Literatura Ca Element Constitutiv al Identitatii Europene Contrastul Aparenta Esenta In Romanul Satyricon

ROMANUL SATYRICON

Primul roman latin este cunoscut sub numele de ,,Satyricon”. Acesta a fost atribuit lui Titus Petronius Niger (n. Marsilia, Franța 27 e.n. – d. Cumae, Italia, 66 e.n.), consilierul împaratului Nero în anul 62 e.n. pe probleme de lux, distracții, petrecerii și orice lucru care era extravagant.

Din cauză că există în romanul său descrieri și aluzii cu privire la modul de viață al epocii în care a trăit împăratul Nero, se poate spune că romanul datează cu aproimație din acea perioadă, mai precis între anii 61-66 e.n.. Amintirea lui Petronius după ce acesta a fost constrâns prin ordinul împăratului să se sinucidă a fost amintită în revista franțuzească ,,Annales”, de către Tacid.

Din acest roman s-au pastrat în mod fragmentar 141 de capitole, care provin din carțile 14, 15 și 16 ,,constituind o insula de literatura antiretorică într-un moment istoric dominat de retorică și nu moralizează niciodată ostentativ într-o vreme cînd moralismul emfatic era la modă”.

Titlul ,,Satyricon” este o prescurtare de la forma grecească ,,satyricom libri”, care ar însemna ,,cărți de satire”, ,,cărți de amestecături”.

Una din sursele romanul latin era satira menippe, care este legată de numele filosofului Menipp din Gadara. În aceasta este prezent amestecul între proză și versuri, tragic și comic, narațiune și dialog sau mitologie și realism, existand totodata o libertatate totală din punct de vere estetic.

De aceea am putea spune ca romanul este complex strucurat, pe baza unei anumite viziuni despre lume a autorului, ,,un roman-recherche”.

Mai mult, acesta este și un roman realist, expresionist, al degradării sociale și morale, precum și al condiției umane, deoarece reușește să evidențieze limitele oamenescului în inteligență, ca la Encolpius, sau din potrivă poate evidenția prostia, exemplul fiind cel al lui Trimalchio.

Prin termenul de ,,realism” se înțelege o tematica anume aleasă de autor, o formă a textului care are un stil unic. Cuvantul este unul vag, deoarece sugerează adecvarea între text si o ,,realitate”, care este construita de autor.

În roman, Petronius folosește narațiunea la persoana I, existând un persoanj-narator. Encolpius este un astfel de personaj-narator, deoarece narează frământarile și zbuciumul sufletesc pe care acesta il are, dar nu numai el ci și prietenii săi. Mai mult de atat, romanul fiind unul subiectiv, deoarece este scris la persoana I, se poate creea o iluzie a cititorului. Această iluzie de realitate este o modalitate de ambiguitate care este transmisă receptorului, respectiv cititorului, care se poate identifica cu protagonistul.

Aspectele care provoaca un anumit dezgust prin înfățișearea pe care o au sunt prezente în roman, acestea rămânând o caracteristica a realismului. Un bun exemplu este Trimalchio când spune despre orginea averii sale: ,,Stăpânului îi sucisem căpșorul. Ce să mai lungim vorba? M-a făcut părtaș la moștenirea lui împreuna cu Cezaurul, și am primit prin testament un domeniu cu adevarat senatorial…”

Povestirea în ramă sau povestire în povestire este prezentă în roman, naratorii fiind persoanjele romanului care au trecut prin niste experiențe sau au fost martorii unor evenimente, pe care mai târziu le povestesc. De exemplu personajul Eumolpus povestește despre ,,matroana din Efes” sau sclavul Niceros care amintește de întamplarea la care acesta susține că a fost martor, cand un soldat s-a transformat într-un lup. Aceste povestirii au rol de a caracteriza persoanjele de care sunt narate, lumea lor exterioara, dar și interioară.

Descrierea este și ea prezentă în ,,Satyricon”, mai ales când are loc banchetul lui Trimalchio. Atunci au loc descrieri amanunțite, minuțioase și animate cum este câinele uriaș pictat din fața sălii ospățului sau aspectele ornamentale ale mesei.

,,Satyricon” este alcătuit din trei parti: prima parte se intitulează ,,Aventurile lui Encoplius”, în care acesta este perosnajul-narator, cea de-a doua parte se numește ,,Banchetul lui Trimalchionis”, fiind cea mai consistenta parte a romanului, iar ultima parte ,,Aventurile lui Eumolpus”, care prezinta sfârșitul romanului cu citirea de către Eumopus a testamentului și cu cânteva cazuri de canibalism.

CONTRASTUL DINTRE APARENȚĂ ȘI ESENȚĂ

Termenul de ,,aparență” reprezintă o ,,înfățișare exterioară (și adesea neconformă cu realitate) a cuiva sau a ceva”.

Termenul de ,,esență” este ,,ceea ce exprimă principalul și stabilul din obiecte și fenomene, natura lor internă, ascunsă, lautra lor care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor pătrunzând înăuntrul lor cu ajutorul gândirii”.

Pornind de la cele doua definiții date mai sus putem observa diferența dintre cele doua cuvinte. Astfel încât, aparența este o imagine construită de noi, care nu este adevărată, imagine care dorim sa aibă un impact nu numai asupra noastră, ci și pentru cei din jurul nostru, ca ceilalți să ne vadă cum dorim noi. Însă, adevărata noastră valoare este una singură, aceea e esența care ne definește, reprezentând defapt ființa noastră intrisecă, calitățile noastre atât bune, cat și cele mai puțin bune, precum și faptele sau atitudinile noastre.

APARENȚĂ-ESENȚĂ ÎN BANCHETUL LUI TRIMALCHIONIS

,,Banchetul lui Trimalchionis” este cea de-a doua parte a romanului, care se regăsește în capitolele 26-82 ale cărții. Acesta reprezintă episodul principal și piersa de rezistență a romanului unde ,,ne prezintă isprăvile naratorului și prietenilor săi, profesorul Agamemnon, tânărul Ascylos, copilul Giton, la ospățul unui bogat libert și ospățul însuși”.

Pentru a descrie banchetul și personajul, autorul a utilizat semnele epocii respective, ,,adică semnele unui anumit ansamblu temporal, care înglobează și unifică episoadele izolate ale vieții curente”.

Trimalchio este prototipul parvenitului, un personaj care are ca principale calități: viclenia, îndrazneala, fiind un bun disimulator și lipsit de scrupule. Pe de altă parte, acest personaj este regizorul unei piese de teatru complexe alcătuită din mai multe scene, având un simț ridicat asupra a ce înseamnă spectaculos și specatcular. Când are loc banchetul, organizat de acesta, devine un adevărat iluzionist și magician pentru aparențele care încearcă și reușește totodată sa le formeze, având rolul de a transmite emoții în rândul invitațiilor, care sunt defapt spectatorii spectacolului.

Numele personajului pare reprezentativ, după cum afirmă Eugen Cizek ,, Tri – triplu – contituie un prefix burlesc, aproape platian. Restul, și anume – marchio – a fost interpretat în mai multe feluri, cu atât mai mult cu cât apare pe inscripțiile timpului și este etimologic semitică. O glosă îl echivalează cu prost sau infatuat. Unii cercetători au demonstrat că semnifică stăpân bogat și arogant”.

Scena banchetului cuprinde toate elementele unui spectacol: un regizor care își construiește un plan și își face o idee despre cum vor derula lucrurile în timpul spectacolului și niște spectatori care participa afectiv la acesta. Trimalchio știa că aparența nu îmbracă neapărat o esență, iar jocul pe care îl face îl definește complet, mai exact îi definește schimbarea statutului social. Prin spectacolul pe care îl organizează, acesta vrea sa își creeze o imagine a omului liber și independet, dar imitația e nereușită.

Există două elemente semnificative pentru banchet: primul element este reprezentat de o pictură murală care se află la intrarea în casa personajului, unde toți invitații o văd. Aceasta înfățișează defapt drumul pe care la parcurs de la ,,tânăr, sclav, pletos, adus din Asia” până la schimbarea statutului său în om bogat, care cade în patima banului și a onorurilor.

Cel de-al doilea element îl reprezintă acel curriculum vitae de la finalul banchetului, unde Trimalchio își înșceneză propria moarte care îi oferă defapt o prelungire a vieții și îi încheie drumul.

Felul în care își face apariția personajul pe scenă este una inedită. Libretul vrea să socheze cu apariția sa și să îi uimească pe invitații săi, dar acesta în fața lor pare ridicol, deoarece acesta este lipsit de gust în materie de îmbrăcămintea pe care o alege pentru a o purta, iar accesoriile pe care le folosește atrag atenția celorlalți , care sunt atenți la detaliile minuțioase din apariția sa: ,,Capul lui ras ieșea dintr-o manta stacojie; în jurul gâtului și așa îngreunat de îmbrăcăminte, își trântise un fular cu o dungă lată și cu ciucuri care atârnau ici și colo. Mai mare, puțin aurit, și, la ultima încheietură a degetelui următor, altul mai mic. După câte mi se părea mie, acest inel era în întregime făcut din aur, însă înzestrat cu stele de fier”.

Organizatorul are de gând să îi țină pe oamenii invitați într-o stare continuă de încântare. Surprizele care sunt percepute de invitați nu sunt întâmplătoare, ci se ordonează perfect în viziunea regizorului care a planificat totul de dinainte.

Tabloul de la intrarea în casă care înfățisează un câine uriaș are semnificația faptului că ochiul mereu va fi pus la încercare, nimic nu va fi în realitate ceea ce a părut inițial. Chiar și elementele care formează bacnhetul: muzica este prea stridentă și deranjează invitații, contrastul culorilor stridente care arată că există o lipsă de armonie.

Detaliile de la masă, felul în care erau aranjate tacâmurile, faptul ca acestea erau din argint ne putem da seama ca Trimalchio dorește să etaleze bogăția pe care o întreprinde.

În timpul mesi, Trimalchio este capabil de gesturi dezonorabile. În timp ce ce narează povestea lui Aiax, înterpretată în felul său, la masă este adus un vițel care purta un coif de cap. Un sclav începe să măcelărească vițelul, iar în nebunia lui Trimalchio de a relata povestea lui Aiax începe să împartă bucățile tăiate din vitel oaspeților.

E grotesc faptul că acesta vrea sa își construiască o identitate care nu este a sa, că își însușește calitătii și virtuții pe care nu le are, mai ales în planul cultural și cel al rafinamentului.

Trimalchio afirmă că meseria de medic și de zaraf i se par cele mai grele, deoarece ambele au în comun capacitatea de a aprecia corect o situație reală dincolo de ceea ce se arată inițial. Mai precis, a fi medic presupune a detecta o boală a unui individ care poate fi ascunsă, acesta neavând semne la exterior. De asemenea, meseria de zaraf este una interesantă în care zaraful descoperă bronzul sub pajghita de argint.

Putem observa cu usurință că există contrastul dintre ceea ce pare și ceea ce este mai exact și în aceste două meserii pe care Trimalchio le consideră dificile.

Personajul pe parcursul banchetului încearcă să își însușească un comportament al unui om liber, dar masca pe care vrea sa o aibă e nereusită, iar fiecare pas făcut de acesta îl trădează.

Bogăția unei persoane este schimbătoare, deoarece lumea omului este supusă norocului și destinului său, de aceea în scena banchetului sunt ,,considerații setențioase asupra alternării destinului pământesc […] pe de altă parte însă în aluzia la incub a comeseanului se resimte încă tendința de a atribui oscilația norocului unor intervenții exterioare”. Astfel, norocul pe care îl are o persoană în viată îi poate aduce bogăție, însă nu îi rezolvă toate probleme. De exemplu: sentimentul de frustare care apare atunci când un comesean bogat a avut o reacție violentă când un vagabond nascut liber, pe nume, Ascyltos își bate joc de ospăț.

Cel care povestește seara banchetului este Encolpius. Din întâmplările și observațiile făcute de el se poate constitui o evoluție a spectacolului, dar și a personajului, care este foarte puternic conturat. Procedeele artistice care sunt folosite pentru al caracteriza și înfățișa pe Trimalchio sunt diverse, de aceea am putea spune că este una din cele mai solide prezențe din literatura universală.

CONCLUZII

Trimalchio este un personaj ciudat ,,o simbioză de contradicții și paradoxuri”, care odată cu schimbarea statului social are de gând să trăiască o iluzie asupra sa, să poarte o mască, esența ta, ceea ce e el cu adevărat, să ascundă. Dar acest lucru nu îi reușește în totalitate.

,,Ospățul este o lucrare cu character exclusiv comic. Atît personajele, care apar izolat într-însul, cît și compoziția, trăsăturile întregului sînt conștient și unitar prezentate în stilul cel ami trivial, atît în ceea ce privește expresia lor verbală, cît și modul în care sunt tratate; cît și de aici derivă în mod necesar că totul e problematic, tot ce ține, fie din puct de vedere psihologic, fie sociologic, de un conflict grav sau chiar grav trebuie lăsat la o parte – căci ar distruge stilul printr-o pondere prea mare”.

Romanul lui Petroniu reprezintă pentru noi ,,un document de neînlocuit, situat într-un moment bine definit din istoria literaturii latine […] el nu permite să descoperim gândirea curentă, de zi cu zi, a romanilor, marcată de alte opere contemporane, ornate de retorică”.

BIBLIOGRAFIE