Literatura de Calatorie

Literatura de calatorie

Argument

Pornind de la citatul lui Nicolae Filimon, literatura de călătorie poate fi privită ca o metodă de recondiționare a sinelui, de pacificare și recompunere, de învățare. Potențialul didactic al unei călătorii este extrem de vast, emoțional, cerebral și moral. Literatura de călătorie este un exercițiu intelectual.

Lucrarea de față își propune să ofere o schimbare de perspectivă asupra statutului literaturii de călătorie, încercând să răspundă unei provocări a călătoriei și să pornească, asemeni personajelor întâlnite, într-un voiaj literar în spațiul literaturii, un spațiu în care se poate descoperi că, indiferent de contextul istoric, social și cultural, călătoria are un caracter inițiatic. Am privit călătorul prin paginile cărților citite. Călătoria lui, începută cu mult timp în urmă, îl poartă în locuri îndepărtate de cele natale. Și cum în orice călăltorie există un sfârșit, importantă nu este destinația ci însăși călătoria, cu atât mai mult cu cât dintre călătorii cea mai importanta este, așa cum spunea Mircea Eliade, aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate și în care, un ghid ca cel al scriitorilor, ar fi binevenit.

Perioada studiată este cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când literatura de călătorie cunoaște momentul de maximă înflorire în literatura română. Concentrarea tematică a călătoriilor, prin structurarea materialului imaginar pe un vector geografic, mi-a amintit de afirmația lui Paul Valery: „Este necesar un amestec de spațiu și de timp, de pseudoadevăr și de falsă certitudine, de nenumărate detalii și de perspective extrem de vaste. Astfel se înfățișează Orientul minții.”, care ancorează metodologic și sensibil incursiunea comparativă în proiecția lirică romantică a Orientului și Occidentului.

Selecția materialelor cercetate a fost întâmplǎtoare, deoarece nu mi-am propus realizarea unei panorame complete a literaturii de călătorie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ceea ce ar fi fost practic imposibil, ținând cont de numǎrul deosebit și ritmul mare de apariție al acestui tip de scriiturǎ. Ca urmare, am analizat cele mai reprezentative opere ale momentului, fǎrǎ ca subiectul sǎ fie complet epuizat. În consecințǎ, acest studiu rǎmâne prin definiție o lucrare deschisǎ, putând include oricând elemente noi de analizǎ. O atenție deosebită am acordat-o scriitorilor Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon și Dimitrie Ralet, considerând că aceștia reprezintă un punct de reper pentru literatura de călătorie a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și nu numai.

Lucrarea este structurată în patru capitole, cărora li se adaugă concluziile și bibliografia.

Primul capitol, Literatura de călătorie între realitate și ficțiune, familiarizează cititorul cu termeni precum: călătoria-motiv literar, literatura de călătorie-literatură de graniță/frontieră. Ultima parte a capitolului prezintă tipologia însemnărilor de călătorie (jurnalele și memorialele de călătorie; note de călătorie; eseu „itinerant“; reportaj; jurnal intim ș.a.m.d.).

Cel de-al doilea capitol prezintă literatura de călătorie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și este structurat în cinci părți. Prima parte marchează amprenta lăsată de Junime și de junimiști asupra creației literare, prezintă contribuția Daciei Literare și influența pașoptistă în dezvoltarea literaturii române de călătorie, descrie curentele literare ce se regăsesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (iluminismul, romantismul, clasicismul etc.). Partea a doua, Literatura de călătorie a celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, prezintă, în ansamblu, conjunctura în care au călătorit și și-au consemnat experiențele autorii români ai memorialelor de călătorie din perioada avută în vedere, evidențiind tendințele generale ale epocii, analogiile și diversitatea scopurilor călătoriei. Ultimele trei părți ale celui de-al doilea capitol prezintă autorii considerați reprezentativi și textele supuse analizei: Nicolae Filimon, Dimitrie Ralet, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu (Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paștelui și în Egipt, Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa-Agora, Călătorie în Africa, Suvenire din Italia, Buchetiera de la Florența, Balta albă, Suvenire și impresii de călătorie, Escursiuni în Germania Meridională etc.). Alegerea acestor lucrări s-a făcut datorită unei serii de elemente comune care fac comparația posibilă: perioada în care au fost scrise (a doua jumătate a secolului al XIX-lea), faptul că toți acești autori își construiesc imaginile în urma unui contact nemijlocit cu obiectul reprezentării, dar și datorită particularităților specifice, date de coordonatele externe, sociale și discursive. Motivațiile, nivelurile de cultură diferite etc. ale acestor peregrini conduc la sensibilități individuale și abilități de compoziție literară diferite. De exemplu, Alecsandri se dovedește a fi rezervat în călătoriile sale, realitatea fiind pentru el uneori prea crudă, de aceea întâlnim sarcasmul în expunere. Așteptările lui Bolintineanu i-au fost înșelate drept urmare lamentația este prezentă frecvent în textile sale. Ralet caută adevărul, faptul real pe care-l crede ascuns în spatele pitorescului și exoticului, de aceea portretizează caustic, cu aerul că înșiră caracteristici obiective și incontestabile.

Ultimele două capitole intitulate “Coordonate metodologice ale cercetării aplicate” și “Analiza prelucrarea și interpretarea rezultatelor” ilustrează rolul unor activități conexe în înțelegerea și evaluarea corectă a operelor care au marcat intervalul analizat. Receptată de cele mai multe ori ca text de graniță, literatura de călătorie apare fragmentar în conținuturile programei în vigoare pentru Limba și literatura română, atât în ciclul inferior al liceului cât și în cel superior. Din acest motiv, capitolele prezintă metode și tehnici de cercetare psiho-pedagogice, aplicații ale metodelor moderne combinate cu metode tradiționale, în activitățile de receptare a literaturii de călătorie, în speranța că această ramură a literaturii va fi reevaluată și i se va acorda atenția pe care o merită.

Concluziile finale prezintǎ sub formǎ sinteticǎ toate ideile și remǎrcile formulate de-a lungul analizelor efectuate asupra aspectelor abordate, lucrarea terminându-se cu Bibliografia, departajatǎ în Corpusul de texte alese spre analizǎ și Bibliografia generalǎ.

CAPITOLUL I

Literatura de călătorie între realitate și ficțiune

I.1. Călătoria și literatura

Călătoria, din cele mai vechi timpuri, a reprezentat pentru omenire o modalitate de cunoaștere, de autocunoaștere prin comparație cu ceilalți. Călătorind, omul își dezvoltă toate simțurile, de la cel vizual până la cel olfactiv, de la cel auditiv până la cel gustativ. Prin intermediul călătoriei, omul și-a îmbogățit continuu și în mare măsură spiritul creator. Natura, frumosul, exoticul etc. au constituit surse primordiale de inspirație pentru scriitori, senzibilizând, oferind un cadru prielnic desfășurării acțiunii, permițându-le acestora să facă mai ușor trecerea de la spațiul real la cel imaginar, ajutându-i în crearea unor tipologii de personaje.

Definit ca o cale de comunicație terestră, drumul presupune acțiunea de a se deplasa, modul fundamental de existență și de definire umană, ce devine centru al coordonatelor literare, trecând la ipostaza de cronotop. Spațiul și timpul reprezintă coordonatele textului literar, fiind semne ale creației unei lumi pluridimensionale bazate pe noi coordonate ce evocă un anumit cadru și anumite situații narative. Dimensiunea spațială la nivel textual evidențiază rolul personajului ca actant al istoriei, transcrie itinerariile, plecările și reântoarcerile personajelor. Categoria spațiului, ca și ceea a timpului, se referă la două realități: un spațiu exterior, real, obiectiv, al scritorului și al lectorului și un spațiu interior al universului fictiv. Caracteristica fundamentală a spațiului epic este continuitatea, căci dacă timpul real este infinit și lipsit de sens, cel al ficțiunii are început și sfârșit fiind încărcat de semnificații.

Literatura, izvorâtă din necesitatea omului de a exprima inițial în mod direct sentimentele, gândurile, opiniile pentru a se elibera de preaplinul sufletului și a-l face cunoscut celorlalți, nu putea să rămână indiferentă la sensibilitatea cu care este înzestrat călătorul în timpul unui periplu în necunoscut și nici la faptul că omul, prin firea sa, a simțit nevoia de a informa, de a dezvălui misterul descoperit celorlalți, de a prezenta spațiul din prisma propriilor ochi. Astfel, călătoria și literatura devin două noțiuni concentrice, cea dintâi neputându-se lipsi de cea de-a doua, căci indiferent de gen și specie literară, prezența unui indice spațial este vizibil și nelipsit.

Indiferent de tipul călătoriei, real sau imaginar, se pot remarca adânci semnificații în ceea ce privește destinul unor personaje. Călătoria inițiatică are un efect modelator, de maturizare, care conduce la evoluția personajului de la stadiul de neinițiat la acela de inițiat, de individ integrat în grup, în societate. Un exemplu elocvent poate fi călătoria întreprinsă de Gheorghită, personajul secundar al romanului sadovenian, Baltagul, alături de mama sa, eroina, Vitoria Lipan. Deși scopul călătoriei este acela de a-și găsi tatăl, deci de a-și îndeplinii obligațiile morale, firești, efectul călătoriei este unul diferit, conducând la pregătirea tânărului, inițierea lui, maturizarea prin intermediul experiențelor diverse acumulate în timpul drumului realizat într-un spațiu real, pe coordonate geografice concrete, Măgura Tarcăului, Țara Dornelor și ținutul Bistriței sau locuri de câmpie, Cristești, bălțile Jijiei.

Același efect inițiatic îl are călătoria și în cazul literaturii populare, chiar dacă spațiul desfășurării acesteia nu este unul predominant real, ci unul imaginar. O călătorie nu presupune numai cunoașterea unui spațiu nou, ci și modificarea lăuntrică a celui ce o întreprinde. Din acest punct de vedere, orice călatorie înseamnă o inițiere în tainele lumii și ale existenței. Orice scenariu inițiatic include o călătorie simbolică al cărui rezultat este transformarea novicelui într-un inițiat. Astfel, protagonistul basmului cult Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, parcurge o călătorie inițiatică, un proces de formare prin care acesta trece de la starea de profan la starea de inițiat. Drumul lui Harap-Alb nu este un drum fizic, geografic, ci un drum spiritual, de perfecționare și purificare, un drum de inițiere, un drum către centru.

Spațiul reprezintă calea inițiatică sau sacră în mituri și tot mai des în literatura modernă, calea obiectivă în evoluția personajelor din literatura clasică, unde relația cu spațiul este una exterioară neimplicată, cu valoare mai mult didactică, sau calea labirintică, circulară, simplă sau sinuoasă, închisă sau deschisă ce aparține convenției narative. Spațiul universului fictiv poate fi închis, deschis, fantastic, citadin, circular, oblic, inițiatic, interior, este cel care aparține ființei lăuntrice, fiind implicit.

Părintele semioticii, A.J.Greimas consideră că deplasările personajelor, călătoria acestora, dau substanța epicului, neutralizează opozițiile prin care spațiul se construiește prin raportarea la o limită ce separă două realități, conciliază termenii relațiilor spațiale sus-jos, stânga-dreapta, aproape-departe, închis-deschis, limitat-ilimitat, care traduc modele culturale, modele ale lumii ce tematizează concepte ideoologice de tipul ordine-dezordine, cosmos-haos, refugiu-agresiune. Drumul, ce unește simbolul liniei, al accesului cu cel al mișcării în timp, cu toate întâmplările previzibile sau imprevizibile ale unei călătorii, relaționează, după un model propus de Greimas, cu un sistem axiologic ce valorifică și dimensiunea arhetipală, o serie determinată de categorii spațiale.

Dumitru Tiutiuca, definește noțiunea de drum prin motiv și cronotop în același timp. Drumul ca înșiruire de întâmplări fapte, idei etc, toate acestea cu personajele lor, este cel mai vechi topos al narațiunii. În Antichitate, călătoria, deși s-a realizat din perspectiva supraviețuirii și impunerii ca nație, predominante fiind campaniile militare, a inspirat firile sensibile, drept dovadă că din acestă perioadă au rămas celebrele opere, de o valoare incontestabilă, Epopeea lui Ghilgameș, Iliada și Odiseea lui Homer etc., toate având ca punct de plecare experiența călătoriei și a aventurii.

Experiența călătoriei, întâlnirea cu spații necunoscute și configurații umane diferite dau călătorului prilejul de cunoaștere propriu-zisă, de reflectie, de îmbogățire a spiritului și minții, împingându-l spre evoluția socială și spirituală.

Călătoria, privită ca o cale ce curge esențial înainte sau ca rătăcire pe căi încurcate și ocolite, abateri de la sensul principal, cu reveniri, își subordonează ideea de succesiune temporală, de cronologie.

Motivul călătoriei este un motiv recurent al literaturii universale, căci însăși călătoria juca un rol însemnat în viața oamenilor. Călătoriile pe mare, între care câteva peripluri de mari proporții formează una din temele caracteristice mitologiei grecești. Marile descoperiri geografice au reprezentat sursă de inspirație livrescă, au stimulat imaginația, au deschis apetitul pentru necunoscut. Călătoria devine astfel, din punct de vedere literar, un pretext al prezentării experiențelor personajelor, experiențe pe parcursul cărora un erou se poate modela, poate evolua sau poate dobândi cunoașterea de sine, având un caracter gnoseologic, personajul-călător venind în contact cu oameni ce aparțin unor clase sociale diferite dar și unor civilizații diferite și sunt purtați de soartă în locuri necunoscute, și unul cathartic căci, happy-end-ul periplului capătă valoarea unei compensații a tribulațiilor precedente. Este o modalitate de căutare a unui cod de viață și continuă să aibă această valoare în romanul picaresc al secolului al XVII-lea.

Oricât de mare ar fi diferența între aventurile eroului, ale picarului, ale filozofului sau ale îndrăgostitului, oricât de sensibilă ar fi deosebirea între scopurile urmărite de aceștia ca și între faptul că peripețiile surprinzătoare se petrec pe uscat, pe mare sau în aer, pe pământul nostru sau în alte lumi imaginare, structurile romanești rămân în esență aceleași. Toată proza literaturii reprezintă un text continuu, o încercare infinită de rescriere a realității, de refacere sisifică a marelui text nemărginit, care este existența.

Omul a fost mereu stăpânit de curiozitate, de dorința de a descoperii întreg universul. Călătoria este o concretizare a setei de cunoaștere și a curiozității, dintotdeauna intrisece naturii umane, dar și a aspirației omului de a ieși din spațiul geografic în care trăiește, de a vedea lumea, de a cunoaște și de a se cunoaște pe sine. Nu întâmplător intriga prozei romanești din toate vremurile s-a configurat ca un voiaj plin de peripeții, al cărui traseu străbăte un spațiu real, aparent misterios sau un univers imaginar. Acest voiaj este unul experimental sau inițiatic prin existență, fiind în același timp un pretext de exemplificare a realității, dar și a omului aruncat într-un spațiu existențial cel mai adesea ostil. Pe de altă parte călătoria a putut servi și demonstra apetanța omului pentru fabulos, credința sa că nimic nu este imposibil. Imaginația și acceptarea fabulosului ca verosimil aparține nu numai personajelor dar și romancierilor care par să facă un pact al ficțiunii cu cititorul.

Spațiul descris în urma desfășurării unei călătorii nu reprezintă doar un contex narativ, un fundal pentru desfășurarea narativă în cadrul căreia personajelor li se atribuie anumite roluri simbolice, ci și un cadru care servește (implicit sau explicit) la construirea imaginii celuilalt. Peisajele fotografiate vizual, mental, și trecute prin prisma sufletului personajului-călător, capătă o semnificație simbolică în jurul căreia se cristalizează identitățile, iar diferența dintre parametrii geografici concreți (forma și structura fizică a unui oraș sau a unei regiuni) și reprezentarea lor contribuie și la o identificare a alterității extreme. De obicei, oricare dintre călători remarcă doar ceea ce, din punctul lui de vedere, este neobișnuit.

Felul în care drumețul analizează imaginea celuilalt este întotdeauna dublată de judecăți și imagini de sine. Constituind o experiență fundamentală a omenirii, călătoria are o dublă finalitate, formativă și informativă, contribuie la dezvoltarea complexă a personalității. Omul se formează în timpul călătoriei pentru că își dezvoltă calități precum voința, perseverența, curajul, curiozitatea și spiritul de observație. Pentru proiectarea unei călătorii, o persoană are nevoie de spirit organizatoric deoarece concepe un traseu având informații culturale și geografice. Călătoria dezvoltă capacitatea de socializare, calități comunicative în limbi străine, diplomația de a se adapta unor situații diverse și te ajută să îți învingi prejudecățile. Personalitatea se dezvoltă în experiențe dinamice, având contacte cu modele de civilizații diverse, asimilând informații și conștientizând calități latente.

În concluzie, indiferent dacă este vorba de literatura populară sau cultă, indiferent dacă apare ca motiv literar sau ca temă literară, alături de aventură, că este una reală sau imaginară, că se realizează în exterior sau lăuntric, călătoria reprezintă o sursă continuă de inspirație pentru scriitori, indispensabilă literaturii, între cele două concepte existând dintotdeauna o evidentă și strânsă relație de interdependență.

I.2. Literatura de călătorie – literatură de graniță

Zona situată între literatura de ficțiune (poezie, proză scurtă, roman etc.) și literatura de întrebuințare (reclama, sloganul publicitar sau de propagandă etc.) a fost numită de cercetători literatură de frontieră sau literatură de graniță. Condiția interioară a acestui tip de literatură este hibriditatea, înțeleasă nu ca un compromis între fantezie și rama pe care o creează faptul autentic sau legea științifică, ci ca potențare reciprocă.

Criticul literar, Silvian Iosifescu, împarte literatura de frontieră în două mari categorii: literatura mărturisirilor, în care include memoriile, autobiografiile, amintirile, confesiunea, jurnalul intim și literatura de călătorie cu jurnalul de bord și însemnările de călătorie. Ion Manolescu, precizează însă că aceste clasificări se dovedesc inoperante, când autorii înșiși se decid să lărgească „frontierele literaturii de frontieră”. Un caz elocvent îl reprezintă însemnările de călătorie ale lui Ion Codru Drăgușanu din Peregrinul transilvan (1865) care au atât formă epistolară cât și conținut deopotrivă jurnalistic și memorialistic.

Încercările de a defini genul autobiografic evidențiază ideea de construcție, de unitate, de „sinteză a eu-lui”, precum și intenția de a transmite o viziune asupra lumii.

Textul de graniță se află la granița dintre cel literar și cel nonliterar. Jurnalul, memoriile, eseul literar, se individualizează prin caracterul nonficțional, funcția informativă și estetică, prezența mărcilor stilistice și subiective, personalizarea discursului, existența unui refrent real.

Arta se îmbină cu specii nonartistice. De exemplu literatura eminamente ficțională se poate contamina cu reportajul jurnalistic apărând astfel reportajul literar. La fel și memorialistica aparține literaturii de frontieră. Faptele relatate sunt reale, dar modul în care sunt exprimate ține uneori de literatură.

Literatura de călătorie, parte a memorialisticii, literatură de graniță, prin tendința reflectării experienței unice, interesul sporit față de universul exterior dar și raportarea acestuia cu sinele, nedisimulat, preocuparea pentru descoperirea celor din jur dar și a propriei individualități și, prin aceasta, înțelegerea ființei umane, a determinat recuperarea sincerității prin genurile predilecte: autobiografie, jurnal, memorii și corespondență privată. Scriitorul ce abordează literatura mărturisirilor practică o eliberare a eului prin funcția catarhică a confesiunii, iar cititorul, saturat de ficțiune, dorește să citească într-un text ceva real, ca în viață. Un fapt demn de semnalat este acela că reprezentanții autentici ai clasicismului vor refuza vehement confesiunea, considerând-o un act de indiscreție și scandal1. În mod paradoxal, predilecția pentru aceste specii se va manifesta însă tocmai în epocile de maximă stilizare și convenționalism, ca o reacție împotriva disimulării.

Memorialiștii, deci implicit și scriitorii literaturii de călătorie, indiferent de speciile abordate, practică principiului autenticității fiind dominați de un „dublu reflex etico-veridic”. Aceștia țin să-și mărturisească gândurile și sentimentele legate de propriile experiențe rezultate în urma călătoriilor efectuate, raportându-se la propria viață, pentru că numai pe aceasta o pot înfățișa în mod autentic, fără riscul trișării. Atitudinea gravă cu care este comunicat adevărul despre sine va trece și în literatura modernă autobiografică.

Deși literatura de călătorie se definește, în primul rând, prin raportarea la una din problemele-cheie ale literaturii confesive: sinceritatea, care poate fi apreciată în funcție de fidelitatea rememorării, verificabilă oricând, tentația cosmetizării nu lipsește. De aceea literatura de călătorie nu poate fi privită ca un text ce redă impecabil realitatea și încadrată în nonliterar, deoarece subiectivitatea călătorului, nivelul de percepție pe care acesta îl are asupra lumii și asupra locurilor vizitate, toate privite și din prisma sufletului, a gradului de interes, civilizație, cultură, spiritualitate, cosmetizarea scriiturii, trimit spre încadrarea acestor texte în literar, fapt ce ne îndreptățește să încadrăm literatura de călătorie la granița dintre literar și nonliterar, zonă cunoscută sub denumirea de literatură de graniță sau literatură de frontieră.

Descrierea unei călătorii, indiferent dacă acesta se realizează în propria țară sau pe alte meleaguri, poartă o mare doză de subiectivism. Călătorul scrie pentru a instrui și a educa, descrie pentru cei care nu pot sau nu vor putea călători, din diverse motive, cel mai însemnat fiind resursele financiare, căci, nu cu mult timp în urmă, călătoriile erau scumpe, nu multă lume permițîndu-și-le, iar informațiile despre lumea largă nu erau atît de ușor de obținut, la un click distanță. Imaginile succesive permit realizarea unui portret-robot al societății, cu toate resorturile ei, de la cele de netăgăduit, evidente, autentice, până la cele mai oculte, o sinteză a umanității. Subiectivismul intrinsec al scriitorului ori acela al informatorilor lui, dezvoltă o evoluție a creerii de imagini, fapt ce aparține normalității umane și literare, și provine fie dintr-o pornire prea exuberantă, fie dintr-o viziune prea superficială, configurând un contact incomplet cu realitățile, ori din dorința de a se face auzită vocea unui popor neluat în seamă de alteritatea vest-europeană. Acestora li se adaugă judecăți ce țin efectiv de felul și temperamentul călătorilor, de experiențele trăite de acestia și de compatibilitatea dintre ei și persoanele cu care vin în contact. Astfel, prin natură, ei realizează imaginea locală, peisajul natural, ambiental, pitorescul unor teritorii pe care le văd fie pentru întâia oară, fie, cunoscându-le deja și apreciindu-le, consideră important să le prezinte opiniei publice.

În literatura de călătorie, la fel ca în textul nonliterar, sociologic, civilizația umană este prezentată prin aspectele ei sociale, politice, culturale, specifice teritoriilor prin care călătorii poposesc. Atenția și curiozitatea lor este atrasă de gradul de dezvoltare, de nivelul de viață, adică de realitățile exterioare diferite lor, de aspectul și mentalitatea popoarelor cu care iau contact fiind prezentate și analizate sumar sau mai nuanțat, în funcție de gradul de pregătire și de afectivitate a fiecărui observator. Însă mărturiile tuturor călătorilor, străini și români deopotrivă, marchează diferențele de civilizație, reacțiile față de acestea fiind de aderență, mai ales în cazul românilor plecați în Europa Occidentală, și uneori de respingere, în cazul locurilor necivilizate, cu o moralitate sau cu o spiritualitate disjunctă locului de unde se pleacă.

Scrierile cu caracter memoralistic și jurnalele de călătorie s-au înmulțit în secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, deoarece evoluția mentalității și științei au contribuit consistent la realizarea acestui fapt. De altfel, aceste scrieri pot fi privite ca fiind autentice cronici ale vremii, din care se pot afla date referitoare la evenimentele epocii. Pe lângă valoarea lor de cronică, au și caracter estetic, întrucât autorii nu dau numai date abstracte, ci le personalizează prin comentarii proprii. În comparație cu secolele precedente, cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și întreg secolul XX, perioade supuse ideologiilor și sistemelor totalitare, nu aveau cum să nu influențeze și literatura de călătorie, ajungându-se la o asimilare profundă a culturii și identității române și universale specifice unui secol revoluționar, intuindu-se și afirmându-se spiritul modern al culturii europene care descompunea, la sfîrșitul veacului al XIX-lea, toate formele cunoscute și experimentate ale unei literaturi dominate de regula celor trei unități.

Obiectul cunoașterii în cadrul literaturii de călătorie este unul dualist, spirit și sensibilitate, rațiune și intuiție. Metoda de investigație este una adecvată: mixtă, divergentă, tranzitorie, aruncându-se o punte între știință și literatură. Trecerea bruscă de la descrieri și prezentări obiective la evocări, comentarii, discursuri retorice, meditații, de la o consemnare destul de seacă a locurilor la un mixtum interesant de însemnări, care creează un stil propriu autorului motivează scrierile pașoptiștilor de a înregistra tot ce este util, frumos, exemplar pentru o posibilă evoluție a societății în întregul ei, conștienți fiind că o călătorie este, alături de istorie, o cale de cunoaștere, o magistra vitae modernă. Apare astfel ideea reprezentării simbolice, care operează cu distincția între realitate și modul de transpunere a acesteia în cuvinte și imagini. La acestea, se adaugă faptul că cel care recepționează mesaje despre altul poate recepționa, tot atât de bine, mesaje despre el însuși, imaginile rezultate din acest proces – denumite autoimagini sau imagini de sine – jucând un rol important în autoevaluarea popoarelor.

Atât mărturiile produse de observatorii străini veniți pe teritoriile românești -fie ele chiar și clișee- cât și cele ale scriitorilor români plecați pe alte teritorii ori vizitându-și propriul spațiu, sunt interesante în sine, ca rezultat al contactului direct între civilizații, și respectiv, al propriei percepții, și nu în ultimă instanță, al acelor stratificări în urma cărora se conturează imaginile. De autoimagini, precumpănitor optimiste și elevate, depinde, în mare măsură, comportamentul omenirii pe scena politicii mondiale. În procesul de producere și cristalizare a imaginilor, realitatea obiectivă, adevărul istoric contează mai puțin, acesta făcând de fapt, obiectul istoriografiei.

Prin intermediul călătoriei, se poate realiza investigarea unei epoci trecute și a societății care o definește -pe dublul plan al ipseității și al alterității- și care, relansându-se în timp pe o perioadă dată, în impactul raporturilor noastre cu lumea cea europeană ori orientală, creează acea reprezentare pe care o numim imaginea unui popor.

Observatorii străini, călători în Țările Române, sunt înzestrați cu un subiectivism intrinsic, de o importanță deosebită în crearea de imagini. La fel se întâmplă și în cazul scriitorilor români aflați pe alte teritorii și în mijlocul altor popoare. Acest lucru ține de normalitatea umană și literară, provine fie dintr-o pornire expansivă, precum a însetatului de progres, Dinicu Golescu, dintr-o viziune prea superficială, configurând un contact incomplet cu realitățile, sau din dorința de a se face auzită vocea unui popor neluat în seamă de alteritatea vest-europeană, ca în cazul auto-imaginilor, uneori exagerate, produse de V.Alecsandri sau de D.Ralet. La acestea se adaugă rațiuni care țin efectiv de firea și temperamentul acestor călători, de experiențele pe care le-au trăit și de compatibilitatea lor cu acele popoare pe care le vizitează, cum se întâmplă, de exemplu, cu jurnalistul francez, Ulysse de Marsillac din paginile căruia răzbat entuziasmul și simpatia mai mult decât evidente pentru poporul român, sau, pe coordonată opusă, transilvăneanul I.C.Drăgușanu, care își exprimă simpatia evident, uneori exagerată, pentru poporul francez în mijlocul căruia declară că se simte “ca acasă”.

Prin literatura de călătorie, scriitorii au încercat să-și descopere și să descopere realitățile naturii și ale civilizației umane. Informațiile culese iau forma unor mesaje, receptate de către oameni în procesul comunicării, emise în cel puțin două situații, ca urmare a manifestării existenței celuilalt și ca urmare a afirmațiilor pe care le exprimă celălalt despre el însuși. Explicația plauzibilă poate fi găsită cu ajutorul modelelor psiholingvistice ale comunicării, care aduc în discuție o dublă dimensiune a mesajului. Astfel, din perspectiva acestor modele, mesajul este un element în cadrul circuitului informațional și un intermediar între realitate și imaginea acestei realități. Aspectele realității exterioare nu se află însă într-un echilibru perfect, unii dintre observatori acordându-le o atenție mai mică sau mai mare, în funcție de obiectivele urmărite, de curentul literar de care au fost atinși precum și de structura lor umană. Scrierile acestea poartă amprenta curentelor literare ale epocii.

Ceea ce atrage atenția sau curiozitatea scriitorilor-călători și cititorilor acestora este gradul de dezvoltare, nivelul de viață, adică de acele realități exterioare diferite de ale lor. Aspectul și mentalitatea popoarelor cu care iau contact sunt prezentate și analizate sumar sau mai nuanțat, în funcție de gradul de pregătire și de afectivitate a fiecărui observator. Mărturiile tuturor călătorilor, străini și români deopotrivă, marchează diferențele de civilizație, reacțiile față de acestea fiind de aderență – preponderent în cazul românilor plecați în Europa occidentală – și uneori de respingere – în cazul locurilor necivilizate, cu o moralitate sau cu o spiritualitate disjunctă locului de unde se pleacă (V.Alecsandri și imaginea țărilor musulmane).

Originalitatea literaturii de călătorie nu trebuie privită doar sub orizont literar, ci și din perspectivă geografică, istorică, politică și culturală. Memorialul călătorului român este impregnat de ideile naționaliste, unioniste, de progresiste iar ca gest intelectual și atitudine sufletească are un conținut autohton, deosebit oglindit în imagini deosebite. Astfel, la scriitorii-călători D.Golescu și I.C.Drăgușanu, aspectul social este raportat la legile naturale, ceea ce dă înclinația spre critica rezultată din comparația situației cu care se confrunta societatea românească a secolului al XIX-lea și starea de lucruri din afară. Constatările sunt predominant lamentabile, diferențele sunt discrepante, dar cu toate acestea, călătorii români sunt plini de speranță, așteaptă apariția unui spirit reformator, atât la nivel moral cât si la nivel social și cultural. Importanța călătoriilor, din această perspectivă, este aceea că va transforma, treptat, mișcarea pașoptistă, în mișcare romantică.

Romantismul se impune la noi începând cu perioada pașoptistă, reprezentând nu doar un simplu curent literar-artistic ci și stimulatorul luptei pentru eliberarea și deșteptarea conștiinței naționale. Acesta influențează imens literatura de drumeție românească, ce abia acum începe să se contureze concret, să se definească, fiind debitoare, în bună măsură, literaturii de călătorie franceze. Dacă, la D.Golescu, cel care face o plimbare ,,foarte frumoasă și romanticească”, semantica termenului este încă șovăilenică, asimilat fiind de autor cu ,,pitorescul”, la I.C.Drăgușanu, cel care ajunge în patria marilor romantici, influențele acestora se fac mai bine simțite, el reușind să simtă și să-și transpună sentimentele într-un mod care îl diferențiază de călătorul de la 1825. Alternanța imaginilor vechi cu cele noi, comparația trecutului glorios al istoriei cu prezentul care-și caută identitatea din jurnalele de călătorie transformă descrierile în tablouri specific romantice cum e cazul lui Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri, cu divagații împovărătoare, Bolintineanu excelând în acest sens, la fel ca Nicolae Filimon, sau cu descrieri impregnate de un realism acut. Pe lângă aceasta, romantismul românesc înseamnă și descoperirea folclorului, a comorilor etnografice, a acelor valori pe care sufletul românesc și-a pus amprenta (D.Ralet și V.Alecsandri). Romanticul devine amic al destinului înainte de a pleca la drum. Alecsandri călătorește la voia întâmplării, pentru propria plăcere, aparent fără un scop imediat care să-l înlănțuiască de concret.

Literatura de călătorie, asemeni textului nonliterar, descrie realitatea vie, temperând emoționalul, cercetând spațiul exterior, folosind diverse mijloace și experiențe, permițând trecerea de la cunoaștere la înțelegere, ceea ce constituie primul pas spre modernitate. Spațiul vizibil este prezentat în funcție de stimulentele pe care le provoacă. Efortul de a cunoaște și a zugrăvi imaginea celorlalți se conjugă cu spiritul critic, moralizator. Tonul, chiar dacă uneori meditativ, atinge la toți scriitorii analizați, ba chiar și la pribeagul Bolintineanu, accente ironice și chiar acea binecunoscută doză de umor, căci și acesta este o formă a spiritului critic folosit pentru a încerca o soluționare a contrastelor.

Aflându-se la granița dintre literar și nonliterar, însemnările de călătorie sesizează contrastele și anomaliile, imaginile și experiențele descrise oferind nu numai o mângâiere pentru suflet și minte ci și o îmbogățire a cunoștințelor din varii sfere de interes. Din perspectiva preponderent obiectivă, cititorul literaturii de călătorie descoperă adevărate lecții de istorie, obține reale informații culturale, gastronomice, sociale, religioase, deprinde competențe de orientare în spațiul geografic, vizualizând trasee clar definite pe coordonate reale. Pe de altă parte, subiectivismul nu poate fi înlăturat, căci scriitorul-călător, memorialistul, filtrează imaginea din proprie perspectivă, bine dispus și ager, vizibil afectat de efectul recreativ, sesizând contrastele dintre nou-vechi, bine-rău, virtute-viciu și diferitele anomalii, nelăsându-se stăpânit de acreală sau de încrâncenări. Imaginile pe care le creează se află sub triplul semn al ironiei, moralei și îngăduinței, iar indivizii care se agită pe scena vieții, tipurile caricaturale, exponenți ai alterității sau chiar ai ipseității sub masca unor personaje, cu pitorescul lor fizionomic, vestimentar, lexical, îl amuză pe scriitor sau îi dau de gândit (N.Filimon și al său ”celebi” Nicolache). Cugetările ascund uneori, sub încruntare ori surâs, tâlcul unor tipologii la care invită din plin epoca marcată de lucrările în vogă ale unor mari personalități: Fiziognomoniile lui J. K. Lavater și ciclul de Fiziologii ale lui Balzac.

Termenii folosiți în analizarea spațiului parcurs dar și în descrierea oamenilor întâlniți, a obiceilor, ideologiilor, fizionomiilor acestora, sunt în general convenționali, constituind elemente ale unor abordări imitative. Scriitorii de jurnale și memorii de călătorie analizați manifestă apetență pentru concret, pentru o realitate diversă, pe de o parte plină de viață, pestriță, așa cum este prezentată în iarmaroacele și bazarele orientale descrise de D.Ralet și V.Alecsandri, sugerând că viața este poate un ”caraghiozlâc”, pe de alta, ordonată, riguroasă și aflată sub semnul civilizator al muncii, în Europa de Apus, acolo de unde generații întregi au sperat să ne vină lumina. O întâlnim la D.Golescu, I.C.Drăgușanu, V.Alecsandri și, de asemenea, la N.Filimon, chiar dacă acesta din urmă pleacă la drum mânat mai mult de interese culturale.

Scriitorul-călător, cunoscând alte lumi, oameni și moravuri deosebite, încearcă să descifreze misterele lumii noi prin care trece, indiferent de scopul călătoriei, chiar dacă au fost supuși exilului așa cum a fost cazul majorității scriitorilor pașoptiști, sau au practicat călătorii cu misiune fixă, ca aceea a lui Dimitrie Ralet de a rezolva în folosul poporului român, chestiunea averilor mânăstirești, ori de a-și duce copii la studii sau a urma tratamente balneare ca Dinicu Golescu, fie pur și simplu din curiozitate (I.C.Drăgușanu), din dorința de a-și completa cunoștințele muzicale și artistice (Nicolae Filimon), din motive religioase (călugărul Chiriac) sau din plăcerea relaxării pe care o oferă călătoria lui Vasile Alecsandri.

Memorialul de călătorie, aflat în secolul al XIX-lea într-o perioada de formare, impune o direcție didactică și alta artistică, literară, fapt care va modela substanța scriiturii, și va secționa în două categoriile de peregrini. Amestecul de atitudini nu este însă exclus, epoca având o extraordinară deschidere spre sinestezii de tot felul.

Din perspectivă tipologică, peregrinul român al perioadei 1850-1900, nu este omul contrastelor, nu este un excentric capabil de expediții luxoase, de călătorii în jurul lumii sau, așa cum se întâmplă în contemporaneitate, de călătorii în jurul camerei. Drumeția în Japonia a lui V.Alecsandri, mereu amânată, nerealizată, este simptomatică din acest punct de vedere, dar și din altul, visul nu devine întotdeauna realitate. Realitățile descoperite de scriitorii români sunt diferite în funcție de spațiul vizitat. Unii dintre peregrini se îndreaptă spre Apus, alții spre Orient, iar alții apucă drumul Rusiei ortodoxe sau a altor continente.

Din însemnările de călătorie ale scriitorilor români se remarcă unitatea izvorâtă dintr-o concepție de viață asemănătoare a autorilor. Indiferent de spațiul parcurs, de hazardul care le-a purtat pașii într-acolo, de imaginile pe care le surprind, de sensibilitatea sau spiritul critic care îi domină, de deschiderea intelectuală pe care o au, toți privesc alteritatea într-un mod realist. Pentru toți, viața este o continuă zbatere spre eliberarea din lanțurile stăpânirii fanariote manifestate atât la nivel social cât și în ceea ce privește mentalitatea umană, scopul autorilor literaturii de călătorie fiind acela de a realiza fericirea umană prin progresul civilizației, de a schimba concepțiile învechite prin exemple noi, concrete, funcționale ale altor societăți democrate și evoluate.

Același caracter unitar rezultă și modalitatea conceperii memorialului de călătorie, asemeni unui reportaj cuprinzând notații directe a realităților surprinse, procedeu vizibil la mai toți scriitorii români pelerini, atât la cei care surprind imaginea Apusului, cât și la cei care produc imagini ale Răsăritului ori ale Orientului. De asemenea, mulți dintre peregrini s-au deplasat pe aceleași coordonate spațiale, fapt ce constituie încă un element de unitate la nivelul creației: Ungaria, Austria, Germania, Italia, Elveția (pentru D.Golescu, N.Filimon), Ungaria (pentru D.Golescu, Călugărul Chiriac, N.Filimon), Franța (pentru I.C.Drăgușanu, V.Alecsandri), Turcia, Orientul (pentru D.Ralet, D.Bolintineanu, V.Alecsandri), Rusia (I.C.Drăgușanu, Călugărul Chiriac), Bulgaria (D.Ralet, D.Bolintineanu). Doar Anglia, Polonia și Africa rămân destinația câte unui singur călător: I.C.Drăgușanu, Călugărul Chiriac și respectiv V.Alecsandri.

Imaginile reprezentate, mai puțin sau mai mult reușite în funcție de preocupări și aspirații, de forma lor și de scopul călătoriei, cuprind, în linii mari, aspecte sincretice, deși formulările pot fi diferite: urbanistice și arhitecturale (străzi, drumuri de legătură, parcuri, grădini, case, monumente, biserici, hoteluri, poduri, spitale, clădiri cu diferite utilități, curățenia orașelor și a satelor), tehnice (vaporul, trenul, telegraful), descrierea mijloacelor de călătorie (diferitele tipuri de căruțe, poștalioane, trăsuri etc), informații despre viața socială (instituții importante existente într-un anumit tip de societate și inexistente încă la noi), informații despre agricultură, descrieri de costume (îmbrăcămintea diferitelor categorii sociale), descrieri de popoare (tipuri somatice), date despre psihologia popoarelor (calități, defecte), despre organizarea socială și cea politică, despre rolul culturii în societate.

Tot un element comun este reîntoarcerea călătorilor în spațiul de obârșie, îmbogățiți de experiența formatoare, modelatoare, ai căror exponenți au fost.

Literatura de călătorie a secolului al XIX-lea poartă amprenta de filosofiei Luminilor. Călătorii nu se vor mulțumi doar cu recondiționarea sinelui în urma experienței interculturale. Călătorind în Apusul civilizat vor depăși condiția simplului călător pentru care taxonomia acțiunii este compusă din patru verbe: a călători, a întâlni, a observa și a învăța. Ei vor întreprinde călătoria din perspectiva dimensiunii relaționale de implicare-încredere, de participare prin colectarea unui maxim de informații referitoare la toate sferele ființei umane. D.Golescu, I.C.Drăgușanu ori Chiriac călugărul adoptă față de civilizația răsăriteană aceeași atitudine ca primii doi față de societatea dezvoltată a Occidentului. Întorși în țară, dorința lor este de a acționa, de a aduce aici schimbarea, de a se implica în complicatul proces de primenire a mentalității, în virtutea deschiderii și acceptării celuilalt: noi suntem diferiți de ceilalți pe care îi acceptăm și dorim să fim ca ei. Călătorii cu spirit predominant critic, vor întreprinde călătoria din perspectiva dimensiunii relaționale de distanțare-încredere subiectivitatea imaginilor, aproape intrinsecă, este dublată de obiectivitate, scriitori ca I.C.Drăgușanu, N.Filimon, D.Ralet, D.Bolintineanu, V.Alecsandri, oscilând între prudență și îndoială. S-a putut vedea această atitudine din analiza pe care ei o fac societăților respective, știind să separe părțile bune de cele mai puțin bune, dar asumându-și vina de a nu găsi termeni favorabili în conturarea aspectelor contemporane lor.

Spiritul ospitalier al românilor îi face incapabili de a considera propria cultură ca unicul criteriu de apreciere a adevăratelor valori. În schimb, acest criteriu este aplicat de călătorii străini veniți să descopere meleagurile mioritice: Michael Bocignoli, Matteo Muriano, Alessandro Guagnini, Niccolo Barsi, Marco Bandini, Paul de Alep, Ph. Le Masson du Pont, E.H.Schneider von Weismantel, Del Chiaro, S.I.Raicevich, contele d’Hauterive, Saint-Marc Girardin, U. de Marsillac etc..

Imaginea supusă subiectivității, ușor deformată, a scriitorilor români ce pleacă din spațiul românesc, călătorind fie spre Apus, fie spre Răsărit, nu poate fi lipsită de spiritul naționalist, patriotic, dar pliază peste, dorința de schimbare primenitoare în interiorul spațiului românesc. Călătorii descriu, analizează și compară dintr-o dublă direcție: din lăuntru în afară, de la realitățile românești, așa cum se oglindesc ele sub formă de imagini în mintea călătorilor străini și sunt puse pe hârtie în volumele tipărite de ei pentru a comunica aceste imagini opiniei publice europene și din afară înlăuntru, de la realitățile celorlalți, oglindite în însemnările de călătorie ale scriitorilor români pelerini cu scopul fie de a aduce lumina și progresul în societatea românească sau de a contribui pur și simplu la consolidarea acestei specii –memorialul de călătorie– în literatura română, dorindu-se transpunerea pe hârtie a imaginilor interesante din locuri inedite.

Așadar, literatura de călătorie, privită ca literatură de frontieră sau de graniță, prezintă imaginile rezultate treptat, încet sau alert, superficiale sau profunde, ale viziunii proiectate de martorii opiniei publice europene sau al al opiniei autohtone. Subiectivismul coexistă împreună cu obiectivismul, neputându-se da un procentaj predominant, speciile se întrepătrund, scriitura căpătă de multe ori tentă jurnalistică. Călătorul descoperă și se descoperă pe sine, analizează și se autoanalizează, informează și se informează, relaxează cititorul invitându-l într-o călătorie virtuală prin intermediul rândurilor scrise și se relaxează bucurându-se de plăcerea pe care călătoria reală i-o poate oferi.

I.3. O tipologie a însemnărilor de călătorie

Interesul "literaturii mărturisirilor" abordată în oricare din speciile ei, este dincolo de orice îndoială. Prin cantitate și calitate, proza memorialistică depășește, însă, celelalte zone ale domeniului.

Speciile literaturii de călătorie, produs al aventurii existențiale și al faptului concret sunt: notele și memorialele de călătorie, jurnalul de călătorie, epistola, corespondența. Aceste specii au fost abordate de mulți dintre scriitorii români din dorința de a-și împărtăși experiențele de peregrini, ele reprezentând, în același timp, modalități literare, surse indispensabile de informație, și poate mult mai mult.

Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi, Costache Negri, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon ș.a., s-au numărat printre numele celebre ale literaturii române care au scris literatură de călătorie sub diferitele forma ale sale.

Jurnalul este o specie a genului autobiografic ce conține însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente: operațiuni militare, ale unei expediții, ale unei călătorii pe mare (jurnal de bord).

Termenul jurnal provine din limba franceză veche, journal, descendent din latinescul tîrziu diurnalis. În limba română, termenul păstrează o legătură cu „jour”, în timp ce termenul englezesc "diary" are un ascendent în latinescul „diarium”(porție zilnică), derivat din latinescul “diaria”, pluralul lui “dies”(zi). În limba engleză, “diary”, etimonul latinesc este mult mai vizibil.

Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există niște intrări aranjate, de cele mai multe ori, în ordine cronologică. Este folosit pentru a înregistra ceea ce s-a întîmplat în cursul unei zile sau pentru a planifica niște activități viitoare și poate conține informații din domenii variate, inclusiv din călătoriile și experiențele trăite.

Jurnalul ca specie literară a apărut în perioada Renașterii, importanța individualului începând să crească. Pe lîngă puterea lor de revelare a personalității scriitorului, jurnalele au o importanță enormă prin materialul socio-istoric pe care îl stochează.

Criticul Eugen Lovinescu, într-un interviu din 1937, în Adevărul literar și artistic definește jurnalul ca ,,o aruncătură de peniță, lavă izbucnită sub presiunea unei emoții, impresii nemijlocite și pasionale”. Eugen Simion clasifică jurnalul ca pe o confesiune (literatură autobiografică), care poate fi de trei tipuri: tipul oratoric-sf.Augustin, tipul dramatic-Cellini, tipul poetic sau problematic-Jean Jeaques Rousseau.

Jurnalul este o literatură a confesiunii, caracterizat fiind de sinceritate. ,,Dacă am avea curajul să scriem o carte cu viața noastră, cu condiția să fim absolut sinceri, am face o capodoperă”, nota Baudelaire.

Ca gen literar, jurnalul este la graniță cu celelalte genuri ale biograficului (autobiografia, memoriile), diferențiindu-se clar de acestea. De exemplu, jurnalul poate începe la orice vârstă, spre deosebire de memorii, autobiografii sau memorial. G.Călinescu spunea că “țin jurnale intime cu precădere adolescenții și tinerele femei romanțioase”. Este și nu adevărat, crede Eugen Simion: “E drept cã tinerii și femeile au predilecție pentru introspecție și confesiune. Alții țin toată viața un jurnal (Amid, Tolstoi, Gide, Junger, Eliade). Jurnalul merge paralel cu desfășurarea vieții lor.”

Scrierea jurnalului se face în solitudine. Călinescu sugera ,,creatorul să fie o oră pe zi inactual, detașat de contingent pentru a fi mai aproape de mituri”. ,,Caută creatorul singurătatea, acea singurătate bucuroasă de care vorbesc și filozofii?” se întreba Eugen Simion.

Jurnalul de călătorie reprezintă o specie a mărturisirii călătorului, care dorește ca prin scriitură să textualizeze trăirea autentică. Prin scrierea impresiilor de călătorie se ajunge la descoperirea sinelui, la rădăcinile existenței, la autoreflexivitate. ,,Orice jurnal de călătorie este un extaz al șocului și al meditației”. Este o adițiune de fragmente, cu pauze temporale mai mari sau mai mici fără nicio preocupare de linearitate, în cronologie.

Jurnalul de călătorie se distinge prin lirism, prin comunicarea directă și autentică a sentimentelor la persoana întâi, toponimele sau itinerariile sunt dominate de un ton melancholic, specific poeziei. Nu trebuie însă uitat nici epicul care dă savoare acțiunii, experiențele unei călătorii fiind unice. Odată cu primul său mare jurnal de călătorie, scriitorul devine un rătăcitor prin ochii căruia sesizăm frumosul pe care îl reliefează. Structura textului său reflectă și simplitatea unui om dornic de o viață singuratică, a unui meditativ. El e un mistic ce descrie teme profunde, universale cu ajutorul unor imagini simple de natură.

De-a lungul evouției literaturii române, timp de secole, veritabili condeieri au scris jurnale de călătorie: D.Cantemir, D.Golescu, Gh.Alexandrescu, Vasile Alecsandri, D.Boltineanu, Mihail Sadoveanu, A.Russo, Calistrat Hogaș, Geo Bogza, Alexandru Vlahuța și mulți alții. Aceștia au descoperit frumusețile lumii și s-au descoperit pe sine în fața cititorului, prin jurnal arătând partea umană, palpabilă, hobbyu-rile, preferințele, tabieturile lor ș.a..

Trăsături caracteristice jurnalului putem identifica chiar din timpul cronicarilor, când se conturează prima imagine scrisă a poporului și a istoriei noastre. Aceste prime încercări de redare a evenimentelor trăite, prin valoarea documentară a textelor, au o importantă valoare științifică, iar prin consemnarea experiențelor au o inestimabilă valoare literară, fiind considerate de către criticii literari și primele scrieri memorialistice românești. Se poate remarca astfel, dominanta lirică a creației lui Antim Ivireanu din descrierea furtunii pe mare ,,mi se pare că aș vedea înaintea ochilor mei chipul ei…că se înalță valurile ca niște munți”. De asemenea, Dimitrie Cantemir, povestind despre alții, povestește și despre sine, din acest punct de vedere, opera este modernă exprimându-și sentimentele de înstrăinare, de însingurare, de dor.

Cu toate că jurnalul, text aparținând literaturii de frontieră, nu respectă convențiile literaturii, sunt momente când nonficțiunea se transformă în cel din urmă în ficțiune, printr-o retorică proprie. Criticul și eseistul francez, Roland Barthes, este de părere că jurnalul reprezintă un album, care lucrat la sânge poate deveni o Operă. Condiția este ca albumul să fie coerent, expresiv, să-și orgnizeze scriitura și structura interioară. Lucrând spontaneitatea prozei poetice a jurnalului, acesta va căpăta coerență și semnificație. Totuși, Eugen Simion consideră că jurnalul dacă e rearanjat își trădează libertățile și se predă convențiilor literaturii: ,,Opera diaristică își pierde atuul de bază, adică sinceritatea, spontaneitatea”.

Jurnalul de călătorie capătă valoare literar-artistică prin cultivarea epicului enciclopedic, prin digresiunile epistolare, oratorice. Acest aspect se identifică încă din ,,întâiul jurnal de călătorie de studiu” al lui Dinicu Golescu, Însemnarea călătoriei (Buda, 1826). Scrierea este o sinteză a transformărilor sufletești încercate de români la începutul veacului XIX, când au intrat în contact direct cu civilizația apuseană. Golescu este înzestrat “nu numai cu spiritul de panoramă, dar și cu sentimentalitatea ușoară a celor de jos”. El are ocazia să călătorească în Europa, vede Ungaria, Austria, vizitează câteva orașe din nordul Italiei, o parte din Elveția și Bavaria. Această călătorie îl îndeamnă ,,să apuce condeiul” datorită constatării că toți călătorii își însemnau impresiile și pornește pe calea descoperirii măreței scrieri, notând tot ce vede în drumul său din dorința ca toți compatrioții săi să cunoască, prin intermediul lui, minunile încă necunoscute ale lumii. Jurnalul de călătorie al lui Golescu reprezintă și astăzi un viu interes deoarece încurajează spiritul deschis la nou să călătorească, să pătrundă în viața și obiceiurile altor popoare pe care le va întâlni în drumul său și, fără a înlătura iubirea de țară, propria identitate, să culeagă tot ceea ce este în folosul propriului neam.

Notele de călătorie, o altă specie a literaturii de frontieră, se înscriu în circuitul universal al valorilor umanității. Majoritatea notelor de călătorie rezultă din împletirea armonioasă a prozei cu poezia. Scriitorii românii au considerat notele de călătorie un melanj spiritual admirativ și refulant, cu trăiri înregistrate afectiv și moral. Ele intră în istoria genului scriitoricesc putând fi regăsite în operele lui Hogaș, Sadoveanu, Iorga ș.a..

Memorialul este specia literară, asemănătoare cu însemnările de călătorie și cu memoriile, care consemnează observații științifice, amintiri ori impresii personale asupra faptelor sau evenimentelor la care a participat cineva sau care s-au petrecut în timpul vieții cuiva.

Provenit din substantivul masculin francez “memoire”, cu sensul de înregistrare a unui eveniment, este o specie a literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de altă natură sînt recompuse pornind de la observații și experințe strict personale.

Memorialul reprezintă o subclasă a genului autobiografic. Legat strâns de autobiografie și deseori confundat cu acesta, memorialul se distinge prin faptul că accentul este pus pe evenimente exterioare, în vreme ce în autobiografii predomină subiectivitatea.

Autorii de memoriale, în special memoriale de călătorie, sînt persoane care au jucat un rol important sau au observat din apropiere evenimente istorice, scopul lor principal fiind să descrie sau să interpreteze aceste evenimente. Din acest motiv memorialele pot părea mai puțin structurate și mai puțin exhaustive decât autobiografiile formale. Ele se concentrează uneori asupra unui episod punctual al vieții autorului, asupra unui eveniment istoric la care acesta a fost martor și nu narează viața în ordinea ei cronologică, așezînd evenimentele într-un șir, de la naștere și pînă la moarte.

Memorialele sunt genuri de bătrânețe deoarece majoritatea memorialiștilor și-au scris amintirile, spre sfârșitul vieții. Din această cauză, în memoriale vom întâlni frecvent sentimentele de solitudine, dorința de retragere din lume, reculegerea în fața destinului.

În literatura română, după ce au cunoscut o dezvoltare deosebită în epoca pașoptistă, memorialele au revenit la modă în perioada dintre cele două războaie mondiale. În limba română există numeroase cărți de memorialistică, dintre care amintim Memorialele de călătorie ale lui Grigore Alexandrescu, Dinicu Golescu, Nicolae Filimon, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Iorga etc.

Memoriile sunt scrieri care înregistrează o experiență proprie, acțiunile trăite de autorul însuși. Ele tind să transforme o viață într-un destin prin intermediul unei povești care nu respectă legile ficțiunii, incadrându-se în logica narațiunii confesive prin rupturile temporale.

Autorul de memorii este un martor dublu: al propriei existențe și al epocii sale. Personal este punctul de vedere individual, dar obiectul discursului este istoria grupurilor sociale și istorice cărora el le aparține. Criticul Dimitrie Pacurariu afirma că: “Memorialistica presupune o viziune mai exactă, o perspectivă veridică asupra evenimentelor evocate”. Sinceritatea este totuși relativă din cauza subiectivismului și a distanței mari dintre momentul trăirii și momentul scrierii. Scriitorii de memorii, prin procesul dinamic al memoriei, rețin ceea ce pentru ei are o semnificație deosebită, unele evenimente putând ramâne indiferente, faptele colorându-se cu condițiile prezentului.

Memoriile au valoare artistică dar și documentară, valoare literară dar și istorică, sau doar valoare documentar-istorică, când nu se înalță de la contingent la universal și nu sugerază o filosofie de viață. Valoarea literară este remarcabilă datorită efortului artistic conștient, calităților artistice: intuiție lucidă, adâncime psihologică, fantezie originală, sensibilitate pentru expresie. Memorii de călătorie au scris Ioan Codru Drăgușanu, Dimitrie Ralet, Johann Honigberger, Mihai Tican Rumano ș.a..

Epistola, gen minor de proză memorialistică, specie literară în care se tratează un subiect filozofic, moral, artistic sub formă de scrisoare, respectând frecvent convențiile specifice, conține pagini savuroase, demne de atenție. Prin aceste documente, literaturii i se opune, ca o altă față a ei, imaginea celui care scrie.

În plan literar, corespondența se individualizează ca specie literară în clasicism și romantism, diversificându-se în funcție de anumite particularități ce țin de natura comunicării și, firește, de talentul autorului, devenind uneori un produs literar independent. De menționat că proza noastră artistică apare și se dezvoltă, în prima ei fază, sub semnul memorialisticii epistolare și de călătorie și aparține momentului 1848, moment corespunzător literaturii premoderne și moderne. La fel ca restul speciilor literaturii de mărturisire, corespondența va sfârși prin a deveni o convenție.

Fondator al epistolei în proză, Constantin Negruzzi înregistrează, în ciclul Negru pe alb. Scrisori la un prieten, spectacolul timpului său. Plin de discreție, echilibrat, grav, dar înzestrat și cu umor, cu spirit ludic, naratorul face incursiuni în geografie și istorie (Plimbare, Trisfetitele, Ochire retrispectivă), elaborează jurnale de drum (Pelerinagiu, Băile de la Ems), texte glumețe și parodice (Rețetă, Iepurărie, Pentru ce țiganii nu sunt români), articole polemice (Slavonisme, Despre limba românească), schițe fiziologice și memorialistice (Fiziologia provincialului în Iași, Istoria unei plăcinte) etc. În Scrisori către Vasile Alecsandri, epistolarul Ion Ghica aduce sub lumina reflectoarelor o lume uitată, reface, cu un stil pitoresc, scene din propria biografie, dar și din realitatea istorică al cărui martor însuși a fost. Finalul acestor epistole este doar aparent, deoarece, în aceste texte, densitatea discursului este întreținută cu deosebită grație de imaginația exuberantă a evocatorului, înzestrat cu har și stil original.

Așadar, literatura de călătorie, prin speciile specifice, fie că este vorba de memorii sau memorial de călătorie, jurnale sau note de călătorie, corespondență etc., însumează opere cu dublă valoare, documentară și artistică în care sunt prezentate evenimente agățate de resortul amintirii dar și viața morală, interioară a contemporanilor. Suprapusă adânc peste realitate, are un efect terapeutic major asupra cititorului și un rol didactic incontestabil.

CAPITOLUL II

Literatura de călătorie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

II.1. Influența pașoptist-junimistă

Literatura română din perioada celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea se află sub directa influență a pașoptismului (1840-1860) și postpașoptismului (1860-1870), purtând, mai apoi, puternica amprentă a curentului junimist (1863-1907).

Perioada pașoptistă reprezintă începutul literaturii noastre moderne și romantice, momentul fundamentării literaturii române prin orientarea oferită de revista “Dacia literară” și de inițiatorul acesteia, Mihail Kogălniceanu, care a lansat o importantă ideologie și a format generația cunoscută sub numele “generația scriitorilor pașoptiști”. Scriitorii afirmați după 1830, reconfigurează climatul literar și aduc literaturii române o nouă stare de spirit.

Autorul “Scurtei istorii a literaturii române”, Dumitru Micu, plasează fenomenul pașoptist într-un capitol amplu, intitulat “Epoca modernă”. Luând ca punct de reper etapele de afirmare a curentului romantic, realizeză o periodizare a pașoptismului, subdivizândul în: Emergența literarului. Primul val romantic (1830-1840), unde sunt incluși H.Rădulescu, V.Cîrlova, Gr.Alexandrescu, Gh.Asachi, C.Stamati, Al.Donici, Anton Pann, scriitori inegali ca valoare artistică, apoi în Curentul național. Ebuliția romantismului, dintre anii 1840-1861, perioadă în care au activat M.Kogălniceanu, C.Negruzzi, Al.Russo, N.Bălcescu, C.Bolliac, D.Bolintineanu, V.Alecsandri. Între romantism și realism, a treia subdiviziune, este consacrată postpașoptiștilor Al.Odobescu, B.P.Hașdeu, N.Filimon etc. Postpașoptiștii au aderat la ideile pașoptiștilor și s-au raliat la concepțiile lor literare, continuându-le și amplificându-le.

Aflată mult în urma literaturii europene, literatura română, sub influența ideologiei pașoptiste, își construiește identitatea, își dobândește conștiința de sine. Fenomenul a fost complex constând în formarea genurilor și speciilor literare, stabilirea tehnicilor de expunere artistică, afirmarea limbii literare și a stilului artistic.

Literatura română din epoca pașoptistă are un caracter eclectic și mimetic. Ecletismul presupunea o neomogenitate de concepte, direcții, idei, termini, scriitorii pașoptiști venind în literatură din diverse activități sociale. Mimetismul consta în imitație, adaptare a unor modele străine, preluare a unor forme și tehnici literare, necaracteristice sensibilității artistice autohtone.

Începând cu 1840, literatura română își modifică atât conținutul cât și forma. Transformări substanțiale le atestă atât poezia, cât și proza și dramaturgia. Lirica lui Alecsandri care debutase într-un stil retoric de origine franceză, descoperă modele inedite pe care le valorifică și pe care le pune la baza doinelor sale. Doinele au anunțat un alt model de poezie, cel românesc ,,de atunci, poezia română se româniză” (D.Bolintineanu). Mai târziu, același Alecsandri ,,europeniza poezia română” prin legendele sale. În această perioadă, încep să se anunțe și să se dezvolte genul epic și dramatic. C.Negruzzi fondează narațiunea artistică românească. Autorul nuvelei Alexandru Lăpușneanul, dar și a peste 100 de traduceri, bun cunoscător al beletristicii din marea literatură europeană, preia de la prozatorii francezi, Balzac sau Eugen Sue, tehnici și procedee epice pe care le folosește în nuvelele sale melodramatice: Zoe, O alergare de cai, sau în ciclul său epistolar Negru pe alb.

Pașoptiștii, majoritatea școliți în Occident, au fost evident influențați de romantismul epocii, dar au manifestat și un vizibil interes pentru curentele literare care în Europa se epuizaseră deja, a căror formă și idei le-au folosit în scrierile lor. Iluminismul l-au preluat mai mult din perspective ideologică, abordându-l în diverse domenii culturale: ziaristica, editarea cărților, teatru, învățămînt, politică.

Preromantismul îl întâlnim în lirica elegiacă a lui Gr.Alexandrescu și V.Cîrlova, definindu-se prin notele pastorale, sentimentul acut al tristeții și al depresiei sau în poezia ruinelor abordată de I.H.Rădulescu, V.Cîrlova, Gr.Alexandrescu, G.Stamati, M.Cucureanu.

Romantismul, curentul predominant al epocii pașoptiste, a avut inițial un caracter depresiv, împletindu-se cu elemental preromantic (Gr. Alexandrescu în Elegii și meditații). După 1840 romantismul român devine revoluționar. Acestei direcții s-au afiliat: Alecsandri, Negruzzi, Bălcescu, Ghica ș.a.. Ei au importat formulele de reprezentare epică și indiscutail elementul romantic. Linearitatea expunerii, personajele și situațiile excepționale, aventura, fantasticul, succesiunea faptelor conform unui scenariu prescris, psihologismul superficial, simplitatea intrigii, exagerarea, surpriza, extrema, miracolul, exuberanță stilistică, toate se regăsesc în scrierile care au promovat conceptul și i-au asigurat o anumită coerență.

Realismul folosit de C.Negruzzi în nuvelele istorice și în ciclul epistolar Negru pe alb, se impune prin spiritul echilibrat, paseism, clasic.

Paul Cornea, este de părere că “această coexistență a diverselor tipuri de modelaj artistic în deceniul al patrulea se datorează factorilor de natură socială, ideologică, psihologică, politică”. Cu toate acestea “romantismul este curentul dominant în epoca pașoptistă și cunoaște două faze în evoluția sa: prima, etapa incipientă, de până la 1840, se subordonează spiritului depresiv, a doua, inaugurată de programul Daciei literare, se circumscrie tipului progresiv, revoluționar”.

Teoreticianul contemporan Gheorghe Crăciun privește pașoptismul ca pe o „direcție literară cu valoare de paradigmă, în care însă greutatea politică, socială și culturală a conceptului ocultează dimensiunea estetică. Perioadă de coexistență, de asimilare, de contradicție a culturalului cu literalul, pașoptismul n-ar îndreptăți, prin urmare, o abordare pur și simplu estetică”.

Pașoptismul inovator are repercusiuni clare și asupra conceptului de literatură de călătorie. Este perioada în care se cristalizează acest tip de literatură deoarece proza pașoptistă se află între de memorialistic (tema dominantă este memoria culturală și cea existențială) și ficțiune. Întâmplarea biografică stă la baza scrierii de ficțiune.

Literatura memorialistică pașoptistă are un caracter autoreflexiv, eul creator autodimensionându-se, descriind propriile trăiri, emoții. Jurnalul de călătorie confirmă caracterul autoreflexiv al acestui gen de literatură. Printre autorii prozei de călătorie se numără: Gr.Alexandrescu–Memorial de călătorie, V.Alecsandri-Călătorie în Africa, Balta Albă, Borsec; A.Russo-Piatra Teiului, Stînca Corbului.

Literatura pașoptistă se află sub directa influență a romantismului răsăritean, idealist, național, proiluminist, militant, folclorizant, care propune înclinarea spre moralitate și moralizare, pasiune temperată și confort spiritual, idilism, intimitism, cultivarea valorilor domestice, a conservatorismului, a resemnării. „Stilul, formele, genurile, speciile, până și subiectele vin din Franța.” Eul romantic se remarcă datorită exaltării, superficialității în percepție, frivolității, cosmopolitismului, teatralității,. Mentalitatea pașoptistă este încă cea a omului burghez, de aceea va fi reîmprospătată, modernizată de tinerii junimiști, urmașii care au văzut îndeplinit visul fierbinte al generației ’48 și anume cel al Unirii.

"Junimea" este o grupare culturală, inițiată de tineri intelectuali entuziaști ca Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, având ca mentor pe Titu Maiorescu. Printr-o bizară dar sugestivă coincidență, Titu Maiorescu avea, la inițierea societății "Junimea" (1863), exact vârsta lui Mihail Kogălniceanu atunci când a creat mișcarea culturală "Dacia literară", adică 23 de ani.

Înființată la Iași, în 1863, noua grupare are două direcții principale: una literară și alta culturală. Pentru a promova ideile junimiste, Maiorescu înființează tot la Iași revista "Convorbiri literare"(1 martie 1867) în care se vor publica valoroasele opere ale scriitorilor epocii.

De la început, junimiștii se opun fundamentelor pe care societatea românească începuse să-și clădească cultura. Această bază ei o consideră fragilă. Principiile pe care pașoptiștii le împrumutaseră din ideologia Occidentului trebuiau prefăcute în instituții durabile, în cadrul unui proces de mai lungă durată, dar mai fecund. Junimiștii recunosc rolul important al generația pașoptiste în procesul de modernizare a culturii dar critică graba cu care aceștia au încercat să facă totul. Ei nu se împotriveau schimbărilor și nici culturii occidentale, pe care o prețuiau foarte mult, dar insistau asupra faptului că schimbările trebuiau înfăptuite lent, pe măsură ce societatea românească era pregătită să le primească. A militat contra latinizării absurde a limbii, a neologismelor, a formelor goale și a creat reguli ortografice moderne, a făcut să triumfe ideea conform căreia, în evaluarea operei de artă, este imperios necesar să primeze valoarea estetică, indiferent de ideea tematică.

Fundamental romantică în perioada pașoptismului, literatura română evoluează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esență. Tudor Vianu a definit în "Istoria literaturii române moderne" fenomenul cultural junimist, pe care 1-a caracterizat prin identificarea trăsăturilor dominante: "spiritul filozofic", "spiritul oratoric", "gustul clasic și academic", "ironia" și "vestita zeflemea junimistă", "spiritul critic". Junimiștii sunt, prin excelență, conservatori, mergând pe direcția emancipării de sub influența ideologică și politică a Franței revoluționare și promovează cultura germană în toate domeniile.

Principiile impuse de această mișcare au avut un impact masiv nu doar asupra culturii, dar și asupra întregii societăți românești. Opunându-se modalității de înfăptuire a procesului de civilizare în spațiul românesc (și nu procesul în sine), junimiștii, prin spiritul critic și constructiv, au pus bazele restructurării modernității românești. Până la mijlocul secolului XX, conceptele Junimii au stat la baza dezvoltării ansamblului cultural românesc. Deși conservatorismul s-a perimat, principiile culturale au rămas în picioare și au continuat să influențeze cultura. Singura altă teorie importantă cu privire la evoluția societății a fost cea a sincronismului, elaborată de E. Lovinescu în perioada interbelică.

În concluzie, esența culturală junimistă însumează spiritul filozofic și oratoric, spiritul clasic și academic, ironia și spiritul critic. Scînteia și liantul acestui proces, cu atît mai mult cu cît mizele depășesc cu mult individul, nu poate fi decît cultura umanistă, cultura enciclopedică, avînd pe un loc central arta și literatura. După 1860, în afară de succesul realismului critic și manifestările notorii ale naturalismului prezente în creația marilor clasici, literatura română și implicit literatura de călătorie păstrează prelungirea elementului romantic din primul val pașoptist în scrierile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Odobescu, Ion Ghica, dar și metamorfoze esențiale, date de vizionarism și metafizic. Trebuie susținut totuși meritul postpașoptiștilor, care, deși se anunță continuatori ai ideologiei generației anterioare, cizelează și perfecționează arsenalul tehnic, diversificându-l.

II.2. Literatura de călătorie a celei de-a doua jumătăți a secolului XIX

A doua jumătate a secolul al XIX-lea, perioadă supusă analizei, este mai prolifică în călătorii decât secolele precedente. Pasiunea pentru călătorie izvora din deschiderea societății românești a secolului al XIX-lea către lumea din afară, sprijinită desigur și de extinderea instrucției publice, perfecționarea mijloacelor de locomoție, interesul sporit pentru locuri istorice și pitorești, pentru biserici, ruine etc.

Memorialistica românească, scrisă în perioada 1850–1900, este remarcabilă prin stilul original, prin expunerea spontană, prin introspecția savuroasă și prin prezența elementelor de creativitate, iar proza de călătorie are un loc important. Călătoria propriu-zisă devine doar un pretext pentru Grigore Alexandrescu, care, în Memorial de călătorie se arată preocupat mai mult de informația istorică decât de cea peisagistică. Alecu Russo, în jurnalul de călătorie Piatra Teiului dorește să descopere frumusețea patriei, vestigiile istorice, tradițiile culturale, melodioasa limbă română.

Călătoriile realizate în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu diverse scopuri, atrag după sine, apariția și dezvoltarea unui nou gen de scrieri, memorialele de călătorie, gen literar cu granițe nedefinite, întrucât putea cuprinde de toate, dizertații erudite, cataloge de muzee sau povești de dragoste. Literatura de călătorie triumfă în acestă perioadă, chiar dacă ea conține uneori o relatare greoaie, îmbibată de știință sau un studiu psihologic, sau un adevărat roman, sau toate astea la un loc. Mulți au criticat astfel de literatură, alții au apreciat-o, dar atât laudele cât și criticile au dovedit locul important pe care aceasta îl ocupă și faptul că nimeni nu se mai poate lipsi de ea.

Resuscitarea interesului pentru literatura de călătorii avea să facă tranziția între clasicism și romantism. Romantismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, oferă conceptului de călătorie, sensuri cu totul noi, cu reverberații prelungi în sensibilitatea celui ce peregrinează, adresându-se, desigur, și spiritului, satisfăcându-i nevoia de cunoaștere, însă, într-o și mai mare măsură, percutându-i afectivitatea intimă și declașându-i imaginația prin inedit și exotic. Aceasta s-a datorat în primul rând faptului că sentimentul naturii, ostracizat în clasicism, e reabilitat și introdus în literatură. De la admirația naturii se trece la o mistuitoare pasiune de a peregrina, izvorâtă din nestatornicia și învolburarea sensibilității romantice, din necesitatea deseori simțită de a confrunta realitatea exterioară cu meditația interioară, uneori din atitudinea de nemulțumire față de realitatea înconjurătoare. În plus, romanticii sunt propulsați de o aprinsă sete de cunoaștere, de aspirația către pitoresc și inedit, trăiesc intens sentimentul evaziunii și al reveriei, sunt stăpâniți de tentația și farmecul exoticului marcat de elegii, în nota lamartiniana, scrise de Cârlova (Înserare), Grigore Alexandrescu (Adio la Târgoviște, Meditație), Heliade Radulescu (Dragele mele umbre, O noapte pe ruinile Târgoviștei), de meditații influențate de Young (Bolliac), ori Volney (Cârlova, Alexandrescu, Heliade). Se manifestă interes pentru Lamartine, ale cărui Meditații influențează poezia tânăra românească din această perioada: tentația naturii, descrisă somptuos, melancolia gravă și solemnă, cu versul muzical desfășurat larg, în cadența de orgă. Ideea Daciei literare, este integrată unui program mai larg urmărind coordonarea mișcării literare de pe întreg teritoriul vechii Dacii, crearea unei literaturi cu adevărat originale, inspirate din tradițiile istoriei eroice a națiunii, din obiceiurile acesteia, din frumusețile naturii, ale țării.

Scriitorii români din secolul al XIX-lea călătoresc mai întâi în Occident, unde radiau luminile epocii. După aceea, sub înrâurirea puternicii tentații romantice, se îndreaptă spre Orient, ca și alți mulți scriitori europeni. Un echilibru între aceste două direcții îl constituie călătoriile în spațiul național.

Peregrinăriile scriitorilor noștrii pe meleagurile străine s-au datorat în primul rând impulsului romantic, dominat în epocă, dar și altor cauze, cum ar fi: completarea studiilor în marile capitale apusene, deplasările oficiale, misiunile diplomatice etc., un fenomen cu totul aparte, caracteristic literaturii române, care a avut drept consecință apariția multor memorial de calătorie, s-a produs după înăbușirea Revoluției din 1848.

Mulți dintre participanții activi la revoluție, printre care și Dimitrie Bolintineanu, sunt siliți să apuce calea amară a exilului, peregrinând în diferite țări, uneori în căutarea unor condiții umane de supraviețuire, alteori împinși de setea de cunoaștere, de neliniștea și nostalgia altor orizonturi, caracteristice sensibilității romantice.

Departe de a fi considerate doar importante surse documentare, memorialele de călătorie ale pașoptiștilor proscriși, s-au metamorfozat în mod salutar, în veritabile lucrări literare, cu incontestabile valori artistice intrinseci, contribuind substanțial la îmbogătirea literaturii române cu acest gen de scrieri.

Primul scriitor pașoptist care își așterne pe hârtie tribulațiile din perioada imediat următoare înăbușirii revoluției, a exilului, este Ion Heliade Rădulescu, în 1850, publicând volumul “Souvenirs et impressions d’un proscrit”.

În general, scriitorii români din secolul trecut nu s-au avântat, la început, prea departe, întreprinzând călătoriile în primul rând în interiorul țării, din perspective programului estetic-național, preocupați de a releva frumusețile pământului românesc, bogăția și farmecul naturii noastre, trăsăturile morale și fizice ale oamenilor din popor, vestigiile istorice care atestau vechimea și continuitatea neamului românesc pe aceste meleaguri, monumentele de artă, comorile de gândire și simțire ale folclorului național.

O primă călătorie în interiorul tării, având ca obiectiv principal mânăstirile din Oltenia, întreprind Grigore Alexandrescu și Ion Ghica, în vara anului 1842, memorialul scriindu-l Grigore Alexandrescu și publicându-l în gazeta Vestitorul românesc, între 13 octombrie și 6 noiembrie 1845. În toamna anului 1843, Vasile Alecsandri întreprinde o “preumblare” prin munții Moldovei, alături de Alecu Russo și Mihai Cuciuran. Ca urmare, poetul tipărește cunoscuta sa evocare “O preumblare la munți”, în Propășirea din ianuarie-februarie 1844. În vara lui 1845, Dimitrie Bolintineanu participă alături de Cezar Boliac și August Treboniu Laurian, la o călătorie pe malurile Dunării, în Oltenia și Muntenia, memorialul acestei călătorii publicându-l Cezar Boliac în Curierul Românesc din august 1845.

La șirul memorialelor de călătorie în interiorul țării mai adăugăm “Impresiuni de călătorie în România” de Alexandru Pelimon, apărut în 1859, și “Impresiuni de călătorie în Moldavia” de Pantazi Ghica, publicat în gazeta Independența din 1863.

Înainte de 1848, printre cei dintâi scriitori care se îndreaptă spre Occident, în postura de călători, după perioada studiilor în străinătate, s-a numărat Mihail Kogălniceanu. În 1844 vizitează Viena, notându-și impresiile într-un jurnal publicat postum, în revista Floarea darurilor din 1907. Peste doi ani, în 1846, călătorește în Spania, redactând un scurt memorial intitulat “ Notes sur l’Espagne”, al cărui preambul e scris în limba franceză, iar restul în românește. Din păcate nici acest memorial nu a fost tipărit în timpul vieții.

În aceeași perioadă, 1846-1847, Vasile Alecsandri călătorește în Italia pentru încercarea salvării iubitei sale, Elena Negri. Jurnalul redactat de poet în această perioadă, în limba franceză, conține numeroase descrieri ale locurilor pe unde și-au purtat pașii, constituindu-se într-un veritabil memorial de călătorie.

Cel dintâi memorial de călătorie în Occident, structurat pe toate coordonatele specific acestui gen de scrieri, este cel al lui Nicolae Filimon, “Escursiuni în Germania Meridională”, publicat în 1860, ca urmare a călătoriei întreprinse în 1858.

Tentația Orientului, dominantă în literatura europeană din prima jumătate a secolului al XIX-lea, determinată de noul val romantic, a avut vii ecouri și în literatura română. Prima relatare de călătorie în Orient este “Jurnalul mergerii boierilor deputațila Țarigrad”, scris chiar în anul călătoriei, 1822, și atribuit, de Mihail Kogălniceanu, lui Alecu Beldiman, iar de Nicolae Iorga, lui Iordachi Rîșcanu. Este însă departe de structura memorialului de călătorie în accepția modernă a noțiunii. La fel de departe este și cartea lui Teodor Codrescu, “O călătorie la Constantinopole”, tipărită la Iași, în 1844. Autorul refuză picturalul și pitorescul, interesându-l utilitarul și elementul civilizator. O călătorie la Constantinopol a întreprins și Vasile Alecsandri, în august 1845, dar însemnările sale în limba franceză, au rămas în manuscris, fiind publicate prima dată de G.Bogdan-Duică, sub titlul “Întâia călătorie la Constantinopole”, în Viața românească, nr.1 din 1922.

În condițiile specifice istoriei noastre, când Imperiul Otoman devenise mult implicat în destinele țărilor românești, călătoriile la Constantinopol erau, într-un anume sens, explicabile. În acest oraș vor fi proscriși mulți revoluționari români de la 1848, printre care și Dimitrie Bolintineanu. De la Constantinopol, unii dintre ei se vor avânta și spre alte orizonturi, vor călători și în alte țări din Orient, datorită condițiilor impuse de exil sau dorinței de cunoaștere. Înainte de 1848, în țara piramidelor se pare că a călătorit Teodor Codrescu, publicând o “Ochire asupra Egiptului” în Icoana lumei din 1 mai 1846.

După 1848, primii care au călătorit mai departe de Constantinopol, în Siria, Palestina și Egipt, au fost revoluționarii Al.Christofi, Christian Tell și N.Pleșoianu, în 1851. Descrierea călătoriei a fost făcută de Al.Christofi, mai târziu, în “Biografia domnului Al.Christofi”, publicată în 1897.

Un valoros memorial publică Dimitrie Raleț, în 1858, intitulat “Suvenire și impresii de călătorie în România, Bulgaria și Constantinopole”.

Singulară în epocă a fost “Călătoria în Africa” a lui Vasile Alecsandri, întreprinsă în toamna anului 1853 și descrisă în trei părți, prima fiind publicată în România literară din 1855, a doua în Foaia soțietății de literatură și cultură din Bucovina din 1868, și a treia în Convorbiri literare din 1874.

La mijlocul secolului al XIX-lea, când literatura română se afla în faza inițială a procesului ei de modernizare, scriitorii noștrii nu aveau suficient de clară noțiunea memorialului de călătorie. Astăzi, astfel de scrieri sunt judecate și apreciate în mare măsură, dacă nu exclusiv, după coeficientul cantitativ și mai ales calitativ al impresiilor personale, spontane și originale pe care le comunică autorii lor, în raport cu realitatea văzută nemijlocit.

Desigur, în jurnalele de călătorie întâlnim deseori și numeroase elemente de sursă livrescă, dar acestea, în cele mai fericite cazuri, constituie suportul pe care se așează senzațiile, emoțiile, observațiile și ideile personale ale autorului, referitoare la obiectivele zugrăvite prin cunoașterea direct.

Autorii memorialelor de la mijlocul secolului XIX, puneau accentul principal pe informarea cititorilor, pe comunicarea unui cât mai mare număr de date referitoare la realități total necunoscute. De aceea, însemnările lor de călătorie au un caracter dominant livresc, sunt, în fond, mici tratate enciclopedice, furnizând date de ordin istoric, geografic, cultural, demografic, artistic etc., extrase din diverse lucrări de specialitate, din scrieri mai vechi sau mai noi, axate pe temele respective. De multe ori nici nu erau indicate sursele de informare, traducându-se, preluându-se sau adaptându-se pasaje întregi, cu o uimitoare dezinvoltură și nepăsare față de paternitatea lor.

Narațiunea e revitalizantă, densă, are forță, fără a fi predominant epică, într-un moment în care limba română încă își căuta făgașul. Sunt introduse în narațiune nenumărate formule neobișnuite, utilizate într-o formulă inovatoare: absența unei acțiuni coerente și a personajelor la nivelul întregii scrieri; povestirea în povestire, memoria afectivă, ironia și autoironia în interesante jocuri de cuvinte și de tonuri. Totul stă sub semnul eseistic al exprimării de sine, într-o formulă lipsită de norme, în care autorul se adresează repetitiv unui lector real sau imaginat. Descriptivismul este trăsătura distinctivă a întregii narațiuni.

Incitat de civilizația Apusului, Dinicu Golescu și-a scris “Însemnările” cu gîndul la starea de tristă obscuritate a patriei sale. La fel va face I.Codru Drăgușanu în “Peregrinul transilvan”, spre deosebire de V.Alecsandri care prefera călătoria fără țintă, în care emoția se nutrește în fiecare clipă din imprevizibil. În notele lui de călătorie în Africa sau prin munții Moldovei recunoaștem perspectiva artistului încrezător în capacitatea simțurilor sale de a recepta lumea și de a o transcende. Mai multă rigoare a observației se întâlnește la Alecu Russo, care a scris, în manieră de reportaj, nu numai despre oamenii și locurile țării sale, ci și despre peisajul alpestru din Șvițera, evocat mai târziu de Xenopol, de Gh.C.Mugur, Elena Văcărescu ș.a..

D.Bolintineanu a făcut însemnări despre călătoriile sale în Bulgaria, Macedonia, Muntele Athos, Egipt, Palestina, Asia Mică iar Maiorescu a descris, cu interes etnografic, un itinerar în Istria, publicat postum.

Din aceeași perspectivă și-au scris impresiile de călătorie în țara aromânilor Petru Vulcan și cu un orizont mult mai larg, T.T.Burada. Notând, la rândul său, Suveniri și Impresiuni de călătorie, Aron Densușianu avea, ca și Petru Bănăteanu, ochiul deschis asupra vieții istorice a românilor din provincia transcarpatină.

A.Odobescu arată interes mai cu seamă pentru pitoresc (Cîteva ore la Snagov) și pentru valorile de artă, pe cînd I.C.Negruzzi își îndrepta atenția, în capricioasele Primblări din 1868, spre locuri și caractere, ca și în Copii după natură (1874).

Numeroase alte note din călătoriile prin țară sau de peste hotare, risipite în presa epocii, au scris apoi publiciști de mai mică însemnătate: G.Melidon-O călătorie în Moldova de Sus(1855), Vincențiu-Durăul, Impresiuni de voiagiu(1898), Archibald-Impresiuni de călătorie(1903), Gh.Silvan-Munții Teleajenuiui(1909), N.Manoleseu-Amintiri de călătorie în America(1887), Silyus-Note din Germania(1897), Blag-Din țara tăcerei. Note din Suedia(1897), Tristis-Spre Apus.Note de drum(1897), Russu-Șirianu-Note din Italia(1903), Don Elio-Cutreerînd Orientul în 1915, Note de călătorie(1919) etc..

Îndemnurile la drumeție, rostite la Academia Română, sprijinite de propunerea lui T.Maiorescu de a se organiza excursii în cadrul Societății științifice și literare, de a se citi notele de călătorie și organiza vizite la monumentele istorice din localitate, de a se publica asemenea note în cadrul revistei "Arhiva" și mai ales în cadrul Universității din Iași, unde a profesat timp de peste trei decenii, i-a făcut pe studenții săi să-și deschidă sufletele spre realitățile imediate.

Începând cu secolul al XIX-lea, străinătatea este desemnată prin două spații opuse: Occidentul și Orientul. Diferită este și modalitatea în care se ajunge până acolo. Spre Asfințit, tărâmul rațiunii, se merge cu “ailvagenul” sau cu “malposta” pe rute drepte, fără ocolișuri, pe un pământ ferm care lasă să se vadă orizontul. Spre Răsărit, unde se întinde tărâmul asiatic, se călătorește cu “naia”, pe marea cea lucioasă, cu valuri legănătoare, care fură privirea prin reflexul razelor de soare, care antrenează o alterare a perspectivei.

Constantinopolul vizitat de V.Alecsandri ori D.Ralet uimește prin amestecul de superb și de respingător. Călătorii constată că acest spațiu nu este același atunci când este privit de departe sau de aproape. Mirajul încetează de îndată ce călătorul pătrunde în orașul pe care Cornul de Aur îl desparte în două.

În secolul al XIX-lea, călătoriile înspre Orient, furnizează constant informații, infuzează imaginarul poetic, iar imaginația romantică se convertește în “mediator cultural, în vehicul liric, apt de a genera punți de comunicare între familiar și străin, între aproape și departe”. Fascinația pentru Orient a romanticilor provine din atracția acestuia în ceea ce privește luxul, aglomerația, preaplinul, dar și deșertul, spațiul gol, elemente stimulante ale simțurilor. Tablourile de ansamblu dinamice, generate grație pretextului călătoriei, sunt urmărite la nivel poetic, la nivelul toposului, al tropilor, o atenție aparte consacrându-se acordurilor dintre geografia descrisă și starea de spirit a eului creator.

Orientul îndepărtat și misterios este perceput ca spațiu al alterității seducătoare, acomodând potențe revelatorii și spiritualizare vitală, chiar dacă se are în vedere umorul difuz al călătorie. Figurile orientale reflectă tipologii specifice: femeia, artistul, războinicul etc. Cuplul oriental este inclus într-un decor exotic, diferit celui european, femeia fiind ființa fascinantă care atrage atenția în mod deosebit eului creator. Nu lipsește din reprezentare nici imaginea antieroului romantic.

Criticul literar, Tudor Vianu, în cap. III, Călătorii romantici, prezintă o mare parte a scriitorilor români din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, autori ai literaturii de călătorie.

Unul dintre importanții călători români a fost Ion Codru-Drăgușanu, cu celebrul său memorial, Peregrinul transilvan publicat în ziarul Concordia, din 1863-1864, iar în volum, în 1865. Aventura lui de tinerețe, consemnată în cele 35 de scrisori deschise către un prieten, a reprezentat o revelație nu atît pentru contemporanii scriitorului (Peregrinul n-a avut la apariție nici un ecou), cît pentru secolul XX, cînd tulburătoarele pagini de călătorie au început să fie apreciate la adevărata lor valoare. Insolitul document romantic rezervă însă surprize chiar și pentru cititorul din secolul XXI. Pornește din Țara Românească și ajunge în Austria, Italia, Germania, Franța și Anglia. În acest timp scrie unui amic gândurile și impresiile. Vianu apreciază ,,lăcomia cu care soarbe impresiile în tot timpul călătoriei sale, darul de a reține esențialul, pătrunderea psihologică, umorul care fac din I. Codru-Drăgușanu o figură aproape unică în vremea sa.”.

Drăgușanu este omul care descoperă plin de încîntare Europa și procedează apoi la amare comparații cu situația din țara sa. Fraza e ductilă și elegantă, surprinzătoare la autodidactul de numai 21 de ani. Evident că proporția neologismelor e mai ridicată decît la alți romantici români, deoarece etimologia lor latină se impune uneori cu stridență. Textul însă nu e lipsit de savoare și spirit inimitabil “Iacă-mă în cuget străpus pe malul Tibrului, de unde-ți adresai ultima epistolă, și voi venind să-ți adun cîte ceva din stațiunile intermediare. După ce destul ne mulțămirăm de a vedea nenumăratele memorabilități romane, lăsînd Roma în plină primăvară, pomii înfloriți, iar locuitorii ei ocupați cu cura sufletească, cum se cuvine în păresimi, în miezul lui faur purcesem spre casă luînd den stațiune în stațiune cîte o escortă de siguranță de trei gendarmi călări, ca să ne apere de briganți. Tot așa făcusem și ducîndu-ne prin statul papale, căci aici mai mult ți-e asigurată viața de veci, nu cea mizeră, temporară, ce toți ți-o atacă, ca mai curînd să te bucuri de eternitate.” Întîlnirea cu Parisul reprezintă marele șoc al vieții lui Codru Drăgușanu. Citit ca un bildungsroman, ca autobiografie, Peregrinul își dobîndește adevărata semnificație, care depășește cu mult hotarele unor însemnări de călătorie.

Grigore Alexandrescu (1810-1885), poet liric, scrie, mai întâi, meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea la Cozia, în urma unei călătorii în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica. Vianu îi va aprecia puternicul simț de observație.

Alecu Russo, poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român, ideolog al generației de la 1848, împreună cu Alecsandri, întreprinde o călătorie în ținuturile Neamțului, intrând în contact cu frumusețea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii și impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra Piatra Teiului. ,,Natura, simpla natură, resimțită de o inimă naivă și nu de un spirit învățat, trezește cântecul său, desprins parcă de pe harfa lui David.”. “Cântarea României (1850) ne aduce astfel mai mult dovada sentimentului naturii, decât a viziunii ei”, continua T. Vianu, care citează descrierea satului în amurg, cu miros de tei. ,,Nu este simț să nu vibreze, ne aduce în față imaginea unui om viu și sensibil, pe care gustul modern îl va prefera poate sublimului profet romantic.”

De asemenea, criticul va aprecia simțul muzical, pe care niciun scriitor până la el nu l-a avut. “Și”-ul lucrează ca un ,,legato muzical”, ca un procedeu magic și incantatoriu, menționa T. Vianu. De o sensibilitate aparte sunt descrierile șesurilor: “Unde soarele se vedea atât de frumos, unde câmpiile sunt strălucite și pâraile răcoroase, unde ceriul e dulce, acolo e țara!”

Piatra Teiului sau “Fragment dintr-o călătorie în munții Moldovei” reprezintă o capodoperă, un imn închinat naturii, mult înaintea lui Hogaș sau Sadoveanu. Legenda începe cu referințe asupra importanței călătoriei ,,Mulți dintre compatrioții noștri s-au dus, se duc și se vor mai duce poate în străinătate. Călătoria e un lucru frumos și bun, care ne dezvăluie, cu mult mai bine decât cărțile, viața intimă a civilizațiilor…” Russo enumeră locurile pe care le vizitează românii: Veneția, Florența, Roma, Alpii ș.a. ,,Cine n-a trecut printre însemnările-i de călătorie efectul soarelui în cascada de la Giessbach, cine n-a admirat și n-a descris un asfințit de soare pe Rhighi, cine n-a simțit nimicnicia omului în fața uriașilor Alpi cu piscuri de nea, cu brâul de verdeață întunecoasă, ca un simbol de nelămurit? Mai mult, noi, oameni fericiți, abia răsăriți la fața pământului, ne-am dus să ne plimbăm trândăvia ori nefericirile până și prin pădurile feciorelnice ale Lumii Nouă; și după ce am străbătut o parte a lumii, după ce am grămădit atâtea nume de orașe și atâtea poziții geografice, numai țara noastră nu ne-o cunoaștem, țara noastră, care, după gazeta zilei, ar fi măsurând 500 de mile pătrate. De ce oare?”

Scriitorul explică frumusețile Moldovei ,,Moldova cuprinde tot felul de vederi, vesele, întunecoase, câmpenești, îmbogățite de podoabele naturii. Mai are apoi un caracter nelămurit de suavă melancolie, (însemnările noastre) ca parfumul unei flori delicate. Are un nu știu ce primitiv în pretenția colinelor ei, care te fac să-ți uiți viața cu necazurile-i de fiecare clipă și te adorm într-o blândă și mută admirare. Visare a sufletului, care-ți adoarme durerea sub un văl de uitare, găsești pe costișele-i singuratice, în fânațurile-i deșerte, în pădurile acelea care nu cântă decât pentru ele; din toate izvorăște parcă o cântare sublimă de păreri de rău și de resemnare, de amară milă, apoi de zâmbet și mai amar încă! În tăcerea câmpiilor ei simțești poezia unui bocet, apoi lacrimile întristate și necontenite ale aceluia care singur se plânge de sine; parcă vezi pe un om care moare și-și întoarce ochii topiți către soarele vesel pentru alții, dar palid și fără raze pentru dânsul. Parcă vezi în icoanele ce te înconjoară stingerea tinereții, melancolia (în.n) unei luciri slabe pe un lac liniștit. Stăruiește în natura aceasta singuratică o simțire adâncă de descurajare, o veșnică vorbire cu sine însăși a unei păreri de rău, a unei dureri, apoi o privire sfioasă, în ceața zării, către viitor! Simțești parcă în bocetul înăbușit și fără contenire zvâcniri de nădejde, prăpăstii de îndoială, melodioase cânturi de slavă, o poezie fără nume, (în. noastre) care te pătrunde, pe care o respiri cu aerul, dar care n-ar putea fi tălmăcită în nicio limbă omenească — ceea ce marele poet a numit ,,voci interioare”, sfătuind între ele, vorbindu-și o limbă necunoscută, față de care limba noastră omenească nu-i decât o palidă copie.”

Autorul îndeamnă la visare, la melancolie ,,Fă-ți un drum din gândurile tale, ori aruncă în trecere o privire de admirație înlăcrimată spre Neamț, lasă altă lacrimă în locul acela cu nume poetic care se cheamă Valea Albă, pe unde rătăcesc umbrele războinicilor lui Ștefan!” Regăsim primele elemente de autenticitate, care vor fi din recuzita scriitorilor moderni, textualiști, cum îi clasifică M. Mincu numind tehnica ,,un modus scribendi, prin sinceritate sau autenticitate”. Russo are conștiința actului scriiturii și se adresează direct receptorului ,,Eu, cel care vorbesc acum și critic și eu multă vreme am petrecut, nu criticând această biată țară, dar necunoscând-o. Câteodată cugetam privind cu ocheanul în zări de pe dealul Copoului…” sau ,,Vă rog să mă iertați deocamdată de toate cugetările, observațiile și tablourile, căci și-așa mi-i destul de greu să-mi păstrez cumpăna în gingașa căruță în care mă aflu.”

Sunt elocvente aceste pagini pentru a justifica jurnalul de călătorie. De altfel, își delimitează secvențele, în număr de cinci, cu cifre romane. În data de 4 septembrie, descrie natura, evocând zilele tinereții ,,Cât de repede trec zilele iluziilor! Cât de frumoase erau visurile mele și gingașe! Lasă-mă să răsuflu! O, te recunosc, adiere dulce! Cât de bine îmi umpli pieptul! De pe ce piscuri ai cules miresmele tale?”. În data de 7 septembrie descrie plimbarea pe podul de pe Bistrița ,,soarele în asfințit se joacă cu undele. Iată-l cum le sucește ca pe niște solzi, iată-l într-un snop de raze lăsându-se la vale, și de câte ori valul bate țărmul, parcă rămâne o rază la mal. Între munții care o strâng, apa lunecă sub o plută ușoară, pe care o cârmuiește un copil, repetându-și refrenul, modulat, ca și plângerea pitulicii, enigmă dureroasă de îndoială și de nădejde, de prelungă tristețe, blând, tărăgănat, pe care munteanul îl șuieră de când începe să rostească cuvântul de mamă! Întunecată și îmbrăcată cu brazi bătrâni, cu coastele brăzdate de râpi, care se prefac la topirea zăpezilor în șuvoaie mânioase, rostogolindu-se cu tunete și trezind în fuga lor nebună ecourile, se prelungește la stânga lanțul Cernegurei, numită așa fel în limba figurată a țării pentru că culmea ei cea mai înaltă stă aproape totdeauna învăluită de aburi; din dreapta, între Cozla și Chetricica, care par două străji puse de pază orașului încă din copilăria lumii, se desfășoară Piatra. Încet-încet zgomotele tac; numai clopotele undelor, pe care vântul întărit le bate de țărm, se mai aud și vuietele necunoscute ce străbat noaptea și înfioară pe ciobanii care se cheamă și-și răspund de pe munți.” Urmează Itinerar. Poezie ,,Bistriță, apă dulce,/Care bea nu se mai duce. Avem de-a face cu poezie primitivă, în care nu mă pricep. Și într-adevăr, nu știu dacă înrâurirea apei ori primirea ce ți se face te leagă de Piatra. Piatra trebuie să rămâie în amintirile mele, căci aici am văzut din nou, am atins și am simțit munții.” Apoi la data de 11 septembrie, ne prezintă intrarea în munte ,,Aici vederea e fără pereche. Poteca e strânsă la dreapta de o coastă repede încununată de un mănunchi de copaci, la stânga de o prăpastie oablă, în fundul căreia mugesc undele albăstrii ale râului, în față, munții, aburind parcă, înalță văzduhul și soarele, care răzbate prin brădeturile culmilor, argintează spuma valurilor. O poezie nespusă stăpânește priveliștea aceasta. Albastrul întunecat al munților, șuvoaiele, care saltă în arcuri din coastele lor, se desfac cu putere deasupra unui șes larg și înverzit, liniștit și zâmbitor, cu nenumărate ogoare de păpușoi, care-și leagănă spicele în voia vântului ușor.”

Cu un talent desăvârșit descrie Bistrița în asfințit ,,limpede și măreață vine și-și sfarmă valurile de stâlpii podului, aducând cu ea aerul răcoros al munților. Soarele în asfințit se joacă cu undele. Iată-l cum le sucește ca pe niște solzi, iată-l într-un snop de raze lăsându-se la vale, și de câte ori valul bate țărmul, parcă rămâne o rază la mal. Între munții care o strâng, apa lunecă sub o plută ușoară.” Russo trăiește o stare afectivă profundă marcată și grafic prin semne de exclamare, de întrebare sau prin puncte de suspensie. ,,Într-adevăr munții noștri sunt frumoși, măreți, arătând mii de vederi pitorești, dar singuratice, care-ți plac numai dacă ești într-adevăr îndrăgostit de așa ceva, și acoperite de vălul acela nebulos de melancolie, care alcătuiește deosebirea peisajelor noastre, vederi.”

Piatra teiului este un imn al naturii ,,În fața acestora ochiul rămâne uimit, judecata neputincioasă. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca-ntr-o elegie fără sfârșit. Parc-ai vedea măriri căzute, ori suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieții. Am crezut multă vreme ca mulți oameni că drumurile, călătoriile înveselesc. Astăzi cred dimpotrivă, că întipăresc în sufletul nostru un fel de simțire de nedeslușită și atrăgătoare tristețe. În trăsură, plecat puțin pe-un cot, îmi place să-mi ațintesc ochii în zări. În mișcarea regulată, toate amintirile îmi vin una câte una. Mă cufund în trecut și visez la zilele duse. Toate micile întâmplări care alcătuiesc viața unui om se desfășoară domol. E un farmec viața aceasta de oboseli și de lene, de mișcare și de somn, care învederează sistemul lui Xavier de Maistre, în care trupul nu-l simțești decât după câteva zguduituri mai tari ale căruței.” Va descrie locuitorii și tezaurul folcloric: ,,Adesea, în clipe de înălțare, sunete dumnezeiești prin măreția și melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi, ca ecouri în văi și o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai lăutarului. La partea aceea așa de mare și de naivă, unde un drumeț întreabă: ,,Cine trece-n lunca mare…”

Piatra teiului se încheie cu adresarea directă către lector, în care scrie că opera este una memorialistică, este un jurnal de călătorie ,,Cititorule și respectabil public, pentru că soarta, care orânduiește așa de ciudate lucruri când își dă osteneala, a vrut ca amintirile unui călător, îngropate în portofoliul lui și care nu-s cu adevărat frumoase decât în amintire, să ajungă obiect de publicare, declar, părăsind orice amor propriu, că eu mă dau frumușel deoparte și las pe Diavol să se descurce cu dumneavoastră cum o putea. Treaba lui ș-a dumneavoastră. -Am zis.” Iată elemente ale autenticității și ale oralității întâlnite, mult înaintea lui Creangă: ,,Dacă din întâmplare faci o plimbare sentimentală pe colinele care încing Iașii la apus,…uimirea ce te cuprinde e mare pe cât de frumoasă e panorama pe care o desfășoară Iașii. Poetule, ascuțește-ți creionul; artist, pregătește-ți penelul…Apropiat de coborâșul repede al colinei, privirea se cufundă într-o largă și nemărginită vale cu covor de iarbă, încărcată la hotarul ei din sus de bălți întinse, pe fața cărora vântul clatină pământurile gingașe cu puf auriu ale unei păduri de stuh; din vreme în vreme, zboruri de rațe și singuratice gâște sălbatice, speriate cu nepusă masă de vreun vânător neamț, se înalță, chemându-se cu strigăte aspre. Mâlos, Bahluiul, ieșind din balta pe care a format-o, străbate domol câmpia, scăldând, la dreapta și la stânga, fânețe și imașuri, pe care pasc turme de oi, de vaci și de bivoli hâzi, bălăcindu-se toată ziua în noroi; apoi atinge din fugă poala murdară a mantiei Iașilor… Cum vrei dumneata să mă plimb? Dacă n-avem plimbări! — Blestem! Dar tot ce vă înconjoară nu e alcătuit din locuri frumoase, puncte de vedere când sălbatice, când înveselitoare; și de păduri cu blânde taine, e adevărat fără artă, fără alei greblate și nisipite, dar cu ascunzișuri umbrite de stejari, de tei mirositori, îmbălsămate de măcieși și toporași! Și valea sfârșită cu iazul zis al Mitropolitului, așa de poetic, așa de plăcut în sălbătăcia lui, așa de melancolic în asfințit, când razele tremurătoare ale soarelui își sting în el ultimele lor focuri! Cu mare cheltuială, stăpânirea a plantat o grădină regulată, cu boschete, cu bănci, cu pavilioane, cu drumușoare bine îngrijite, pe care picioarele delicate ale cucoanelor noastre pot să le atingă fără a-și face rău”. Iată memorabile pagini de proză poetică din secolul al XIX-lea aparținând lui Russo.

De la Russo încoace, prozatorii români ,,vor dori să prindă viața, să evoce omul și natura, să miște prin povestirea unor întâmplări reale, mai puțin însă să convingă sau să îndrumeze”. T.Vianu concluzionează ,,sentimentul naturii apare în proza românească odată cu Alecu Russo.”

Referindu-ne la V.Alecsandri, putem afirma că este un veritabil călător romantic, scriind proză poetică. Tudor Vianu recunoaște marele talent al lui Alecsandri de a surprinde elemente noi din călătoriile acestuia. Scriitorul a călătorit foarte mult și a scris jurnal. În vara anului 1845 se îmbarcă pe vasul ,,Ferdinand”, din Galați, spre Constantinopol. Impresiile și le-a notat într-un carnețel (,,Memoranda”). Vizitează câteva moschei, moscheea sultanului Ahmet, moscheea lui Baiazid (a porumbeilor), Sf. Sofia, Hipodromul cu obeliscul lui Teodosie. În luna mai face, timp de 10 luni, o călătorie prin Asia, Africa și Europa, se îndrepta de la Smirna spre Triest, coborând spre Veneția. Apoi pleaca prin Triest, Salzburg, Paris, iar din Marsilia se îmbarcă spre Napoli, unde a stat ceva vreme, după care s-a întors în țară. La 3 iunie 1872 ajunge în Elvetia, apoi în Paris. În vara lui 1883 făcea o lungă plimbare încântătoare pe malurile Rinului, prin Olanda, Anglia, Franța. Concluzia criticului este că ,,prin călătorul romantic Alecsandri, s-a introdus în proza românească pitorescul exotic.”.

Tot în capitolul ,,Călătorii romantici” (Arta prozatorilor români) este inclus și D. Bolintineanu. Acesta se destăinuie în jurnalul de călătorie, rodul literar al exilului, dorește să ne expună istoria locului, ,,să ne instruiască, nu numai să ne comunice viziunile și impresiile sale.” Bolintineanu este pictor și poet în aceeași măsură ,,pictorul depune atunci penelul și poetul liric intervine pentru a-și spune adânca lui posomorâre”. La 9 martie 1853 Bolintineanu își puse în gând să vadă Ierusalimul de Paști. Trece pe la Smirna, Samos, Rodos, Alexandria, Tripoli, Beirut, Iafa. Prin Gaza se îndrepată spre Ierusalim, vede Muntele Măslinilor, grădina Ghetsemani și celelalte, apoi face o excursie la Iordan, trecând în Valea Ierihonului, la Marea Moarta, în Betleem. Luându-se după alții, capăta gustul de a vedea Egiptul. Astfel, se îmbarcă pe o corabie de mărfuri din Alexandria, mergând spre Cairo și contemplând Sfinxul, piramidele. Pentru a-și împărtăși sentimentele cu ceilalți, după aceste expediții a scris ,,Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria”(1858), “Călătorii la românii din Macedonia” (1863), “Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paștelui și în Egipt”(1860), unde descrie locurile văzute și minunățiile ascunse în adâncurile acestora. Pentru Bolintineanu călătoria devine inițiatică, este pelerinaj.

În evoluția sa, în literatura noastră îi mai avem pe Odobescu cu jurnalul epistolar, interesat de artele plastice, la fel cum Filimon, de muzică. Toți vor să ne transmită impresii, să ne informeze. Decorativă la Odobescu, sau hieratică la Hogaș, deopotrivă de străină omului și ducând o existență orgolioasă și de sine stătătoare, natura este pavaza nedespărțită a omului. Adevărate paradisuri terestre se întâlnesc în descrierile de natura.

Creația în proză a lui Alexandru Odobescu și Bogdan Perticeicu Hasdeu impresionează prin ineditul contemplației și prin maturitatea expunerii. Mostră de enciclopedism și de inteligență, Pseudo-kinegetikòs de Alexandru Odobescu este, în ansamblu, o compoziție solemnă și grandioasă. Pentru a evita sterilitatea discursului, scriitorul apelează la umor, ironie, parodie, pastișă, temperând astfel gravitatea frazei savante. Deși majoritatea cercetătorilor au remarcat ținuta clasicistă a stilului, livresc și manierat, scrierea fiind, cum o caracterizează însuși autorul, "un sac îngreuiat de tot felul de petice și de surcele adunate de pretutindeni", în capitolele finale, X și XI, unde e reprodus basmul “Feciorul de împărat cu noroc la vânat”, succesiunea epică apare mult mai pronunțată decât în restul textului, prevalează descriptivul, fantezia debordantă. În realitate, aici, convenția romantică este abordată în perspectiva pastișării și a parodierii, naratorul impunând o optică inedită asupra modei narative din epoca sa. Experiența personală a autorului devine o sursă de inspirație în cazul când lipsește tradiția literară anterioară, de aceea primele compuneri ale prozatorilor noștri sunt dominate de elementul memorialistic, spontan și subiectiv, ce presupune un raport special între autor, narator și personaj. În acest caz, „însuși autorul devine un personaj, un participant activ la elaborarea discursului epic”.

Un alt caz este cel al lui Hogaș, care, deși parcurge traseul cel mai scurt, ne-a lăsat moștenire o uimitoare creație a descrierii muntelui. Amintiri dintr-o călătorie este o proza poetică în care autorul își exprimă stările sufletești față de natură. Neobosit călător al potecilor de munte, Calistrat Hogaș ne prezintă măreția naturii, oferindu-ne multe tablouri literare. De exemplu, în capitolul ,,Spre Mănăstiri“, însoțit de o călăuza, Hogaș alege drumul cel mai lung și cel mai rău al Varatecului. Cât timp merg pe sub umbra paltinilor și a fagilor ,,cât lumea de bătrâni” și prin bolți de verdeață drumul este mai plăcut. Liniștea este tulburată doar de glasul vântului ,,cu un farmec nespus“. Urcă coline ,,lutoase și seci”, iar după cea din urmă colina se infățisează ținutul Bălteștiului prilej pentru a se extazia în Măreția naturii, ca tărâm de basm ca ,,un cuib de zane”. Peisajul prezentat este perceput atât vizual, cât și auditiv. Prin elasticitatea tablourilor descrise este o lucrare amplă și mulțimea elementelor componente formează ceva desăvârsit. Din aceste momente autobiografice nu a ieșit doar un jurnal de călătorie, ci o aventură a cunoașterii paradisului pierdut, a naturii primordiale, ,,un rousseuauist aspirând la puritatea sălbăticiei”, scrie Al. Săndulescu. C.Hogaș rămâne cel mai important scriitor al muntelui. De asemenea, Alexandru Vlahuță în România pitorească, descrie priveliștile țării.

Așadar, scriitorii celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, lăsând posterității confesiunile lor, au avut o contribuție importantă la dezvoltarea jurnalului de călătorie ca proză poetică. Chiar dacă distanța geografică și temporală este mare, scriitorii au aceeași predilecție de a contempla peisajele, de a cugeta despre trecerea vieții. Structura jurnalului, a textelor de proză poetică reflectă simplitatea omului dornic de o viață singuratică, a unui meditativ, mistic ce descrie teme profunde, universale cu ajutorul unor imagini simple de natură, având predispoziție pentru frumos și melancolie ca stare poetică.

Marin Sorescu, spirit moderat migrator, căruia îi place să călătorească, dar mai mult îi place să se întoarcă, în Romanul călătoriilor, publicat în 1999 afirma: ,,Se crede că românii sunt sedentari. Așa am crezut și eu până ce am cercetat cu luare-aminte însemnările de călătorie ale logofeților și cărturarilor din secolul al XIX-lea și am observat că, înțelegând spiritul veacului, ei pornesc deodată spre Europa…românii vor să iasă din inerția răsăriteană pe măsură ce deprind gustul de călătorii. Jălalnicul Dinu Golescu este un exemplu elocvent”.

II.3. Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri a fost puternic implicat in istoria timpului său, un pașoptist român de prim rang și în același timp, un spirit european autentic. A călătorit foarte mult, a iubit foarte mult, și, grație talentului său, a transpus impresiile, memoriile, jurnalele sale în literatură. Alături de poezie și teatru, opera sa inserează proza memorialistică, promovând, printre novatori, autobiografia literară.

În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri. Ne interesează numai prima și a doua etapă, deoarece în a treia revine la teatru. Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și lăcrimioare). Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire. O a doua etapă, așa-zis de limpezire, de obiectivare a viziunii și mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele Călătorie în Africa și atinge expresia artistică matură în pasteluri și în unele legende.

George Călinescu afirma în Istoria literaturii române că proza reprezintă probabil "cea mai durabilă parte a operei lui Alecsandri". Într-adevăr, proza ne oferă posibilitatea cunoașterii mai directe și mai profunde a personalității scriitorului, fiindcă aici, înclinarea spre autobiografie, verva cuceritoare a comediilor, se manifestă liber, neconstrânse de rigorile specifice exprimării în versuri sau ale reprezentării scenice.

Alecsandri este prin excelență un memorialist. Predilecția pentru autobiografie a scriitorului are ca efect imediat preponderența monologului în operele sale. Deși uneori se deghizează în formele literaturii de ficțiune, (Dridri, Istoria unui galbăn) proza memorialistică își manifestă calitățile, mai ales în relația de călătorie directă. (O plimbare în munți, Călătorie în Africa) Verva caracteristică narațiunii este întreținută continuu de oralitatea relatării.

"Buchetiera de la Florența", opera sa de debut, este o prelucrare din literatura italiană și are caracter romantic. Scrisă în urma călătoriei sale în Italia în anul 1839, când vizitează Florența, Roma, Padova, Veneția, Trieste, conține impresiile de călătorie redate prin descrierea frumuseții locurilor și oamenilor. Incipitul, dinamic, împărtășește dorința ascunsă a tânărului călător de afirmare a valorilor românești: „De o săptămână mă aflam la Florența, alergând în toate zilele de dimineață până-n seara prin deosebitele părți ale orașului […] Când a da Dumnezeu (ziceam în mintea mea, în fața unui monument sau a unui tablou) să avem și noi în Moldova un Rafael, un Michelangelo, ale căror opere minunate să poată atrage ochii și laudele națiunilor asupra noastră… Obiecte de artă sunt atât de multe în Italia și mai ales cu așa talent lucrate, încât călătorul nu mai are vreme nici să gândească, ci își simte ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri…"

Alecsandri e impresionat nu numai de operele de artă, dar și de modul de viață al locuitorilor: „În Italia cafenelele sunt toată ziua pline de consumatori, din pricina căldurilor nesuferite […] te simți furat de o somnarie ușoară, și toată ființa ți se cufundă în sânul unei leni poetice, cunoscută în Italia sub numele de dolce far niente. […] Ne puserăm la o masă de marmură albă. Îndată un botega (fecior de dugheană) îmbrăcat curat alergă înaintea noastră, întrebându-ne de vroiam granite sau gelate și începu a număra vreo douăzeci de soiuri de înghețate cu atâta iuțime încât, neînțelegându-l ce spune, îl poftii să ne aducă ce a vroi."

Iată cum vedea pe vremea sa Alecsandri unul din mai mari parcuri din Florența, Parco delle Cascine: „La începutul acestui parc este o piață mare unde se ridică Palazzo delle Cascine, adică palatul lăptariilor al ducăi de Toscana. În toate serile, după ce se culcă soarele, aristocrația Florenței își oprește echipajele strălucite dinaintea acelui palat și damele se desfătează prin convorbirea tinerilor cavaleri, care saltă călare împrejurul lor, și prin dulceața laptelui proaspăt ce le împuternicește sănătatea și le învioșează culorile obrajilor. Acea piață este locul de întâlnire a multor intrigi de amor!"

În partea a doua a povestirii, scriitorul pomenește un alt loc important din Florența: Teatro della Pergola, care și acum este centrul vieții culturale florentine. La o reprezentație, eroul principal, un pictor italian despre care Alecsandri spune că l-a cunoscut la Paris, se îndrăgostește de prima donna acestui teatru, Cecilia. E o poveste de dragoste zbuciumată, dar cu un final fericit, a unui personaj real, pictorul, al cărui nume scriitorul nu ni-l divulgă, ci îl numește doar V.

Chiar dacă povestea de dragoste a fost una imaginară, Florența este un oraș de care nu poți să nu te îndrăgostești. Când pășești pe străzile acestui oraș, întâlnind la fiecare pas monumente, opere de artă ce aparțin patrimoniului întregii umanități, nu poți rămâne indiferent, așa cum nici Alecsandri nu o face, „simțămintele” fiind foarte bine transmise. Observația fină se îmbină cu umorul de calitate, ceea ce face ca proza lui Vasile Alecsandri să fie o lectură interesantă și placută, o lectură care relaxează, dar și instruiește.

Balta Albă este un jurnal de călătorie, “o fiziologie colectivă și socială”, alături de Borsec și Iașii, ce are în vedere contrastul dintre aparență și esență, dintre frumusețea rară a locurilor și starea de înapoiere a oamenilor.

Ideea scrierii nuvelei a apărut în urma vizitei pe care a făcut-o Alecsandri la Balta Albă în vara anului 1846, dupa moartea iubitei sale, Elena Negri.

Vasile Alecsandri folosește pretextul francezului care vizitează băile de la Balta Albă, sau motivul “străinului”, surprinzând exoticul, grotescul, făcând observații critice.

Nuvela debutează cu imaginea unui grup de prieteni adunați așa cum era obiceiul oriental. Printre ei se afla și un tânăr francez care făcea un voiaj în Orient. Călătorul francez, atras pe pământuri valahe de faima locului în care venea și o parte din lumea bună a Europei, pentru a se trata cu un nămol miraculos, nu avea nici o reprezentare despre ținutul pe care urma să îl descopere, încredințat fiind că "de la granița nemțască și până în Marea Neagra se întindea numai Turcia Evropei". Își imaginase, de asemenea, că balta care "steclea ca o tabla de argint la razele lunii" avea să fie un fel de Marienbad sau Baden, stațiuni balneoclimaterice faimoase ale timpului. După ce se trezește înconjurat de vreo douăzeci de câini dornici să afle cum e carnea de franțuz, drumețul se întreabă temător dacă nu cumva în misterioasa Valahie va întâlni "sălbatici și feare răpitoare". În loc de diligență este transportat cu o căruță plină de paie și, în loc de hotel, este găzduit într-un bordei, în care patul nu avea așternut.

Tânărul francez se declară rușinat deoarece nu știa ca în Europa exista o Moldavie și o Valahie „Îmi închipuiam deci Valahia ca un soi de pustiu…sânul Africei”. Pentru străin, toate experiențele din timpul călătoriei, constituie izvorul unor „simțiri deosebite și împotrivitoare”, trăite în vreme de numai câteva ceasuri și determinante pentru schimbarea ideii că Valahia ar putea fi o țară mai civilizată, de vreme ce are băi care atrag atâta lume spre ele. Pe masură ce explorează acest loc, concepția despre noul tărâm îi va fi schimbată radical. Ceea ce îl izbește iremediabil este alăturarea acestei priveliști cu "o mulțime de calește evropenești, toalete evropenești, baloane de Viena, pălării de Franța cu slice orientale". La finalul experienței fantasmagorice, francezul nu știe dacă Valahia este o parte a lumii civilizate sau un ținut sălbatic. Alecsandri descoperă pas cu pas propria țară, cu uimire perplexă, ca pe un teritoriu îndepărtat și străin.

Relatarea la persoana I asigură autenticitatea narațiunii, viziunea în conformitate cu realitatea. Călătorul francez este personaj-narator, prin el se face trecerea de la reflectare la reflecție. Personajul contemplă realitatea și reflectează la condiția oamenilor în cadrul acelei realități, sesisează opoziția între “natură” și civilizație. Între viziunea personajului și atitudinea critică a naratorului este o strânsă legătură. Personajul se confundă cu naratorul, uneori se ascunde după el, înregistrează multe senzații, unele i se par neverosimile. Oscilează între imaginile șocante și estetism “Din vreme în vreme însă zăream câte o ființă rătăcită pe acele câmpii fără margini sau câte o adunătură de bordeie coperite cu stuh.”

Epicul se manifestă în comentariu. Detaliile conturează un realism evocator, o reprezentare concretă a realității. Personajul narator este ca o oglindă în care se reflectă omenirea și societatea românească văzută prin conștiința modernă a călătorului francez dornic să ajungă la Balta Albă, făcătoare de minuni și lăudată de prietenii săi.

Încă de la primele contacte cu Valahia, personajul înregistrează pitorescul și contrastele cu umor amar, uneori cu un umor care face loc unui sentiment de voie bună. “Echipajul” cu care trebuia să călătorească era “o cutie pe patru roți”: “Rămăsei încremenit la o așa priveliște”, descrierea este completată, ca într-o explicație care se impune de la sine “trăsura aceasta primitivă”. Ca o prelungire în spațiu a căruței, este imaginea dezolantă a satului, alcătuit din bordeie, cu o formă bizară, printre care observa cumpănele fântânelor “ca niște gâturi de cucoare urieșe”.

Vizualul alternează cu auditivul, urletul câinilor este amestecat cu ciocănitul berzelor, așa încât călătorul se crede într-o altă lume în care “amestecul de lumină si de umbră dă lucrurilor o lumină fantastic” sub lumina lunii.

Realitatea nu mai este o cale de acces spre civilizație, ci e monstruoasă, poate absurdă. Abandonat de căruțaș în timpul nopții, în mijlocul satului, francezul a pornit în căutarea unui adăpost. Totul dă impresia unui primitivism agresiv, verbele la gerunziu sugerând ceva repetabil, ceva obsedant. Naratorul preferă amănuntul semnificativ, în sensul de metafore ale vieții. Realitatea devine emoție pură, observațiile sunt obiective și critice.

Sinteza între Occident și Orient, tabloul civilizației române așa cum o vede un francez la Balta Albă, este haotic, ilustrează dualismul vieții “căruța poștii și întâmplările neplăcute ce întâmpinam pe drum și satul de la Balta Albă mă fac a mă întoarce iar la ideea mea de înainte… că mă găsesc într-o țară sălbatică. Închipuiți-vă dar ce revelație s-a făcut in creierii mei când a doua zi dimineața am văzut o mulțime de calește europinești pline de figure europinești.”

Notațiile atrag atenția cititorului, sporesc efectele de pitoresc. Ochiul naratorului-povestitor a înregistrat un tablou panoramic, larg. Ceea ce consemnează, nu este lipsit de maliție. Peste tot domnește improvizația “parcă vântul ar putea face totul în ruine”. Observațiile cu caracter critic sunt disimulate, privind stadiul de înapoiere al Valahiei, comparativ cu alte țări ale Europei. Descrierea este cea în manierea romanticilor, care urmăresc să ne instruiască despre epocă, nu este o descriere de dragul plasticității sau funcționalității, nu are valoare epică, ci documentară. Este imaginea “unui carnaval tranzitoriu care este Moldova epocii.” Personajul este copleșit de povara contrastelor existenței românești pe care a încercat să le pătrundă, să facă o împăcare între realitatea obiectivă și întelegerea sa. Îl frapează tot ce vede. Textul este punctat de comentarii glumețe și doar simulează disperarea.

În povestirea Balta Albă, naratorul truchează, impresiile de călătorie sunt înregistrate de un tânăr pictor francez, care vizitează Valahia. Această optică originală, viziunea străinului, îi permite scriitorului să dezvăluie esențele unei civilizații, în care se întâlnesc, deopotrivă, mizeria cu luxul, vechiul cu noul, tragicul cu umorul.

Romanul neterminat, Dridri (1873), schițează o poveste de dragoste, în care sunt inserate note de călătorie. Autorul romanului sau un alter-ego al său, Vali, tânăr boier român din Iași, care a jucat un rol important în viața domnișoarei Marie-Angélique Chataignez, inspirându-i o mare dragoste și iubind-o, la rândul lui, cu pasiune, schițează biografia tinerei artiste a Parisului. Vali rememorează și câteva secvențe din propria lui biografie: tentativa de revoluție din Moldova, din 28 martie 1848, eșuează, iar protagoniștii ei suferă represalii din partea autorităților. Pentru a-și salva viața, Vali fuge din Iași la Hangu, iar de acolo, cu sprijinul prietenului său, prințul C., se refugiază în Ardeal. Nici aici nu se află însă în afara oricărui pericol. După multe peripeții, este arestat de autoritățile austriece. Cele două scrisori conțin note de călătorie, pe care Alecsandri le zugrăvește în stilul său propriu, romantic. În prima dintre ele, expediată din Londra în 1849, Dridri îi mărturisește lui Vali că își amintește cu nostalgie de călătoria făcută cu el pe Marea Mediterană (prilej cu care au văzut împreună Napoli, Malta, Smirna, Bosforul) și că îi este urât și se simte singură la Londra. Totodată, îi povestește că, la zece zile de la despărțirea de el, a aflat că lordul Arthur B. este acela care a provocat această despărțire, printr-o nouă manevră machiavelică: a convins parlamentul englez să-i oblige pe ruși să părăsească Moldova, astfel încât românul să se poată întoarce în țara lui de origine, unde era așteptat, ca un personaj necesar, pe scena vieții politice. În cea de-a doua scrisoare, trimisă din Constantinopole, în același an, Vali îi comunică lui Dridri impresiile sale de călătorie, asigurând-o că și-o imaginează mereu alături de el. Și că, tot în imaginație, o sărută și o ia pe genunchi, pregătindu-se să-i spună o lungă și frumoasă poveste…

În vara anului 1853, Alecsandri, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

Încadrat fără rezerve romantismului de tip Biedermeier, și raportat la obișnuitele modele romantice, Alecsandri ilustrează, prin Călătorie în Africa, obișnuitul amestec de livresc și de observație cvasi-realistă pe o armătură de informații istorice. Mult mai unitar și mai preocupat de mărcile literaturității, memorialul lui Alecsandri arată, pe de o parte, dezinvoltura unui obișnuit al culturii și al traiului occidental, un rafinat degustător al călătoriei, cu apetit pentru pitorescul exotic și pentru descoperirile de senzație, iar pe de altă parte un fin observator, atent la detalii și dispus să judece lumea prin care trece de pe pozițiile emisarului civilizației orgolios europocentrice. Dubletele barbarie-civilizație, margine-centru sunt mult mai active în Călătorie în Africa, imaginile celuilalt rezultând și din aprecierea defectuos-partinică a spațiului arab și funcționând, totodată, ca speculum auto-reflectorizant.

Familiarizat cu civilizația occidentală, împărtășindu-i mentalitatea și sistemul de valori, Alecsandri rămâne, cu toate acestea, parțial devotat prejudecății europocentrice de care se desparte mai ales printr-o rafinată și constantă latură ironico-parodică. Profitând de generozitatea și permeabilitatea formală a jurnalului de călătorie, scriitorul construiește ipostaza discret parodiată a călătorului superficial, dornic de senzațional, neatent la detalii și disponibil pentru aventuri, fie ele cu potențial erotic, în controversatul spațiu multietnic al Africii de Nord. Acesteia îi opune ipostaza memorialistului însuși, produs al textului său, imaginat sau construit ca o versiune cu rol de a-l discredita pe călătorul occidental, care circulă prin orașele nord-africane cu superioritatea sa de origine culturală și morală. Acest al doilea călător, identificabil doar până la un punct cu scriitorul, personaj ad-hoc al narațiunii a cărei responsabilitate îi este delegată, funcționează și ca un alibi de autenticitate pentru o scriitură “eteroclită, compozită, combinând sau alăturând în varii amalgamuri și miscelanee supunerea atentă și probă față de realitate cu afirmarea subiectivității, balansând pe intervalul dintre textul pragmatic, referențial, și ficțiune.” “…se răpede preste Samos; pe când el se aruncă la picioarele Junei, sub forma unui cuc, ud de ploaie și tremurând de frig. Juna sau Here, cumpătimind, îl luă și îl înveli în mantila ei; iar Jupiter atunci, reluând adevărata lui formă, îi promise că o ia de soție.”, iată, reproduse în termenii memorialistului, cuvintele cu mesaj subversiv, orientate limpede către contemporanii săi din Principate, ale unui călător englez: “Ce vom zice de celelalte naționalități creștine? Ele fac puterea turcilor. Nu vă cunosc ca națiune, dar mă prind că voi valahii sau românii urâți pe greci, pe bulgari, pe serbi, mai mult decât pe turci. Grecii, bulgarii, serbii trebuie să vă urască pe voi mai mult decât pe turci. Este o lege nestrămutată de a fi pizmaș mai mult pe acela ce este egalul tău, decât pe acela ce este stăpânul tău. […] Cestiunea Orientului spânzură asupra lumii ca sabia lui Damocles. Europa se uită la popoarele Turciei, să vază ce zic, ce fac.”.

Intenția de a discredita clișeele, anchilozele de scriitură/receptare și, în ansamblu, recuzita minor romantică de care Alecsandri însuși se servise mai înainte, dă o nouă dimensiune textului și o miză suplimentară scriiturii. Autoironizându-se cu umor, memorialistul reușește să pună în criză întreaga modă livrescă a Orientului feeric, a exotismului exploatat cu asupra de măsură și a disponibilității necondiționate a publicului pentru jurnalele de călătorie de o anumită factură. În fond, (re)descoperirea Orientului în care și Bolintineanu, și Alecsandri, ca și întreaga lor generație trăiau, vine după asimilarea și asumarea, prin forța autorității modelului francez, a versiunii mistificate a Orientului. Așa se face că “Alecsandri este un desăvârșit antilivresc, dar care se opune clișeului savant prin mijloacede extracție tot livrescă, parodia și farsa.” Discreditarea ironică a stereotipurilor de percepție și a rigidității de receptare a englezului Angel merge în paralel cu o consistentă componentă parodică ce rescrie, în linii mari, și astfel deconstruiește, modelele consacrate ale literaturii de călătorie din epocă.

Elaborată după modelul nuvelei sentimentale și melodramatice, pe care Alecsandri însuși îl preluase, îl adaptase și îl ilustrase prin Buchetiera de la Florența, secvența intitulată Muntele de foc, primește o replică parodică de forță prin “Cel întâi pas în lume”. Eroul și eroina, cuplul romantic de îndrăgostiți, își primesc, prin revers parodic, antieroul și antieroina, senzaționalul devine ridicol, iar suspense-ul bine regizat de naratorul de circumstanță (un anume sinior Antonio din prima istorisire) se pierde în algoritmul în revers negativ al constituirii cuplului de îndrăgostiți. Presupus poet, naratorul din a doua istorisire, garant formal și recuzitar al autenticității istorisirii și al sincerității sentimentelor, își face un portret laborios, a cărui urâțenie căutată îl transformă în caricatura perfectă a eroului romantic: “închipuiți-vă un butuc uscat, înfipt pe alți doi butuci colțuroși, ce purtau prin contrabandă numire de picioare; adăugiți de o parte și de altă ale trupului două brațe lungi, care se legănau și se bălăbăneau în toate părțile; puneți pe umerile lui un lucru rotund sub nume de cap, cu părul lins pe tâmple, cu urechile stacoșii și cu plete în floarea morcovului degerat…”

Dezastrul în notă parodic-umoristică – poetul se acoperă de ridicol, înghițind chiar o muscă în timp ce încerca să cânte o arie la modă – reprezintă pretextul facil pentru două călătorii: cea a antieroului, care se decide să plece pe mare, și cea a tuturor, naratori și cititori posibili, care voiajează printre clișeele și recuzita literaturii de consum a epocii, fie ea pe tema voiajului în Orient sau nu. În această ordine de idei, călătoria în sine poate trece fără probleme pe planul al doilea, ca simplu artificiu literar folosit pentru a pune în discuție, meta-, hiper- și hipo-, ba chiar și arhitextual, literatura de călătorie pe teme orientale și mărcile ei structurale. Aceeași călătorie-pretext face posibilă elaborarea unei serii de fiziologii în care observația realistă, caricatura și șarja de sursă romantică, precum și stereotipurile de percepție ale diferitelor etnii sunt însoțite de voia bună și de spiritul fin ironic al memorialistului. Iată o familie de evrei: “Fata cea mai mare a naltă, neagră, uscată și cu o fizionomie de cămilă. Copilul samănă cu o maimuță spărietă, iar tânărul este îmbobocit în vârful nasului cu un negel monstruos, ce aduce mult cu trompa elefantului. Acest muc curios pare a fi înzestrat cu o mare sâmțire, căci atât prin coloritul, cât și prin diferitele sale mișcări el destăinuiește tot ce se petrece în sufletul stăpânului său.”

Vizitarea Tangerului și a Marocului face posibilă comparația și adâncește contradicția dintre mirajul livresc al Orientului și realitatea comunităților arăbești din Nordul Africii. “Mărețul tablou al trecutului” pălește în fața mizeriei și a sărăciei din sate și din orașe. Mai mult decât atât, ceilalți sunt automat barbarii, sălbaticii în lumea cărora sistemul de valori impune ca femeile să încheie cortegiul unui pașă, laolaltă cu sclavii și cu servitorii. La acestea se adaugă prezența deloc formală a călăilor din suită, intendentul, biciuitorul, înțepătorul și despintecătorul, împreună cu uneltele lor specifice.

Călătoria prin deșert, dătătoare de suferințe cumplite, pe care nici măcar spiritul volubil și optimist al memorialistului nu le poate masca întrutotul, culminează cu atacul a trei arabi în zdrențe. Murdăria care domnește într-un caravanserai îl împiedică pe memorialist să adoarmă și prilejuiește o savuroasă meditație cu tentă ironică asupra religiei mahomedane și a profetului său: “Pentru adepții Islamului, Mohamed e un personagiu foarte comod. El e însărcinat a îndeplini tot ce un mahometan dorește și tot ce lenea și fanatismul îl opresc de a face pentru sine sau pentru alții.” Triburile de beduini din munții Uadras se bucură, în schimb, de admirația nereținută a memorialistului, fără a abandona însă total obișnuința perspectivei europocentrice, interesul unui occidental cultivat pentru măreția și pitorescul unui spectacol inedit: “Nimic mai curios, mai interesant, mai bărbătesc decât acest joc războinic. Nimic mai pitoresc decât alergarea cailor înspumați, fâlfâirea burnuselor în văzduh, lucirea armelor în focul soarelui. Nimic mai sălbatic, mai înfiorător decât răcnetele luptătorilor, scrâșnirea dinților și încruntarea ochilor în acel amestec de oameni îndrăzneți și de falnici armăsari!” Iar imaginea capetelor de om retezate și înfipte în pari, în mijlocul unei piețe largi, a haitei de câini înfometați care încearcă să ajungă la rămășițele omenești și, în lipsa lor, ling sângele ce se prelinge pe pari și pe nisipul din jurul lor, destramă definitiv ceea ce mai rămăsese neatins din frumoasa iluzie orientală și din literatura ce o poartă.

Călătoria în Africa este o pictură în cuvinte, deghizată în scrisoare către fratele său din Paris, căruia îi scrie că "există un Dumnezeu priitor pentru călători". În Africa se hotărăște să nu lase voiajul său fără folos pentru semeni, neîmpărtășit: "Mă ocup de coordonarea unui mic vocabular româno-marocan. Acest rod științific al voiajului meu pe țărmurile septentrionale din Africa îl dedic compatrioților mei, având deplina convingere ca ei nu-și vor bate capul cu dânsul. Își dorea să propună unor specialiști, lingviști, etimologi, studiul unor cuvinte pentru a demonstra că arabii marocani se trag din strămoșii noștri romani. De exemplu, "sărut" se spune "mbuz", ceea ce îl determină pe Alecsandri să constate că arabii sărută mult mai etimologic decat românii.

Călătoria în Spania și Africa, solicită puternic darurile vizuale ale scriitorului, în special în descrierea apusului de soare ,,era ceasul în care sufletul se părtunde de o dulce melancolie și se înalță pe plaiurile cerești de merge să se închine lui Dumnezeu.” T. Vianu precizează rolul pe care îl au cuvintele ,,fantastic” și ,,fantasmă” în prezentarea peisajelor.

Alecsandri are vocația călătorului, a celui care descoperă, înregistrează imagini și senzații cu acuitate și le transformă în text literar din preaplin și generozitate. Apreciat în timpul vieții îndeosebi ca poet, Vasile Alecsandri se relevă generațiilor următoare ca un prozator de talent, fin și spiritual.

În concluzie, epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă) e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei. G. Călinescu simte în proza lui Alecsandri un “instinct de nomad” și un individ pasionat de “demonul turistic”. Aceste două trăsături sunt ilustrate foarte bine în proza de călătorie a lui Vasile Alecsandri, care în ,,O primblare la munți” scria ,,lumea întreagă era atunci a noastră! Ce ne păsa nouă! În ceasul acela nime dintre noi nu și-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron. Nu voi uita niciodată impresia ce am primit la cea minunată priveliște! Admirarea noastră negăsind cuvinte ca să tălmăcească, s-au răsuflat prin vro două duzine de A! Și de O! Carele s-au ridicat spre ceruri ca niște imne de laudă”.

II.4. Dimitrie Bolintineanu

În evoluția literaturii noastre de călătorie, un moment important l-a înscris Dimitrie Bolintineanu, ale cărui memoriale au apărut, succesiv și masiv, la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.

Spirit proteic, devorat de pasiunea scrisului, cu mai multă sau mai puțină autoexigență, stimulat poate și de necesitățile epocii de formare și de consolidare a literaturii române modern, Dimitrie Bolintineanu a abordat, simultan, aproape toate genurile și speciile literare, trecând de la poezia lirică la epopee, de la fabulă la poemul dramatic, de la balada istorică și fantastică la satiră, de la roman la teatrul istoric, de la publicistica literară și politică la vieți romanțate etc. Printre aceste multiple și variate coordinate ale operei sale, un loc de primă însemnătate îl dețin memorialele de călătorie. Cultivînd acest gen de scrieri, Bolintineanu se înscria pe una din direcțiile esențiale ale romantismului.

Călătoriile lui Dimitrie Bolintineanu au o dublă determinare. Una o constituie condiția sa de pașoptist exilat, silit să peregrineze prin țări străine. O altă detrminare o reprezintă înrâurirea romantic a epocii, în care călătoriile și literature de călătorie cunosc o mare amploare. Spirit romantic, D.Bolintineanu era si el devorat de neliniști, era stăpânit de voluptatea plecărilor, de chemarea nostalgic spre alte orizonturi, de dorința de a rătăci pe țărâmuri necunoscute, de a cunoaște vestigiile unor civilizații apuse. Marea pasiune a epocii romantice era pentru Orient, pentru Egipt și Locurile Sfinte, pentru vechea Eladă și fabuloasele ținuturi persane și arabe. Deși nu dispunea de posibilități materiale, Bolintineanu se hotărăște să viziteze locurile atât de mult căutate de marii romantici europeni.

După opinia lui Ovid Densușianu, Dimitrie Bolintineanu și-a întreprins călătoriileîn Orient și sub impulsul unei predispozițiisufletești proprii ființei sale, al unei pasiuni lăuntrice ce s-a putut manifesta în condiții propice: “La Bolintineanu, ca și la Alecsandri, exotismul pe care îl adduce din călătoriile în Orient era desigur o conveniență a vremii, datorită însușirei romantice, dar are și o altă semnificație, pentru că într-adevăr Bolintineanu când a poetizat viziunile lui din călătoriile spre Bosfor, ne face impresia că își regăsește sufletești reminescențe ancestrale, care au ecou în versurile lui. Și de aceea poeziile pe care le-a scris sub acestă inspirație ne duc la o accentuare a predispozițiilor lui, pentru că aici cu deosebire vedem exaltarea verbal ajunsă la paroxism de multe ori, a vocabularului, afară de aceea ce e al cuvintelor cu caracter oriental; pornește se vede dintr-o clocotire sufletească, dintr-o exuberanță care denotă o pasiune special ce răsărea în sufletul său”.

Memorialul “Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria”, apărut în 1858, descrie peregrinările lui D.Bolintineanu din două perioade de timp. Prima etapă, cu un caracter retrospectiv, evocă împrejurările care au succedat înăbușirii Revoluției de la 1848, când fruntașii ei, printre care și Dimitrie Bolintineanu, sunt proscriși în țări străine. A doua etapă înfățișează episoadele centrale ale drumului pe care îl parcurge în toamna anului 1851, de la Paris la Constantinopol, determinat de condiția sa de exilat.

La 9 martie 1854, pornește într-o călătorie la Ierusalim și în Egipt, descrisă în memorialul apărut inițial în 1856, cu titlul “Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paștelui și în Egipt”. Călătoria se realizează cu vaporul Merse. Bolintineanu creionează portretele celor aflați pe vas, tovarăși de drum: “un englez, născut în Orient, în vârstă de cincizeci si cinci de ani”, “o damă bătrână ce se ducea în Palestina, însoțită de un cățel”, “un pașă turc cu douăzeci de șerbi după el”,”o jună fată engleză, însoțită de părintele său, un lord bătrân” și alții. Prin Dardanele intră în Marea Egee, primul popas făcându-l la Smirna. De aici, prin fața insulelor Chios și Samos, ajunge la Lodos, Ladachea și Tripoli. Se îndreaptă apoi spre Beirut, iar după o scurtă escală pleacă direct către Iaffa, unde debarcă. La Iaffa, Bolintineanu și tovarășii săi de drum vor inițial să tragă “la schitul latinilor, unde se primesc călători de toate riteleși unde, după cum ni se spusese, era să fim foarte bine tratați”. Își schimbă însă intenția, dorind “a cunoaște un local despre care nici un călător n-a scris și a vedea totodată cum primesc grecii pe românii care au înzestrat aceste monastiri cu venituri atât de mari”. Schitul grecilor îl deziluzionează însă, fiind “o grămadă mare de piatră zidită fără artă, fară gust, fără nici o țintă, cu curți multe și mari”, iar cei ce îl locuiau i se părură “o laie de țigani în călătorie”.

De la Iaffa, după o cale de trei ore ajung la Ramla. A doua zi vizitează Lida, “un burg în vecinătate”, după care se întoarce la Iaffa. Drumul continuă spre Ierusalim, în care intră prin poarta Betlehemului, una din cele șapte porți ale sale. Aici, parcurge locurile unde legendele biblice situează viața și faptele lui Iisus: Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani, valea lui Ioasaf, etc. De asemenea pătrunde în convoiul de pelerini de la râul Iordan, dar nu cu scopul “ca să ne scăldăm…, nici să vizităm urmele cetăților biblice, cum fac turiștii Europei, nici ca să spargem splinul, cum fac englezii”, ci ca să vadă “această mare procesie, atât de curioasă și importantă”. După ce admiră Marea Moartă și Ierihonul, se întoarce la Ierusalim, unde asistă, în sâmbăta Paștelui, la slujba Învierii. Merge apoi la Betlehem, renunțând la Nazaret și muntele Tabor, din cauza unei sume prea mari cerută pentru închirierea cailor. Ajunge din nou la Iaffa, unde se îmbarcă pe o corabie, “având drept coperământ bolta cerului de azur”, îndreptându-se spre Egipt.

Călătoria în țara piramidelor începe în portul Alexandria. De aici vizitează coloana lui Pompei și băile Cleopatrei. De la Alexandria se îndreaptă spre Cairo “pe calea de fier”, până la Nil, unde se îmbarcă pe “un vas cu vapor plin cu pelerini sau hagii turci, ce mergeau să se închine la Mecca”. Ajunge mai întâi la Bulac, “portul Cairului”, parcurgând drumul până în oraș într-un “omnibus tras de doi catâri”. Vizitează geamia Calaum și mânăstirea St. George. Punctul culminant al călătoriei în Egipt l-a constituit, desigur, vizitarea piramidelor și a sfinxului. În apropiere de Cairo are imaginea bizară a “pădurii împietrite, o mulțime de trunchiuri de piatră, cu forma de arbori culcați la pământ, ca niște cadaver despoiate, și rasturnate în toate felurile”. Îl impresionează, de asemenea, ruinele fostei cetăți Memfis și piramidele de la Sakkarah.

De aici se reântoarce în Alexandria, așteptând până ce “casa fraților Polihroniade îmi trimise banii trebuincioși de a urma călătoria în alte părți”.

La 11 iunie 1854, Bolintineanu întreprinde o altă călătorie. Se îndreaptă către românii din Macedonia. “Voiam să văd cu ochii dacă acest popor există, dacă păstrează limba, datinele sale” și “cată să aibă conștiința naționalității sale”, mărturisește în volumul “Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa-Agora”, apărut în 1863. Ideea de a trimite pe cineva în ținuturile cu locuitori de origine română, pentru a le menține trează conștiința națională, amenințată de politica de deznaționalizare a stăpânirii grecești, era o idee mai veche a lui Nicolae Bălcescu, din 1849. La 26 octombrie îi scria lui Ion Ghica: “Eu aveam hotărâre, viind la Constantinopol, de a mă așeza între cuțo-vlahi, căci socot de neapărat a developa naționalitatea într-acest avanpost al românismului. De ai putea trimite un om zdravăn acolo, ca să facă un raport asupra stării morale și politice a lor, apoi am căuta o școală, și să dăm de lucru la atâția tineri ce mor de foame. Ar trebui ca trimisul tău să se ia acolo bine cu popii și cu episcopii și a căpăta fonduri pentru deschiderea unei școli.” Ideea lui N. Bălcescu se materializează abia în vara anului 1854, prin grija și sprijinul lui Ion Ghica, investindu-l pe D. Bolintineanu cu această misiune. Pentru a obține asentimentul Porții Otomane, în favoarea trimiterii poetului printer aromâni, Ion Ghica făcea apel la Sadyk-efendi, alias Mihail Czaykowski, general și scriitor polon trecut la musulmani.

D. Bolintineanu se îmbarcă pe un vas al companiei austriece “Lloyd”, trecând prin Dardanele, prin fața Salonicului, lăsând la dreapta “grupa grațioasă de insule” Lemnos, Imbros, Samotracs, Thosos. Primul popas îl face la Salonic, unde întâlnește un “onorabil cosîngean” ce purta același nume de familie ca și tatăl său, Cosmad, bucurându-se, din partea acestuia, de o caldă primire. Împreună cu Cosmad, însoțiți de “un arnăut armat de la cap până la picioare” și de “un șerb purtător de merinde”, poetul se îndreaptă spre muntele Olimp, “acest loc unde zeii antici aveau locașul lor”. În drum, trec prin satul Caterina, invitați de subprefect, care îi trată “cu cafele și ciubuce”. În timpul nopții se odihnesc la mânăstirea Scala sau Scara, la poalele Olimpului. A doua zi încep urcușul. De pe Olimp admiră valea Tempei și râul Peneu, “micșorate foarte”. Nu pot ajunge însă până în vârful muntelui din cauza frigului și a zăpezii veșnice, ceea ce îl face să se îndoiască de spusele mitologiei : “Închipuiți-vă că acesta este Olimpul, unde zeii se adunau în consiliu, și mai des încă în banchete, unde curgea nectarul în cupe de aur, unde mirosea ambrozia! După spusa poeților antici, locul zeilor trebuia să fi fost în vârful muntelui. Dar acest vârf este coperit de nea; aerul înghețat, zeii și mai ales zeițele nu erau bine coperite; dimpotrivă, lăsau să se dorească mult, sub acest raport. Poate că acea adunare se făcea mai jos, în locul monastirii de astăzi, spre exemplu. Oricum va fi adevărul, noi nu mai puturăm a lupta cu frigul și coborârăm, plângând pe bieții zei, expuși la nea și la frig.”. Poetul era totuși mulțumit că a pus “picioarele pe acest Olimp, atât de renumit de mai multe mii de ani”.

Întorcându-se la Salonic, rămâne patru zile, după care pornește spre Monastir. Pe parcurs se oprește la Pella, unde vizitează ruinele vechii cetăți, “urme ale gloriei atâtor poporațiuni ce nu mai sunt”. De aici, înaintează către Edesa, vechiul oraș ca-și schimbase numele în Vodena. Ajunge apoi la Ostrov, preocupat de a cunoaște mai bine limba aromână. În cele din urmă intră în Monastir sau Bitolia. Din nefericire, se îmbolnăvește, cade “lânced de friguri intermintete”, ceea ce-l determină să se întoarcă la Salonic și de aici la Constantinopol. Stă aici până în vara anului 1856, vizitându-l și pe Ion Ghica numit bei al insulei Samos. E găzduit de A. Zane, care fusese adus în calitate de inginer, pentru construirea de poduri și șosele. Bolintineanu mărturisește că a stat zece luni în Samos, bucurându-se, din nou, de întreaga afecțiune prietenească a lui Ion Ghica, la invitația căruia, pornesc împreună într-o scurtă călătorie pe coastele Asiei Mici. În portul Vathi, capitala Samosului se îmbarcă “pe un bric de rezbel ottoman cu zece tunuri și optzeci de oameni de echipagiu”, cum precizează în volumul “Călătorii în Asia Mică”, apărut în 1867. Trec pe lângă “frumosul munte Mycale”, de pe țărmul Ioniei, ancorând în Panormus, unde vizitează ruinele “celebrului temple al branhizilor, consacrat cultului lui Apolon Didimien”. Se îndreaptă spre fosta cetate Milet, în care “științele și arțile frumoase au făcut gloria Ioniei”. După o noapte petrecută pe bric, ridică pânzele “către anticul Halicarnase”, întâlnind aici pe consulul englez, Newton, prieten cu Ion Ghica, admirând împreună mormântul regelui Mausol și al soției sale Artemisa. În ziua următoare poposesc în “micul port de la Kos”, primiți cu toate onorurile oficiale și cu “multă distincțiune”din partea guvernului local, în cinstea lui Ion Ghica, “domnul Samosului”. Noaptea dorm din nou pe bric, după care pornesc înapoi spre Samos, neavănd însă vânt prielnic, nu mai pot înainta, rămânând pe mare trei zile “nemișcați și nefăcând altceva decât prinzând pește cu undița, sau uitându-se cum turcii trăgeau cu tunurile la semn în spinarea unei stânci râpoase despre Samos”.

După câtva timp pornește în altă călătorie, la Smirna. Primul popas e Scala-Nova. Călare, poetul se îndreaptă spre ruinele Efesului, ajungând apoi la Smirna. Vizitează ruinele de la Assos și admiră rămășițele vestitului temple “de ordin doric” de pe Acropolis. Străbate insulele Tenedos și Canaris, despre care a relatat în “Fragment din călătoria d-lui Bolintineanu în Arhipel”, publicat în Calendar istoric și literar pe anul 1860.

Dimitrie Bolintineanu părăsește Constantinopolul în ziua de 20 septembrie 1857, pornind spre patrie. Cei nouă ani de exil, de zbucium și peregrinări, de suferință morală și fizică, iau sfârșit. Poetul se îndreaptă spre pământul strămoșesc cu entuziasmul patriotic ce l-a caracterizat întotdeauna, cu dorința fierbinte de a se dărui propășirii țării și poporului Bolintineanu este stăpânit de senzații tumultoase. Avea impresia că timpul trece enorm de încet, era muncit de gândul reântâlnirii cu cei dragi și apropiați odinioară. Mărturie stau în acest sens însemnările din “Călătorii în Moldova”, publicate în Calendar istoric și literar pe anul 1859, din care cităm : “Este peste putință a descrie impresia ce încearcă cineva, după o lipsă de zece ani, înturnându-se în patria sa. Mi se părea că vaporul umblă prea încet și cugetele mele zburau înaintea lui, să întâlnească rude, amici, cunoscuți, mulțime dorită, ce ni se pare că ne așteaptă cu brațele deschise, cu lacrimi de bucurie în ochi. Astă dată îmi aduceam aminte că timpul schimbase fața și inima celor ce iubeam, căci nu mă vor recunoaște încă și voi fi mai strein între ai mei, decât în streinătate, și atunci aș fi dorit să mă înturn de unde plecasem. Se uită cel ce lipsește. Locul său la banchetul amiciei se pierde, numele său se șterge; și când se înturnă, se află strein între ai săi, și de multe ori întoarcerea lui este privită ca o indiscreție.”

Aceste gânduri negre aveau însă să-i fie spulberate, de îndată ce va păși pe pământul patriei. Ajungând la Galați, întrerupe călătoria și merge la Brăila, spre a-și revedea niște vechi prieteni. În port, “omul cu legile”, probabil ofițerul de grăniceri, “ce nu avea mai mult de nouăsprezece ani”, fu cuprins de o adâncă emoție când citi pe pașaport numele lui D.Bolintineanu “Mă luă de mână, cată să mă sărute”, notează poetul.

Întorcându-se la Galați, pleacă cu diligența spre Iași. În capitala Moldovei fu primit cu entuziasm, cu căldură prietenească. Îndată după sosire este invitat în cercul deputaților din partida națională, în fruntea cărora se aflau Mihail Kogălniceanu și Costache Negri. Asistând la discuții e impresionat de modul în care aceștia stabileau unitatea punctului de vedere ce trebuia apărat în Divanul ad-hoc: “Ca să nu se întâmple certe sau discuții în Divan asupra unor chestii noi, se întâlneau să le dezbată în particular, unde se vărsa toată furia deputaților și sfârșeau prin a se înțelege într-un fel: a doua zi erau toți uniți.” De asemenea se bucură de invitația caimacamului Moldovei, cunoaște multă lume din protipendadă, dar nu se simte bine în acest mediu, căutând nu fastul și opulența, ci sinceritatea și modestia, după cum însuși mărturisește : “Poetul nu ține de nici o clasă, se hrănește cu aer, se adapă cu rouă; răpit de vise, ca spiritele divine, el nu poate fi dintr-o clasă, nefiind din lumea acesta, și astfel este nobil prin grația cerului de-a dreptul ca regii. Intr-această calitate mă introdusei în cercul boieresc. Cu toate acestea îmi veni gust să mă cobor în clasa a doua. Aici aflai mai puțină etichetă, mai puțin fast, dar aflai inimă, aflai francheță.”

Asistând la memorabilia ședință din 7/19 octombrie 1857 a Divanului ad-hoc din Moldova, în care s-a votat Unirea Țărilor Române, notează: “Moldova își aduse aminte de vechea sa mărire. De mulți secoli nu se arătase a fi așa de frumoasă pentru această țară, căci într-acea zi sufletul lui Ștefan trecuse în sufletul deputaților. Bucuria strălucea pe toate fețele moldave; poporul se îmbăta de speranța fericirilor ce strălucesc în viitor.” După această ședință, pornește într-o călătorie pe la mânăstirile din Moldova, peste tot făcându-i-se o primire plină de căldură și admirație.

Tudor Vianu, referindu-se la Călătoriile d-lui Bolintineanu, critică tendința autorului de a-și instrui lectorul: “Călătoriile lui Dimitrie Bolintineanu, apărute în deceniul care urmează anului 1856 și care conțin, în parte, roadele literare ale exilului la care îl sortise acțiunea sa în Revoluția de la 1848, nu au nici exuberanța coloristică a lui Alecsandri, nici nu mărturisesc ceva ca penetrația lui Codru Drăgușanu. Bolintineanu uită apoi adeseori că un jurnal de călătorie prețuiește mai ales prin destăinuirea direct, prin impresia nemijlocită și spontană, captată la izvorul însuși al experiențelor trăite. În cursul călătoriilor sale, el se oprește necontenit pentru a ne expune istoria locurilor pe care le străbate sau pentru a ne povesti legende în legătură cu ele. Călătorul acesta dorește să ne instruiască, nu numai să ne comunice viziunile și impresiile sale, ceea ce pentru un cititor de literatură este singurul lucru esențial”

Obiectivul principal al poetului nu a fost acela de a-și exterioriza propriile senzații și constatări, ci de a contrubui la informarea, la instruirea contemporanilor săi. Așa se face că memorialele sale conțin prolixe excursiuni de factură enciclopedică, în care aglomerează date strict documentare, prea puțin sau deloc filtrate prin prisma sensibilității și gândirii personale.

“Bolintineanu -subliniază Șerban Cioculescu- e un călător care se instruiește la tot pasul și ține să-și instruiască cititorii; descrierile lui sunt încărcate de erudiție istorică și arheologică; anecdotele, mai ales din domeniul erotic, sunt presărate în vederea destinderii”.

În mod frecvent, ajungând în fața unei localități, a unui fluviu, trecând pe lângă țărmurile sau hotarele unei țări, poposind în fața unui lăcaș istoric etc., Dimitrie Bolintineanu întrerupe firul narațiunii și deschide o largă acoladă de informare documentară. Pentru introducerea datelor informativ-documentare, acesta a apelat, într-o largă măsură, la o serie de lucrări mai mult sau mai puțin cunoscute, fie din antichitate, fie din contemporaneitatea sa, punându-le la contribuție în mod masiv. Cele mai utilizate au fost: Istoria lui Herodot, pe care o și publică în traducerea sa, în 1859, Itineraire de Paris a Jerusalem de Chateaubriand, Voyage en Sire et en Egypt de Volney, L’Egypte de P.Gisquet, Asie Mineure de Le Bas, Palestine de Munk, Asie Mineure de Ch.Texier, L’Egypte ancienne de Champollion-Figeac, La Bulgarie Chretienne de Henri Cantel și altele pe care le și avea în biblioteca sa, scoasă la licitație cu puțin timp înainte de a muri.

Deși au un caracter dominant livresc, însemnările de călătorie ale lui Dimitrie Bolintineanu nu sunt lipsite de o anume notă personal, de o savoare particular, care le asigură o audiență plăcută chiar și cititorului de azi. De bună seamă, realitățile văzute și descrise cu peste un secol în urmă s-au transformat radical, unele au dispărut total, însă paginile scriitorului au păstrat intact parfumul trecutului, culoarea locală de odinioară specific ținuturilor îndepărtate prin care a peregrinate, atmosfera seducătoare a exoticului, imaginea de stranie atractivitate a multor moravuri, fizionomii, fapte și întâmplări caracteristice unor inedite zone umane și sociale.

Cu o veritabilă intuție de reporter a selectat detaliile expressive, nuanțele pitorești, expunându-le cursiv, cu naturalețe și exactitate, în măsură să capteze curiozitatea și atenția cititorului. Admirabile, în acest sens, sunt, de pildă, paginile care descriu ambianța și practicile din cartierul Pera al Constantinopolului, cartierul elitei, al corpului diplomatic. Scriitorul sesiza cu disimulată maliție discrepanța dintre poziția socială a peroților și cadrul cotidian, comun: “Stradele Perei sunt strâmte, necurate. A ieși fără galoși în zile de iarnă este cu neputință; trăsurile lipsesc; fanarul este neapărat, din două cauze, una căci astfel este ordinul poliției; alta, mai serioasă, căci fără fanar riscă a-și frânge picioarele. Fanarul oamenilor de rând este din hârtie, cu o singură lumină; cei bogați umblă cu un fanar din sticlă cu trei lumini, pe care îl poartă un fecior ce merge înainte. Acesta este aici ceea ce însemnează la Paris o trăsură cu doi cai. Când trece un asemenea fanar, onorabilul public se dă la o parte să treacă înalta nobilime, care, în lipsa trăsurilor înoată prin tină. Mai este un mod de transport prin oraș: scaunele închise ce le poartă oamenii pe brațe. Damele ce țin de corpul diplomatic, silite să îmble pe jos și voind să se distingă de ceilalți muritori, au câte un cavaz ce merge înainte și își face loc, dând cu toiagul, ca Moise când trecu Marea Roșie; undele poporului se despică îndată sub pașii lor și, mai ales sub loviturile toiagului, și se închid după ei. Acesta s-a făcut obicei, astfel încât acele personae nu pot să mai îmble fără cavaz.”

În însemnările sale de călătorie D. Bolintineanu a utilizat cu iscusință ironia, umorul fin și suculent, fie în sublinierea contrastelor între aparență și esența, în spulberarea unor mituri și legend, fie în nararea unor întâmplări picante, care nu depășesc însă limitele decenței. Călătorul nostru se amuză discret și combate astfel, indirect, legenda că unele piramide au fost construite de curtezane egiptene din veniturile acumulate din practicarea amorului profesionist. Referitor la fibula acreditată chiar de către Herodot, că o piramidă s-a ridicat din pietrele cu care era plătită curtezana, poetul observă că “piramida cea mică este zidită din trei sute de mii de pietre și că acea jună princesă n-a putut să aibă trei sute de mii de amanți.” Ironia lui Bolintineanu este însă mai evidentă și mai acidulată atunci când dezvăluie esența mult prea terestră a unor legende biblice și practici religioase.

Într-o vreme în care pelerinajul la Locurile Sfinte constituie țelul suprem al multor oameni, călătorul nostru prevestea pe intransigentul sfetnic și colaborator al lui Cuza în înfăptuirea secularizării averilor mănăstirești. De pildă, ascultând legenda că piatra de pe mormântul lui Isus s-a crăpat printr-o minune, care a avut drept consecință convertirea unui turc la creștinism, consemnează că un “călugăr mai mintos ne spune că odată arabii, cerând această frumoasă marmură să o întrebuințeze în folosul lor, călugării de atunci, de frică să nu o ia arabii, o crăpară”, după care Bolintineanu afirmă semnificativ “Această părere se pare mai probabilă.”

Călătorind prin Locurile Sfinte, poetul n-a fost stăpânit de cucernicia unui hagiu, ci a abordat permanent scepticismul romantic. Botezul în Iordan al miilor de pelerine i se pare un spectacol grotesc, determinat de interesele mercantile, de impulsuri prea puțin sau deloc evlavioase: ”Turcii, arabii, beduinii mergeau la Iordan pentru un interes material, pentru o sumă de bani; călugării să împlinească o datorie cumpărată cu bani de către călători; o mare parte din călători, ca să treacă prin toate formalitățile impuse acelora ce vor să poarte titlul cel dorit de formalitățile impuse acelora ce vor să poarte titlul cel dorit de dânșii, de hagiu; europenii de curiozitate…”

Scrise și publicate în urmă cu peste 158 de ani, în epoca în care literatura română se afla în faza constituirii ei moderne, memorialele lui Dimitrie Bolintineanu nu sunt scutite de unele carențe și neîmpliniri, datorate atât scriitorului, cât și stadiului de evoluție a literaturii noastre din acel timp. Cu toate acestea, ele s-au bucurat continuu și se bucură și astăzi de aprecieri pozitive, având calități ce le asigură viabilitatea. De pildă, Ion Pillat considera că însemnările de călătorie ale lui Dimitrie Bolintineanu sunt “prețioase și azi pentru cunoașterea priveliștilor, popoarelor și obiceiurilor din Peninsula Balcanică și Orientul mediteraneean de atunci.”.

După cum se știe, călătoriile întreprinse de Dimitrie Bolintineanu au generat o bună parte a operei sale lirice, cum sunt poeziile din ciclurile Florile Bosforului și Macedonele, și îndeosebi amplul poem Conrad. Dar însemnătatea călătoriilor sale nu se reduce la a oferi surse de inspirație poetică. Memorialele care descriu aceste călătorii au o valoare intrinsecă, se înscriu, prin multiplele lor aspecte, în sfera genului respective, a prozei de observație și notație realistă, evidențiind și sintetizînd trăsături caracteristice scriitorului. În acest sens, Cornel Regman precizează: “Ar fi greșit însă dacă am considera Călătoriile ca simplu material brut de inspirație pentru poetul liric.”

Însemnătatea Călătoriilor nu apare câtuși de puțin diminuată celui ce citește Conrad, Melodiile române ori cele mai realizate din Macedone și Florile Bosforului. În întregul operei lui Bolintineanu, Călătoriile se valorifică din plin pe linia prozei de observație și notație realistă. E vorba de umorul scriitorului, asociat cu promptitudinea observației moral-critice și cu o anume grijă de a supune propriei judecăți impresiile și opiniile altora, de a nu le primi fără discernământ. Întreg acest complex de tendințe face ca în Călătorii să predomine atitudinea observatorului lucid, căreia îi corespund “tonul și expresia narativ-realistă, de o mare cumpătare și naturalețe, dușmană retorismului și a patosului hiperbolic ce înfloreau larg în poezia și proza vremii.”

În substanța lor, observă Cornel Regman, memorialele sunt o “admirabilă suită de observații sprintene, pătrunzătoare cu privire la o diversitate de moravuri, clase, tipuri și rânduieli, raportate de fiecare dată la stările de lucruri din patria sa”. Concluzia la care ajunge Regman, că memorialele lui Dimitrie Bolintineanu pot atrage și astăzi atenția cititorului, este pe deplin îndreptățită și motivată astfel: “Cu deosebit interes se pot citi și azi Călătoriile lui Bolintineanu, mai puțin pentru informațiile de natură istorico-etnografică pe care autorul se vede obligat să le dea la tot pasul în legatură cu locurile vizitate (informații care -așa cum s-a dovedit- au fost deseori împrumutate de-a gata din modelele mai vechi ale genului), cât mai ales pentru numeroasele observații și fapte vii de care e plină narațiunea și totodată pentru un anumit fel de a fi al scriitorului, așa cum se conturează dintr-însa. Dacă se ia apoi în considerare și faptul că unele pagini ale Călătoriilor sunt mărturii directe de mare preț cu privire la evenimentele însemnate în istoria noastră (Revoluția, Unirea), apare oricui limpede însemnătatea pe mai multe planuri a Călătoriilor. Și, desigur, nu e o întâmplare că tocmai aceste pagini sunt mai aproape de sufletul cititorului, că tocmai cu astfel de prilejuri se vădesc mai pronunțat darurile de povestitor și memorialist ale autorului, ca și unele trăsături interesante ale personalității sale”.

Supunând memorialele unei atente și obiective analize, în studiul “Dimitrie Bolintineanu, călător”, Ion Bălu descoperă în ele incontestabile virtuți epice, o adevărată vocație de reporter, preocupat permanent de a sesiza și relief faptele și împrejurările capabile să percuteze interesul cititorului, să-I comunice date inedited, semnificative. “Prospețimea drumețiilor tânărului revoluționar, scrie Ion Bălu, izvorăște dintr-o vocație de reporter grefată pe o predispoziție nativă spre construcție epică. Fără să-și pună problem teoretice și, poate, fără s-o fi știut, D.Bolintineanu a intuit practice, cu multă exactitate, condiția geniului, rămânând printer primii noștrii autentici reporter. Este în afara discuției că D.Bolintineanu se străduiește să găsească în călătoriile sale faptul nou, interesant, tulburător, evenimentul care să ațâțe curiozitatea și să zguduie spiritul. Pentru D.Bolintineanu, cotidianul ascunde totdeauna ceva revelator și, în grija de a descoperi sub întâmplările aparent banale fapte și scene semnificative, el pune pasiunea și emoția exploratorului ce pătrunde pe tărâmuri neumblate. D.Bolintineanu nu imaginează și nu presupune nimic cu privire la universal sufletesc al oamenilor, însă ochiul său știe să aleagă și să rețină amănuntul unic.”

În memorialele sale, scriitorul a pornit deliberat de la intenția de a oferi cititorului din vremea sa acele date care puteau să-l satisfacă, adecvate gustului epocii, expuse alert, atractiv. Ion Bălu observă, în continuare: “D.Bolintineanu nu face altceva decât să noteze cu băgare de seamă întâmplări crezute expressive și să rețină chipuri pitorești. De aici vine un anume ritm și o anumită naturalețe a relatării. Evident, la D. Bolintineanu întâlnim o facultate de selecție pe care i-o dă educația, simțul estetic, dar și spiritual general al timpului și, într-o bună măsură, D. Bolintineanu va reține ceea ce știa că se află în gustul vremii.”

Însușirile particulare ale memorialelor lui Dimitrie Bolintineanu sunt evidențiate și de H. Zalis, în studiul Scriitori pelerini: “Arta descrierii este neîndoielnic calitatea cea mai de seamă pe care o învederează paginile Călătoriilor. Ea ține de orientarea romantic ce l-a călăuzit pe autor și explică o serie de elemente precum : poezia ruinelor, paseismul, dragostea pentru pitoresc. Realismul se afirmă însă ori de câte ori atenția reporterului se deplasează de la priveliști înspre oameni și mediul ambient. Atunci ideile înaintate, patriotismul, antibigotismul și spiritul justițiar al scriitorului ies cu putere în relief.”

Scepticismul și melancolia de esență romantică sunt atribute caracteristice însemnărilor de călătorie ale lui D. Bolintineanu. Sensibilitatea sa pulsează mai ales în fața lucrurilor enigmatice, în fața aspectelor funerare, generatoare de tristeți și stări elegiac, în fața realităților dezolante. Privind mormintele regilor Iudeii, meditează melancholic pe tema preferată a romanticilor, preluată din Cântarea Cântărilor: “zădărnicia zădărniciilor, toate sunt zădărnicii.” În partea veche a orașului Cairo, privind panorama Nilului și a piramidelor, simte cum impresia dureroasă a locurilor ce vedea se împletea cu “sângeroasele suvenire de care vorbește istoria lor”, ajungând la concluzii pesimiste, de sfâșietoare melancolie: “Oriunde ochiul se oprește, oriunde piciorul călătorului calcă acest tărâm, pulberea acestor locuri este amestecată cu țărâna eroilor. Ferice pământul care produce încă inime nobile și generoase!…Dar iarăși nu este un singur loc unde piciorul călătorului să nu calce pe lacrimile, pe sângele acestui popor nefericit! Încă din noaptea secolilor, într-un spațiu de multe mii de ani, acest tărâm fu prada tuturor nefericirilor, zilele de bucurie ale locuitorilor lui pot să se numere, fiecare, cu un secol din timpul de suferință.” Melancolia romantică, tristețea în fața aspectelor dezolante, stările afective elegiace sunt transpuse în pagini poematice, cu gravitate melodică.

În armonia ritmurilor epice distingem însă lirismul pur al poetului. Peisajul Iordanului, cu o vegetație aridă, contorsionată, încât “iarba și arborii parcă se cred că se umilesc de a crește”, îi smulge poetului călător accente de autentic patetism liric, potențat prin rezonanța zbuciumului provocat de continua pendulare între prezent și trecut “Amar acelora ce în zborul imaginației lor și-au format o patrie, o societate ideală și frumoasă ca sufletul lor! Vine o zi când tot ce este verde, tot ce este tânăr, îmbătrânește și se usucă!”

Cu un remarcabil simț pictural sunt surprinse fizionomiile umane deznădăjduite, plasate într-un cadru straniu: “Munții ce treceam începură din ce în ce să ia o fizionomie mai tristă, mai sălbatecă, verdeața înceta cu totul și calea se făcea anevoioasă. Din când în când vedeam, pe marginile drumului, ridicându-se, asemenea morților, ce imaginția poeților germane îi vede ridicându-se din morminte, câte o ființă omenească, câte un beduin, jumătate gol, cu chipuri palide, sbârcite și sinister pe care rătăcea un zâmbet amar ce fâcea și mai sinistră fizionomia lor. Aceste fantasme întindeau o mână negră, ce ai fi crezut transparent, să primească bacșișul…” De asemenea, îl impresionează figurile cadaverice, oamenii parcă pietrificați de mizerie, cum sunt musulmanii de la Cianac-Alesi de pe coasta Asiei Mici, adunați în fața cafenelei în poziții mortuare “I-ar fi luat cineva, văzându-i, pentru o adunare de morți în mijlocul mormintelor, precum se zice în baladele fantastice ale Occidentului…”.

În memorialele de călătorie ale lui Dimitrie Bolintineanu nu întâlnim prea multe descrieri de natură, lucru surprinzător la un poet înzestrat cu un acut simț al vizualului. Totusi, puținele peisaje descriptive încântă prin puterea lor de sugestie cromatică, prin simetrie și cadență, prin gradarea senzațiilor de la viziunea estompată la dezvăluirea largă a perspectivei: “O aură lină și plăcută răcorea aerul, malurile Nilului, ce de la un timp începuseră a pierde mai mult cununa lor de verdeață, înotau acum în valuri de umbră și de lumină, în tăcere și întristare, pale și albe ca satele, ca arborii de curmali, mai rari pe aici. Unele din sate, mai depărtate, apăreau și se pierdeau în fundul umbrei și al deșertului. Departe, printre raze, printer umbrele serii, printre valurile mării de nisip cu mulțime de fețe, văzurăm piramidele.”

Întreprinse în lunga perioadă a exilului politic, toate peregrinările lui Dimitrie Bolintineanu au stat sub semnul unui nestins dor de patrie. Așa cum subliniază și Ion Roman “unghiul lui de vedere rămâne până la sfârșit acela al unui pașoptist consecvent. Avea destule motive să se plângă de privațiuni și umilințe, dar participarea la revoluție nu și-o regret”

Paginile însemnărilor sale de călătorie sunt străbătute de concepția sa militant, de idealurile pașoptiste, de un fierbinte patriotism, dar și de durerea de a fi departe de țară și poporul pentru a cărui libertate își dăruise toată simțirea și energia. Navigând pe Dunăre, prin fața țărmului românesc, poetul își simte sufletul învolburat, bucuria de a revedea pământul patriei alternând cu tristețea celui înstrăinat cu forța: “Exilat de mulți ani din patria mea, cu câtă tristețe și cu câtă plăcere mă uitam la malurile țării natale. Cu tristețe, căci îmi era oprit a pune piciorul pe acest tărâm, totdeauna prada enimicilor și a fiilor lui cei vitregi; cu plăcere, căci oricare ar fi cauzele ce mă depărta din aceste locuri, oricât de triste și monotone ar fi fost zilele într-această țară, și cât de frumoasă ar fi trecut viața în streinătate, nu uită cineva lesne locul unde ochii noștri au văzut soarele pentru prima oară.” Poetul nostru se umple de admirație în fața multor vestigii mărețe ale unui îndepărtat trecut istoric, are moment de intensă încântare spiritual, dar uneori e cuprins de o copleșitoare melancolie, se simte singur, rătăcitor frără țintă, cu “sufletul oboist de durerile vieții, de amărăciunile unui lung exil”. În astfel de momente, gândul și-l îndreaptă spre patrie, îndurerându-se mai mult de suferințele ei, întristat că se află departe de ea, nemaiavând alt țel în viață decât acela de a o vedea fericită: “O, patria mea! țară frumoasă și întristată! Pot eu vorbi de o mare suferință, fără să-mi aduc aminte de tine? Străinătatea a încrețit fruntea mea încă de tânăr; departe de tine, de amorul tău, care este românul ce ar fi ferice? Primăvara vieții mele a înflorit și a scuturat florile cununei ei în străinătate, la umbra singurătății. Departe de tine, nu am cunoscut bucuria.“ Efuziunile patriotice nu sunt însă introduse arbitrar și discordonat în expunere, ci se integrează firesc, prin raportări continue la istoria poporului român, la realitățile din țara noastră, prin comparații subtile cu cele din țările vizitate. Bun cunoscător al istoriei naționale, patriot înflăcărat și militant pentru drepturile Țarilor Românești, în condițiile specifice epocii, Dimitrie Bolintineanu nu scăpa prilejul ca și în memorialele de călătorie să pledeze cu pasiune cauza națiunii sale, aducând argumente convingătoare, însă introducând, uneori, și unele păreri personale șocante referitoare la politica externă a unora din marii noștrii voievozi, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, și a altora, pe care-i acuză că, din interes personal, adică pentru a se menține în scaun, au vândut țara turcilor.

Pe lângă aceste afuziuni lirice ale patriotismului proscris, întâlnim evocate detaliat, retrospective, în volumul “Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria”, evenimentele care au succedat înăbușirii revoluției de la 1848 și anume arestarea fruntașilor revoluției și închiderea lor la Cotroceni, transportarea sub pază până la Giurgiu, mersul chinuitor cu ghimia pe Dunăre, popasul la temnița din Fetișlan, întâlnirea emoționantă cu Maria C.A.Rosetti, care îi secondase cu mari sacrificii, pe malul Dunării, cu copilul în brațe, în sfârșit evadarea de sub escorta turcească și trecerea în Transilvania. Paginile respective atrag în mod deosebit atenția și aprecierea nu numai prin valoarea lor documentară, provenind de la un participant direct la evenimentele descrise, ci și prin vibrația evocării, prin intensitatea epică a narațiunii, prin dinamicul ei ritm interior, sugerând expresiv dramatismul întâmplărilor.

Dimitrie Bolintineanu a efectuat și o călătorie în Macedonia otomană în vara anului 1854, pe când se afla în exil la Constantinopol/Istanbul, după ce s-a întors din călătoria în Palestina și Egipt. Rezultatul literar al călătoriei a fost volumul memorialistic Călătorie la românii din Macedonia și la Muntele Athos sau Santa Agora redactat în 1858 și apărut antum în 1863, iar postum în ediția Călătorii a lui Ion Roman din 1968.

Bolintineanu explică felul cum înțelege naționalismul raportat la aromâni, pe care îi socotește români: “Pentru mine înțeleg simțul naționalității dintr-un punct de vedere practic și poetic. Practic, căci credem că spre a îmbunătăți soarta lumii trebui mai întîi a îmbunătăți soarta națiunii din care facem parte. Poetic?…Acesta este un simțămînt ce nu se explică. Sub aceste cugetări arunc ochii către un popor de un million de români risipiți în Macedonia, Tesalia, Epir și alte locuri. Un milion de români este un popor; este o fărîmătură mărită din acele legiuni romane neînvinse de oameni, neînvinse însuși de secoli; este o idee, este geniul, este civilizațiunea lumii vechi, doborîtă, dar neînvinsă…”

După ce își afirmă originea aromână paternă (vezi biografia), poetul își motivează călătoria astfel: “Voiam să văd cu ochii dacă acest popor există, dacă păstrează limba, datinile sale” și dacă “să aibă conștiința naționalității sale”.

 Pe de altă parte, călătoria a fost și rezultatul unei idei a istoricului revoluționar Nicolae Bălcescu, care îi scria prietenului său Ion Ghica la 26 octombrie 1849: “Eu aveam hotărîre, viind de la Constantinopol, de a mă așeza între cuțo-vlahi, căci socot de neapărat a developa naționalitatea într-acest avanpost al românismului. De a-i putea trimite un om zdravăn acolo, ca să ne facă un raport asupra stării morale și politice a lor, apoi am căuta o școală, și să dăm de lucru la atîția tineri ce mor de foame. Ar trebui ca trimisul tău să se ia acolo bine cu popii și episcopii și a căpăta fonduri pentru deschiderea unei școli”. Pentru a obține a acordul Porții otomane pentru această călătorie, Ghica, bun prieten și cu Bolintineanu, i-a scris lui Sadik-efendi, fostul general și scriitor polonez Mihail Czaykowski trecut la religia islamică, o scrisoare în limba franceză pe care o traduc aici: “În afara Principatelor Moldovei și Valahiei, mai există în Imperiu mai mult de două milioane de Români, care sunt cunoscuți în majoritatea lor sub numele de Cuțo-Vlahi (valahi șchiopi sau jumătăți de valahi). Ei vorbesc româna și au aceleași moravuri și obiceiuri ca cei din Principate (…) Mă gânesc să-l trimit acolo pe dl. Bolintineanu, unul din poeții noștri cei mai renumiți, om serios și foarte nimerit să trezească sentimentul național al acestei populații și să facă să se nască în cadrul ei o tendință politică diferită de cea a Grecilor. Nu am vrut să-mi transpun în practică ideea fără să vă previn, pentru ca mai tîrziu să nu fie crezute intepretările calomnioase pe care reauavoință nu va pierde ocazia să le inventeze. Vă voi fi foarte îndatorat dacă vă veți implica să-mi obțineți o scrisoare de la Poartă pe numele domnului Bolintineanu pentru autoritățile din Ianina și Monastir”.

Criticul literar P.Cornea apreciază lucrarea ca o “veritabilă monografie”, ea cuprinzând informații istorice, geografice, etnografice, o colecție de proverbe și un vocabular. La rândul său, Roman arată că în lada de lemn pe care a purtat-o în călătorie, Bolintineanu a pus și hârtie de desen, culori și cerneluri în scopul de a realiza o hartă cu așezările aromânești vizitate, dar nu va avea succes în acest demers cartografic. În schimb va nota numele satelor și orașelor, distanțele dintre ele, numărul locuitorilor, ocupațiile, botez, nuntă, înmormântare, îmbrăcămintea, tabele statistice, liste toponimice și de cuvinte. Fiecare gazdă și fiecare călător întâlnit devin informatori pentru poetul transformat în cercetător.

 Înarmat cu documentul obținut de Ghica, se va sui pe vapor la Constantinopol pentru Salonic. Pe navă a auzit din întâmplare doi aromâni vorbind în limba “țînțărească”, fapt care-l va impresiona: “-Aestă vapore cu trei catatori este. – Mușată este”. La Salonic va fi găzduit de un “consîngean” cu numele de Cosmad, posibil o rudă a sa, pentru care avea o scrisoare de recomandare de la doctorul Paciurea cunoscut în Cairo, capitala Egiptului. Cosmad locuia într-o casă de lemn roșie cu două caturi, cu perdele de stofă damasc, cu oglinzi, mese de nuc și scrinuri. Femeile tinere din casă refuzau să vorbească grecește și vorbeau numai aromână, cea mică cântându-i foarte frumos. Deși Cosmad vorbea grecește, el va fi primul informator al călătorului despre aromânii din Balcani, împărțiți în locuitori de vale și de munte, mai toți avuți iar unii foarte avuți, negustori sau păstori cu turme mari aflați în continuă mișcare.

 De la Salonic merge călare la Pella, capitala regatului macedonean antic, și apoi la Edessa. Aici în casa gazdei bulgare va fi vizitat de săteni aromânii purtând sarică neagră, fes și nădragi negri. Ei i-au cerut informații despre Valahia și i-au cântat și i-au spus proverbe, pe care poetul le-a notat. Pe aromânii din Edessa îi descrie ca fiind “bine făcuți, fizionomii inteligente, priviri pătrunzătoare, fără sălbăticie”. Aceștia s-au mirat aflând că în România nu există arnăuți, greci, bulgari și turci.

 S-a străduit să învețe aromâna, așa că la gazda din Ostrov, sat aproape în întregime aromân, i-a putut spune fiicei acesteia: “Ce ai lea feată mușată de pleci ochii lăi și dulci?” “Doamne, ești armân tene?”, i-a răspuns fata rușinându-se. În particular, s-a interesat de poeziile populare și proverbe. Acorda o atenție deosebită fetelor aromâne, fapt ce se va vedea și în poeziile Macedonelor. Fetele îi cântau numai după insistențele părinților. Gazda din Florina s-a arătat chiar gata să-i dea fata de nevastă, fiind sigur că poetul nu avea o figură de “crai”.

Constată că nu a întâlnit vreun om beat și că persoanele întâlnite au o înfățișare demnă. În plus, relațiile de familie se conduc după tradiție: fetele și băieții se căsătoresc după voința tatălui, iar femeile “nu au voință în fața bărbaților”, tinerii respectă bătrânii. Totuși grupurile de femei care spală la râu sau călăresc voinicește îi par adevărate spectacole. Mai mult, la Monastir va întîlni negustori aromâni care se sfiesc să-și recunoască naționalitatea, dar soțiile lor mai curajoase o fac în locul acestora. Printre familiile cunsocute în Monastir se numără Cionga, Sina, Vlahova, Hagi Petru, Andruțul, Riga. La Monastir se îmbolnăvește de friguri și trebui să se întoarcă la Salonic, de unde revine la Istanbul.

 Scopul acestei călătorii era de a atrage atenția Europei și Turciei asupra romanității sud-dunărene, pentru a o salva de curentul grecilor, “care vor să-i absoarbă prin carte și religie, deși românii sînt de patru ori mai mulți decît grecii”. Rezultatul literar al călătoriei sale trebuia să susțină un memoriu înaintat lui Fuad-pașa, în care Bolintineanu propunea înființarea de școli pentru aromâni și organizarea acestora ca o miliție cu sarcini polițienești și grănicerești, subliniind și interesele Imperiului Otoman în a întinde o mână acestei mici naționalități. Dar “miniștrii otomani nu au gustat” această idee, poetul explicând “încăpățânarea” otomanilor prin faptul că se temeau, “cu cuvânt sau fără cuvânt”, de români, preferând clerul grecesc, mai puțin predispus la revoluție.

 În notele atașate poeziilor din ciclul Macedonele, poetul face și diverse observații privitoare la viața aromânilor din Balcani, remarci ce decurg din călătoria sa acolo. În nota sa referitoare la poezia Românele din Cavaia, poetul precizează că “Românele macedone din partea Albanii încalecă ca bărbații, fac cavalcade lungi, singure, fără bărvați, în costumul lor pitoresc și armate”. Autorul acestor versuri a văzut o cavalcadă de femei române trecând “ca săgeata pe lângă dânsul.” În nota privind poezia Copăciarul, Bolintineanu explică “Românii din Macedonia dau acest nume acelora dintre ei care și-au uitat limba și s-au dezromânit. Este o expresiune de dispreț”. În observația atașată poeziei Lupta păstorilor scriitorul subliniază despre obiceiurile pastorale că: “Nimic nu s-a schimbat de la Teocrite în datinile păstorilor. Lupta cântecelor există încă ca altădată, și în limbajul simplu și natural al păstorilor români adesea se vede expresiuni mai tot atât de ingenioase ca acele despre care Teocrite, Bion, Moscus se servă făcând să vorbească păstorii”. Scurta notă la San-Marina spune că “Este un oraș locuit de români. În această piesă se află tablouri reale ale vieții păstorilor români”. Nota poeziei Păstorul murind descrie relația păstorului aromân cu oile sale: “Tandrețea păstorilor români macedoneni pentru oile lor este proverbială. Ei iubesc oile ca pe copiii lor. Când oile le mor, ei sunt tot atât de nenorociți ca când le-ar fi murit copiii. Când oile sau miei sînt lîncezi, ei le îndreptează vorbe răsfățătoare și tinere. De unde se și vede în cântecele lor oile vorbind cu stăpânii lor”. În remarca ce însoțește poezia La bălțat, Bolintineanu explică titlul poemului: “Nume ce românii din Macedonia dau unor adunări de seara între dânșii, ceea ce noi în România chemăm clacă (sublinierea autorului). Ei se adună înscopul de a lucra în comun pentru vreu nefericit; de multe ori pentr a facetrusoul unei fete sărace ce are să se mărite. În aceste adunări ei danță, cântă sau spun basme, cinează”.

 Comparând Macedonele cu Călătoriile, criticul literar Ion Roman aprecia că Dimitrie Bolintineanu a fost mai util cauzei aromânilor cu însemnările de călătorie decât cu poeziile idilice. Singurul călător prin Macedonia, a făcut eforturi imense și de bună-credință, pentru a oferi, atât contemporanilor, cât și viitorimii, adevărul despre măreția și puterea spirituală, de rezistență prin limbă și duh, a aromânilor, în mijlocul neamurilor barbarizate, temătoare de lumina bethlehemică, dar și adevărul despre ce li se pregătește aromânilor, despre crima etnică (etnocidul), continuă, efectuată de dușmanii luminii, contra acestor eroi solari.

Iată, ce spune Bolintineanu, despre situația aromânilor, la 1858: „Ei sunt cei mai numeroși, între toate neamurile de la sud de Dunăre -fiind în duh, de ființă, peste un milion, în vreme ce, aceia care își spun stăpâni si majoritari, sunt mai puțini la număr (dar crânceni ți porniți spre distrugerea absolută a aromânilor). Peste tot, 1.200.000 români, afara de colonia din Grecia proprie (s.n.) propriu-zisă, continentală”

În ansamblul lor, însemnările de călătorie ale lui Dimitrie Bolintineanu se numără printre cele mai interesante scrieri de acest gen ale literaturii române din secolul al XIX-lea.

II.5. Nicolae Filimon

Nicolae Filimon (1819-1865), prozator român, cronicar dramatic și muzical,
înainte de a se impune ca scriitor, a desfășurat o bogată activitate publicistică prin cronicile muzicale și teatrale publicate, începând cu anul 1857, în ziarul Naționalul. Dupa cum marturisește Ion Ghica în Scrisori către Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon "critica fără patimă, fără interes, fără venin"; critica ca să îndrepteze, iar nu pentru ca să descurajeze; articolii lui erau plini de învățătură și de povețe bune și folositoare; scopul lui era să îndemne pe artiști și să formeze gustul publicului.

Faimos pentru că l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel, autor de nuvele romantice și realist-satirice și primul critic muzical român, în urma unei excursii întreprinse în Europa, în anul 1858, a publicat, foiletoanele intitulate, Trei luni în străinătate, tipărite apoi în volum, în anul 1860, sub titlul Escursiuni în Germania Meridională. În acest memorial de călătorie au fost incluse și nuvelele: Friedrich Staaps sau atentatul de la Schonbrun în contra vieții lui Napoleonntrupare și Mateo Cipriani.

La 29 iunie 1858, când lua căruța de poștă, pompos botezată “omnibus” de un antreprenor umorist, spre a merge la Giurgiu și de aici cu vaporul pe Dunăre, într-un voiaj European de 3 luni, Filimon avea 39 de ani. Ca împiegat la Departamentul Credinței și epitrop al bisericii Enei, dispunea de o stare material stabilă, suficientă să-I ofere securitatea traiului zilnic și putința unei călătorii costisitoare prin Austria, Germania Meridională și Italia.

Autorul celor 43 de foiletoane intitulate Escursiuni în Germania Meridională. Memorii artistice, istorice și critice (1860), ne apare ca un om sigur pe sine, lipsit de complexe, care voiajază spre a cunoaște și probabil spre a recunoaște lumea știută din cărți, spre a se amuza și, fără îndoială, spre a-și stimuli, prin confruntarea cu alții, propria-i viață intelectuală.

Călătorul care se întrezărește în transparența scriiturii nu e lesne de pus în ecuație: e flexibil, de o mare mobilitate psihică, dispunând de infinit mai multe resurse decât am fi dispuși să credem la prima privire. Topologic, Filimon nu poate fi alăturat turiștilor “filozofi”, de speța lui Volney, care-și interzicea programmatic zborurile fanteziei sub motiv că genul relațiilor de drum “aparține istoriei și nu romanului”. Dar tot atât de puțin își găsește locul printre turiștii romantici, de felul lui Victor Hugo, amator de solitudine, călcând meleagurile străine “fără alt scop decât a visa mult și a gândi puțin”, ori al lui Alecsandri, teoretician inconsecvent al gratuității și capriciului: “Adevăratul călător e acela care când pornește la un drum își propune să meargă unde l-a duce fantezia lui”

Filimon combină de fapt plăcerea reveriei cu setea de a se instrui, o concepție pragmatică asupra existenței cu aptitudinea idealizării și elanul marilor gesturi dezinteresante. El își calculează itinerariul, după toate aparențele, în vederea economiei de vreme și bani, ceea ce nu-l împiedică, sub imperiul unui capriciu de moment, să improvizeze etape ori escapade nepuse în program. De o sensibilitate burgheză în materie de confort, caută hoteluri comode și nu-și ascunde satisfacția când are ocazia unei mese copioase; în același timp însă, în loc să colinde magazinele sau localurile de petrecere, vizitează cu minuție și carnetul de note în mână, muzeele, teatrele, monumentele istorice, iar printre bagaje cară un flaut spre a-și umple musical clipele de răgaz. Omul e prin excelență jovial, iar călătoria nu e în cazul său nici un exod, nici o evadare, cu atât mai puțin o luptă cu umbrele. Filimon e scutit de problemele de conștiință ale unui Dinicu Golescu, de frustrațiile lui Dimitrie Bolintineanu ori resentimentele și emfaza lui Heliade.

Profesia lui de credință turistică, plină de bun-simț și fără fasoane, se detașează atât de solipsismul romantic, cât și de austeritatea virtuasă a “luminilor”. “Cât de fericit este omul în călătorie, mai cu seamă când are cu sine bani de-ajuns și nu-l turmentează vreo suvenire din patria sa sau vreo pasiune de inimă…El aleargă din loc în loc, întocmai ca albina din floare în floare și culege în liniște sucul cel dulce al călătoriei. Călătoria, după părerea mea, este cea mai bună medicină în contra urâtului. Da, o mai repet, este cel mai bun mijloc de distracțiune.”

Deopotrivă romantic și pozitiv, el iubește “munții, văile, câmpiile, râurile, torentele, punțile cele frumoase, în fine, coliba țăranului în care respiră inocența și virtutea”, dar în egală măsură marile centre de civilizație, cu forfota străzii, edificiile importante, monumentele de artă și cultură ale vechimii.

Valoarea unui jurnal de călătorie o dă până la urmă călătorul, nu exotismul locurilor cutreierate, calitatea privirii, nu peisajul, arta de a povesti, nu peripețiile drumului. Din acest punct de vedere, Filimon are prin ce reține atenția: e un bucureștean guraliv, lesne inflamabil, alunecând uneori cu înlesnire în perorații și vorbe mari, alteori, dimpotrivă, demonstrând apetituri vorace față de tot ce atinge zona ridicolului. Spre deosebire de călătorii snobi, care văd doar ce li s-a spus că trebuie să vadă, el observă totul cu atenție și o nesfârșită curiozitate, după care începe să compare, să confrunte, să evalueze. Șpectacolul lumii îl fascinează, dar nu numai sensual, prin colorit și sunet, prin inepuizabila inventivitate a formelor, ci și ca taină, ca problem de dezlegat. Reflexiv și metodic, caută explicații, suind de la fapte spre cauzele prezumtive și coborând de la principia spre exemplele doveditoare. Cu totul străin de strategia omului modern, care prefer să-și estompeze discursul ideologic, perând prin sugestie și formule aluzive, Filimon își manifestă neted convingerile. Vrea, desigur, să-și persuadeze cititorul, căci își simte răspunderea de luminător și militant. Cu atât mai mult, cu cât e de părere că “la noi ca și în alte părți, publicul este întocmai ca un copil fără cunoștințe, ce vine la școală să se instruiască”.

Autorul Escursiunilor pledează pentru patriotism, un patriotism de factură pașoptistă, atât prin temele predilecte, cât și prin natura lui generoasă, militant, de profundă reverberație emotivă. El inspiră sentimental mândriei de a aparține unui neam cu părinți iluștrii și o istorie bogată în fapte de merit, dar și critici mușcătoare la adresa incuriei administrative ori a relelor întocmiri politice care-I împiedică pe români să contribuie după putință la marea operă a civilizației omenești. Poposind la Călugăreni, pe drumul spre Giurgiu, rău impresionat că amintirea glorioasei izbânzi a lui Mihai, “mândria și sostenimentul cristianismului”, e onorată doar printr-o modestă cruce de piatră, și aceea căzută în paragină, Filimon se aprinde: “Iată tristul mod adoptat la noi pentru conservarea monumentelor publice!”. Nestăpânindu-și indignarea, scriitorul sare pur și simplu din chenarul paginii, apostrofându-și direct compatrioții: “Români! e timpul să vă deșteptați din letargia în care v-au aruncat regimul moliciunei și al egoismului! Ridicați monumente eroilor voștri! Venerați memoria lor; căci o nație care nu onoră pe eroii și făcătorii ei de bine nu va produce niciodată eroi.”

Filimon, în discuția sa cu Kovesdy și profund impresionat de revoluția maghiară, întreprinde un adevărat inventar al relelor de care suferă țara sa “nu sunt streinii care ne pregătește ruina ci suntem noi. Sunt o parte de magnați pervertiți, vanitoși, ambițioși și corupți. Oameni ce-și vând patria și conștiința […] guvernele anti-patriotice care sug sângele unui popol martir, care îl ține în ignoranță și în mizerie […] Agricultura și comerciul stau în amorțire […] Artele și științele lipsesc cu totul din cauza puținei încurageri și lipsa totală a stabilimentelor necesarii. […] Literatura merge înapoi ca racul, Heliade rătăcește din țară în țară, lipsit chiar de hrana sa și a copiilor săi, Bolintineanu nu se bucură de o soartă mai bună.” Cu toate aceste motive de descurajare, Filimon are o încredere neștirbită în împlinirile viitorului. Într-o alegorie puerilă, dar în gustul romantic al vremii, el imaginează triumful “geniului României” asupra puterilor malefice “…această țară frumoasă și mănoasă, care unește în sine mai multe calități decât oricare alta, această gingașă țară, pentru care marele Traian vărsă atâta sânge de eroi…a recut prin cele mai aspre încercări ale soartei și a ieșit todeauna triumfătoare…Semiluna devine din ce în ce mai palidă. Discendenții cimbrilor și ai sciților să vor încerca să o cotropească, dar lancile lor să vor zdrobi de granitul Carpaților; iar acest pământ classic pentru eroismul și suferințele fiilor va prospera și în puțin timp va ajunge la gradul de mărire ce i-au însemnat destinul”

De pură esență pașoptistă este și sentimentul fraternității cu popoarele asuprite, italienii, maghiarii, cehii, angajați deopotrivă în bătălia auto-determinării. Ca și Bălcescu, Filimon deplânge însă că “politica cea egoistă și barbară”, amândoi punându-și nădejdea în “Dumnezeul popolilor”, sintagmă dintre cele mai revelatoare, larg utilizată în momentele fierbinți ale revoluției de la 1848 și-n primii ani ai exilului, spre a consacra ruptura cu biserica oficială, gata să pactizeze cu tiranii și să sancționeze opresiunea.

Sub raport religios, fără a fi ateu ori deist, Filimon e un adversar implacabil al vârfurilor clericale, al papalității și monahismului. El deosebește “clerul secular, adevărații apostoli ai Evangheliului ce acompaniază pe om de la venirea sa în lume și până la marginea mormântului” de aristocrația eclesiastică, ajunsă la o bogăție fabuloasă “își puseră tronul mai presus de al regilor”. Denunță claustrarea monastică întrucât reprimă împlinirea cerințelor firești ale individului, împingând la duplicitate, felonie, desfrâu, și condamnă cu energie “oribilele olocauste umane” provocate de inchiziție”

Pe plan filosofic, informația lui Filimon e originală. El pare a fi până la un punct adeptul unei antropologii materialiste, în sensul secolului al XVIII-lea, implicând o teorie a “climatelor”și valorizarea superlativă a cunoașterii științifice ca temelie a progresului. E astfel convins că “locuitorii climelor reci, atât din influența climei, cât și din mâncarea cea multă, pierd mult din forța morală și fizică”, devenind “inferiori celor în climele călduroase”. Metoda sa obișnuită de a descrie trăsăturile specific ale unei națiuni sau ale unui individ e de a explica fizionomia prin fiziologie, psihicul prin fizic “căci toate calitățile și defectele morale își au sorgintea lor din calitățile și defectele fizice”. Ca și luminiștii secolului al XVIII-lea, Filimon consideră că metodele științelor naturii, care au revoluționat meșteșugurile și industria, trebuie generalizate în întregul camp al cunoașterii omenești, deci și în așa-zisele științe umane. Acest pozitivism trădează un optimism gnoseologic fără fisură, propriu unei clase în ascensiune, care are conștiința că vântul îi suflă în pânze, iar zvârcolirile istoriei pot fi ținute sub control.

Aceeași raționalitate burgheză se întrezărește în gândirea politică a scriitorului. Deși îi admiră pe revoluționarii radicali, care nu ezită asemenea lui Mateo Cipriani Staaps, să recurgă la vărsarea de sânge, Filimon e un liberal moderat și reformist, vindecat de excese utopice. Ca toate spiritele înaintate ale vremii, preconizează abolirea iobăgiei, susține revendicările păturilor mijlocii (instituții de credit, căi de comunicație, școli de comerț, legi contra cametei etc.) luptă pentru modernizarea instituțiilor și eliminarea vestigiilor feudale.

Ori de câte ori străinătatea îl pune în situația de a comparaceea ce vede cu ceea ce știe de-acasă, nu se sfiiește să formuleze critici severe la adresa administrației. De pildă, vizitând stabilimentele de ape minerale de la Baden și amintindu-și de izvoarele termale din țară, imensă bogăție neexploatată, izbucnește mânios: “Ar fi o nebunie să pretinză cineva asemenea îmbunătățiri de la un govern ca al țărei noastre, care de cincisprezece ani face șosele și șosele nu avem, care în loc să facă râurile navigabile, ca să aducă bogățiile străine în țară, le lasă în așa de mare neîngrijire, că uneori inundează câmpiile și strică semănăturile, iar alteori nu găsești nici o picătură de apă într-însele…”

Ideile lui Filimon sunt bine fixate, tranșante, înscrise în spațiul senin al certitudinilor. Vârsta lor e a frazei radioase și ascendente a liberalismului, când marile idealuri ale revoluției burgheze nu-și istoviseră încă puterea de a declanșa entuziasme și de a oferi cugetului o conștiință împăcată. Dispunând de standardele clare despre ce e rău ș ice e bine, Filimon cântărește totul cu ochi de expert și pronunță judecăți fără echivoc. O face, și mai ales în aceasta rezidă meritul și specificitatea sa, cu o vervă superficial dar antrenantă, de gazetar, care amestecă informații seci și anecdote, povestiri și dialoguri, “clișee” și “Witz”-uri, mereu volubil, mereu spumos. Cu el, incontestabil, timpul trece repede, cititorul nu se plictisește, fiind mereu solicitat de altceva, stilul e colocvial, familiar, colorat neologistic până la stridență, de un gust îndoielnic pe-alocuri, dar vioi, “accrocheur”, de o spontaneitate neprefăcută.

Genul relațiilor de călătorie nu era la 1860 fixat, în orice caz nu aparținea modalităților consecrate de protocolul academic. Cu atât mai mult la noi, unde abia se cristalizau formele majore ale prozei: nuvela și romanul. Ca atare, Filimon dispunea de un spațiu larg de manevră, ceea ce pentru cineva lipsit de aplomb, ar fi putut constitui un handicap. Autorul Ciocoilor nu pare însă să-și fi pus multe întrebări. Sub imperiul experienței gazetarești și al ideii pe care și-o făcea despre public, și-a ales o structură flexibilă, deschisă, accesibilă, comportând două particularități manifeste: de o parte, împărțirea în mici capitol, de sine stătătoare, adecvate apariției foiletonistice; de alta, diversificarea materiei, sub raport thematic și stylistic, spre a-I da lucrării o șansă optimă în condițiile unui cititor mediu înca indolent, neobisnuit cu efortul de durată, dispus să abandoneze lectura. Practic, memorialul conține, într-o interferență mai mult sau mai puțin bine sudată, trei tipuri de discurs: cel dintâi, informativ, tinzând să îndeplinească rolul de ghid turistic, cel de-al doilea, dizertativ-digresiv, conținând un reportaj al drumului, anecdote, curiozități, mici istorioare amuzante etc., cel de-al treilea, beletristic, cuprinzând cele două nuvele, Friedrich Staaps și Mateo Cipriani. E deci vorba de o scriere de tip “magazin”, cu o compoziție laxă, un soi de ” lanț de montaj” narativ, unificat prin stilul alert, colorat și atractiv.

După criteriile de azi, nu încape îndoială că latura informativă a memorialului e cea mai puțin interesantă, deoarece are un character impersonal, iar “datele” pe care se bazează suferă de o evident uzură morală. Nu trebuie însă uitat că la 1860 turismul nu devenise o îndeletnicire de masă, că lumea conserva locuri virgine, că peisajele, monumentele și curiozitățile Europei nu erau încă vândute tuturora sub formă de imagine, grație televiziunii, cinematografiei ori artei fotografice. Orizontul de așteptare al cititorului mediu nu era saturat, cum se întâmplă în zilele noastre, ci ingenuu sau, în orice caz, puțin mobilat și deci disponibil. În aceste condiții, jurnalul de călătorie ezita între nonliterar și literar, între “Baedeker” și memorialistică, între funcția utilitară-relatarea de informații, funcția distractivă–petrecerea agreabilă a timpului și funcția nemijlocit estetică–invenția de ficțiuni. Spre deosebire de alți călători ai vremii, un Barițiu prevalent informativ, un Codru-Drăgușan prevalent beletristic, Filimon ca și Bolintineanu, dar cu o reușită superioară, îmbină ambele modalități.

Rămânând pentru început la discursul informativ, se constată din capul locului că el acoperă mai toate sferele de interes ale turistului: asemenea unui ghid specializat, memorialul lui Filimon furnizează atât date de trebuință imediată–lista principalelor hoteluri și restaurant din Viena, costul unui prânz a la carte în Buda, zilele în care e deschisă cutare galerie de pictură, etc., cât și prezentări ample ale marilor orașe vizitate: Budapesta, Praga, Viena, Munchen–din punct de vedere istoric, geografic, economic, al moravurilor și vieții publice. Îndeosebi însă din punct de vedere cultural, muzeele și monumentele fiind în central atenției. Uneori se fac și recomandări practice, de ordin strict circumstanțial: “Noi povățuim pe amatorul de curiozități să intre pe ușa din dreapta, ca să vază mai întâi picturile italiene, căci sunt mai frumoase și mai clasice ca toate celelalte.”

Datele propuse de scriitor sunt compilate, însă tehnica preluării și a prelucrării e cu mult mai rafinată și mai eficientă decât cea folosită de Bolintineanu. În primul rând sursele sunt alese cu discernământ: se recurge la lucrări contemporane, de o certă autoritate, Istoria universală a lui Caesare Cantu, foarte agreeată de pașoptiști, ori la ghiduri bine întocmite și sigure în detalii cum ar fi lucrările lui Louis Viardot și ale lui Adolphe Joanne. Apoi Filimon demonstrează dexteritate în decuparea de elemente semnificative și-n recontextualizarea lor potrivit propriilor scopuri. Astfel, relatându-și călătoria cu “strada ferată”, mare invenție a vremii, introduce un excurs asupra istoricului mașinilor cu aburi, descrierea unei mari galerii a Vienei o precede printr-un sumar compendiu de istorie a artelor etc.

De regulă Filimon nu transcrie ci rescrie, nu citează, ci preia informația străină, adaptând-o cu spirit critic. De aceea opinia severă a lui George Călinescu nu trebuie generalizată: “Când comparăm textul uscat al relațiilor lui de călătorie cu aceste trei izvoare (Cantu, Viardot, Joanne) încercăm câteodată un sentiment neplăcut. Tot ce părea reacțiune personal e din ghid, de unde e scoasă toată erudiția și compilată cu opinii din Viardot și știri din Cantu și foarte puțin din alte izvoare neidentificate.”

Filimon asociază abil referința împrumutată cu impresia personal încât face anevoioasă identificarea izvorului său, în tot cazul, îi “naturalizează” prezența. Dacă, spre exemplu, descrierea catedralei “Sf. Ștefan” din Viena cuprinde în partea pur expozitivă date împrumutate (dimensiunile, istoricul etc.), în schimb comunicarea senzației resimțite de călător sub bolțile de piatră pare autentică: “Intrând cineva în interiorul acestui edificiu, simte o mare senzațiune, rămâne chiar extaziat; dar sentimentele acestea nu vin din cauza picturei sau a sculpture, căci stilul gotic nu e primitor de asemenea ornamente accesorii, ci din severa maiestate a arhitecturii, de spațioasele proporțiuni ale edificiului și de îngrozitoarea înălțime și grosime a pilaștrilor pe care sunt așezate bolțile edificiului cele ascuțite și de formă conică” Constatând Discordia care domnește între critici privitor la marea frescă a lui Cornelius din biserica Sf. Ludovic din Munchen, imitată după Michel Angelo, Filimon remarcă: “Eu am avut fortuna de a vedea originalul de Michel Angelo în Capela Sixtină de la Vatican și văzând-o și pe acesta mi-am format opinia mea în parte, anume că lucrarea lui Cornelius, de concepțiune italiană, exagerează anatomia personajelor. Cu toate că ea încercă să imite lumina și coloritul cel dulce și armonios al Italiei, e lipsită de ceea ce numim poezie și natural, având un aer germanic.” În domeniul muzicii, unde este profesionist, nu mai are nevoie de surse propedeutice. De aceea, descrierea ceardașului îi aparține“ cele două mișcări se află într-un viu contrast: în andante, dănțuitorii fac diferite poze gimnastice pline de maiestate și grație, în schimb în allegro precipitato, dănțuitorii se înfuriază, fața lor ia un aspect teribil, ochii li se umplu de sânge, mișcarea devine convulsivă…baletul se schimbă într-un sabat infernal”

Lectura capodoperelor artei e unitară. Atât în pictură cât și în muzică, romanticul Filimon ne apare ca un adept al idealului clasic, armonic, echilibrat, solar, fără zorzoane, transparent. El respinge bizantinismul, privește fără înțelegere barocul, prefer școala romană celei venețiene. Aceeași cheie e aplicată muzicii, cu rezultate similare. Compozitorii italieni, melodic, limpezi, discursivi, sunt așezați mai presus de cei germani.

Registrul literar al memorialului e foarte eterogen sub raportul investiției de literaritate, mergând de la simpla asezonare cosmetic a informației brute până la nuvelele Friedrich Staaps și Mateo Cipriani, unde ficțiunea intră în drepturi depline, iar standardele beletristice funcționează în raport cu codurile romantice ale epocii. Spațiul dintre extreme, dintre nuvelistică și informație e ocupat de cozerie, Filimon folosind discursul auctorial flexibil, imitând spontaneitatea și naturalețea dezinvoltă a convorbirii familiar, manifestând o inventivitate digresivă și asociativă în scopul solicitării permanente a atenției cititorului prin vizarea explicit a agrementului, de unde tonul jovial.

Escursiunile se bazează în primul rând pe un reportaj, care constituie liantul întregului text, factorul de omogenizare al tuturor elementelor adjuvante. Pe acest suport se grefează câteva forme simple: anecdote, moralități, fragmente de istorie romanțată, fiziologii, maxime, etc. reportajul urmărește desfășurarea voiajului de la București la Giurgiu în diligență, de la Giurgiu la Budapesta cu vaporul, de la Budapesta la Viena, Praga și Munchen pe “strada ferată”, schițează fugar peisaje, siluete de oameni întâlniți, incidente semnificative. Îndeosebi stăruie asupra marilor orașe, unde informația devine abundentă, reducând ponderea notațiilor personale. Filimon e un bun observator, surprinzând nu o dată detaliul just, în același timp sentimental, exuberant, virând cu facilitate bucureșteanului între declamație și ironie. El traiește clipa cu o mare fervoare, de aceea, fie că evocă un referent authentic(un colț de natură sau figura unui tovarăș de drum), fie că imaginează în limitele verosimilului, relatarea sa e de obicei puternic modalizată “efectul ce producea în mine aceste magice panorama era foarte bizar. Aci cădeam în niște visări ce-mi prezenta cele mai poetice scene din junețea mea și-mi aducea oftări și lăcrime. Aici îmi venea o bucurie improvizată, ce mă făcea să salt în vagonul meu, întocmai ca o pasăre în colivia sa”

Maniera lui Filimon, cel mai adesea, e a trecerii de la fapt la reacția de ordin general și de la aceasta la autorevelarea dispoziției intime, puternic colorate afectiv. Autorul observă, explică, având o certă propensiune speculativă, se bucură ori se întristează, cu o mare capacitate de vibrație. El are în vedere și contractual tacit de lectură: să nu-și plictisească cititorul, să-i câștige complicitatea, să-l reconforteze în spiritual eticii cetățenești și al patriotismului cocardier, dar generos și internaționalist, al liberalilor de la 1860. Scena îmbarcării la Giurgiu e în acest sens ilustrativă. Alternarea picturii “plein-air”-iste cu reflecția de ordin general și confesiunea sentimental, exagerată ca temperatură a afectului, e caracteristică reportajului filimonesc. Nu mai puțin, refugiul în clișeul jurnalistic, antiteza brutală, eufemismele pompierești (“testimoniul gloriei”, “bella filie a Tibrului”) ori parade de neologisme de factură romantică (depart, selve, belă, filie, testimoniu). Se observă însă o mare inegalitate a prestației stilistice, ceea ce dezavantajează imaginea creată de scriitor, deoarece cititorul în loc să consimtă la “solicitarea” autorului de pildă să se înduioșeze de soarta frumoasei călătoare de pe “Arhiduca Albrecht”, el e împins să suprâdă în fața unui paragraph ca acesta: “Sărmana femeie!…în floarea juneții, în anii viselor de amor și fericire, fruntea ei sângera sub coroana de spini a odiosului matrimoniu! Nenorocita, purta pe umerii săi cei albi crucea martiriului! Părea ca o columbă în ghearele uleului, ca o victim în mâna călăului”

Ceea ce s-a devalorizat mai mult în jurnalul călătoriei lui Filimon e stilul înalt, utilizat pentru a da expresie registrului patetic. Dimpotrivă, stilul comicului și caricării, îi convenea mult mai bine scriitorului. Lucrul nu e deloc surprinzător, falsitatea limbajului dramei e o infirmitate a întregii proze a epocii, inclusive cea a lui Vasile Alecsandri (Mărgărita), ca să nu mai vorbim de Bolintineanu. În cazul lui Filimon, stângăciile se agravează datorită lacunelor de formație culturală (autodidacticism) și a imersiunii într-un mediu gazetăresc, dominat de gongorismul tirade declamative și permeabil formelor degradate ale vocabularului romantic.

Fiind prin excelență un gen al miș-mașului, cozeria se împacă bine cu relația de călătorie datorită continuei schimbări a obiectului, stării de spirit și registrului stilistic, orice escapadă în locuri necunoscute ofera un pretext comod de diversificare a materiei. Condiția producerii efectului e însă a naturaleții: istorisirea trebuie să curgă firesc, să nu lase impresia artificiului, să sugereze grația ușoară a improvizației. Filimon nu posedă arta lui Odobescu, maestrul elaborării scrupuloase, rotunjite până la amănunt, care reușește să-și ascundă cazna și să dea senzația desăvârșitei spontaneități. La el cusăturile se văd, trecerile sunt uneori brutale. Totuși verva jovială a peniței și substanța celor împărtășite îl fură pe cititor. Metoda utilizată e simplă: reportajul se dilată și se ramifică prin dezvoltări, paranteze, integrarea a diverse elemente aluvionare. Astfel, comentariul auctorial se detașează de faptul relatat, căpătând o importanță de sine stătătoare ori împrumutând tiparul unei “forme simple”- impresia fugară despre un tovarăș de drum devine portret, un aspect rizibil e asociat cu o anecdotă, vizitarea unei localități memorabile (Austerlitz, Wagram) se transformă într-o istorisire, iar observațiile asupra specificității diverselor popoare tind să se constituie în mici fiziologii.

Scena dialogată ilustrează una dintre însușirile remarcabile ale talentului cu care Filimon redă călătoriile sale. Spre deosebire de atâția contemporani care, la 1860, nu puteau depăși modalitatea cronicărească a relatării, autorul Ciocoilor agreează trecerea de la stilul indirect, al comunicării oblice, la stilul direct, al auto-prezentării personajelor prin dialog. Pe vapor, ne face martori la o discuție între grecul “cel scund și diform, gelos până la delir” și consoarta sa “statură de amazoană, frumusețe angelică și blândețe de columbă”. La Budapesta, ne raportează lungul schimb de păreri cu revoluționarul maghiar Kovesdy. Chiar și în fragmentele istorice preluate din alte surse, ca cel despre bătălia de la Wagram, scriitorul prefer o mică înscenare unei povestiri. Pot fi citate și alte exemple dar, fără îndoială, performanța de vârf din punct de vedere literar, o găsim în capitolul XXVIII, unde Filimon înregistrează, anticipându-l pe Caragiale, discuția a trei bavarezi la un pahar de bere. El examinează mai întâi jocul fizionomiilor, descoperind “secretul bizar dar foarte adevărat” că germanii nu se gândesc la nimic, căzuți fiind într-un “extaz sau asopism” characteristic. Volubilului călător, de temperament meridional, I se pare că cei trei convivi nu au inimă sau că “prin vinele lor curge bere, iar nu sânge, căci altfel n-ar avea atâta răbdare”. Curând însă conversația se animă și ea e de tot hazul: Ignaz, Johann și Valentin sunt de fapt, mutatis mutandis, Mitică, Lache și Mache în straie nemțești. Ignaz demonstrează senin, trăgând linii cu tibișirul pe masă, că tăierea Canalului de Suez va produce o catastrofă: Marea Mediterană, “care este cu 400 stânjeni mai înaltă decât Marea Roșie, o să se verse în Oceanul Indian, iar Oceanul Indian în Oceanul Pacific, iar acesta în Marea de Hudson și, trecând prin strâmtoarea de Bering, o să intre în Marea de Ohotsk, de acolo în Marea Baltică și o să înece Rusia de sus și de jos împreună cu toată Germania, Grecia și Orientul…” Johann, optimist, întrevede folosul comercial al întreprinderii:

“-Și ce comerciu poate să facă Bavaria cu Indiile? întreabă Ignaz.

Un mare și însemnat comerciu.

Înțeleg și încă foarte bine, dar nu știu cu ce producte.

Gândește-te bine.

M-am gândit destul.

Și nu-ți vine în minte nimic?

Nimic.

Nimic!…

Mai puțin decât nimic.

Ei bine, află că acest product este Berea.

Berea?!…exclamă Ignaz și Valentin cu surpriză.”

Pentru vârsta narațiunii noastre de la 1860 această enclavă dramatizată constituie un experiment remarcabil. Vrednic de subliniat e că, o dată miza stabilită și convorbirea pornită, Filimon se retrage: dialogul se desfășoară fără comentariu, ca la teatru, cu minime indicații de regie. Protagoniștii se definesc în confruntare prin ceea ce își spun. Enormitățile pe care le debitează se înșiră ca mărgelele pe o ață deoarece premiza falsă îi antrenează într-o delirantă cursă fabulatorie. Nevoind sau neputând să-și recunoască eroarea inițială, fiecare e silit să găsească argument la toate obiecțiile și le găsește, cu o impertubabilă stăpânire de sine, fără să dezarmeze în fața absurdului. Grvitatea cu care cei trei bavarezi pun lumea la cale, ambalarea într-o sporăvăială ce proliferează din răsucirea pe toate fețele a unui minim de substanță, grotescul gesturilor și al punctelor de vedere, produc un memorabil moment de ilaritate.

Cititorul are surpriza să descopere un comediograf, cu simțul preparării și gradației efectului, foarte sensibil la combinația de prostie, vanitate și aplomb teoretizant, atât de caracteristică “moftangiilor” caragialești. Din păcate Filimon pare a nu-și fi prețuit vocația, după cuviință, iar epoca nu l-a stimulat. Zece, cincisprezece ani mai târziu, poate că s-ar fi întâmplat altfel.

Cele două nuvele, Friedrich Staaps, integrată Escursiunilor în prima ediție, și Mateo Cipriani, care trebuia să intre în partea a doua, nescrisă, sunt niște exerciții beletristice în marginea memorialului, dar fără legătură nemijlocită cu el, având probabil rostul să-i sporească “vandabilitatea”. Cea dintâi e introdusă prin vizitarea palatului Schonbrunn, cea de a doua pregătită prin informațiile despre organizarea și rolul carbonarilor. În ambele cazuri, Filimon folosește informațiile proaspăt dobândite despre locuri și oameni.

Detaliile de situare, surprinse pregnant și exact, ancorează în real cadrul celor două povestiri, altminteri de un romantism strident. Friedrich Staaps începe printr-o frază care are accentual adevărului și forța observației sintetice : “Între Weimar și Gotha, pe malul cel înflorit al fluviului Rodas, doarme liniștit și în cea mai perfectă lene poetică orașul Erfurt, împreună cu cei trei mii de locuitori ai lui, cu bisericile de stil gotic din timpul clasicității, cu piețele și fortificațiile lui.” În multe puncte ale spațiului diegetic, autorul își exploatează impresiile de turist, deprins să vadă și să se documenteze asupra celor văzute, nu atât de nonșlant ca Alecsandri în “Buchetiera de la Florența”, dar probabil cu mai multă acuratețe. Dincolo de aceste intruziuni realiste, cu rolul de a legitima povestirea, cele două nuvele pun în scenă eroi idealizați și întâmplări puțin verosimile, într-un stil saturat de șabloane romantice.

Descinzând din relația de călătorie pașoptistă (are în comun cu aceasta unele stereotipii compoziționale, dar și elemente de ideologie politică și culturală) și ilustrând un gen mult prețuit și practicat în romantism (dar nu numai), Escursiunile în Germania meridională se numără printre cele mai valoroase lucrări ale lui Filimon și e păcat că reputația copleșitoare de romancier a autorului le-a făcut să rămână în umbră.

Ceea ce se remarcă, din capul locului, din relatarea lui Filimon este lipsa totală de inhibiție, de complexe provinciale, cu care se mișcă în spații străine, ce îi sunt într-un fel cunoscute, fie din ghidurile turistice, de care un Golescu sau Drăgușanu încă nu putuseră beneficia, fie din cărțile și gazetele citite, dar nu mai puțin din instrucția școlară (autodidactă, dacă vreți) care îl familiarizase cu faptele istorice, din antichitate și până la zi, cu faptele de cultură în sine, mitologice ca și contemporane (pasiunea pentru muzică l-a ajutat enorm în cuprinderea unui univers elevat artistic italian, german, francez ș.a.), ceea ce imprimă observațiilor și comentariilor sale un grad de modernitate incontestabil, el permițându-și nu numai accente de entuziasm dar și atitudine critică, exprimarea unui punct de vedere personal în receptarea și evaluarea a ceea ce vede, ce i se oferă spre cunoaștere (ca în cazul contactului pe viu cu muzica lui Wagner, între altele).

Prin jurnalul de călătorie al lui Nicolae Filimon, literatura de frontieră pășește neîndoielnic, spre o altă epocă literară, specific modernă.

II. 6. Dimitrie Ralet

Dimitrie Ralet (1816-1858) a jucat un rol politic proeminent în epoca pașoptistă, militând pentru ideile liberale și pentru Unire.

S-a dedicat, de tânăr, activității revoluționare, alături de Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Al.I.Cuza și alții, militând pentru libertate și democrație. Participarea sa la Revoluție a fost reală, iar funcțiile guvernamentale ocupate sub domnia lui Grigore Ghica l-au situat printre protagoniștii marelui eveniment care atunci se pregătea.

Atașat "Partidei Naționale" din Moldova, fruntaș al mișcării liberale din această provincie, Ralet a luat parte la evenimentele care au avut loc aici în 1848, către sfârșitul lunii martie. În 1856, a acționat pentru împlinirea unuia dintre marile sale idealuri -Unirea.

A fost unul dintre scriitorii marcanți ai epocii, pictor rafinat al moravurilor vremii. Pamfletar de forță, satiric și caustic, a colaborat la "Foaie pentru minte, inimă și literatură", "Albina Românească", "Zimbrul", "Propășirea", "România literară" etc.

În literatură s-a afirmat ca un precursor, scriind fabule, pamflete, teatru, articole, note de călătorie. A scris mult și variat, recurgând uneori la semnăturile D. Ralieri, D.Ralleto sau Raleto.

În 1840 îi apare un volum de scrieri în proză, în care își dezvăluie predilecția pentru reflecția și tipologia morală.

Om cult, poseda limbile greacă și latină, franceză și germană, Ralet intervine judicios în dezbaterile filologice ale vremii, în articolul Limba noastră, apărut în "România literară", 1855, nr.14, 15 și 16, combătînd, și cu argumente din domeniul filologiei comparate și al lingvisticii generale, excesele școlii latiniste, purismul și etimologisrnul latinist și sugerînd folosirea limbii populare și a celei cronicărești.

Director, în 1849, în Ministerul Justiției din Moldova, Ralet este numit câțiva ani mai tîrziu, în 1855, ministru al cultelor și instrucțiunii publice. În același an, este trimis de către domnitor la Constantinopol, împreună eu C.Negri, în “chestiunea spinoasă" cu destule dedesubturi, a averilor mânăstirilor închinate.

Misiunea diplomatică la Constantinopol, împreună cu C.Negri, prilejuiește lui Ralet o seamă de impresii și observații, pe care le consemnează într-un jurnal publicat la Paris, în 1858, intitulat Suvenire și impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole. Aceste însemnări de voiaj sînt scrise cu talent, într-o manieră digresivă și agreabilă, reprezentând unul dintre cele mai înalte puncte ale memorialisticii de după 1848.

Moralist înnăscut, Ralet s-a oprit instinctiv la formula ambiguă a însemnărilor de călătorie, cadru generos, unde găsește suficient loc pentru încercări literare și pentru reflecții pe marginea caracterului uman. Aceasta este scrierea care-l exprimă integral și a cărei formulă i-a permis libertate de mișcare. Modul curios în care a luat naștere această carte este elocvent.

Tot ceea ce Ralet a scris pînă la Suvenire și impresii de călătorie se încadrează în linia pașoptismului mediu. Posesor al unor lecturi întinse și variate, vorbitor al mai multor limbi străine, Ralet încearcă să scrie literatură. Paginile care prezintă interes sunt cele în care își arată veritabila sa vocație, aceea de moralist discret. Registrul moralist, notarea detașată și științifică a spectacolului uman, din pagina care deschide volumul său de debut, Eu de mine, schițează autoportretul fără mare complezență, dar în același timp intuiește cu exactitate genul în care are ceva de spus. În generația sa, scriitorul face figură aparte deoarece autoscopia lucidă nu fusese prea mult cultivată în pașoptism iar prin micul exercițiu de proză poetică O primăvară ca toate, 1842, se încadrează unei specii ilustrate de foarte puțini contemporani (Asachi, Bolliac) și aceasta doar cu intermitențe.

La fel ca Ion Codru-Drăgușanu, Dimitrie Ralet e autorul unei singure cărți, formată tot din însemnări de călătorie. Diferența între cele două cărți de amintiri, Peregrinul transilvan și Suvenire și impresii de călătorie, constă în faptul că peregrinul ardelean descoperea lumea exterioară, fericit la fiecare nouă achiziție geografică în timp ce peregrinul moldovean descifrează mai degrabă propria sa geografie interioară. Așternînd pe hîrtie întîmplările dintr-un voiaj de numai nouă luni de zile, întreprins între iulie 1855 și martie 1856, el reușește să concentreze în puține pagini semnificația întregii sale vieți.

Consemnarea în scris a misiunii politice pe care a întreprins-o la Constantinopol o motivează el însuși în finalul cărții: "Ca să-mi esprim mai bine mulțămirea întoarcerei și să contribui după putință la sporirea părăsitei noastre literaturi naționale, hotărîi a-mi aduna însemnările și a le publica. Acesta-i motivul scrierei mele și-l mărturisesc sincer". (Cap. XX)

În incipit, găsim nenumărate detalii cu privire la misiunea ce-i fusese încredințată, lui și lui Costache Negri, asistăm la evocarea spinoasei probleme a mînăstirilor închinate din Moldova, aflăm amănunte uneori amuzante privind călătoria de la Iași la București la 1850, în sens invers celebrei călătorii povestite de Ghica. Drumul peregrinilor pînă la Dunăre și prin Bulgaria, traversarea de către ei a Mării Negre spre capitala Turciei, conține detalii copleșitoare, informații istorice, multe considerații politice.

Deși pornește prin a scrie un fel de relatare diplomatică, ea va căpăta un contur extrem de interesant. Deodată, în mijlocul povestirii, apare Constantinopolul. E o revelație pentru autor, iar ea se transmite instantaneu cititorului. Orașul face asupra lui Ralet o impresie extraordinară, apărîndu-i concomitent drept spațiu legendar și tangibil. E foarte posibil ca și o îndepărtată memorie familială să-l fi îndreptat pe o astfel de cale (bunicul memorialistului, alt Dimitrie Ralet, sosise în Moldova în suita domnitorului Alexandru Ipsilant la sfîrșitul secolului precedent, venind de la Constantinopol), după cum și numeroasele sale lecturi făcuseră din sediul înaltei Porți un tărîm de vis. Intrat, cu bună știință, în acest vis, Ralet nu va mai ieși din el decît odată cu întoarcerea acasă. "Centru al lumii" în imaginarul cultural și simbolic al scriitorului moldovean.

Constantiopolul, devine în carte și un simbol al existenței, concentrat unic de rase, de obiceiuri, de arhitectură, de obiecte, sinteză a două continente, Asia și Europa: "Priveliștea Constantinopolii pentru observatorul seriu, este priveliștea vieții omenești; acum te saturi de neplăceri, acum obosești la singura idee a suirilor și a coborărilor ei multiplicate, acum te împaci cu toate și uiți nemulțămirile în fața frumusețelor încîntătoare ce-ți lovesc sîmțurile, în preajma unei naturi ce își desfășură măreața armonie prin însăși confuzia ei, unei naturi ce întrece paradisul cel visat, a unei mări care reflectează coloarele cerești (…)." (Cap. X; Cap. XII).

Pornit de la Iași cu o misiune extrem de concretă și de dificilă, scriitorul pare să fi uitat de ce a venit la Constantinopol și, din fericire, nu amintește nimic de tribulațiile sale politico-administrative, greoaie și penibile, întinse pe luni de zile. El doar explorează legenda. În legendă, timpul se oprește. Nu știm cîte săptămăni sau luni au trecut între sosire și plecare. Constantinopolul s-a transformat într-un spațiu-timp sustras geografiei și istoriei, loc cu virtuți onirice: "De ce te simți clătinat pînă la lacrimi cînd, c-o singură căutătură, cuprinzi această panoramă, această confuzie sublimă de munți, de geamii, de cipariși, această mare menită a le reflecta ca o oglindă? Cînd, c-o singură căutătură, petreci secolii și nenorocirile acestui oraș cu soartă misterioasă? Nu te întristează oare acest spectacol pentru că reface istoria vanităței, a mărirei și a puterei omenești?" (Cap. XII).

Descoperind legenda "acasă la ea", Ralet are și o revelație de natură lingvistică. Față de colegii săi de generație, memorialistul era un poliglot autentic: știa greaca din familie, franceza tot din familie, germana – din epoca studiilor universitare (în Moldova epocii sale, scriitorul trecea drept unul dintre puținii intelectuali familiarizați cu limba și cultura germană), apoi latina și destul de bine italiana; avea, de asemenea, noțiuni fundamentale de engleză și de rusă. Ajuns la Constantinopol, se afundă însă cu delicii în învățarea limbii turce. Textul său e împănat de turcisme pe care autorul ni le traduce. Inițial, ele par chemate de context, deoarece denumesc realități specifice locului, dar, treptat, cuvintele turcești se acumulează, transformîndu-se într-un fel de muzică de fond a relatării. Cititorul nu mai e atent la sensul, ci la fonetica lor, ca la o melodie pură, acționînd doar ca un supliment de ireal.

Cu toate că se găsea în capitala unei țări ce reprezenta pentru un român trecutul întunecat și opresiunea, Ralet-scriitorul, opus diplomatului, dobîndește o inexplicabilă simpatie față de turcii înșiși. Le admiră nu doar costumele, limba, frumusețea fizică, dar și comportamentul zilnic; găsește în lumea otomană mai multă toleranță și simț al nuanțelor decît în cea occidental-europeană. Prin acest fapt, Ralet făce opinie separată față de pașoptiști.

Există și o altă obsesie, subterană, în această carte: obsesia sfîrșitului. Bolnav, știind probabil că nu mai are mult de trăit, memorialistul încearcă să spună tot ce ar fi vrut să spună de cînd scria literatură, dar nu reușise. în orașul Constantinopol, Ralet dorește să învețe resemnarea turcilor în fața morții, detașarea tipic orientală față de cele lumești.

O mică proză poetică din tinerețe, intitulată O primăvară ca toate, îl arăta pe autor animat de suflul panteist: "Firea se desfășura, închipuind întîia zidire.(…) Lumină voioasă și junețe se revărsa preste tot. Păsările flutura molatic, despufînd. Ierbile toate cuprindea cîte o fioroasă sclipind lacrămă. Din copaci ploua nectarul zorilor ca o picurare de perle scumpe. O fire, izvor nesăcat de milă! Pîn’ și tăcerea ta vorbește cucernicelor mele simțiri. Prea slab ca să te pot cuprinde, te iubesc cunoscîndu-ți îndurarea. Te voi slăvi pînă mă voi întoarce în sînul tău", însă în ultimii ani, scriitorul a ajuns la momentul reflecțiilor grave, cu alură definitivă: "Codrul acel de cipariși cuprinde nenumărate petre tumulare ce se întrec în pompoase inscripții, în turbane, în fesuri cioplite și bine văpsite, în balustrade poleite și împletite între care se acață unde și unde cîteva plante ce vejetează asupra oaselor și a răcei marmore.(…) Mormintele în cea mai adîncă tăcere ne dau învățătura cea mai mare și mai solemnelă, căci nu numai ne deprind cu ideea morții, dar ne învață și cum să trăim ca să o așteptăm fără sfială" (Cap.XVI).

Evocarea lui e riguroasă și amplă, supravegheată continuu de nedezmințita ironie a autorului, care face totodată figură de erudit, abordind aspecte din cele mai diverse (sociale și istorice, etnografice și folclorice, literare și culturale, peisagistice etc.), aspecte care imprimă narațiunii o structură oarecum mozaicată, ca mai tîrziu la Al.Odobescu. Obsedat de marile chestiuni politice la ordinea zilei, scriitorul le face loc și în paginile jurnalului său.

Curioasele Suveniruri ale lui Ralet ne dezvăluie nu doar un talent neajuns la desăvîrșire, ci și o viziune asupra lumii mai puțin conformă cu regula pașoptistă. Dacă pașoptiștii se întrecuseră în a lăuda țările și orașele europene, i-a revenit lui Ralet rolul de a reabilita Constantinopolul, în pagini penetrante și de mare inteligență. A făcut-o fără să cedeze unor clișee romantice (după exemplul lui Bolintineanu și al altora), ci luîndu-și în serios rolul de moralist. Avea, pentru această întruchipare, toate însușirile cerute: cultură întinsă, orizont lingvistic de mare lărgire, o bună cunoaștere a oamenilor, ba chiar și ceva talent literar.

Ralet șarjează, cu țeluri etice mărturisite, cu maliție și cu destulă convingere, o serie de ciudățenii sau fapte compromițătoare, ridicole, din viața morală și socială. a aristocratului și a burghezului arivist. Apetența pentru portretul moral e evidentă, scriitorului izbutindu-i unele tipuri sugestive și chiar pitorești. Fraza e nervoasă, uneori de o surprinzătoare plasticitate, alteori însă prolixă și încărcată. Tentat când de reflecția morală, când de satiră, când de ambele, deopotrivă, scriitorul găsește mijlocul de a le face să fuzioneze, abordând un "gen" nou în literatura noastră, acela al cugetării satirice, inexistent pînă la el.

Însemnările prilejuite de misiunea diplomatică, Suvenire și impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole (1858), sunt scrise într-o manieră ironică, ce dezvăluie plăcerea digresiunii și structura oarecum mozaicată. Obsedat de marile chestiuni politice la ordinea zilei, Ralet le face loc și în paginile jurnalului său.

Din nefericire, s-a stins prematur, de ftizie, la vîrsta de 40 de ani, înainte de a fi apucat să vadă înfăptuită Unirea Principatelor, pentru care luptase atît de mult. Reeditarea, în 1979, a cărții lui Ralet a însemnat scoaterea la lumină a unei opere complet uitate, dar fascinante.

CAPITOLUL III

COORDONATE METODOLOGICE ALE CERCETARII APLICATE

III.1. Obiectivele cercetării

Evoluția societății românești, integrarea într-o epocă a “culturii imaginii” a marcat “modul de organizare și derulare a învățământului, de la nivelul macroeducațional până la ora de curs”.

Aflată la interferența științelor limbii și literaturii cu științele educației și psihologia educațională, „…orientată… teoretic și practic”, deci într-o zonă de frontieră, limba și literatura română face să apară efecte colaterale privind celelalte discipline, evaluate datorită formării și dezvoltării la elevi a competenței comunicaționale și a performanței lor de comunicare.

Studierea literaturii în școală formeazǎ competențe/abilități pentru lectură (lectură de informare, de plăcere și “instituționalizată”), cu accent pe ultimul tip. Școala trebuie sǎ formeze un lector competent și un cititor care să își formeze gustul propriu de lectură, astfel încât să devinǎ un cititor activ pe tot parcursul vieții, sǎ îi ajute pe elevi să înțeleagă mai bine lumea și să se înțeleagă pe ei înșiși, sǎ își formeze repere culturale și estetice și sǎ valorizeze arta ca pe o formă de comunicare și de cunoaștere și sǎ își dezvolte propria personalitate.

Educația contemporanǎ urmǎrește “construirea unei personalități autonome, capabile de gândire critică și creativă” prin echilibrarea elementelor care compun personalitatea elevului. Conținuturile programei trebuie să aibă în obiectiv comunicarea culturală, spirituală, interumană etc., valorificarea tuturor tipurilor de limbaj (colocvial, poetic, familial, științific, administrativ), a experiențelor culturale provenite din mediile sociolingvistice ale beneficiarului de educație: comunitatea, mediul rural/urban, amorf/cultivat, național/mixt, monocultural/policultural, familial/școlar, cultural/artistic.

Necesitatea de a defini obiectivele, în planul activității didactice, se impune prin prisma următoarelor rațiuni:

– lipsa obiectivelor precise și specifice face ca aproape orice program didactic să fie prea general;

– determinarea obiectivului permite evaluarea științifică a atingerii acestuia de către elev;

– obiectivul ce trebuie atins, final sau intermediar, constituie un punct de referințã pentru elev, atât în termeni de cunoștințe și abilități necesare, cât și pentru că permite definirea criteriilor de autoevaluare.

Cea de a treia rațiune are avantajul de a furniza elevului mijloacele pentru realizarea obiectivului indicat, făcând referire exclusivă la conținut și la abilitățile de învățat și nu la cerințele din partea profesorului.

Sintetizând, determinarea clarã și precisã a obiectivelor permite:

a) alegerea corespunzătoare a criteriilor generale și specifice pentru programarea activității precum și a conținutului și procedurilor didactice ce urmeazã a fi adoptate;

b) evaluarea cu criterii mai bune de obiectivitate și eficacitate;

c) orientarea inteligentă și conștientă a studenților pentru obținerea scopurilor educaționale.

Ca răspuns la aceste nevoi fundamentale vine cea mai cunoscută propunere de organizare a obiectivelor, taxonomia lui Bloom, care identifică și distinge șase nivele de obiective: cunoaștere, înțelegere, aplicare, analiză, sinteză, evaluare. Atunci când se subliniază faptul că acest cadru trebuie să fie în conformitate cu criteriile de obiectivitate absolută, nu se dorește propunerea unei metode fondate pe o corespondență aridă între stimul și răspuns, între ipoteză și fapt, ci o metodologie care elimină sau reduce la minim caracterul intuitiv și de improvizație al evaluărilor, testelor elevilor, precum și compenențele psihologice și factorii aleatorii ce pot contribui la formularea unei judecăți care să compromită obiectivitatea. Pe de o parte, dacă se ia în considerare efectul de halo, tendința de exprimare a unei judecăți ce ține cont de impresiile precedente, superficial, se favorizează o judecată prea severă sau prea favorabilă.

Obiectivele cercetării temei propuse sunt:

sistematizarea modelelor conceptuale de stimulare a receptării textului literar/nonliterar și raportarea la acestea a concepției și a practicii școlare;

re-definirea competențelor școlare de înțelegere/comprehensiune a textului literar/ nonliterar;

elaborarea unui sistem de metode de stimulare a receptării textului literar/nonliterar; elaborarea unui model/sistem de evaluare a metodelor de stimulare a receptării textului literar/nonliterar, ficțional/nonficțional și pregnant al literaturii de călătorie;

stabilirea cadrului de referințe pentru proiectarea și aplicarea sistemului de metode de stimulare a receptării literaturii de călătorie;

situarea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale / literare; validarea prin experiment a metodelor identificate și utilizate;

analiza și interpretarea datelor obtinute prin experiment, sistematizarea rezultatelor cercetării, formularea concluziilor generale și recomandărilor practice.

Eficiența actului educațional depinde de “conjugarea metodei cu obiectivul, conținutul procesului educațional și forma de organizare a învățământului (implicând raportul profesor-elev, elev-elev), care este un element al tehnologiei educaționale”.

În selectarea conținuturilor trebuie să se țină cont de interesele elevilor, de adecvarea conținuturilor la structurile cognitive și de comunicare ale educabililor, de asigurarea coerenței cu conținuturile educației lingvistice. Textele literare alese trebuie “să satisfacă criteriul estetic, să includă diferite genuri și specii literare, opere din literatura de calătorie, aparținând literaturii naționale și universale, cărora timpul le-a dat girul valorii”.

III. 2. Metode si tehnici de cercetare psiho-pedagogică

Metodele și metodologia de învățământ sunt o componentă deosebit de importantă, atât a strategiilor didactice, cât și a tehnologiei didactice, reprezentând sistemul de căi, modalități, procedee, tehnici și mijloace adecvate de instruire, care asigură desfășurarea și finalizarea performantă și eficiența procesului de predare- învățare.

În sistemul metodologiei didactice sunt cuprinse următoarele metode principale: expunerea sistematică a cunoștințelor (povestirea, explicația, prelegerea); conversația (euristică, examinatoare); problematizarea; învățarea prin cercetare și descoperire; instruirea programată; modelarea; învățarea activă; activitatea cu manualul.

Activizarea predării-învățării necesită folosirea unor metode, tehnici și procedee care să-l implice pe elev în procesul de învățare, urmărindu-se dezvoltarea gândirii, stimularea creativității, dezvoltarea interesului pentru învățare, în sensul formării lui ca participant activ la procesul de educare. Astfel, elevul este ajutat sa înțeleagă lumea în care trăiește și să aplice în diferite situații de viață ceea ce a învățat.

Metode și tehnici precum simularea și jocul de rol, problematizarea, studiul de caz, proiectul/tema de cercetare în grup, brainstorming-ul și ciorchinele, linia valorilor, rețeaua de discuții, turul galeriei , mozaicul etc, intră din ce în ce mai mult în practica educațională, de multe ori în combinație cu metodele clasice reevaluate, modernizate.

În receptarea textelor literare, practica a demonstrat existența a numeroase metode și procedee de instruire, tradiționale: expunerea, controversa academică, discuția, analiza literară, conversația, demonstrația etc., dar și interactive, moderne, strategii didactice centrate pe elev:

metode de intercunoaștere: blazonul; petalele; acvariul; bingo; interviul în direct; învățarea prin dramatizare; jocurile didactice de creație, de îndemânare, etc.; jocuri de rol;

metode de pregătire a discutării unui text literar: de încălzire (de conturare imaginativă a unei epoci, a unui scriitor, a unui personaj, de completare a biografiei); brainstormingul; ”votați un citat”; discuția tip piramidă; anticiparea; proiectul;

metode de procesare a informației: termenii cheie; lectura anticipativă; cvintetul; sistemul interactiv de notare pentru eficacitatea lecturii și a gândirii; interviul în trei trepte; pălăriile gânditoare; turneul între echipe; prelegerea activizată; portofoliul; gândiți-lucrați în perechi; ghiduri de învățare; grupuri de atitudine; dezbaterea academică; predarea reciprocă; investigația comună și rețeaua de discuții; metoda cadranelor; linia valorilor; jurnalistul cameleon; turul galeriei; mozaic; puzzle; horoscop; să inventăm;

metode de evaluare, căci, inevitabil, dupa 2-3 ore de analiză literară și interpretare textuală, trebuie aplicată și evaluarea pentru a verifica dacă discuțiile anterioare sunt fructuoase sau dacă necesită alte explicații: masa cu așteptări; scaunul autorului; jurnalul cu dublă intrare; diagrama Venn; graffiti.

Fiind instrument al educației intelectuale, lectura îl ajutǎ pe elev să studieze tematic o carte pentru documentare sau relaxare, folosind METODA RICAR:“R-răsfoirea cărții pentru formarea unei idei generale; I-formularea unor întrebări la care se așteaptă să afle răspunsul după citirea cărții; C-citirea cǎrții; A-amintirea punctelor principale;R-recapitularea pentru a vedea cât de bine a depistat punctele principale.”

Lectura este “un proces complex, în care se întrepătrund competențe și deprinderi ale recunoașterii și ale înțelegerii simbolurilor literare și literale ce aparțin nivelurilor de percepție, de decodare, de experiență, de fond lingvistic, de capacitate de stocare (de memorie), de a stabili conexiuni, în așa fel încât cititorul să se poată autoproiecta prin anticipație sau retrospecție pe baza lecturii făcute”. “Lectura este condiționată de specificitatea textului (roman clasic/modern/poem etc.) și de motivația și scopul cititorului (plăcere, studiu informațional, cronică literară etc.)”.

Tehnica VAS (văd, aud, simt ) implică trei acțiuni psihice de achiziționare a informației vizuale, auditive și cinetice/tactile. După lectura textului, elevii răspund la întrebările profesorului folosind enunțuri scurte care includ verbele “văd”, “aud”, “simt”.

Harta subiectivă a lecturii constituie o tehnică de parcurgere secvențială a unui text liric, descriptiv și narativ. După fiecare secvență a textului, elevii vor desena sau vor face comentarii referitoare la experiența de lectură (imagini/cuvinte care i-au șocat, sentimente și gânduri trezite de lectură). În finalul activității, elevii reflectează asupra pașilor parcurși și evidențiază asemănările și deosebirile în lecturile lor.

Anticipări reprezintă o metodă la care elevii lucrează pe grupe/individual. Pornind de la titlul textului, fac predicții în legătură cu tema aceasta, folosind jumătăți de pagini ce vor fi revăzute după parcurgerea textului. Cei ce au dat răspunsuri apropiate de tema textului își vor motiva opțiunea. Rolul profesorului este de îndrumător (încurajează pluralitatea răspunsurilor, creează o atmosferă propice discuției, respectă autonomia și opiniile elevilor etc).

Lista de cărți este o metodă de trezire a interesului pentru lectura suplimentară. Ea oferă scurte informații despre unele cărți cuprinse într-o listă. Elevul are de ales pentru sine și pentru ceilalți colegi câte o carte, motivându-și alegerea în funcție de elementele paratextuale oferite de listă și de experiența proprie.

Învǎțarea prin descoperire îl pune pe elev să refacă traseul cercetării științifice prin imitarea comportamentului marilor cercetători, stimulându-i capacitațile mentale. Rolurile profesorului sunt de îndrumător al activității elevilor ce lucrează frontal independent, individual sau pe grupe, dar și de consultant permanent al acestora. Modalitățile de învățare prin descoperire corespund principalelor forme de raționament: inductiv (în lecții de predare-învățare a teoriei literare, comentarii de text), deductiv (în demonstrații ca un text aparține sau nu aparține unui gen/specii/ curent), prin analogie (în lecții de literatură). De exemplu, la clasa a XII-a, clasa de filologie, se poate propune Literatura de călătorie în diaristica de după 1989.

Strategiile și metodele specifice gândirii critice formează și dezvoltă gândirea divergentă și creatoare, definită prin producția de soluții multiple pentru aceeași problemă. Metodele gândirii critice sunt interesate de produsul și de procesul învățării. O serie de condiții trebuie respectate pentru o învățare eficientă: o pregătire minuțioasă din partea profesorului; timp mare pentru căutarea, formularea și exprimarea ideilor, a observațiilor; încurajarea gândirii independente, a speculației, a elaborării cât mai multor ipoteze; respectarea diversității de opinii; crearea unui climat destins; dezvoltarea capacității de ascultare activă. Gândește-Perechi-Prezintă (G.P.P.), Cubul, Ciorchinele, Horoscopul sunt doar câteva exemple de strategii de acest tip.

III. 3. Aplicații ale metodelor moderne combinate cu metode tradiționale, în activitățile de receptare a literaturii de călătorie

“În condițiile creșterii exponențiale a informației, este absolut indispensabil să li se formeze elevilor deprinderea de a utiliza diverse surse de documentare în vederea creșterii autonomiei și a independenței în actul de învățare”.

Tehnicile de lucru ce pot fi aplicate în activitățile de receptare a literaturii de călătorie pot fi:

Comunicarea nonstop – procedura acestei tehnici presupune selectarea în prealabil, de către profesor a unor cuvinte-cheie ale literaturii de călătorie, ușor de reținut și de utilizat. Apoi fiecare elev primește un bilețel cu 2-3 cuvinte pe care trebuie să le folosească.

Înghețați/Dezghețați – procedura acestei tehnici presupune dinamizarea clasei și interacțiunea dintre membrii grupului. Pornind de la un text din literatura de călătorie, clasa e împărțită în două grupe. Prima parte a clasei scrie pe câte un bilețel colorat câte o întrebare asupra textului literar/nonliterar în discutie și la comanda profesorului dezghețați, elevii circulă prin sala de clasă și la comanda înghețați, se opresc găsindu-și perechea. Și partea a doua a clasei are un bilețel colorat pe care a scris o întrebare.

Povestea în cerc – pornind de la un text-suport pe care clasa l-a parcurs și-l cunoaște foarte bine, chiar cu citate numeroase, elevii așezați în cerc, vor re-constitui povestea citită, încercând să reproducă cât mai fidel. Elevii povestesc, pe rând, până când, dacă unul dintre ei are rețineri sau se blochează, va fi eliminat. În final se verifică corectitudinea informațiilor redate de elevi prin lecturarea unor pasaje pentru evaluarea activității.

Prezentarea de carte constituie o strategie polivalentă, deoarece dezvoltă competențe de lectură și de comunicare scrisă/orală. Marilena Pavelescu propune o serie de repere de care trebuie să țină cont elevii: titlul, spațiul; acțiunea; personajele principale (nume, câteva detalii inedite); conținutul de idei, incipitul sau relatarea incompletă a unei secvențe incitante; precizarea motivelor pentru care ar recomanda lectura textului. Termenii-cheie dați inițial reprezintă o metodă ce stimulează elevii să își reactualizeze cunoștințele anterioare ce au legătură cu subiectul lecției, solicită imaginația și creativitatea, favorizează învățărea activă. Profesorul notează pe tablă 4-5 concepte din textul ce urmează a fi studiat (de exemplu, Orient, Occident, surpriză, străin, autohton) pentru “Balta-Albă” aparținând lui Vasile Alecsandri) și elevii stabilesc în perechi legătura dintre termeni.

Fiind instrument al educației intelectuale, lectura îl ajutǎ pe elev să studieze tematic o carte pentru documentare sau relaxare, folosind METODA RICAR:“R-răsfoirea cărții pentru formarea unei idei generale; I-formularea unor întrebări la care se așteaptă să afle răspunsul după citirea cărții; C-citirea cǎrții; A-amintirea punctelor principale;R-recapitularea pentru a vedea cât de bine a depistat punctele principale.”

Metoda de pregătire a discutării unui text literar: de încălzire (de conturare imaginativă a unei epoci, a unui scriitor, a unui personaj, de completare a biografiei) ex. Pașoptism – Vasile Alecsandri.

Societatea postmodernă urmărește lectura orientată spre elevi, valorifică reacțiile personale ale elevilor față de textul citit, favorizează sistematizarea anumitor concepte specifice despre textul literar și argumentarea unor puncte de vedere referitoare la operele studiate.

Utilizarea metodelor și tehnicilor sus-menționate optimizează procesul instructiv-educativ prin contribuția la dezvoltarea personalității elevilor sub aspect cognitiv (îmbogățesc orizontul de lectură al elevilor prin prezentarea evenimentelor din univers, a comunităților umane și a indivizilor, descrierea diferitelor spații geografice, concepte, tradiții,culturi etc.), educativ (le oferă modele de conduită morală superioară, le prezintă cazuri de comportament ce pot să îi îndemne la reflecții) formativ (le dezvoltă gândirea, imaginația, competența de comunicare). Scopurile principale ale activităților de recceptare a literaturii de călătorie au fost dezvoltarea gustului pentru citit și stimularea interesului pentru cunoașterea realității, sporirea volumului de informații, îmbogățirea vieții sufletești, cultivarea trăsăturilor morale positiv, stimularea receptării textului literar/nonliterar și pregnant al literaturii de călătorie. Iată un posibil argument pentru un opțional ce vizează tema propusă :

ARGUMENT

Opționalul „Literatura de călătorie sau modul de a percepe diferența dintre literar și nonliterar” își propune să ofere elevilor oportunități pentru conștientizarea apartenenței lor la spațiul cultural și istoric în care trăiesc, prin cunoașterea specificului local și a contextului național și universal mai larg.

Unul dintre argumentele elaborării acestui opțional ține de necesitatea aprofundării de către elevi a cunoștințelor de limbă și literatură română, dobândite pe parcursul anilor anteriori. Prin conținutul său variat, opționalul vizează însușirea de către elevi a unor modele de analiză și interpretare, adaptate la specificul textului de călătorie (non-ficțional, de ,,graniță”, ficțional).

Exersarea, dezvoltarea deprinderilor de analiză a diferitelor tipuri de texte, cât și folosirea adecvată a terminologiei specific literaturii de călătorie se constituie în finalități practice ale acestui opțional.

Opționalul este astfel conceput, încât conținuturile să poată fi cu ușurință adaptate particularităților de vârstă ale elevilor, gradul de complexitate fiind corelat cu programa de Limba și literatura română.

Modalitățile de evaluare vor fi în concordanță cu demersul didactic propus și vor ilustra nivelul la care au ajuns elevii în ceea ce privește însușirea tehnicii de analiză a textelor. Puși în fața unui text la prima vedere, elevii vor fi capabili să aplice tehnica însușită și să-și formuleze judecăți de valoare obiective.

Lectura suplimentară a elevilor va dobândi un caracter critic, principalul scop fiind acela de a forma cititori avizați și de a dezvolta simțul estetic

Ne interesează în primul rând, nu transmiterea către elevi de informații, ci mai curând, dezvoltarea capacității elevilor de a găsi informații atunci când și unde au nevoie. Esențial pentru elevi este să fie în măsură să identifice singuri relațiile de cauzalitate dintre evenimente sau fenomene literare, decât să le memoreze pe cele oferite de profesor.

De asemenea, activitățile de învățare propuse reprezintă o ofertă de cunoaștere flexibilă, posibil de adaptat condițiilor concrete ale fiecărei comunități.

Ne propunem creșterea apetenței elevilor pentru disciplina limba și literatura română prin atenuarea caracterului preponderent abstract al disciplinei; studiind texte aparținând literaturii de călătorie, elevii primesc instrumente cu ajutorul cărora își pot forma propria opinie despre literar/nonliterar, naționalism, civilizație, aproape/departe etc., și mai ales să dezvolte componente și atitudini conforme cu aceste valori. Ceea ce putem realiza este să sensibilizăm elevii în raport cu misterul literaturii de călătorie, să le stârnim curiozitatea.

Integrarea în conținutul lecțiilor a unor mijloace de învățământ permite folosirea strategiilor moderne, activizante, oferind elevilor posibilitatea învățării conținuturilor din clasă. Materialele didactice integrate în conținuturi au o valoare predictivă și permit exersarea elevilor în activități cu elemente de creativitate, folosirea și organizarea muncii independente, angajarea elevilor în rezolvarea momentelor de vârf special create de profesor, crearea situațiilor problematice și exersarea gândirii divergente și a celei convergente, realizarea unui dialog care să stimuleze elevii și să activeze întreaga clasă, exersarea limbajului verbal și utilizarea sa în disciplinarea unor reacții ale elevilor .

Valori și atitudini

-Dezvoltarea gândirii autonome critice și creatoare

-Formarea unui sistem personal de apreciere a valorilor estetice

-Stimularea receptivității față de fenomenul literar de călătorie

Competențe specific vizate

C1-identificarea și analiza comparativă a elementelor care conferă specificitate diferitelor tipuri de texte: non-ficționale/de graniță/ficționale;

C2-stabilirea unor criterii de demarcare a raportului cu referentul real sau imaginar;

C3-observarea de cazuri în care domeniul realului se combină cu cel al imaginarului (texte de graniță, între ficțional și non-ficțional);

C4-identificarea elementelor de compoziție și de ordin structural, în diferite tipuri de texte; identificarea semnificației acestor elemente;

C5-intrepretarea diverselor procedee de expresivitate artistică sau observarea lipsei acestor procedee.

C6- analiza textelor la diferite niveluri: lexical, fonetic, morfo-sintactic, semantic, stilistic;

C7-sesizarea semnificației globale a textului și a modului cum funcționează cele cinci niveluri mai sus menționate în vederea realizării sensului global;

C8-identificarea și analiza componentelor adiacente literaturii de călătorie, care ajută la formarea sensului integral (ex. imagine, muzică etc.);

C9-stabilirea de conexiuni între texte de același fel și sesizarea diferențelor majore dintre texte aparținând unor texte diferite;

C10-aplicarea conceptelor operaționale în analiza și discutarea textelor;

C11-înțelegerea universului informațional, afectiv și ideatic al textului;

C12-sesizarea stadiului de dezvoltare a limbii literare din perioada când s-a scris textul și a elementelor care individualizează autorul textului respectiv;

C13-dezvoltarea spiritului critic și a gustului pentru lectură.

Prezentăm, de asemenea, metode și tehnici cu caracter activ-participativ-interactive:

“Turul galeriei” este o metodă de învățare prin colaborare prin care elevii sunt îndemnați și susținuți să-și exprime opiniile referitoare la soluțiile date unei probleme-sarcini didactice de către colegii lor.

Etape metodice și condiții:

Elevii, în grupuri de 3-4 persoane, rezolvă o problemă, o sarcină de învățare, care se poate materializa într-un produs-diagramă, schemă, inventar de idei etc., pe cât posibil pretându-se la abordări variate, mai multe perspective de abordare. De exemplu, studiul temei “Nonliterarul în literatura de călătorie”, la clasa a IX-a, poate începe cu sarcina reprezentării ideatice și grafice, pe poster, a problemei “Trasee turistice în opera lui Nicolae Filimon”.

Produsele-posterele, sunt expuse pe pereții clasei/cabinetului de limbă și literatură română, realizându-se o galerie de expunere.

Grupurile la semnalul profesorului trec pe rând, pe la fiecare poster pentru a examina și a discuta fiecare produs, “vizitatorii” pot înscrie unele comentarii, observații pe posterul supus analizei, concomitent cu cele consemnate în propriile caiete.

După “turul galeriei”, fiecare grupă își reexaminează produsul propriu, prin comparație cu celelalte, și citesc comentariile notate de colegi pe propriul poster.

Astfel, sala de clasă/cabinetul de limbă și literatură română, devine un mediu favorabil gândirii și învățării, iar prin cooperare “maximizeaza” capacitățile intelectuale ale elevilor: gândirea, înțelegerea, comunicarea eficientă, creativitatea etc.

“Linia valorilor”- tehnica de învățare prin colaborare, la care participă toata clasa de elevi.

Etape metodice și condiții:

1.Profesorul lansează o problemă sau o întrebare care admite mai multe perspective de abordare, mai multe soluții posibile.

2.Elevii, independent, își conturează un anumit răspuns, o poziție la întrebarea binară/problema controversată lansată.

3.La solicitarea profesorului, elevii se așează pe o axă imaginară, în funcție de răspunsul conturat, de poziția adoptată. La un capăt al “liniei” se situează cei care au opinii favorabile, iar la celălalt capăt elevii care au opinii nefavorabile.

4.Elevii, în această dispunere pro/ contra, indecișii (la mijloc) discută cu vecinii lor răspunsurile la întrebarea pusă. Indecișii, chiar și opozanții, pot fi convinși de o “tabără” sau alta, cu argumente să li se alăture.

Pentru aplicația la tema noastră putem lansa întrebări- problemă de genul: A fost benefică pentru români călătoria lui Dimitrie Bolintineanu în Macedonia? Era necesară pentru români o astfel de călătorie?

În practica didactică, la limba și literature română, se utilizează mai multe întrebări formulate de profesor și care admit răspunsuri diferite, răspunsuri/opțiuni bazate pe argumente, cum ar fi “rețeaua de discuții”

Această metodă presupune următoarele etape și condiții:

1.Stabilirea temei pusă în discuție- profesorul adresează o întrebare binară prin care se solicită un răspuns negativ/ pozitiv, răspuns susținut cu argumente. Pentru tema lucrării noastre putem lansa întrebarea: “Călătoriile scriitorilor pașoptiști au rezultat din plăcerea acestora de a călătorii?”.

2.Elevii, în perechi, în cadrul grupei de 4, raspund la întrebarea binară; se trec în două coloane -DA/NU- câteva argumente care susțin opțiunea. Perechile se despart temporar și formează perechi noi cu colegii care sustin același punct de vedere, exprimându-și argumentele de pe lista facută în perechea inițială; listele sunt completate cu mai multe argumente pro/contra.

3.Elevii se întorc la partenerii inițiali și își formulează pe baza listei iîmbogațită de argumente; fiecare pereche asculta și ia notițe.

4. Elaborarea unei concluzii comune- a celor două perechi- privind argumentele pro/contra care sunt ierarhizate. Tot timpul se pot aduce în susținere texte (citate, documente etc.).

5. Dezbaterea, la început prin reprezentanți, apoi participă toți cu argumente – între susținătorii celor două poziții, la nivelul întregii clase grupurile “DA”,“NU” și “NEDECIȘII” ocupă spații diferite în sala de clasă/cabinetul de limbă și literatură română. După ascultarea argumentelor, unii elevi pot să-și schimbe opiniile și să treacă de partea celuilalt grup.

În procesul dezbaterii, trebuie respectate câteva reguli, cum ar fi: fiecărei luări de poziție i se acordă un timp prestabilit; fiecare elev participă la dezbatere; fiecare elev trebuie lăsat să termine ce are de spus, în timpul acordat, înainte de a i se răspunde; toți trebuie să vorbească politicos etc.

6. Reprezentantul fiecărui grup formulează concluzia grupului, cu argumente cât mai convingătoare, care este comunicată , clasei de elevi, oral/scris- poster.

7. Opțional, profesorul poate relua argumentele oferite de ambele părți, pentru a atrage atenția asupra ideilor principale, cu argumentele lor.

Rețeaua de discuții, ca și metodele/tehnicile apropiate -“Linia valorilor” contribuie la dezvoltarea gândiriii critice, la dobândirea de către elevi a unor abilități și deprinderi referitoare la:

Receptivitatea la argumentele oferite în sprijinul propriilor convingeri și credințe;

b) Posibilitatea de a face aprecieri în legătură cu convingerile și credințele altora;

c) Capacitatea fiecăruia de a-și exprima deschis și liber dezacordul într-o problemă când nu este argumentată.

Metoda poate fi folosită în orice moment al lecției, independent sau în combinație cu alte metode și tehnici utilizate pentru dezvoltarea gândirii critice.

Re-construiți descrierea – clasa, împărțită pe echipe, fiecare echipă va primi un plic cu câte o descriere a unei metropole sau țări, pe care trebuie să o asambleze în contra timp, apoi să prezinte un element simbol al acesteia într-un mod cât mai atractiv, pentru ca celelalte echipe să-si dea seama despre ce metropolă/țară este vorba.

Concursul declamatorilor de proză – în momentul în care la clasă se ajunge la o operă literară sau la un scriitor, lecția se poate muta la cabinetul multimedia, unde elevii se familiarizează și cu alte texte ale aceluiași scriitor. Elevii-deja familiarizați cu o parte din literatura de călătorie propusă -citesc și împărtășesc din cunoștințele lor, dar iau și contact cu noi modalități de receptare a textelor (ex.: imagini, vizionarea ecranizarii “Occident” de Cristian Mungiu, etc)

Experimentul Gândului – Sunteți în Germania. Relatați ceea ce ați face, păstrând nuanțele.

Alte activități extracurriculare care pot fi folosite pentru cunoașterea și înțelegerea literaturii de călătorie sunt vizita și excursia. Ambele forme permit studierea limbii și literaturii române prin deplasarea organizată la un obiectiv turistic în scop instructiv- formativ.

Excursia/vizita, temeinic organizată și pregătită, crează o atmosferă deosebit de favorabilă instrucției, educației, formării complete a personalității elevului. Excursiile pot fi clasificate după mai multe criterii: după loc și durată pot fi locale (2-3 ore) sau de durată mai mare și traseu mai lung; după obiectivul general și după obiectivele concrete: excursiile-lecție, care își propun dobândirea de cunoștințe, aprofundarea cunoștințelor, sistematizarea, recapitularea și evaluarea cunoștințelor (premergătoare unei teme, în timpul desfășurării ei sau finale) etc. pentru tema lucrării noastre este indicat un periplu prin orașul Medgidia ce poate dura 2-3 ore .

Excursiile se fac cu aprobarea consiliului pedagogic și al consiliului de administrație al școlii. În timpul excursiei pot fi folosite toate metodele de învățământ, însă problematizarea, demonstrația, interdisciplinaritatea, se situează pe primul loc.

În desfășurarea unei excursii se disting mai multe etape:

-pregătirea excursiei;

-desfășurarea excursiei;

-sistematizarea cunoștințelor;

-valorificarea ulterioară a realizărilor excursei;

-concluzii;

-tema pentru acasă.

Proiect de excursie

Data și durata excursiei:

Tema: Jurnal de călătorie în orașul natal

Traseul:

Tipul excursiei: excursie cu caracter informativ pentru studiul orașului natal.

Clasa a IX-a

Obiectivul General:

-de a cultiva prețuirea și dragostea de frumos față de monumentele istorice și culturale vizitate;

-de reconstrui și a evalua obiectivele culturale și istorice ale localității natale în epoca modernă și contemporană a României;

Obiective Operaționale:

O1-să identifice locațiile vizitate

O2-să comunice, folosind diverse metode și mijloace de învățământ, fondul general de cunoștințe privind semnificațiile, particularitățile și importanța obiectivelor istorice vizitate

O3-să demonstreze capacitatea de a înțelege, de a compara, de a distinge particularitățile și elementele comune ale obiectivelor istorice vizitate

O4-să motiveze de ce cunoașterea și ocrotirea monumentelor istorice, etnografice, ale mediului înconjurător reprezintă îndatoriri elementare ale fiecărui locuitor al localității și al țării.

I.Pregătirea excursiei

1.Anunțarea excursiei: cu cel puțin două săptămâni înainte de data efectuării ei.

2.Pregătirea elevilor pentru această excursie se face în cadrul unei lecții sau într-o ședință de instructaj, cu ocazia careia profesorul arată scopul excursiei, traseul. Se precizează materialele necesare fiecărui elev pentru activitatea desfășurată (caiete de notițe, creioane pixuri, stilouri și chiar aparate foto), precum și echipamentul adecvat acestei activități extracurriculare.

Elevii sunt însoțiți de profesorii de limba și literatura română, istorie și geografie. Profesorii trebuie să trezească interesul elevilor pentru excursie. Le amintește că informațiile dobândite în timpul excursiei vor fi valorificate în cadrul lecțiilor.

II.Desfășurarea excursiei. În ziua și la ora fixată elevii se adună în curtea școlii. Se face prezența, se verifică echipamentul, se anunță itinerariul.

III.Sistematizarea cunoștințelor

-Ce intinerar am parcurs?

-Ce obiective culturale am vizitat?

-Revedeți notițele, amintiți-vă informațiile dobândite, impresiile făcute, învățămintele desprinse.

IV.Valorificarea ulterioară a excursiei

După excursie se recomandă o scurtă întâlnire a participanților în care să se discute materialele adunate, eventualele neajunsuri și recomandări pentru viitor. Există diferite forme de valorificare și finalizare a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, în lecții și activități extracurriculare.

În lecția de recapitulare, elevii vor valorifica excursia în rezolvarea următoarelor teme:

1.Indicați poziția obiectivelor vizitate, față de zona în care se află școala noastră.

2.Elaborați, raportându-vă la excursie, un jurnal care să cuprindă note de călătorie. Cele mai bune comunicări vor fi notate și afișate la gazeta de perete a cercului de limbă și literatură română din școală.

V.Concluzii. Tema pentru acasă

Folosiți în pregătirea lecției de recapitulare și informațiile dobândite în timpul excursiei.

ANALIZA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

IV.1. Evaluarea inițială

Evaluarea elevului înseamnă direct și indirect evaluarea profesorului, a calității prestației didactice și a procesului educațional din instituția școlară respectivă și se face în mod obligatoriu la fiecare treaptă de școlaritate, în conformitate cu obiectivele și finalitățile programelor de studii. În acest context fiecare instituție este în căutarea acelor mecanisme care ar oferi posibilități de a evalua obiectiv cunoștințele elevilor și activitatea profesorilor.

Una dintre marile probleme ale evaluării este generată de modul de stabilire a criteriului reușitei. În raport cu ce evaluăm un elev? Cu evoluția proprie, cu nivelul grupului? Evaluarea școlară modernă își refuză funcția de sancționare.

Evaluarea în învățământ este o problemă veche cu conotații noi, un subiect controversat, care, în funcție de rezultat, hotărăște soarta unor oameni. Pentru toți factorii implicați în procesul educațional, evaluarea este „barometrul” care indică în orice moment „starea” pregătirii școlare, succesele și eșecurile, nivelul performanțelor obținute în raport cu cele proiectate prin curriculum. Acesta este motivul care necesită rigurozitate și căutare de soluții în scopul facilitării unei mai bune desfășurări a evaluării.

Trecerea de la pedagogia „comunicării valorilor” la educația pentru formarea la elevi a capacităților de personalitate, considerate ele însele valori, a condus și la re-conceptualizarea domeniului evaluării școlare. Evaluarea încetează să fie o anexă a procesului instructiv-educativ, ea avansînd continuu la rangul de unul din „factorii educativi de primă importanță, cu capacitatea de influență a tuturor actorilor, sferelor și condițiilor instruirii și educației”, se menționează în Concepția Evaluării Rezultatelor Școlare, aprobată de Ministerul Educației.

Evaluarea inițială, este proiectată în planurile calendaristice ale tuturor profesorilor, pentru a stabili nivelul la care se situează elevii, a verifica memoria elevului. În același timp, permite profesorului și elevului să-și formeze o prezentare cît mai corect posibilă asupra situației existente și servește drept punct de plecare în realizarea cerințelor cărora urmează să le răspundă.

Evaluarea inițială s-a desfășurat în primele două săptămîni ale anului de studii. În majoritatea claselor, elevii au fost notați cu acordul lor. Au avut loc evaluări inițiale la clasele a IX-a, în formă orală.

Sistemul de evaluare inițială

Diagrama însușitei: (în %)

Diagrama calității (în %)

S-a constatat că există probleme în ceea ce privește capacitatea de exprimare orală, majoritatea elevilor, în ciclul gimnazial, fiind obișnuiți mai mult cu evaluarea scrisă. Nesiguranța, starea emoțională, a fost greu de controlat. Majoritatea puteau face deosebirea între notiunile literar/nonliterar, ficțional/nonficțional, însă confruntându-se cu anumite fragmente special alese din textele aparținând literaturii de călătorie, le-au încadrat genului științific. Vocabularul pe care-l posedă elevii la începutul clasei a IX-a e sărac pentru a putea exprima opiniile proprii asupra subiectului discutat.

Efectuînd o analiză comparativă a rezultatelor școlare la evaluările inițiale s-a atestat o scădere vădită a procentului calității: în ciclul gimnazial 44,3%, iar în cel liceal 28,8 %. S-a luat ca punct de reper media V-VIII la disciplina Limba și literatura română.

Procentul însușitei a scăzut cu 11 de unități, pe cînd cel al calității cu 36 %. Efectuînd o analiză comparativă a rezultatelor școlare la evaluările inițiale s-a atestat o scădere vădită a procentului calității: în ciclul gimnazial 44,3%, iar în cel liceal 28,8 %.

Exemplele de mai sus ne demonstrează că evaluarea se impune a fi continuă, nu în „campanii” și făcută cu multă obiectivitate. Urmează trasarea unor strategii de scurtă durată, fiind revăzute cele proiectate în prealabil și acordarea ajutorului metodic de către reprezentantul administrației sau colegi. Se ține la control dinamica rezultatelor școlare a fiecărui elev pe parcursul anului de studiu. Datorită acestei munci, se constată o creștere treptată a succeselor la majoritatea elevilor.

IV.2. Evaluarea finală

Evaluarea finală îndeplinește o funcție prioritar cumulativă și este o strategie absolut necesară deoarece contribuie la finalizarea acțiunilor printr-o decizie referitoare la perfecționarea formelor și metodelor alese pentru a stabili o legatură logică atât cu evaluarea initială, cât și cu cea continua. Evaluarea finală se bazează pe mai multe măsuratori și aprecieri inițiale si continue, în vederea luării unei decizii finale optime. Ea trebuie, de asemenea, continuată ca reper pentru o nouă evaluare inițială, ca sursă și resursă pentru perfecționarea activității didactice.

Evaluarea sumativă, cumulativă, finală are câteva caracteristici:

-implică verificări punctuale, pe parcursul programului, încheiate cu o evaluare globală, de bilanț;

-operează cu sondaje care vizează atât elevii cât și materia de studiu;

-angajează măsurători și aprecieri valabile la un moment dat insistând mai mult pe rezultate și mai puțin pe efecte;

-se limitează la constatarea reușitei, a eșecului și a sitațiilor intermediare acestora;

-permite o ierarhizare a elevilor dupa anumite criterii;

-contribuie la luarea unor decizii în urma finalizării unei activități;

-reprezintă atât pentru cadrele didactice cât și pentru elevi, o modalitate de autoevaluare și de comparare a rezultatelor cu munca depusă și cu cerințele psihopedagogice.

Obiectivele evaluării finale :

Reorganizarea activității manageriale în eficientizarea procesului de implementare a curriculumului modernizat axat pe competențe, la disciplina Limba și literatura română și a educației nonformale;

Aprecierea gradului de competență și a accentelor cu referință la instruirea elevilor în problemele acumulării de informații și sistematizarea lor.

Identificarea dominantelor pozitive și a carențelor tipice prin sistemul de evaluare a elevilor, generalizarea acestora

Au fost întreprinse unele activități ce au anticipat evaluarea finală:

la reuniunile metodice din luna septembrie a anului 2013, elevii au fost familiarizați cu planul de activitate al cercului, au primit unele indicații ce țin de organizarea procesului educațional, activitătile și evaluarea procesului educațional, în general și a competențelor formate elevilor;

a fost elaborată o agendă de evaluare, care a fost adusă la cunoștința elevilor din cercul „Hai-hui”

pe parcursul lunilor octombrie, noiembrie, decembrie 2013, ianuarie, februarie, martie, aprilie 2014, s-au efectuat întâlniri săptamânale, a fost acordat ajutor/consultații elevilor privind realizarea proiectelor finale în baza curriculum-ului modernizat.

Mijloace de investigație:

Pentru a investiga problema evaluării în diversele ei aspecte a fost consultată literatura de specialitate cu privire la tema vizată, au fost 56 de ore de întâlniri; s-au examinat planurile de activitate ale cercului școlar, procesele verbale ale întâlnirilor; proiectele de lungă durată; au fost analizate și reverificate selectiv lucrările de evaluare; a mai fost efectuat controlul selectiv al jurnalelor personale de călătorie; au fost purtate discuții cu elevii și profesorii.

În cadrul evaluării finale au fost verificate următoarul aspect: crearea de către echipa managerială a unui sistem de evaluare (proiectarea obiectivelor, direcțiilor prioritare de activitate). S-a constatat că schimbările care au intervenit s-au dovedit a fi benefice. Profesorii au demonstrat unele reușite privind implementarea activității nonformale. S-a atestat o extindere a gamei metodelor și tehnicilor didactice, punîndu-se accent pe cele alternative, care vizează obiectivele comportamentale vizavi de cele de învățare și atitudinale. Această modernizare constă în abordarea evaluării din perspectiva sistemică, ceea ce relevă o nouă concepție asupra proiectării activității instructiv-educative.

În evaluarea finală din luna mai 2014 au fost implicați 28 de elevi și trei cadre didactice. Rezultatele evaluării finale au fost aduse la cunoștință tuturor membrilor implicați în cadrul reuniunii metodice din luna iunie 2014. Astfel, managerii școlari, responsabili de disciplina limba și literatura română, istorie, geografie, au avut posibilitatea să reexamineze/să corecteze planurile de activitate și metodele didactice folosite, inclusiv la capitolul evaluării.

Planurile de activitate supuse evaluării finale au fost întocmite corect din punct de vedere conceptual și structural, poartă un caracter complex, reflectînd activități multiple, probleme specifice implementării curriculumului școlar modernizat și acțiuni în contextul transdisciplinarității.

Metodele didactice au fost elaborate metodic corect, adică în baza unităților de învățare, totodată, există o eșalonare a materiei de studiu, care corespunde curriculumului modernizat.

Proiectele au fost efectuate în baza ciclului de învățare prin experimentare.

Evaluarea finală în cadrul cercului școlar „Hai-hui” a fost efectuată prin control frontal, tematic, teste ce au vizat evoluția/involuția școlara a elevilor la disciplinele limba română, istorie, geografie, verificarea jurnalelor de călătorie ale elevilor etc.

S-a observat că există un sistem coerent, bine structurat de abordare a problemei asupra căreia lucrează întregul colectiv al cercului școlar. La ședințele cercului „Hai-hui” au fost puse în discuție următoarele chestiuni: ”Planificarea calendaristică a activitătilor, obiectivele urmărite, tipurile de activități desfășurate, metode de evaluare, bibliografie”(septembrie 2013), ”Discutarea conceptului de călătorie și abordarea lui din multiple perspective”(octombrie 2013), „Aprofundarea și sistematizarea noțiunii –literatură de graniță/frontieră-, deosebirea literalului de nonliterar”(noiembrie 2013) „Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon și literatura de călătorie”(decembrie 2013), „Călătorii – Dimitrie Bolintineanu și Dimitrie Ralet”(ianuarie 2014), „Valoarea artistică a literaturii de călătorie”(februarie 2014), „Valoarea științifică a literaturii de călătorie(istorică, geografică etc.)”(martie 2014), „Utilitatea literaturii de călătorie în viața reală”(aprilie 2014), „Eficacitatea realizării cerințelor axate pe competențe de către membrii cercului „Hai-hui” în rezultatul atestării cercului la finele anului școlar”(mai-iunie 2014).

În informația prezentată de către responsabilul cercului școlar, au fost scoase în evidență un șir de probleme ce țin de aprecierea, notarea și reușita școlară/socială. Rezultatul nu s-a lăsat așteptat. La finele anului școlar, toți cei 28 de elevi ai cercului școlar „Hai-hui” au avut rezultate mult mai bune la disciplinele limba și literatura română, geografie, istorie, decât în anii școlari precedenți, au dovedit un mai mare interes în dorința de a asimila informații, au devenit mult mai receptivi la nou, astfel, cantitatea a trecut în calitate. Elevii au precizat încadrul evaluării finale că o mare parte din creșterea rezultatelor școlare se datorează cercului școlar.

Rezultatele evaluarii finale ale cercului „Hai-hui” au fost prezentate și consiliului profesoral al unității de învățănânt. Progresul școlar este una din problemele frecvente, discutate la consiliile profesorale. Căutarea căilor de sporire a randamentului și calității procesului educațional e permanent în vizorul de activitate a administrației și a cadrelor didactice. Managerii instituției au elaborat un Regulament de activitate internă, în scopul desfășurării unor acțiuni concrete, orientate spre crearea unui sistem instituțional modern și eficient.

Din analiza efectuată în baza rezultatelor obținute, a fost creat și implementat un sistem de activități extra-, para-, perișcolare care au dus la creșterea nivelului cognitiv, de receptivitate.

Activitățile proiectate și discutate poartă mai mult un caracter practic și mai puțin teoretic. E necesar să se constate, cît mai exact posibil, unde s-a ajuns în comparație cu ceea ce s-a stabilit prin obiective, ca urmare a demersurilor comune profesor-elev; să fie propuse soluții de îmbunătățire a calității.

Evaluarea rezultatelor elevilor pe parcursul întâlnirilor cercului „Hai-hui”, evaluarea formativă sau dinamică/curentă, se realizează sistematic: se propun recomandări pentru exersarea temelor dificile; profesorii colaborează constructiv și funcțional;

Fiecare situație se discută și se evită repetarea ei pe viitor. Se analizează cauzele și factorii care au influențat asupra rezultatelor obținute.

Statistica rezultatelor se face permanent. Cunoscându-se tehnici interesante de evaluare sunt aplicate în practică, iar rezultatele elevilor nu sînt notate exagerat, fapt confirmat și la evaluarea finală.

Au fost prezentate lecții demonstrative în cadrul cărora s-au plasat obiective, ce vizau activități de comunicare interculturală. A urmat lucrul în ateliere, Elevii au elaborat eseuri, postere, poezii, hărți la subiectul “ Cum mă ajută literatura de călătorie?” demonstrînd că anume comunicarea este necesară pentru existența comunității. Prezentările pregătite, atmosfera care a dominat la acea întîlnire nu va fi uitată niciodată de către elevii-participanți. Au avut posibilitate să se cunoască, să se afirme în fața colegilor și să demonstreze o bună pregătire

Profesorii utilizează chestionarele, autoevaluarea, observarea, eseurile, expunerile, metoda Sinelg, Zodiacul ș.a. se stăruie în dezvoltarea spiritului de apreciere critică și a curiozității elevilor, a disponibilității lor de a căuta argumente și de a le evalua, de a căuta oportunități pentru a învăța și a aplica ceea ce au învățat, în contexte variate de viață.

În cadrul întâlnirilor s-au utilizat diverse forme și metode de evaluare tradiționale și moderne. conversația catihetică și euristică, chestionarea orală; rezumatul, studiul de caz, piramida povestirii, caracterizarea de personaj, sinelg-ul, prezentarea informației în baza reperelor; exercițiile, eseul, mini-testul, fișele de lectură, evaluarea în baza reperelor; comentariul, investigația, evaluarea reciprocă, autoevaluarea, dialogul în baza imaginilor. Aceaste activități îi mobilizează pe elevi, contribuie la creșterea calității cunoștințelor.

Formarea competențelor este un proces continuu și se poate evalua în integritate abia peste mai mult timp după ce elevul termină școala. Numai viața este adevăratul evaluator, care îi poate demonstra nivelul formării competențelor generale sau specifice ale persoanei. De aceea, în școală e necesar a pune accent anume pe acest proces de formare.

Evaluarea finală efectuată permite să concluzionăm argumentat importanța activității nonformale, impactul pozitiv pe care-l are la formarea competențelor educative, sporirea calității învățării la elevi, motivarea lor pentru a comunica, a se implica activ în viața socială.

În acest context, se recomandă:

să se stăruie și în crearea unui sistem nonformal mobilizînd întregul colectiv pedagogic la realizarea lui;

să se întocmească un plan concret de acțiuni pe termen lung și scurt, în scopul creșterii calității procesului educațional;

să se acorde asistență metodică profesorilor în elaborarea instrumentelor de evaluare, în analiza și interpretarea rezultatelor tipurilor selectate de învățare, subgrupelor specifice populației

să analizeze coerența funcționării sistemului de evaluare: evaluare inițială-evaluare formativă-evaluare sumativă;

În concluzie, am putea spune că tehnici interesante de evaluare se aplică în practică, rezultatele elevilor nu sînt notate exagerat, fapt confirmat de lucrările de evaluare externe.

V.3. Analiză comparativă

Analiza comparativă în ceea ce privește evaluarea randamentului școlar, pune în evidență următoarele note și caracteristici ale celor două strategii de evaluare (continuă și sumativă):

– evaluarea sumativă se realizează prin verificări parțiale, încheiate cu aprecieri de bilanț asupra rezultatelor, pe când cea continuă se face prin verificări sistematice, pe parcursul programului, pe secvențe mai mici;

– evaluarea sumativă operează prin verificări de sondaj în rândul elevilor și în materie, pe când evaluarea continuă are loc prin verificarea tuturor elevilor și a întregii materii, dat fiind faptul că nu toți elevii învață un conținut la fel de bine;

– evaluarea sumativă vizează în principal evaluarea rezultatelor, având efecte reduse asupra îmbunătățirii procesului, pe când evaluarea continuă are drept scop ameliorarea lui, scurtând considerabil intervalul dintre evaluarea rezultatelor și perfecționarea activității;

– în evaluarea sumativă se apreciază rezultatele, prin compararea lor cu scopurile generale ale disciplinei, iar în valoarea continuă se pleacă de la obiectivele operaționale concrete;

– evaluarea sumativă exercită în principal funcția de constatare a rezultatelor și de clasificare a elevilor, pe când evaluarea formativă are funcția prioritară de clasificare dar nu definitivă, prin lăsarea unui câmp deschis sancționărilor apreciative viitoare;

– primul tip de evaluare generează atitudini de neliniște și stres la elevi iar al doilea tip determină relații de cooperare între învățător și elevi;

– în problema timpului, evaluarea sumativă folosește o parte importantă din timpul instruirii, iar evaluarea continuă sporește timpul alocat instruirii prin diminuarea celui afectat evaluării.

Toate încercările de abordare a problemelor evaluării se confruntă, de la început, cu complexitatea dimensiunilor care circumscriu domeniul evaluării, atât ca teorie și ca obiect al cercetării științifice, dar și ca practică, fenomen real, ca realitate prezentă în toate articulațiile procesului și sistemului de învățământ. Acest lucru începe cu cel mai simplu act de evaluare a elevilor la lecție, până la nivelul evaluărilor macrosistemice.

Deplasarea accentului de pe învățămîntul informativ pe învățămîntul formativ, cînd elevul devine subiectul instruirii, presupune participarea elevului la întregul proces de instruire. Din acest punct de vedere evaluarea tematică oferă posibilitatea de a-l implica pe elev în procesul propriei evaluări, pentru ca el să-și facă o adevărată autoevaluare a propriilor cunoștințe și abilități, să facă o evaluare comparată cu alți subiecți ai instruirii și să ia o decizie de a obține dreptul la o evaluare repetată (numită corecție) a nivelului său la o anumită temă.

Evaluarea nu mai este una pur constatativă și de control, ci și una formativă și formatoare, de diagnosticare și predictivă, ameliorativă și stimulativă, motivațională, de orientare școlară și profesională.

Este necesar ca informațiile obținute prin teste să fie interpretabile fără nici o ambiguitate, să fie clare pentru observatori diverși, inclusiv elevi, în raport cu criteriile constante și consolidate, în funcție de modalități prestabilite și respectate riguros: numai în aceste condiții, testul prezintă cerințele de validitate.

Vedem de aici că la elevii clasei a IX-a progresul a fost evident: la limba română a progresat de la 0,71 la 0,81 și la literatură respectiv de la 0,61 la 0,72. Dar pe parcursul anului acești elevi au dat rezultate medii mai mari (p.3 și p.4). Acest lucru poate avea mai multe motive: o temă mai interesantă pentru elevi, strategii moderne, un alt tip de evaluare aplicată de profesor.

Din moment ce verificarea deținerii unei cunoștințe nu poate fi făcută în același mod în care se realizează achiziția și maturizarea unei competențe, nu există nicio îndoială că o metodologie de evaluare atentă ar trebui să facă uz de instrumente multiple, mai ales în scopul de a garanta obiectivitatea absolută a rezultatelor sale.

Astfel vor fi depășite unele prejudecăți: nu numai testele cele mai inovatoare și actualizate din punct de vedere tehnic, ci și cele tradiționale, pot fi utile pentru a garanta un cadru complet al diferitelor nivele cognitive atinse.

În concluzie apreciem că în orice program de instruire este necesară utilizarea tuturor formelor e evaluare deoarece folosite corect și la momentul potrivit vor duce la reușita școlară a elevilor la mulțumirea sufletească a cadrelor didactice și a părinților.

CONCLUZII

În epoca actuală, aspirația generală este orientată nu atât spre opera de artă, cât spre autenticitatea materialului. Omul zilelor noastre caută realul, întâmplarea veridcă, palpabilă, utilă, de aceea remarcăm preferința crescută a cititorilor pentru literatura memorialistică, a confesiunii, în care se încadrează de altfel și literatura de călătorie.

Cititorului modern aflat în fața jurnalelor, însemnărilor sau memoriilor de călătorie, i se deschide o cale cu multiple oportunități. El poate reține din aceste texte aflate la granița dintre nonliterar și literar informații despre orientarea în spațiu, coordonate geografice, puncte de interes turistic etc. Parcurgerea acestor opere cu evidentă încărcătură didactică fixează noțiuni de cultură generală din cele mai diverse domenii: istorie, religie, muzică, artă, sociologie, gastronomie etc. Nu trebuie omisă însă nici latura sensibilizatoare a literaturii de călătorie dată de subiectivismul și sentimentalismul peregrinilor, de descrierile înnobilate cu procedee artistice, de epicul savuros sau de portretistică.

Prin intermediul acestor minunate file de memorialistică ale secolului al XIX-lea, ce reprezintă, în același timp, artă și document, literatură și istorie, suflet și obiectivitate, reînviem trecutul neamului românesc. Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Niculae Filimon, Dimitrie Ralet, ca de altfel și ceilalți peregrini ai epocii, amintiți în lucrarea de față, zugrăvesc inegalabil imagini locale ori spații exotice, peisajul natural, portrete, experiențe. Ei surprind și redau spiritul epocii istorice în care au trăit, trecând-o prin prisma sufletului lor. Perioada 1850-1900 a fost o perioadă tensionată, marcată de evenimente importante pentru societatea românească. Revoluția de la 1848 și nereușita acesteia, Unirea Moldovei cu Țara Românească înfăptuită de Al.I.Cuza, urcarea pe tron a unui principe străin sau Războiul de Independență, sunt factori care au influențat vizibil scriitorii celei de-a doua jumătăti a secolului al XIX-lea. Toate aceste evenimente apar descrise în literatura de călătorie a epocii, evocate de martorii ocular, partipanți direct la făurirea istoriei și la modernizarea culturii naționale căci pașoptiștii, postpașoptișii, junimiștii, toți aceștia, au deschis o cale nouă, de aliniere la valorile cultural-europene.

Coexistența elementelor clasice și romantice, iluministe și preromantice dă un farmec aparte literaturii de călătorie. Întrepătrunderea acestor curente literar-artistice în cadrul aceleiași opera, cum e cazul jurnalelor sau memoriilor de călătorie, dă posibilitatea unui exercițiu intelectual de recunoaștere a trăsăturilor caracteristice, de observare a diferențelor dintre ele, de fixare propriu-zisă a conceptului operațional de curent literar.

Călătoria e încă departe de a constitui un prilej de încântare în fața unor peisaje pitorești, de euforie a sensibilității umane, punând accentul în primul rând pe informare, cu finalitate cognitivă și instructivă, adresându-se cu deosebire spiritului, cu intenția majoră de a-l lumina, de a-l cultiva și educa, propunând schimbul de idei, compararea realităților dintr-o țară cu cele din alta, în vederea dinamizării progresului în multiplele direcții ale vieții sociale și morale, transmițând un mesaj etic, filosofic și estetic.

Lucrarea de față demonstrează că folosirea combinată a metodelor tradiționale cu cele metode moderne, va contribui la o învățare (inter)activă și la o dezvoltare a creativității și expresivității limbajului oral. Literatura de călătorie, integrată literaturii de frontieră permite abordarea curriculumul din perspectivă INTER- și TRANSDISCIPLINARĂ prin valorificarea conținuturilor care au ca obiectiv comunicarea interumană, culturală sau spirituală, valorificarea tuturor tipurilor de limbaj (științific, poetic, colocvial, familial, administrativ) etc.. În vederea atingerii obiectivelor propuse, în selectarea conținuturilor s-a ținut cont de interesele elevilor, de accesibilitatea/adecvarea conținuturilor cu structurile cognitive și de comunicare ale educabililor, de asigurarea coerenței cu conținuturile educației lingvistice în cadrul studiului limbii materne. Textele literare alese satisfac criteriul estetic, includ diferite genuri și specii literare, opere din creația cultă, aparținând literaturii naționale, cărora timpul le-a dat girul valorii.

Opțiunea metodologică pentru un neotematism filtrat prin (post)structuralism e stimabilă, iar subordonarea analizelor stilistico-retorice unor considerații estetice, menite să reliefeze valoarea transideologică a textelor-reper e legitimă, dar asta nu înseamnă că imagologia n-ar avea deloc de-a face cu vârfurile literaturii, ci doar cu zonele ei mai joase. Are, dar într-un mod mai subtil…

În ciclul inferior al liceului, textele literare propuse din literatura de călătorie a secolului al XIX-lea, vor fi studiate preponderent din perspectivă structurală. Se va urmări adoptarea unui model didactic coerent prin diversificarea strategiilor, a ofertelor și a situațiilor de învățare și adaptarea acestora la grupul-țintă în cadrul căruia să apară evident deplasarea accentului de pe simpla achiziționare de cunoștințe, pe formarea de competențe și atitudini, cu valențe ulterioare de actualizare și extindere.

În ciclul superior al liceului, prin această temă, se urmărește consolidarea competențelor de comunicare ale elevilor, indispensabile în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate profesională, dezvoltarea competenței culturale a elevilor, ceea ce implică un demers de contextualizare istorică și culturală a fenomenului literar. Se urmăresc valori și atitudini (utilizarea corectă și adecvată a limbii române în diferite situații de comunicare, comprehensiunea și interpretarea textelor, situarea în context a textelor studiate prin raportare la epoca sau la curente culturale/literare, argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare) ce vor contribui la formarea unei personalități autonome a elevilor, capabile de discernământ și de spirit critic, apte să-și argumenteze propriile opțiuni, dotate cu sensibilitate estetică, având conștiința propriei identități culturale și manifestând interes pentru varietatea formelor de expresie artistică.

Literatura de călătorie oferă o experiență multiplă: a frumosului, a cunoașterii și a autocunoașterii. Practicată cu predilecție în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, călătoria, indiferent de scop, de direcție, sau de pregătirea scriitorilor peregrini, oferă indiscutabil o bogată resursă și material didactic, nu numai pentru disciplina limba și literatura română ci și pentru alte discipline: istorie, geografie, psihologie, sociologie etc.. De aceea, lucrarea de față și-a propus să aducă în prim plan opere aparținând celebrilor scriitori-călători ai celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Ralet sau Nicolae Filimon.

In concluzie, scopul acestei lucrări este acela de îmbogațire a minții si cunoașterii, literatura de călătorie din cea de doua jumătate a secolului al XIX-lea oferind informații complexe la nivelul percepției dar și la nivelul deprinderilor.

BIBLIOGRAFIE

CORPUS DE OPERE LITERARE

Alecsandri, Vasile, Balta Alba, Calatorie in Africa si alte scrieri, Colecția Biblioteca pentru țoți, 1980;

Alecsandri, Vasile, Buchetiera de la Florența. Prozã, Cartea de acasa, Volumul 36, Editura Erc Press, București, 1998;

Alexandrescu, Grigore, Fabule și alte scrieri, Editura pentru Literatură, București, 1967;

Bălcescu, Nicolae, Opere, VI Corespondență, ed. critică de G. Zane, Editura Academiei, București, 1964;

Blag, Din țara tăcerei. Note din Suedia, în "Opinia", 1, 1897, nr.50;

Bolintineanu, Dimitrie, Călătorii, I-II, îngrijită și prefață de Ion Roman, București, 1968;

Bolintineanu, Dimitrie, Opere, I-XII, ediție îngrijită de Teodor Vârgolici, introducere de Paul Cornea, București, 1981-1992;

Bolintineanu Dimitrie, Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa Agora, Tipografia lucrătorilor asociați, București, 1863;

Codru-Drăgușanu, Ion, Peregrinul transilvan, Editura Sport-Turism, 1980;

Filimon, Nicolae, Opere, vol I, Editura Minerva, București, 1975;

Gane, Nicu, Impresiuni de călătorie, în vol I., Păcate mărturisite, Iași, 1904;

Gorovei, Artur, Prin țară. Însemnări de călătorie, în "Noua revistă română", XIII, 1913, nr.23-24;

Hogas, Calistrat, Pe drumuri de munte: În munții Neamțului, Amintiri dintr-o călătorie, Antologie școlară, Editura Ager, 2003;

Iorga, Nicolae, Drumuri și orașe din România, București, Editura Minerva, 1904;

Iorga, Nicolae, Sate și Mânãstiri din România, București, Editura Minerva, 1905;

Iorga, Nicolae, Două tradiții istorice în Balcani: A Italiei și a românilor, București, Librăriile Socec & Comp., 1913;

Iorga, Nicolae, Peisagii. Antologie, prefațã, note și glosar de Mircea Zaciu, Cluj, Editura Dacia, 1972;

Iorga, Nicolae, Pagini alese din însemnãrile de cãlãtorie prin Ardeal și Banat, Vol. 1-2. Ediție îngrijitã, prefațã și tabel cronologic de Lucian Cursaru, București, Editura Minerva, 1977;

Manoleseu, Nicolae, Amintiri de călătorie în America, în ”Voința națională", IV, 1887, nr.927;

Melidon, G., O călătorie în Moldova de Sus, în "Neamul românesc", XI, 1916, nr.5;

Murnu, G., Atena și ruinele ei, București, 1910;

Negruzzi, Constantin, Negru pe alb, Casa de editură Litera, Chișinău, 1996;

Ralet, Dimitrie, Suvenire și impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole, Paris, 1858, ediție îngrijită și prefață de Mircea Anghelescu, București, 1979;

Russo, Alecu, Cântarea României, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 1996;

Russo, Alecu, Piatra teiului, ed. Hyperion, Chișinău, 1991;

Russu-Șirianu, Note din Italia, în “Tribuna poporului", VII, 1903, nr.77-92;

Silyus, Note din Germania, în "Opinia", 1, 1897, nr.11-12;

Silvan, Gheorghe, Munții Teleajenuiui, în "Calendarul Minervei", București, 1909;

Văcărescu, Elena, Pe lacul de Lucernă. "Evenimentul", XIX, 1911, nr.137;

Vincențiu, Durăul, Impresiuni de voiagiu, în "Opinia", II, 1898, nr.71;

Vlahuță, Alexandru, România pitorească, Editura VOX, Bucuresti, 2007;

MONOGRAFII

Bălu, Ion, Dimitrie Bolintineanu, călător, publicat în Viața românească, an XXII, nr. 4, aprilie 1969;

Călinescu, George, Nicolae Filimon, Editura Științifică, București, 1959;

Densusianu, Ovid, N. Filimon, în Literatura română modernă, Editura Eminescu, București, 1985;

Ghițulescu, Emil, Monografii Vasile Alecsandri, Editura Albatros, 1979;

Ene, Virgiliu, Alexandru Vlahuta, Editura Albatros, Bucuresti, 1976;

Georgescu, V., Tistu, N., Ion Ghica scriitorul, București, Imprimeria Națională, 1935;

Haneș Petre, Dimitrie Bolintineanu, 1915; în “Studii literare”, Universala Alcalay & Co, București, 1925;

Ivașcu, George, Nicolae Filimon – monografie, Editura Albatros, Bucuresti, 1977;

Lovinescu, Eugen, Viața și opera lui Costache Negruzzi, Editura Cartea Româneasca, București, 1924;

Micu, Dumitru, O noua monografie – Bolintineanu, Romania literara, An 5, Nr. 8/17 febr. 1972;

Pamfil, Șeicaru, Nicolae Iorga, monografie, Ed. Profile Publishing, București, 2001;

Petrascu, Nicolae, Dimitrie Bolintineanu, Editura Bucovina, Bucuresti, 1932;

Pillat, Ion, Un destin poetic: D. Bolintineanu, în volumul Tradiție și literatură, București, Casa școalelor, 1943;

Piru, Alexandru, Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, 1978;

Regman, Cornel, Dimitrie Bolintineanu-între “plângere” și “satiră”, în volumul Confluențe literare, București, Editura pentru literatură, 1966;

Roman, Ion, Dimitrie Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa Agora, B.P.T., Editura pentru literatură, București, 1968;

Streinu, Vladimir, Calistrat Hogaș, Editura Tineretului, Bucuresti, 1968;

Vârgolici, Teodor, Introducere în opera lui Dimitrie Bolintineanu, EdituraMinerva, București, 1972;

Zalis, H., Memorialele lui Dimitrie Bolintineanu, în studiul “Scriitori pelerini”, București, Editura pentru turism, 1973;

CRITICĂ LITERARĂ

Barthes, Roland, Imperiul semnelor, traducere de Alex Cistelecan, Editura Cartier, 2007;

Bușă, Daniela, Călători străini despre țările romane in secolul al XIX-lea, Editura Academiei Române, București, 2010;

Bușă, Daniela, Societatea romanească intre modern și exotic văzută de călătorii străini (1800-1847), Editura Oscar Print, București, 2005;

Călinescu, George, Cronicile optimismului, Editura pentru Literatură, București, 1967;

Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu–Fascinația tiparelor originare, Editura Eminescu, București, 1981;

Cornea, Paul, Cu Filimon prin Europa: între observație și romanesc, postfață la ediția N. Filimon, Escursiuni în Germania Meridională. Nuvele, postfață și bibliografie de Paul Cornea, Editura Minerva, București, 1984;

Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, București, Editura Minerva, 1972

Crăciun, Victor, Nicolae Iorga, scriitorul, București, Editura Semne, 2005;

Densușianu, Ovid, Evoluția estetică a limbii române, în Opere, vol III, ediție critica și comentarii de Valeriu Rusu, București, Editura Minerva, 1977;

Djuvara, Neagu, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, București, Editura Humanitas, 2013;

Dobrogeanu-Gherea, Constantin, Studii social-politice, București, Ed. Politică, 1968;

Ene, Virgiliu, Prefață la România pitorească, Ed. Tineretului, 1961;

Gheorghiu, Luminița, Prima vîrstă a eseului românesc, în Observator cultural, nr. 438, august, 2008;

Ghită, Cătălin, Orientul Europei romantice. Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză și română, Tracus Arte, colecția Studii literare, martie 2014;

Greimas, A.J., Despre sens: eseuri semiotice, Editura Univers, București, 1975;

Ibrăileanu, Garabet, Scriitori români și străini, Editura pentru Literatură, București, 1968;

Iorga, Niculae, Niculai Filimon. Notiță literară, în Pagini de tinerețe, I, ediție alcătuită, prefață și bibliografie de Barbu Theodorescu, E.P.L., București, 1968;

Iosifescu, Silvian, Literatura de frontieră, București, E. P. L., 1969

Maiorescu, Titu, Critice, Editura Minerva, București, 1984;

Maiorescu, Titu, Discursuri parlamentare: cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia Lui Carol I, Editura Albatros, 2003;

Manolescu, Ion, Literatura memorialistică, București, Editura Humanitas, 1996;

Marino, Adrian, Biografia Ideii de Literatură, Vol. 6, Editura Dacia, Cluj, 2000;

Martin, Aurel, Introducere în opera lui N. Filimon, București, Editura Minerva, 1973;

Mateescu, Constantin, Pe urmele lui Nicolae Filimon, Editura Sport-Turism, București, 1985;

Mincu, Marin, Textualism și autenticitate. Eseu despre textul poetic, III, Editura Pontica, Constanța, 1993;

Pacurariu, D., Comparatismul azi (coordonator și coautor), Editura Victor, București, 2000;

Pageaux, Daniel-Henri, Literatura generală și comparată, Editura Polirom, Iași, 2000;

Papadima, Liviu, Literatură și comunicare, Editura Polirom, Iași, 1999;

Petrovici, I., Literatura de memorii și călătorii, în vol. Rotocoale de lumină, București, 1934;

Popa, Marian, Călătoriile epocii romantice, București, Editura Univers, 1972;

Said, Edward, Orientalism.Concepțiile occidentale despre Orient, Editura Amarcord, Timișoara, 2001;

Simion, Eugen, Genurile biograficului, Editura Universul encicolpedic, București, 2002;

Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Editura Cartea românească, vol.I, București, 1976;

Tiutiuca, Dumitru, Teoria literară, în Colecția Universitaria, București, 2003;

Todorova, Maria, Balcanii și balcanismul, EdituraHumanitas, București, 2000;

Ungureanu, Cornel, Literatura română, azi, Muntenia, EdituraParalela 45, Pitești, 2003;

Ursu, G.G., Memorialistica în opera cronicarilor, Editura Minerva, București, 1972;

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Albatros, București, 1977;

Vianu, Tudor, “Junimea” în Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică și Pedagogică, 1971;

Vrabie, Diana, Descifrări în poetica eului, Revista “Limba română”, nr. 4-6, anul XVII, 2007.

Zaciu, Mircea, Ordinea și aventura, EdituraDacia, Cluj-Napoca, 1997;

Zalis, Henri și Badia, Silviu, Scriitori români peregrini-traiectorii literare in timp și spațiu, Editura Universal Dalsi, Bucuresti, 2000;

Zamfir, Mihai, Din secolul romantic, Editura Cartea Românească, București, 1989;

Zigu, Ornea, Junimea și junimismul, București, Editura Minerva, 1998;

ISTORIE LITERARĂ

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003;

Cioculescu, Șerban; Streinu, Vladimir; Vianu, Tudor; Istoria literaturii române moderne, București, Editura didactică și pedagogică, 1971;

Ciopraga, Constantin, Literatura română între 1900-1918, Editura Junimea, Iași, 1970;

***Istoria literaturii române, II. De la Școala ardeleană la Junimea, București, 1968, Editura Academiei R.S.R.;

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, București, 1973;

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, EdituraParalela 45, Pitești, 2008

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române, Editura didactică și pedagogică, București, 1964;

Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, II, București, Editura Iriana, 1994;

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, București, 1972;

Zub, Al., Junimea: implicatii istoriografice: 1864-1885, Iași, Editurea Junimea, 1976;

DICȚIONARE

Dicționar de literatură română și universală: autori, opere, personaje, coord. Aura Brais, Ediția a III-a, Editura Coresi, București, 2006;

Dicționarul general al literaturii române, coord. gen. Eugen Simion, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004;

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, coord. Gabriela Drăgoi, Editura Academiei Române, Ediția a II-a, București, 2002;

Dicționarului explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009;

PSIHOPEDAGOGIE ȘI METODICĂ

Ghid metodologic. Aria curriculară Limbă și comunicare. Liceu, M.E.C., C.N.C., București, Editura Aramis Print, 2002;

Programele de limba și literatura pentru clasele a IX-a și a X-a, pe site-ul M.E.C., www.edu.ro;

Crăciun, Corneliu, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, ediția a treia, Deva, Ed. Emia, 2009;

Costea, Octavia, Didactica lecturii. O abordare funcțională, Iași, Ed.Institutul European, 2006;

Dumitriu, Gheorghe, Dumitriu, Constanța, Psihopedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.,București, 2004;

Gugiuman, A., Introducere în cercetare pedagogică, Editura Tehnică, Chișinău, 1993

Ilie, Emanuela, Didactica limbii române, Iași, Ed. Polirom, 2008;

Hussar, Elena, Aprodu, Diana (coord.), Școala incluzivă – școală europeană: concepte, metode, practici, Editura Casei Corpului Didactic, Bacău, 2008;

Iucu, Romițã B., Managementul și gestiunea clasei de elevi. Fundamente teoretico-metodologice, Iași, Editura Polirom, 2000;

Neacșu, Ioan, Metode și tehnici de învățare eficientă, București, Editura Militară, 1990

Panțuru, Stan, Elemente de teoria și metodologia instruirii, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2002;

Pamfil Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Pitești, Ed. Paralela 45, 2003;

Pavelescu, Marilena, Metodica predării limbii și literaturii române, București, Ed. Corint, 2010;

Popenici, Ștefan, Pedagogie alternativã, Polirom, Iași, 2001

Șchiopu, Ursula, Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991

BIBLIOGRAFIE

CORPUS DE OPERE LITERARE

Alecsandri, Vasile, Balta Alba, Calatorie in Africa si alte scrieri, Colecția Biblioteca pentru țoți, 1980;

Alecsandri, Vasile, Buchetiera de la Florența. Prozã, Cartea de acasa, Volumul 36, Editura Erc Press, București, 1998;

Alexandrescu, Grigore, Fabule și alte scrieri, Editura pentru Literatură, București, 1967;

Bălcescu, Nicolae, Opere, VI Corespondență, ed. critică de G. Zane, Editura Academiei, București, 1964;

Blag, Din țara tăcerei. Note din Suedia, în "Opinia", 1, 1897, nr.50;

Bolintineanu, Dimitrie, Călătorii, I-II, îngrijită și prefață de Ion Roman, București, 1968;

Bolintineanu, Dimitrie, Opere, I-XII, ediție îngrijită de Teodor Vârgolici, introducere de Paul Cornea, București, 1981-1992;

Bolintineanu Dimitrie, Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa Agora, Tipografia lucrătorilor asociați, București, 1863;

Codru-Drăgușanu, Ion, Peregrinul transilvan, Editura Sport-Turism, 1980;

Filimon, Nicolae, Opere, vol I, Editura Minerva, București, 1975;

Gane, Nicu, Impresiuni de călătorie, în vol I., Păcate mărturisite, Iași, 1904;

Gorovei, Artur, Prin țară. Însemnări de călătorie, în "Noua revistă română", XIII, 1913, nr.23-24;

Hogas, Calistrat, Pe drumuri de munte: În munții Neamțului, Amintiri dintr-o călătorie, Antologie școlară, Editura Ager, 2003;

Iorga, Nicolae, Drumuri și orașe din România, București, Editura Minerva, 1904;

Iorga, Nicolae, Sate și Mânãstiri din România, București, Editura Minerva, 1905;

Iorga, Nicolae, Două tradiții istorice în Balcani: A Italiei și a românilor, București, Librăriile Socec & Comp., 1913;

Iorga, Nicolae, Peisagii. Antologie, prefațã, note și glosar de Mircea Zaciu, Cluj, Editura Dacia, 1972;

Iorga, Nicolae, Pagini alese din însemnãrile de cãlãtorie prin Ardeal și Banat, Vol. 1-2. Ediție îngrijitã, prefațã și tabel cronologic de Lucian Cursaru, București, Editura Minerva, 1977;

Manoleseu, Nicolae, Amintiri de călătorie în America, în ”Voința națională", IV, 1887, nr.927;

Melidon, G., O călătorie în Moldova de Sus, în "Neamul românesc", XI, 1916, nr.5;

Murnu, G., Atena și ruinele ei, București, 1910;

Negruzzi, Constantin, Negru pe alb, Casa de editură Litera, Chișinău, 1996;

Ralet, Dimitrie, Suvenire și impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole, Paris, 1858, ediție îngrijită și prefață de Mircea Anghelescu, București, 1979;

Russo, Alecu, Cântarea României, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 1996;

Russo, Alecu, Piatra teiului, ed. Hyperion, Chișinău, 1991;

Russu-Șirianu, Note din Italia, în “Tribuna poporului", VII, 1903, nr.77-92;

Silyus, Note din Germania, în "Opinia", 1, 1897, nr.11-12;

Silvan, Gheorghe, Munții Teleajenuiui, în "Calendarul Minervei", București, 1909;

Văcărescu, Elena, Pe lacul de Lucernă. "Evenimentul", XIX, 1911, nr.137;

Vincențiu, Durăul, Impresiuni de voiagiu, în "Opinia", II, 1898, nr.71;

Vlahuță, Alexandru, România pitorească, Editura VOX, Bucuresti, 2007;

MONOGRAFII

Bălu, Ion, Dimitrie Bolintineanu, călător, publicat în Viața românească, an XXII, nr. 4, aprilie 1969;

Călinescu, George, Nicolae Filimon, Editura Științifică, București, 1959;

Densusianu, Ovid, N. Filimon, în Literatura română modernă, Editura Eminescu, București, 1985;

Ghițulescu, Emil, Monografii Vasile Alecsandri, Editura Albatros, 1979;

Ene, Virgiliu, Alexandru Vlahuta, Editura Albatros, Bucuresti, 1976;

Georgescu, V., Tistu, N., Ion Ghica scriitorul, București, Imprimeria Națională, 1935;

Haneș Petre, Dimitrie Bolintineanu, 1915; în “Studii literare”, Universala Alcalay & Co, București, 1925;

Ivașcu, George, Nicolae Filimon – monografie, Editura Albatros, Bucuresti, 1977;

Lovinescu, Eugen, Viața și opera lui Costache Negruzzi, Editura Cartea Româneasca, București, 1924;

Micu, Dumitru, O noua monografie – Bolintineanu, Romania literara, An 5, Nr. 8/17 febr. 1972;

Pamfil, Șeicaru, Nicolae Iorga, monografie, Ed. Profile Publishing, București, 2001;

Petrascu, Nicolae, Dimitrie Bolintineanu, Editura Bucovina, Bucuresti, 1932;

Pillat, Ion, Un destin poetic: D. Bolintineanu, în volumul Tradiție și literatură, București, Casa școalelor, 1943;

Piru, Alexandru, Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, 1978;

Regman, Cornel, Dimitrie Bolintineanu-între “plângere” și “satiră”, în volumul Confluențe literare, București, Editura pentru literatură, 1966;

Roman, Ion, Dimitrie Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa Agora, B.P.T., Editura pentru literatură, București, 1968;

Streinu, Vladimir, Calistrat Hogaș, Editura Tineretului, Bucuresti, 1968;

Vârgolici, Teodor, Introducere în opera lui Dimitrie Bolintineanu, EdituraMinerva, București, 1972;

Zalis, H., Memorialele lui Dimitrie Bolintineanu, în studiul “Scriitori pelerini”, București, Editura pentru turism, 1973;

CRITICĂ LITERARĂ

Barthes, Roland, Imperiul semnelor, traducere de Alex Cistelecan, Editura Cartier, 2007;

Bușă, Daniela, Călători străini despre țările romane in secolul al XIX-lea, Editura Academiei Române, București, 2010;

Bușă, Daniela, Societatea romanească intre modern și exotic văzută de călătorii străini (1800-1847), Editura Oscar Print, București, 2005;

Călinescu, George, Cronicile optimismului, Editura pentru Literatură, București, 1967;

Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu–Fascinația tiparelor originare, Editura Eminescu, București, 1981;

Cornea, Paul, Cu Filimon prin Europa: între observație și romanesc, postfață la ediția N. Filimon, Escursiuni în Germania Meridională. Nuvele, postfață și bibliografie de Paul Cornea, Editura Minerva, București, 1984;

Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, București, Editura Minerva, 1972

Crăciun, Victor, Nicolae Iorga, scriitorul, București, Editura Semne, 2005;

Densușianu, Ovid, Evoluția estetică a limbii române, în Opere, vol III, ediție critica și comentarii de Valeriu Rusu, București, Editura Minerva, 1977;

Djuvara, Neagu, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, București, Editura Humanitas, 2013;

Dobrogeanu-Gherea, Constantin, Studii social-politice, București, Ed. Politică, 1968;

Ene, Virgiliu, Prefață la România pitorească, Ed. Tineretului, 1961;

Gheorghiu, Luminița, Prima vîrstă a eseului românesc, în Observator cultural, nr. 438, august, 2008;

Ghită, Cătălin, Orientul Europei romantice. Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză și română, Tracus Arte, colecția Studii literare, martie 2014;

Greimas, A.J., Despre sens: eseuri semiotice, Editura Univers, București, 1975;

Ibrăileanu, Garabet, Scriitori români și străini, Editura pentru Literatură, București, 1968;

Iorga, Niculae, Niculai Filimon. Notiță literară, în Pagini de tinerețe, I, ediție alcătuită, prefață și bibliografie de Barbu Theodorescu, E.P.L., București, 1968;

Iosifescu, Silvian, Literatura de frontieră, București, E. P. L., 1969

Maiorescu, Titu, Critice, Editura Minerva, București, 1984;

Maiorescu, Titu, Discursuri parlamentare: cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia Lui Carol I, Editura Albatros, 2003;

Manolescu, Ion, Literatura memorialistică, București, Editura Humanitas, 1996;

Marino, Adrian, Biografia Ideii de Literatură, Vol. 6, Editura Dacia, Cluj, 2000;

Martin, Aurel, Introducere în opera lui N. Filimon, București, Editura Minerva, 1973;

Mateescu, Constantin, Pe urmele lui Nicolae Filimon, Editura Sport-Turism, București, 1985;

Mincu, Marin, Textualism și autenticitate. Eseu despre textul poetic, III, Editura Pontica, Constanța, 1993;

Pacurariu, D., Comparatismul azi (coordonator și coautor), Editura Victor, București, 2000;

Pageaux, Daniel-Henri, Literatura generală și comparată, Editura Polirom, Iași, 2000;

Papadima, Liviu, Literatură și comunicare, Editura Polirom, Iași, 1999;

Petrovici, I., Literatura de memorii și călătorii, în vol. Rotocoale de lumină, București, 1934;

Popa, Marian, Călătoriile epocii romantice, București, Editura Univers, 1972;

Said, Edward, Orientalism.Concepțiile occidentale despre Orient, Editura Amarcord, Timișoara, 2001;

Simion, Eugen, Genurile biograficului, Editura Universul encicolpedic, București, 2002;

Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Editura Cartea românească, vol.I, București, 1976;

Tiutiuca, Dumitru, Teoria literară, în Colecția Universitaria, București, 2003;

Todorova, Maria, Balcanii și balcanismul, EdituraHumanitas, București, 2000;

Ungureanu, Cornel, Literatura română, azi, Muntenia, EdituraParalela 45, Pitești, 2003;

Ursu, G.G., Memorialistica în opera cronicarilor, Editura Minerva, București, 1972;

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Albatros, București, 1977;

Vianu, Tudor, “Junimea” în Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică și Pedagogică, 1971;

Vrabie, Diana, Descifrări în poetica eului, Revista “Limba română”, nr. 4-6, anul XVII, 2007.

Zaciu, Mircea, Ordinea și aventura, EdituraDacia, Cluj-Napoca, 1997;

Zalis, Henri și Badia, Silviu, Scriitori români peregrini-traiectorii literare in timp și spațiu, Editura Universal Dalsi, Bucuresti, 2000;

Zamfir, Mihai, Din secolul romantic, Editura Cartea Românească, București, 1989;

Zigu, Ornea, Junimea și junimismul, București, Editura Minerva, 1998;

ISTORIE LITERARĂ

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003;

Cioculescu, Șerban; Streinu, Vladimir; Vianu, Tudor; Istoria literaturii române moderne, București, Editura didactică și pedagogică, 1971;

Ciopraga, Constantin, Literatura română între 1900-1918, Editura Junimea, Iași, 1970;

***Istoria literaturii române, II. De la Școala ardeleană la Junimea, București, 1968, Editura Academiei R.S.R.;

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, București, 1973;

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, EdituraParalela 45, Pitești, 2008

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române, Editura didactică și pedagogică, București, 1964;

Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, II, București, Editura Iriana, 1994;

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, București, 1972;

Zub, Al., Junimea: implicatii istoriografice: 1864-1885, Iași, Editurea Junimea, 1976;

DICȚIONARE

Dicționar de literatură română și universală: autori, opere, personaje, coord. Aura Brais, Ediția a III-a, Editura Coresi, București, 2006;

Dicționarul general al literaturii române, coord. gen. Eugen Simion, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004;

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, coord. Gabriela Drăgoi, Editura Academiei Române, Ediția a II-a, București, 2002;

Dicționarului explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009;

PSIHOPEDAGOGIE ȘI METODICĂ

Ghid metodologic. Aria curriculară Limbă și comunicare. Liceu, M.E.C., C.N.C., București, Editura Aramis Print, 2002;

Programele de limba și literatura pentru clasele a IX-a și a X-a, pe site-ul M.E.C., www.edu.ro;

Crăciun, Corneliu, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, ediția a treia, Deva, Ed. Emia, 2009;

Costea, Octavia, Didactica lecturii. O abordare funcțională, Iași, Ed.Institutul European, 2006;

Dumitriu, Gheorghe, Dumitriu, Constanța, Psihopedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.,București, 2004;

Gugiuman, A., Introducere în cercetare pedagogică, Editura Tehnică, Chișinău, 1993

Ilie, Emanuela, Didactica limbii române, Iași, Ed. Polirom, 2008;

Hussar, Elena, Aprodu, Diana (coord.), Școala incluzivă – școală europeană: concepte, metode, practici, Editura Casei Corpului Didactic, Bacău, 2008;

Iucu, Romițã B., Managementul și gestiunea clasei de elevi. Fundamente teoretico-metodologice, Iași, Editura Polirom, 2000;

Neacșu, Ioan, Metode și tehnici de învățare eficientă, București, Editura Militară, 1990

Panțuru, Stan, Elemente de teoria și metodologia instruirii, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2002;

Pamfil Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Pitești, Ed. Paralela 45, 2003;

Pavelescu, Marilena, Metodica predării limbii și literaturii române, București, Ed. Corint, 2010;

Popenici, Ștefan, Pedagogie alternativã, Polirom, Iași, 2001

Șchiopu, Ursula, Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991