Literatura de Specialitate Privind Modele de Integrare Si Multiculturalism

Migrația este un fenomen constant, care în ultima perioadă s-a accentuat. Aceasta are la bază motive economice, studiul, munca, familiare sau situații conflictuale în țara de origine. Pentru Europa fenomenul imigrației nu este o realitate nouă. Acesta începe să ia amploare odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Monndial, pe fondul procesului de decolonizare și a necesității de forță de muncă,în cazul Germaniei. În ultimea perioadă s-a observat o creștere destul de mare a fenomenului fapt ce a determinat două consecințe fundamentale: creșterea semnificativă a numărului de imigranți în diferite state și probleme în a defini statul lor juridic, cum să le fie garantate o serie de drepturi, cum să fie integrați în societatatea gazdă. În acest context, ample dezbateri au fost determinate de integrarea comunităților de musulmani. Pe fondul evenimentelor de la 11 septembrie, integrarea populației islamice a devenit unul din subiectele principale pe agendele statelor europene. Lucrarea de față are ca temă analiza modelor de integrare a comunităților de musulmani, în Franța, respectiv Germania, state care au cea mai prezentativă comunitate de imigranți musulmani. Aceste două state au viziuni diferite în ceea ce privesc conceptele de identitate, cetățenie, naționalitate, minoritate și reprezintă cazuri interesante de comparat. Totodată dacă în cazul Franței vorbim de o integrare prin asimilare a valorilor franceze, anulând astfel premisele multiculturalismului, Germania promovează o integrare bazată pe asimilarea valorilor societății germane, dar și o integare bazată pe multiculturalism. Ca obiecte lucrare de față și-a propus prezentarea într-o manieră comprehensivă a termenului de multiculturalism și ce reprezintă ca ideologie a diversității. De asemenea vom încerca să identificăm care din cele două modele, propuse de Franța, respectiv Germania este mai adecvat în contextul integrării comunităților musulmane. Un alt obiectiv important îl reprezintă încercarea de a evalua cele două modele și de trasa posibile direcții de acțiune pentru statele europene estice, care se confruntă cu problema integrării. Întrebăriile de cercetare la care această lucrare își propune să răspundă sunt: Care este dimensiunea legală, a identității culturale în Franța, respectiv Germania, care sunt diferențele dintre aceste privind: identitate, minoritate, cetățenie? Este foarte important de stabilit statutul legal al comunităților de musulmani în cadrul acestor state, deoarece acesta garantează o serie de drepturi. Cea de-a doua întrebare: Care este dimensiunea culturală a identității în Franța, respectiv Germania? ne va ajuta să înțelegem manieră în care comunitățile de musulmani își pot păstra identitatea culturală în contextul integrării. În cercetare de față pornim de la următoarele argumente: modelul german este mai considerat mai eficient dat fiind faptul că musulmanii germani se identifică mai mult cu apartenența la Germania decât cu identitatea de musulman, într-un studiu realizat de Institutul de Cercetare privind Migrația și Integrare, 77% la din musulamni se identifică ca și germani. De asemenea, cetățenii germani îi consideră pe musulmani integrați în societatea germană, aprecind politicile de integare din ultima perioadă drept pozitive, spre dosebire de cetățenii francezi, care îi văd mai mult pe musulmani ca exponenți ai unei culturi diferite și că acceptarea culturii lor ar însemna un abandon al valorilor franceze unice. În vederea atingerii obiectivelor propuse vom avea în atenția analiza de date și informații obținute de la nivelul legislației celor două state, programe politicie sau recomandări. Cercetarea va fi una calitativă, însă vom avea în atenție și câteva date statistice oferite de diferite instituții ce au în atenție problema integrării și a migrației. În cadrul acestei cercetări vom realiza o comparație a politicilor celor două state , Franța, respectiv Germania în vederea stabilirii unui model mai eficient de integrare. Lucrarea va fi structura în patru capitole. Primul va prezenta literatura de specialitate din domeniul teoriilor de integrare și amplelel dezbateri pe care le-a determinat multiculturalismul. Cel de-al doilea capitol este dedicat teorie și metodologie. În al treilea vom prezenta politicile de integrare din Franța, respectiv Germania, iar în ultimul vom încerca să realizăm o comparație între acestea, să stabilim care model este mai adecvat și să oferim posibile sugestii de abordare a multiculturalismului în vederea obținerii unor rezultate notabile.

LITERATURA DE SPECIALITATE PRIVIND MODELE DE INTEGRARE ȘI MULTICULTURALISM

Migrația în masă ridică inevitabil problemele legate de "gestionarea" socială și politică a relațiilor etno-culturale, iar acest lucru devine problematic atunci când migrația se intensifică și / sau modifică în mod semnificativ compoziția etnică stabilită. Valuri bruște de migrație au avut loc în mod regulat în Europa de-a lungul ultimelor două secole, însă cel mai recentă astfel de val a început în anii 1990, declanșând o reacție destabilizatoare în Europa. În sensul cel mai general, recenta intensificare a migrații în masă (estimată la nivel global la 210 la 250 milioane de oameni, cu numai 45 de milioane de refugiați), este o parte integrantă a "globalizării’’. Această ultimă dimensiune a globalizării – mobilitatea crescută a persoanelor – s-a dovedit a fi cea mai problematică și dificil de gestionat pe continentul European. Pe fondul globalizării s-a intesificat importanța conceptul de integrare, utilizat cu referire la migrație. În sensul cel mai larg, integrarea înseamnă procesul prin care oamenii care sunt relativ noi într-o țară (care nu au mai mult de două sau trei generații) devin parte a societății. Este util să avem în vedere faptul că în utilizarea "integrare europeană", conceptul se referă la conturarea unei noi structuri de entități. În multe țări europene, integrarea migranților înseamnă asimilarea lor într-o ordine socială preexistentă, unificată cu o cultură omogenă și un set de valori. Integrarea este percepută ca un proces într-un singur sens, introducând sarcina de schimbare numai pentru migranți. Deoarece diferențe nu pot fi tolerate, ele trebuie să dispară. Având în vedere tendința de a concepe integrarea în direcția de asimilare, conceptul de integrare este înlocuit cu alți termeni, în special incluziune și participare. Includerea este, probabil, cel mai aproape de termenul de integrare, cu avantajul de a oferi o mai bună legătură la preocupările politice de masă, deoarece factorii de decizie politica îl utilizează pentru a se referi la toate grupurile sociale, nu doar migranților și minorităților. Incluziunea socială este un obiectiv politic declarat pentru guvernele din întreaga UE. Integrarea ca obiectiv politic presupune o ipoteză despre o ordine socială dezirabilă, cu o mare grad de coeziune internă. Este parte a procesului de construire a națiunii. Acest lucru o face atractivă pentru factorii de decizie politica, care au ca scop de stabilitate și ordine, dar poate împiedica recunoașterea și acceptarea diferenței. Dacă integrarea este măsurată în raport cu o ordine socială existent, cu practicile sale hegemonice și valori, atunci accentul va fi mereu pe adaptarea migranților mai degrabă, decât pe măsurile care pot fi necesare pentru a facilita integrarea și participarea nou-veniți Integrarea nu este doar un proces reciproc. Se compune, de asemenea, de practici complexe și multi-stratificate: economice, sociale și culturale. Rolul interacțiunii sociale este esențială în procesul de integrare. Prin contacte sociale și climatul creat de posibilitatea unor astfel de contacte, oamenii dezvoltă un sentiment de apartenență la un spațiu social particular. Acesta este unul dintre motivele pentru care rasismului și xenofobiei sunt obstacole majore în orice efort de integrare, deoarece acestea produc un context de nesiguranță, izolare și ostilitate. Aceste efecte pot apărea, de asemenea, atunci când rasismul deschis se înlocuiește cu o discriminare indirectă, care îl împinge pe migranți și entice minorităților la marginea societății. Coeziune poate fi realizat într-o societate pluralistă, prin interacțiunea diferitelor comunități. În cazul în care coeziune se bazeaza pe interactiunea dintre diferite comunități, această interacțiune trebuie să fie ghidată de principiul egalității. Este sarcina politicilor de integrare pentru a se asigura că migranții și minoritățile etnice obțin drepturi egale, astfel încât acestea să devină parteneri cu drepturi depline și participanții la dezvoltarea unei societăți coezive. Astfel, succesul de integrare depinde de angajarea tuturor migranților și minoritățile etnice în aceste procese de negociere, indiferent de originea lor rasială, etnică, religioasă sau culturală. Acesta poate fi măsurată prin accesul în mod egal la, și participarea la mecanismele de resurse, instituții și la soluționarea conflictelor societății, cu responsabilitate egală. Această abordare a integrării, ghidată de principiile reciprocității, egalității, diversității și de coeziune, este compatibilă cu o înțelegere multiculturală a funcționării democrațiilor moderne. Multiculturalismul, ca ideologie a diversității, face obiectul unor ample dezbateri, dat fiind faptul că acesta descrie un element central al lumii în care trăim. Conștientizarea implicațiilor pe care le are diversitatea a determinat apariția unui număr impresionant de lucrări, care abordează multiculturalismul. Deși au existat numeroase lupte duse de americanii de culoare pentru includere politica, sistemul de confederații adoptat de statele europene pentru a combina diversitatea lingvistitca și religioasă și politicile multiculturale adoptate de Australia și Canada în 1970, abia la începutul anilor 80 aceasta problemă a diversității a început să atragă atenția academicenilor. Atitudinile pe care le-a determinat au fost dintre cele mai diverse, de la dezaprobarea lui din cauza faptului ”exagerează diferențele,intensifică resentimentele și antagonismele, adâncind și mai mult granițele dintre rase și naționalități, finalul fiind autocompătimirea și autoghetoizarea” , până în al privi ca pe o politică afirmativă, ce are în atenție promovarea unor condiții juste integrare. Multiculturalismul este strâns legată de "politica de identitate", "politica de diferență," și "politica de recunoaștere", toate având în comun angajamentul de a reevalua discrepanțele dintre identitatea și modelelor dominante de reprezentare și comunicare care marginalizează anumite grupuri (tineri 1990 , Taylor 1992, Gutmann 2003). În centrul atenției, multiculturaliștii pun conceptele de ’’cultură’’ și ’’grupuri culturale’’, însă cu toate acestea, creanțele multiculturale includ o gamă largă de revendicările care implică religie, limbă, etnie, naționalitate, și rasă. Apariția multiculticulturalismului își găsește justificarea în trei teorii: comunitarismul, liberalismul egalitar și postcolonialismul. O justificare pentru multiculturalism reiese din critica adusă de comunitarism liberalismului. Liberalii sunt individualisti, ei insistă că indivizii ar trebui să aibă libertatea de a alege și de a urmări propriile concepții de viață bună. Ele dau întâietate la drepturile individuale și libertățile și nu comunității și bunuri colective. Unii liberali sunt, de asemenea, individualisti atunci când vine vorba de ontologia socială (ceea ce unii numesc individualism metodologic sau atomism). Comunitarienii resping ideea că individul este, înainte de comunitate, și că valoarea bunurilor sociale pot fi reduse la contribuția lor la bunăstărea individuală. Identităților culturale diverse și limbi sunt ireductibil bunuri sociale, care ar trebui să fie presupuse a fi de valoare egală. Recunoașterea valorii egale a diverse culturi necesită înlocuirea regimului tradițional liberal, de libertăților și oportunități identice pentru toți cetățenii cu un sistem de drepturi speciale pentru grupuri culturale minoritare. O a doua justificare pentru multiculturalism vine din interiorul liberalismului. Will Kymlicka a dezvoltat teoria cea mai influentă din multiculturalismului, bazat pe valorile liberale de autonomie și egalitate (Kymlicka 1989, 1995, 2001). Teoria lui Kymlicka , multiculturalismului liberal, ofera cea mai puternica formă de drepturi pentru grupurile diferite, anume dreptul de auto-guvernare, popoarelor indigene și minorităților naționale din cauza statutului de minoritar nu este ales, ei au fost încorporați în stat, în manieră coercitivă. În schimb, imigranții sunt văzute ca migranți economici voluntari, care au ales să renunțe la accesul la cultura lor nativă prin migrare. Multiculturalismul imigrant (ceea ce Kymlicka numește "drepturi polietnice") este înțeleasă ca o cerere în termeni de integrare, prin măsuri temporare în mare parte (de exemplu, scutiri, educație bilingvă) și nu o respingere de integrare (Kymlicka 1995, 113-115). Există de asemenea și o perspectivă postcolonială, ce privește dincolo de teoria liberalistă, care încearcă să dezvolte modele de dialog constituțional și politic, recunoscând modalități culturale distincte de a vorbi și de a acționa. Societățile multiculturale formate din diverse perspective religioase și morale, cât și societățile liberal,e trebuie să ia astfel de diversitate în serios. tate.. După cum susține Bhikhu Parekh, teoria liberală nu poate oferi un cadru imparțial care reglementează relațiile dintre diferite comunități culturale (2000). El susține în schimb pentru un model mai deschis dialogului intercultural, în care valorile constituționale și legale de societate liberală a servi ca punct de plecare inițial pentru dialog inter-cultural fiind în același timp deschis la contestații. De de altă parte, unii critici susțin că argumentul multiculturaliștilor pentru pastrarea culturilor este o premisa formată pe o vedere problematică a culturii și a relației individului cu aceasta. Culturile au interacțiomat de multă vreme și s-au influențat în urma războaielor, imperialismului, tratatelor și a migrației. Oamenii din multe părți ale lumii trăiesc în culturi care sunt deja cosmopolit, caracterizate de hibriditate culturală. Ca Jeremy Waldron (1995, 100) susține, "Trăim într-o lume formată de tehnologie și comerț; de imperialism economic, religios, politic și urmașii lor; de migrație în masă și dispersie de influențe culturale. În acest context, pentru a se cufunda în practicile tradiționale de, să zicem, o cultură aborigen ar putea fi un experiment antropologic fascinant, dar este vorba de o luxație artificial de la ceea ce de fapt se întâmplă în lume. O a doua critică majoră a multiculturalismului se bazează pe ideile de toleranță liberală și libertatea de asociere și conștiință. Chandran Kukathas (1995, 2003) susține că nu există drepturi de grup, doar drepturi individuale. Prin acordarea grupurilor culturale protectii speciale și drepturi, statul își depășește rolul său și riscă să submineze drepturilor individuale de asociere. Statele nu ar trebui să urmărească "integrarea culturală", ci mai degrabă o "politica de indiferență" față de grupurile minoritare (2003, 15). O a treia linie critică susține că multiculturalismul este o "politică de recunoaștere", care distrage atentia de la "politica de redistribuire" (Barry 2001, Fraser și Honneth 2003). Putem distinge analitic între aceste moduri de politică: o politică de recunoaștere contestă inegalitate statutului și remediul pe care îl urmărește este schimbarea culturală și simbolică, iar o politică de redistribuire contestă inegalitatea economică și exploatarea și remediul pe care îl urmărește este restructurarea economică. O a patra obiecție critică asupra multiculturalismului liberal are în vedere ceea ce se cere prin egalitate. Brian Barry susține că minoritățile religioase și culturale ar trebui să fie considerate responsabile pentru suportarea consecințelor propriilor convingeri și practici. Barry susține că justiția este preocupată doar de asigurarea un interval rezonabil de oportunități egale și nu cu asigurarea accesului egal la orice alegeri sau rezultate (2001, 37) speciale.

CADRUL TEORETIC

2.1 TEORIE

Pentru o înțelegere corectă a termenului de multiculturalism este important de avut în atenție trei aspecte care compun acest termen: multiculturalismul care critică a naționalismul cultural, multiculturalismul din prisma unei filosofii sociale, ce are în vedere crearea unui spațiu teoretic, o redefinire a valorilor sociale și politice și ca politică publică, ce ia măsuri multiculturale în vederea gestionării divesității. Multiculturalismul, ca teorie a diversității, susține faptul că statele multiculturale trebuie să promoveze o politică de acomodare a diferențelor culturale și nu una de asimiliare. În sprijinul politicii de acomodare culturală multiculturaliști sustin faptul că noile patrii ale imigranților au datoria morală de a dezvolta condiții în care aceștia să se simtă bineveniți. Această teorie este propusă de Joseph Raz care argumentează că majoritatea culturală le datorează imigranților ceea ce își datorează și lor,, abilitatea de a se simți acasa în propria lor casă, pentru că odata ce ei au imigrat într-o țară, aceasta a devenit casa lor’’. În viziunea lui Raz poltica de acomodare culturală este necesară în a asigura bunăstarea și demnitatea minorităților culturale existente pe teritoriul unui stat. Aceste două aspecte, bunăstare și demnitate depind în mod decisiv de cultura pe care aceștia o îmbrățisează și de statutul pe care aceasta îl are în societatea în care trăiesc. Politica de acomodare culturală este văzută de asemenea și ca o cerință a dreptății sociale. Statele culturale au obligația de a adopta o politică de acomodare culturală deoarece dreptatesocială implică un tratament egal al tuturor culturilor existente pe un teritoriu. Nici o cultură nu trebuie să fie defavorizată în lipsa unor motive întemeiate. Acestă premisă se bazează pe principiul respectului egal al persoanelor, un principiu reprezentativ pentru societățile democratice. Abordarea conceptului de multiculturalism trebuie să aibă în vedere practicile și teoria democrației liberale. Conform lui George Schophin avem patru premise liberale ale multiculturalismului și anume: cel mai bun instrument de rezolvarea a divergentelor interetnice este democrația, încrederea acordată celorlalți indivizi se poate dezvolta mai bine într-un mediu democratic, într-un asemenea cadru normele statului sunt acceptate și respectate, multiculturalismul este văzut ca soluție de rezolvare a problemelor cauzate de diferențele culturale, în colaborare cu tradiția democrației liberale. În contextul politicilor de integrare a imigranților un rol aparte îl are cetățenia, această reprezentând modalitatea de participare activă în cadrul societății. Potrivit lui Ruud Koopmans și lui Paul Statham, cetățenia reprezintă un însemn cultural al națiunii,ilustrand capacitatea imigranților de a se alipi comunității naționale. Având în atenție distincția lui Rogers Brubaker privind modul de dobândire al cetățeniei, pe baza principiului jus soli ( accesul la cetățenie relizându-se fie pe baza nașterii pe teritoriul național sau prin naturalizare) ori pe baza principiului jus sanguinius, accesul realizându-se mult mai dificil dacă nu se dețin legături etno-culturale cu națiunea, cei doi autori susțin că deosebirea dintre între formele etno-culturale și civic culturale al cetățeniei nu iau în atenție drepturile culturale promovate de viziunea multiculturalismului. Koopmans și Statham propun îmbinarea dimensiunea drepturilor culturale propusă de multiculturalism cu criteriile formale de ajungere la cetățenie. Astfel se ajunge la trasarea unor modele ale cetățeniei, fiecare definind o reglementare instituțională particulară asupra migrației. Primul model, denumit generic, etnic și exclusiv, îngreunează și face aproape imposibil accesul la comunitatea politică prin barierele instituționale sau culturale. Cel de-al doilea model, de tip asimilaționist sau republican se definește printr-un proces mai facil de accedere la cetățenie, bazându-se pe principiul jus soli, dar pretinde totodată imigranților un grad ridcat de asimilare în sfera publică, nerecunscându-le însă cultura.

Pentru a putea înțelege mai bine politicile de integrare adoptate de statele europene este important de văzut principalele modele de integrare atât la nivel de analiza micro( din perspectiva indivizilor), cât și la nivel de analiza macro( politici de stat). Astfel, la nivel indivudal, Berry stabilește patru dimensiuni ale acomodării: integrare sau biculturalism ce presupune un mix între dorința imigrantului, pe de o parte de a se adapta, dar totodată de a păstra apartenența cultură proprie. O altă dimensiune a acomodării constă în separare/excluziune, atunci când imigranții nu doresc să se integreze și să se adapteze în societatea gazdă, fiindprea mult la identitatea lor etnica și la valorile lor culturale. Asimilarea, cea de-a treia dimensiune a integrării indivuale, constă în adaptarea completa a culturii gazdă de către imigranți, renunțând complet la identitatea și valorile culturale proprii. Ultima dimensiune constă în marginalizare/individualism, imigranții respingând orice tip de relație cu grupul cultural dominant, ca reacție la discriminarea li neacceptarea lor de către cultura majoritara.

În privința politicilor la nivel de stat, distingem trei modele de integrare ideale. Primul model se refera la multiculturalism, care are în atenție respectul și protecția diversității culturale și are ca obiectiv asigurarea identității comunității de imigranți. Cel de-al doilea model este asimilaționismul (republican), care se întemeiază pe asimilarea totală a celor veniți în societatea gazdă. Cel de-al treilea model, al exclusionismului, se bazează pe legislație și politici rigide, ce trebuie îndeplinite de imigrant în vederea stabilirii pe teritoriul statului gazdă. Acestea reprezintă modele ideale de integrare, însă la nivelul statelor europene se constată un mix al acestora, politicile de migrare și integrare fiind într-o continuă schimbare și readaptare.

METODOLOGIE

Ca metodologie în lucrarea de față vom folosi colectarea de dat și informații obținute în special din legislația statelor europene privind integrarea imigranților și din programele de guvernare. O sursă importantă de informații și de date o va constitui rapoarte oferite de Migraion Policy Insitute, care prezintă de asemenea ansamblul de politici adoptate de statele europene. De asemenea, informațiile oferite de agențiile de presă străine, precum Fiagro, care ne pun la dispoziție un număr impresionat de informații privind acțiunile întreprinse în vederea integrării comunității de musulmani. Vom avea în vedere o selecție atentă și totodată relevantă pentru studiul întreprins. Ne vom concentra pe date care relevă percepția comunității majoritare asupra celei minoritare. Totuși cea mai importantă metodă utilizată rămâne studiul de caz. Aceasta este prin excelență o metodă calitativă. Studiul de caz este un document realizat în scopul prezentării modului în care a fost analizată și evaluată o situație, pentru a elabora și implementa decizii viziând soluționarea uneia sau mai multe probleme. Acesta poate fi definit ca o strategie de cercetare bine stabilitate, centrată pe un caz concret, cu luare în considerarea a tuturor particularităților sale contextuale. Studiul de caz este unul descriptiv, pe de o parte, prin care se încearcă prezentarea concretă a situației imigranților în statele europene occidentale, legislația statelor respective privind statutul migrantului, dar și unul explicativ prin care încercăm să explicăm măsura în care s-a realizat integrarea și respectarea drepturilor migranților și factorii care îngreunează procesul de integrare, atât la nivelul discursul politic din statele respective, a tradițiilor, cât și a opiniei publice, uneori prea conservatoare. Studiul include mai multe cazuri, precum situația imigranților din Franța, respectiv a celor din Germania. Prin folosirea studiilor de caz multiple dorindu-se a se realiza o comparație între manieră în care la nivel legislativ, cât și faptic cele două țări au reușit să facă față migrației muslumane, cât și gradul în care acestea respectă documentele ratificate în problematica migrației la nivel european.

STUDIU DE CAZ

3.1 POLITICI DE INTEGRARE A COMUNITĂȚII MUSULMANE ÎN FRANȚA

Aproximativ cinci milioane de musulmani trăiesc în Franța. Majoritatea musulmanilor din Franța provin din fostele colonii ale țării, cum ar fi Algeria, Maroc și Tunisia sau un grup mare care este legat de autoritatea turc pentru afaceri islamice, Diyanet.
Insistând asupra idealului "egalitarismului", Franța se mândrește cu faptul că nu face nicio diferență în ceea ce privește moștenirea etnică sau de rasă. Termenul de "diversitate culturală" a fost utilizat pe scară largă în Franța de la începutul secolului 21 ca o modalitate standard de referire la politicile care vizează îmbunătățirea reprezentării minorităților etnice în mass-media și audio-vizual. Politicile de diversitate din Franța au încercat nu numai să promoveze integrarea minorităților etnice dar, de asemenea să protejeze securitatea internă. Deși date oficiale cu privire la numărul total de imigranți ce sunt în Franța sunt greu de găsit, un raport oficial publicat de Consiliul Superior de Integrare, în 2011 arată că unul din cinci oameni care trăiesc ăn Franța e imigrant sau are un părinte imigrant. Cu toate acestea Franța nu se consideră o societate pluralistă sau multiculturală. Conform constituției din 1958 ,, Franța este o republică indivizibilă, laică, democrată și socială. Aceasta asigură egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără deosebire de origine, rasă sau religie. Aceasta respectă toate credințele. Valorile promovate de Republică includ libertate, văzută ca autodeterminare, prin exercitarea autonomiei individualeși egalitatea tuturor cetățenilor sau rezidenților în fața legii, indiferentde originea culturală, etnică sau fundalul religios. Cetățenii intra în sfera publică fără a se ține cont de opțiuni sau identitatea în termeni de cultură, sex sau religie, care sunt înțelese a face parte din sfera privată. Recunoașterea sau afirmarea unor drepturilor speciale pentru grupuri culturale diferite sunt aproape nule în viziunea republicană. Reprezentantă a modelul asimilaționist, Franța acordă dreptul de cetățenie pe baza principiului jus soli imigranților născuți pe teritoriul francez sau naturalizați, negând însă acceparea unei existențe separate a acestora. Astfel comunitățile de imigranți nu sunt acceptate ca și entități importante petru autoritățile publice, cerându-se astfel imigranților un anumit nivel de adaptare culturală. Asimilaționismul francez nu are în vedere filzofia etnicității pe teritoriul său. Acest lucru are implicații profunde asupra politicilor care are în vedere statutul minorităților etnice. Un aspect deosebit de important care trebuie avut în atenție este acela că în context francez noțiunile de ,,nationalitate ,, și ,,cetățenie,, nu sunt coincid. Naționalitatea este văzută ca o cale de acces la cetățenie. Cetățenia, în context francez, implică un set de practici, precum accesul la drepturile civice, dreptul de participare la viața politică și socială a comunității naționale, drepturi politice, pe când naționalitatea implica legătura legală între stat și individ. Totodată lipsa noțiunii de minoritate, care nu este relevantă în cadrul legal și instituțional face ca reprezentativitatea minorităților în politica franceză rămâne o utopie. Președintele Sarkozy, în perioada mandatului său, a numit in functii importante trei femei reprezentante ale minoritatilor: ministrul Justitiei, Rachida Dati, si Fadela Amara, ministrul pentru Suburbiile Frantei, sunt din Africa de Nord, iar ministrul pentru Drepturile Omului, Rama Yade, este de origine senegaleza. Însă multe voci afirmă că acestea au fost doar compromisuri punctuale și că nu există nicio acțiune concretă în direcția deschiderii lumii politice pentru minorități.

Lipsa unei reprezentări la nivel politici a determinat guvernul francez să încurajeze să încurajeze dezvoltarea consiliilor reprezentative sau organisme umbrelă , în scopul de a îndeplini acest rol . Franța are consilii naționale , formate cu diferite niveluri de sprijin guvernamental . Aceste consilii ajuta la rezolvarea dezbaterilor cu privire la practicile religioase , cum ar fi imami , spații de rugăciune , capelani , moschei , educație. Evaluarea progresului acestor consilii a fost preponderent pozitiv , succesele includ construcția de moschei și școli particulare religioase .

În ceea ce privește identitatea musulmanilor în Franța, avem de-a a face cu o particularitate și anume că, față de celelalte țări, Franța nu acceptă colectare și publicarea de statistici cu privire la grupurile religioase. Orice activitate de numărare sau deosebire a cetățenilor în funcție de religie este stric interzisă. Dat fiind faptul că se promovează identitatea franceză unică, națională, pentru imigranți, care obțin cetățenia, orice afiliere culturală, lingvistică care nu este în concordanță cu majoritatea devine imposibilă. Cerințele multiculturalismul privind afirmarea diversității culturale sunt excluse în modelul asimilaționist francez, orice activitate religioasă sau culturală fiind destinată sferei private.

Un rol important în educația islamică îl are Imamul. Aceasta este o poziție de lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. Franța a început să ofere subvenții de stat pentru formare imam și pentru a sprijini dezvoltarea de cursuri universitare în studii islamice . Alte țări au făcut mai dificil pentru imamii străini pentru a intra în țară sau le cere să participe la limba sau cursuri de integrare înainte de a practica. Problema integrării imigranților musulmani a determinat o reviziure a politicilor de integrare, astfel prim-minstrul francez Jean-Marc Ayrault a cerut guvernului să pună în aplicare o formulă nouă a secularismului promovarea identității islamice în viața publică. Principalele recomandări au în vedere recunoașterea identităților multiple ca o bogătie, posibilitatea purtării vălului în clase și ore în limba arabă. De asemenea au fost făcute recomandări privind reviziurea curriculei de istorie, a legei privind hărțuirea rasială. Aceste propuneri au stârnit un număr mare de critici. Cea mai vehementă poziție a avut-o liderul principalului partid de opozitie din Franța, Jean-Francois Cope care vede în aceste măsuri o abandonare a propriei culturi, limbă, istorie și identitate în favoarea alei culturi. La nivelul opiniei publice se consideră că multiculturalismul a ajuns prea departe. Conform unui sondaj publicat de Le Figaro, în octombrie 2012, 60% dintre francezi consideră că islamul a devenit ,,prea vizibil și influent,, în Franța, 43% îi văd pe musulmani ca o amenințare la adresa identității naționale franceze, în timp ce doar 17% consideră că aceștia îmbogățesc societatea. De asemenea, 68% din persoanele din Franța consideră că problemă integrării imigranților musulmani ține de refuzul lor de a se integra, iar 52% iau în calcul diferențele culturale. În ceea ce privește simbolurile Islamului, 63% dintre francezi se opun purtării de către femeile musulamen a vălului în public și numai 18% susțin construierea unei noi moschei în Franța. Secularismul în instituțiile publice are o lungă tradiție în special în școlile publice acolo unde religia a fost interzisă de mult timp în ideea susținerii idealurilor de egalitate și libertate. În septembrie 2013, guvernul a luat decizia de introduce Carta Seculară în școli în vederea reafirmării principilor care stau la baza separării moscheelor și a statului. Deschiderea elitei sistemului de învățământ în fața minorităților este un pas esențial. Sistemul francez se mândrește cu faptul că este o "meritocrație", deoarece oferă educație gratuită tuturor, însă organizând examene naționale ce nu iau în considerare rasa, el nu poate oferi niciun sprijin minorităților dezavantajate. Astfel, trebuie operate reforme și la acest nivel.

POLITICI DE INTEGRARE A COMUNITĂȚII MUSULMANE ÎN GERMANIA

Aproximativ patru milioane de musulmani trăiesc în Germania. În Republica Federală Germania, landurile sunt responsabile pentru cultură și religie, Landeshoheit, prin urmare, fiecare stat german trebuie să facă propriile aranjamente. Preambulul Constituției menționează responsabilitatea poporului german în fața lui Dumnezeu și omenirea pentru a servi pace, articolul 3 semnalează egalitatea în fața legii, articolul 4 prevede libertatea de religie și de exprimare, articolul 5 confirmă libertatea de exprimare, în limitele stabilite de alte legii, iar articolul 7 prevede că educația este o responsabilitate a statului, că educația religioasă este o parte normala a curriculum-ului, mai puțin în școlile non-confesionale, că responsabilitatea de educație religioasă este împărtășită cu comunitățile religioase și că profesorii și părinții nu trebuie să ia parte la educație religioasă. În cazul Germaniei, pentru obținerea cetățeniei vorbim de un model guest-worker. Aceasta nu este definită de cultură, cât de etnicitate. Cadrul legislativ german garantează accesul în mod egal și nediscriminatoriu la serviciile publice, însă numai cetățenilor germani. Naturalizarea a devenit destul de dificilă în contextul în care imigranții au de dat un test de limbă și să demonstreze o înțelegere de bază a valorilor civice germane și să accepte supremația legii. Aceste cerințe sunt relative rezonabile dat fiind politica de încurajare a guvernul german privind dobândirea cetățeniei de către imigranți. Problema apare în contextul interzicerii dublei cetățenii, mulți imigranți, în special turcii, considerând dobândirea cetățeniei germane ca o trădare față de backgroundul lor național. Acest lucru devine problematic în contextul în care cetățenia oferp participarea la viața socială și politică germană și accesul la drepturile minorităților. În ceea ce privește procesul de integrare a fost nevoie de o lungă perioadă de timp până când guvernul pentru a realiza că Germania a devenit o țară de imigranți și să ia orice fel de de acțiune până la în vedere prevenirii problemelor actuale. Dacă se reacționa mai devreme înainte, întregul proces de integrare putea să înceapă mult mai devreme și, probabil, ar fi fost pus în aplicare cu mai multă ușurință. Fostul ministru al Interior , Wolfgang Schäuble , a convocat o Konferenz Islam care s-a întâlnit anual din 2006, în vederea dezvoltării de politici privind Islamul la nivel național . Proiectul a fost foarte de succes în a atrage atenția asupra problemelor islamice în Germania , având musulmani serios ca cetățeni germani și publicarea de informații utile despre viața islamică în Germania, comitete de lucru pe rapoartele, care se ocupă cu probleme sociale , culturale și religioase urgente. În faza a doua , care a început în 2009, Islam Konferenz a lucra pentru integrarea în continuare a musulmanilor din Germania, adaptarea Staatskirchenrecht la o realitate pluralistîâă , Staatsreligionsrecht , ajuta la organizarea toate ramurile educației islamice, lucru pentru egalitatea de gen și să ofere un forum pentru discutarea politicilor islame în landuri. La fel ca și statul francez, Germania a înțeles importanța imanul în comunitățile islamice și a început să ofere subvenții de stat pentru formare imam și pentru a sprijini dezvoltarea de cursuri universitare în studii islamice. Ba chiar mai mult, mai multe universități din landuri cu populații musulmane substanțiale s-au pregătit sau se pregătesc programe educaționale religoase pentru profesori . Universitatea din Osnabrück are , de asemenea, un program de educație de imami , iar universitățile din Münster și Tübingen pregătesc astfel de programe. Factorii de decizie politică se confruntă cu întrebări privind responsabilitatea și calitatea de membru al acestor consilii . Pentru că musulmanii sunt atât de diversi , construirea unui organism care urmărește să reprezinte toți musulmanii este imposibil de realizat. Lipsa de reprezentativitate a acestor consilii ( și rolul statului în compoziția lor ), s-a întalnit cu critici. În cazul Conferinței Islamice germane de exemplu , un grup umbrelă a fost exclus pentru susținerea unui brand fundamentalist islamic , un altu a plecat pentru că a perceput dialogul ca fiind susținere Serviciul de Informații german. Deoarece nu există o linie fină între incluziunii și oferind o platformă pentru vederi radicale , legitimitatea acestor instituții poate fi fragilă. O amplă dezbatare a fost provocată de educația religioasă în școli. În ciuda faptului că libertatea religioasă este garantată de Constituție, s-a susținut ideea că acest aspect se referă doar la religiile creștine care sunt tradiționale în Europa de Vest. Spre deosebire de Franța, aici educația religioasă este obligatorie, organizată, susținută și platătită de stat. Musulmanii au luptat pentru dreptul de a oferi educație religioasă în școli, pe picior de egalitate cu alte religii. După ce Federația Islamică a câștigat dreptul de a furniza educație religioasă , dar a ales să-l livreze în turcă , guvernul german a luat măsuri pentru a promova educația islamică germană. De asemena, portul simbolurilor islamice, precum vălul nu sunt interzise în Germania, însă de cele mai multe ori musulmanii care poartă văl se plâng că este dificil de a obține un loc de muncă în școlile publice , sau în serviciul public. În ciuda declarației Angelei Merkel din 2010, privind eșecul multiculturalismul în Germania și a prezentării de către mass-media a integării musulmanilor drept eșuată, într-un studiu al Comitetul de Experți privind Integrarea și Migrație, imigranții privesc cu integrare într-o manieră optimistă. i din Germania se simt "foarte mult la domiciliu" sau "mai acasă decât să nu". Atât populația majoritară, cât și imigranții sunt de părere că politicile de integrare germane din ultimii ani au avut un efect pozitiv asupra integrării, doar 15% le-a gasit negativ. Dacă în urmă cu doar câțiva ani faptul că Germania era o țară de imigranți provocata agitație politică între timp imigrația și integrarea au devenit probleme politice de masă. Chiar și politicienii conservatori ai partidului tradițional CDU, care mereu au insistat că Germania nu a fost o țară de imigrație, acum încep să vadă "imigrație ca o oportunitate". Într-un interviu al ambasadorului german în România, Werner Hans Lauk, privind integrarea imigranților musulmani în Germania acesta sublinează faptul că modelul german are în vedere o îmbinare a multiculturalismul cu asimilaționismul. Pe fondul evenimentelor din Franța, el atrage atenția asupra prevenției și a promovării educației civice, atât în rândul imigranților, cât și a populației majoritare.

4 EVALUAREA MODELOR DE INTEGRARE FRANCEZ VERSUS GERMAN. PERSPECTIVE VIITOARE

Analizând cele două modele de integrare prezentate mai sus putem spune cu certitudine că niciuna din cele două state, Franța, respectiv Germania nu au reușit să găsească o formulă de a promovare a multiculturalismului. Totuși putem considera modelul german mai eficient din prisma următoarelor aspecte. În primul rând, avem în vedere prin respectarea dimensiunii legale a identității culturale. Dacă în cazul Franței accesul la cetățenie se face facil, aceasta nu asigură însă recunoașterea culturală, prin lipsa noțiuni de minoritate din spectrul legislației franceze, lucru susținut și de afirmația lui Wallterstein ,, Republica devoratoare de identități’’. De partea cealalaltă, Germania are componenta de minoritate și totodată oferă drepturi minorităților în urma dobândirii cetățeniei. În al doilea rând, dimensiunea culturală a identității la nivelul Germaniei implică atât sfera publică, cât și cea privată. Statul participă deopotrivă la asigurarea educației religioase, ba chiar religia este o materie obligatorie și plătită de către acesta. Totodată această nu are restricții severe în ceea ce privește afisul simbolurilor islamice, precum vălul. În cazul Franței aceasta lasă dimensiunea culturală a identității sferei private. Cele mai profunde interdicții pe haine religioase au fost introduse în Franța unde purtând o burqa și alte forme pe față , acoperind capului în public, au fost interzise din 2011 . Interdicțiile au fost adoptate aparent din motive de securitate ( deși , în cazul Franței , sunt introduse sancțiuni împotriva celor care obliga pe alții să se îmbrace un anumit mod în funcție de sexul lor ). Asigurarea educației religioase în școli nu este asigurată pe teritoriul statului francez, având în vedere diferențierea clară care există între stat și religie. În al treilea rând, și poate unul din cele mai importante. este modul de raportare a factorului politic la problema integrării. În cazul Franței orice încercare de reviziure a politicilor față de minoritatea musulmană se lovește de un zid de critici, atât din partea partidelor politice, cât și a opiniei publice, aceștia nefiind dispuși să renunțe la supremația culturii franceze. De partea cealaltă, Germania a încercat o reviziure a politicilor de integrare, a acceptării imigranților musulmani ca parte componentă a societății germane, chiar și opinia publică germană considerând măsurile de integrare adoptate pozitive. Evenimentele din Franța pun din nou într-o lumină negativă comunitățile islamice din Europa și să genereze ample discuții privind imigrația și componentă religioasă pe care o aduc aceste grupuri. În acest cadru, un rol foarte important îl va juca modul în care se vor raporta principalii lideri mondiali la lumea islamică. Soluția la criza multiculturalismului poate fi atins prin punerea în aplicare a următoarelor măsuri: în primul rând, este necesar ca guvernele să ia măsuri specifice în ceea ce privește integrarea imigranților și încetează vorbesc abundent despre toleranța ca o bază de organizare a societate. În al doilea rând, este esențial să se acorde o atenție la promovarea toleranței, nu numai în rândul cetățenilor statului de primire, dar, de asemenea, în rândul imigranților înșiși. În al treilea rând, este necesar să se elaboreze norme și principii al e multiculturalismului specifice întregului spațiul european. Această problemă trebuie să fie rezolvată la nivelul UE, nu la nivel de state separate. Cu toate acestea, punerea în aplicare a acestor măsuri specifice menite să protejeze drepturile civile ale imigranților se poate realiza numai în condiția în ca statul însuși este sincer interesat de crearea unei societăți multiculturale. În ceea ce privesc statele din Est, inclusiv România, care se confruntă cu problema integrării minorităților, aceste trebuie să aibă în vedere respectarea proporției, între drepturile acestora și a legile, cultura țării gazdă. Consider importantă reprezentarea acestor minorități la nivel politic, pentru a putea fi susținute problemele pe care le întâmpină comunitatea. Politica unui stat trebuie să aibă în vedere consoldidarea relației dintre guvern și segmente ale comunități, în vedere prevenirii și recunoașterii activităților cu posibil caracter violent, precum radicalizarea comunităților. Este important încurajarea unui dialog deschis cu comunitățile minoritare și totodată orice măsură întreprinsă trebuie să respecte drepturile și libertățile fundamentale, precum și legile statului.

CONCLUZII

Conotațiile nuanțate și complexe pe care le au concepte precum ,,identitate,, ,,cetățenie,, ,,minoritate,, fac ca politicile de integrare europeană să fie diferite pentru fiecare stat în parte. Promovarea și acceptarea diversității culturale rămâne în contiunare o provocare atât pentru Franța, cât și pentru Germania. Societatea franceză și implicit statul francez trebuuie să facă posibilă integrarea prin promovarea unei atitudini mai tolerante față de culturile diferite. Abordarea culturii franceze ca unicat și ignorarea celorlalte nu face decât să adâncească și să promoveze discriminarea. De partea cealaltă, Germania încearcă să promoveze atât o integrare pe baza asimilării de către imigranți a valorilor germane, dar să susțină și un cadru de dezvoltare a culturii proprii acestora. Integrarea acestor comunități se poate realiza doar prin participarea activă a celor două părți implicate, prin respectarea drepturilor acestora, dar și a legilor țării gazdă. Succesul de soluțiilor politice la problemele actuale întâmpinate în Europa depinde de diseminarea de informații corecte și echilibrate cu privire la toatee radiții religioase și culturale ale islamului, educarea liderilor laici și religioși , inclusiv imami și menținerea unui dialog cu liderii religioși pe morale și realitățile lor . Problema integrării minorității musulmane din Europa rămâne una deschisă. Cercetarea de față a avut în vedere doar modele de integrare francez și german, cu accent pe dimensiunea legală a identității culturale și pe dimensiunea culturală a identității. Astfel nu putem afirma decât că modelul german este mai eficient din prisma comparației cu cel francez. Important este însă de văzut și dimensiunea integrării pe piața muncii a comunității musulmane, lucru ce va face fi probabil abordat într-o lucrare ulterioară. Totodată ar fi interesant de văzut maniera în care state precum Marea Britanie, Olanda și Suedia au reușit într-o proporție mai semnificativă să introducă politici multiculturale de succes.