LISTA TABELELOR ȘI GRAFICELOR
LISTA TABELELOR ȘI GRAFICELOR
Tabel 1 – Evoluția ratei anuale a inflației măsurate cu ajutorul IPC, IPPI și dPIB ȋn perioada 1990-1997
Tabel 2 – Evoluția prețurilor de consum ȋn perioada 1991-1997
Tabel 3 – Evoluția prețurilor de consum ȋn perioada 1991-1997 (%)
Tabel 4 – Rata medie lunară a inflației ȋn perioada 1991-1997
Tabel 5 – Evoluția prețurilor producției industrial ȋn perioada 1991-1997
Tabel 6 – Evoluția prețurilor producției industrial ȋn perioada 1991-1997 (%)
Grafic 1 – PIB real (1990-1999)
Grafic 2 – Rata inflației medii (1990-1999)
Grafic 3 – Dinamica ratei inflației ȋn România ȋn perioada 1990-2010
Grafic 4 – Evoluția prețurilor la categoria de bunuri și servicii incluse ȋn IPC
Grafic 5 – Evoluția ratei anuale a inflației măsurate cu ajutorul IPC, IPPI și dPIB ȋn perioada 1990-1997
Grafic 6 – Evoluția prețurilor de consum ȋn perioada 1991-1997
Grafic 7 – Evoluția prețurilor de consum ȋn perioada 1991-1997 (%)
Grafic 8 – Rata medie lunară a inflației ȋn perioada 1991-1997
Grafic 9 – Evoluția prețurilor producției industrial ȋn perioada 1991-1997
Grafic 10 – Evoluția prețurilor producției industrial ȋn perioada 1991-1997 (%)
INTRODUCERE
Inflația este un dezechilibru care afectează, în proporții diferite, toate economiile naționale, și care poate fi sesizat prin două tendințe majore, și anume: creșterea generalizată a prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor. Se consideră că inflația este o stare caracterizată prin creșterea permanentă mai rapidă a volumului puterii de cumpărare față de volumul bunurilor și serviciilor, astfel încât din aceasta rezultă creșterea veniturilor și prețurilor în timp ce valoarea banilor scade
Lucrarea de față este structurată pe 4 capitole. Primul capitol „Concptul de inflație. Măsuri de atenuare a acesteia” reprezintă o parte teoretică introductivă a temei lucrării de licență „Inflația în România ȋn perioada de tranziție.” Aici sunt prezentate conceptul de inflație, principalele categorii de delimitare a formelor inflației, cauzele și formele inflației, precum și efectele inflației și politicile antiinflaționiste.
Capitolul 2 „Cazuri celebre de inflație” prezintă cazul a numeroase țări care au intrat ȋn istorie datorita inflației pe care au avut-o. Ȋn acest capitol se prezintă printer altele cazul inflației din Germania, din Ungaria celei de dupa cel de-al II-lea război mondial, precum si cazul Argentinei.
Capitolul 3 „Inflația ȋn țările Uniunii Europene” prezintă situația indicatorilor de convergență de la nivelul UE 15 și NSM 12, ȋn funcție de valul de aderare la Uniunea Europeană din care țările ȋn cauză au făcut parte.
Capitolul 4 „Inflația ȋn România ȋn perioada de tranziție” este studiu de caz ce analizează inflația în România ȋn perioadele 1990-1997 și respectiv 1997-2002, iar în final tratează subiectul impactului inflației asupra ocupării și câștigului salarial ȋn România.
Inflația este o componentă a realităților economice în lumea contemporană, dar influența pe care o exercită asupra climatului economico-social este diferită în funcție de amploarea pe care o ia creșterea prețurilor. Dincolo de un anumit prag (al cărui nivel diferă în funcție de factorii specifici fiecărei țări și perioade istorice), inflația reprezintă unul dintre cele mai primejdioase fenomene, ce se repercutează atât în plan social, cât și economic.
Inflația ridicată diminuează puternic economiile populației, în special atunci când acestea nu sunt protejate prin dobânzi de nivel corespunzător. Inflația atacă mai grav pe cei cu venituri fixe (pensionari, beneficiari de ajutor social, bursieri etc.) și mai puțin alte categorii sociale (salariați, patroni, acționari), ale căror venituri evoluează aproape în pas cu inflația. Dată fiind incertitudinea privind nivelul viitor al ratei inflației, are loc o redistribuire arbitrară a veniturilor între membrii societății, cu consecințe diametral opuse pentru diferitele categorii socioprofesionale.
CAPITOLUL 1
CONCEPTUL DE INFLAȚIE.
MĂSURI DE ATENUARE A ACESTEIA
Definirea inflației
Inflația este unul din cele mai complexe și controversate fenomene ale economiilor contemporane. A fost considerată independentă de nivelul și tendințele sale de-a lungul timpului, fie ca principal pericol în calea creșterii economice durabile și a stabilității macroeconomice, fie ca un posibil stimulent al acestora. Fiind înainte de toate un fenomen monetar, caracterizarea inflației trebuie să se facă în legatură cu formele istorice pe care le-au cunoscut banii.
Inițial, inflația s-a manifestat sub formă devalorizării banilor, mai exact a metalelor prețioase. În aceste condiții avea loc separarea conținutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de conținutul lor real (mai mic, diminuat prin falsificări repetate și pe căi diverse). Când aurul era folosit ca monedă de schimb, monedele de aur puteau fi colectate de către guvern, topite, amestecate cu alte metale precum argint, alamă sau cupru, și să se emita alte monede de aceeași valoare. Amestecând aurul cu alte metale, guvernul putea mări numărul total de monede emise fără să fie nevoie să crească cantitatea de aur în vederea emiterii lor. Când valoarea fiecărei monede era scăzută astfel, guvernul profita dintr-o creștere a emiterii. Această practică creștea masa monetară și în același timp scădea valoarea relativă a fiecărei monede. Valoarea relativă a monedelor descreștea, astfel consumatorii aveau nevoie de mai multe monede în schimbul aceleiași cantități de bunuri și servicii. Aceste bunuri și servicii sufereau o creșterea a prețului întrucât valoarea fiecărei monezi era redusă.
A doua formă istorică de inflație consta în inflația banilor de hârtie convertibili în aur. Atât timp cât banii de hârtie înlocuiau realmente aurul monetar, mișcarea semnelor valorii oglindea legile circulației banilor, precum și mărimea acestora, aur cu valoarea deplină. Dacă banii de hârtie întreceau însă propria lor măsură, respectiv cantitatea de bani aflată în circulație o depășea sensibil pe cea care rezulta din raportul dintre masa aurului monetar și etalonul aur, atunci surplusul de bani de hârtie antrena creșterea prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor aflați în circulație.
Inflația se manifestă ca o creștere generală și durabilă a majorității prețurilor. Creșterea este însă diferențiată pe categorii de bunuri economice, ca și pe servicii ale factorilor de producție, pe variate piețe teritoriale. Inflația modifică deci corelațiile dintre prețurile bunurilor și resurselor. Apărută la punctele de interferență dintre fluxurile reale și cele monetare, inflația apare ca o disfuncție acceptată de agentii economici, ca un rău necesar al creșterii economice. În genere, se caută să se asigure un anumit surplus de ofertă de bunuri față de cererea solvabilă a populației. În plus, mulți specialiști consideră inflația modernă și controlată de organismele specializate drept răul cel mic față de șomajul cronic de masă (răul cel mare) ca și față de recesiunea economică.
Acest tip de inflație – cunoscut sub denumirea de "inflație monetară" – este definit prin celebra "ecuație a schimbului" a lui I. Fisher:
M x V = P x T
unde:
M = masă monetară
V = viteza de circulație a monedei
P = nivelul general al prețurilor
T = volumul tranzacțiilor
Conform acestei ecuații, dacă masa monetară M crește foarte mult, fără nici o măsură, celelalte elemente ale schimbului monetar vor suferi consecințele. Astfel, presupunând că M este factorul cauzal, și anume, proporțional cauzal al modificării lui P, se obține o primă definiție a inflației.
În acest context, s-ar putea spune că teoria cantitativă, în forma sa cea mai simplă, dar și cea mai veche, este tocmai expresia fenomenului inflaționist. Deoarece, conform acestei teorii, volumul tranzacțiilor, T, nu poate crește, pentru că se află întotdeauna la nivelul maxim permis de factorii de producție existenți, iar viteza de circulație a monedei, V, de asemenea, nu se modifică, fiind legată de obiceiuri, gusturi, preferințe, etc. care, pe termen scurt rămân neschimbate. În consecință, creșterea masei monetare duce în mod necesar la creșterea prețurilor.
Principalele categorii de delimitare a formelor inflației
Ȋn literatura de specialitate se utilizează diferite criterii de delimitare a formelor inflației. Din punct de vedere al intensității ȋntâlnim:
inflația moderată caracterizată printr-o creștere medie anuală a prețurilor și serviciilor de 3%-4% care duce la deprecierea lentă și progresivă a banilor, făra zguduiri economice;
inflația deschisă ȋn care creșterea anuală a prețurilor este ȋntre 5% și 10% și este ȋnsoțită de creșteri economice mai reduse sau chiar stagnări;
inflația declarată, ȋn care prețurile cresc anual cu 10%-15%;
inflația galopantă, ȋn care prețurile și tarifele cresc anual cu mai mult de 15%, provocând mari dezechilibre economice și sociale;
hiperinflația, forma cea mai periculoasă și excesivă a inflației la care prețurile cresc la intervale scurte de timp, antrenând dezechilibre generale ȋn economia națională;
dezinflația se manifestă prin ȋncetinirea durabilă și autoȋntreținută a ritmului de creștere a nivelului general al prețurilor;
creșterea economică neinflaționistă este o inflație moderată ȋnsoțită de o creștere economică mai mare decât inflația;
creșterea economică inflaționistă relevă un ritm pozitiv de creștere a producției naționale, ȋnsoțit de o rată a inflației mai ȋnaltă decât cea a dinamicii economice;
stagflația desemnează acea situație din economie ȋn care coexistă inflația cu lipsa de creștere economică;
slumpflația sintetizează coexistența inflației galopante cu recesiunea economica
Fiind un fenomen deosebit de complex, inflația se poate măsura și ilustra prin utilizarea simultană a mai multor indici și indicatori, fiecare din aceștia evidențiind o anumită fațetă a inflației. Exprimarea absolută a inflației se determină ca diferență dintre cererea absolută nominală și cantitatea reală de bunuri și servicii pe care le pot oferi spre vânzare agenții economici. Indiferent de cauza declanșării inflației, desfășurarea ei, perpetuarea și agravarea inflației are determinări multifactoriale. Ȋn condițiile economiei actuale, inflația are la bază factori de ordin economic, monetar, socio- politic, de natură internă și externă care acționează simultan și se influențează reciproc.
Cauze și forme ale inflației
După cauzele care o produc, inflația poate fi:
1. Inflația prin cerere
În abordarea monetaristă, inflația prin cerere are o serie de cauze, unele imediate, altele mai îndepartate. Între cauzele imediate, cele mai relevante sunt:
Creșterea anormal de rapidă a cantității de moneda în raport cu volumul producției. Dezechilibrul între cererea solvabilă foarte puternică în raport cu oferta la un preț dat nu poate fi atenuat decât prin creșterea prețurilor.
Creșterea cheltuielilor statului fără să se opereze o creștere a impozitelor, aplicând în fond un impozit indirect prin inflație. Inflația apare astfel drept singura formă de impozitare care poate fi aplicată fără a cere acordul persoanei (sau, cum spunea M. Friedman, inflația reprezintă impozitul pe politică).
Cauzele mai îndepărtate sunt atașate erorilor politicii guvernamentale în materie de ocupare si ale bancii centrale, care ia decizii bazate pe teorii eronate (dacă trebuie să se ocupe de ratele dobânzii, atunci sarcina ei este să controleze cantitatea de monedă).
2. Inflația prin costuri
Aceasta desemnează creșterea prețurilor ocazionate de creșterea prețurilor la elemente ca materii prime, materiale, în general la factorii de producție. Creșterea costurilor este inflationisță când ea persistă, ceea ce se întamplă deseori datorită interdependențelor elementelor care compun prețul la producator. În perioada actuală numeroase economii se confruntă cu fenomene de stagflație și slumpflație.
Stagflația caracterizează acea situație din economia unei țări concretizată prin inflație rapidă (de regula inflație deschisă) însoțită de stagnare economică. PIB și PNB real stagnează sau se reduce (fenomenul de recesiune) în condițiile când prețurile cresc, masa monetară stagnează sau chiar sporește, iar rata șomajului este foarte ridicată.
Slumpflația definește situația cea mai critică dintr-o economie națională: stare de hiperinflație și reducerea drastică a PNB și PIB real, șomaj cronic, de masă, conjugate cu alte dezechilibre grave interne și externe. Slumpflația s-a întâlnit temporar în economiile dezvoltate în cursul primului șoc petrolier, în unele economii în curs de dezvoltare și în toate fostele țări socialiste în perioada de reformă și tranziție spre economia cu piață concurențială.
O diferență instituțional sistematică există între țările care au sau nu au (parțial sau total) o indexare a salariilor și a celorlalte surse de venit. Indexarea face inflația să pară mai puțin dureroasă, dar în mod normal o pastrează la un nivel mai ridicat și crește riscul unei accelerări continue.
Un exemplu foarte bun care să prezinte hiperinflația în adevăratul sens al cuvântului poate fi Brazilia anilor 1986-1994. La începutul secolului al XX-lea banii brazilieni erau numiți Reis, însemnând "regi." Până în 1930 valoarea nominală era de 1000 de regi. Până în 1942 moneda se devalorizase într-âtat încât Guvernul Vargas a intituit o reformă monetară, schimbând moneda în cruzeiros (cruci) cu o valoare de 1000 la 1. În 1967 crucea a fost denumită cruce nouă și s-a renunțat la trei zerouri din toate valorile nominale. În perioda anilor 1970, când economia Braziliei creștea cu 10% pe an, inflația era peste tot între 15%-300%. La mijlocul anilor 1980 inflația era scăpată de sub control ajungând la 2000%. În 1986 s-a renunțat din nou la trei zerouri iar crucea a devenit cruciadă, urmând ca peste doar trei ani să se renunțe la alte trei zerouri. Pentru a evita o situație asemănătoare acesteia, în 1994 s-au luat următoarele măsuri:
s-a votat un amendament constituțional care împuternicea Banca Centrală să nu finanțeze deficitul bugetar;
Banca Centrală a interzis băncilor regionale să mai achiziționeze obligațiuni emise de către Guvern;
salariile au fost înghețate și s-a introdus o nouă monedă – realul – astfel încât să repornească enocomia.
Ca rezultat al acestor măsuri, prețurile au scăzut dramatic din iulie 1994 până în 1997, iar inflația a fost redusă la standardul internațional. Practic impactul hiperinflației a fost următorul:
1 Real (1994) = 2.700.000.000.000.000.000 Reis (1930)
Un exemplu asemănător întâlnim și în România anilor 2000-2005. Cea mai mare valoare nominală în 1998 era 100.000. Până în anul 2000 aceasta ajunsese la 500.000, iar la începutul lui 2005 valoarea nominală atinsese pragul de 1.000.000. În iulie 2005 leul a fost înlocuit cu leul nou cu 10.000 lei vechi = 1 leu nou. Inflația în 2005 era aproape 10%. În anul 2006 cea mai mare valoare nominală era de 500 lei, deci mult mai mică decât cea din anul precedent.
Inflația contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care evidențiază existența în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile economiei, lucru ce duce la deprecierea banilor și la creșterea durabilă și generalizată a prețurilor. Adesea inflația este explicată doar prin emisiunea excesivă de semne bănești (inflația prin moneda). Economistul M. Friedman afirmă că inflația este legată mai ales de oferta de monedă, suplimentarea acesteia fiind un efect al deciziilor agenților economici specializați în sensul sporirii activelor lor de bani (bani de credit). Un loc aparte ocupă acele concepții care consideră drept cauză principală a inflației insuficiența producției (inflația prin ofertă). Creșterea veniturilor în special a salariaților nu este compensată printr-o creștere corespunzătoare a productivității. Apare astfel o penurie de bunuri și de servicii. Specialiștii numesc un asemenea dezechilibru inflație reala.
Explicația cea mai obișnuită a inflației costurilor se bazează pe ideea că sindicatele au o putere de monopol asupra factorului muncă prin intermediul căruia pot obține o îmbunătățire a salariilor într-o proporție superioară față de creșterea productivității muncii. Dacă se întâmplă asta, sectorul lucrătorilor va începe să primească o proporție mai mare ca cea a venitului național. Ceilalți plătitori de impozite își vor vedea redusă participarea lor și își vor apăra veniturile crescând prețurile. Muncitorii vor răspunde cu din ce în ce mai multe revendincări, dezvăluindu-se astfel o spirală salarii-prețuri. În funcție de aceasta, muncitorii sunt preocupați în special să-și mențină poziția relativă cu privire la ceilalți muncitori și ramuri industriale. Dacă în unele întreprinderi stagnările productivității muncii permit obținerea de creșteri salariale notabile, lucrătorii din celelalte întreprinderi sau ramuri productive vor încerca să obțină aceleași îmbunătățiri printr-o mai mare agresivitate sindicală.
Cei care caută originea dezvăluirii proceselor inflaționiste într-o inițială creștere a costurilor capitalului, pun accentul pe existența mai multor companii mari cu un grad mai mare sau mai mic de monopol, capabile să creasca prețurile produselor lor peste cele determinate de piețele cu libera concurență. În alte ocazii vor fi caracteristice specifice ale piețelor financiare cele care nasc creșteri ale dobânzilor prin scumpirea costurilor întreprinderilor îndatoritoare care se vor putea apăra doar prin creșterea prețurilor lor.
Se obișnuiește să se considere că procesele inflaționiste experimentate în toate țările în anii '70 s-au datorat în parte bruștelor creșteri ale prețului petrolului în 1973 și 1979, ceea ce a produs reacții în lanț de creșteri ale prețurilor multor altor materii prime. Țările industrializate simțindu-se prejudiciate de redistribuția internațională a veniturilor create de acele fenomene, s-au apărat crescând prețurile produselor industriale. În general se consideră că inflația este "exportabilă" din cauza faptului că de fiecare dată importurile au din ce în ce mai mare greutate ca părți ale produselor realizate în interior, iar creșterile de prețuri se deplasează de la o țară la alta.
3. Inflația structurală
În ceea ce privește inflația structurală, teoreticienii au plecat de la analiza unor societăți concrete: cele ale țărilor sudamericane. Orice explicație de tipul "exces de cerere" pare exagerat în unele țări al caror venit pe locuitor este atât de mic. Pentru economiștii structuraliști, inflația în țările subdezvolatate își are originea în dezechilibrele structurale ce apar. Nu există exces al cererii ci insuficiență a economiilor, și asta se datorează nu numai veniturilor reduse ci și distribuției neegale. Celălalt dezechilibru structural latinoamerican grav este derivat din comerțul sau exterior. Exporturile sale sunt compuse dintr-un număr redus de produse de bază (cafea, zahăr, bumbac) iar fluctuațiile pe piețele internaționale ale acestor produse au puternice repercursiuni interne atât în anii favorabili, cu creșteri extraordinare, cât și în anii cu grave crize economice.
O creștere generalizată și dispersată a prețurilor, inflația, este rezultatul imediat al deciziilor agenților economici. Aceste decizii pot rezulta din coordonarea și dinamica monopolului/oligopolului precum și din încercarea creșterii profiturilor. Însă ea nu are nevoie de coordonare formală: o situație favorabilă a cererii, cu un venit mare și o dorință de consum accelerată, duce la creșterea mai ușoară a prețurilor. O creștere generalizată a costurilor, cum este cazul salariilor, prețurilor la energie (în special prețul petrolului), deprecierea monedei și anumite alte taxe, duce sigur la inflație. O soluție ar fi îmbunătățirea productivității, ceea ce ar reduce costurile unitare de producție.
Creșterile mari ale masei monetare, mai ales dacă depășesc creșterea nominală a PNB, riscă să accelereze inflația curentă. Cu alte cuvinte, dacă inflația prezentă plus PNB real sunt mai mici decât rata de creștere a cantității monetare, există un risc crescut de accelerare, dacă ceilalți factori nu se îndreaptă în direcția opusă. O presiune pro-inflație poate veni și din deficitul fiscal, în functie de diversele fluctuații provenite din modul de finanțare.
O cauză importantă a inflației este dată și de previziunile cu privire la rata inflației în viitor, în condițiile în care acestea exercită o presiune foarte mare asupra proceselor decizionale ale pieței. Investițiile sunt descurajate de nesiguranța pieței și de fluctuațiile mari ale inflației.
1.4. Efecte ale inflației și politici antiinflaționiste
1.4.1. Efecte ale inflației
Procesul inflaționist este complex nu numai din perspectiva cauzelor sale, ci și din punct de vedere al efectelor pe care le produce asupra economiei în ansamblul său, ca șiasupra fiecărui individ. Două efecte ale inflației sunt cunoscute de publicul larg: redistribuirea bogăției și creșterea incertitudinii în economie
Pentru anumiți economiști devalorizarea banilor în sine nici nu reprezintă o problemă de sine stătătoare, în anumite privințe chiar putem să le dăm dreptate. Atunci când spunem despre cineva că „are bani” de fapt înțelegem că este o persoană care are o disponibilitate de plată destul de mare care îi permite să achite contravaloarea unor bunuri costisitoare. Practic, dacă venitul nostru lunar se cifrează la 1000 de unități monetare și un măr costă 1, putem cumpăra 1000 mere; dacă prețul merelor ajunge la 10 de unități monetare principala problemă cu care ne confruntăm este că nu câștigăm 10000 de unități monetare care să ne permită să consumăm aceeași cantitate de mere.
O monedă „slabă” naște într-adevăr reacții psihologice, determinabile prin neîncredere în a economisii în respectiva monedă, oamenii vor să tezaurizeze valori imuabile și atunci vor încerca să economisească alte monede sau valori material. Alt efect psihologic este reprezentat de către încercarea exprimării unor fluxuri monetare viitoare negociate în prezent în alte monede decât ceea națională (ca exemplu putem lua exprimarea salariilor cu referință la euro, în România, în cadrul multor companii). Însă astfel de reacții apar mai ales în momentul în care procesul de devalorizare a banilor se află în plină desfășurare, odată cavalcada creșterilor de prețuri fiind oprită neȋncrederea tinde să dispară.
Datorită valorilor crescute a fluxurilor monetare putem vorbi de anumite costuri implicite ce pot apare în desfășurarea tranzacțiilor, dar acestea pot fi evitate în cadrul tranzacțiilor desfășurate prin intermediul unor forme moderne ale monedei (mai exact formele electronice ale acesteia) deoarece sunt legate mai ales de către cantitatea fizică de bani care ar trebui să fie implicată în tranzacție, și nu de valoarea lor. Putem astfel considera că o inflație anticipate, confirmată integral prin creșterea valorii fluxurilor monetare, nu implică distorsiuni prea puternice ale mersului sistemului economic.
Efectul de redistribuire al averilor diferă în funcție de componentele patrimoniului fiecăruia și de intensitatea inflației. Există în urma redistribuirii și beneficiary ai inflației; de exemplu, dacă ați cumpărat un imobil pe credit la o rată a dobânzii fixă, beneficiați de inflație în două feluri: pe de o parte ca urmare a creșterii valorii imobilului, iar pe de altă parte datorită fixității dobânzii. Dacă imobilul a fost achiziționat din surse proprii și îl fructificați prin închiriere pierdeți dacă percepeți o chirie fixă, dar tot câștigați din creșterea valorii imobilului. Concluzia este simplă: este dificil, dacă nu imposibil să evaluăm impactul global al redistribuirii prin inflație. De regulă, inflația neanticipată redistribuie veniturile în favoarea debitorilor și în defavoarea creditorilor, în favoarea celor cu venituri ajustabile și în defavoarea celor cu venituri fixe. Cât despre inflația anticipată, ea are de regulă valori mici, este cunoscută de toți, iar efectul redistribuirii este redus.
Efectul de redistribuire și cel de „corodare” a economiilor poate fi evitat într-un sigur mod: plasarea disponibilităților monetare (chiar și pe termen scurt) în active reale nealterabile cum ar fi proprietățile imobiliare sau bunurile de artă confirmate ca valoare, la care putem adăuga și obligațiunile cu termen scurt de răscumpărare. O astfel de înclinație a oamenilor este observabilă în perioadele îndelungate de manifestare a inflației, însă el oferă doar o protecție, o conservare a averilor individuale. Este un comportament nerational deoarece fondurile disponibile pentru investire sunt blocate în investiții neproductive (sau prea puțin productive) ce nu permit nici ridicarea nivelului bunăstării individuale și nici nu ajută la depășirea dezechilibrului inflaționist prin creștere economică reală.
Mai grav decât efectul de redistribuire este impactul inflației asupra eficienței economiei naționale. Inflația mărește incertitudinea și descurajază afacerile prin mai multe efecte: distorsionează semnalul furnizat firmelor de către piață prin prețuri, alterează funcțiile banilor, antrenează costuri de acomodare la noile prețuri, conduce la creșterea poverii fiscale pentru că taxele se aplică pe valoarea nominal. De aceea, economiștii susțin că o economie sănătoasă trebuie să fie lipsită de inflație sau cel mult caracterizată printr-o inflație târâtoare, anticipată.
1.4.2. Politici antiinflaționiste
La prima vedere, politicile antiinflaționiste ar urmării lichidarea inflației însăși. Un astfel de fenomen este imposibil de realizat. Guvernele pot acționa doar asupra cauzelor care duc la declanșarea inflației, încercând astfel să atenueze virulența manifestării procesului și pot acționa astfel încât inflația să nu altereze reușita celorlalte politici macroeconomice. Spre exemplu în politica de aderare a României la Uniunea Europeană guvernele au acționat pentru încadrarea inflației în anumite limite de manifestare care să permită compatibilizarea economiei cu economiile europene; nu și-a putut nimeni propune stoparea inflației, ar fi fost doar o măsură artificială fără impact în economia reală. Finalitatea ultimă a politicilor antiinflaționiste o reprezintă compatibilizarea fenomenului cu creșterea economică.
Pentru asigurarea sucesului unei politici în această direcției este necesar să abordăm un mix de politici cu o aplecare specială în planul economiei reale, prin controlul și coordonarea cererii și ofertei agregate.
Principalele măsuri antiinflaționiste pot fi sintetizate astfel:
Reducerea ratei de creștere a masei monetare. Această măsură este eficientă, dar este foarte greu de aplicat. În primul rând pentru că, deși toți se plâng de inflație, totuși în același timp, toți ar vrea să vadă că prețurile stagnează sau scad la bunurile pe care le consumă, și nu la ce ea ce vând. Crede cineva că salariații din România s-ar bucura dacă forța lor de muncă ar fi plătită mai ieftin? Rezultă că, într-o oarecare măsură, nu există nici dorința populației de a stopa inflația.
Controlul prețurilor și salariilor. Acest lucru poate fi obținut prin lege sau prin dialog între guvern și partenerii sociali. Prin această măsură se obțin două rezultate: scade cererea globală și crește oferta globală, datorită reducerii costurilor. Dacă se reușește acest lucru, inflația scade în intensitate, dar practica economică este rară în exemple de succes. În plus, această măsură împiedică alocarea optimă a resurselor, deoarece prețurile sunt administrate, și poate să conducă la acumularea unor tensiuni inflaționiste care să răbufnească mai târziu.
Indexarea salariilor și altor venituri este mai degrabă o măsură de protecție împotriva inflației. Există pericolul ca indexarea să conducă la o spirală inflaționistă greu de depășit. Totuși, unii economiști, inclusive Friedman văd în ea și o măsură antiinflaționistă. Argumentul este că, dacă inflația va crește încet, și salariile vor crește la fel de încet, reducându-se intervalul de timp dintre încetinirea creșterii masei monetare și ajustarea salariilor. În plus, dacă indexarea are în vedere și ajustarea impozitelor, ca și indexarea datoriei publice, statul va câștiga mai puțin din inflație și va fi mai puțin tentat să o folosească.
CAPITOLUL 2
CAZURI CELEBRE DE INFLAȚIE
2.1. Inflația ȋn Imperiul Roman
De-a lungul celui de-al treilea și al patrulea secol după Hristos, inflația din Imperiul Roman a ajuns la cifre astronomice, ajutând și stârnind acele forțe interne decadente, economice, politice și sociale care au făcut ca Imperiul sa fie o pradă mai ușoară pentru barbari.
În prima perioadă a secolului I, Împăratul Augustus a bătut monede integral din aur și argint. În urmatoarele două secole, împarații romani au micșorat greutatea monedelor si au redus concentrația monedelor din argint. În al doilea secol, conținutul în argint al denarului a scăzut la 75% în timpul lui Marcus Aurelius, iar până la mijlocul secolului al III- lea, inflația târâtoare a mărit prețurile de aproape trei ori.
La inceputul celui de-al treilea secol, Caracalla a înlocuit denarul din argint cu o nouă monedă sin argint cu un conținut de 50% argint, care s-a numit antonianus. La mijlocul secolului, această incă mai conținea 40% argint, dar ulterior devalorizarea într-un ritm susținut a înregistrat cel mai înalt nivel, sub domnia lui Gallienus, împărat între anii 260 și 268. Conținutul de argint a ajuns la valoarea minimă de 4 procente, iar prețurile au înregistrat un nivel triplu față de primul secol.
Scena politică oglindea dezordinea monetară și,invers,manifestându-se de-a lungul a 40 de ani,începând cu asasinarea lui Gordian in 244 d.H.și până la ascensiunea lui Dioclețian un 284
Cauza de bază a inflației s-a identificat în afacerile fiscale ale guvernului roman. Guvernul își plătea cheltuielile in monede și nu avea o politică de credit pentru a strange fonduri, atunci când cheltuielile depășeau veniturile din taxe.
Din cauza inerției tradițiilor sau opoziției politice, cotele de impozitare puteau fi modificate, dar cu mare dificultate. Împărații mai vestiții găseau o modalitate mai ușoară de a strânge fonduri, preferând condamnarea senatorilor și cetățenilor bogați prin acuzații false și confiscarea averilor acestora, comparative cu colectarea taxelor. Alternativa care rămânea era devalorizarea monedei.
Când Aurelian a preluat tronul, în anul 270 d.H., imperiul era confruntat cu o inflație galopăntă, fiind adoptată o reform monetară, care a fost aproape la fel de buna ca și tipărirea anilor de hârtie. El a readus aproape de două ori și jumatate valoarea nominal s monezilor din cupru placate cu argint, care inlocuiseră monedele de argint ale imperiului.
Diocelțian a fost primul împărat care a combătut cu agresiviate inflația nestăpânită. El a venit la putere in 284 d.H.în mijlocul unei economii inundat cu monede inferioare și, în anul 295, a înfăptuit o reformă important, bătând monedă integral din aur și argint. Moneda sa, aureus, era egală cu a 16-a parte dintr-un pound de aur, iar monedele din argint erau egale cu a 96-a parte dintr-un pound de argint. Inflația a continuat să galopeze prin economia romană, motiv pentru care Dioclețian a recurs la controlul plăților și prețurilor în 301 d.H. Ridicarea prețurilor peste limita legală a încălcare majoră a legii, iar inflația s-a mai diminuat.
Constantin a devenit împărat la începutul secolului al IV-lea. A diminuat controlul plăților și salariilor și a continuat politica lui Dioclețtian de a spori valoarea monedei. A bătut o monedă numită solid de aur, egală cu a 72-a parte dinr-un pound de aur, menținându-se timp de 700 de ani. După de creștinismul a devenit religia oficială în Imperiul, în 313 d.H., Constantin a jefuit din templele păgâne mari cantități de aur pentru a aproviziona monetăria sa. Monetăriile statului au continuat, însă sp emită cantități mari de monedă devalorizată din cupru, moua emisiune alimentând inflația, ajungând ca un solidus de aur să fie egal cu 30 mil. Denari. Pe atunci, guvernul se proteja colectând taxele în aur sau argint. Prețul inflației era plătit de populație, pe când cei bogați se protejau de aceasta investind in aur si argint.
2.2. Inflația ȋn Germania
Oferta de monedă germană a cunoscut variații importante în timpul primului Război Mondial. În iunie 1914, mărcile germane în circulație reprezentau 6,323 milioane bucăți, iar până în dec.1918, cantitatea de mărci germane a crescut la 33,106 mil., prețurile dublându-se. Germania a finanțat războiul folosind datoria guvernamentală în loc să crească taxele sau să se împrumute pe paița de capital.
După armistițiul din anul 1918, marca germană în circulație acontinuat să se extindă și ăn decembrie 1921 unde a atins nivelul de 122,963 mil marci. Reichs Bank a abondonat toate pretențiile de control monetary o dată ce cantitatea de monedă în circulație a crescut la 1,295,228 mil în dec. 1922,și la 17,393,000 mil., în iunie 1923. Prețurile creșteau atât de repede încât muncitorii erau plătiți la interval de jumatate de zi fiind grabiți să-și cheltuiască salariile, înainte ca acestea să-și piardă valoarea.
În dec. 1923, oferta monetară și prețurile s-au stabiliyat. Guvernul german și-a reformat sistemul monetar emițând o nouă unitate monetară, numită rentanmark, egală cu un trilion de mărci.
Inflația a început cu presiunea financiară de după primul Război Mondial, când Germania a trebuit să-și refacă stocurile în depozite, să importe materiale brute și să plătească reparațiile de război. Aceasta a dus la o pierdere de mărci germane și la deprecierea monedei pe piețele de schimb străine, ceea ce a cauzat inflația prin prețurile de import care s-a răspândir și în restul economiei. Reichs Bank a continuat să crească oferta monetară mai repede decât prețurile, pentru a evita șomajul. Guvernul german a încurajat rezistența pasivă, a întrerupt plățile reparațiilor și a tipărit bani pentru a plăti muncitorii.
Experiența germană a hiperinflației a fost cea mai spectaculoasă văzută vreodată. Începând cu al doilea Război Mondial, Germania se poate mândri cu una din cele mai bune acțiuni de control al inflației față de orice altă țară-industrial dezvoltată.
2.3. Hiperinflația din Ungaria după al II-lea război mondial
Din iulie 1945 până in aug. 1946, hiperinflația s-a manifestat in Ungaria într-un mod mai spectaculos decât în Germania, după primul război mondial. În aug. 1946, Ungaria a înlocuit moneda depreciată, pengo, cu forintul la o rată de 1 forint = 400 pengos. Deși, criya din Germania a durat mai puțin de 2 ani, hiperinflația din Ungaria de după al II-lea Război Mondial a urmat o cursă mai rapidă în decursul unui an.
Primul efort al Ungariei să tempereze s.a manifestat în dec. 1945, când guvenul, a anunțat că bancnotele de 1.000 forinți sau chiar mai mult, ar fi fost anulate dacă nu li se fixau niște timbre speciale. Timbrele trebuiau să fie cumpărate de la guvern la un preț de trei ori valoarea bancnotelor. Timbrele cerute au redus numărul bancnotelor din circulație de 3-4 ori. Inflația s-a oprit sau chiar a scăzut pentru căteva zile, dar la sfârșitul lui dec. prețurile s-au ridicat atât de repede , încât angajații își cheltuiau salariile imediat ce le încasau.
La 1 ian. 1946, guvernul a încercat o nouă abordare a problemei inflaționiste și a creat o noua monedă de cont numită taxa pengo, pentru a proteja veniturile guvernamentale de inflație, pierderile acestora fiind datorate decalajului dintre momentul colectării și cel al folosirii.
Taxa pengo echivala obișnuitului pengo multiplicat cu un indice zilnic care măsura creșterea prețurilor curente față de cele de la 1 ian. 1946.
La 1 iun. 1946, guvernul a emis bancnota taxa pengo care circula ca o bancnotă de hârtie a cărei valoare depindea de rata deprecierii zilnice calculate. Astfel, taxa pengo a dobândit un curs nou, indexat în funcție de rata inflației. Obișnuitul pengo s-a depreciat rapid în valoare comparativ cu taxa pengo, iar prețurile au rămas stabile până la mijlocul lui apr. 1946.
Începând cu aprilie prețurile au început rapid să crească, iar de la 20 iunie deprecierea s-a accelerat rapid. La 1 aug. 1946, guvernul a emis noul forint a cărui convertibilitatea în dolari a fost asigurată de rezervele de aur și valute străine. Documentele oficiale nu arată clar, însă, originea acestor rezerve. Există opinii potrivit cărora Uniunea Sovietică a contribuit la criza din Ungaria cu intenția de a-i distruge economia. Experiența hiperinflaționistă din Ungaria a demonstrat că singurul remediu pentru inflație este disciplina monetară.
2.4. Hiperinflația din Austria
La sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, Austria a experimentat o perioadă de hiperinflație acută, înregistrând o rată anuală a inflației de 100% in lunile ian.1921 și aug. 1922. Menținerea lipsurilor de alimente și gradul ridicat al șomerilor au condus Austria pe calea unei mari instabilități economice, guvernul Austriei a încercat să soluționeze peoblemele interne suportând cheltuieli mari.
Din martie 1919-1922, guvernul Austriei, prin impozite și taxe, a acoperit mai puțin de 50% din cheltuielile publice și a finanțat emiterea completă a bonurilor de tezaur de către sectorul austriac al băncii Austro-Ungare, care le-a plătit cu bancnote noi, exprimate in coroane austriece. Din martie 1919 pana în aug. 1922, Banca Austro-Ungară a multiplicat circulația bancnotelor cu un factor de 299, ceea ce a condus la o creștere a ofertei de monedă în circulație, de la echivalentul de 4,7 mil dolari la 1,3 mld. dolari.
În condițiile în care inflația a sporit, austriecii au declanșat lupta „împotriva coroanei”. Ei au cheltuit, in scurt timp, bancnotele și coroanele deținute sub formă de economii.
Guvernul austriac a întărit controlul asupra schimbului, ca o masură ineficientă de a-I opri pe cetățenii austrieci să schimbe coroanele pe monedă străină.
Valoarea coroanelor străine pe piața din a scăzut rapid. În ian.1919 cursul de schimb al coroanei a fost 1 USD= 17,07 coroane austriece, iar in aug. 1 USD=17.300 coroane austriece. Depreciera coroanelor a cauzat creșterea mult mai rapidă a prețurilor decât puterea de cumpărare. Scăderea coroanei austriece pe piața schimburilor valutare a încetat brusc în aug. 1922, iar sporirea prețurilor de vânzare în luna următoare. Liga Națiunilor a aprobat acordarea unui împrumut de 650 mil. De coroane pentru Guvernul Austriac, acesta angajându-se sa acopere deficitul bugetar și să stabilească o bancă centrală independent de Guvern. O simplă dezvăluire a acordului a fost suficientă pentru a stabiliza prețul dr vânzare.
Banca Centrală a Austriei a reușit, rapid, să introducă bancnote in economia Austriei, în condițiile în care inflația a scăzut, fiind utilizate ca un instrument pentru apărarea legilor economice. La sfârsitul anului 1974, la mult timp după ce inflația a fost controlată, Austria a emis o nouă unitate monetară, shilling-ul, cu o valoare de 10.000 coroane.
2.5. Hiperinflația din Argentina
Argentina a practicat emisiunea de bancnote încă de la începutul sec. XIX. În anul 1822, Banca din Buenos Aires a emis primele bancnote, dar războiul cu Brazilia din 1826 a dus la convertirea acestora în aur. Bancnotelor s-au depreciat semnificativ, înainte de revenirea la convertibilitate din anul 1867.
În anul 1899 Argentina a adoptat „ gold standard”, care a marcato eră a stabilității prețului, funcționând până când întreaga lume a abandonat acest etalon. Înainte de depresia din 1930, indicele prețurilor de vânzare din Argentina a fost 31,6 în 1907, ajungând in anul 1920la 68%. Din anul 1934 până în 1990,prețurile au crescut și inflația a fluctuat cu tendință de creștere.
Inflația a început să crească și a fost eliminată la începutul anilor 1970 înregistrând 109% între 1973-1976.
Anul 1970 s-a încheiat cu un procent de 170% și a atins aproape 400% la mijlocul anului 1980. În 1991 a ajuns la 84%, iar de la mijlocului anului 1990, Argentina nu s-a mai temut de inflație și a devenit un model de stabilitate monetară.
Cauza principală a inflației își are originea în politicile de izolare a comerțului exterior, în instabilitatea politică ce a alternat între dictatura militară și guvernarea civilă, punând accent pe intervenția unei economii locale mai puțin agresivă și pe eșecul sistemului de taxe în finanțarea cheluielilor publice.
Insatisfacția produsă de un haos economic a condus la o reducere a regimului democratic în Argentina și, încă de la începutul anilor 90, guvernul democrat a ținut sub control inflația, curaj care a dus la excluderea guvernării militare. Inflația din lumea întreagă din anii 1970 a creat condiții pentru ca unii analiști să aibă îndoieli asupra abilității guvernului democratic de a stăpânii efectele inflației.
În martie 1991, legislația Argentinei a elaborat Legea Convertabilității, creând un nou peso argentinian convertibil în dolarul american. Baza monetară a avut acoperire 100% în rezervele de aur, dolari sau alte monede străine.
Dolarii americani au fost acceptați în mod curent pentru tranzacții. Valoarea peso-ului a fost adusă la 1 dolar și Banca Centrală a menținut convertibilitatea dintre peso și dolar. Această reformă monetară nu numai că a dus la reducerea inflației, dar a făcut ca sistemul monetar al Argentinei sa devină un model pentru alte țări în curs de dezvolatare.
2.6. Hiperinflația boliviană
În anii `90 Bolivia a trecut printr-o etapă de hiperinflație care a înregistrat rate anuale de 24.000% în anii 1984-1985. O ceașcă de cafea se vindea cu 12 mil pesos. O bancnotă de 1 mil. peso, care era echivalentul a 5000 de dolari în 1982, valora în 1985 doar 55 de cenți. În timpul hiperinflației pesos-ul bolivian s-a depreciat cu 40.000 precente, uneori scăzând cu 1-2 puncte procentuale pe oră. Pesos-ul bancnotă era numărat în grămezi de bancnote identice și, uneori, era măsurat prin greutatea teancurilor de bancnote.
Guvernul bolivian a fost nevoit să apeleze la alte țări pentru a emite monedă necesară unei economii hiperinflaționiste. Bancnotele, măsurate în mii de tone, erau aduse din Germania, Austria și Argentina.
Tranzacțiile în cont și cu cărți de credit au pierdut teren, deoarece procesul de achitare necesita un timp prețios. Băncile nu aveau bani să finanțeye ipotecile pentru gospodării și afaceri, plătind construcțiilor pe măsura realizării ei.
Dolarul american a devenit, de facto, standardul monetar, neoficial, din Bolivia, în timpul hiperinflației. Schimbul sporit de cocaină dintre Bolivia și SUA a aprovizionat economia Boliviei cu dolari care au alimentat o piață neagră în valută.
Pentru inflația boliviană, principala vină au avit-o finanțele guvernului. Impozitele încasate acopereau doar 15 procente din cheltuielile guvernamentale și deficitul bugetar achivala 25% din producția internă anuală a țării. În anul 1990 rata inflației era încă de 7000 procente, cu mult sub nivelul de la început, mijlocul anilor `80, dar încă destul de ridicată. În anii `90, rata inflației a început să scadă substanțial, pe măsură ce guvernul și-a redus deficitul bugetar.
2.7. China și inflația galopantă
Din anul 1937 până în 1949 China a experimentat o criză inflaționistă nu mai puțin spectaculoasă sau plină de consecințe socio-politice decât hiperinflația din Germania, de după primul Război Mondial.
Inflația chineză a cuprins trei etape. Între 1937-1939, în primii ani de război, prețurile nu au declanșat presiuni inflaționiste. Între 1940 și 1945 (anii de război) poporul chinez a început să-și piardă încrederea în moneda națională și inflația s-a accelarat. Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial a cunoscut o perioadă de acalmie, in ceea ce privește inflația, până când aceasta a atins dimensiuni impresionante, ce au sfârșit prin colapsul sistemului monedei naționale.
Invazia japoneză a deposedat China de 90% din capacitatea industrială, de impozitele din cele mai bogate provincii din China. Guvernul chinez a căutat să finanțeze rezistența milatară și industrializarea Chinei libere, fără să recurgă la fiscalitate, apelând, în schimb, la sacrificii voluntare și ajutor străin. Guvernul a provocat deficite masive și a eztins creditul bancar pentru expansiunea industrială. Totuși, recoltele bogate au menținut prețurile pentru bunurile de consum la niveluri scăzute.
În timpul anilor de război, Japonia a blocat efectiv toate exporturile către China, iar eșecurile în ceea ce privește recoltele agricole au redus oferta de bunuri. Cheltuielile guvernamentale au crescut o dată cu inflația, dar taxa pe venit a rămas aceeași, cauzând creșterea deficitului bugetar de patru ori, din anul 1939 până în anul 1941. Între dec. 1941 și dec. 1945, deficitul bugetar a crecut de 100 de ori, și prețurile au crescut cu 10.000 de procente. Poporul și-a pierdut încrederea în moneda națională și viteza de circulație a crescut, alimentând inflația.
Sfârșitul războiului a avut o influență de stabilizare a prețurilor, care practic au scăzut considerabil din aug. până în dec.1945. În 1946, negocierile de pace cu comuniștii au eșuat și guvernul chinez a intensificat cheltuielile militare și creșterea deficitului. Cheltuielile guvernamentale au crescut de trei ori și veniturile au acoperit doar 37% din cheltuieli. În aug. 1948 a fost înlocuită vechea monedă, fiind emisă o monedă nouă, la o paritate de o unitate din moneda nouă la mil. din cea veche. Guvernul impus, de asemenea, controlul prețurilor. Presiunile inflaționiste au distrus plafoanele prețurilor și acestea au continuat să crească într-un ritm febril. Din aug. 1948 până în apr. 1949 prețurile au crescut cu 112.390 procente. Comuniștii au ocupat Shanghai-ul în mai 1949; guvernul naționalist a fost derutat, iar prelucrarea informației despre prețuri a fost suspendată. În timp ce comuniștii au consolidat controlul în teritoriul principal al Chinei, moneda națională a devenit comlet neacceptată.
Experiența referitoare la inflația chineză a accentuat comentariile lui Lenin, potrivit căruia cea mai sigură metodă de răsturna sistemul capitalist era de a-i devaloeiza moneda. Inflația rapidă a fost, probabil, un factor ce a cauzat climatul de corupție în guvernul naționalist și a contribuit la demisia acestuia.
CAPITOLUL 3
INFLAȚIA ȊN ȚĂRILE UNIUNII EUROPENE
În vederea creării unei uniuni economice și monetare, Tratatul de la Maastricht a introdus ca repere fundamentale criteriile de convergență nominală pe baza cărora se apreciază capacitatea țărilor din cadrul UE de a se integra în zona euro. Criteriile de convergență nominală se raportează la un ansamblu de politici, care fundamentează arhitectura macro-financiarã și monetară a țărilor care urmează să devină membre ale zonei euro. În principal, criteriile de convergență constau într-o serie de indicatori macroeconomici care au fost calibrați la anumite niveluri de referință, considerate ca fiind sustenabile pentru un mediu macroeconomic stabil (vizând, cu deosebire, domeniile monetar – financiar, fiscal și valutar).
Reamintim că valorile de referință pentru indicatorii analizați sunt:
maxim 1,5% (puncte procentuale) peste media celor mai performante trei state înregistrată pe parcursul ultimilor doi ani în cazul nivelului inflației;
maxim 2% (puncte procentuale) peste media celor mai performante trei state înregistrată pe parcursul ultimilor doi ani în cazul ratei dobânzii;
3% pondere în PIB în cazul deficitului bugetar;
60% pondere în PIB în cazul datoriei publice.
Analiza de la nivelul indicatorilor de convergență nominală este realizată pe parcursul perioadei 2000-2010, având în prim-plan țările din cadrul UE. În cazul inflației, se remarcă faptul că valorile de referință implică o dinamică divizată pe două sub-perioade. Între 2000-2006, valoarea de referință a fost fluctuantă, atingând un nivel maxim de 3,1% în anul 2001 și un nivel minim de 2,2% în anul 2004. Pe parcursul acestei perioade, valoarea de referință a înregistrat variații de la un an la altul. Anterior anului 2006, valoarea de referință a ratei inflației a fost marcată de o creștere de la 2,5%, în anul 2005, la o valoare de 2,9% în anul 2006.
Începând cu anul 2006, valoarea de referință a nivelului inflației a înregistrat o scădere permanentă, de la 2,9% la 1,1% în anul 2010. Această dinamică a ratei inflației reflectă traiectoria pozitivă a evoluțiilor macroeconomice din UE anterioare anului 2007, în timp ce apariția crizei financiare a marcat tendința spre fenomenul deflației (2009 / 2010). Odată sesizată scăderea graduală a valorilor de referință corespunzătoare inflației, capacitatea statelor membre de a se înscrie în limitele prestabilitate ale Austria, Finlanda, Luxemburg, Danemarca, Suedia înregistrează valori ale ratei inflației inferioare nivelurilor de referință, începând cu anul 2007, valorile efective înregistrate de acest indicator se situează peste pragul de referință.
Totuși, la nivel regional, în cadrul zonei euro se remarcă o convergență mai puternică în cazul ratei inflației, ceea ce reflectă capacitatea statelor performante în această privință de a atenua, la nivel regional, disparitățile determinate de celelalte state, cu o rată a inflației peste nivelul de referință. Acest aspect se remarcă și la nivelul UE27, subliniind capacitatea de absorbție a efectelor negative determinate de valori divergente înregistrate de acest indicator, în cazul unor țări, prin puterea de convergență importantă a altor țări.
Un grad de convergență mai ridicat este reflectat în cazul ratei dobânzii. Valorile de referință au înregistrat o scădere aproape permanentă din anul 2000 până în anul 2010.
Indicatorii care prezintă gradul de divergență cel mai ridicat vizează domeniul fiscal. Ponderea efectivă a deficitului bugetar și a datoriei publice în PIB s-au îndepărtat de valoarea de referință, pe măsura apropierii de momentul declanșării crizei financiare. Dintre cei doi indicatori specifici convergenței fiscale (deficitul bugetar și datoria publică), cel mai divergent s-a dovedit deficitul bugetar.
3.1. Situația indicatorilor de convergență de la nivelul UE 15
În privința presiunilor inflaționiste, Germania se remarcă printr-un grad ridicat de disciplină în materie de convergență a ratei inflației: pe parcursul perioadei analizate, doar în anul 2008 și în 2010, a depășit cu o valoare extrem de scăzută valoarea de referință.
O altă țară cu un grad ridicat de aliniere la valorile de referință ale ratei inflației este Franța. În perioada 2000-2007, valorile efective ale ratei inflației s-au situat în permanență sub cele de referință, pentru ca, odată cu apariția dezechilibrelor generate de criza financiară, valorile acestui indicator să se situeze peste nivelul de referință. Totuși, în anul 2009, rata inflației a avut o valoare de 0,1%, iar, în 2010, nivelul inflației a fost de 1,7%.
În privința Irlandei, pe parcursul perioadei 2000-2003, rata inflației a depășit permanent valoarea de referință, pentru ca, în decursul intervalului 2004-2007, să se constate o tendință de apropiere de valoarea de referință. Declanșarea turbulențelor financiare a determinat o evoluție contradictorie a ratei inflației: peste, dar și sub nivelul de referință în perioada 2008-2010 (3,1%, – 1,7% și -1,6% în raport cu 2,5%, 1,6% și 1%). Valorile negative reflectă un proces deflaționist, cu efecte negative la nivel macroeconomic.
Italia, Austria, Luxemburg, Marea Britanie și Suedia au înregistrat un proces de convergență ridicată până în anul 2006, pentru ca, ulterior, să se producă un derapaj semnificativ, cu evoluție contradictorie.
Grecia și Spania se remarcă printr-un grad ridicat de indisciplină în privința ratei inflației. În decursul perioadei analizate, aceste state nu au reușit să mențină procesul inflaționist sub nivelul de referință. Doar în 2009, pe fondul deflației, indicatorii s-au apropiat de nivelul de referință.
Portugalia a cunoscut o traiectorie sinuoasă a ratei inflației: de la 2,8% în 2000 la 4,4% în 2001; de la 2,1% în 2005 la 3% în 2006; de la 2,7% în 2008 la -0,1% în 2009.
În privința disciplinei bugetare, se remarcă faptul că Germania prezintă o evoluție a soldului bugetar care se înscrie în limita impusă de criteriul de convergență; cu excepția anilor 2002, 2003 și 2010 când ponderea deficitului bugetar în PIB a atins valorile de 3,7%, 4% și 3,3%, pe parcursul celorlalți ani, deficitul bugetar s-a situat sub nivelul de 3% din PIB. Totuși, în privința rigurozității fiscale, Danemarca se plasează pe primul loc, deoarece, în cursul perioadei analizate, soldul bugetar a fost predominant pozitiv, cu excepția ultimilor doi ani (2009-2010), când deficitul înregistrat s-a situat sub valoarea prag (-2,7%).
Apariția crizei financiare a generat o inflamare a ponderii deficitului bugetar în PIB. Dacă pe parcursul perioadei 2000-2007, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie și chiar Portugalia au administrat în mod eficient finanțele publice, reușind să mențină un sold bugetar pozitiv sau ușor negativ, sub limita impusă de criteriul de convergență, odată cu apariția crizei financiare, ponderea deficitului bugetar în PIB a crescut în mod semnificativ, atingând chiar valori alarmante de peste 7% în PIB în cazul Franței (7%), Portugaliei (9,1%), Spaniei (9,2%) sau Marii Britanii (10,4%). Totuși, din perspectiva gradului de îndatorare, Spania a reușit să asigure un control corespunzător al acestuia până în anul 2008, neînregistrând o depășire a nivelului de referință. O creștere galopantă s-a produs în perioada 2009-2010, de la o pondere în PIB în valoare de 53,3% la 60,1%.
Luxemburg prezintă gradul de îndatorare cel mai redus pe parcursul perioadei analizate, având o medie de aproximativ 6% până în anul 2007, pentru ca ulterior ponderea datoriei publice în PIB să crească la 14,6% în 2009 și 18,4% în 2010. Alte țări cu un management riguros al ponderii datoriei publice în PIB sunt Olanda, Finlanda și Suedia, unde apariția turbulențelor financiare nu a determinat creșterea gradului de îndatorare peste nivelul impus de criteriul de convergență, ci doar o variație (de +10%) care a continuat să mențină ponderea datoriei publice în PIB sub limita de 60%.
Grecia apare în ipostaza statului cu deficitul bugetar cel mai ridicat înregistrat de-a lungul perioadei analizate; nici înainte de declanșarea crizei financiare, ponderea deficitului bugetar în PIB nu a fost gestionată în mod eficient, atingând, aproape în mod permanent, valori peste pragul de referință (4,5% în 2001; 5,2% în 2005; 6,4% în 2007). Apariția turbulențelor financiare a declanșat o inflamare fără precedent a deficitului bugetar, care, în 2008, a atins valoarea de 9,8%, în timp ce, în anul 2009, valoarea s-a ridicat la 15,4%, iar, în 2010, la 10,5%. Aceeași situație se constată și la nivelul ponderii datoriei publice în PIB, Grecia înregistrând o medie a acesteia de peste 100% de-a lungul perioadei analizate.
O altă țară cu un grad ridicat de indisciplină fiscală este Italia, care, chiar și în perioada anterioară declanșării turbulențelor financiare, a înregistrat ponderi ale datoriei publice în PIB de peste 100%. Această situație este în contrast cu deficitul bugetar care, cu anumite excepții, a fost menținut în limita prestabilită de criteriul de convergență.
La polul opus se situează Irlanda care, până în momentul declanșării dezechilibrelor financiare, a reușit să manifeste un control adecvat al finanțelor publice, înregistrând, aproape pe întreaga perioadă analizată, un sold bugetar pozitiv. Odată izbucnită criza financiară, începând cu anul 2007, soldul bugetar a devenit brusc negativ, atingând valori alarmante: 7,3% în anul 2008, 14,3% în anul 2009 și 32,4% în anul 2010. De altfel, aceleași aprecieri pot fi făcute și la nivelul ponderii datoriei în PIB: până în anul 2008, Irlanda îndeplinea acest criteriu de convergență, înregistrând grade de îndatorare la aproximativ jumătate din valoarea de referință, pentru ca, în 2009 și 2010, nivelul să crească brusc la 65,6% și 96,2%, în principal, ca urmare a crizei sistemului bancar.
Franța și Marea Britanie au aplicat un management mai relaxat al finanțelor publice, menținând o pondere a datoriei publice în PIB aproape de nivelul de referință, pe parcursul întregii perioade analizate. Sub impactul crizei financiare, ponderea datoriei publice în PIB a crescut, atingând, în anul 2010, valoarea de 81,7% în cazul Franței și 80% în cazul Marii Britanii.
Media ponderii deficitului bugetar în PIB la nivelul UE 27, precum și la nivelul zonei euro a crescut în cadrul perioadei analizate de la 3,1%, în anul 2003, la 6,4% și, respectiv, 6% în anul 2010. La nivelul zonei euro, ponderea deficitului bugetar în PIB nu este cu mult inferioară celei înregistrate la nivelul UE 27 – ceea ce evidențiază un management defectuos al finanțelor publice chiar și în țări care au adoptat moneda unică. În plus, în cazul ponderii datoriei publice în PIB, media la nivelul zonei euro este superioară mediei la nivelul UE 27 (circa 85%), reflectând nu numai depășirea semnificativă a criteriului de convergență nominală, ci și dezechilibre structurale ample, care pot afecta stabilitatea și rolul internațional al euro.
3.2. Situația indicatorilor de convergență la nivelul NSM 12
La nivelul țărilor din Europa Centrală și de Est, țările baltice se remarcă printr-o convergență accentuată aproape în cazul tuturor indicatorilor de convergență nominală. Cu excepția inflației care implică un grad de divergență la nivelul sub-perioadelor analizate, toți ceilalți indicatori prezintă o convergență susținută.
În acest sens, este demn de remarcat că Estonia a adoptat moneda unică, devenind membră a zonei euro începând cu 1 ianuarie 2011. De altfel, Estonia deține recordul la indicatori care constituie “călcâiul lui Ahile” pentru majoritatea statelor din UE. Astfel, în 2010, această țară a înregistrat cea mai bună performanță atât pentru criteriul soldului bugetului de stat consolidat (+0,1%), cât și pentru datoria publică (6,6% din PIB).
Un aspect important al analizei e constituit de dinamica indicatorilor în raport cu momentul declanșator al crizei financiare. Perioada anterioară declanșării crizei – 2005-2007 – s-a caracterizat printr-o tendință convergentă, în timp ce perioada ulterioară generează o divergență. Singurul indice care se remarcă prin convergență, în contextul apariției turbulențelor financiare, este rata dobânzii.
La nivelul întregului eșantion de țări, rata inflației și deficitul bugetar au generat situații problematice, îndepărtându-se de nivelul de referință în perioada post-declanșare criză. Acest aspect este explicat prin prisma scăderii veniturilor fiscale și a dezechilibrelor macroeconomice generate de turbulențele financiare.
În cazul ratei inflației, se remarcă existența unei divergențe chiar și în perioada anterioară apariției crizei financiare la nivelul tuturor țărilor din eșantion, reflectând perioada de creștere economică bazată pe consum, generatoare de inflație. Convergența de la nivelul ratei inflației se manifestă doar în cazul Letoniei și Lituaniei pe termen scurt, respectiv, 1999-2001 și 2002-2004, explicabilă prin efectele imediate ale terapiei de șoc implicate de adoptarea ancorei monetare.
În cazul Bulgariei, deși strategia de politică monetară a fost similară, efectele benefice s-au resimțit diminuat la nivelul ratei inflației, această țară remarcându-se, pe parcursul sub-perioadelor analizate, prin divergența ratei inflației. În schimb, efecte pozitive au fost resimțite la nivelul deficitului bugetar, care s-a aflat permanent într-o stare de convergență în raport cu valorile de referință. De asemenea, Bulgaria se află în ipostaza unei țări cu o politică fiscal-bugetară bine gestionată prin prisma valorilor convergente înregistrate la nivelul datoriei publice. Chiar și după apariția turbulențelor financiare, Bulgaria prezintă un nivel deosebit de scăzut al datoriei publice (16,6% în 2010).
În privința deficitului bugetar, situația este caracterizată prin diversitate. Există o serie de țări – Bulgaria, Cehia, Letonia și Lituania – în cazul cărora politicile bugetare au fost administrate eficient, lucru evidențiat de o convergență a deficitului bugetar în raport cu valoarea de referință, dar și câteva țări – România, Polonia și Ungaria – caracterizate de divergență.
Cu excepția Ungariei, țările din grupul NSM prezintă convergență în cazul datoriei publice atât în perioada anterioară declanșării crizei, cât și în perioada ulterioară. Acest aspect contrastează cu situația din state ale zonei euro, în cazul cărora se înregistrează valori de îndatorare deosebit de ridicate: de exemplu, în 2010, variind între 96,2% (Irlanda) și 142,8% (Grecia).
În privința României, rata dobânzii este indicatorul care prezintă un grad ridicat de divergență la nivelul tuturor sub-perioadelor; alți indicatori care sunt destul de îndepărtați de valoarea de referință sunt nivelul inflației și deficitul bugetar (începând din 2008), în timp ce datoria publică – deși încă semnificativ sub pragul de 60% – și-a accelerat rapid creșterea ponderii în PIB, sub impactul crizei financiare și economice (mai ales după 2008/2009).
CAPITOLUL 4
INFLAȚIA ȊN ROMANIA ȊN PERIOADA DE TRANZIȚIE
4.1. Tranziția la economia de piață
Înainte de 1990, economia era organizată centralizat, iar deciziile de producție pentru fiecare întreprindere din economia națională erau luate pe baza unui plan. Într-o astfel de economie, prețurile erau doar simple expresii în monedă ale unor agregări obținute prin tabelul intrări – ieșiri.
Programele de tranziție la economia de piață au reprezentat un set de politici imaginate de Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială (BM) si aplicate diferit de numeroase guverne și erau bazate cel puțin pe trei elemente: liberalizare a prețurilor și comerțului, administrare privată a activelor, sistem bancar pe două niveluri (banca centrală și bănci comerciale).
Fiecare stat a urmat în ritmul propriu acest set de politici, fără însă să existe o strategie construită la nivel național, și care sa fie înțeleasă de opinia publică. În aceste condiții, de fiecare dată când erau luate măsuri de restructurare economică cu implicații de tipul șomajului, apăreau protestele de masa și programul de reforme era abandonat din lipsa unui sprijin public.Am suferit si continuam sa suferim si astazi si datorita lipsei unei comunicari adecvate la nivel national in privinta tintelor pe care ni le propunem sa le atingem, a efectelor pe termen lung pentru tara si populatie si a cailor de parcurs pentru atingerea unor astfel de obiective.
Aceasta strategie „doi pași înainte, unul înapoi”, numită „stop and go” are ca rezultat creșterea costurilor sociale ale reformelor, deoarece restructurările se întind pe perioade de timp mai mari, și împreună cu ele și perioadele de ajustare a disponibilului de locuri de muncă, dar și a salariilor (datorită întârzierii reluării creșterii productivității muncii).
Programul de reformă, destul de curajos dar relativ gradual din perioada 1990 – 1992 (liberalizarea parțiala a prețurilor, renunțarea la decizia centralizată în producție, transformarea întreprinderilor de stat în societăți comerciale și începerea efortului de privatizare), a permis alocarea mai eficientă a resurselor în economie și un mic avans de productivitate a muncii. Rezultatul a fost revenirea creșterii economice în 1993 și 1994. Strategia „stop and go” este foarte bine ilustrată de evoluția PIB-ului în deceniul tranziției la economia de piață, așa cum arată și graficul de mai jos.
Grafic 1 – PIB real (1990-1999) – variație procentuală anuală
Sursa: Institutul Național de Statistică
Din păcate, în 1994 programul de reforme a fost abandonat pentru că ritmul destul de lent al aplicării măsurilor producea costuri sociale prea greu de suportat pentru o perioadă atât de îndelungată. Rezultatul a fost o creștere economica nesustenabilă în 1995 și 1996, și necesitatea unor reforme și mai dure în perioada 1997 – 1999.
Din nefericire pentru economia româneasca, reformele dure din perioada 1997 – 1999 au fost aplicate într-un mediu internațional marcat de criza financiară din Asia si Rusia, ceea ce a afectat capacitatea noastră de a atrage fonduri externe pentru finanțarea reformelor. Ritmul lent al reformelor din perioada 1990 – 1993 a condus la persistența și creșterea ratei inflației în România până la niveluri exprimate cu trei cifre (256.1% in 1993; astfel, 1 leu de la 1 ianuarie 1993 mai valora doar 28 bani la 31 decembrie același an. Pentru comparație, 1 leu de la 1 ianuarie 2009 valora aproximativ 95 de bani la 31 decembrie 2009). Abandonarea reformelor la mijlocul anilor `90 a readus inflația la nivelul exprimat cu trei cifre în 1997 (grafic 2).
Grafic 2 – Rata inflației medii (1990-1999)
Sursa: Institutul Național de Statistică
Ritmul susținut de dezinflație început în 1998 a fost rezultatul instaurării unei politici monetare restrictive, pe fondul realizării unor reforme structurale (finalizarea liberalizării prețurilor, abandonarea sistemului de subvenții în marile ramuri economice, etc). Trebuie reamintit că ajustarea economică făcută prin politica monetară este extrem de costisitoare din punct de vedere social, pentru că în acest caz corecția afectează pe toata lumea în același timp și scade preurile tuturor activelor. Rezultatul acestui tip de ajustare economica poate fi o recesiune de scurtă durată.
Dacă politica de restructurare economică în întreprinderile aflate la acel moment în proprietate de stat ar fi fost făcută la timp și in ritm susținut, productivitatea muncii ar fi permis menținerea/creșterea salariilor și alocarea mai bună a resurselor de capital uman. Din păcate, în acea perioadă, s-au amânat reformele structurale și veniturile au fost susținute inflaționist, iar ajustarea a fost făcută în ceasul al 12-lea prin politica monetară, cu costuri sociale mari.
O imagine sugestivă a costului social al absentei mix-ului de politici în perioada tranziției la economia de piață este evoluția numărului de pensionari. Pentru că reformele structurale erau lente, șomajul ar fi crescut iar crearea de noi locuri de munca era imperceptibilă. Decizia de politica economică a fost aceea ca pensionarea anticipată sa fie folosită drept înlocuitor al restructurării pieței forței de muncă (și implicit al șomajului).
Din păcate, bugetul de pensii era si el afectat de scăderea economică (ca și PIB-ul) și ca atare se reducea. Singura soluție găsită a fost creșterea impozitării muncii, ceea ce nu a făcut decât să întârzie și mai mult crearea de noi locuri de muncă. În condițiile în care numărul de pensionari a crescut mai repede decât bugetul din care pensiile erau plătite, singura soluție de achitare a pensiilor a rămas reducerea cuantumului pensiei. Acesta a fost un cost social mare pentru ca a afectat în mod direct aproape o treime din totalul populației Romaniei, având în vedere că numărul de pensionari s-a dublat în perioada tranziției.
4.2. Etapele procesului inflaționist
Odată cu demararea tranziției la economia de piață România a cunoscut o recrudescență a procesului inflaționist. Au existat mai multe subperioade ale experienței inflaționiste ale României:
În debutul tranziției economia României s-a confruntat cu două șocuri majore: o explozie a cererii agregate și o scădere puternică a ofertei agregate ceea ce a dus la un debut în forță a procesului inflaționist. Mai mult, gradualismul excesiv al liberalizării prețurilor (din noiembrie 1990 până în mai 1997) nu a permis articularea funcțională a sistemului de prețuri specifică unei economii de piață. În plus, inflația a fost nu doar ridicată, ci și extrem de volatilă, atingând 100 – 200% în primii ani de tranziție, ca apoi între mijlocul anului 1995 și anul 1996 să revină la circa 35%, după care s-a înregistrat o nouă accelerare (figura 1).
Liberalizarea prețurilor la produsele agricole și la energie în 1997 a condus la o nouă explozie a inflației, la mijlocul anului situându-se puțin sub 180% și menținându-se foarte ridicată și în 1998. Inflația a încetinit în 1999 atingând un minim de 33% în februarie 1999 ca urmare a unei politici monetare restrictive și a încetinirii deprecierii monedei naționale. Costul a fost acela al deteriorării competitivității externe prin aprecierea puternică a cursului real de schimb care a atras, alături și de alți factori, o depreciere corectivă a monedei naționale în 1999 care a accelerat din nou rata inflației la un maxim de 57% în ianuarie 2000. Anul 1997 a fost marcat de două decizii importante: liberalizarea pieței valutare și o nouă etapă în liberalizarea prețurilor, decizii care au generat presiuni inflaționiste majore.
Anul 2000 reprezintă punctul de cotitură în evoluția economiei României după o perioadă de scădere economică (1997-1999). Astfel, anul 2000 reprezintă începutul unei perioade caracterizate prin creștere economică ridicată, îmbunătățire a echilibrului intern și extern – reducerea deficitului bugetar, un deficit de cont curent sustenabil și implicit reducerea inflației. Procesul de dezinflație a fost susținut de un ansamblu de factori, în cadrul cărora o contribuție deosebită au avut:
relaxarea presiunilor exercitate de prețurile produselor alimentare;
politica monetară prudentă adoptată de BNR;
evoluția cursului de schimb, moneda națională apreciindu-se în termeni reali;
menținerea la nivel scăzut a deficitului bugetar și finanțarea neinflaționistă a acestuia din surse preponderent externe;
reducerea durabilă a anticipațiilor inflaționiste ale agenților economici;
reducerea necesarului de corecții la nivelul prețurilor reglementate pe parcursul intervalului 2001-2005;
limitarea creșterilor salariale în sectorul public.
După anul 2000, mix-ul de politică economică a fost concentrat către consolidarea trendului de evoluții macroeconomice pozitive, prin asigurarea bazelor pentru o creștere economică sustenabilă. Ritmul mediu de creștere economică medie în România în perioada 2000-2008 a fost de peste 5% (figura 2), relansarea economică începută în anul 2000 datorându-se ritmului ridicat de creștere al cererii interne, în special a consumului neguvernamental, dar și creșterii investițiilor.
Creșterile salariale rapide din 2007 și 2008 au generat o presiune suplimentară asupra cererii interne, presiune amplificată și de expansiunea rapidă a creditului pentru populație ca urmare a finanțărilor externe generoase și a competiției în creștere dintre băncile care acționează pe piața locală.
Grafic 3 – Dinamica ratei inflației ȋn România ȋn perioada 1990-2010
Sursa: INSSE
În 2009 rata inflației a fost de 4,97%, cu aproape 1,5 puncte procentuale peste ținta stabilită. Accelerarea ritmului de creștere a prețurilor de consum s-a datorat în mare măsură efectelor deprecierii semnificative a monedei naționale, în urma înrăutățirii percepției investitorilor cu privire la vulnerabilitățile și perspectivele economiilor din Europa Centrală și de Est, pe fondul accentuării crizei financiare și economice globale. Rata anuală a inflației s-a înscris pe o traiectorie ascendentă în prima parte a anului 2009, ca urmare a crizei economice. Este foarte probabil însă ca, efectele propagate ale politicii de venituri laxe din anul precedent și ale majorării abrupte a deficitului bugetar în ultima parte a anului 2008, precum și creșterea cheltuielilor bugetare curente la începutul anului 2009, să fi contribuit la abaterea de la ținta de inflație. Aceste efecte s-au adăugat influenței rigidităților structurale de pe piața muncii, care au condus la creșterea costului unitar cu forța de muncă în industrie în condițiile scăderii semnificative a producției.
Incertitudinea ridicată referitoare la durata și intensitatea crizei economice globale s-a transmis asupra evaluării perspectivelor macroeconomice pe plan intern. O dimensiune importantă a incertitudinii se referă la magnitudinea efectelor nefavorabile ale crizei asupra dinamicii cererii agregate și a PIB potențial, creând dificultăți de evaluare a amplitudinii deficitului de cerere și a intensității presiunilor dezinflaționiste exercitate de acesta.
Grafic 4 – Evoluția prețurilor la categoriile de bunuri și servicii incluse în IPC (%)
Sursa: INSSE
La sfârșitul anului 2009, rata anuală a inflației IPC a coborât la 4,97%, nivel situat cu 0,47 puncte procentuale peste limita superioară a intervalului de variație din jurul țintei de 3,5%. Efecte favorabile scăderii inflației au fost exercitate de deficitul persistent de cerere, precum și de dinamica cursului de schimb al leului. Acestea au fost însă în mare măsură atenuate de influența nefavorabilă a factorilor de natura ofertei, dominant fiind impactul majorărilor accizelor pentru produsele din tutun. Pe parcursul anului 2009, prețurile produselor din tutun au contribuit cu peste o treime la creșterea anuală a prețurilor de consum, ca urmare a majorărilor succesive de accize.
O contribuție dezinflaționistă semnificativă a provenit din partea prețurilor volatile ale unor mărfuri alimentare, al căror ritm anual de creștere a coborât la valori negative în ultima parte a anului. În schimb, un efect advers a fost generat de dinamica anuală puternic accelerată a prețurilor combustibililor, datorată atât creșterii prețului internațional al petrolului, cât și unui amplu efect de bază.
În anul 2010 rata inflației a continuat să crească ajungând la 7,96%, iar cauza principală a acestei evoluții se pare că a fost majorarea cu 5 puncte procentuale a cotei taxei pe valoare adăugată (TVA), începând cu 1 iulie 2010. Influențe nefavorabile suplimentare au fost generate de dinamica prețurilor administrate și de propagarea asupra prețurilor produselor agroalimentare a șocurilor adverse de pe piețele interne și internaționale. Creșterea cotei TVA s-a transmis etapizat și în proporții diferite în componentele IPC, conform BNR, cele mai afectate fiind produsele din tutun, prețurile administrate și tarifele serviciilor de telefonie. În ceea ce privește mărfurile alimentare evoluțiile nefavorabile au fost determinate, pe lângă majorarea TVA, de creșterile substanțiale ale prețurilor externe în paralel cu contracția ofertei interne la unele categorii de produse.
4.3. Evoluția inflației ȋn România ȋn perioada 1990-1997
Fenomenul inflaționist a însoțit evoluția economiei mondiale de-a lungul timpului, dar a devenit mai pregnant în special dupa ce legatura între cantitatea de monedă de pe piață și stocul de metale prețioase a încetat. Pâna la un punct, existența unei rate moderate a inflației apare nu numai justificată, ci și dezirabilă: într-o lume în transformare rapidă, raporturile dintre prețurile relative cunosc și ele modificări mult mai frecvente și mai ample.
Atunci când depășește însă nivelul generat de însăși schimbarea prețurilor relative – ceea ce ar putea reprezenta 1-2 procente pe an – inflația este semnul unor disfuncționalități și dezechilibre din economie. Faptul că inflația a însoțit, cu o intensitate diferită, tranziția la economia de piață în practic toate țările din Europa Centrală și de Răsărit nu reprezintă decât confirmarea acestui adevăr.
Ȋn perioada 1990-1999 inflația ȋn România, comparativ cu celelalte țăria flate ȋn tranziție de la economia de tip centralizat la economia de piață, a avut forme de manifestare și caracteristici diferite de aceste țări. Procesul inflaționist din țara noastră a fost de mai lungă durată și ȋn același timp amplitudinea pe care a atins-o a fost mai mare, aceasta datorându-se ȋntr-o măsură mai mare sau mai mică și unor cauze ce au ținut de condițiile economice din România de la începutul anilor’90 și de natura și ritmicitatea măsurilor care au fost luate ȋn direcția liberalizării prețurilor și a dorinței relansării economiei naționale.
Evoluția inflației ȋn această perioadă (1990-1997) diferă ȋn funcție de metoda prin care a fost măsurată. Se observă pe baza datelor din tabelul de mai jos că rata anuală a inflației atinge niveluri diferite și are tendințe, ȋn anumite perioade contrare, ȋn funcție de indicele prin care este exprimat, indicele prețurilor bunurilor de consum IPC, indicele prețurilor producției industrial sau delatorul PIB.
Tabel 1 – Evoluția ratei anuale a inflației măsurate cu ajutorul IPC, IPPI si dPIB ȋn perioada 1991-1997 (%)
Grafic 5 – Evoluția ratei anuale a inflației măsurate cu ajutorul IPC, IPPI si dPIB ȋn perioada 1991-1997
Ȋn graficul de mai sus se poate observa că ȋn perioada 1991-1993, atât indicele prețurilor de consum cât și deflatorul PIB au avut o evoluție diferită de cea a indicelui prețurilor producției industriale. Astfel, ȋn timp ce rata inflației exprimată prin IPC și deflatorul PIB are un ritm rapid și ascendent, rata inflației redată prin IPPI are o tendință de diminuare. Printre cauzele generatoare ale acestei situații se pot menționa pe de parte deosebirile dintre sferele de cuprindere ale indicilor de mai sus, iar pe de altă parte momentele diferite ale aplicării măsurilor de liberalizare a prețurilor, modul ȋn care agenții economici au reacționat la aceste măsuri.
Ȋn perioada 1994-1996 inflația se caracterizează, indiferent de indicele luat ȋn considerare, ca având o tendință de creștere. Totodată, ȋn acestă perioadă (1994-1996) și nivelurile atinse de inflația exprimată prin indicele prețurilor de consum, indicele prețurilor producției industriale și prin deflatorul PIB sunt relativ foarte apropiate, pentru ca ȋn 1997 să difere foarte mult (54,8% prin indicele prețurilor bunurilor de consum, 152% prin indicele prețurilor producțieiindustriale și 144,2% prin deflatorul PIB). Valorile luate de inflație au atins nivelul maxim la începutul perioadei de tranziție. Astfel pentru IPC valoarea maxima este reprezentata de 256,1% și s-aînregistrat ȋn 1993; tot ȋn 1993 a atins nivelul maxim și deflatorul PIB, adică 227,3%. Ȋn cazul IPPI acesta a atins nivelul maxim ȋn 1991, 220,1%.
Țara noastră s-a confruntat cu un proces inflaționist de durată și amploare mai ridicate decât majoritatea celorlalte țări în tranziție, ca urmare a unei multitudini de cauze, ce țin atât de condițiile obiective ale mediului economic, cât și de configurația politicii economice.
Sistemul de prețuri moștenit de la vechiul regim era rigid și total rupt de realitățile economiei, incapabil să transmită vreun semnal pentru corectarea alocării resurselor reale. Față de celelalte țări cu economie planificată, România înregistra pâna la sfârșitul anului 1989 cel mai centralizat regim de formare a prețurilor.
Prețurile controlate administrativ coexistau cu un excedent de masă monetară generat de structura necorespunzătoare a ofertei de mărfuri, într-un mediu în care inflația este reprimată administrativ.
Dezechilibrele structurale majore ale sectorului real al economiei se pot corecta numai de-a lungul unui proces, al cărui ritm depinde nu numai de consistența politicilor macroeconomice, ci și de capacitatea de reacție a sectorului real.
Șocurile externe au contribuit la amplificarea presiunilor inflaționiste. Astfel, limitatea declinului producției în ramurile pentru care piața externă se îngustase sau dispăruse s-a putut realiza numai prin acomodarea inflaționistă a acumulării de stocuri generata în acest context. De asemenea întârzierea finanțării externe, ca și imposibilitatea recuperării creanțelor externe scadente au reprezentat scăderi ale fluxului de resurse reale pentru aprovizionarea pieței interne. Înrăutățirea raportului dintre cerere și oferta s-a regăit în creșterea suplimentară a prețurilor.
Fragilitatea politică și socială internă în perioada imediat următoare înlăturării regimului comunist au determinat autoritățile să opteze pentru liberalizarea prudentă și graduală a prețurilor. Pentru primele etape ale reformei această opțiune a fost mai avantajoasă, dar pe măsura desfășurării procesului de liberalizare s-a dovedit că această abordare are costuri foarte mari.
Procesul inflaționist declanșat o dată cu prima etapă de liberalizare a prețurilor în noiembrie 1990 a facilitat corectarea raporturilor dintre prețurile relative. Totodată, el a permis eliminarea excesului de masă monetară și reducerea valorii reale a stocului de credite neperformante din economie. Pe termen scurt, inflația a constituit o cale de atenuare a șocurilor în perioadele cele mai sensibile ale procesului de restructurare.
Nici cauzele obiective ale fenomenului inflaționist și nici efectele favorabile pe termen scurt antrenate de acesta nu trebuie să conducă la concluzia că disfuncționalitățile economiei pot fi rezolvate prin simpla injecție monetară. Această soluție nu aduce decât amânarea deciziilor radicale, care pot deveni tot mai costisitoare și mai dificile. Încercarea de a trata efectele și nu cauzele fenomenului, nu face decât să amplifice presiunile inflaționiste și să majoreze costul măsurilor inflaționiste.
Efectele pe termen lung ale inflației sunt dintre cele mai grave:
Comportamentele economice sunt grav viciate, agenții fiind mai degrabă preocupați de conservarea patrimoniului material și financiar decât de activitatea productivă propriu-zisă.
Prețurile îsi pierd tot mai mult corelarea și capacitatea de a transmite semnale cu privire la eficiența economică pentru fundamentarea deciziilor, deopotrivă la nivel micro și macroeconomic.
Incertitudinile privind evoluția viitoare inhibă investitorii, ceea ce afectează potențialul creșterii economice.
Inflația ridicată conduce la redistribuirea inechitabilă a veniturilor. Categoriile populației cu venituri mai scăzute sunt puternic defavorizate, ceea ce alimentează tensiunile sociale.
Analiza din perspectiva evoluției inflației relevă următoarele caracteristici: ȋn 1990, rata medie a inflației a fost modestă, indicele prețului la consumator a fost de numai 105,1%. Această situație a fost cu totul artificială, fiind susținută, pe de o parte, de prețurile neliberalizate până în luna noiembrie, și pe de altă parte, de un deficit extern excepțional de ridicat. Imediat ce a fost slăbită strânsoarea prețurilor administrative, iar epuizarea rezervelor externe nu a mai permis continuarea pe aceeași scară a acumulării deficitelor, inflația a explodat în luna noiembrie și decembrie.
Începând cu 1991, timp de trei ani, inflația s-a aflat pe o pantă ascendentă. Indicatorul mediu al prețurilor la consumator a fost de 270, 310 și respectiv 356%. În anul 1991, rata înaltă a inflației (170,2% nivelul mediu anual și 222,8% nivelul la sfârșitul anului), consecutivă liberalizării prețurilor ce a debutat la 1 noiembrie 1990, a constituit principala preocupare a Băncii Naționale. Fenomenul inflaționist post-liberalizare a avut un pronunțat caracter corectiv, fiind determinat de cauze multiple, unele monetare, altele general economice. Dificultățile întâmpinate în realizarea mix-ului adecvat de măsuri care să atace cauzele și nu efectele procesului inflaționist, precum și faptul că restricțiile adoptate de sistemul bancar în domeniul creditării nu au fost sprijinite prin pârghiile capabile să le transfere efectul în planul economiei reale, au facut ca rezultatele în stapânirea inflației să întârzie pâna la încheierea anului 1991.
În 1992, rezultatele de ansamblu au continuat să fie nesatisfăcătoare: PIB a scăzut pentru al cincilea an consecutiv de declin, inflația s-a menținut la un nivel ridicat – 210,4% nivelul mediu anual și 199,2% nivelul la sfârșitul anului, iar creșterea medie a prețurilor la consumator atestă transformarea progresivă a inflației corective în inflație structurală. Cu toate acestea, au fost și semne ale depășirii momentelor critice ale declinului și restabilirii echilibrelor fundamentale în economie.
În al treilea an al tranzitiei, obiectivul fundamental al Bancii Nationale a fost cel al dimensionarii rationale a masei monetare. În toate economiile bazate pe mecanismele pietei s-a putut constata ca procesul inflaționist este alimentat prin oferta de bani neacoperita de resurse materiale într-o structura adecvata. Prin aceasta prisma o politica monetara care permite cresterea masei monetare în acelasi ritm cu inflația, nu este în masura sa îmbunatateasca oferta de resurse reale din economie, ci doar sa perpetueze procesul inflaționist, motiv pentru care reducerea masei monetare a fost o prioritate în lupta antiinflaționista. Pentru a atinge acest obiectiv BNR a apelat la instrumentele sale specifice si anume rata dobânzii (ce a fost majorata succesiv), introducerea unui nou regim valutar prin care agentii economici sunt autorizati sa-si pastreze integral resursele valutare.
În 1993, inflația a ajuns la aproape 300%, (256,1% nivelul mediu anual și 295,5% nivelul la sfârșitul anului), nivel care a marcat apogeul dificultăților din economie, concomitent însă cu un progres în stabilizarea producției, ca și în coordonarea politicilor macroeconomice. Până la sfârșitul lui 1993, România s-a confruntat cu un periculos proces de demonetizare și dolarizare, fenomene caracteristice unei economii aflate în criză.
Anul 1994 a reprezentat un succes al politicii de macrostabilizare, caracterizat prin: reluarea creșterii economice bazate pe exporturi, reducerea ratei inflației la 61,7% la sfârșitul anului, (136,7% nivelul mediu anual); ameliorarea considerabilă a poziției contului curent, al cărui deficit a fost de numai 1,4% din PIB – cel mai scăzut de la declanșarea reformei în România.
Inflația a fost mai înaltă în primele luni ale anului. Ulterior, sub presiunea masurilor coerente adoptate în plan fiscal (menținerea arieratelor la un nivel modest și chiar scăderea lor), monetar (controlul expansiunii monetare și creșterea ratei dobânzii), valutar și al politcii de venituri creșterea prețurilor a avut o tendință de moderare, chiar dacă aceasta nu a fost liniară. Faptul că ea a continuat chiar după relaxarea relativă a politicilor financiare arată, în ultimă instanță, că tratamentul a fost adecvat și economia se afla pe calea cea bună. Astfel, rata inflației a fost redusă de la o medie lunară de peste 12% în 1993, la 4,3% în anul 1994 și circa 2% în 1995.
Începând din ultimul trimestru al anului 1995, scăderea ratei inflației s-a întrerupt, după ce a atins un nivel minim al creșterii prețurilor la consumator, față de aceeasi perioadă a anului anterior, cifrat la 24,3%, în septembrie 1995. Dincolo de acest nivel ar fi fost necesară o restructurare semnificativă a sectorului real, pe care guvernul nu a îndrăznit să o aplice. Dimpotrivaă, chiar, politica economică s-a axat în 1996, pe creșterea producției și reducerea șomajului iar efectele nu s-au lăsat așteptate: dezechilibrul extern s-a accentuat, iar inflația s-a înscris din nou pe o pantă ascendentă (38,8%). Pe ansamblul anului, creșterea prețului la consumator a fost de 56,9%. Pentru țara noastră a revenit în actualitate avertismentul lansat de Michael Bruno: "Inflația relativ scăzută, către moderată (20 – 40%) poate să nu conducă imediat la reducerea creșterii economice, dar e foarte probabil să conducă la o inflație mult mai ridicată. Inflația cu adevarat primejdioasă apare la 40% și deasupra acestei rate". Amânarea măsurilor decisive de reformă au impus o abordare diferită a programului de stabilizare macroeconomică în 1997, cu scopul de a așeza economia românească pe principii de creștere durabilă, pe baza alocării descentralizate a resurselor prin mecanisme de piață, care să se materializeze în câștiguri și în eficiență pe termen mediu și lung. Astfel, liberalizarea prețurilor (bunurilor și serviciilor de maximă importanță) a fost concepută în strânsă corelație cu accelerarea procesului de privatizare.
Creșterea prețurilor la consumator a fost de 151,4%, înregistrând cea mai mare creștere din ultimii patru ani, aceasta datorându-se în principal liberalizării prețurilor și suplimentării presiunilor inflaționiste ca mijloc de adaptare la declinul abrupt al nivelului de activitate economică. Politica monetară din prima parte a anului a contribuit la limitarea influențelor liberalizărilor de prețuri și micșorarea treptată a inflației. Relaxarea constrângerilor monetare din a doua parte a anului a reprezentat un factor de activarea a inflației.
4.3.1. Evoluția prețurilor bunurilor de consum
Modul ȋn care au evoluat prețurile de consum ȋn România ȋn perioada 1991-1997 este strâns legată de etapele de liberalizare, de eliminare treptată a subvențiilor de la buget pentru unele mărfuri alimentare și servicii considerate de bază ȋn consumul populației, precum și de modificările intervenite ȋn comportamentul consumatorilor. O mare importanță ȋn reflectarea acestei evoluții ȋn situațiile statistice o au sursele de date utilizate ȋn acești ani pentru calculul indicilor prețurilor de consum și măsurile luate ȋn vederea perfecționării acestor indici.
Analizând datele din tabelele 2 și 3 precum și graficele 6 și 7 se constată o creștere continuă a prețurilor de consum atât ȋn ansamblu cât și pe grupe (mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare și servicii) comparativ cu anul 1990, precum și de la un an la altul chiar dacă au ritmuri diferite. S-a ajuns astfel ca ȋn anul 1997 prețurile de consum să fie de peste 200 de ori mai mari decât ȋn 1990, cea mai mare creștere înregistrându-se la prețurile produselor alimentare.
Tabelul 2 – Evoluția prețurilor de consum ȋn perioada 1991-1997 (față de 1990)
Grafic 6 – Evoluția prețurilor de consum ȋn perioada 1991-1997 (față de 1990)
Tabelulul 3 – Evoluția prețurilor de consum ȋn perioada 1991-1997 (anul precendent=100)
Grafic 7 – Evoluția prețurilor de consum ȋn perioada 1991-1997 (anul precendent=100%)
Nivelul maxim atins de IPC s-a înregistrat comparativ cu anul precedent ȋn 1993 când a fost de 356,1% față de 1992. După 1993 au urmat doi ani cu creșteri mai reduse, pentru ca ȋn 1996 să aibă loc un mare salt la 138,8% față de 1995, continuat ȋn 1997 cu 154,8%.
Dacă se au ȋn vedere componentele indicelui total al prețurilor de consum, se constată că evoluția acestora este oscilantă: ȋn anii 1991-1992 creșterea prețurilor mărfurilor alimentare a devansat-o atât pe cea a prețurilor mărfurilor nealimentare cât și a serviciilor. Ȋn 1993 și 1997 au dominat creșterile la prețurile mărfurilor nealimentare, iar ȋn perioada 1994-1996 cele ale prețurilor serviciilor. De asemenea, se poate observa că indicii prețurilor mărfurilor alimentare au devansat ȋn anii 1991, 1992, 1994 și 1995 indicii prețurilor mărfurilor nealimentare.
4.3.2 Evoluția medie lunară a inflației
Ȋn ceea ce privește creșterile lunare ale prețurilor de consum se observă o evoluție oscilantă a acestora de-a lungul perioadei 1990-1997, nivelul maxim fiind atins ȋn 1993 cu 12,1%. Ȋn următorii doi ani aplicarea unor măsuri de ajustare ȋn domeniul fiscal și al prețurilor a condus la scăderea ratei medii lunare a inflației la 4,1% ȋn 1994 și 2,1% ȋn 1995. Ȋn 1996 și 1997 se produce ȋnsă o nouă intensificare a procesului inflaționist, rata medie lunară înregistrând un nivel de 3,8% ȋn 1996 și 8% ȋn 1997.
Tabelul 4 – Rata medie lunara a inflației in perioada 1991-1997 (%)
Grafic 8 – Rata medie lunara a inflației in perioada 1991-1997 (%)
Dacă ȋn primii doi ani, cele mai mari creșteri medii lunare s-au făcut la prețurile mărfurilor alimentare, iar ȋn 1993 și 1996 la cele ale mărfurilor nealimentare, ȋn anii 1994, 1995 și 1997 cea mai accentuată majorare a avut loc la tarifele pentru serviciile prestate populației, piața acestora continuând să fie dominată de sectorul public, ȋn condițiile unui consum relativ scăzut și puțin flexibil.
4.3.3. Evoluția prețurilor producției industriale ȋn perioada 1991-1997
Liberalizarea prețurilor producției industriale a reprezentat o măsură importantă și necesară pentru realizarea autonomiei activității întreprinderilor și pentru restructurarea lor pe criterii de rentabilitate. După cum rezultă și din tabelele 5 și 6 și din graficele 7 și 8 încă din 1991, imediat după liberalizare, prețurile de producție au crescut extrem de mult, amplitudinea atinsă ȋn acest an fiind de 320,1% comparativ cu 1990 (acesta a fost cel mai înalt nivel din perioada analizată, luându-se ȋn calcul anul precedent). Această creștere a avut ca factori determinanți scumpirea salariilor, materiilor prime și energiei și a sporirii costurilor cu forța de muncă. Până ȋn 1996 majorarea prețurilor a fost tot mai redusă, pentru ca din acest an creșterea acestora să se accelereze. Această tendință s-a manifestat atât pe ansamblu (IPPI total) cât și pe fiecare ramură din economie.
Tabel 5 – Evolutia prețurilor producției industriale ȋn perioada 1991-1997 (1990=100) (%)
Grafic 9 – Evolutia prețurilor producției industriale ȋn perioada 1991-1997 (1990=100) (%)
Tabelul 6 – Evoluția prețurilor producției industriale ȋn perioada 1991-1997 (anul curent=100%)
Grafic 10 – Evoluția prețurilor producției industriale ȋn perioada 1991-1997 (anul curent=100%)
Ȋn ceea ce privește dominația uneia sau alteia dintre componentele indicelui total al prețurilor de producțe (ramurile: industria extractivă, industria prelucrătoare, energie electrică, termică, gaze și apă), se observă că ȋn primii doi ani prețurile la energie electrică, termică, apă și gaze au fost cele care au înregistrat cea mai rapidă creștere, pentru ca din 1993 și pâna ȋn 1996 industria prelucrătoare să fie cea mai avansată și ȋn anul 1997 cea extractivă să devanseze celelalte ramuri. Pentru industriile prelucrătoare și energie electrică, termică, apă și gaze, cea mai mare creștere a avut loc ȋn anul 1991 (de 309,8% și, respectiv 478,4%) ȋn timp ce pentru industria extractivă anul 1997 a fost cel ȋn care au avut loc cele mai mari majorări (de 419,2%). Comparativ cu anul 1990, o creștere deosebită, au înregistrat-o prețurile la energie electrică, termică, apă și gaze, în 1997 IPPI ȋn această ramură atingând nivelul de 49034,6%. Au urmat creșterile din industria extractivă, cu 38162,9% și din industria prelucrătoare cu 26813,5% față de 1990.
4.4. Evoluția inflației ȋn România ȋn perioada 1997-2002
Perioada 1997-1999 este o perioadă cu o inflație galopantă, cu medii lunare mai mari decât cele anuale în țările membre ale Uniunii Europene. Salturile spectaculoase ale inflației nu au fost ȋnsă cauzate de mișcările din economie. Prețurile au urcat brusc în trimestrul I din 1997 pentru că s-au făcut corecții decisive. Autoritățile au forțat trecerea la raționalizarea prețurilor, a cursurilor acțiunilor și banilor, a dobânzilor, plus deschiderea față de investițiile străine de capital. După ce a trecut șocul, inflația a început să intre în normal. Însă, după ce în iulie a coborît sub 1%, din august și-a reluat creșterea până în decembrie. Pe lângă acestea se remarcă faptul că volumul investițiilor a scăzut drastic, investiții care ar fi ajutat la redresarea tehnologică a fabricilor intrate in restructurare și ar fi putut duce la apariția de noi locuri de muncă în alte sectoare care să absoarbă o parte din personalul disponibilizat; pe de altă parte, compensațiile primite de zecile de mii de salariați disponibilizați nu au devenit o sursă suplimentară de investiții, deoarece nu s-a creat un climat investițional favorabil, iar accentul a fost pus pe importuri în timp ce producția internă tindea să scadă sau să ajungă în stocuri.
Cea de-a doua perioadă analizată este perioada cuprinsă între anii 1999-2002, perioadă în care se manifestă procesul de dezinflație. Pe fondul unei scăderi continue a producției industriale și agricole, anii 1998-1999 sunt cei în care, prin măsuri monetariste, se controlează rata inflației cu prețul devalorizării rapide a leului comparativ cu dolarul în condițiile convertibilității totale a acestuia. În această perioadă incapacitatea puterii de a gestiona reforma și, mai ales, lipsa de coerență a politicii economice dominată de incompatibilități doctrinare și de interese a adus țara în stare de criză economică cu grave consecințe sociale.
Deși a urmat o perioadă de relansare economică, bazată atât pe export, cât și stimularea cererii interne, practicile politicianiste, instabilitatea legislativă și inconsistența măsurilor adoptate, în discordanță cu necesitățile economiei reale au condus nunumai la scăderea PIB la nivelul existent cu 7 ani în urmă, la creșterea șomajului și a sărăciei, dar și la un mediu de afaceri neatractiv și, implicit la reducerea investițiilor străine și autohtone, ceea ce a îndepărtat orizontul de timp pentru intrarea în Structurile Europene și Euro-Atlantice. Gestionarea puterii în această perioadă s-a dovedit dezastruoasă și generatoare de regres în toate planurile vieții economice și sociale, marcând nu numai dezindustrializarea țării, prăbușirea agriculturii și a nivelului de trai al oamenilor, disoluția instituțiilor statului și a comunității civice, ci chiar o schimbare de sens a tranziției. Dacă pentru anul 2000 obiectivul de inflație a fost ambițios (respectiv 27%, care presupunea de fapt înjumătățirea nivelului din anul precedent), acesta nu a putut fi atins, nivelul inflației ajungând la 40,7%. Obiectivul de inflație ar fi putut fi atins doar în condițiile în care moneda EURO ar fi avut o evoluție de apreciere față de USD, ceea ce ar fi permis ca unei deprecieri nominale a leului față de dolar inferioare ratei inflației (deci unei aprecieri reale leu-dolar) să îi corespundă o depreciere reală leu-euro, care să întărească evoluția pozitivă a contului curent, în paralel cu o decelerare a inflației.
Alte cauze ale depășirii obiectivului de inflație au mai fost creșterea prețului petrolului brut la un nivel record pentru ultimii zece ani și seceta cea mai grea din ultimii 50 de ani care a dus la scăderea producției agricole. Acest nivel al inflației din anul 2000, corelat cu o creștere a PIB cu 2,1% (după ce trei ani consecutiv a înregistrat scăderi consecutive), evidențiază fenomenul de dezinflație ce caracterizează economia în prezent, fenomen însoțit de o reluare a creșterii economice pe baze sănătoase. De menționat este faptul că principalul motor al creșterii l-au constituit exporturile, peste 2/3 din acestea fiind destinate țărilor dezvoltate.
Ȋncepând cu anul 2001, economia a înregistrat un proces de dezinflație și o relansare a creșterii economice, cu caracteristici care îi conferă susținere pe termen mediu. Nivelurile cantitative și schimbările calitative din economie ilustrează faptul că s-au înregistrat progrese pe linia creării unei economii de piață funcționale. În perioada 2001-2002, inflația a înregistrat un trend descrescător, fiind un semnal pozitiv, de natură să conducă la recâștigarea încrederii populației în moneda națională. La sfârșitul anului 2002 inflația a fost de 17,8% (decembrie/ decembrie an anterior), la nivel inferior celui realizat în anul 2001 (30,3%) și în anul 2000 (40,7%). .
Procesul de dezinflație a fost susținut de un ansamblu de factori, în cadrul cărora o contribuție deosebită au avut:
relaxarea presiunilor exercitate de prețurile produselor alimentare;
politica monetară prudentă adoptată de BNR;
evoluția cursului de schimb, când moneda națională s-a apreciat în termini reali față de dolarul american cu 5,7% în 2001 și 10,5% în2002;
menținerea la nivel scăzut a deficitului bugetar (cca 2,7% în anul 2002 din PIB, față de 3,2% în anul 2001) și finanțarea neinflaționistă a acestuia din surse preponderent externe;
reducerea durabilă a anticipațiilor inflaționiste ale agenților economici;
reducerea necesarului de corecții la nivelul prețurilor reglementate pe parcursul intervalului 2001-2002;
limitarea creșterilor salariale în sectorul public.
4.5. Caracteristicile și cauzele fundamentale ale fenomenului inflaționist ȋn țara noastră
Procesul inflaționist, declanșat în 1990 și care încă nu și-a epuizat resursele de manifestare, nu este un fenomen unicauzal. Tocmai datorită multiplelor cauze care îi sunt asociate, inflația, ca fenomen persistent și dăunător în economie, nu poate fi stăpânită decât prin aplicarea unui complex de măsuri intercorelate, iar rezultatele acestora nu pot apărea, în mod obiectiv, imediat. Esențial este însă ca politica economică să fie în mod consecvent orientată spre combaterea cauzelor care generează inflația, transmițând astfel un mesaj convingător publicului (agenți economici și populație) din țară și, la fel de important, lumii financiare internaționale.
Se poate aprecia că stăpânirea inflației și reducerea ei la niveluri comparabile cu cele înregistrate în țările cu economie de piață matură reprezintă nu numai un obiectiv-cheie, dar și o unitate de măsură a performanțelor politicii economice a autorităților române. Gândirea economică actuală consacră inflația ca fiind cel mai nociv fenomen economic, poate chiar cauza și în același timp efectul tuturor relelor din economie. Experiența postbelică mondială arată că nu poate fi vorba de un compromis între inflație și șomaj, decât cel mult pe termen foarte scurt: acceptarea inflației pentru a limita proporțiile șomajului înseamnă de fapt întârzierea restructurării, care poate rezolva cauzele de fond ale problemelor din economie. Ca urmare, “soluția” inflaționistă nu are ca efect decât creșterea costului ajustării și scăderea eficienței de ansamblu a economiei.
Una din cauzele principale ale inflației din prima parte a anilor ’90 a fost aceea că economia românească acumulase o serie de dezechilibre majore în momentul prăbușirii regimului totalitar, iar PIB/locuitor era unul dintre cele mai scăzute din Europa. Sărăcia și lipsa de competitivitate erau însă “cosmetizate” prin acumularea de însemne monetare fără acoperire în bunuri și servicii, iar inflația era înăbușită printr-un control rigid al prețurilor, moneda națională lăsând aparența unei stabilități și a unei valori departe de realitate. În aceste condiții, liberalizarea prețurilor, chiar treptată și cu numeroase ezitări și întârzieri, a fost o decizie firească. Incidența inflației corective era inevitabilă. Reforma economică întârziată însă a determinat o continuă scădere a puterii de cumpărare a leului astfel că, în 1993, inflația a atins valori lunare de peste 12%. Dezechilibrele, în loc să se atenueze se adânciseră, iar inflația corectivă se transformase în doar câțiva ani în inflație structurală.
În opinia FMI, alimentarea spiralei inflaționiste din anii ’90 s-a produs prin efectul factorilor de tip cost-push și a celor de tip demand-pull. Alți factori au fost politicile de stabilizare prea relaxate sau întrerupte, de tip stop-and-go și indisciplina financiară generalizată. Aceasta a îmbrăcat diferite forme, inclusiv deficite fiscale și cvasi-fiscale, acumulare de arierate și creșteri salariale nejustificate de nivelul productivității muncii. De altfel, studiile econometrice ale FMI au evidențiat rolul costurilor pe unitatea de muncă (unit labour cost) în creșterea inflației.
Politica monetară nu a reușit în această perioadă să atenueze anticipările inflaționiste și să mențină încrederea publicului în moneda națională, care s-a deteriorat treptat, ducând la scăderea gradului de monetizare a economiei (creșterea masei monetare era însoțită în mod paradoxal de reducerea ponderii acesteia în PIB) și la „dolarizarea” acesteia. Dolarul american, iar în vestul țării marca germană, erau utilizate pe scară largă de populație și agenți economici pentru calcule economice, tranzacții și economisire.
Prin urmare, nu putem vorbi în primii ani ai tranziției despre o politică monetară antiinflaționistă bine conturată, restrictivă, ci mai degrabă de una acomodativă. Deși o terapie-șoc sau o politică mai restrictivă ar fi putut duce la diminuări ale inflației, mulți experți români apreciază că ele ar fi fost relativ modeste și nesustenabile, din cauza nedefinitivării reformelor și corecțiilor economice. Mai mult, n-ar fi existat nici o garanție că nu s-ar fi produs recrudescențe ulterior, așa cum s-a întâmplat în alte țări. În plus, politica monetară nu poate grăbi dezinflația fără suportul adecvat din partea celorlalte politici economice și ajustări structurale în sectorul real. Iar opțiunea pentru o strategie accelerată de reducere a inflației impune armonizarea politicilor monetare, valutare, fiscale și salariale, lucru foarte greu de realizat în primii ani ai tranziției.
Referindu-ne strict la cazul țării noastre, considerăm contraproductivă aprecierea potrivit căreia situația noastră este complet diferită, iar regulile jocului nu se pot aplica în România. Mai degrabă, ceea ce trebuie analizat este modul concret de manifestare a dezechilibrelor care generează inflația și sincronizarea politicilor micro- și macroeconomice pentru optimizarea rezultatelor. Aplicarea de restricții financiare nu numai la nivel macroeconomic, ci și pentru fiecare agent economic în parte s-a dovedit – atât pe plan mondial, cât și în țara noastră – drept o soluție viabilă de restructurare. Disciplina de piață s-a dovedit mai fermă și mai eficace decât cea de plan și acesta este motivul fundamental al superiorității economiei de piață.
Cauzele fundamentale ale inflației sunt următoarele:
Dezechilibrul structural al economiei, care se materializează în producție fără cerere solvabilă și cerere potențială fără ofertă, inclusiv în ceea ce privește oferta pentru export.
Ineficiența utilizării resurselor. Aceasta, la rândul ei se datorează tehnologiilor învechite dar și, într-o măsură ce nu poate fi neglijată, unui management defectuos.
Persistența unui deficit însemnat în sectorul public. Acesta se manifestă mai puțin sub forma deficitului bugetar, întrucât acesta a fost ținut sub control în mod eficient. El se manifestă însă cu putere sub forma deficitului cvasifiscal, reprezentat în principal de pierderile mascate ale întreprinderilor și regiilor autonome din proprietatea statului.
Politica de venituri în economie, în special în anii 1990 – 1992, care a urmărit mai degrabă satisfacerea – pe termen scurt – a unor obiective de natură socială.
Desigur, eliminarea cauzelor nu poate fi privită decât ca un process complex, vizând ansamblul problemelor și mai puțin soluții parțiale pentru un anumit dezechilibru particular. Efectul sinergetic, de altminteri, se obține prin coerența programului și interacțiunea componentelor sale. De aceea, direcțiile sugerate trebuie să fie integrate într-o viziune de ansamblu. Cele mai importante domenii de acțiune concretă a autorităților trebuie să vizeze:
Consumurile energetice. În mod special, având în vedere caracteristicile economiei românești, reducerea consumurilor energetice trebuie să reprezinte o prioritate națională.
Agricultura. Restructurarea sectorului agricol în general și în special a mecanismelor de finanțare a acestei ramuri.
Restructurarea. Accelerarea restructurării în economia națională se poate realiza numai pe seama unui flux investițional masiv, care, la rândul lui, depinde de capacitatea de mobilizare a economisirii interne, ca și de aceea de stimulare a investițiilor externe.
Dobânzile. Menținerea unei politici monetare prudente și constructive, în cadrul căreia un element deosebit de sensibil este politica de dobânzi. Menținerea dobânzilor la niveluri real pozitive nu trebuie să mai fie pusă în discuție nici acum, nici în viitor, mai cu seamă dacă avem în vedere nevoia de economisire în vederea dezvoltării. Este de dorit ca ratele dobânzilor să nu fie excesiv de înalte, dar pentru acest lucru este nevoie ca anticipațiile inflaționiste să fie atenuate prin întregul set de politici macro- și microeconomice.
Cursul valutar. Formularea unei politicii valutare consonante cu obiectivele generale ale politicii macroeconomice. O dată cu calmarea presiunilor inflaționiste și cu coborârea ratei inflației înspre nivelul dezirabil, măsurat cu o singură cifră anual, cursul valutar poate fi calibrat ca ancoră antiinflaționistă. Dar și în acest domeniu este necesară prudență și eliminarea voluntarismului, al cărui efect poate fi devastator.
Rezervele valutare. Atingerea și menținerea unui nivel confortabil al rezervelor valutare au o importanță majoră pentru eliminarea atacurilor speculative și pentru creșterea încrederii piețelor, internă și externă, în capacitatea țării de a face față plăților scadente. În acest context, elaborarea unei strategii a datoriei publice externe apare drept o prioritate pentru perioada imediat următoare.
Deficitul bugetar. Menținerea deficitului bugetar în limite finanțabile neinflaționist și atenuarea drastică a deficitului cvasifiscal. În mod particular, evidențierea datoriei publice externe, ca și a celei garantate public, va trebui condusă în condiții care să reflecte presiunea reală, prezentă și viitoare, asupra cheltuielilor publice.
Salariile. Construirea unei politici a veniturilor care să stimuleze și să semnalizeze eficiența reală a fiecărui domeniu de activitate. Nu trebuie ignorată distribuția veniturilor pentru a evita o polarizare excesivă a bogăției, ce poate afecta stabilitatea socială și, în final, eficiența economică.
Începând din anul 2000, aderarea la Uniunea Europeană a devenit o prioritate a României și întreg cadrul programatic al politicii economice pe termen mediu a fost conceput și articulat ca un antrenament pentru integrare, aducându-și aportul la crearea unei economii de piață funcționale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele și instituțiile Uniunii Europene. De aceea, BNR a demarat o strategie de dezinflație competitivă, adică de reducere graduală a inflației cu câte o pătrime din valoarea înregistrată în anul precedent și de remonetizare a economiei prin urmărirea unor ținte intermediare (agregatele monetare).
În acest context, indicatorii macroeconomici au început să intre într-un „cerc virtuos”, iar dezechilibrele structurale s-au atenuat sensibil, producându-se și diminuarea treptată a ratei inflației, dar nu așa cum s-ar fi dorit. Una din cauze este aceea că persistența fenomenului inflaționist a dus la un nivel redus al indicatorilor de intermediere financiară și implicit la limitarea eficienței instrumentelor Băncii Naționale. Ca urmare, măsurile de politică monetară de multe ori „alunecau” la suprafața fenomenelor fără să producă efecte.
O altă cauză ar fi persistența deficitului public ridicat și finanțarea neproductivă a acestuia. Nu se putea realiza o reducere durabilă a ratelor inflației decât în condițiile în care deficitul public – fiscal plus cvasifiscal – înregistra și el o diminuare treptată. Așa cum evidenția și studiul FMI din 2001, deși inflația este în esență un fenomen monetar, aceste deficite s-au dovedit adevărate obstacole în lupta împotriva inflației. Politica monetară avea nevoie în mod clar de un sprijin mai mare de la politicile fiscale și de venituri și de progrese mai mari în întărirea disciplinei financiare pentru a înregistra succes.
Întrucât în ceea ce privește criteriile de convergență nominală de la Maastricht, cel mai vulnerabil punct al României era și este în continuare cel referitor la rata inflației, s-a produs treptat degrevarea politicii monetare de alte obiective și s-a deplasat accentul spre îndeplinirea acestui criteriu (reducerea inflației) și spre promovarea convergenței reale (nivelul PIB/locuitor) cu țările membre ale Uniunii Europene. În această perspectivă, în anul 2003, în momentul în care inflația a coborât la 15%, dar și pe fondul slăbirii relației agregate monetare-inflație (care a afectat mult eficacitatea politicii monetare duse până la momentul respectiv), a început să se pună problema dacă nu cumva BNR trebuie să-și conceapă strategia având în vedere nu o țintă intermediară (nivelul unui agregat monetar), ci însăși evoluția prețurilor din economie, adică să treacă la țintirea directă a inflației (inflation targeting). Aceasta este considerată un nivel superior în combaterea fenomenului inflaționist. Noul regim de politică monetară a fost implementat până la urmă începând din august 2005, după mai multe amânări succesive.
Experiența țărilor care au aplicat inflation targeting în ultimii ani arată că ea se dovedește eficace atunci când sunt îndeplinite o serie de cerințe (precondiții) instituționale și tehnice. Dacă aceste premise nu sunt întrunite, se ratează ținta de inflație sau se realizează cu costuri excesive în planul creșterii economice, al ocupării și al echilibrului extern și se compromite capitalul de credibilitate al Băncii Centrale. Pentru ca o astfel de strategie să fie o opțiune viabilă, dezinflația trebuie să fie consolidată, iar economia suficient de restructurată pentru a se produce în continuare reducerea prețurilor.
Legat de întrunirea acestor precondiții în România, trebuie să amintim că la momentul implementării noului regim monetar se putea identifica un cumul de circumstanțe favorabile, cum ar fi:
rata anuală a inflației se situa pe palierul de exprimare cu o singură cifră, trendul fiind descendent;
sectorul financiar se caracteriza prin stabilitate și soliditate;
țintele de inflație pentru următorii ani fuseseră stabilite de comun acord cu guvernul;
BNR avea credibilitate, beneficia de independent operațională deplină și își perfecționase instrumentarul econometric.
În cadrul acestei strategii, Banca Națională a României și-a stabilit un nivel țintă al inflației de 7,5% până la sfârșitul anului 2005 și de 5% pentru anul 2006, valori revizuibile periodic și încadrate în benzi de variație de +/-1 punct procentual.
O practică frecventă și care a fost adoptată și în România este definirea așa numitelor clauze de exonerare, care anulează răspunderea băncii centrale în cazul producerii unor evenimente nefavorabile independente de influența politicii monetare. Setul de clauze trebuie anunțat în prealabil, iar recurgerea la ele se face doar în cazuri justificate. Clauzele de exonerare în România sunt:
creșteri mari ale prețurilor materiilor prime și surselor de energie;
calamități naturale sau evenimente extraordinare asimilate;
fluctuații ample ale cursului de schimb al leului datorate unor cauze aflate în afara fundamentelor economice interne și a politicii monetare a BNR;
abateri sensibile ale prețurilor administrate de la programul de corecții anunțat de Guvern;
abaterea de la program a implementării și a rezultatelor politicii fiscale și a celei a veniturilor.
La sfârșitul anului 2005, rata anuală a inflației calculată pe baza IPC s-a situat la 8,6% (decembrie/decembrie) comparativ cu ținta revizuită a BNR pentru sfârșitul anului 2005 de 7,5%, însemnând o deviație marginală de + 0,1 puncte procentuale de la intervalul de variație. Una din principalele cauze a fost aceea că, în condițiile liberalizării contului de capital, Banca Națională s-a aflat și pe parcursul anului 2005 în situația de a combate inflația prin majorarea ratelor dobânzilor, ceea ce a atras intrări de capital din străinătate și a influențat cursul de schimb. În aceste condiții, BNR a hotărât la un moment dat să reducă rata dobânzii de politică monetară, optând pentru sterilizarea parțială a lichidității de pe piață. Această măsură și-a dovedit eficacitatea în atenuarea presiunii asupra cursului de schimb, permițându-i ulterior Băncii Centrale să majoreze progresiv rata dobânzii. Ȋnsă, creșterea ratei dobânzii nu poate fi folosită cu succes pe termen mediu, întrucât ea face sterilizarea atractivă și are efecte contrare, în țară intrând din ce în ce mai multe capitaluri speculative. În aceste condiții, derapajul de la ținta de inflație pentru 2005 nu mai este chiar surprinzător, instrumentele folosite de BNR având eficacitate limitată. Problema este însă că toate aceste inconsistențe și schimbări la nivelul politicii monetare au transmis semnale contradictorii, deteriorând anticipațiile inflaționiste. Mai mult, liberalizarea pieței energiei electrice și a gazelor naturale, majorarea prețului național de referință la energia termică și introducerea noului tarif binomial au produs de asemenea tensiuni inflaționiste și în plus în calendarul ajustărilor aplicate prețurilor administrate urmează și alte corecții pe parcursul anului 2006 (gazele naturale).
În ciuda abaterii de la țintă înregistrate în 2005, reprezentanții BNR au susținut inițial, în ianuarie 2006, că este vorba despre un decalaj temporar, care nu afectează traiectoria de dezinflație pe termen mediu din proiecția inițială BNR de 5% la sfârșitul anului 2006 să fie fezabilă, având în vedere derapajele înregistrate și majorările programate ale prețurilor administrate. În plus, potrivit Institutului Național de Statistică, în luna ianuarie a anului 2006, creșterea medie a prețurilor de consum a fost de 1,03 %, astfel că, numai în prima lună a anului, inflația a atins o cincime din ținta prevăzută pe 2006.
Potrivit însă unui studiu al grupului Coface, privind evoluția principalilor indicatori macroeconomici în sud-estul Europei, România va avea, în 2006, o rata a inflației nu de 6,5%, care este considerată prea ambițioasă, ci de 7,1%, previzionată pe baza metodologiei acestui organism. Pentru 2005, grupul francez estimase o inflație de 8,8%, nivel care a depășit cu puțin rata atinsă în România, care s-a situat la 8,6%.
4.6. De ce s-a menținut inflația la cote ȋnalte?
Inflația este o componentă a realităților economice în lumea contemporană, dar influența pe care o exercită asupra climatului economico-social este diferită în funcție de amploarea pe care o ia creșterea prețurilor. Dincolo de un anumit prag (al cărui nivel diferă în funcție de factorii specifici fiecărei țări și perioade istorice), inflația reprezintă unul dintre cele mai primejdioase fenomene, ce se repercutează atât în plan social, cât și economic.
Inflația ridicată diminuează puternic economiile populației, în special atunci când acestea nu sunt protejate prin dobânzi de nivel corespunzător. Inflația atacă mai grav pe cei cu venituri fixe (pensionari, beneficiari de ajutor social, bursieri etc.) și mai puțin alte categorii sociale (salariați, patroni, acționari), ale căror venituri evoluează aproape în pas cu inflația. Dată fiind incertitudinea privind nivelul viitor al ratei inflației, are loc o redistribuire arbitrară a veniturilor între membrii societății, cu consecințe diametral opuse pentru diferitele categorii socioprofesionale. Mai mult, numeroase studii efectuate în țările cu economie de piață au relevat că, în general, într-un climat puternic inflaționist, categoriile mai bogate ale populației au la dispoziție mai multe mijloace de a-și proteja veniturile, în timp ce categoriile mai sărace recepționează din plin efectele negative.
În plan economic, depășirea pragului critic al inflației antrenează efecte micro, dar mai ales macroeconomice într-o spirală ce poate împinge țara către un climat economico-social necontrolabil. Astfel, comportamentele economice sunt grav viciate, agenții economici fiind mai degrabă preocupați de conservarea patrimoniului material și financiar, decât de activitatea productivă propriu-zisă. Prețurile își pierd tot mai mult intercorelarea și capacitatea de a transmite semnale coerente cu privire la eficiența economică pentru fundamentarea deciziilor, deopotrivă la nivel micro și macroeconomic. În sfârșit, incertitudinile privind evoluția viitoare inhibă investitorii, ceea ce afectează potențialul de creștere economică.
Așadar, inflația constituie o amenințare reală și serioasă, iar la o rată scăpată de sub control costul economic și social al revenirii în limite tolerabile este extrem de ridicat. De menționat, în același timp, faptul că una dintre trăsăturile acestei adevărate maladii economice o constituie capacitatea de autoalimentare. Încercarea de a trata efectele și nu cauzele fenomenului (cum este, de exemplu, indexarea prețurilor și a veniturilor) nu face decât să amplifice presiunile inflaționiste și să majoreze costul măsurilor antiinflaționiste.
Este indubitabil faptul că o reformă economică reală nu putea să aibă loc în condițiile vechiului sistem de prețuri, caracterizat prin rigiditate, pronunțat caracter ideologic și îndepărtare tot mai evidentă de realitate. De aceea, liberalizarea prețurilor a fost o măsură necesară, urmărind, în primul rând, un scop corectiv. După declanșarea procesului s-a putut însă observa, în țara noastră, ca de altfel în toate țările excomuniste din Europa, că inflația depășește cu mult nivelul anticipat, multiple cauze contribuind la acest rezultat. În esență, inflația corectivă, insuficient stăpânită la nivel macroeconomic, tinde să capete caracter structural. Între cauzele care au alimentat acest proces se numără și următoarele:
Liberalizarea treptată, în mai multe etape, a prețurilor. Guvernul a urmărit limitarea costurilor sociale pe care le-ar fi indus o liberalizare totală și rapidă a prețurilor, dar efectul în plan economic a fost prelungirea perioadei de instabilitate, favorizarea comportamentelor speculative și limitarea capacității de reacție a agenților economici și de adaptare a cererii și ofertei la modificările succesive ale prețurilor.
Modul de formare a prețurilor în primele etape ale liberalizării nu a eliminat vechile racile din activitatea întreprinderilor, ci doar le-a transferat efectele în seama consumatorilor. Practic, agenții economici au evitat restructurarea propriei activități, transferând risipa, ineficiența și costurile exagerate în prețuri de desfacere excesiv de ridicate. Acest comportament, ce putea conduce la intrarea într-o primejdioasă spirală inflaționistă, a fost favorizat, în prima etapă, de excesul monetar, iar apoi de pseudolichiditatea creată prin arieratele de plăți.
Procesul liberalizării prețurilor a fost programat să se desfășoare sincronizat cu alte măsuri de politică eco- nomică vizând eliminarea monopolului, încurajarea concurenței și restructurarea la nivel sectorial și microeconomic. Întârzierea realizării unora din obiectivele propuse, precum și un mediu extern total nefavorabil (criza din Golf, prăbușirea pieței CAER, întârzierea finanțărilor externe) au afectat coerența reformei. În ultimă instanță, întârzierile în procesul de restructurare au constituit factori de alimentare suplimentară a inflației.
Mecanismele de indexare, concepute îndeosebi din rațiuni de ordin social și aplicate fără corelația necesară cu evoluția producției și a productivității muncii, au conferit procesului inflaționist caracteristici structurale.
Fenomenul larg răspândit al arieratelor de plăți între întreprinderi a diminuat interesul clienților pentru negocierea prudentă a prețurilor cu furnizorii, favorizându-se suplimentar creșterea inflației.
Ca urmare a tuturor acestor cauze, preocuparea Băncii Naționale pentru ținerea sub control a inflației nu poate să fie de succes. Limitele inerente ale capacității politicii monetare de a influența procesele reale din economie conduc la aprecierea că o politică mai restrictivă, dincolo de un anumit punct, nu ar fi îmbunătățit substanțial rezultatele, dar ar fi antrenat costuri suplimentare. În schimb, o politică mai lejeră decât cea aplicată ar fi condus, în mod inevitabil, la declanșarea hiperinflației, de care, de altfel, economia națională a fost foarte aproape. Combaterea inflației are nevoie de un program coerent de măsuri care să se adreseze cauzelor acestui fenomen, iar, pentru aceasta, politica monetară trebuie corelată cu politici fiscale, salariale și structurale adecvate.
4.7. Impactul inflației asupra ocupării și câștigului salarial în România
În vederea estimării ecuațiilor am utilizat metoda celor mai mici pătrate (OLS), iar în ceea ce privește datele, s-au utilizate serii de date trimestriale pentru perioada: trimestrul I al anului 2000 – trimestrul 4 al anului 2010, cumulând 44 de observații. Selecția perioadei de analiză a fost condiționată de indisponibilitatea seriei indicelui prețurilor producției industriale pentru perioada anterioară anului 2000.
Ecuația econometrică a venitului salarial arată că impactul inflației asupra dinamicii salariului mediul brut este nesemnificativă, coeficienții corespunzători din ecuația de regresie au valori foarte mici. Aceasta înseamnă că nu există un proces de tip spirală inflaționistă în România în pofida ratărilor țintelor de inflație și a crizei economice mondiale. Explicația poate fi pusă atât pe seama procesului dezinflaționist înregistrat în economia românească în perioada analizată, cât și pe seama nivelului scăzut al salariilor în comparație cu cel din alte țări central și est europene membre ale Uniunii Europene.
A doua ecuație econometrică, cea a ocupării forței de muncă relevă faptul că inflația influențează mult mai puțin oscilațiile ratei ocupării în raport cu impactul salariului minim. Interesant este faptul că șocurile inflaționiste își ditribuie impactul printre cele ale salariului minim ca un fel de efect permanet dat de mediul inflaționist. Astfel, șocurile semestriale survin după primele două șocuri (anual și de 9 luni) ale salariului minim ca o foarte ușoară tendință de relaxare a îngustărilor variaței ratei ocupării ca și cum angajatorii și-ar ajusta fondurile salariale cu inflația luând în calcul marje mai mari. În schimb șocul curent al inflației restrânge foarte puțin variația pozitivă a șocului salariului minim din urmă cu un trimestru, semnalând o ușoară îngrijorare prudențială față de persistența inflației.
Cea de-a treia ecuație econometrică, reprezentând ecuația prețurilor relevă faptul că dinamica prețurilor bunurilor de consum este puternic inerțială și oscilantă. Coeficientul însemnat al componentei autoregresive și faptul că este asociat primului lag arată că persistența inflației este consistentă în România având cauze structurale profunde. Interpretarea influenței factorilor asupra prețurilor bunurilor de consum trebuie să țină seama de contextul dezinflaționist din țara noastră. Astfel, dinamica prețurilor de consum este susținută de variația prețurilor de producție cu diferite lag-uri, indicând existența unor cicluri de producție de dimensiuni diferite (anual, semestrial și trimestrial). În rest, ceilalți factori (salariul minim și productivitatea muncii) au o influență nesemnificativă asupra prețurilor bunurilor de consum.
CONCLUZII
În concluzie, inflația are influențe atât pozitive cât și negative asupra creșterii economice, asupra populației, dar și asupra întreprinderilor. O inflație ridicată frânează creșterea economică, hiperinflația induce recesiune, iar la un nivel moderat, inflația în general antrenează efecte benefice. Însă de cele mai multe ori acesta determină efecte negative și de aceea oamenii de specialitate au formulat anumite politici de control și stopare a fenomenului inflaționist. Datorită consecințelor negative asupra organismului economic și social, inflația constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate țările cu economie de piață.
Așadar, inflația constituie o amenințare reală și serioasă, iar la o rată scăpată de sub control costul economic și social al revenirii în limite tolerabile este extrem de ridicat. De menționat, în același timp, faptul că una dintre trăsăturile acestei adevărate maladii economice o constituie capacitatea de autoalimentare. Încercarea de a trata efectele și nu cauzele fenomenului (cum este, de exemplu, indexarea prețurilor și a veniturilor) nu face decât să amplifice presiunile inflaționiste și să majoreze costul măsurilor antiinflaționiste.
Este indubitabil faptul că o reformă economică reală nu putea să aibă loc în condițiile vechiului sistem de prețuri, caracterizat prin rigiditate, pronunțat caracter ideologic și îndepărtare tot mai evidentă de realitate. De aceea, liberalizarea prețurilor a fost o măsură necesară, urmărind, în primul rând, un scop corectiv. După declanșarea procesului s-a putut însă observa, în țara noastră, ca de altfel în toate țările excomuniste din Europa, că inflația depășește cu mult nivelul anticipat, multiple cauze contribuind la acest rezultat.
Una din cauzele principale ale inflației din prima parte a anilor ’90 a fost aceea că economia românească acumulase o serie de dezechilibre majore în momentul prăbușirii regimului totalitar, iar PIB/locuitor era unul dintre cele mai scăzute din Europa. Sărăcia și lipsa de competitivitate erau însă “cosmetizate” prin acumularea de însemne monetare fără acoperire în bunuri și servicii, iar inflația era înăbușită printr-un control rigid al prețurilor, moneda națională lăsând aparența unei stabilități și a unei valori departe de realitate. În aceste condiții, liberalizarea prețurilor, chiar treptată și cu numeroase ezitări și întârzieri, a fost o decizie firească. Incidența inflației corective era inevitabilă. Reforma economică întârziată însă a determinat o continuă scădere a puterii de cumpărare a leului astfel că, în 1993, inflația a atins valori lunare de peste 12%. Dezechilibrele, în loc să se atenueze se adânciseră, iar inflația corectivă se transformase în doar câțiva ani în inflație structurală.
În opinia FMI, alimentarea spiralei inflaționiste din anii ’90 s-a produs prin efectul factorilor de tip cost-push și a celor de tip demand-pull. Alți factori au fost politicile de stabilizare prea relaxate sau întrerupte, de tip stop-and-go și indisciplina financiară generalizată. Aceasta a îmbrăcat diferite forme, inclusiv deficite fiscale și cvasi-fiscale, acumulare de arierate și creșteri salariale nejustificate de nivelul productivității muncii. De altfel, studiile econometrice ale FMI au evidențiat rolul costurilor pe unitatea de muncă (unit labour cost) în creșterea inflației.
Politica monetară nu a reușit în această perioadă să atenueze anticipările inflaționiste și să mențină încrederea publicului în moneda națională, care s-a deteriorat treptat, ducând la scăderea gradului de monetizare a economiei (creșterea masei monetare era însoțită în mod paradoxal de reducerea ponderii acesteia în PIB) și la „dolarizarea” acesteia. Dolarul american, iar în vestul țării marca germană, erau utilizate pe scară largă de populație și agenți economici pentru calcule economice, tranzacții și economisire.
Prin urmare, nu putem vorbi în primii ani ai tranziției despre o politică monetară antiinflaționistă bine conturată, restrictivă, ci mai degrabă de una acomodativă. Deși o terapie-șoc sau o politică mai restrictivă ar fi putut duce la diminuări ale inflației, mulți experți români apreciază că ele ar fi fost relativ modeste și nesustenabile, din cauza nedefinitivării reformelor și corecțiilor economice. Mai mult, n-ar fi existat nici o garanție că nu s-ar fi produs recrudescențe ulterior, așa cum s-a întâmplat în alte țări. În plus, politica monetară nu poate grăbi dezinflația fără suportul adecvat din partea celorlalte politici economice și ajustări structurale în sectorul real. Iar opțiunea pentru o strategie accelerată de reducere a inflației impune armonizarea politicilor monetare, valutare, fiscale și salariale, lucru foarte greu de realizat în primii ani ai tranziției.
Referindu-ne strict la cazul țării noastre, considerăm contraproductivă aprecierea potrivit căreia situația noastră este complet diferită, iar regulile jocului nu se pot aplica în România. Mai degrabă, ceea ce trebuie analizat este modul concret de manifestare a dezechilibrelor care generează inflația și sincronizarea politicilor micro- și macroeconomice pentru optimizarea rezultatelor. Aplicarea de restricții financiare nu numai la nivel macroeconomic, ci și pentru fiecare agent economic în parte s-a dovedit – atât pe plan mondial, cât și în țara noastră – drept o soluție viabilă de restructurare. Disciplina de piață s-a dovedit mai fermă și mai eficace decât cea de plan și acesta este motivul fundamental al superiorității economiei de piață.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: LISTA TABELELOR ȘI GRAFICELOR (ID: 116565)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.