Literary language is intimately related to social l ife, civilisation, the development of thinking, art , etc. The difference between expression and… [625251]

146
LIMBAJUL LITERAR COMPARATIV
CU ALTE TIPURI DE LIMBAJ

Prof. univ. dr. Teodor VIDAM
Universitatea Tehnic ă, Cluj-Napoca

Abstract

Literary language is intimately related to social l ife, civilisation, the development of thinking, art , etc. The
difference between expression and comprehension, cr eation and the goal-model reveals the continuing dy namic
of the creative effort. In order to reveal the dist inguishing mark of literary language, we must start from the
following observations: literary language is not ch aracterized only by its psycho-affective dimension,
comprehendable and sociocultural. It is formed by t he alliance of un-mediated, direct existence (sensa tions,
images) and the mediated existence (representations and expressions.)

La o prim ă aproximare limbajul desemneaz ă orice sistem de semne simbolice folosite
pentru intercomunicare social ă, adic ă orice sistem de semne care serve ște pentru a exprima și
comunica idei și sentimente sau con ținturi ale contiin ței. Limbajul uman se ocup ă numai de
semnele care au valoare simbolic ă. Semnul lingvistic (cuvântul n.a) este simptom ca expresie
despre cel care îl produce ; este semnal în rela ție cu receptorul s ău și este simbol în raport cu
semnificatul s ău „real”.
Limbajul albinelor este un pseudolimbaj deoarece „semnele” sale nu posed ă valoare
simbolic ă și conven țional ă pe care o au semnele limbajului uman. Acolo unde înceteaz ă
indiferen ța începe adev ărata lume uman ă. Cele subsistente sunt anterioare celor existente, le
determin ă, le produc. Existen ța nemijlocit ă (senza ții, percep ții) este lumea care ne înconjoar ă,
lumea care se manifest ă, lumea fenomenal ă. Perspectiva psiho-gnoseologic ă a existen ței
nemijlocite este perspectiva cea mai potrivit ă pentru abordarea și în țelegerea problemelor
limbajului literar comparativ cu celelalte tipuri de limba j.
Existen ța nemijlocit ă e o categorie primar ă a filosofiei, independent ă de presupozi ții,
ipoteze sau teorii. Existen ța nemijlocit ă ca obiect de cunoscut și subiectul cunosc ător sunt
realit ăți manifeste, constituite, aflate în rela ții cronotopice în experien ța pre-teoretic ă.
Imaginile alc ătuiesc humusul primar al experien ței pre-teoretice, ele stau la baza constituirii
deopotriv ă a limbajului comun și literar. Imaginile împreun ă cu reprezent ările fac posibil
caracterul intuitiv al limbajului uman. Intui ția garanteaz ă caracterul activ, constructiv al
gândirii, care nu mai este conceput ă ca simplu reflex pasiv la ceva dat ca atare.

147
Fa ță de imagine și intui ție, reprezentarea nu mai ține de existen ța nemijlocit ă, ci face
trecerea spre fiin țarea noastr ă mijlocit ă, îng ăduie procesul maturiz ării nostre psiho-
intelectuale, face trecerea spre obiectul gândibil (naeton). În cazul limbajului verbal exist ă
identitate între intui ție și expresie, dar nu exist ă identitate între expresie și comunicare, între
expresie și receptare (Non idem est si duo dicunt idem).
Nu exist ă identitate între expresia ca rezultat al perceperii și priceperii individului A și
receptarea acestuia de c ătre individul B. R ămâne întotdeauna un rest de subiectivitate proprie,
care provoac ă câteodat ă ambiguit ăți și neîn țelegeri între partenerii de dialog. Subiectivitatea
se afl ă la baza solilocviilor și monologurilor, dar prin dialog, adic ă prin elenul „dialogos” se
str ăpunge zidul, se înl ătur ă opacitatea, mai precis se ajunge la în țelegere prin eliberarea de
subiectivism sau solipsism.
Limbajul uman fiin țeaz ă prin procesul comunic ării a c ărui finalitate are loc prin
intercomunicare și intercomprehensiune. La origini limbajul la fel ca și omul s-a considerat a
fi o crea ție divin ă. Pe traseul trecerii de la sorgintea divin ă a limbajului la cea uman ă avem de
a face cu interpret ări intermediare diferite. Limbile naturale sunt un vehicol pent ru
cunoa ștere ; ele folosesc un limbaj colocvial, familiar și informal ; ele reprezint ă st ările a șa
cum sunt în mod nemijlocit. Pozi ția teologic ă vreme îndelungat ă a stopat în țelegerea
limbajului ca și crea ție uman ă. La rândul s ău, pozi ția nativist ă consider ă ideile și st ările
psihice ale activit ăților umane ca fiind prezente de la na ștere. Mai mult, în secolul al XIX-lea
s-a ajuns la a considera limbile ca organisme vii, independente de indivizii vorbitori. Dup ă
cum remarc ă E. Co șeriu s-a acreditat ideea c ă limbile, asemeni organismelor vii, se nasc,
cresc și mor, c ă putem vorbi de „limbi-mame” și de „limbi-fiice” etc.
Wilhelm von Humbold a deosebit pentru prima dat ă cele dou ă aspecte esen țiale ale
limbajului : pe de o parte limbajul ca energeia , adic ă creare continu ă de acte lingvistice, ca
ceva dinamic ce nu este f ăcut odat ă pentru totdeauna și , pe de alt ă parte, limbajul ca ergon , ca
„produs”, ca sistem realizat istorice ște, ca „limb ă”. Mult mai târziu, în secolul nostru,
Ferdinand de Saussure a eviden țiat cele dou ă aspecte esen țiale ale limbajului, numindu-le,
respectiv, parole (vorbire, act lingvistic) și langue (limb ă). Aceasta constituie un sistem
lingvistic ce se realizeaz ă în vorbire și apar ține societ ății. Parafrazându-l pe J. Loke,
Ferdinand de Saussure sus ține „nimic nu exist ă în limb ă care s ă nu fi fost înainte în vorbire”.
Orientarea pozitivismului logic profesat ă de G. Frege și B. Russell, consider ă limbile
naturale drept o hain ă dorit ă de spactatori ca s ă ascund ă „formele logice” ale propozi țiilor. Ei
s-au gândit la limbaj ca la o oglind ă ce reproduce structura realit ății și adev ărului. Ei au
considerat c ă limbajul poate lucra pe c ăi eterne. Or, nu este aceasta o preten ție excesiv ă ? L.
Wittgenstein, spre deosebire de G. Frege și B. Russell, avanseaz ă o pozi ție antropocentric ă,

148
propozi țiile și/sau enun țurile limbajului reprezint ă st ările de fapt, ele nu sunt decât simple
versiuni ale unor jocuri intelectuale. Prin L. Wittgenstein se accede la modernitatea
relativismului lingvistic și cultural.
Actul lingvistic al intercomunic ării umane în a doua parte a secolului XX și în primul
deceniu al secolului XXI s-a rafinat prin filtrul examin ării logico-critice. Pe lâng ă
dimensiunea locu ționar ă, simplul fapt de a comunica ceva, ilocu ționar ă, cerin ța de a comunica
un mesaj ideatic, perlocu ționar ă, felul de a zice ceva care s ă-l interpeleze pe interlocutor,
aspecte și condi ții esen țiale dar insuficiente, s-a ad ăugat de c ătre F. Jaques interlocu ția. Ea
este piatra de încercare a actelor lingvistice ce alc ătuiesc un limbaj, fie comun, fie literar, fie
știin țific, fie conceptual, fie sistematic categorial. Interloc u ția este acel spa țiu logic al
în țelegerii umane prin intermediul c ăruia se împ ărt ășește acelea și semnifica ții de c ătre
interlocutori.
Orice tip de limbaj uman, de exemplu literar și știin țific, are ca dimensiuni
constitutive, dimensiunea psiho-afectiv ă și dimensiunea logic ă. Limbajul uman acoper ă
întreaga gam ă a procesului comunic ării, de la comunicativitate la comunicabilitate.
Înc ărc ătura afectiv ă a limbajului nu poate ocoli prezen ța și ac țiunea fie în mod implicit, fie în
mod explicit a opera țiilor logice. No țiunea singular ă sau particular ă este fructul min ții, dup ă
cum conceptul – no țiune de maxim ă generalitate – se refer ă la ceea ce a fost, este și va s ă fie
sau poate s ă fie sau nu. Existen ța determin ă fiin ța, fie în calitate de f ăptur ă sensibil ă (esteton),
fie în calitate de fiin ță mijlocit ă, obiect gândibil sau (naeton), adic ă determinatul se enun ță
despre determinant.
Dar care este locul și rolul limbajului literar în cuprinsul economiei de ansamblu a
celorlalte limbaje ? Limbajul literar difer ă de limbajul comun, care este o crea ție colectiv ă
spontan ă la fel ca și moralitatea. Inter homines dicere (A vorbi sau zice între oameni).
Limbajul comun este rezultatul sediment ării unei experien țe milenare sub forma limbilor
naturale, de la experien ța pre-teoretic ă (magie, mitologie, folclor etc) la experien ța teoretic ă,
(știin țe exacte, logico-matematice, știin țe ale naturii, știin țe tehnice și economice, știin țe
socio-umane sau umanitare) din cuprinsul c ărora face parte și literatura.
Limbajul literar nu reflect ă realul sub forma unor propozi ții enun țiative ce se rezum ă
la simple observa ții sau constat ări. În acest sens, E. Co șeriu aserteaz ă „leg ătura dintre
semnificant și semnificat nu este deloc o rela ție cauzală necesar ă, ci este o crea ție uman ă” 1În
dubla sa calitate „energeia și ergon” dup ă W. von Humbold, și „parole și langue” dup ă
Ferdinand de Saussure, limbajul uman este deopotriv ă instituit în societate și crea ție

1 E. Co șeriu, 1995, Introducere în lingvistic ă, Editura Echinox, Cluj-Napoca.

149
individual ă. În mod pertinent Otto Jespersen relev ă c ă istoria limbilor nu este independent ă de
istoria social-cultural ă, c ă ele pleac ă de la tradi ții autonome, dar, în acela și timp, se afl ă într-o
complex ă re țea de rela ții cu fapte și tradi ții de natur ă extralingvistic ă.
Limbajul literar este intim legat de via ța social ă, de civiliza ție, de dezvoltarea gândirii,
de art ă etc. Necoinciden ța între expresie și în țelegere, între crea ție și modelul vizat scoate în
eviden ță str ădania perpetu ă a eforturilor creatoare. Pentru a dezv ălui mai precis pecetea
inconfundabil ă a limbajului literar se impune s ă facem urm ătoarele preciz ări : limbajul literar
nu se caracterizeaz ă numai prin dimensiunea psiho-afectiv ă, inteligibil ă și social-cultural ă. El
se constituie prin intrica ția indisociabil ă dintre fiin țarea nemijlocit ă (senza ții, imagini) și
fiin țarea mijlocit ă (reprezent ări și expresii).
E. Benveniste consider ă centrul sistemului de repere lingvistice coordonata eu – aici –
acum. Aceast ă situa ție real ă implic ă deopotriv ă manifestarea in actu a perceperii și priceperii.
Perceperea se leag ă de acuitatea organelor noastre de sim ț în producerea imaginilor,
priceperea în activarea intui ției și a operei vaste de maturizare interioar ă și anume aceea a
reprezent ărilor. Una e a șezarea cuvintelor în propozi ții și fraze, adic ă topica lor și altceva
prezen ța și ac țiunea tropiilor în expresiile literare.
Pe lâng ă percepere și pricepere sau altfel-zis cunoa șterea senzorial ă-intuitiv ă și
ra țional ă, în cazul limbajului literar are loc tranfigurarea realit ăților și a mozaicului divers al
vie ții în continu ă mi șcare prin intermediul figrilor de stil. Comparaison c est ne pas raison,
mais est necessaire. Limbajul literar nu pune accentul pe cunoa ștere prin percepere și
pricepere, ci pe valorizare și asumare, indiferent de zona de unde provin imaginile, din zona
extralingvistic ă sau lumea civiliza ției și culturii umane.
Și totu și, care ar fi esen ța limbajului literar, de vreme ce literatura cuprinde genuril e
beletristice precum narativitatea, liricitatea, arta dialogului sau dramaturgia ? Personal
consider ăm c ă pecetea inconfundabil ă a limbajului literar este specificul na țional. Cultura se
desf ășoar ă pe terenul lume-text-memorie și lume-text-lume. F ără unul din ace ști termeni
crea ția cultural ă devine o imposibilitate. Ea solicit ă elementele imaginare ce apar țin fondului
general uman și se realizeaz ă valoriz ări diferite de la cultur ă la cultur ă. Nu conteaz ă de unde
vin imaginile, din ce domeniu al experien ței, ci modul lor de structurare și valorizare.
Lumea extralingvistic ă, lumea înconjur ătoare este situat ă dincolo de activitatea
simbolic ă a omului, ea este o lume inefabil ă, insolit ă pentru sensibilitatea și imagina ția
creatoare a unui autor. Poate c ă unele imagini provin din transfigurarea realului empiric, poate
că unele sunt rezultatul incon știentului propriu și colectiv, poate c ă unele sunt rezultatul
sublim ării dorin țelor negr ăite ale sufletului. Incon știentul colectiv nu include elemente etnice

150
ca pe ni ște submul țimi, el constituie un fel de rezerv ă de unde diversele culturi determinate se
alimenteaz ă cu imagini.
Originalitatea unei viziuni imaginare nu rezid ă în imaginile înse și „Pe miri ștea ars ă și
lat ă, / La dunga cerului spart ă/ De-o vizuin ă de soare, / Spre asfin țit și r ăcoare/ Se salt ă un cap
de șarpe/ Printre n ăluci verzi de ape” 2, ci în îngem ănarea dintre topos (loc) și tropi, adic ă în
specificul na țional. „ Șarpele cu cap de vultur, / Cu plete galbene-n jur, / La gât cu soarele
roat ă, / Cu piept și sfârcuri de fat ă/ Cu coroan ă de regin ă/ Cu aripile-n țărân ă/ St ă cu pieptul
dezgolit/ Tremur ă în asfin țit/ Am c ătat dropia-n soare/ C ă eram de-nsur ătoare”3.
Peisajul simbolic, câmpia dobrogean ă și dropia alc ătuiesc sistemul referen țial, iar
limba ca organizare logico-gramatical ă, ca semantic ă, ca m ărturie imaginar ă a lui S.
Bănulescu alc ătuiesc sistemul autoreferen țial. Dac ă am admite c ă limba este depozitarul
spiritualit ății unui popor, ce se întâmpl ă cu celelalte crea ții culturale ce nu recurg la limbajul
verbal, crea ții cum sunt muzica, pictura, sculptura, arhitectura etc. ? Li mbajul imaginilor
informeaz ă limbajul literar, în schimb, peisajul simbolic – câmpia dobr ogean ă, spa țiul
mioritic – alc ătuiesc dup ă Umberto Eco un fenomen de hipercodificare.
Expresia cea mai profund ă a acestei orient ări o reprezint ă L. Blaga, care caut ă
întemeierea culturii dincolo de antropologie, în metafizic ă și teologie. A șa cum apare în
romanul „Baltagul” soarta unui popor este hot ărât ă de providen ță, în mod transcendent, din
afara timpului și peste timp. Or, specificul na țional, pa lâng ă peisajul simbolic, tradi ții
autohtone (datini) și folclor este și o realitate etic ă ce se actualizeaz ă problematic pentru
fiecare genera ție și pentru fiecare om. Pozi ția opus ă consider ă c ă soarta nu e scris ă nic ăieri, ci
istoria este aceea care modeleaz ă specificul na țional. Solu ția nu este a te retrage și a ie și din
istorie, ci a o face și a te integra mai adânc în istorie.
D. Dr ăghicescu, autorul c ărții „Din psihologia poporului român”, ap ărut ă în 1906,
consider ă c ă fatalismul manifestat prin nep ăsare, resemnare și tendin ța de a boicota istoria ne
provin din orient și aceste calificative nu ni se pot atribui. Ca atare, poporul român trebuie s ă
renasc ă din sincopele istorice, s ă nu mai tr ăiasc ă sub vremi, ci în pas cu vremea. E. Lovinescu
subscrie la aceast ă idee din ultima parte a c ărții lui D. Dr ăghicescu, c ă specificul na țional e
modelat de istorie, dar consider ă fluxul istoriei precum stepa ruseasc ă mereu egal ă, plat ă, f ără
nicio busol ă care s ă ne orienteze spre liman. „Scepticul nemântuit”, dup ă denumirea lui C.
Petrescu, considera c ă pân ă la urm ă diferen ța dintre „operele valoroase” și cele „lipsite de
valoare” se estompeaz ă.

2 S. B ănulescu, Dropie, Cântece de câmpie, Un regat imaginar , Editura Alfa, 1997, p. 371.
3 Ibidem, p. 371.

151
Specificul na țional este desconsiderat de c ătre E. Cioran în cartea sa „Schimbarea la
fa ță a României”, întrucât istoria românilor e lipsit ă de personalit ăți providen țiale și r ămâne
una mediocr ă deoarece cursul ei nu este marcat de profe ți. Filosoful din Lancr ăm d ă dovad ă
de mai mult ă cump ătare, atunci când consider ă c ă mizeria și m ăre ția omului constau în aceea
că, de și poate cunoa ște și creea, el nu va cunoa ște niciodat ă adecvat, ci numai în cuprinsul
inadecv ării cunoa șterea poate fi înf ăptuit ă. L. Blaga a avut intui ția fecund ă c ă specificul
na țional trebuie descifrat pornind de la realitatea cosmotic ă a spiritului creator incon știent.
Matricea stilistic ă blagian ă este deopotriv ă n ăscut ă și f ăcut ă, ea este și devine. Nu po ți
ie și din specificul na țional cum nu po ți s ări peste propria umbr ă sau s ă învingi legea
gravita ției. „Revolta fondului dacic nelatin” de care vorbe ște L. Blaga e continuat ă de M.
Vulc ănescu, O. Papadima și S. Mehedin ți. În istoria culturii române ști substratul dacic este
fondul pe care se a șeaz ă cre știnismul. Îns ă, gândul blagian e continuat de prepozi ția noician ă
întru (prepozi ție ce poate fi ata șat ă existen ței noastre întru mister și revelare) define ște
situarea într-un spa țiu privilegiat, nu trimite la o epoc ă ci la spiritualitatea total ă, ne scoate din
lumea neesen țial ă a devenirii întru devenire, și trecem în lumea devenirii întru fiin ță.
Pentru C. Noica limita e constrâng ătoare ca o hain ă prea strâmt ă, iar limita ția se afl ă în
noi, ea exprim ă fire ștenia și normalitatea lucrurilor dup ă sintagma lui M. Preda. E necesar un
echilibru dinamic între particular și general, a devenirii particularului întru general, dup ă cum
considera C. Noica, deoarece limbajul literar exprim ă un mozaic de atitudini și nu un bloc de
semnifica ții invariabile.