorat este că această nu trebuie să conțină greșeli gramaticale (punctuație, lexic, acord). Lucrarea trebuie redactată într-un limbaj academic impersonal, specific lucrărilor de cercetare. Relația dintre idei trebuie să fie clară, iar teza trebuie sa fie coerentă.

II.7.2. Citarea bibliografică

Autorul tezei trebuie să citeze în mod corect toate sursele incluse în teză, inclusiv figuri, tabele, ilustrații, diagrame, deoarece toate sursele bibliografice, primare sau secundare, publicate sau nepublicate, sunt proprietate intelectuală a autorilor sau instituțiilor care au realizat acele materiale. Tot ce înseamnă preluare din diferite scrieri, fraze sau paragrafe vor fi citate prin indicarea inclusiv a paginii din sursa utilizată, dar și prin ghilimele și forma italică a literelor, iar toate acestea trebuie să se regăsească în bibliografia finală. Atunci când sursa citată este indirectă, adică preluată de la un alt autor, se va scrie numele și inițiala prenumelui autorului și anul publicației, cu indicarea în paranteză a autorului și anului apariției sursei indirecte din care s-a citat. Dacă sursele preluate sunt de pe internet atunci vor fi notate adresele de pagina web, iar acestea vor fi introduse ultimele în cadrul bibliografiei.

Materialul faptic se referă în cea mai mare parte la date empirice, bazate pe experiență și pe simțuri. Acesta oferă informații de mare complexitate, cu grad ridicat de detaliere.

Teoria reprezină ansamblul sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. Acesta oferă accesul la esența realității și oferă legități care pot fi transformate în principii metodologice, facilitând prognoza științifică.

Metodologia include o mare diversitate de opțiuni și metode de cercetare utilizate în procesul de cercetare care se diferențiează prin gradul de obiectivitate, subiectivitate sau conținut.

II.7.3. Principiile și metodele cercetării

Principiile sunt norme metodologice de maximă generalitate care indică exigentele principale necesare a fi satisfăcute de către procesul cercetării științifice; repere pe care cercetătorul trebuie să le urmărească.

Metodele sunt căile pe care le urmează procesul de cercetare în vederea obținerii de cunoștințe veridice despre realitatea studiată. Acestea reprezintă suportul abstract al rațiunii cercetătorului ce indică direcția optimă pentru îndeplinirea exigențelor principiilor.

Prin intermediul metodologiei și principiilor sunt stabilite procedeele, mijloacele și tehnicile de cercetare. Ele constituie forme de acțiune concretă purtate pe cale mentală sau cu ajutorul instrumentelor specifice prin care se ating obiectivele propuse.

II.7.4. Tehnici și procedee de cercetare

Procedeele și tehnicile constituie modul particular în care se aplică o metodă la domeniul specific al cercetării. Ele sunt modalități practice de acționare în cadrul metodei. Spre exemplu, aplicarea metodei observației presupune atât perceperea sistemică a fenomenului cât și înregistrarea obiectivă a datelor. În acest scop se folosesc tehnici foto-cinematografice, înregistrările magnetice, etc. transcrierea, sistematizarea și prelucrarea datelor se face după diferite procedee grafice, statistice, informatice s.a.m.d.

II.7.5. Cercetarea – tipuri de cercetare

Termenul cercetare este comun, fiind folosit în fiecare moment în legătură cu o anumită activitate individuală sau colectivă.

Cercetarea științifică este definită ca investigație, studiu, în vederea descoperirii și punerii în evidența a noi cunoștințe (legi, fenomene, procese etc) și verificare acestora.

Cercetarea este căutarea sistematică, uneori accidentală, de noi cunoștințe și se desfășoară de regulă în cadrul disciplinelor academice.

Prin definiție, activitatea de cercetare se referă la producerea de noi cunoștințe, care pot fi noi numai dacă sunt recunoscute ca atare pe plan internațional. În caz contrar, nu poate fi vorba de o activitate de cercetare, ci de documentare.

Uneori, se face o confuzie între diseminarea rezultatelor cercetării (care se face în principal prin publicații științifice) și popularizarea în mass-media a rezultatelor.

Știința nu este numai o acumulare de cunoștințe transmise prin tradiție, dar și o metodă de dobândire a acestor cunoștințe. Criteriul ce stă la baza clasificării tipurilor de cercetare constă în intenționalitatea cercetării, scopul pe care îl urmărește. Pornind de la acesta, majoritatea autorilor consideră existența a patru tipuri de cercetare:

cercetarea fundamental,

cercetarea aplicativa,

cercetarea pentru dezvoltare,

cercetarea statistica.

Cercetarea fundamentală urmărește să descopere ceea ce este esențial într-o anumită direcție a domeniului, dacă are caracter de lege sau normă și reprezintă baza teoretică a unui anumit aspect al acestuia. În cecetarea fundamentală se încadrează investigațiile sub forma de studii teoretice sau cercetări experimentale care duc în final la constituirea cadrului și conținutului științei domeniului.

Cercetarea aplicativă are ca sarcină în principal furnizarea de date pentru direcționarea activității practice, pentru creșterea muncii metodice. Cercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetării fundamentale. Cercetarea aplicativă indică direcția în care o problemă practică poate fi rezolvată.

Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare care urmărește crearea acelor produse (tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influența direct activitatea practică. Dacă cercetarea aplicativă indică posibilitățile de rezolvare a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeste în practică aceste posibilități și oferă totodată tehnologia cea mai adecvată. Este ceea ce se realizează pe teren sau în laborator în legatură cu dezvoltarea și perfecționarea calității motrice ale unor anumiți sportivi aflați în “asistență științifică” a unui laborator sau specialiști.

Cercetarea statistică reprezintă un proces de cunoaștere a fenomenelor de masă, realizat cu ajutorul metodelor statistice și cuprinde 4 etape:

– servarea statistică,

– prelucrarea statistică,

– analiza și

– interpretarea rezultatelor.

Trebuie menționat faptul că întregul proces se derulează pe baza unui program de organizare și desfășurare a unei cercetări statistice, prin care se stabilesc:

scopul și obiectul cercetării statistice;

pregătirea detaliată a fiecărei etape a cercetării statistice;

măsurile organizatorice preconizate;

resursele umane, financiare și materiale necesare.

De asemenea, pe parcursul întregului proces de desfășurare a unei cercetări statistice trebuie luate toate măsurile pentru exercitarea unui control eficient, în vederea depistării și eliminării eventualelor erori.

Analiza literaturii de specialitate in turism ajuta la formularea si stabilirea exacta a nevoilor de cercetare si la o mai buna intelegere a subiectului abordat. Etapele de identificare a documentelor, informatiilor si practicilor existente cu date relevante in domeniu necesita o evaluare atenta. Cantitatea datelor si a literaturii existente ce vor fi examinate depinde de natura si scopul cercetarii.

Lectura științifică cere implicare în studiu, identificare și detașare critică de autorii consultati, judecată obiectivă și subiectivă (personală), dialog creativ. Având în vedere aceste aspecte, metoda lecturii personale complete, critice, pe care am folosit-o in acest studiu constă în parcurgerea următoarelor operații: Cercetarea subiectului, a temei, cu fixarea unei anumite piste; Localizarea aplicațiilor posibile; Cercetarea modului de argumentare și motivare; Identificarea antitezelor, a obiecțiilor ce pot fi formulate; Identificarea comparațiilor relevante; Reperarea exemplelor de susținere, de ilustrare a ideilor; Corelarea semnificațiilor cu recurs la sensuri noi, la cele referențiale, cu reținerea unor citate, cu notarea unor valori importante; Stabilirea concluziilor cu reținerea esențialului.

Lectura s-a bazat pe chestionare permanentă, pe reformulări în stil personal, pe reținerea unor aspecte care permit apropierea de obiectiv, de mesaj, toate având rolul de a stimula o atitudine critică și un comportament creativ, în sensul cel mai larg.

Instrumentele cercetării științifice utilizate au fost: consultarea bibliografica, internetul, tehnicile de măsurare (determinare experimentală), statistica, mintea umană, facilități de comunicare și limbaj de specialitate.

Aspecte metodologice speciale

Avântul tehnologiilor moderne, ca dealtfel a întregii activități de cercetare, a permis difuzarea cunoașterii în diverse medii ale populației, cu precădere după apariția Internetului. Totodată, turismul capătă noi valențe valorificând nevoile cele mai diverse ale individului.

Este evident faptul că tehnologiile moderne au exercitat influențe asupra evoluției tuturor sectoarelor economice, ba chiar sunt voci care sustin că turismul se află pe unul dintre primele locuri ca beneficiar al ultimelor descoperiri și inovații din sfera tehnologiei informațiilor.

Istoria dezvoltării explozive a turismului începe odată cu aparitia Sistemului Global de Distribuție, moment în care s-a impulsionat mobilitatea populației. Fără îndoială, acest sistem nu exista fară dezvoltarea industriei aeronatice și fără transporturile de persoane și echipamente efectuate cu aparatele de zbor. Evoluția turismului este legată de continua creștere a nivelului tehnologic din domeniul transportului feroviar si cel maritim, de investițiile făcute în infrastructura de transport. In felul acesta distanțele dintre diverse destinații turistice s-au comprimat ca timp de parcurgere. Pe lângă aceste clasice condiții care stau la baza dezvoltării turismului, s-a conturat și altele, pe de o parte derivate din timpul disponibil, iar pe de altă parte cele apărute ca urmare a acceptării plății unui anume grad de confort.

Anii 1960 marchează debutul etapei informatizării cartografiei. Această etapă se identifică cu debutul GIS, ea fiind condiționată de perfecționarea rapidă a calculatoarelor. Un pas înainte în informatizarea cartografiei l-a constituit realizarea atlaselor electronice, care pot conține pe lângă informațiile unei bănci de date tradiționale, și informație sub formă grafică (hărți generale, hărți tematice, cartograme, blocdiagrame, cartodiagrame, profile, etc.). Atlasele electronice prezintă avantajul modificării rapide a informației conținute sub formă grafică de la un eveniment sau fenomen geografic prezent la unul viitor, întrunind atributul de „operațional” și „funcțional”.

O metodă tot mai cunoscută și utilă de colectare a literaturii de specialitate este reprezentată de căutarea pe Internet. Prin această metodă cercetătorii pot avea acces la informatiile relevante, continue si nenumărate din întreaga lume dar care necesită, o idee clară a conceptelor investigate. De exemplu, un șir sistematic de cuvinte cheie ar putea preveni depășirea perioadei de timp propusă precum și examinarea unor informatii nespecifice și inutile

În domeniul turismului, apare necesitatea documentării și culegerii de date din documente și studii statistice precum, buletine și publicații statistice cu periodicitate lunară și trimestrială, breviare si anuare statistice realizare de Institutul National de Statistica, literatura de turism, marketing, management, economică și geografică aparținând anumitor autori sau instituții din domeniu. De asemenea mai pot fi cercetate documente referitoare la standardele actuale în activitatea turistică precum legi și norme elaborate de organele avizate precum Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului sau organizații și asociații de turism spre exemplu Organizația Mondială a Turismului sau Asociația Națională a Agențiilor de Turism.

CAP. III EVOLUȚIA SCRIERILOR GEOGRAFICE

Pe teritoriul românesc s-au identificat toate etapele de dezvoltare ale scrierilor, de la pictograme la alfabet, de la tăblițe de argilă la manuscrise și apoi tipărituri. Există chiar și o pledoarie pentru existența unei nedovedite scrieri get-dacice.

Ideogramele sunt prezente pe tăblițele de argilă de la Tărtăria de lângă Orăștie, datând de la începutul mileniului III ien., comparabile ca vechime cu cele sumeriene. Dacă pe două tăblițe sunt stilizate plante și animale, pe a treia sunt patru grupe de semne abstracte, separate de linii.

Este normal că indiferent de suportul utilizat, primele hărți aveau un caracter militar.

Coloniștii greci ai Tomisului, apoi cei romani, au adus pe aceste meleaguri cele două alfabete, care se regăsesc pe înscrisuri descoperite. În evul mediu se folosește mai ales în administrație alfabetul latin.

III.1. Istoricul Hărților

Informațiile documentare despre hărți ne arată că ele au existat încă dinaintea erei noastră: au fost găsite schițe primitive la egipteni, chinezi, canadieni, amerindieni realizate pe suporturi foarte variate începând de la os, coji de copac, nisip, lemn, pietre, etc. Conținutul acestor schițe se referă la suprafețe restrânse și reprezintă diferită elemente ale cadrului natural ca rețeaua hidrografică, lacurile, pădurile, peșterile.

III.1.1. Harta Și Planul

Cea mai simplă definiția care s-ar putea da hărții este aceea de reprezentare micșorată a unei porțiuni din suprafața terestră. Definiția enunțată are calitatea de a fi foarte concisă, dar în același timp și neajunsul de a nu reda în întregime conținutul noțiunii de hartă. Acest lucru se constată la o analiză cât de sumară a hărții. În primul rând, se constată că harta este o reprezentare în plan a suprafeței terestre. Aceasta o deosebește de reprezentarea sub formă de globuri, care deși sunt reduse ca răspândire sunt cele mai corecte. În schimb, pe hartă se înregistrează deformările cunoscute. Deoarece harta redă porțiuni mari din suprafața terestră, la realizarea ei se ține seama de curbura suprafeței terestre, în timp ce la planuri nu e necesar să se țină seama de curbură.

O altă caracteristică ușor de observat este aceea că elementele reprezentate sunt reduse pe baze matematice riguros exacte, adică la o anumită scară. Aceasta îi conferă precizia necesară în diferite activități practice sau de cercetare. De asemenea, se constată că harta nu este o fotografie a suprafeței terestre. Elementele suprafeței terestre sunt redate prin niște desene care uneori nici nu seamănă cu elementele din natură. Desenele respective sunt semnele convenționale, ceea ce înseamnă că harta este o reprezentare convențională.

Se mai constată că pe hartă nu sunt redate toate elementele terenului, ci că apar în funcție de mărimea suprafeței reprezentate, numai elementele cele mai evidente. Deci, se poate spune că este vorba de o generalizare cartografică.

Legat de conținutul hărții se poate constata că unele hărți conțin toate elementele posibil de reprezentat (ansamblul elementelor naturale și antropice ale unui teritoriu), fiind numite hărți generale, iar în unele apar numai un element, fiind numite hărți speciale sau hărți tematice. Ținând cont de caracteristicile menționate se poate formula o definiție mai completă.

Harta este o reprezentare în plan, micșorată, convențională și generalizată a suprafeței terestre, cu fenomene naturale și sociale de la un moment dat, realizată pe principii matematice și la o anumită scară, ținând cont de sfericitatea pământului.

Planul este o reprezentare cu aceleași caracteristici ca și harta, diferențele constând în faptul că redă o suprafață mai mică de teren, însă cu mai multe detalii și cu o mare precizie. Deoarece scara mare nu permite redarea unei suprafețe întinse de teren, porțiunile terestre reprezentate se consideră plane, deci nu ține cont de sfericitatea pământului.

Cea mai veche hartă ajunsă în România, zgâriată pe o tablă de argint este a Mesopotamiei, datând din sec. XIV-XV î.e.n. Primele hărți propru-zise apar la grecii antici. Cea dintâi hartă grecească a fost construită de ANAXIMADRU din MILET și cuprinde lumea cunoscută a timpului său, înconjurată de OKEANOS, în ipoteza Pământului plan.

Cele mai remarcabile rezultate cartografice în antichitate au fost construirea primului glob geografic de către CRATES și imaginarea primelor sisteme de proiecție de către HIPARH (sec. II î.e.n.) și PTOLEMEU (sec. II e. n.).

Romanii n-au îmbogățit cu nimic baza teoretică a reprezentărilor cartografice, chiar dacă au întocmit și ei hărți numite itinerarii, necesare în războaiele lor de expansiune. O astfel de hartă este Tabula Peutingeriană. În feudalism, dezvoltarea comerțului atrage după sine întocmirea hărților legate de necesitățile practice. Astfel se construiesc hărți marine de către italieni, cunoscute sub numele de portulane, care se refereaua de obicei la o bazinul unei singure mări.

Secolul al XVI-lea se caracterizează printr-o fructuoasă și valoroasă activitate cartografică, cei mai importanți reprezentanți ai acestei perioade fiind MERCATOR și ORTELIUS (olandez). Mercator publică în anul 1578 un prim atlas de hărți geografice după hărțile lui Ptolemeu, dar reconstituite și corectate de el. La întocmirea hărților, utilizează proiecția cartografică și propune mai multe proiecții, dintre care una pentru navigație, care îi poartă numele, fiind folosită și în prezent.

Sec. al XVII-lea este cunoscut prin apariția unor atlase, care pe lângă hărțile respective conțineau și texte. Din secolul al XVIII-lea merită amintită activitatea de întocmire a hărților la scări mijlocii și mari. Prima hartă topografică este harta Franței a lui Cassini la scara 1:86400. În anul 1871 are loc primul congres de geografie, unde se pune problema alegerii meridianului de origine sau a primului meridian, probleme rezolvată în 1884 la o conferință special convocată la Washington, când s-a ales ca meridian de origine meridianul observatorului de la Greenwich.

La sf. sec. al XIX-lea (1891), la Congresul de la Berna, pentru unificarea hărților topografice naționale într-o hartă internațională s-a adoptat propunerea lui A. Penck de a construi o hartă a globului la scara 1:1.000.000. În 1899 s-a hotărât întocmirea unei hărți batimetrice a Oc. Planetar la scara 1:10.000.000 care a apărut în 1904.

Între cele două războaie mondiale s-au realizat diferite tipuri de hărți și atlase. Opera cartografică de importanță mondială a acestei periade este Marele Atlas Sovietic al Lumii. După al doilea război mondial, dezvoltarea cartografiei este în plină ascensiune, se continuă cu întocmirea atlaselor naționale, a hărților topografice pentru noile state apărute, apariția unor dicționare poliglote, organizarea unor conferințe internaționale decartografie, etc.

După etapele „aproximărilor dimensionale, geometrizării geografiei” și „aplicării metodelor statistice în geografie”, anii 1960 marchează debutul etapei informatizării cartografiei. Această etapă se identifică cu debutul GIS, ea fiind condiționată de perfecționarea rapidă a calculatoarelor. Volumul imens de informații cu care operează cartografia și-a găsit pentru prima

dată posibilitățile de a fi valorificat (prelucrat) și validat (în practică) prin GIS. Primii pași au fost marcați prin constituirea bazelor de date, care ulterior au putut fi utilizate și de către alți beneficiari. O astfel de bancă de date este compusă din datele brute (propriu-zise), neprelucrate care sunt memorate pe un suport fizic (benzi sau discuri magnetice-CD) și dintr-un sistem de programe care asigură introducerea, organizarea, stocarea, activarea și prezentarea lor. Sistemul poate opera în general atât cu date cantitative cât și calitative, exprimând valoarea parametrilor geografici dintr-un anumit punct, regiune, zonă geografică. Fiecare punct, dar și tip de informație primește un anumit cod. Codul servește în actualizarea informației, la cerere. Băncile de date permit înoirea informației înmagazinate, respectiv aducerea la „zi”, precum și trierea și regăsirea rapidă a informațiilor cerute, fie prin afișarea pe ecranul calculatorului (prin intermediul operatorului uman), fie prin imprimarea informației (pe imprimanta anexă computerului).

Un pas înainte în informatizarea cartografiei l-a constituit realizarea atlaselor electronice, care pot conține pe lângă informațiile unei bănci de date tradiționale, și informație sub formă grafică (hărți generale, hărți tematice, cartograme, blocdiagrame, cartodiagrame, profile, etc.). Atlasele electronice prezintă avantajul modificării rapide a informației conținute sub formă grafică de la un eveniment sau fenomen geograficbprezent la unul viitor, întrunind atributul de „operațional” și „funcțional”. Carl Steinitz e unul din precursorii GIS-ului, el realizând primele studii experimentale în cadrul unui laborator de grafică computerizată la Harward, laborator creat în 1965 cu o donație Ford. Programele create, testate și răspândite de aici au fost:

– SYMAP – program de cartografiere automată;

– CALFORM – program de cartografiere cu pen-plotter;

– SYMVU – program de cartografiere suprafață-perspectivă;

– POLYURT – program de manipulare a bazei de date cartografice;

Elementele care se figurează pe hărți definesc tipul hărtii. Există astfel două mari categorii de hărti:

hărți generale, care reprezintă suprafața Pământului în trăsăturile cele mai importante – vegetație, relief, căi de comunicație, așezări omenești etc.

hărți tematice, care figurează aspecte astronomice, geologice, geofizice, geografice ale suprafeței terestre – temperatura, precipitațiile, densitatea populației etc.

În funcție de scară, hărțile se clasifică în:

hărți la scară mare, 1:20.000 – 1:200.000,

hărți la scară mijlocie, 1:200.000 – 1:1.000.000,

hărți la scară mică, peste 1:1.000.000

Scara unei hărți ne arată de câte ori suprafața terestră reprezentată a fost micșorată. Astfel, o scară de 1:100.000 înseamnă că harta este de 100.000 de ori mai mică decât suprafața terestră reprezentată.

Se mai întâlnesc și categoriile de hărți fizico-geografice, politico-administrative, sau socio-economice. Mai multe hărți grupate formează un atlas.

Unele izvoare presupun că în India existau deja cunoștințe de navigație în urmă cu 6000 de ani î.e.n. din timpuri străvechi sunt amintiți și egiptenii antici, ulterior corăbieri iscusiți sunt fenicienii care foloseau aștrii pentru orientare pe mare. Primele hărți au fost făcute de babilonieni în jurul anului 2300 î.H., fiind realizate pe plăci de clei. Hărți mai cuprinzătoare au fost găsite în China, fiind făcute pe mătase și datând din sec. II î.H. Aptitudinea și nevoia de a cartografia pare a fi universală. Una dintre cele mai interesante tipuri de hărți primitive este harta marină din trestie construită de către locuitori Insulei Marshall din sudul Oceanului Pacific. Arta cartografierii a avut mari progrese in civilizațiile Maya și Inca, iar incașii, încă din sec. XII d.H., au început să realizeze hărți ale teritoriilor cucerite.

Se presupune că prima hartă care a reprezentat lumea cunoscută a fost făcută de filosoful grec Anaximandru, în sec. VI î.H. Avea formă circulară și arăta teritoriile cunoscute ale lumii, grupate în jurul Mării Egee, fiind aflate în mijlocul hărții si înconjurate de ocean.

Una dintre cele mai faimoase hărți ale timpurilor clasice a fost făcută de către geograful grec Eratostene în jurul anului 200 î.H. Reprezenta lumea cunoscută de la Anglia, în nord-vest, până la gura de vărsare a râului Gange, în est, și până la Libia, în sud. Aceasta hartă a fost prima care să aibă linii transversale paralele care să arate latitudini egale. Harta a avut, de asemeni, niște meridiane, dar erau neregulat spațiate.

În jurul anului 150 d.H., învățatul alexandrian Ptolemeu a publicat hărți geografice ale lumii, realizate de el, bineînțeles. Acestea erau primele hărți care să utilizeze proiecție conică precisă din punct de vedere matematic, deși dețineau mai multe erori, cum ar fi proporții excesive ale teritoriilor din Eurasia.

După căderea Imperiului Roman, cartografierea în Europa a încetat; astfel de hărți au mai fost făcute de obicei de călugări, care adesea înfățișau Terra incorect. Marinarii arabi, totuși, au făcut și utilizat hărți marine foarte precise în aceeași perioadă. Geograful arab al-Idrisi a realizat o hartă a lumii în 1154. Începând aproximativ din sec. XIII, navigatorii din Marea Mediteraneană au făcut hărți marine exacte, cu linii care arătau trasee între porturi importante. Aceste hărți erau, de obicei, numite portolano. În sec. XV, copii ale hărților lui Ptolemeu au fost tipărite în Europa; pentru următoarele sute de ani aceste hărți au exercitat o mare influență asupra cartografilor europeni.

O hartă făcută în 1507 de către Martin Waldseemüller, un cartograf german, a fost probabil prima care să poată folosi numele „America”, conform noilor teritorii transatlantice descoperite. Harta, tipărită pe 12 coli de hârtie diferite, a fost de asemenea prima care să separe în mod clar America de Sud și Nord de Asia. În 1590, Abraham Ortelius, un cartograf flamand, a publicat primul atlas modern, Orbis Terrarum. Conținea 70 de hărți. În sec. XVI, mulți alți cartografi au făcut hărți în care erau incorporate informații cât mai multe aduse de către navigatori și exploratori. Gerardus Mercatur este cel care, totuși, este recunoscut ca cel mai mare cartograf al Erei Descoperirilor.

Corectitudinea hărților apărute mai târziu a fost cu mult sporită datorită determinărilor mai precise ale latitudinii și longitudinii și mulțumită mărimii și formei Pământului. Primele hărți care să prezinte variații ale busolei au fost făcute în prima jumătate a sec. XVII, iar primele hărți marine care să arate curenții oceanului au fost realizate în jurul anului 1665. Până în sec. XVIII, principiile științifice ale cartografiei au fost dovedite și majoritatea erorilor remarcabile implicau părți neexplorate ale lumii.

Pe la sfârșitul sec. XVIII, cum forța inițială a explorării lumii era micșorată și naționalismul începuse să devină o forță puternică, un număr de țări europene au început să preia studii topografice naționale detaliate. Completa studiere topografică a Franței a fost publicată in 1793; măsura aproximativ 11 metri pe fiecare parte. Marea Britanie, Spania, Austria, Elveția și alte țări au urmat după Franța.

În Statele Unite, studiul geologic a fost organizat în 1879 pentru a face hărți topografice la scară mare a întregii țări. În 1891, Congresul Geografic Internațional a propus cartografierea întregii lumi pe o scară de 1:1,000,000, o sarcină care încă rămâne să fie terminată. În sec. XX, cartografia a suferit o serie de inovații tehnice majore. Fotografierea aeriană a fost developată în timpul primului război mondial și a fost mult utilizată în timpul celui de-al doilea război mondial în cartografie. Începând în 1966 cu lansarea satelitului Pageos, și continuând în anii 1970 cu trei sateliți Landsat, SUA a fost inițiată într-un studiu geodezic a suprafeței Terrei cu ajutorul echipamentului fotografic de mare rezoluție. În ciuda marilor progrese în tehnica și cunoașterea cartografiei, porțiuni importante ale suprafeței Pământului n-au fost studiate detaliat. Studiul continuă, de exemplu, pe continentul Antarctica.

Despre cârmuirea unei corăbii prin măsurări de adâncime o amintește și istoricul grec Herodot (500 î.H.)

După descoperirea busolei este ușurată orientarea pe mare, până atunci nordul era stabilit cu ajutorul stelei polare în emisfera nordică. Corabieri buni au fost și normanzii vikingii care navigau de regulă în apropierea țărmurilor cunoscând bine curenții marini și de aer, prin anii 980 – 999 au atins Groenlanda și coastele Americii de Nord. Arabii perfecționează unele instrumente de navigație ca de exemplu Astrolabium un instrument de măsurare a valorilor unghiulare pe bolta cerească, ca și hărțile de navigație.

Cel mai vechi Jurnal de bord datează din 1490 iar din secolul XIII și secolul XIV sunt evindențiate adâncimile, farurile, mareele din porturi, aceste jurnale erau numite de portughezi Portolan. În anul 1420 întemeiază regele Portugaliei (Henric Navigatorul) o școală de marină pentru a putea continua cercetarea mai departe a țărmului african.

Din anii 1500 apar numeroase hărți, atlase de navigație, apare logul (instrument de determinarea a vitezei vasului), quadrantul (strămoșul sextantului), iar Mercator perfecționează precizia hărților globului terestru prin proiecția Mercator. Dacă stabilirea latitudinii era deja de mult cunoscută, metoda de stabilire a longitudinii va fi abia în secolul XVIII descoperită prin cronometrul lui Harrison 1735, prin comparare a timpului local (ora locală geografică) și a timpul exact de la un ceas care indică ora meridianului 0 (Greenwich) aceasta a fost verificată de navigatorul James Cook (1775).

În anul 1731 este descoperit sextantul cu oglindă, bazele orientării pe mare le va stabili căpitanul Thomas Sumner 1837 prin metoda astronomică de măsurarea distanței poziției unui astru față de orizont.

III.1.2. Proiecția cartografică

Este un procedeu folosit în cartografie cu ajutorul căruia se reprezintă suprafața curbă bidimensională a Pământului sau a altei planete pe o suprafață plană. Termenul de proiecție, aici, se referă la orice funcție definită pe suprafața Pământului (sau a altei planete) cu valori în plan, și nu neaparat la proiecția geometrică.

Proiecția cartografică asigură corespondența între coordonatele geografice l și j ale punctelor de pe elipsoidul terestru și coordonatele rectangulare x si y ale acelorași puncte pe hartă.

Marea varietate a cerintelor la care trebuie să raspundă hărțile topografice a dus la apariția a mai multor sisteme de proiecții cartografice. La alegerea unui anumit sistem de proiecție se urmărește ca prin trecerea de la suprafață curbă a Pamântului, la suprafața plană a hărții să se realizeze deformari cât mai mici ale unghiurilor dintre meridiane și paralele, ale distanțelor sau ale suprafețelor reale.

În cadrul oricărei proiecții care se realizează pe principiul perspectivei, se întâlnesc următoarele elemente:

– planul de proiecție – care este suprafața pe care se face proiectare porțiunii de pe elipsoid;

– punctul de vedere sau punctul de perspectivă – adică punctul din care se consideră că pleacă razele proiectoare;

– punctul central al proiecției – reprezintă punctul situat în centrul suprafeței ce se proiectează, punct cunoscut prin coordonatele sale geografice (l, j);

– scara reprezentării – indică raportul dintre elementele de pe elipsoid și cele de pe planul de proiecție;

– rețeaua geografică – reprezintă totalitatea meridianelor și paralelelor considerate pe globul terestru;

– rețeaua cartografică – rezultă din proiectarea rețelei geografice pe planul de coordonate rectangulare, cu ajutorul cărora se pot stabili coordonatele x și y ale punctelor de pe harta proiecție și are aspectul unor linii drepte sau curbe;

– rețeaua kilometrică – reprezentă un sistem de drepte paralele la axele sistemului de coordonate.

III.1.3. Proiecții cartografice folosite în România

De-a lungul timpului, în tara noastră s-au folosit mai multe sisteme de proiecții cartografice și diferiți elipsoizi de referință.

Proiecția cilindrică echidistantă Cassini a stat la baza realizării primei hărți topografice la Sc.1:2 000 de către Serviciul Topografic Militar Român între anii 1873-1900.

Proiecția pseudoconică echivalentă Bonne s-a folosit între anii 1900-1917 pentru hărțile cadastrale, având în vedere ca nu deforma suprafețele.

Proiecția conică dreaptă pe un con secant, modificată Lambert – Cholesky a fost introdusă în nul 1917 în vederea unificării diferitelor proiecții cartografice folosite pentru întocmirea hărților Moldovei, Munteniei și Olteniei. Este o proiecție conformă, deci conservă unghiurile, dar deformează distanțele și suprafețele

Proiecția azimutală stereografică a fost adoptată în țara noastră în anul 1930, inițial în varianta cu plan tangent, având punctul central situat în zona orașului Brașov, ulterior (1933) adoptându-se varianta cu plan secant unic. În ambele cazuri s-au folosit elementele de referință ale elipsoidului Hayford (a = 6 378 388 m; b = 6 356 912 m; α = 1: 297).

Proiecția cilindrică transversala Gauss – Krüger s-a introdus în anul 1951. În cadrul acestei proiecții, elipsoidul de referință se proiectează pe suprafața interioară a unui cilindru, a cărui axă coincide cu axa ecuatorială și este perpendiculară pe planul meridianului (deci, se află în pozitie transversală). Este o proiecție conformă deoarece păstrează nedeformate unghiurile.

Tăind cilindrul după una din generatoarele sale și desfăsurându-l în plan, meridianul central și ecuatorul se proiectează prin linii drepte, toate celelalte meridiane și paralele proiectându-se prin linii curbe.

Aspectul rețelei cartografice în Proiectia Gauss – Krüger

Din studiul acestei proiecții s-a constatat ca deformările lungimilor sunt admisibile pe zone de câte 6olongitudine. Din acest motiv, în proiecția Gauss – Krüger, întreaga suprafață a globului a fost împarțită în zone mărginite din 6o în 6o. O astfel de zona delimitată de două meridiane poartă numele de fus, pe întreaga suprafața a globului existând 60 de fuse (60 fuse x 6o = 360o).

Fiecare fus are câte un meridian central, cunoscut sub numele de meridian axial, situat la câte 3odepartare față de cele două meridiane marginale. Rezultă că proiectarea celor 60 de fuse de câte 6o se face pe suprafața laterală a 60 de cilindri care se succed unul dupa altul, cu axele perpendiculare pe axa polilor și cu tangenta la glob pe liniile meridianelor axiale ale fuselor. Tăind fiecare cilindru de-a lungul unei generatoare și desfășurându-l pe plan se obține zona respectivă în planul orizontal.

Pe harta lumii la sc. 1:1000000, teritoriul țării noastre este acoperit de fusul 34 la vest de meridianul de 24o  long. estica și fusul 35 la est de același meridian. Meridianele axiale ale celor 2 fuse au long. Estică de 21osi respectiv 27o și reprezintă meridianele de deformare zero. Rezultă că cele mai mari deformări vor apare între meridianele de 23o – 25o si 29o – 30o long. estică.

Totuși, aceste deformări sunt foarte reduse, având în vedere ca țara noastră se afla la o distanță apreciabilă față de ecuator, unde deformările au valori mai mari, fiind determinate de departarea maximă a meridianelor marginale față de cel axial.o

III.2. Apariția cărții

Acest obiect, pe care Orientul antic îl păstra sub formă de tăblițe de argilă, grecii și romanii îl desfășurau sub ochii lor, Evul Mediu îl atașa de bănci, strămoșii noștri îl luau în mână și pe care în prezent putem să-l punem în buzunar, cartea, are un loc atât de important în exprimarea gândirii și în păstrarea oricărei cunoștințe, încât merită un studiu aparte. Din începuturi de civilizație oamenii au manifestat o mare râvnă de a învăța, da a se iniția și a pătrunde tainele existenței. Nimeni n-a reușit să facă acest lucru de unul singur, ci a trebuit să preia ceea ce deja știau înaintașii săi. Antichitatea, Evul Mediu și Epoca modernă și-au perfecționat permanent formele de instruire, folosind consecvent cartea.

Pentru a defini cartea, trebuie să recurgem la trei noțiuni a căror îmbinare este necesară: suportul scrierii, difuzarea și păstrarea textului, ușurința în mânuire. Cartea este mai întâi suportul scrierii; astfel, tăblițele de argilă sumeriene, papirusurile egiptene, sulurile Romei antice, manuscrisele medievale și textele noastre tipărite pot fi considerate cărți în ciuda marii varietăți de suporturi și forme. Ideea de carte este asociată și celei de editare, adică voinței de difuzare a unui text și voinței de păstrare a acestuia; astfel, cartea se distinge de toate celelalte scrieri private, de la scrisoare la actul de notariat. În sfârșit, cartea trebuie să fie ușor de mânuit. numeroase texte au fost gravate în piatră, însă nimănui nu i-ar veni ideea de a le considera cărți.

Apariția cărții este legată de suporturile scrierii. Un foarte vechi suport al cărții, argila, era folosit în Mesopotamia, chiar din mileniul al III-lea î.Hr.; se trasau caractere în tăblițele de argilă încă moi și umede, cu ajutorul unui instrument triunghiular; apoi aceste tăblițe se coceau în cuptor pentru a le întări. S-au găsit la Nippur, în regiunea Sumerului, tăblițe provenind din mileniul al III-lea î.Hr.; 22 000 de tăblițe datând din secolul al VII-lea î.Hr. au fost descoperite la Ninive, aparținând bibliotecii și arhivelor regilor Asiriei. Fabricarea cărților era organizată; templele din Babilon și Ninive aveau deja ateliere cu copiști.

Cărțile timpurii aveau un conținut religios. Aproape toate cărțile cuprindeau rugăciuni, imnuri sau ritualuri legate de nemurirea omului, ori mituri, legende și opere epice referitoare la originea ființei umane. Aceste cărți au fost ulterior înlocuite cu coduri semisacre de legi, colecții de proverbe și povețe și discursuri preoțești referitoare la divinitate, medicină și magie, istorie, astronomie și astrologie.

Sulul de papirus, forma tradițională a cărții antice, se numea volumen în latină. Între secolele al II-lea și al IV-lea d.Hr. el a fost înlocuit progresiv de codex făcut din foi inserate și pliate pentru a forma caiete legate între ele. Din aceea perioadă, cartea și-a păstrat întotdeauna această formă. Este vorba despre o mutație capitală în istoria cărții, aproape la fel de importantă ca cea a lui Gutenberg, deoarece atinge cartea în forma sa și îl obligă pe cititor să își schimbe complet poziția corpului în timpul lecturii. Consultarea unui „volumen” nu era deloc practică; trebuia să-l desfășori lateral în față și era dificil de trecut de la o parte a textului la alta. Era incomod și trebuia ținut cu amundouă mâinile, ceea ce nu permitea luarea de note de lectură, așa cum se va face mai târziu. Codexul, mai mic și mai ușor de mânuit, constituia și o formă mai ușor de transportat a cărții, foarte potrivită slujitorilor bisericii, magistraților, funcționarilor, călătorilor și școlarilor.

În perioada medievală, numeroase mănăstiri erau prevăzute cu un scriptorium, atelier în care cărțile erau scrise, decorate și legate. Această activitate avea ca obiect principal literatura religioasă, dar călugării s-au interesat și de textele profane; latina era limba bisericii și fiecare cleric trebuia să o cunoască suficient de bine; călugării recopiau și textelele autorilor din antichitate, mai puțin pentru text cât pentru limbă, pentru a învăța latina și a o pune mai bine în practică. Păstrarea acestei literaturi poate fi și o dovadă a prestigiului pe care îl exercita încă asupra anumitor spirite sensibile la asprimea timpului.

Realizarea cărților se făcea sub conducerea unui călugăr experimentat, armarius, care se îngrijea de aprovizionarea atelierului cu material, repartiza și conducea lucrul, verificând execuția. Adesea îndeplinea și funcția de bibliotecar, asigurând păzirea cărților și controlând împrumutarea lor.  Copiștii aparțineau comunității monastice. Uneori, călugării în trecere veneau să li se alăture, chemați datorită competenței lor sau, dimpotrivă, veniți să se perfecționeze într-un atelier renumit sau pur și simplu pentru a recopia un text care lipsea din mănăstirea lor.

Munca desfășurată de copist avea un caracter religios. Execuția unei cărți era un lucru bun deoarece permitea celor care erau în serviciul Domnului să se edifice citind-o; aspectul aspru și anevoios al muncii aducea merite.  Munca presupunea transcrierea și copierea textului. Totuși, operele originale, erau mai întâi dictate unui notar care le scria pe tăblițe de ceară; apoi, copiștii „scriptorium”-ului le treceau fără greșeli pe pergament. Acest intermediar servea ca ciornă și permitea eventuale corecturi; el explică și raritatea manuscriselor autografe ale acestei epoci.

Execuția unui manuscris putea fi opera unui singur copist sau rezultatul muncii colective; în acest ultim caz, caietele erau distribuite la trei sau patru copiști, uneori mai mulți, atunci când se dorea ca o carte să fie repede terminată. Decorarea manuscrisului era făcută de copistul care îl caligrafiase, atunci când trebuiau pictate majuscule simple, sau de un altul mai specializat dacă necesita inițiale frumoase și miniaturi. Legarea, care consta în adunarea și copertarea caietelor, se făcea în general în „scriptorium”. Durata execuției varia în funcție de rapiditatea și numărul copiștilor și în funcție de calitatea cerută de manuscris. Au fost manuscrise scrise în câteva zile, altele în mai mulți ani, dar se estimează că execuția unui manuscris de dimensiune medie de către un singur copist cerea trei sau patru luni.  Șeful de atelier sau un alt călugăr experimentat revedea manuscrisul; aceasta consta fie în simpla recitire a textului pentru a elimina greșelile evidente, fie în compararea copiei cu exemplarul reprodus pentru a se asigura de fidelitatea transcrierii.

Adesea, manuscrisele de copiat erau împrumutate de la o altă mănăstire, dar se recopiau și lucrările care se găseau deja în mănăstire, fie pentru că aveau nevoie de mai multe exemplare, fie pentru că se primea o comandă din exterior, de la prinți și personalități sau alte mănăstiri. Astfel, cele mai bune ateliere monastice, datorită calității tehnicilor lor în caligrafie sau ilustrare, au jucat un rol comparabil cu cel al unei edituri.

Apariția hârtiei în Occident a permis multiplicarea și popularizarea manuscriselor. În comparație cu pergamentul, hârtia prezenta avantajul unui preț inferior și mai multe posibilități de fabricație. Nu l-a înlocuit însă dintr-o dată, ci încetul cu încetul. În timp ce pergamentul se orienta spre manuscrisele de lux, hârtia era folosită pentru manuscrisele obișnuite.

În măsura în care orice text literar (în sens larg) aspiră, în esență, la o comunicare și o difuzare dintre cele mai ample posibile, putem spune că inventarea tiparului a adus cărții o împlinire și o desăvârșire. Primii tipografi au păstrat manuscrisul ca formă de prezentare a cărții, nu pentru a înșela clientela, așa cum s-a crezut uneori, ci pur și simplu pentru că nu puteau concepe o altă formă a cărții decât cea pe care o cunoșteau. Încetul cu încetul, necesitățile noii tehnici au dus la îndepartarea cărții de modelul său inițial și, după o evoluție de aproape un secol, a ajuns în jurul anilor 1530-1550 la forma de prezentare pe care o cunoaștem și astăzi, cu excepția câtorva detalii.

III.3. Suporturile folosite

Una dintre problemele cele mai importante pe care omul a trebuit să o rezolve spre a putea să comunice în scris a fost cea a suportului material, pe care el avea să-l inventeze și îl va confecționa nu numai în funcție de ingeniozitatea sa, ci determinatde condiții geo-economice, diferite uneori de la o epocă la alta. Condiționările istoriceaveau să inducă o anumită evoluție a suporturilor materiale ale scrisului de-a lungul timpului. Materialele folosite pentru comunicarea scrisă au fost clasificate:

1. după cele trei regiuni;

2. după criteriul cronologic;

3. după starea lor, sens în care pot fi diferențiate:

a. starea naturală (piatra, oasele, frunzele, coaja copacilor, lemnul);

b. confecționate anume (tăblița de lut, pergamentul, țesăturile textile, foilemetalice, pagines, buunul mayașilor și amalt-ul aztecilor. Aceștia din urmă macerau a doua scoarță de copac cu var, uscând apoi compoziția, ce devenea un suport al scrierii realizate cu culori dobândite din elemente vegetale, animale sau minerale, fixate cuanumite gume secretate de unele plante, alcătuind codicele formate în sistem deacordeon, împodobite cu pietre prețioase. Abia mai apoi avea să se confecționeze hârtia propriu-zisă). Fără să intenționăm a respecta perfect ordinea cronologică în care au fost folosite diferitele materiale ca suport al scrisului, dat fiind faptul că în termini absoluți nici nu se pot face distincții în acest sens, vom enumera pe cele mai reprezentative.

• Se știe că primele urme de comunicare scris datează din epoca pietrei. Pe pereții grotelor de la Altamira, Spania, datând de aproximativ 20.000 de ani, zimbrulîn plin atac este făcut cu cărbune, cu ocrul roșuși galben. Acest străvechi semn al unui mesaj formulat spre a fi transmis altor oameni, care își exprimau astfel la modulritualic încrederea în izbânzi viitoare, a fost descoperit în anul 1875. Desigur că pietroglife s-au mai descoperit și în alte părți ale lumii. Desenele cu valoare deamintire a unor evenimente vor apărea și în Scandinavia sau în Insula Paștelui. Olof, bătrânul rege viking, a cerut sclavilor să-i aducădin munți bolovani uriași de piatră, spre a ridica o clădire cu coloane, pe care a scris tot ce vroia să transmită posterității. Așa au apărut runele scandinave. Unii savanți, între care era și francezul E.Piette, interpreta pietrele colorate din râurile peșterilor nu ca pe niște simboluri totemice "purtătoare de suflete”, ci drept cea mai veche formăde scriere.

• Interes prezintă și tăblițele de piatră neagră din Mesopotamia, supranumite Tăblițele Hofman, care datează de prin anul 6000 î.Hr. în formă pictografică primitivă, cu caractere preuniforme.

• Folosirea pietrei ca suport al scrierii a fost detectată și în ebraică, unde cuvântul ascrie are sens de a grava, a scobi. În cele mai diverse civilizații antice maniera aceasta de scriere a fost îndelung folosită, din moment ce și Darius, regele persan, a imortalizat victoria din anul 522 î.Hr. pe o stâncă de la Behistun pe drumul comercial cel mai umblat. La înălțime de 100 m sclavii lui au netezit suprafața și scribii apoi au scris textul, atârnți de frânghii sau urcați pe schele; gravura avea 20 m lungime și 7 m înălțime.

• În India, într-o manieră asemănătoare, Așoka își publica edictele imperiale pestânci în calea trecătorilor, care puteau astfel să vadă cum să se comporte și cât de neîntrecut în lume era împăratul lor. Au fost scrise în felul acesta brahmi indiene. Ne-am putea întreba astăzi cine avea pe atunci inițierea necesară spre a descifra asemenea semne. Pare explicabil astăzi că în vechime scrisul și cititul erau îndeobște privilegiul suveranilor și demnitarilor, al preoților și al înalților funcționari. Dar situația din Egipt și India nu era identică cu cea din Mesopotamia, unde scrisul ș icititul deveniseră o ocupație mult mai larg populară.

• Scrisul a fost așezat apoi pe plăcile de metal confecționate, spre exemplu, în Grecia și Italia (îndeosebi la Tebași la Roma), cu texte zgâriate cu un cui special sau cu o dăltiță. O asemenea placă metalică avea să cuprindă  Periegesis Tes Hellados, cunoscuta descriere a Greciei, făcută de geograful și istoricul grec Pausanias (secolul al II-lea î.Hr. ), ea devenind o sursă de informații, folosită de arheologii care caută vechile monumente. El a văzut în Nordul Greciei, în Beoția, o colecție de maxime morale în versiunea lui Hesiod, gravate pe benzi lungi de plumb. În practica scrisului au fost introduse, așadar, metalele plumb și bronz. În Cartea lui Iov, XIX, 23 – 4 a fost consemnat faptul că înainte de Solomon (973 – 935 î.Hr.),  Iov se confesa:" Așdori ca vorbele mele să fie scrise pe plumb cu un stil de fier  și să fie cuprinse într-o carte". Nu ne va miră că atare faptul că  Munci  și zile, opera lui Hesiod (secolul VIIIî.Hr.), era notată pe plăci de plumb.

• Cadmus, regele Tyrului, preda zeiței Atena alfabetul fenician gravat pe un vas de bronz. Plăcile metalice, așadar, aveau să se răspândească larg. Un păstor beduin își căuta capra pierdută într-o grotă de pe țărmul Mării Moarte. Ca să-i aprecieze adâncimea, el a aruncat o piatră și astfel în 1947 descoperă, după 2000 de ani de uitare, vasele uriașe de lut în care stăeau "manuscrisele" de la Marea Moartă. În 1952 se descoperă sulurile de aramă, care derulate în 1956 s-au dovedit a fi opisul unui tezaur important, ele fiind păstrate, se pare, în 60 de tainițe, rămase până atunci nedescoperite.Tăblițele metalice, așa cum au fost descoperite și în Grecia și în Italia, nu se vor răspândi prea mult. Cauzele, dovedite a fi obiective, constau în faptul că:

a. Scrierea lor era alfabetică și pretindea prea mult loc față de cea pictografică și ideografică a orientalilor.

b. Hârtia de papyrus și pielea din Pergam erau deja introduse în lumea antică. La Roma acele plăci metalice cu texte de legi formau o arhivă, care nu avea dulapuri, bibliorafturi ori sertare. Mai precis, plăcile erau puse direct pe podea de-alungul pereților, fiind bătute în cuie sau zidite în perete. Dacă placa era gravată și pedos, se atârna de perete cu lanțuri, ca să poate fi întoarsă spre citire. Se cunoaște placa de bronz de la Muzeul din Parma (Italia), în care era vorba despre funcționarea unui orfelinat, prima instituție de acest fel cunoscută în istorie. Altă placă de bronz, aflată la Muzeul din Lyon (Franța), acoperă un perete de sală și cuprinde cuvântarea lui Nero privind cetățenii acestui oraș (Lugdunum), ea fiind o primă dovadă istorică despre Lyon.

c. Istoria scrisului nu se oprete aici. Oamenii au continuat să caute un material propice, încercând să folosească frunza de palmier, cea de arbori tropicali. Frunzade palmier a fost folosită prima dată în Orient, în India sau China. Indienii preparaufrunzele astfel: le uscau, le lustruiau, le tăiau în forma necesară și le coseau cu un fir subțire la margini spre a fi pliate și ornate cu roșu, negru ori cu inițiale aurite. Frunza s-a dovedit a fi fragilă, nerezistentă în timp. Până la noi au ajuns puține exemplare. Cu ingeniozitatea sa, omul a continuat maratonul spre civilizație prin perfecționarea căilor de comunicare scrisă.

Cărțile de papirus au fost sub formă de mai multe foi lipite între ele, de o lungime de până la 10 m sau mai mult. Unele cărți, ca și istoria regelui Ramses al III-lea, aveau lungime de 40 de m. Cărțile se puteau desfășura orizontal, textul ocupa o parte, și era organizat în coloane. Titlul a fost indicat de o etichetă atașată de cilindrul care conținea cartea. Multe texte pe papirus provin din morminte, unde au fost depozitate rugăminte și texte sacre (ca și Cartea Morților, din mileniul 2 î.Hr.). Aceste exemple demonstrează faptul că dezvoltarea cărților, în compoziția materialelor și aparența exterioară, depinde de valori politice și religioase.

Papirusul este rulat în jurul a două axe verticale, din lemn. Această formă permite doar utilizare secvențială, persoana este obligată să citească textul în ordinea în care a fost scris, și este imposibil să se marcheze un anumit loc pentru a avea acces la o anumită parte a textului. Este comparabil cu casetele video moderne. Mai mult, cititorul trebuie să-și folosească ambele mâini pentru a ține axele vericale și prin urmare nu poate scrie și citi în același timp. Singura formă care se mai folosește în ziua de azi este Tora evreilor.

Omenirea a folosit o largă varietate de suporturi pentru scriere sau desen. Aceste suporturi pot fi de la peretele peșterilor, piatra coloanelor și a stelelor funerare, la mătase, piele sau hârtie în funcție de nivelul tehnic atins la un moment dat. Practic s-a scris pe orice suport solid.

Papirus din Egipt

Și țesăturile au servit drept suport scrierii, mai ales mătasea pe care chinezii scriau cu ajutorul unei pensule.

Dar principalele suporturi ale cărții antice erau papirusul și pergamentul.

Papirusul este un material asemănător cu hârtia, produs din planta Cyperus Papyrus, pe care se scria în antichitate, în special în Egipt.

Papirusul a rămas suport esențial al cărții în Egipt și s-a răspândit în lumea greacă și în Imperiul Roman. Papirusurile care ne-au parvenit nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate provin din Egipt, unde condițiile climatice au ușurat păstrarea lor.

Cartea din papirus se prezentă sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depășește 40 de metri. Cartea se desfășura orizontal; ea era împărțită în coloane verticale și aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor. Titlul se găsea la sfârșit, uneori în interior sau pe o etichetă atârnată de cilindrul care înfășura sulul. Cea mai mare parte a cărților din papirus care ne-au rămas din vechiul Egipt au fost găsite în morminte; se depuneau lângă corpuri texte sacre, rugăciuni, pentru a proteja sufletele defuncților în peregrinările lor; aceasta este originea „Cărții morților”, cunoscută chiar de la începutul celui de-al II-lea mileniu. Acest text, devenit tradițional, era fabricat în serie de către preoți. Exemplarele erau mai mult sau mai puțin ilustrate, după calitatea defuncților cărora le erau destinate.

Pergamentul este o piele de animal prelucrată special pentru a se putea scrie pe ea. A fost folosită odinioară, în loc de hârtie. Pentru fabricarea pergamentului se foloseau piei de oi, capre, viței, iepuri, folosindu-se o tehnică specială de tăbăcire. Cel mai fin pergament se obținea pieile mieilor nenăscuți. În antichitate, cel mai important centru de prelucrare s-a aflat în orașul Pergamon din Asia Mică. Datorită locului de producere, romanii numeau acest suport de scris  membrana pergamena sau charta pergamena.

Când pergamentul era făcut din piele de vițel, de miel sau ied nenăscut, purta denumirea de vellum. Acesta era foarte fin, de foarte bună calitate dar foarte scump. De la numele său derivă denumirea actuală de hârtie velină.

Piele de capră întinsă la uscat pentru fabricarea pergamentului

Procesul de fabricație constă în sacrificarea animalului, jupuirea pielii, spălarea acesteia și introducerea ei în apă de var. Apoi pielea era ținută un timp mai îndelungat în soluția de tăbăcit. După tăbăcire, pielea era întinsă pe o ramă de lemn pentru a se usca și pentru a se finisa suprafața de scriere. O suprafață de scriere netedă se realiza prin abraziune cu piatră ponce sub formă de pudră sau pastă, săruri de aluminiu, vegetale, pastă de var, albuș de ou amestecat cu făină sau cu var stins. În urma finisării, se putea scrie pe ambele fețe.

Pergamentul putea fi și reutilizat în urma răzuirii textului vechi. Pergamentul rescris se numește palimpsest sau rescript. Tehnicile moderne permit atât citirea textului "nou", cât și a celui inițial, îndepărtat prin răzuire. Deoarece pielea este compusă, în cea mai mare parte, din colagen proteic, degradarea colagenului poate influența, în timp, caracteristicile fizice ale documentelor istorice importante. Fiind un produs organic, pergamentul suferă modificări structurale atât sub influența factorilor fizico-chimici ca poluarea mediului, tratamentele acido-bazice, temperatura, umiditatea, cât și a celor biologici și microbiologici, ca bacterii șiciuperci. [1]

Pieile diverselor animale sunt de asemenea vechi suporturi ale scrierii, atât în Orient cât și la greci, dar pergamentul este cu totul altceva. Invenția legendară îi este atribuită lui Eumenes al II-lea, rege al Pergamului, în Asia Mică, care voia să se sustragă monopolului egiptean de papirus. Ceea ce este sigur este că în jurul secolului al III-lea î.Hr. începe tratarea pieilor de animale spre a le face mai potrivite scrierii și că Pergamul a fost, fără îndoială, un centru important de fabricare a acestei noi materii. Se foloseau pieile de oaie, vițel, capră, țap și chiar de măgar sau de antilopă, iar modalitățile de tratare nu s-au schimbat prea mult până în Evul Mediu.  Pieile erau spălate, uscate, întinse, așezate pe sol, cu blana dedesubt și unse cu var nestins pe partea cealaltă; li se răzuia partea cu blană și apoi erau așezate într-un butoi umplut cu var; în sfârșit, se spălau, se uscau întinzându-le, se subțiau, se lustruiau și se decupau în funcție de mărimea dorită. În același timp, pergamentul era un material mai solid și mai suplu decât papirusul și permitea zgârierea și ștergerea. Totuși, folosirea sa se generalizează lent și abia în secolul al IV-lea d.Hr. a înlocuit complet papirusul în realizarea cărților. Prețul pergamentului rămânea ridicat din cauza relativei rarități a materiei prime, dar și datorită costului mâinii de lucru și timpului pe care îl cerea pregătirea sa.

În China

Scrisul pe oase, scoici, lemn și mătase a existat în China cu mult înaintea secolului 2 î.Hr. Hârtia a fost inventată în China, în jurul secolului 1 AD. Descoperirea procedurii, folosind coaja tufișului de mure, a fost atribuită lui Ts'ai Louen, dar ea poate fi și mai veche. Textele au fost reproduse prin tipărire cu blocuri de lemn, difuzarea textelor budiste a fost un stimulent pentru producția pe scară largă. Formatul cărții a evaluat prin stadii intermediare de cărți rulate, pliate, legate la un capăt (”fluture”), ș.a.m.d.

Prima tipărire a cărților a început în China în timpul Dinastiei Tang (618-907), dar exact când, nu se știe. Cea mai veche carte printată existentă este o lucrare numită Sutra de Diamant și datează din 868. În timpul dinastiei Ming,(1368–1644), când misionarul catolic Italian  Matteo Ricci a vizitat China, a scris că acolo era un număr exagerat de mare de cărți în circulație, și că ele erau vândute la prețuri scăzute.

Cele mai timpurii fragmente de tipăriri cu prese de lemn provin din China. Ele constă din flori tipărite, în trei culori, pe mătase. Sunt atribuite dinastiei Han, astfel datează dinaintea anului 220 î.Hr.. Cea mai timpurie pânză printată din Egipt datează din secolul 4 î.Hr. Tehnologia imprimării pe pânză în China a fost adaptată la hârtie sub influența budismului, care prevedea circulația translațiilor standard pe o arie mare, și producția de multiple copii ale textelor-cheie religioase. Cea mai veche carte tipărită cu presă de lemn este Sutra de Diamant, tradusă în chineză de către Kumarajiva în secolul 5.

O carte de bambus din China

În India

Cerneala, numită masi, un amestec de mai multe componente chimice, a fost folosită în India de la începutul secolului 4 î.Hr.. Scrisul cu cerneală și un ac a fost comun în India de Sud. Mai multe Jain sutra au fost scrise cu cerneală. În budism, un mare merit este acordat copiatului și prezervării textelor, prin copierea scripturilor și a celor zece practici religioase esențiale. Importanța perpetuării acestor texte este menționată Sukhāvatīvyūha Sūtra, care nu numai că îndeamnă devotații să asculte, să învețe, să memoreze și să studieze textele, dar și să facă rost de o copie bună și să o păstreze. Acest ”cult al cărții” a condus la tehnici de reproducere a textelor în număr mare, în mod special a rugilor scurte numite dhāraṇī-s. Ștampilele au fost sculptate pentru tipărirea acestor rugi pe table de lut din cel mai târziu secolul 7, data exemplarelor celor mai vechi care au supraviețuit. A fost în mod special popular Pratītyasamutpāda Gāthā, un text scurt care însuma filosofia lui Nāgārjuna despre geneză și origini. Acestea au fost imprimate pe table de lut în număr enorm începând cu secolul 6. Această tradiție a fost de asemenea transmisă în China și Tibet, împreună cu budismul. Textele tipărite însă nu s-au dezvoltat în India

Desen în cerneală: Ganesha sub o umbrelă (secolul 19).

Femeie ținând table de ceară sub forma unui codex.

Pictură din Pompei, dinainte de 79 AD.

În Europa

Preluarea și dezvoltarea de către romani a alfabetului grec a asigurat 1000 de ani de existența manuscriselor, breasla scribilor devenind una specializată și respectată, mesteșugul fiind practicat mai tarziu în principal în mănăstiri. Manuscrisele erau opere de arta de valoare inestimabilă, finalizarea unui astfel de manuscris putând să însemne uneori încunurarea vieții unui singur om.

Romanii foloseau tablete acoperite cu ceară (pugillare), pe care puteau scrie și șterge folosind un stylus. Un capăt al stilusului era ascuțit, și celălalt sferic. De obicei, aceste tablete erau folosite zilnic (notițe, calcule) și pentru învățatul copiilor, conform metodelor discutate de către Quintilian în Institutio Oratoria X, Capitolul 3. Mai multe asemenea table au putut fi asamblate într-o formă similară unui Codex. De asemenea, etimologia cuvântului codex (bloc de lemn) sugerează faptul că probabil a fost dezvoltat din table de lemn acoperite cu ceară.

Imprimarea cu clișee de lemn (xilografia) a fost folosită în Europa creștină ca o metodă de a imprima materiale, în anii 1300. Imaginile imprimate pe pânză, din motive religioase, erau destul de mari și elaborate, iar când hârtia a devenit relativ accesibilă, prin anii 1400, acest mediu s-a transferat foarte repede în imagini mici religioase și cărți de joc imprimate pe hârtie. Aceste imagini au fost produse în număr foarte mare începând cu anul 1425.

Argila, a fost probabil cel mai vechi suport pentru scriere și desen, și asta încă din neolitic. Ulterior se utilizau tăblițele din lut ars. Tăblițele puteu fi colorate atât pentru efectul artistic cât și pentru a le conferi un plus de rezistență.

Plăcile din metal, mult mai rezistente în timp, erau folosite pentru gravuri care trebuiau să dăinuie. Plăcile din metal erau șlefuite și uneori decorate prin batere pentru a sublinia înscrisul.

Piatra, folosită pentru scrieri mai puțin pretențioase la început, ca mai apoi să devină un suport pretențios și scump decorat cu basoreliefuri alături de înscripțiile care transmiteau informația. A devenit atât un suport durabil cât și artistic.

Materiale fibroase, ca lemnul, în foi subțiri, numite codex, au fost precursoarele cărților.

Frunzele de palmie sau ficus, coaja de copaci și papirusul, erau utilizate de preferință datorită rapidității cu care puteau fi procurate, nu necesitau decât o pregătire sumară și puteau să fie inscrise și trensmise în timp util. Ulterior s-a folosit pânza și mai apoi pergamentul. Pergamentul a înlocuit progresiv papirusul. Papirusul este numit "volumen" în latină, un cuvânt care înseamnă "mișcare circulară", "rulou", "spirală", "vârtej" "rotație", și în final "o rolă de hârtie de scris, un manuscript rulat, sau o carte". Pergamentul a fost materialul preferat ca suport în tot evul mediu european. După legende, a fost inventat de către Eumenes al II-lea, regele din Pergamon, de unde provine denumit, ea "pergamineum,", care a devenit ”pergamen”. Producția lui a început în jurul secolului 3 ÎC. Făcut din piele de animale (oaie, vite, măgar, antilopă, etc.), pergamentul s-a demonstrat mai ușor de conservat în timp, era mai solid, și permitea ștergerea textului. Era un mediu foarte scump din cauza rarității materialului și timpului necesar producerii unui document. Vellum este cea mai înaltă calitate de pergament. Era piele de animale uscată, subțiată și parțial conservată. Modul de prelucrare al pergamentului era de multe ori secret și putea diferii de la o mănăstire la alta.

Hârtia este un material fibros, pe bază de fibre celulozice împâslite, subțire, sub formă de coli sau benzi, cu sau fără alte fibre, umpluturi, încleianți ori coloranți, destinată scrisului, tiparului sau ambalării. A apărut acum două milenii în China, s-a răspândit în Coreea și Japonia, a fost preluată de arabii din Asia Centrală, purtată de aceștia spre Damasc, Alexandria și Spania, apoi spre Europa și America. Producerea hârtiei a fost plasată în China în jurul anului 105 e.n., când Cai Lun, un oficial al Curții Imperiale în timpul dinastiei Han (202 i.e.n- 220 e.n.), a creat o foaie de hârtie utilizând dudă și alte fibre de bast, împreună cu plasă de prins pești, cârpe vechi, deșeuri de cânepă. În timp ce hârtia a fost folosită pentru împachetare în China din secolul 2 i.e.n., a fost folosită pentru scris doar din secolul. Până în secolul 6, foile de hârtie au început să fie folosite de asemenea ca și hârtie igienică. În timpul dinastiei Tang (e.n. 618–907), hârtia a fost pliată și cusută în formă de săculețe pentru a prezerva aroma ceaiului. Dinastia Song ( 960–1279 e.n.), care a urmat, a fost primul guvern care a emis bancnote din hârtie. Hârtia a înlocuit în mod progresiv pergamentul. Era mai ieftin de produs, a permis o mai mare difuzie a cărților

Hârtia de mătase a fost precursorul hârtiei celulozice. Era un suport prețios și pretențios. Sericina, partea gelatinoasă a mătăsii, încleia filamentele de fibroină, partea fibroasă a mătăsii, și astfel rezulta un material fin și rezistent, nobil în același timp.

Materialele plastice, mai rezistente decât hârtia și cartonul, obținute prin cașerarea cu folie de poliester sau polietilenă, cu folie de aluminiu ori prin cerare, cu destinație specială. Cele mai utilizate sunt suporturile de policlorură de vinil, polietilenă, imprimate prin serigrafie, adică imprimarea cu site.

III.4. Ilustrația

Reprezintă totalitatea figurilor, imaginilor sau altor reprezentări grafice plasate în text sau separat de acesta. Este formată din orice element grafic ce nu este literă sau linie. Chenarele, vignietele, frontispiciile, inițialele ornate sunt ilustrații decorative. Figurile, graficele și reproducerile de imagini sunt ilustrații figurative și măreau valoare inscripției.

Ilustrarea este activitatea de executare a ilustrației unei lucrări. Ilustrația și ilustrarea încep cu manuscrisul unde toată lucrarea era o ilustrație manuală. Mulți pictori deveniți ulterior celebrii, și-au început cariera drept ilustratori. În zilele noastre se folosesc materiale publicitare moderne, ilustrațiile realizate foto-electronic.

Cele mai vechi ilustrate sunt picturile rupestre, realizate în neolitic pe pereții peșterilor de la Altamira (Spania), Tassili (deșertul Hogar), Cuciulat (Sălaj), care probabil aveau și un rol informativ. Ilustrarea monumentelor era un fapt curent în antichitate, de la asirieni la romani, dar mai ales la egipteni. Ilustrarea manuală în antichitate și evul mediu era realizată de scribi și copiiști specializați. Scribii egipteni erau reprezentati ca purtători a două vase de cerneală cu culorile standard acceptate, negru și roșu. Papirusurile egiptene aveau desenate în jurul informației cu scene ritualice schițate, deoarece papirusul nu se preta la desen.

Pentru prima dată apar hărți geografice schițate pe papirusuri, cu explicația formelor de relief, de exemplu: dune, munți, lacuri, mare, ape, și cu denumiri și desene de animale sălbatice care trăiesc în zonele desenate.

Ilustrația bizantină era caracterizată de siluete ascetice, fizionomii severe, atitudini statuare, vestimentație somptuoasă, ornamente din arcade și coloane, plante și animale, culori de aur și purpură imperială. Hărțile sunt mult mai riguros desenate, se folosește legenda ca identificare în afara desenului principal, și multe detalii semnificative. Stilul gotic apare în secolul XII și se dezvoltă în continuare ca o reacție, o ripostă la vechiul stil roman care era greoi, rigid, dur. Miniaturile și desenele devin grațioase, îngrijit desenate, textul este scris ordonat pe coloane lungi și subțiri, apar încadramentele cu vrejuri și frunze de iederă. Culoarea roșie era obținută din oxidul roșu de plumb, miniu, în latină miniarus, de unde denumirea de miniatură pentru micile scene desenate în spațiile numite rubrică de către călugării copiiști europeni. Rubrică era denumirea dată spațiului liber de pe pagină despărțit de scris prin chenar, și care era completat de către un alt copiist specializat în decorare și desen, numit rubricator. Dacă în evul mediu timpuriu copistul era și rubricator, ulterior ilustrarea devine o activitate diferită de copiere, executată de un adevărat artist, numit miniator sau iluminator.

Manuscrisele medievale românești sunt tributare, sub aspectul ornamentației și miniaturii, culturii bizantine târzii.

Ilustrarea mecanică apare odată cu tiparul și cu producerea pe scară largă a cărții. Caracteristice aceste epoci sunt matrițele de lemn și de metal ca suport al xilogravurii și gravurii.

Dacă primele ilustrate conțineau gravuri pe lemn sau metal, ulterior apare gravarea chimică, o gravare în adâncime. Prin folosirea succesivă a mai multor cerneluri pe aceași placă efectul de culoare se putea realiza omplementar sau suprapus.

Fotoilustrarea, expresie a modernității in tipărire se bazează pe două procedee complementare: litografia și fotografia. Litpgrafia a fost descoperită în anul 1799 de către germanul Aloys Senefelder din Munchen. Tehnica se bazează pe incompatibilitatea hidrofil-hidrofob a apei cu grăsimile solide ori lichide. Procedeele fotografice se bazează pe modificarea proprietăților unor straturi transparente sub acțiunea luminii. Au fost folosite pentru crearea formelor de tipar pentru tiparul înalt, adânc și plan, prin gravură și offset.

Heliografia a fost prima tehnică fotochimică utilizată. Procedeul a fost inventat de către francezul Nicephore Niepce în anul 1813.

Fototipia, este procedeul prin care se obțin zone de afinitate diferită pentru cerneală pe suprafața clișeului, zone de granulație diferită.

Serigrafia este tehnica imprimării cu forme de tipar sub formă de site plane sau cilindrice. Sitele sunt țesături din fire metalice (alamă, bonz, oțel inoxidabil, nichel) sau sintetice uniform întinse pe rame care se impregnează cu un prepolimer solubil în apă, fotoreticulabil. După impresionarea luminoasă și apoi spălarea se eliberează ochiurile neimpresionate de lumină. La imprimare prin ochiurile libere vor trece cernelurile și vor impresiona suportul.

Tricromia a apărut ca variantă industrială abia la sfârșitul secolului XX. Principiul era cunoscut de un secol dar aplicarea a fost posibilă abia în anul 1960. Inventatorul poate fi considerat francezul Cristophe Le Blon, care în 1732 a folosit mai multe plăci gravate diferit, pentru imprimarea policromă cu albastru, roșu și galben. Ochiul uman înregistrată miile de culori cu un sistem de tiparuri fotoretinieni, pentru trei culori fundamentale: albastru, roșu și verde.

Ideea de bază este aceea de a exploata această caracteristică a ochiului prin folosirea în perceperea tuturor culorilor a doar trei culori, divers combinate. Cele trei culori alese astăzi au anumite caracteristici foarte precise și sunt denumite convențional: cian, nagenta și galben. Rezolvarea nuanțelor de gri s-a realizat prin introducerea culorii negre.

Imprimarea digitală reușește să elimine până și formele de tipar datorită rapidității și fidelității.

III.5. Forma tipăriturii

De a lungul mileniilor informația mult prea prețioasă pentru a fi pierdută a fost cumulată și păstrată sub diferite forme de la cronica în piatră până la compact disc. Intenția de a imortaliza persoane, evenimente și locuri s-a concretizat prin miile de inscripții găsite. Formele de păstrare a miilor de tăblițe de lut de la Ninive, miile de suluri de papirus ale Egiptului antic dezvoltă necesitatea de păstrare ordonată și cumulată.

Una dintre cele mai vechi forme de păstrare a scrierilor este sulul de papirus. Era lung de câțva metri, numit de romani volumen sau tomus, iar de către greci kylindros sau tomos. Sulul era infășurat în jurul unui ax central de lemn sau fildeș (umbilicus) terminat cu o formă rotundă care se ținea în mână (scapulus). De capătul lui era legată o etichetă (titulus) pe care e scris titlul și autorul. Se scria doar pe fața netezită (recto) și care era rulată în interior. Grecii și romanii au folosit alături de sulurile de papirus, pentru lucrările durabile și tăblițele cerate pentru note temporare. Ambele forme erau foarte perisabile.

III.5.1. Codexul

Este premergătoare formei de carte de astăzi, volumul cu file suprapuse, legate sau lipite în partea stângă, file confecționate la început din papirus, apoi din pergament, ulterior din hârtie, mai rar din lemn, mătase ori amati. S-a mai numit codice, cod, filada. Primele erau manuscrise, ulterior au fost tipărite. Cel mai vechi codex manuscris s-ar părea că este o copie a tragediei “Cretanii” a lui Euripide, din secolul al II-lea. Evident că textele religioase sunt cele mai vechi codexuri. Primele codexuri nu aveau nici coperți, nici titlu, nici capitole, adesea în același manuscris erau tratate subiecte diverse, deci nu erau cărți în acepțiunea actuală. În locul titlului apărea formula “Hic incipit liber”, un mic text ce explica conținutul lucrării. La final, care era notat cu “Explicit”, de asemenea explica conținutul. Cele două cvasicuprinsuri se scriau cu alte caractere diferențiate de cel cu care era scris textul. Se utilizau ambele fețe ale paginilor și erau legate îmreună pentru a forma un tom.

Codexurile din Țările Române sunt de sorginte slavonă și influență bizantină. Urmează introducerea limbii române în scrierea bisericească, dar cu păstrarea literelor chirilice, din perioada 1500-1559. Primele tipărituri sunt cele ale lui Macarie (1508-1512).

Codex Manesse, o carte din Evul Mediu

III.5.2. Incunabulul

Tipărite sau manuscrise, vechile codexuri au regim de incunabule. Acesta reprezintă o carte veche și prețioasă cu formă de codex. Dar, stricto senso, incunabulul este doar o carte tipărită în perioada de naștere a tiparului, în jurul anului 1500, eventual până la 1600. Este asemănător manuscrisului, fără foaie de titlu, cu rubrica, ligaturi, prescurtări, ornamentație, incipit și explicit, caracteristica acestuia. Inițialele și titlurile se completau manual, ulterior tipăririi, în locurile lăsate libere în oglinda paginii.

Incunabul

III.5.3. Cartea modernă

Este forma tipărită a lucrărilor de astăzi, cu caractere de corp mici și ramă albă în jurul textului, complet executată prin mijloace mecanice. Dimensiunile mici o fac portabilă prin excelență. Cartea modernă este caracterizată prin structură, format și legătură. Structura implică elementele de text. Formatele sunt de pagină și de text. Legarea se face prin broșare și legare.

În jurul anului 1040, cele mai timpurii sisteme de tipărire mobilă au fost create în China de către Bi Sheng, din porțelan. Acest sistem, din metal, a fost inventat pentru prima oară în Coreea în timpul Dinastiei Goryeo ( în jur de 1230). Nici una din aceste sisteme nu a fost folosită la scară largă, una dintre motive fiind setul enorm de caractere chineze.

La 78 de ani dupa apariti Jikiji, Gutenberg perfectioneaza procesul tipografic si creaza un sistem de productie tipografica la scara larga, lui fiindu-i atribuita imprimarea primei carti europene: Biblia de 42 de linii, disponibila in format digital la British Library si disecata din punct de vedere anatomic aici. Aceasta este una din primenle incunabule, incunabula fiind tremenul folosit pentru a face referire la toate acele carti imprimate folosind caractere metalice inainte de anul 1500.

Insa exista mentiuni in documentele vremii despre alti inventatori europenni care ar fi utilizat caracterele mobile:

Adrian Junius vorbeste in lucrarea sa „Batavia ”, despre Laurnes Janszoon de Coster, originar din Haarlem, Olanda, care ar fi tiparit cu litere de plumb diveeditii nesemnate;

Postfata Doctrinale adapostita la Biblioteca Nationala din Paris mentioneaza numelelui Jean Brito din Brugee ca fiind autorul tipariturii;

In Italia, A. Cambruzzi atribuie in lucrarea sa „Scentesca cronaca di Feltre” meritul inventiei caracterelor mobile lui Panfilo Castaldi;

acte oficiale din Avignon fac referiri la activitatea lui Prokop Waldvogel, orfervru originar din Praga. În mod tradițional, Johannes Gutenberg, din orașul german Mainz, a dezvoltat tehnologia tipăririi în Europa în jurul anului 1439. În doar o decadă, a început era tipăririi europene. În ciuda acestui fapt, detaliile arată un proces de evaluare mai complex care se extinde în mai multe locații. De asemenea, Johann Fust și Peter Schöffer au experimentat cu Gutemberg în Mainz.

Gutenberg și presa de tiparGutemberg și presa inventată de el

Comparat cu printarea cu presă de lemn, acest tip de tipărire a fost mai rapid și mai durabil. Piesele de metal au fost mai durabile și literele au fost uniforme, ceea ce a condus la dezvoltarea tipografiei și a tipurilor de litere (fonts). Calitatea înaltă și prețul relativ scăzut al Bibliei lui Gutemberg (1455) a stabilit superioritatea acestui tip de tipografie și presele de tipărire s-au răspândit în toată Europa, conducând la Renaștere, iar apoi în toată lumea. În ziua de azi, toate presele de tipărire sunt derivate din presa lui Gutemberg, ceea ce adeseori este privită ca cea mai importantă descoperire a celui de-al doilea mileniu. Gutenberg a introdus de asemenea cerneala pe bază de ulei, care a fost mai durabilă decât cerneala bazată pe apă, folosită înainte. Cum el lucrase înainte ca un aurar, și-a folosit cunoștințele în materia metalelor. El a fost de asemenea primul care a realizat un aliaj de plumb, tinichea și antimoniu, cunoscut sub numele de metal de tipărire, ceea ce a fost critic pentru a produce litere durabile care au tipărit cărți de calitate înaltă, și au devenit mai potrivite pentru tipărire decât lutul, lemnul sau bronzul, folosite în Asia de Est. Pentru a crea aceste litere din plumb, Gutemberg a folosit invenția sa considerată cea mai ingenioasă, o matrice specială în care literele puteau fi așezate cu o precizie fără precedent. La distanță de un an de la tipărirea Bibliei Gutemberg, el a publicat prima tipărire colorată. Alți europeni au dezvoltat de asemenea matrițe de tipărit în aceeași vreme, inclusiv aurarul Procopius Waldfoghel din Franța și Laurens Janszoon Coster din Norvegia. Ei nu sunt cunoscuți pentru a avea o contribuție specială în avansarea presei de tipărit. În timp ce Encyclopaedia Britannica, ediția a 7-ea a atribuit invenția presei de tipărit lui Coster, compania acum afirmă că acest lucru este incorect.

Gutenberg și presa de tipar Gutenberg și presa de tipar Gutenberg și presa de tipar Gutenberg și presa de tipar

Atelier de tiparit(sus), Biblia lui Gutemberg(jos)

Gutenberg și presa de tipar Gutenberg și presa de tipar

Casele de tipărire timpurii (apropiat de vremea lui Gutemberg ) au fost conduse de un ”meșter tipăritor”. Aceste case aveau magazine, selectau și editau manuscripte, determinau mărimea tipăririi, vindeau lucrările pe care le făceau, creșteau un capital și organizau distribuția. Unele case ca și cea a lui Aldus Manutius, au devenit centre culturale ale literaților, ca și Erasmus.

Ucenicii: de obicei în vârstă de 15-20 de ani, lucrau pentru meșterii tipăritori. Ei nu trebuiau să știe să citească, și rata de oameni cu știință de carte era foarte scăzută în acele timpuri. Ucenicii pregăteau cerneala, umezeau hârtia, și ajutau la presare. Un ucenic care dorea să devină compozitor trebuia să învețe latina și să petreacă timp sub supravegherea unui ajutor de tipăritor,

Ajutorii de tipăritor: după ce și-au terminat ucenicia, ajutorii au fost liberi să se mute la alți stăpâni. Acest lucru facilita răspândirea tipăririi în locuri care erau mai puțin centrate pe tipărire.

Culegători: Cei care alegeau literele pentru tipărire.

Tipografi: persoanele care lucrau la presă. Acest lucru era o muncă fizică intensă.

Invenția presei de tipărit a revoluționat comunicarea și producția de cărți, conducând la răspândirea cunoștințelor. Rapid, tipăritul s-a răspândit din Germania prin tipăritori germani emigranți și prin ucenici care au învățat în acolo. O asemenea presă a fost cumpărată în Veneția în 1469, și până în 1500, orașul a avut 417 prese. În 1470, Johann Heynlin a montat o presă de tipărire în Paris. În, 1473 Kasper Straube a publicat Almanach cracoviense ad annum 1474 în Cracovia. Dirk Martens a montat o presă în Aalst (Flanders) în 1473. El a tipărit o carte despre cei doi amanți ai lui Enea Piccolomini, cine a devenit papa Pius al II-lea. În 1476, o presă a fost montată în Anglia de către  William Caxton. Bielorusianul Francysk Skaryna a tipărit prima carte în limba slavonă. Italianul Juan Pablos a importat o presă în Ciudad de Mexico în 1539. Prima presă de tipărit în Asia de Sudest a fost montată în Filipine de către spanioli în 1593. Rev. Jose Glover a dus prima presă în coloniile americane în 1638, dar a murit în timpul drumului, astfel văduva lui, Elizabeth Harris Glover, a înființat casa de tipărire care a devenit The Cambridge Press.

Presa lui Gutemberg a fost mult mai eficientă decât copierea manuală și a rămas neschimbată până în era lui John Baskerville și Giambattista Bodoni, cu 300 de ani după. Până în 1800, Lordul Lord Stanhope a construit o presă formată doar din fier, scăzând forța necesară cu 90%, și în acelașii timp dublând suprafața tipărită. Acest aparat avea însă o capacitate de doar 250 de foi pe oră. Germanul Friedrich Koenig a fost primul care a proiectat o mașinărie care funcționa cu aburi. După ce s-a mutat în Londra în 1804, Koenig l-a cunoscut pe Thomas Bensley care i-a asigurat suportul financiar pentru proiectul său în 1807. Brevetată în 1810, mașina lui Koenig era ca o presă manuală, conectată la un motor cu aburi. Prima producție a acestui model a avut loc în aprilie 1811.

Presă litografică

laser direct, într-un dispozitiv CTP (Computer-To-Plate). Imaginea pozitivă este emulsia care rămâne după procedeu. De mulți ani, substanțe chimice au fot folosite pentru a îndepărta emulsiile non-image, dar acum sunt disponibile plăci care nu necesită procesare chimică ulterioară.

Inventată de către autorul bavarian Aloys Senefelder în 1796, litografia este o metodă de a tipări pe suprafețe netede. Litografia este un proces de tipărire care utilizează procese chimice pentru a crea o imagine. De exemplu, partea pozitivă a imaginii ar fi o substanță chimică hidrofobă, iar negativul imaginii ar fi apa. Astfel, când placa este introdusă într-o mixtură compatibilă de cerneală și apă, cerneala va adera de imaginea pozitivă și apa va curăța imaginea negativă. Acesta permite o placă relativ netedă și mai multe aplicații decât alte metode. Litografia de volum înalt este folosită în ziua de azi în producerea posterelor, hărților, cărților, ziarelor și ambalajelor- cam orice suprafață netedă, produsă în masă, cu grafice. Majoritatea cărților și textelor de mare volum sunt reproduse prin tipografie plană. În tipografia plană, care depinde de procese fotografice, plăci de tipărire din aluminiu flexibil, poliester, milar sau hârtie sunt folosite în locul tablelor de piatră. Plăcile moderne au o textură cizelată sau mai brută și este acoperită cu o emulsie fotosensibilă. Un negativ fotografic al imaginii dorite este plasat în contact cu emulsia și placa este expusă la lumină ultravioletă. După developare, emulsia arată o imagine reversă a imaginii în negativ, care este duplicatul imaginii originale (pozitive). Imaginea pe o palcă de emulsie poate fi de asemenea creată prin procedeu

O mașină de imprimat rotativă este o presă de tipărit în care imprimările sunt curbate în jurul unui cilindru, astfel tipăritul poate fi realizat pe o rolă lungă, continuă de hârtie, carton, plastic, sau un număr mare de alte substanțe. Mașina de imprimat cu tambur rotativ a fost inventat de către Richard March Hoe în 1847, apoi îmbunătățită semnificativ de către William Bullock în 1863.

Mașina de tipărit plano-cilindrică

Cromolitografia a devenit metodă de tiparire în color de cel mai mare succes, metoda dezvoltată în secolul XIX. Alte metode au fost dezvoltate de către tipografi ca și Jacob Christoph Le Blon, George Baxter si Edmund Evans, si amjoritatea depindeau de folosirea mai multor blocuri de lemn, cu culori. Culoarea manuală a ramas importantă de asemenea. Cromolitografia s-a dezvoltat din litografie și tremenul acoperă mai multe tipuri de litografie care tipareau colorat. Tehnica inițială includea mai multe pietre de litografie, una pentru fiecare culoare, și a fost încă foarte scumpă atunci când se așteptau rezultate de cea mia buna calitate. Depinzând de numărul culorilor prezente, un cromolitograf a necesitat luni pentru a fi produs, de muncitori foarte experimentați. Totuși, tipăriri au putut fi produse mai ieftin cu simplificarea numărului de culori, rafinamentul și detaliile imaginilor. Imagini mai ieftine, se bazau pe un tipar negru inițial (nu în mod necesar litograf), pe care au fost tiparite apoi culorile. Pentru a realiza o reproducție scumpă se foloseau zeci de starturi de cerneală colorată.

Alois Senefelder, inventatorul litografiei, a introdus subiectul litografiei colorate în cartea lui din 1818, Vollstaendiges Lehrbuch der Steindruckerey (Un curs complet de litografie), unde și-a dezvaluit palnurile de a tipări folosind culori. Desi Senefelder a consemnat planuri de crommolitografie, tipăritori din alte țări, ca Franța și Anglia, încercau de asemenea să gasească o modalitate de a tipari în color. Godefroy Engelmann of Mulhouse din Franța a fost rasplătit cu brevetul pe cromolitografie în luna iunie 1837, dar existau dispute pe tema existenței acestei tehnici dinaintea invenției lui.

Cromolitografie

III.5.4. Tiparul

Tiparul plan este o tehnică de tipărire larg utilizată, unde imaginea cu cu cerneală este transferată de pe o placă pe o bandă de cauciuc , apoi pe suprafața de tipărit. Când este utilizată în combinație cu procesul de litografie, bazată pe repulsia uleiului cu apa, tehnica plană adoptă un mediu de transport plat pe care imaginea care urmează să fie tipărită obține cerneala de pe un cilindru de cerneală, în timp ce arie netipărită atrage un film de apă, păstrând suprafața liberă de ulei.

Xilografia este o tehnică artistică de tipărire în relief în care o imagine este gravată într-un bloc de lemn. Aria care rămâne ”albă” este tăiată, lăsând caracterele sau imaginea să apară neagră la nivelul suprafeței de tipărit. În Europa, lemnul de fag a fost cel mai des folosit, în Japonia, lemnul de cireș a fost mai popular. Xilografia apărut cel mai devrema în China Antică. Începând cu secolul 6, icoanele de xilografie au devenit populare și au înflorit în special în textele budiste. Din secolul 10, poze xilografice au apărut în literatura chineză, și pe anumite bancnote, cum ar fi Jiaozi. Poze de anul Nou xilografice sunt de asemenea foarte populare în China.

În China și Tibet, imaginile tipărite au rămas în mare parte legate de ilustrații care acompaniau texte, până în perioada modernă. Cele mai întâi iamgini xilografice au apărut în cartea Sutra de Diamant, care conține imagini ca și frontispiciu (introducere), și multe texte budiste conțin unele imagini. Mai târziu, unii artiști notabili au proiectat xilografii pentru cărți.

În Europa, xilografia este cea mai veche tehnică, dezvoltată în anii 1400, prin utilizarea pe hârtie a unor tehnici existente deja pentru pânză. Explozia vânzării unor xilografii ieftine în mijlocul secolului a condus la scăderea standardului, și multe tipăriri au fost foarte rudimentare.

Gravarea este practica incizării pe o suprafață dură, plată, prin tăierea unor caneluri în ea. Rezultatul poate fi însușii obiectul decorat, sau tipărirea. Gravarea a fost o metodă de tipărire de importanță istorică

Halftone este o tehnică de reproducere care simulează imaginea continuă prin utilizarea punctelor de diferite mărimi, aflate la distanțe diferite. Ideea acestei metode provine de la William Fox Talbot. La începutul anilor 1850, el a sugerat utilizarea acesteia.

Primul proces half-toning a fost inventat de către canadienii George-Édouard Desbarats și William Leggo Jr. În data de 30 octombrie,1869, Desbarats a publicat Canadian Illustrated News, care a devenit cea dintâi publicație periodică, care a implementat cu succes tehnica foto-mecanică, înfățișând o imagine half-tone de o pagină întreagă, cu Majestatea sa Prințul Artur. Ambițios să exploateze o circulație mai largă, Debarats și Leggo au plecat în New York și au lansat New York Daily Graphic în martie 1873, care a devenit primul cotidian ilustrat din lume.

Prima metodă cu adevărat comercială a fost brevetată de către Frederic Ives din Philadelphia în 1881. Deși el a găsit o metodă de a dispersa imaginea în puncte de mărimi diferite, nu a putut aplica această metodă pe placă. În 1882, germanul George Meisenbach a brevetat un proces halftone în Anglia. Invenția sa a fost bazată pe ideile lui Berchtold și Swan. A utilizat o singură linie de ecrane care au fost întoarse în timpul expunerii. A fost primul care a atins un succes comercial cu half-tones.

III.6. Aspecte tehnice ale cărților

Structura unei cărți cuprinde mai multe elemente: foaia de titlu, prefața, conținutul, indexul, postfața, cuprinsul, nota editorială. Fiecare dintre acestea au apărut în timp în secolele XV-XVI.

Titlul sau foaia de titlu lipsea la manuscrisele sub formă de sul sau codex, chiar și la primele tipărituri. Apare abia în secolul XVI la lucrările tipărite.

Prefața este o componentă editorială. La început era o notă, plasată după “incipit”, în care editorul dă indicații asupra ediției. Se arată sursa, originalul, scopul editării, unde și cum s-a tipărit.

Postfața era o alternativă a notei anterioare, plasate la finalul lucrării. A evoluat spre notă exolicativă, adesea aparținând autorului, de concluzionare a operei.

Conținutul lucrării este format din mai multe capitole sau secțiuni. Se imprimă pe cele două fețe ale colilor tipar.

Cuprinsul este un element modern, apare abia la sfârșitul lucrărilor voluminoase, tipărite din secolul XVII. Cuprinsul a înlocuit indexul care era o însumare a manșetelor, a notelor marginale don vechile cărți. El a devenit un index redus la esențial și este o tablă de materii, plasat la începutul sau fârșitul lucrării, uneori chiar la începutul sau sfârșitul fiecărui capitol. Este esențial la cărțile științifice pentru a facilita accesul la subcapitole.

Formatul de pagină este expresia numerică sau literară a formei și dimensiunilor paginii. Încă de la abandonarea formei pătrate de pagină, s-a adoptat un format dreptunghiular, cu raportul “de aur” grecesc, 2/3 între lățimea și înălțimea paginii. În literatura geografică dimensiunea paginii diferă foarte mult. De obicei atlasele geografice au un format mare, iar ghidurile turistice au un format “de buzunar”.

III.7. Publicația

Publicația este orice material tipărit destinat distribuirii în public sau afișării, de la carte și jurnale, la afișe publicitare și accidențe. În sens restrâns, publicația este o lucrare tipografică de format constant și apariție periodică, un periodic, ziar sau revistă, cu apariție cel puțin semestrială. Cele cu apariție anuală sunt anuare, și au un caracter mai degrabă de carte.

Periodicele cu apariție zilnică se numesc cotidiane, cele cu apariție săptămânală hebdomadare, cele cu apariție la două săptămâni se numesc bilunare, iar cele lunare se numesc mensuale.

III.8. Uneltele

Mijloacele de realizare a scrierilor sunt diferitele insrumente de scris, pentru scrierea manuală, respectiv suita dispozitivelor, aparatelor, mașinilor și instalațiilor, în scrierea tipărită. Complexitatea crește în această serie: stilus (un instrument ascuțit confecționat din lemn, trestie, os, fildeș sau pene, denumit peniță in evul mediu), presa manuală (un dispozitiv simplist de presare), presa manuală cu valț de cerneală (un aparat mai complex de tipărire), tighelul (o mașină de tipărire), rotativa (o întreagă instalație de tipărit ziare). Seria uneltelor de care s-a folosit omul pentru transmiterea informației, pe cale abstractă a scrierii și desenului este foarte lungă. Primele instrumente pot fi considerate uneltele de cioplit piatra coloanelor, templelor, monumentelor funerare etc. Dalta este o unealtă necaracteristică scrierii dar poate fi reprezentativă în istoria transmiterii imaginilor. Tiparul mecanic este o creație colectivă, perfecționată continuu. Atribuit lui Gutenberg dar contestat de Coster sau de către chinezi, a fost perfecționat tot timpul prin mecanizare, automatizare, rămâne principalul mijloc de reproducere și multiplicare a scrierilor.

III.9. Cerneala

Începând cu călimările scribilor egipteni și cele ale copiștilor medievali de mai târziu conținea o cerneală neagră (melan în greacă și atramentum în latină). Multe culturi antice în lume au descoperit în mod independent și au formulat cerneala pentru scopul de a scrie și a desena. Știința cernelei, rețetele și tehnicile utilizate pentru producția ei provin din analiza arheologică a textelor scrise.

Termenul românesc de cerneală provine de la cuvântul slavon cerni, care se traduce negru. Pentru evidențierea inițialelor, titlurilor, numelor, chenarelor, notelor, se folosea cerneala roșie obținută din oxid roșu de plumb (miniu) sau sulfura roșie de mercur (cinabru, kinovar în slavonă). Multe culturi antice în lume au descoperit în mod independent și au formulat cerneala pentru scopul de a scrie și a desena. Știința cernelei, rețetele și tehnicile utilizate pentru producția ei provin din analiza arheologică a textelor scrise. Istoria cernelei chineze poate fi urmărită până în secolul 18 î.Hr., cu utilizarea cernelei naturale, provenite din plante, animale, minerale, bazate pe materiale ca grafitul, substanțe care au fost măcinate, apoi diluate cu apă și aplicate cu pensule speciale pentru cerneală. Există evidențe de cerneală solidă (inkstick), din 256 î.Hr. , produsă din funigine și rășini de proveniență animală.

Cerneala indiană, numită masi, a fost folosită în India antică din cel puțin secolul 4 Î.E.N., și era făcută din oase arse, smoală, gudron și alte substanțe. Documente indiene scrise în Kharosthi cu cerneală au fost găsite în Turkestan, China. Practica scrisului cu cerneală și un ac ascuțit a fost comună în India de Sud. Sutra Jain din India erau scrise cu cerneală.

În Roma antică, a fost folosită o substanță numită antramentum. Cerneala romană era de calitate modestă, o dispersie grosieră funigine, apă și clei. Prin adaus de oțet devenea ceva mai aderentă.

Cu aproximativ 1600 de ani în urmă, a fost creată o rețetă de cerneală populară. Aceasta a fost folosită timp de secole. Săruri feroase, ca și sulfatul feros (obținut prin tratarea fierului cu acid sulfuric), au fost amestecate cu tanin obținut din diferiți arbori și un agent de îngroșare. Când această cerneală a fost aplicată pe hârtie, avea o culoare neagră-albastră. Cu timpul, ea se decolora spre un brun șters.

Cărturarii din Europa Medievală (anii 800-1500 AD) scriau în mod principal pe pergament, sau vellum. În secolul 12, pentru manufacturarea cernelei, tăiau și uscau ramuri de păducel în timpul primăverii. Apoi coaja era îndepărtată și înmuiată în apă timp de 8 zile. Apa a fost fiartă până când s-a îngroșat și s-a înnegrit. În timpul fierberii, se adăuga vin. Cerneala a fost turnată în pungi speciale și lăsată la soare, să se usuce. După ce s-a uscat, mixtura a fost amestecată cu săruri feroase și vin, deasupra focului, pentru a obține cerneala propriu-zisă.

În secolul 15, a fost dezvolatată un nou tip de cerneală în Europa, în presa de tipar de către Johannes Gutenberg. Erau răspândite două tipuri de cerneală în această perioadă: cerneala greacă și romană (funigine, apă și clei) și varianta din secolul 12, compusă din sulfat feros, bilă, clei și apă. Nici una dintre aceste cerneluri pentru scris cu mâna nu putea să adere de suprafețele de tipărire. În final, s-a creat o cerneală specială, uleioasă, preparată din funigine, terebentină, și ulei de nucă.

Cerneala, în antichitate, se păstra în vase cilindrice și se turna într-o străchinioară cantitatea necesară pupitrului de copist, și în care se muia pana direct. În secolul XII se introduce cerneala de tanin. Cerneala neagră era de fapt de un violet închis rezultat la tratarea acidului sulfuric a gogoșilor de ristic ori a cărbunelui de ghindă de stejar. Taninul din acestea se extrăgea cu apă sau acid, iar la tratarea cu sulfat feros (calaican) rezulta un complex, taninat de fier, de culoare foarte închisă și o remarcabilă rezistență la lumină și umiditate. Cu un adaus de gumă arabică se mărea afinitatea pentru pergamentul lustruit. De remarcat că cernelurile secolelor VIII-XIV au rezistat mai bine în timp decât cele din secoleleXV-XVI.

Cerneala chinezească a fost întotdeauna de cea mai bună calitate. Se producea din funingine, apă și un ulei sicativ, de unde și aspectul lucios, rezistent al ei.

III.10. Editura

Editura este persoana juridică specializată în valorificarea dreptului de autor prin publicarea și difuzarea lucrărilor tipărite. Este o organizație cu preocupări de management și marketing, de organizare a imprimării și de realizare a desfacerii. Opera “carte” este creația intelectuală a autorului, pusă în circulație de către editor și vândută de distribuitor (librar).

Meseria de editor este legată direct de comerțul cu carte. Copistul sau tipograful sunt executanți interesați de realizarea tehnică a cărții. Editorii sunt un produs al civilizației mature, care are nevoie de răspândirea informației culturale. Activitatea editorialistă și de librărie a apărut de pe vremea grecilor și a romanilor. La greci, comerțul cu carte, se făcea în “ Ta byblia”, târg de carte, cu caracter de anicariat, ce este menționat din secolul V î.e.n. la Atena. Expansiunea culturii grecești din perioada alexandrină a propagat comerțul de carte în întreg arealul mediteranean și al Orientului apropiat. A supraviețuit puțină informație despre cărțile din Grecia antică. Mai multe vaze (din secolul 6 și 5 î.Hr.) poartă imaginea de volumina. În mod cert, n-a fost un comerț important cu cărți, dar existau mai multe locații pentru vânzarea cărților

Răspândirea cărților, și atenția pentru catalogarea și conservarea lor, ca și criticismul literar s-a dezvoltat în perioada elenă, cu crearea unei biblioteci mari ca răspuns la dorința de cunoaștere exemplificată de Aristotel. Aceste biblioteci au fost în mod sigur construite ca și demonstrare a prestigiului politic:

Biblioteca din Alexandria, construită de către Ptolemeu Soter și Demetrius Phalereus. Conținea 500,900 volume (în secția Museion) și 40,000 în templul Serapis. Toate cărțile din bagajele vizitatorilor în Egipt erau inspectate, și putea fi reținute pentru copiere. Museion a fost distrus în anul 47 î.Hr.

Biblioteca din Pergamon, fondată de către Attalus I; conținea 200,000 de volume care au fost mutate în Serapeion de către Marcus Antonius și Cleopatra după distrugerea din Museion. Serapeionul a fost parțial distrus în anul 391, și cele din urmă cărți au dispărut în 641, după cucerirea arabă.

Biblioteca din Atena, Ptolemaion, care a câștigat importanță după distrugerea bibliotecii din Alexandria;Biblioteca Pantaios, în jurul anului 100 CE; Biblioteca din Hadrian, în 132,.

Biblioteca din Rhodes, o bibliotecă, care rivaliza cu cea din Alexandria.

Biblioteca din Antiochia, o bibliotecă publică al cărui director a fost Euphorion of Chalcis , la sfârșitul secolului III.

Mănăstirile din Imperiul de Vest și de Est au permis conservarea unui număr de texte seculare, și au fost create mai multe biblioteci. De exemplu: Cassiodorus('Vivarum' în Calabro, în jurul anului 550), sau Constantin I în Constantinopol. Au fost mai multe biblioteci, dar supraviețuirea cărților au depins de multe ori de bătălii politice și ideologii, care uneori au determinat distrucții masive ale cărților sau dificultăți în reproducerea lor (de exemplu, distribuția cărților în timpul iconoclasmului între 730 și 842). O listă lungă de biblioteci foarte vechi care au supraviețuit, acum parte a Arhivelor din Vatican, pot fi găsite în Enciclopedia Catolică.

Bibliotecile aveau ateliere de copiere, și organizarea generală a cărților permitea următoarele:

Conservarea unui exemplar din orice text

Traduceri

Critică literară pentru a putea stabili texte de referință pentru copierea textelor (de ex. Iliada și Odisseea )

Copia propriu-zisă, care permitea diseminarea cărților.

Producția de cărți s-a dezvoltat în Roma în secolul 1 î.Hr. cu literatura latină, influențată de către greci. Această difuzie interesa în primul rând cercuri literare. Atticus a fost editorul prietenului său Cicero. Afacerea cu cărți s-a extins progresiv din Imperiul Roman. De exemplu, era un magazin cu cărți în Lyon. Extinderea cărților a fost ajutată de extinderea imperiului, care implica impunerea folosirii limbii latine pe mulți oameni (Spania, Africa, etc.).

Bibliotecile era private sau create de către indivizi. De exemplu, Iulius Cesar voia să înființeze una în Roma, demonstrând faptul că bibliotecile erau un semn de prestigiu politic.

În anul 377, erau 28 de biblioteci în Roma, și se știe că erau mai multe biblioteci mai mici în alte orașe. În ciuda distribuției la scară largă a cărților, oamenii de știință nu au o imagine completă despre scena literară a acestei ere, deoarece mii de cărți s-au pierdut în timp

În Roma antică a perioadei de vârf a dezvoltării culturale existau magazine de comercializare a cărților, sub forma de suluri de papirus, ce aveau și ateliere de copiat. Se produceau copii ieftine sau scumpe, ediții bibliofile. Cele bibliofile erau executate pe papirus de calitate, impregnat cu ulei de cedru și protejate de cutii din lemn scump de chiparos, și erau destinate celor bogați.

Editori au existat și pe vremea manuscriselor medievale. Veneția a controlat aproape două secole comerțul cu carte, apoi a apărut concurența editorilor florentini. În 1498 s-a sfârșit Vespasiano de Bisticci, editor și negustor internațional, ce furniza cărți lui Matei Corvin în Ungaria și Cosimo de Medici în Florența. Primii editori au fost de fapt îngrijitori de ediții.

III.10.1. Scriptorium-ul

Scriptoriumul a fost sala de lucru a călugărilor ce copiau; aici, cărțile erau copiate, decorate și conservate. Armariusul a supravegheat lucrările și avea rol de bibliotecar. Rolul copiatorilor era multifațetat: de exemplu, mulțumită muncii lor, textele circulau de la o mănăstire la alta. Copiile permiteau de asemenea călugărilor să învețe texte și să-și perfecționeze educația religioasă. Relația cu cărțile se definea printr-o relație intelectuală cu Dumnezeu însuși. Însă aceste copii erau uneori făcute pentru călugări, alteori ele erau făcute la comandă.

Sarcina copiatului avea mai multe faze: prepararea manuscriptelor sub forma unor mici carnețele după ce munca a fost completă, prezentarea paginilor, copiatul însuși, revizia, corecția greșelilor, decorarea și legarea. Cartea a necesitat prin urmare o varietate de competențe, prin care manuscrisul a devenit rodul unui efort colectiv.

Tipografii mai conștiincioși, mai instruiți, angajau un erudit numit gramatician. Astfel se alegea din toate copiile disponibile a manuscrisului cel mai fidel originalului. El era și corector de zaț și controlor de calitate.

Profesorii umaniști de la Sorbona au furnizat prima editură adevărată. Au invitat meșteri ca: Ulrich Gering, Michael Friburger și Martin Crantz la Paris și au înființat un atelier pentru nevoile universității, unde au editat lucrări în latină, cu anticve de format mare, în perioada 1470-1473. Următoarea etapă a istoriei editurilor a fost trecerea pentru scurtă vreme a tipografiilor sub controlul mănăstiresc. Cenzura biserici asupra asupra textului celei mai mari majorități a lucrărilor tipărite, cele de cult, a luat uneori formele extreme, cunoscute ca instrumente ale Inchiziției. Astfel au căzut victime și tipografi umaniști. Cultura manuscriptelor în afara mănăstirilor s-a dezvoltat în orașe universitare din Europa în acest secol. În această perioadă s-au dezvoltat noi structuri de producție: manuscripte de referință au fost utilizate de studenți și profesori cu scopul de a preda teologie și arte liberale. Dezvoltarea comerțului și a burgheziei au adus o cerință pentru texte specializate și generale (drept, istorie, literatură, etc.). În această perioadă s-a dezvoltat scrisul în limba maternă (poezie de curte, romane, etc.). Scriptoria comercială a devenit comună, și profesiunea de vânzător de cărțți a devenit una existentă, uneori cu o piață internațională.

S-au înființat de asemenea biblioteci regale, ca în cazul Sfântului Ludovic și Carol al V-lea. Cărțile au fost de asemenea colecționate în biblioteci private, care au devenit mai comune în secolele 14-15.

Utilizarea hârtiei a devenit comună în Europa în secolul 14. Acest material, mai ieftin decât pergamentul, a venit din China prin intermediul arabilor în Spania în secolele 11-12. Era utilizat în mod principal la obținerea copiilor de rând, în timp ce pergamentul, la ediții de lux

Primii editori din țările române au fost meșterii tipografi, sau, la fel de bine, comanditari lor, domnitorii și capii biserici. Se tipărea “ din porunca și pe cheltuiala” domnului ori a înalților prelați, sub strictul monopol religios. Lucrările cu caracter laic apar abia peste trei secole. Poate că termenul de editori, în accepțiunea actuală este prea pretențios, tipografii-editori din țările române, erau simpli meșteșugari, obligați de situație să facă și activitatea de editare a propriilor tipărituri, care însă nu le aparțineau de jure, ei fiind doar simpli executanți. Astfel tipografi ca Macarie și Liubavici nu au avut o activitate independentă economică, au executat doar comenzile domnitorilor care îi finanțau. Abia odată cu Coresi, calitatea de editor capătă consistență. El a lucrat în Șcheii Brașovului în perioada 1557-1588. A tipărit primul în limba română, într-un dialect curat, folosit în nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, punând astfel baza limbii române literare. A tipărit în total 35 de lucrări din care 9 românești și 3 bilingve slavono-română, celelate fiind în slavonă.

Varlaam a fost mitropolit pe vremea lui Vasile Lupu (1634-1653). La insistențele sale, domnitorul a inființat la mitropolia din Iași o primă tipografie modernă a Moldovei. Pentru tipăriturile cu caracter geografic acest moment este un moment de răscruce. Împortanța pe care Varlaam a dat-o cunoșterii geografice și popularizării acestor lucrări descriptive însoțite de hărțile aferente a atins o dimensiune foarte mare față de ceea ce s-a făcut până atunci. Una dintre cărțile tipărite aici în 1634, “Cartea românească de învățătură” care a avut o largă răspândire în cele trei principare române. Avea 505 pagini, ilustrate cu inițiale ornate în manieră venețiană sau rusească, cu xilogravuri și vigniete.

În București, după anul 1985, Mihail Strilbițchi a tipărit cărți populare, manuale și calendare.

Sfârșitul secolului XIX înregistrează o maturizare a activității editoriale, perfecționarea tehnologiei tipografice, diversificarea producției editoriale. Au apărut noi colecții de lucrări ieftine, populare, de cultură generală. Scăderea costului cărților a fost un pas important în răspândirea cărților și culturalizarea pe scară largă.

CAP. IV. DEZVOLTAREA TURISMULUI șI CERCETAREA TURISMULUI DIN PRISMA DEZVOLTĂRII TIPĂRITURILOR TURISTICE

IV.1. Turismul – concepte, definiții, loc și rol în economia mondială

Turismul se manifestă astazi ca un domeniu distinct de activitate, cu o prezență tot mai activă în viața economică și socială, cu o evoluție în ritmuri dintre cele mai înalte. Turismul este generator al unor transformari profunde în dinamica socială, precum și a unor serii importante de interdependente.

            Deși considerat de cei mai mulți dintre experții în domeniu un fenomen specific epocii contemporane, turismul s-a cristalizat în a doua jumatate a secolului al XIX-lea și ca atare, primele încercări de definire și caracterizare a lui datează din această perioadă. Preț de un secol de la apariție, turismul a avut o evoluție relativ lentă ceea ce s-a reflectat și în planul clarificărilor conceptuale.

            Turismul este, în primul rând "o formă de recreere alături de alte activități șsi formule de petrecere a timpului liber"; el presupune "mișcarea  temporară a oamenilor spre destinații situate în afara reședinței obișnuite și activitățile desfașurate în timpul petrecut la acele destinații"; de asemenea, în cele mai multe situații, el implică efectuarea unor cheltuieli cu impact asupra economiilor zonelor vizitate.

           Exprimat, în general prin ansamblul activităților, relațiilor și măsurilor determinate de organizarea și desfășurarea călătoriilor de agrement sau în alte scopuri, turismul se manifestă ca un fenomen economico-social complex, rezultat din integrarea  mai multor subdiviziuni (ramuri distincte) ale economie și este vorba despre activitatea din hoteluri, și restaurante, transporturi, agenții de voiaj și touroperatori, domenii angajate direct și în principal în servirea turistilor, ca și din telecomunicatii, cultura și arta, sport, sanatate și altele, implicate în mai mică măsura și indirect în această privință .

IV.1.1 . Abordari ale noțiunilor fundamentale din turism

         În domeniul turismului se utilizează o serie de termeni și concepte specifice cum ar fi noțiunile de turism, turism intern și internațional, turist, cerere turistică, oferta turistică, industrie turistică etc. Organizația Mondiala a Turismului este principalul organism international care a propus mai multe definiții pentru acești termeni. De asemenea, legislația românească propune, prin H.G. 58/1998, o serie de termeni și definițiile lor, care să corespundă accepțiunilor europene și internaționale.

         Una dintre cele mai cuprinzatoare definiții date turismului, general acceptată pe plan mondial este aceea a profesorului elvetian doctor W. Hunziker: "turismul este ansamblul de relații și fenomene care rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atât timp cât sejurul și deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă și activitate lucrativă oarecare" .

         Acestei definitii i-au fost aduse mai multe acuze de catre specialistii în domeniu si anume ca e prea generala si ca nu exclude anumite forme de deplasari care nu au scopuri turistice sau dimpotriva ca are un caracter limitativ deoarece exclude o serie de manifestari care au si un continut turistic cum ar fi: participarile la congrese si reuniuni interne si internationale, deplasarile oamenilor de afaceri, etc.

         Profesorul doctor Claude Kaspar – președintele Asociației Internaționale a Experților științifici în Turism (A.I.E.S.T.) a propus în 1981 următoarea definiție:"Turismul este ansamblul relațiilor și faptelor constituite din deplasarea și sejurul persoanelor pentru care locul de sejur nu este nici domiciliu și nici locul principal al activității profesionale."

         "The Shorter Oxford English Dictionary" (Oxford, 1950) definește turismul ca fiind: "teoria și practica din sfera călătoriilor, călătoria fiind de placere" iar turistul drept "cel care face un tur sau mai multe tururi, în special cel care face aceasta pentru recreere; cel care călătorește de placere sau pentru motive culturale, vizitând diverse locuri pentru obiectivele interesante ale acestora, pentru peisaj sau altele asemanatoare."

         "Dictionaire Touristique International" (Paris, 1969) conține și el o definiție și anume: "Turismul reprezintă ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea și desfășurarea unor călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizații, societăți sau agenții specializate, fie pe cont propriu, pe o durata limitată de timp, precum și industria care concură la satisfacerea nevoilor turiștilor."

         "Dicționarul Explicativ al Limbii Române" (Ed. științifică, București, 1989, pag. 981) propune urmatoarea definiție: "Turismul este o activitate cu carecter recreativ sau sportiv, constând în parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor regiuni pitorești sau interesante dintr-un anumit punct de vedere."

         Terminologia elaborata de Organizatia Mondiala a Turismului se prezinta astfel:

·        Turismul – cuprinde activitatile desfasurate de persoane, pe durata calatoriilor si sejururilor, în locuri situate în afara resedintei obisnuite, pentru o perioada consecutiva ce nu depaseste un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive;

·        Turism intern – rezidentii unei tari care calatoresc numai în interiorul acesteia;

·        Turism receptor – non-rezidentii care calatoresc în tara data;

·        Turism emitator – rezidentii tarii date care calatoresc în alte tari;

·        Turism national – constituit din turismul intern si turismul receptor;

·        Turism international – alcatuit din turismul receptor si cel emitator;

·        Turist – orice persoana care se deplaseaza spre un loc situat în afara resedintei sale obisnuite, pentru o perioada mai mica de 12 luni si ale carei motive principale de calatorie sunt altele decât exercitarea unei activitati remunerate la locul vizitat.

            H.G. 58/1998 privind organizarea si desfasurarea activitatii de turism in România, defineste conceptele turistice astfel:     

      Turism – ramura a economiei nationale cu functii complexe, ce reuneste un ansamblu de bunuri si servicii oferite spre consum persoanelor care calatoresc în afara mediului lor obisnuit pe o perioada mai mica de un an si al caror motiv principal este altul decat exercitarea unor activitati remunerate la locul vizat.

IV.2. Turismul – Dezvoltarea turismului

Activitatea turistică poate fi considerată una din cele mai vechi ocupații ale omului încă pe timpurile când nomadismul era modul de viață al unei colectivități umane. Pentru omul nomad turismul devenise o profesie, el nu avea așezare statornică într-un loc, dar „practica" turism dintr-un loc în altul. Pe parcursul timpurilor omul în permanență a avut și activități turistice, care au fost impuse de anumite situații, nevoi, necesități și poate nu în ultimul rând pentru ceea ce numim noi astăzi agrement.

Turiștii care se deplasau dintr-un loc în altul au fost în decursul timpului printre primii și cei mai dinamici purtători de informații. În condițiile lipsei telecomunicațiilor succesele de dezvoltare în toate activitățile umane erau difuzate și prin turiști. Cu certitudine se poate afirma că turismul a existat în toate epocile istorice, ceea ce s-a modificat în timp a fost doar formele de deplasare a turiștilor, scopurile acestora.

Primele încercări de a organiza activitatea turistică în țara noastră datează încă din secolul XIX. Din inițiativa privată au apărut o serie de asociații, organizații sau societăți, cluburi etc. care desfășurau o activitate turistică pe arealele geografice posibil de abordat, căutând să atragă în mișcarea turistică și păturile sociale cu posibilități de a sponsoriza amenajarea unor obiective de baza materială turistică. Tot în acestă perioadă apar și primele scrieri cu caracter turistic în țara noastră care se refereau la început aproape în totalitate la subiecte montane. Odată cu trecerea anilor și cu creșterea interesului pentru diferite forme de turism, aceste publicații pentru turism și-au diversificat subiectele abordate, reprezentând mai târziu puncte de plecare pentru realizarea unor studii mult mai complexe și elaborate.

Premergătorii acestor prime scrieri turistice erau de cele mai multe ori călăuze-localnici, vechi vânători de capre negre, ciobani sau pădurari, buni cunoscători ai potecilor și văilor montane. Ei au lăsat și descrieri ale traseelor parcurse, care s-au constituit în primele ghiduri montane.

Momentul nașterii alpinismului românesc poate fi considerat anul 1873, când a luat ființă SAK (Clubul Alpin al Transilvaniei – Brașov), devenit câțiva ani mai târziu, secțiunea Brașov a SKV (Societatea Carpatină Ardeleană) înființat la Sibiu în 1881.

Abia după acest moment, munții din România au început să fie umblați tot mai mult, de „domni de la oraș”, ce veneau la munte pentru relaxare. Abia după acel an, au început să apară primele adăposturi pe munte special dedicate turiștilor (cabane și refugii), primii ghizi montani selectați dintre localnici.

Formarea ghizilor și construirea adăposturilor pe munte, nu a fost o invenție locală, ci pur și simplu s-a copiat modelul de oganizare din Alpi (Austria), unde deja exista o asemenea infrastructură.

În România, primii ghizi de munte au apărut în 1884, fiind formați și organizați de către SKV, care a realizat primele carnete și insigne de ghid. Începând cu 1891, secția Sibiu a SKV-ului s-a ocupat constant de pregătirea și formarea ghizilor selectați, în primul rând, din rândul populației din zona montană.

Acest sistem de formare a ghizilor montani, în cadrul asociațiilor turistice existente în țara respectivă, era un lucru generalizat în toate țările din Alpi. De exemplu, până la începutul secolului XX, toți ghizii care lucrau în Alpii francezi erau formați în cadrul Clubului Alpin Francez. Ulterior, o dată cu o mai bună auto-organizare și creștere a importanței, ghizii din zona Mont Blanc au început să-și formeze separat, propria școală de formare și pregătire a ghizilor montani.

În 1906 în cadrul SKV-ului a apărut o casă de pensii și de întrajutorare pentru ghizii montani, ghizi precum: C-tin Sandul, Ion Ușieru, Ion Moldovan (zona Bistrița), Ion Stănilă senior și junior (zona Bucegi), Ion Tarcea, Gheorghe Popp (Cârțișoara), Savu Drăguț (Savu) sau Ion Coțofană (Făgărași).

În zona Bucegi, în afară de membrii familiei Stănilă care, timp de peste 100 de ani au lucrat ca ghizi sau cabanieri (perioada 1870 – 1982), au devenit faimoși ghizii Nicolae Butmăloi și Nicolae Gelepeanu. Înainte de război și în perioada interbelică, de numele lor sunt legate primele trasee în abruptul Bucegilor și diferite toponime.

După schimbarea regimului politic în România, ghizii montani au dispărut total, alpinismul fiind transformat exclusiv în sport. Meseria de ghid montan a reapărut oficial abia după anul 1968, când a fost înființat Biroul de Turism pentru Tineret (BTT).

Ghizii BTT au fost formați însă, doar pentru drumeția montană, ramura „mersului pe munte” care a rămas ca formă de turism, funcționând în paralel cu restul alpinismului privit ca sport și organizat în cadrul Federației de Turism(!) – Alpinism.

Unul din cei mai cunoscuți ghizi montani BTT este David Neacșu, cunoscut mai ales după 1989, ca urmare a numeroaselor expediții și a implicării în comerțul cu echipament montan.

Meseria de ghid montan a funcționat conform regulilor BTT până după 1989 când, la inițiativa privată a unui fost ofițer militar din Brașov (Lucian Pașca), meseria a fost reorganizată în cadrul unei asociații private. Astfel a luat ființă în 1997, Asociația Ghizilor Montani din România (AGMR).

În ciuda mai multor disensiuni interne, AGMR-ul a reușit să organizeze în perioada 1997 – 2004, patru cursuri de calificare  și specializare a ghizilor montani, după o nouă programă de curs, ce a inclus testarea cunoștințelor în cățărare, alpinism și schi de tură.

Începând cu 2006, sunt organizate periodic (anual), cursuri de specializare în meseria de ghid montan, conform autorizației obținute din partea Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților (CNFPA).

Societatea Ghizilor Montani (SGM) s-a înființat din inițiativa mai multor ghizi montani cu experiență mai ales în ture și expediții de alpinism și cățărare, pentru dezvoltarea și perfecționalizarea meseriei de ghid montan.

IV.2.1. Asociațiile și organizațiile de turism din România

Asociațiile și organizațiile de turism din România și-au desfășurat activitatea înainte de primul război mondial și în perioada celor două războaie. Preocuparea acestor asociații s-a îndreptat spre construirea de cabane și case de adăpost în munți, spre amenajari de drumuri, poteci, marcaje, precum și spre organizarea de cursuri de schi, publicarea de monografii turistice, de almanahuri, ghiduri, hărți etc.

Printre primele societăți care au urmărit dezvoltarea turismului în zonele montane menționăm: Societatea Română de Geografie (1875), în programul căreia se înscriu deschiderea și amenajarea Peșterii Ialomiței, amenajarea de poteci în Munții Bucegi, construirea primelor cabane pe Caraiman și Vf. Omu, organizarea de excursii colective.

În 1875, ia ființă la București Societatea Geografică Română, ale cărei principale realizări au fost: "Buletinul Societății Geografice Române" (1876-1943), care a publicat și numeroase descrieri de călătorie, expediții geografice, turism, precum și "Marele dicționar geografic al României" (1898-1902), cu un bogat material informativ.

Societatea Carpatină Ardeleana a Turiștilor (Erdely Karpat Turista Egyesulet) pe lângă o bogată activitate montană a publicat și revista de turism "Erdely" (Ardealul), 1904-1940.

În 1892, a fost înființată prima organizație turistică din Banat, care s-a numit Societatea Carpatină Bănățeană. De numele acestei societăți se leagă și editarea, în 1894, a primului ghid turistic întitulat "Călăuza turistică a Banatului" de Veber Antal, precum și a primei reviste turistice, în 1895, sub denumirea "Turismul Bănățean" care, după doi ani, se transformă în primul ziar sportiv al Banatului – "Sportul Bănățean". În 1948, societatea este desființată, iar averea naționalizată. După revoluția din '89, societatea, a fost reconstituită ca persoana juridică non-profit. Obiectivul ei principal are în vedere revigorarea turismului montan bănățean.

Societatea Turistilor Români (1903-1916) a avut ca membri personalități ale vieții culturale și politice din acea vreme: Gheorghe Munteanu-Murgoci, Ludovic Mrazec, Simion Mehedinți, Alexandru Tzigara-Samurcas, Grigore Antipa, Alexandru Vlahuță, P. P. Carp, I. I. C. Bratianu, dr. I. Cantacuzino, Tache Ionescu, Ion Pillat, P. Știrbei, Spiru Haret, Alexandru Davilla etc. Urmând exemplul S.K.V. (Societatea Carpatină Transilvăneană) membrii din comitetul de conducere al S.T.R. au înființat secțiuni în localitățile de pe întregul teritoriu al țării – Iași, Turnu- Severin, Ploiești, Tg. Jiu, Bacău, Câmpulung-Muscel. Cele mai importante realizări în literatura de turism a ținut de publicarea unui anuar turistic.

În Transilvania, printre organizațiile turistice private, o activitate remarcabilă a desfășurat Asociația Carpatină Transilvania (Siebenburgische Karpathen Verein – S.K.V.), fondată în 1880, cu sediul la Sibiu. Pe linie de propagandă turistică, asociația a editat broșuri, hărți, cărți poștale ilustrate și un anuar în care s-au publicat descrieri de excursii, fotografii inedite, dări de seamă ale asociației.

Tradiția turismului montan în România a fost continuată și susținuta și de către alte grupări turistice care au participat la îmbogațirea literaturii turistice:

– Clubul Alpin Român (C.A.R.), constituit în martie 1934, a editat revista "Buletinul Alpin" (1934-1939);

– Clubul Turistic Bănățean, fondat la 16 martie 1935, cu sediul în Caransebeș, asociație română turistică, sportivă și educativă care a editat o revistă de turism.

– Asociația "Hai la drum!" (1939-1947), cu sediul în Capitală, și-a propus să propage ideea turismului activ în toate mediile sociale și a editat Buletinul "Hai la drum!".

Turismul României a fost puternic influențat de ideologiile și personalitatea liderilor din țările comuniste. Prea puțină atenție a fost acordată dezvoltării turismului în imediata perioadă de după al Doilea Război Mondial, iar când sectorul ofertelor turistice a luat naștere, turismul României a avut foarte puțin de oferit.

Între anii 1960-1970, România a făcut eforturi de dezvoltare a infrastructurii turistice, dar majoritatea au fost concentrate pe litorarul Mării Negre. În anul 1971 este înființat Ministerul Turismului care avea în subordine mai multe organizații specializate în servicii turistice, în zone precum Brașov, București și litoralul Mării Negre. România era o țară ușor accesibilă țărilor din Europa de Vest și oferea o alternativă ieftină Greciei și Spaniei. Turismul domestic a evoluat și el, iar românii au fost încurajați să călătorească prin țară și să viziteze monumentele contemporane ale realizării socialiste. Tot în această perioadă, numărul vizitatorilor străini a început să crească de la 500.000 în anul 1965 la 2.3 milioane în 1972 în cazul celor din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică, și de la 200.000 la 600.000 în cazul turiștilor din celelalte țări.

IV.2.2. Turismul in Romania in zilele noastre

Poziția României este la o răscruce de drumuri europene, care o fac ușor accesibilă de la est la vest sau de la nord la sud. Liniile aeriene feroviare și drumurile transeuropene, căile fluviale și maritime o leagă de cele patru părți ale continentului.

Relieful cu forme armonioase, cu zone muntoase, colinare și de câmpie, oferă acestei țări o configurație ideală pentru turism.Carpații românești, a căror ramură sudică a fost numită de geograful francez Emmanuel de Martonne "Alpii transilvani", prezintă o varietate de peisaj cu totul particulară. De la piscurile alpine cu contururi îndrăznețe, ce poartă urmele trecerii ghețarilor de altădată, imprimate în relieful lor zbuciumat, la câmpiile bogate în vegetație și la decorul fantastic al peșterilor cuprinse de flancurile munților calcaroși, totul etalează un magnific evantai de forme.

Stațiuni alpine, unele de o certă faimă internațională, oferă sejururi de neuitat. Orașele Borșa și Vatra Dornei, în nord, Slănicul Moldovei, Borsec, Sovata în centrul țării, Poiana Brașov, Predeal, Sinaia, Bușteni, Căciulata, Călimănești, Govora în sud, Semenic, Băile Herculane în sud-vest, Stâna de Vale în nord-vest, toate acestea, și încă multe altele, dotate cu hoteluri de calitate, reprezintă o parte dintr-o bogată rețea turistică.

În zonele de munte, de dealuri și de câmpie sunt răspândite aproape 200 de stațiuni balneo-climaterice (ceea ce face ca România să fie una dintre cele mai bogate țări din lume, sub acest raport). Din punct de vedere medical, aceste stațiuni sunt o veritabilă farmacie a naturii, cu apele lor bogate în diverse săruri minerale, propice pentru cure de băi și cure interne. Multe boli sunt tratate cu succes, deseori cu rezultate miraculoase.

Partide de vânătoare la cerbi, urși, lupi, vulpi, mistreți, iepuri, păsări – fazani, prepelițe etc, se pot organiza în toate formele de relief și în toate sezoanele.

Litoralul Mării Negre, una din cele mai extinse riviere din Europa, cu o lungime de 50 km, se bucură de un șirag de stațiuni înlănțuite (15), fiecare cu specificul ei arhitectonic, hotelurile și sanatoriile ei, dotate pentru tratament balnear, oferind admirabile vacanțe estivale.

Delta Dunării se află în nordul acestei riviere. Situată în zona centrală estică a României, delta este formată în jurul gurilor Dunării (din lungimea totală de 2860 km a acestui mare fluviu european, 1075 km. scaldă teritoriul României). Delta Dunării este unică în Europa. Splendoarea peisajelor, bogăția florei și a faunei, al căror potențial a fost remarcat și apreciat de comandantul Jacques-Yves Cousteau), au determinat UNESCO s-o catalogheze ca rezervație a biosferei.

Fortărețele și castelele (de la Râșnov, Bran, Hunedoara, Sinaia, Suceava, Neamț, Alba Iulia, Sighișoara, Histria ș.a.) sunt o carte de istorie deschisă. La această zestre se adaugă orașele, cu specificul și monumentele lor, atestând o îndelungată istorie, muzeele, târgurile, grădinile botanice, rezervațiile naturale, mulțimea de sate turistice.

În anul 2002 s-a încheiat marea privatizare în turism (după numărul de societăți, turismul este privatizat în proporție de 92%, iar după capitalul social, în proporție de 88%). Din privatizare s-au încasat 1340 miliarde lei, de 7 ori mai mult decât valoarea nominală a pachetelor de acțiuni scoase la vânzare. 

IV.2.3. Programe de dezvoltare a produselor turistice

Au fost lansate noi programe de dezvoltare a produselor turistice (Stațiunea Mamaia – "Riviera Estului", "Croaziere pe Dunăre", "Steagul albastru – Blue Flag", "Bucovina de Aur") și s-au continuat programele începute ("Reabilitarea litoralului" și "Super schi în Carpați"). De asemenea, s-au oferit variate servicii din gama "Sport extrem". Ca urmare, în sezonul estival trecut, de pildă, numărul turiștilor străini care au vizitat litoralul românesc a crescut cu 18%. La programul "Croaziere pe Dunăre" au luat parte peste 15.000 de turiști străini. Sezonul turistic de iarnă se desfășoară anual sub cele mai bune auspicii, vacanța de sărbători atrăgând cel mai mare număr de vizitatori din ultimii 20 de ani, practic întreaga capacitate de cazare fiind ocupată cu turiști români și străini.

România participă anual la 60 de târguri și expoziții internaționale de turism, din care peste 50 în Europa, restul în Orientul Mijlociu, în America de Nord și în Asia. La aceste manifestări au fost prezenți agenți economici de turism români care și-au prezentat ofertele proprii și au negociat contracte de colaborare cu parteneri străini.

Relațiile internaționale cu autoritățile de turism din țările Uniunii Europene, precum și în cadrul organizațiilor internaționale de turism – Organizația Mondială a Turismului, Asociația pentru Promovarea Turismului din Țările Dunărene "Die Donau", Inițiativa Central Europeană, Cooperarea Economică la Marea Neagră au avut un regim prioritar de dezvoltare. În cadrul acestor organisme au fost abordate aspecte multimple privind dezvoltarea turismului: dezvoltarea durabilă, ecoturismul, dezvoltarea regională și altele.

IV.2.4. Programe și proiecte în turism

Programul național de dezvoltare turistică "Super schi în Carpați"
1. Se are în vedere dezvoltarea și modernizarea stațiunilor turistice montane pentru schi precum și înlocuirea instalațiilor de transport pe cablu, alinierea la standardele europene, asigurarea siguranței turiștilor.

2. Efecte: diversificarea ofertei de creștere a calității serviciilor în turismul montan, sporirea numărului de turiști străini și români.

Programul "Croaziere pe Dunăre"

1. Îmbunătățirea infrastructurii și amenajării urbanistice în porturile dunărene în care acostează vase cu turiști străini și introducerea în program a noi porturi. 
2. Extinderea punctelor de atracție turistică din localitățile portuare și din vecinătatea acestora (muzee, biserici, mânăstiri, parcuri și rezervații naturale) și amenajarea de spații comerciale pentru vânzarea de produse de artizanat, alte bunuri cu specific local sau național.

Programul "România – țara vinurilor"

Se are în vedere valorificarea potențialului important vini-viticol recunoscut al României prin organizarea de vizite pentru turiști cu degustări la crame din podgoriile celebre. Ministerul Turismului realizează acțiuni speciale de promovare a programului cu prilejul participării la târguri și expoziții internaționale și editează tipărituri și alte materiale de informare.

Programul "Vacanța la țară"

1. Orientarea fluxurilor turistice către zonele rurale cu tradiții și cu infrastructura turistică adecvată prin dezvoltarea turismului rural.

2. În acest scop, în colaborare cu asociațiile profesionale, au fost promovate programe diversificate care includ servicii în zone rurale.

Programul "Steagul albastru" (blue flag)

1. Introducerea în România a simbolului "Steagul Albastru" constituie recunoașterea internațională a calității plajelor litoralului românesc al Mării Negre.
2. Atribuirea simbolului se face în funcție de îndeplinirea a 27 de criterii referitoare la calitatea apei, echiparea și curățenia plajei, informarea publicului etc. Simbolul este atribuit de o organizație non-guvernamentală internațională, Fundația de Educație.

Programul "Q" (de creștere a calității serviciilor turistice)

1. Prin lansarea mărcii de calitate (Q), program similar derulat în Spania, Franța și Elveția, se introduce un sistem de atragere a sistemului privat pentru atingerea unui standard de calitate care să corespundă exigențelor turiștilor din întreaga lume. În acest scop vor fi elaborate norme de certificare a calității serviciilor hoteliere și a acordării mărcii "Q".

Programul vizează reintroducerea în circuitul turistic și de restaurare a clădirilor "Cazino", componente ale patrimoniului cultural național de arhitectură. În acest fel se vor reintroduce în circuitul turistic vechile cazinouri, monumente de arhitectură de renume internațional, (Sinaia, Constanța, Vatra Dornei, Slănic Moldova, Herculane și includerea lor în lanțuri internaționale de cazinouri).

2. România se bucură de numeroase monumente de artă și arhitectură din cele mai interesante, de la cele din epoca antică la cele din epoca modernă. Ilustrative sunt, de exemplu, bisericile cu fresce exterioare din nordul Moldovei. După părerea unanimă a specialiștilor, Mânăstirile Voroneț, Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore etc, sunt capodopere ale unei civilizații rafinate, unice în lume. Premiul "Mărul de aur", distincție a federației internaționale a ziariștilor și scriitorilor de turism (de pe lângă UNESCO), a fost decernat acestor mănăstiri.

Programul "Infoturism"

În fiecare centru de județ, în localitățile și stațiunile turistice importante, precum și în punctele principale de frontieră s-au organizat centre de informare turistică, capabile să prezinte oferta națională și locală. De asemenea, în București s-au instalat panouri de informare turistică tip "city-light" cu prezentarea principalelor obiective turistice.

CAP. V. CONTRIBUȚII PERSONALE

Influența activității științifice ce se exercită astăzi în toate domeniile vieții sociale prin trasături care o diferențiază pregnant de perioadele anterioare, în deosebi prin amploarea și impetuozitatea cercetărilor științifice moderne, prin orientarea lor spre transformarea naturii și a societății, prin universalitatea de conținut, dar și geografică a științei contemporane, prin pătrunderea ei în straturile cele mai întinse ale societății, operând transformări în mentalitatea oamenilor. Pentru o sistematizare cât mai aprofundată și corectă a bibliografiei existente voi încerca să consult bibliotecite și să întocmesc fișe bibliografice și de conținut comparativ. O altă sursă majoră de informare pentru mine o vor constitui studiile publicate pe tema cartografierii și adaptarea acesteia la utilizatorul turist. Voi proceda la căutarea și descoperirea unor ghiduri vechi în anticariate, prospectarea lor și compararea lor atât ca evoluție cât și ca tematică și conținut.

V.1. Câteva propuneri pentru tema de cercetare:

Propuneri concrete de format și conținut pentru viitoarele ghiduri turistice care vor fi tipărite, în funcție de rezultatele cercetării.

Stabilirea de legături și propuneri de combinare între cele mai bune părți ale diferitelor ghiduri și atlase aflate pe piață.

Găsirea unor metode concrete de optimizare a informației geografice, istorice și culturale sub o formă turistică agreabilă, consistentă și ușor de accesat.

Editarea materialului în principalele limbi de circulație internațională pentru facilitarea utilizării de cât mai mulți potențiali consumatori.

Colaborarea cu agențiile de turism și tour operatori pentru distribuirea ghidurilor turistice.

Distribuirea prin intermediul librăriilor și a magazinelor de specialitate.

Realizarea unui format atractiv, ușor de utilizat, atât în formă tipărită cât și pe diferite suporturi electronice de stocare: Cd, DVD, Stick, Card Magnetic etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

*** 1992, Geografia României, vol IV – Regiunile pericarpatice: Dealurile și Câmpia Banatului și Crișanei, Podișul Mehedinți, Subcarpații, Piemontul Getic, Podișul Moldovei, Ed. Academiei;

*** 1984, Geografia României, vol II – Geografia umană și economică, Ed. Academiei;

*** 1987, Geografia României, vol. III – Carpații Românești și DepresiuneaTransilvaniei, Ed. Acad., București;

*** 2005, Geografia Romaniei vol.V – Campia Română, Delta Dunării, Podișul Dobrogei;

***1983, Geografia României, vol.I, Geografia fizică, Ed. Acad., București;

Abrudan, I., Coste, G, Ciocian, I., (2004)- Județul Sălaj. Prezentare generală Zalău;

Altman, I., (2004) – Management si marketing in unitatile de turism, Ed. Eclatant, Cluj-Napoca;

Ananie, St., Pricăjan, A., (1975)–Apele minerale de consum alimentar din România, Ed.științifică și enciclopedică, București;

Arma, I., (2006)-Teorie și metodologie geografică, Ed. Fundației România de Mâine, București;

Berindei, I., Iacob Ersilă (1961)- Contribuții la studiul morfologic al culoarului Someș, Studia Universitaria”Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca;

Binder, P., (1984), Rolul pasurilor și trecătorilor carpatice din jurul Depresiunii Brașov, în istoria populației și așezărilor umane de aici;

Bonis, I., (1979), Sistem-informație în sistemele din științele Naturii, Editura Academiei R.S.R., București;

Buta, I., (1967)- Bazinul Someșului, Studiu hidrologic, teză de doctorat;

Candea M., Erdeli G., Simion Tamara (2003), Potential turistic al Romaniei si amenajarea turistica a spatiului, Edit. Universitara;

Candea M., Tamara Simion, Alexandra Tataru (2007), Spatiul rural, turismul rural si agroturismul, Edit. Transversal 2007;

Câmpeanu, R., (1982), Incursiune într-un univers posibil. Editura Dacia, Cluj-Napoca;.

Ciangă, N., (1979)- Rolul stațiunilor balneoclimaterice din Carpați în dezvoltarea turismului, Studia Universitaris, „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca;

Ciangă, N., (1998)- Turismul din Carpații Orientali, studiu de geografie umană, Ed. Presa universitară clujeana, Cluj-Napoca;

Ciangă, N., (2001)- Geografia turismului, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj Napoca ;

Ciangă, N., (2006)- Romania. Geografia turismului, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj Napoca

Cișman, A. (1957), Fizică generală. Editura Tehnică, București;

Cocean, P., (1999)- România, geografia turismului, Ed. Focul Viu, Cluj-Napoca;

Cocean, P.,Dezsi, Șt, (2001) Prospectare și geoinformare turistică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca;

Dăescu, C., Istoria tiparului, Ed. Waldpress, Timișoara;

Drimba, O., Istoria universala, Ed. Cit, vol. I.;

Grigor, L., (1978) – Ghidul stațiunilor balneoclimaterice din România, Ed. Sport Turism, București;

Ilieș, A., Vasilca, D. (2002)-,- Măsurători terestre – fundamente vol.III – Ed. Matrix Rom, București;

Irimuș, A.I, (2010)- Potențial și valorificare turistică, Ed Risoprint, Cluj-Napoca;

Mac, I., Abrudan, I., (1997)- Scoala noastră;

Nastase, A., Osaci, C., G., (2001)-Topografie cartografie, Ed. Fundației România de mâine , București;

Petcu, P., (1990), – Turismul în zona de convergență a orașului Jibou. Lucrare de gr.I. ;

Petrea, D ., (2005), Obiect, metoda si cunoastere geografica, Editura Universitatii din Oradea;

Pușcaș, A., (1997)- Studiu de geografie regională asupra Depresiunii Almaș-Agrij, lucrare de diplomă;

Rusu, I., (1986) –Organizarea spațiului geografic al Depresiunii Guruslău, lucrare de gr.I. ;

Savu, AL., (1983), -Podișul Someșan, Studiu geomorfologic, Teză de doctorat, Cluj-Napoca;

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

*** 1992, Geografia României, vol IV – Regiunile pericarpatice: Dealurile și Câmpia Banatului și Crișanei, Podișul Mehedinți, Subcarpații, Piemontul Getic, Podișul Moldovei, Ed. Academiei;

*** 1984, Geografia României, vol II – Geografia umană și economică, Ed. Academiei;

*** 1987, Geografia României, vol. III – Carpații Românești și DepresiuneaTransilvaniei, Ed. Acad., București;

*** 2005, Geografia Romaniei vol.V – Campia Română, Delta Dunării, Podișul Dobrogei;

***1983, Geografia României, vol.I, Geografia fizică, Ed. Acad., București;

Abrudan, I., Coste, G, Ciocian, I., (2004)- Județul Sălaj. Prezentare generală Zalău;

Altman, I., (2004) – Management si marketing in unitatile de turism, Ed. Eclatant, Cluj-Napoca;

Ananie, St., Pricăjan, A., (1975)–Apele minerale de consum alimentar din România, Ed.științifică și enciclopedică, București;

Arma, I., (2006)-Teorie și metodologie geografică, Ed. Fundației România de Mâine, București;

Berindei, I., Iacob Ersilă (1961)- Contribuții la studiul morfologic al culoarului Someș, Studia Universitaria”Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca;

Binder, P., (1984), Rolul pasurilor și trecătorilor carpatice din jurul Depresiunii Brașov, în istoria populației și așezărilor umane de aici;

Bonis, I., (1979), Sistem-informație în sistemele din științele Naturii, Editura Academiei R.S.R., București;

Buta, I., (1967)- Bazinul Someșului, Studiu hidrologic, teză de doctorat;

Candea M., Erdeli G., Simion Tamara (2003), Potential turistic al Romaniei si amenajarea turistica a spatiului, Edit. Universitara;

Candea M., Tamara Simion, Alexandra Tataru (2007), Spatiul rural, turismul rural si agroturismul, Edit. Transversal 2007;

Câmpeanu, R., (1982), Incursiune într-un univers posibil. Editura Dacia, Cluj-Napoca;.

Ciangă, N., (1979)- Rolul stațiunilor balneoclimaterice din Carpați în dezvoltarea turismului, Studia Universitaris, „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca;

Ciangă, N., (1998)- Turismul din Carpații Orientali, studiu de geografie umană, Ed. Presa universitară clujeana, Cluj-Napoca;

Ciangă, N., (2001)- Geografia turismului, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj Napoca ;

Ciangă, N., (2006)- Romania. Geografia turismului, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj Napoca

Cișman, A. (1957), Fizică generală. Editura Tehnică, București;

Cocean, P., (1999)- România, geografia turismului, Ed. Focul Viu, Cluj-Napoca;

Cocean, P.,Dezsi, Șt, (2001) Prospectare și geoinformare turistică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca;

Dăescu, C., Istoria tiparului, Ed. Waldpress, Timișoara;

Drimba, O., Istoria universala, Ed. Cit, vol. I.;

Grigor, L., (1978) – Ghidul stațiunilor balneoclimaterice din România, Ed. Sport Turism, București;

Ilieș, A., Vasilca, D. (2002)-,- Măsurători terestre – fundamente vol.III – Ed. Matrix Rom, București;

Irimuș, A.I, (2010)- Potențial și valorificare turistică, Ed Risoprint, Cluj-Napoca;

Mac, I., Abrudan, I., (1997)- Scoala noastră;

Nastase, A., Osaci, C., G., (2001)-Topografie cartografie, Ed. Fundației România de mâine , București;

Petcu, P., (1990), – Turismul în zona de convergență a orașului Jibou. Lucrare de gr.I. ;

Petrea, D ., (2005), Obiect, metoda si cunoastere geografica, Editura Universitatii din Oradea;

Pușcaș, A., (1997)- Studiu de geografie regională asupra Depresiunii Almaș-Agrij, lucrare de diplomă;

Rusu, I., (1986) –Organizarea spațiului geografic al Depresiunii Guruslău, lucrare de gr.I. ;

Savu, AL., (1983), -Podișul Someșan, Studiu geomorfologic, Teză de doctorat, Cluj-Napoca;