LISTĂ DE ABREVIERI
LUCRARE DE LICENȚĂ
OMORUL
CUPRINS
LISTĂ DE ABREVIERI
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PERSOANEI
CAPITOLUL II.GENERALITĂȚI PRIVIND DISPOZIȚIILE CODULUI PENAL ÎN VIGOARE ÎN RAPORT CU CELE DIN LEGEA ANTERIOARĂ ÎN LEGĂTURĂ CU INFRACȚIUNEA DE OMOR
CAPITOLUL III. ELEMENTELE PREEXISTENTE ALE INFRACȚIUNII DE OMOR
III.1.Obiectul juridic special
III.2.Obiectul material al infracțiunii de omor
III.3. Subiecții infracțiunii
III.3.1. Subiectul activ în cazul infracțiunii de omor
III.3.2. Subiectul pasiv în cazul infracțiunii de omor
III.4. Participația penală
CAPITOLUL IV. STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII
IV.1. Situația premisă
IV.2.Conținutul constitutiv al infracțiunii de omor
IV.2.1 Laturaobiectivă a infracțiunii de omor
IV.2.2. Latura subiectivă a infracțiunii de omor
CAPITOLUL V. FORME, MODALITĂȚI, SANCȚIUNI ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE OMOR
CAPITOLUL VI. JURISPRUDENȚĂ
A. Subiectul activ
B. Latura obiectivă
C. Latura subiectivă
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. –alineat(ul)
art. –articol(ul)
cit. –citat(ul)
colab. –colaboratorii
coord. –coordonator
C.A. –Curtea de Apel
C.S.J. –Curtea Supremăde Justiție
C.pen. –Codul penal
C.proc.pen. –Codul de procedurăpenală
d. –decizia
d.pen. –decizia penală
DEX. –Dicționarul explicativ al limbii române
ed. –ediția
Ed. –Editura
Î.C.C.J. –Înalta Curte de Casațieși Justiție
lit. –litera
M.Of. –Monitorul Oficial
nr. –numărul
op.cit. –opera citată
p. –pagina
pct. –punct(ul)
s.II pen. –secția a II-a penală
s.pen. –secția penală
INTRODUCERE
O examinare atentă a fenomenului criminalității scoate la lumină că faptele de pericol social care compun Codul penal, declarate de legea penală ca infracțiuni, se manifestă în forme diferite. În acest contrast de manifestări, fiecare fapt prin care se aduce atingere diferitelor relații, valori sau interese politice, economice, sociale sau morale ocrotite de dreptul penal, are un conținut specific, adică prezintă anumite trăsături definitorii, care îi determină o fizionomie și individualitate infracțională proprie.
Pentru a se putea lupta împoriva celor mai grave manifestări antisociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului penal modern, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracțiune. În acest scop, norma juridică penală conține, potrivit structurii sale, o dispoziție de incriminare, prin care stabilește conținutul specific al fiecărei infracțiuni în parte. Norma de incriminare definește deci conceptul juridic al fiecărei infracțiuni, în mod general și abstract.
Prin lucrarea de față îmi propun să analizez una din infracțiunile îndreptate contra vieții, infracțiune care ocrotește cea mai importantă ființă de pe acest pământ – omul. Este vorba de infracțiunea de omor, definită de art.188 Cod penal, care constă în uciderea unei persoane.
În această lucrare de licență am încercat să aduc în discuție importanța incriminării infracțiunii, cum se delimitează infracțiunea de omor de alte infracțiuni, ce elemente trebuie să conțină o faptă ca să poată fi catalogată ca și infracțiune de omor, cum a fost gândită această infracțiune în trecut și cum a evoluat în prezent. De asemenea, infracțiunea de omor a încins de multe ori spiritele în rândul doctrinarilor și practicienilor, astfel că am abordat această infracțiune și dintr-o perspectivă practică a implicațiilor sale în domeniul juridic.
Mi-am ales această temă de licență deoarece infracțiunea de omor prezintă un grad de pericol social ridicat și are o importanță destul de mare incriminarea ei, și ar trebui atât în România cât și la nivel European sau chiar mondial să se stabilească un set de măsuri pentru împiedicarea săvârșirii infracțiunii de omor, deoarece orice persoană are dreptul la viață și toți ne dorim să trăim într-o societate stabilă, îndepărtând sărăcia și creând o bunăstare și o protecție mai sporită pentru noi și pentru copii noștri.Consider că împreună ne putem crea o societate mai sigură din punct de vedere al faptelor infracționale care se săvârșesc, prin spijinirea instituțiilor care pun în aplicare Codul penal și prin încercarea esențială de schimbare a mentalității. Nivelul scăzut de trai din țara noastră este în esență unul din factorii care conduc la săvârșirea actelor infracționale din lipsă de bani, din lipsă de informare, din lipsa locurilor de muncă și chiar uneori din lipsa nivelului scăzut de educație.
Lucrarea de licență este structurată pe 6 capitole.
În capitolul I am prezentat infracțiunea de omor la nivel general, ca făcând parte din grupul infracțiunilor contra persoanei, infracțiuni prevăzute de Titlul I în Codul Penal. Omorul este reglementat de Capitolul I al Titlului I intitulat „Infracțiuni contra vieții”, alături de infracțiunile: omorul calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii și uciderea din culpă.
Capitolul II prezintă infracțiunea de omor atât din perspectiva vechiul Cod penal, cât și din perspectiva noului Cod penal. În ultimii au avut loc adevărate reforme în domeniul legislației penale. A fost abrogată legea privind Codul penal din 1969 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind noul Cod penal, astfel că s-au făcut anumite restructurări în compoziția legii penale. Omorul a fost incriminat în toate legislațiile, pentru că acesta aduce atingere celei mai importante valori din univers: viața omului. Infracțiunea de omor își păstrează în totalitate conținutul constitutiv avut în Codul penal aborgat, un element de noutate din punct de vedere al normei de incriminare îl constituie eliminarea conceptului de „omor deosebit de grav”, situațiile prevăzute de art. 176 lit. d) din vechiul Cod penal fiind încorporate parțial în infracțiunea de omor calificat.
În capitolul III am prezentat elementele preexistente ale infracțiunii de omor, începând cu obiectul juridic al infracțiunii de omor analizat în subsecțiunea III.1., care poate fi privit dintr-o perspectivă generală: obiectul juridic generic sau dintr-o perspectivă specială: obiectul juridic special. Obiectul juridic generic al infracțiunii de omor este comun cu cel al infracțiunilor contra persoanei, și anume, relațiile sociale care se formează în jurul valorilor sociale constituite din principalele atribuite ale persoanei: viața, integritatea corporală, inviolabilitatea vieții sexuale, onoarea; aceste relații sociale sunt ocrotite prin modul în care legea penală apără valorile sociale amintite împotriva faptelor să pună în pericol, să vatăme aceste valori.
Obiectul juridic special al infracțiunii de omor îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală implică respectul acelei valori sociale, care este viața omului.
În subcapitolul III.2. am adus în discuție câteva aspecte legate de obiectul material al infracțiunii de omor. Obiectul material al acestei infracțiuni constă din trupul victimei, pentru că se aduce atingere vieții corporale a omului. Același obiect material este și atunci când prin acțiunea (inacțiunea) ilicită sunt vizate valori precum: integritatea corporală, sănătatea, libertatea fizică ori viața sexuală.
În subcapitolul III.3. am analizat subiecții acestei infracțiuni. Subiecții acestei infracțiuni se pot categorisi în subiect activ și subiect pasiv. Subiectul activ al infracțiunii de omor poate fi, de regulă, orice persoană care îndelinește condițiile generale psihofiziologice ale răspunderii penale. Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a activității făptuitorului. Pentru existența subiectului pasiv al infracțiunii de omor este suficient să se constate că persoana titulară a valorii ocrotite penal a suferit răul produs prin săvârșirea infracțiunii, adică moartea.După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă.
În subcapitolul III.4. am dezbătut situațiile de participație penală. Una din formele de participație penală este coautoratul, forma asupra căreia s-a discutat mult în practică și în doctrină. În cazul săvârșirii omorului cu participație, dacă acțiunile participanților sunt conjugate atât prin aspect rezolutiv, cât și sub aspect material, având drept finalitate suprimarea vieții victimei, există coautorat, chiar și atunci când numai acțiunea unuia dintre ei a produs acest rezultat.
O altă formă de participație penală este instigarea la infracțiunea de omor. Există instigare la omor, când o persoană a determinat cu intenție o altă persoană să săvârșească o asemenea faptă. Activitatea instigatorului la omor, cel mai adesea, ia forma unui îndemn insistent, a unei sugestionări insidioase, menite să substituie voinței celui instigat voința instigatorului, făcându-l pe instigat să accepte și să realizeze voința instigatorului.
În rândul formelor participației penale intră și complicitatea la infracțiunea de omor. Complicitatea la omor prezintă, de asemenea, unele aspecte specifice. Există complicitate în cazul când persoana, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod pe altul la săvârșirea unei fapte de omor. Este complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Există complicitate la omor atunci când complicele săvârșește acte specifice de pregătire care constau în crearea condițiilor necesare pentru ca o altă persoană (autorul), să-și desfășoare activitatea lui de ucidere
În capitolul IV am tratat pe larg structura și conținutul constitutiv al infracțiunii. Astfel, în subcapitolul IV.1. am arătat modalitatea în care se stabilește încadrarea unei fapte în infracțiunea de omor, de unde începe viața omului și unde se termină, din punct de vedere juridic. În subcapitolul IV.2. am vorbit despre conținutul constitutiv al infracțiunii de omor. Am început cu paragraful IV.2.1 în care am analizat latura obiectivă a acestei infracțiuni, elementul material realizându-se, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, constând în orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Elemenul material poate consta într-o acțiune (comisiune) sau dintr-o inacțiune (omisiune). Actul de violență trebuie să îndeplinească mai multe condiții: să fie săvârșit de o persoană (subiect activ) față de o altă persoană (subiect pasiv), să aibă aptitudinea de a suprima viața persoanei, să fie ilicit. În paragraful IV.2.2. am abordat latura subiectivă a infracțiunii de omor, aspect care scoate în evidență faptul că omorul se săvârșește cu intenția de a suprima viața unei persoane adică, fie cu intenție directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale și a urmărit producerea acestuia, fie cu intenție indirectă când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale și fără a-l urmări, a acceptat totuși posibilitatea survenirii acestuia.
În capitolul V am adus în discuție formele, modalitățile și sancțiunile în cazul infracțiunii de omor. În cazul acestei infracțiuni, tentativa se pedpesește.
În capitolul VI am scos în evidență câteva exemplificări practice în legătură cu infracțiunea de omor, această infracțiune fiind una din cele mai importante infracțiuni din Codul penal. Viața omului este de neprețuit, iar o incriminare aspră a acestei fapte nu poate decât să întărească această idee.
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PERSOANEI
Omul, singura ființă din univers cu conștiință, este părintele tuturor bunurilor materiale și spirituale care, fiind transmise din generație în generație, asigură progresul continuu al societății. Totodată, spre deosebire de toate celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domine pornirile primare, să deosebească între bine și rău și să ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață tot ceea ce este bun, adevărat și drept. Acceptat totuși posibilitatea survenirii acestuia.
În capitolul V am adus în discuție formele, modalitățile și sancțiunile în cazul infracțiunii de omor. În cazul acestei infracțiuni, tentativa se pedpesește.
În capitolul VI am scos în evidență câteva exemplificări practice în legătură cu infracțiunea de omor, această infracțiune fiind una din cele mai importante infracțiuni din Codul penal. Viața omului este de neprețuit, iar o incriminare aspră a acestei fapte nu poate decât să întărească această idee.
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PERSOANEI
Omul, singura ființă din univers cu conștiință, este părintele tuturor bunurilor materiale și spirituale care, fiind transmise din generație în generație, asigură progresul continuu al societății. Totodată, spre deosebire de toate celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domine pornirile primare, să deosebească între bine și rău și să ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață tot ceea ce este bun, adevărat și drept. Astfel, este firesc ca legea penală, lege care este construită tot de om, să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce privește însăși existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității lui, cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi, libertăți și interese, pe care societatea este datoare să i le asigure. Această ocrotire se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor legitime ale omului.
Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase și variate. Este interesant de sesizat că legea penală incriminează faptele împotriva omului, însă aceste fapte care afectează integritatea fizică, psihică sau chiar viața unui om sunt declanșate tot de om. Se pune întrebarea în acest caz, cum pot fi oamenii îndreptățiți să incrimneze faptele altor oameni, atâta timp cât omul se bucura de libertatea de exprimare și manifestare, libertate garantată de Constituție și de alte tratate internaționale. Răspunsul îl găsim tot în Constituție unde, la art. 22 se face vorbire despre faptul că „dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”.Astfel, viața este un drept, nu o întâmplare. Viața unui om este cel mai de preț lucru de pe Pământ, ceilalți oameni fiind obligați să respecte acest drept pe care și ei, la rândul lor, îl au. Făcând distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea „Infracțiuni contra persoanei”.
CAPITOLUL II.GENERALITĂȚI PRIVIND DISPOZIȚIILE CODULUI PENAL ÎN VIGOARE ÎN RAPORT CU CELE DIN LEGEA ANTERIOARĂ ÎN LEGĂTURĂ CU INFRACȚIUNEA DE OMOR
Omorul, așa cum apare definit în art.188 Codul penal, constă în uciderea unei persoane, mod de exprimare care nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii marginale a infracțiunii (omorul), fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii.
Nici chiar formularea, în sensul că omorul a reprezentat „fapta persoanei care, cu intenție, ucide o altă persoană”, sub un anumit aspect nu ar fi completă, deoarece nu ar scoate în evidență toate elementele conținutului juridic al infracțiunii de omor (de pildă, ar evidenția numai actul de violență asupra altei persoane, dar nu și rezultatul constând din moartea acelei persoane, precum și raportul de cauzalitate între act și rezultat).
Dacă totuși legiuitorul român (nu numai acesta) a preferat să folosească o exprimare eliptică, explicația trebuie căutată în faptul că nu a socotit necesară descrierea mai amplă a conținutului incriminării. În definirea omorului legiuitorul se folosește de însușirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea acțiunii (manifestarea de violență față de victimă), rezultatul imediat (moarea victimei), cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat și de a exprima concludent aceste realități.
O definiție interesantă a omorului este dată de juristul englez I. Coke în sec. al XVII-lea: „când un om cu memoria sănătoasă și la vârsta la care răspunde pentru faptele sale ucide pe nedrept cu premeditare sau intenționat orice ființă rațională”.
Omorul a fost incriminat în toate legislațiile, deoarece asemenea fapte au adus dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viața; punerea în pericol sau suprimarea vieții persoanei au fost nu numai din punct de vedere al intereselor victimei, dar, mai ales, pentru că asemenea fapte prezentau un pericol pentru întreaga societate; fără respectarea vieții persoanei nu poate fi concepută existența însăși a colectivității și conviețuirea pașnică a membrilor acesteia.
Dacă infracțiunea de omor în varianta sa simplă își păstrează în totalitate conținutul constitutiv avut în actualul Cod Penal, elementul de noutate, din punctul de vedere al normei de incriminare, îl constituie eliminarea noțiunii de “omor deosebit de grav”.S-a renunțat la diferențierea între infracțiunea de omor calificat și cea de omor deosebit de grav, nejustificată în prezent în Codul penal actual, iar situațiile prevăzute de art. 176 lit. d)din fostul Cod Penal sunt încorporate, în parte, în infracțiunea de omor calificat.
A fost eliminată incriminarea omorului calificat asupra soțului sau unei rude apropiate; profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra; prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane; în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei. Chiar dacă infracțiunea de omor comisă asupra soțului sau a unei rude apropiate nu mai este expres prevăzută ca și variantă a omorului calificat, comiterea faptelor de omor (art. 188) și omor calificat (în oricare dintre variantele prevăzute de art. 189) asupra unui membru de familie are drept consecință majorarea limitelor de pedeapsă potrivit art. 199 din Noul Cod penal, care se referă la violența în familie.Mai mult, potrivit art.177 alin.1 lit. c) în care este definită noțiunea de “membru de familie”, sunt membri de familie și deci pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii de violență în familie, în oricare dintre variantele ei, persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc, cum sunt, spre exemplu, concubinii.
A fost eliminată diferențierea existentă anterior în cazul omorului deosebit de grav pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii, care nu se justifica, fiind însă incriminat omorul calificat, săvârșit pentru a înlesni ori a ascunde comiterea oricărei infracțiuni. Fapta de omor asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, nu se mai regăsește în textul ce incriminează infracțiunea de omor calificat; ea nu a fost însă eliminată, ci este incriminată în textul art. 275 referitor la ultraj, cu consecința majorării limitelor de pedeapsă, după caz.
A fost eliminat în totalitate, ca și variantă a omorului calificat, omorul comis de către un judecător sau procuror, polițist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, calitatea personală a acestora nejustificând o normă specială de incriminare și un tratament sancționator diferit. Art. 189 alin.1 lit. e) a rezolvat o problemă disputată în jurisprudență, și anume interpretarea sintagmei “de către o persoană care a mai comis un omor”, precizându-se expres că fapta constituie omor calificat și în situația în care făptuitorul a comis anterior o faptă de omor (sau de omor calificat) rămasă în faza de tentativă. Art. 189 alin.1 lit. c) utilizează o altă terminologie decât aceea din textul anterior, care se referea la sustragerea de la urmărire sau arestare. Astfel, cele două situații au fost înlocuite cu sintagma cu sferă mai largă de cuprindere – “tragerea la răspunderea penală”,întrucât fapta se poate comite înainte de începerea urmăririi penale sau a punerii în mișcare a acțiunii penale.
CAPITOLUL III. ELEMENTELE PREEXISTENTE ALE INFRACȚIUNII DE OMOR
III.1.Obiectul juridic special
Infracțiunile contra persoanei, după cum rezultă și din denumirea lor, sunt fapte îndreptate împotriva persoanei, luată în considerare în mod individual, împotriva unor drepturi care sunt indisolubil legate de existența fizică și de personalitatea ei, drepturi fără de care aceasta nu ar putea fi concepută. Este vorba de dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, dreptul la libertate, dreptul la demnitate. Ca drepturi esențiale ale persoanei; aceste drepturi au un caracter absolut, sunt opozabile tuturor, în sensul că toți ceilalți membri ai societății sunt obligați a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului titularului.
Relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, la libertate și demnitate, constituie obiectul juridic comun infracțiunilor contra persoanei.
Infracțiunile contra persoanei au și un obiect juridic special, care constă în relațiile sociale referitoare numai la unul dintre drepturile absolute ale persoanei, drept încălcat nemijlocit prin săvârșirea faptei (dreptul la viață, în cazul omorului, dreptul la libertate fizică, în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal etc.).
Obiectul juridic generic al infracțiunii de omor este comun cu cel al infracțiunilor contra persoanei, și anume, relațiile sociale care se formează în jurul valorilor sociale constituite din principalele atribuite ale persoanei: viața, integritatea corporală, inviolabilitatea vieții sexuale, onoarea; aceste relații sociale sunt ocrotite prin modul în care legea penală apără valorile sociale amintite împotriva faptelor să pună în pericol, să vatăme aceste valori.
Obiectul juridic special al infracțiunii de omor îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală implică respectul acelei valori sociale, care este viața omului.
Prin incriminarea omorului este ocrotită această valoare socială esențială și prin mijlocirea acesteia sunt apărate relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul valorii sociale menționate.
Legea penală, ca expresie a voinței societății apără viața omului nu ca un bun individual (deși este neîndoielnic că reprezintă un interes pentru fiecare individ), ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității însăși.
Aceasta îndreptățește pe legiuitor să pretindă tuturor cetățenilor să respecte viața semenilor și să se abțină de la orice fapte care ar putea aduce atingere acestei valori sociale și implicit intereselor vitale ale comunității. Concepând viața ca o relație socială (relatio ad alteros) se explică de ce nu este posibilă incriminarea și încercării de sinucidere.
Acest fapt nu este de conceput pentru că așa cum s-a desemnat o persoană nu poate stabili relații sociale cu sine însuși, adică relația socială care se creează în jurul acesteia și conferă semnificație acestei valori care devine o valoare social-juridică.
Omul este o valoare social fundamentală, fiindcă prin om și în jurul său se formează și se dezvoltă imensa majoritate a relațiilor sociale, ocrotind aceste valori implicit sunt operate toate relațiile sociale la care ne-am referit.
III.2.Obiectul material al infracțiunii de omor
În cazurile în care relațiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea activității incriminate asupra corpului unei persoane, infracțiunile incluse în titlul al doilea din partea specială a Codului penal au și un obiect material, care constă în corpul victimei (corpul persoanei asupra căreia se exercită activitatea de ucidere, în cazul omorului, corpul persoanei de sex feminin asupra căruia se exercită raportul sexual prin constrângere, în cazul violului etc.). În alte cazuri, vătămarea relațiilor sociale ocrotite realizându-se direct, infracțiunile contra persoanei sunt lipsite de obiect material (amenințarea, insulta, calomnia etc.).
Obiectul material al omorului constă din trupul victimei, pentru că se aduce atingere vieții corporale a omului. Același obiect material este și atunci când prin acțiunea (inacțiunea) ilicită sunt vizate valori precum: integritatea corporală, sănătatea, libertatea fizică ori viața sexuală.
Este indiferent dacă acel corp aparține unei persoane tinere sau în vârstă ori dacă persoana este sau nu în plenitudinea facultăților fizice sau psihice. Este necesar ca persoana fizică să fie în viață, iar făptuitorul să acționeze asupra corpului acestuia, și nu asupra propriului corp (în aceste din urmă situații, de regulă, fapele nu au relevanță penală, decât dacă se aduce concomitent atingere și altor valori, de exemplu în cazul automutilării spre a se sustrage de la serviciul militar.)
Viața este un fenomen complex ca formă de mișcare, ce are la bază procese biologice și psihice care subordonează procesele inferioare (fizice, chimice, mecanice).
Dacă încetează viața în sens biologic, încetează și viața ca valoare socială și implicit relațiile sociale legate de ea. De aceea, ne interesează nu numai aspectul social al vieții, ci și cel biologic.
Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv care este persoana în viață căreia i s-a suprimat ori s-a încercat să i se suprime viața.
După consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv și devine o victimă; din subiect pasiv devine obiect material al infracțiunii. În acest caz, obiectul material este corpul lipsit de viață al persoanei ucise. În caz de tentativă, persoana continuând să trăiască, trăsăturile sale ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material.
În problematica definirii obiectului material al infracțiunii de omor, doctrina și practica judiciară au evidențiat un aspect și anume: considerarea ca fapt putativ a unei situații (fapta de a trage cu arma într-un cadavru). Astfel, în analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material) al infracțiunii de omor s-a ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiție sine qua non faptul ca subiectul pasiv să fi fost în viață în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei.
Problema este, în primul rând, ridicată de practică și ea, după cum vom vedea în continuare, prezintă un interes pentru rezolvarea unor dileme de natură juridică.
Spre exemplu, două autovehicule trec succesiv peste același individ la un interval foarte scurt, primul distrugându-i victimei capul, iar al doilea corpul. Întrebarea este dacă cel de-al doilea șofer a comis sau nu infracțiunea de omor. De rezolvarea problemei profită și situația în care faptele sunt comise din culpă. Sau, într-o altă speță, făptuitorul, fără a-și da seama că ținta atacului său este o persoană care decedase cu puțin timp înainte, îl împușcă mortal. S-ar putea afirma că în toate aceste cazuri fapta săvârșită este infracțiunea de omor? Este evident că răspunsul afirmativ la această întrebare se bazează pe faptul că autorii nu știau că victima decedase anterior activității lor și că, prin urmare, din punct de vedere penal, vinovăția lor este sinonimă cu aceea a unor autori care comit fapta asupra unei persoane aflate indubitabil, în viață.
Spre o asemenea soluție este înclinată mai ales jurisprudența, iar dorința ei de a nu lăsa nesancționată o atitudine deosebit de periculoasă pentru societate, atitudine care s-a și obiectivat. Această tendință a jurisprudenței conduce la includerea faptului putativ în sfera represiunii penale. Jurisprudența franceză oferă un exemplu în acest sens: la un interval de câteva secunde, doi oameni trag asupra aceleiași victime, dar medicul legist a stabilit că victima era deja moartă atunci când al doilea glonț a fost tras. Numai aparențele l-au făcut să creadă pe cel de-al doilea trăgător, că victima scăpase primului foc. Încadrarea juridică a fost aceea de tentativă de omor.
Acestă concepție – care își desprinde argumentele din latura subiectivă a infracțiunii și din necesitatea protejării eficiente și oportune a ordinii sociale și a valorilor pe care ea se întemeiază – conduce la reținerea tentativei infracțiunii de omor în toate exemplele citate. Trebuie să recunoaștem că, este destul de dificil de a considera că cel de al doilea trăgător, în exemplul menționat, nu a săvârșit decât un fapt putativ, din moment ce el s-a manifestat deja într-unul dintre cele mai periculoase moduri pentru ordinea de drept.
Admiterea însă, a unei astfel de soluții ar avea valoare de principiu și acest lucru credem că ar fi de natură să conducă la departajarea faptului penal de cel nepenal, folosindu-se cu preponderență, criteriul laturii subiective.
Gândind astfel, s-a ajuns la o „spiritualizare” a obiectului represiunii penale, deoarece aceasta nu se va mai adresa exclusiv unui fenomen obiectivat, care a produs în realitate urmarea prevăzută de lege, ci a purei gândiri, exteriorizată în ceea ce ar constitui doar o parte din structura unei infracțiuni.
III.3. Subiecții infracțiunii
III.3.1. Subiectul activ în cazul infracțiunii de omor
Infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite, de regulă, de orice persoană.În consecință, infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană care îndeplinește condițiile generale psihofiziologice ale răspunderii penale. Omorul poate fi comis de o singură persoană sau prin contribuția conjugată a două sau mai multe persoane (coautor, instigator, complici). Este vorba despre o colaborare a mai multor persoane care contribuie, fiecare într-o măsură mai mare sau mai mică, cu poziție subiectivă identică sau diferită (participație improprie), la realizarea infracțiunii.
În unele cazuri, subiectului i se cere însă, în afara condițiilor generale, și o anumită calitate specială (calitatea de bărbat, în cazul violului, calitatea de persoană care exercită o profesie sau funcție, în cazul divulgării secretului profesional). În alte cazuri, o anumită calitate specială a făptuitorului, ridicând gradul de pericol social al faptei, constituie o împrejurare prevăzută ca o circumstanță agravantă (calitatea de soț sau rudă apropiată, în cazul omorului, calitatea de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant, în cazul raportului sexual cu o minoră).
III.3.2. Subiectul pasiv în cazul infracțiunii de omor
Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a activității făptuitorului. Pentru existența subiectului pasiv al infracțiunii de omor este suficient să se constate că persoana titular a valorii ocrotite penal a suferit răul produs prin săvârșirea infracțiunii, adică moartea.
După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă.
În literatura de specialitate, s-a subliniat faptul că nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil, adică cu persoana care a suferit paguba din infracțiune. Distincția este importantă, deoarece, dacă de cele mai multe ori persoana vătămată este în același timp și persoana păgubită, prin infracțiune există și cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoană vătămată, fără să fie persoană păgubită (de exemplu, copii victimei unei infracțiuni de omor au calitatea de persoane care au suferit o pagubă prin infracțiune, însă nu au calitatea de persoane vătămate, această calitate având-o victima).
III.4. Participația penală
Întrucât problema este deosebit de importantă dat fiind săvârșirea frecventă a acestei infracțiuni în participație, apare justificat să ne oprim mai pe larg asupra unor chestiuni specifice pe care le ridică participația penală în cazul omorului și a corectei încadrări juridice ,a contribuției fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii.
În cazul săvârșirii omorului cu participație, dacă acțiunile participanților sunt conjugate atât prin aspect rezolutiv, cât și sub aspect material, având drept finalitate suprimarea vieții victimei, există coautorat chiar și atunci când numai acțiunea unuia dintre ei a produs acest rezultat.
Chiar atunci când actele materiale ale unui coautor nu îndeplinesc aceste cerințe, ele ar putea constitui acte de coautorat dacă sunt săvârșite în anumite condiții.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că există coautorat dacă mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuțit, topor, briceag, ciomag) chiar dacă, numai lovitura unuia dintre participanți a fost mortală. Acționând simultan, cu aceeași intenție de a ucide și completându-se unul pe altul, inculpații sunt coautori. În sprijinul acestei soluții s-ar mai putea susține că, acționând cu intenția de a omorî și în legătură nemijlocită cu acțiunile celorlalți coautori, coinculpați, chiar acei care n-au aplicat victimei o lovitură mortală, au contribuit, implicit, la reducerea posibilităților acesteia de a se apăra, la slăbirea forțelor fizice și psihice ale victimei, consecințe care s-au înscris în procesul cauzal care a condus la moartea acesteia.
Sub acest aspect, loviturile nemortale aplicate victimei de unii coinculpați nu pot fi desprinse de ansamblul acțiunilor agresive la care a fost supusă victima, neputându-se delimita măsura în care, o lovitură sau alta, obiectiv nemortală, a împiedicat victima să se apere, i-a diminuat capacitatea de ripostă față de toți coinculpații.
Tot astfel s-a considerat că reprezintă o contribuție nemijlocită la fapta de omor și actele persoanei care înlătură obstacolele din fața autorului. Astfel, în practica judiciară s-a reținut că sunt coautori la omor atât aceia care lovesc mortal victima, cât și aceia care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei, ori conduce cu viteză vehiculul, pentru a împiedica victima, pe care celălalt inculpat o lovea cu cuțitul, să se salveze sau dacă lovește cu pumnul în față victima, împiedicând-o să pareze lovitura de secure pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat.
Această comportare a coautorului este de natură să exercie o presiune psihică asupra victimei, o dezarmează în fața agresorilor, îi insuflă ideea neputinței și a imposibilității oricărei rezistențe. De aceea, pe drept cuvânt, în asemenea situații, fapta coautorului a fost asimilată cu a aceluia care acționează direct și nemijlocit asupra corpului victimei, lovind-o concomitent și cu instrumente apte să producă moartea.
Coautorul la omor presupune, de asemenea, o intenție comună a participanților de a săvârși fapte de omor. Această hotărâre comună poate fi luată anticipat sau concomitent cu săvârșirea faptei.
De asemenea, înțelegerea poate fi explicită sau tacită. În lipsa unei asemenea înțelegeri, fiecare persoană care lovește victima răspunde pentru fapta proprie în calitatea de autor. De exemplu, dacă după ce a lovit-o pe aceasta în mână cu un cuțit cauzându-i leziuni care puteau fi vindecate în 3-4 zile a intervenit alt inculpat care, i-a aplicat victimei o lovitură de cuțit în inimă, în urma căreia aceasta a decedat, neexistând o înțelegere prealabilă, o cooperare subiectivă a celor doi inculpați în vederea uciderii victimei, fapta primului inculpat se încadrează în infracțiunea de vătămare, iar a celuilalt inculpat în infracțiunea de omor.
Intenția coautorilor este diferită de aceea specifică complicității. În timp ce coautorul implică realizarea în comun a uciderii victimei, fiecare acționează conștient că participă ca autor în comun cu ceilalți la producerea rezultatului, fiind răspunzător pentru faptă în întregul ei, implicit și pentru partea realizată de ceilalți coautori; la complicitate făptuitorul urmărește să ajute sau să înlesnească acțiunea unuia sau mai multor făptuitori, el acționează conștient că ajută, înlesnește săvârșirea faptei. În acest sens, în practica judiciară s-a reținut situația victimei care, fiind lovită cu pumnul de către unul dintre inculpați, s-a retras într-o parcare. Fiind înconjurată de inculpați, cu ajutorul unei țevi a încercat să se apere, lovindu-l pe cel care o lovise, apoi a încercat să sară gardul și să intre în interiorul instituției S.C. I.N.S.T.A.N.G. . În acel moment, a fos ajunsă de celălalt inculpat care i-a aplicat o lovitură cu toporul. În aceste condiții faptele inculpaților nefiind concordante sub aspectul intenției la omor, este exclusă existența coautoratului.
Există instigare la omor, când o persoană a determinat cu intenție o altă persoană să săvârșească o asemenea faptă. Activitatea instigatorului la omor, cel mai adesea, ia forma unui îndemn insistent, a unei sugestionări insidioase, menite să substituie voinței celui instigat voința instigatorului, făcându-l pe instigat să accepte și să realizeze voința instigatorului.
Instigarea implică caracterul determinant al îndemnului, în sensul că îndemnul trebuie să aibă un rol esențial în luarea deciziei celui instigat de a ucide victima. Pericolul faptei instigatorului constă în aceea că utilizează slăbiciunea altuia, acționează din umbră, perfid, uneori prin metode dificil de sesizat, provocând o mutație esențială, de ordin negativ în conștiința instigatorului. Anterior intervenției instigatorului cel instigat se află inactiv, indiferent sau nedecis, pentru ca, ulterior, să se decidă să săvârșească o faptă atât de gravă cum este omorul.
În practica judiciară s-a decis că răspunderea unei persoane pentru instigare la omor implică existența unui îndemn la săvârșirea acestei infracțiuni și faptul că infractorul a fost determinat la luarea deciziei infracționale prin acest îndemn.
Procesul instigării nu constă numai din contribuții cu caracter imaterial, deoarece instigatorul întreprinde adesea și o activitate fizică, materială, cum ar fi acte de convingere a celui instigat, procurarea de informații etc., prin care acesta își exteriorizează intenția de instigator și își realizează scopul urmărit. Deși instigatorul exercită sub un anumit aspect, o influență puternică asupra celui instigat, aceasta nu poate fi asimilată unei constrângeri psihice (morale) din partea instigatorului, deoarece, în final, hotărârea de a acționa pe care o ia autorul, chiar sub influența instigatorului, este rezultatul propriei sale voințe. De aceea, el va răspunde ca autor al infracțiunii.
Dacă se exercită acte de constrângere fizică sau morală asupra celui instigat, acesta din urmă nu va răspunde penal, răspunderea revenind celui care a exercitat constrângerea.
Voința de a instiga la omor, nu presupune existența unui acord al părților și nici nu cuprinde, în mod necesar, comunicarea intenției de instigare către cel instigat. Făptuitorul poate fi instigat și din umbră, fără ca acesta să-și dea seama de influența exercitată asupra lui, devenind, fără să știe, un executant docil al voinței altuia.
În cazul instigării există identitate între fapta prevăzută de legea penală aflată în reprezentarea autorului și fapta aflată în reprezentarea instigatorului, deoarece autorul nu face decât să execute fapta a cărei săvârșire a fost hotărâtă inițial de instigator. Dacă însă, autorul a săvârșit o infracțiune mai gravă, excesul acestuia nu se va răsfrânge asupra situației instigatorului. Astfel, în cazul în care instigatorul îndeamnă pe autor numai să lovească victima și îi pune la îndemână, în acest scop, un lanț, neacceptând ideea unei posibile ucideri a victimei, el va răspunde nu ca instigator la infracțiunea de omor săvârșită de autor, ci la aceea care ar fi putut fi comisă folosind lanțul respectiv, adică la infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte.
Dacă executantul luase deja hotărârea de a ucide, îndemnul instigatorului echivalează cu întărirea rezoluției infracționale, ne vom afla deci în prezența unei complicități morale. Simultaneitatea îndemnului la execuarea unei fapte cu realizarea ei nu constituie altceva decât un ajutor intelectual dat pentru consolidarea rezoluției delictuoase deja formate. Fapta unuia dintre inculpați de a striga către ceilalți inculpați, care în acel moment loveau victima, că aceasta „trebuie să moară” nu constituie instigare la omor, pentru că nu a avut efect determinant pentru declanșarea agresiunii, ci complicitate morală.
De asemenea, simpla prezență a unei persoane la locul unde s-a săvârșit omorul nu reprezintă un îndemn din partea acelei persoane la săvârșirea omorului și cu atât mai puțin, un îndemn determinant în sensul instigării.
Complicitatea la omor prezintă, de asemenea, unele aspecte specifice. Există complicitate în cazul când persoana, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod pe altul la săvârșirea unei fapte de omor. Este complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Există complicitate la omor atunci când complicele săvârșește acte specifice de pregătire care constau în crearea condițiilor necesare pentru ca o altă persoană (autorul), să-și desfășoare activitatea lui de ucidere.
Contribuția complicelui are caracter secundar față de activitatea autorului la omor și față de activitatea instigatorului la omor. Acest caracter secundar este deosebit de important, pe de o parte, pentru că nu se poate concepe complicitate în lipsa unei activități principale de executare a omorului, iar pe de altă parte, pentru că aportul complicelui la rezultat apare ca o activitate indirectă și imediată, spre deosebire de aceea a autorului, care este directă și imediată.
Astfel, complicitatea la omor există atunci când persoana, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod pe altul la săvârșirea unei fapte de omor.
Instigatorul și complicele la fapta de omor sunt sancționați cu pedeapsa prevăzută de legea penală, pentru autor ținându-se seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral.
Constituie complicitate materială, activitatea de ajutare, înlesnire efectivă sau sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei săvârșite de autor.
Actele de complicitate materială la omor constau din procurarea mijloacelor de ucidere, din înlăturarea piedicilor din calea săvârșirii actului de ucidere, din înlăturarea riscurilor ca autorul să fie prins, ori din orice alte asemenea acte, care relevă contribuția expresă și substanțială a complicelui la uciderea unei persoane.
Specific complicității morale este activitatea desfășurată de către complice, prin care se ajută, din punct de vedere moral, la pregătirea sau executarea unei infracțiuni de omor.
În practica judiciară sunt caracterizate ca acte de complicitate morală la omor, acele acte care au o anume rezonanță în mintea persoanei căreia i se adresează. Spre exemplu, fapta unei persoane de a se fi înarmat cu un satâr și de a fi mers apoi, împreună cu alte persoane înarmate cu săbii la barul din localitate, cu scopul de a comite o agresiune și de a se fi aflat la locul faptei, fără a săvârși ea însăși vreun act material de lovire, în timp ce însoțitorii săi au ucis victima prin lovirea ei repetată cu săbiile, constituie complicitate morală la infracțiunea de omor. Prin prezența sa, înarmat la locul agresiunii, inculpatul a contribuit, în mod conștient, la săvârșirea infracțiunii, prin încurajarea celorlalți inculpați, sub forma unui sprijin moral la comiterea faptei.
Complicele trebuie să-și dea seama de semnificația faptei, adică de contribuția pe care o aduce la săvârșirea omorului de către altă persoană. Aceasta presupune că, în momentul în care complicele săvârșește actele de ajutor sau înlesnire a uciderii persoanei, el să fi cunoscut ce urma să întreprindă autorul și să voiască să-l ajute pe acesta. În lipsa acestor elemente cumulativ cuprinse în intenția de complicitate, răspunderea penală nu subzistă.
În practica judiciară elementul cunoașterii de către complice a faptei ce urmează să fie săvârșită de autor este obținută uneori, prin referire la înțelegerea prealabilă sau concomitentă ce a avut loc între autor și complice, ceea ce înlătură dubiile.
Cum însă proba unei asemenea înțelegeri nu este ușoară și ceea ce se cere, sub aspect subiectiv nu este înțelegerea ca atare, ci voința complicelui de a-l ajuta pe autor, dorind sau acceptând rezultatul infracțiunii, instanțele recurg atunci la analiza actelor materiale, încercând să stabilească concordanța între actele săvârșite de complice și cele ulterioare ale autorului, metodă care poate fi considerată suficientă, îndeosebi dacă este susținută și de alte probe de dosar.
CAPITOLUL IV. STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII
IV.1. Situația premisă
Alături de conținutul constitutiv al infracțiunii de omor intră și situația premisă. Aceasta constă în faptul că victima trebuie să fi fost în viață în momentul comiterii actului de ucidere.
Viața este ocrotită de legea penală din momentul apariției și până la moarte.
Pentru a încadra fapta într-o infracțiune de omor, trebuie să ne găsim în fața unei persoane, adică a unei ființe umane aflată într-un anumit stadiu de dezvoltare, identificată biologic. Fătul aflat în pântecul mamei este dependent de corpul matern și ca atare nu este persoană ci o speranță de viață umană (spes hominus).
Momentul de început al vieții persoanei este cel al nașterii, mai exact sfârșitul acestui proces fiziologic al nașterii naturale, când copilul este expulzat și își începe viața sa extrauterină.
Infracțiunea de omor nu poate fi concepută decât ca săvârșindu-se asupra copilului născut; dacă acțiunea s-a petrecut asupra fătului în curs de expulzare, fapta va constitui infracțiunea de provocare ilegală a avortului.
Moartea persoanei nu constituie un fapt instantaneu, viața nu părăsește deodată întreaga emisferă cerebrală. Medicii iau în considerare situații distincte și anume:
moartea clinică determinată de încetarea funcțiilor aparatului respirator și ale aparatului circulator.
moartea cerebrală sau biologică, care se instalează mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai scurtă sau mai lungă, în funcție de cauza morții.
Între aceste două momente se mai poate interveni prin metode de reanimare ca viața să fie salvată.
Legea nr. 3/1968 privind asigurarea sănătății populației, fixează ca moment al decesului, moartea biologică.
IV.2.Conținutul constitutiv al infracțiunii de omor
IV.2.1 Laturaobiectivă a infracțiunii de omor
Elementul material se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Elemenul material poate consta într-o acțiune (comisiune) sau dintr-o inacțiune (omisiune).
Acțiunea ucigătoare poate fi săvârșită în mod direct sau nemijlocit asupra victimei sau indirect: prin mijlocirea unor forțe sau energii animate sau neanimate (de exemplu, asmuțirea unui câine), sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânsă fizic sau moral să-și suprime viața (să se împuște, să se înjunghie, să se arunce de la înălțime).
Există omor și atunci când făptuitorul, știind că victima suferă de cord și că o emoție puternică îi va provoca moartea, în dorința de a ucide, îi provoacă o asemenea emoție, o sperietură care va avea ca rezultat infracțiunea de omor.
Fapta ucigătoare poate fi săvârșită prin orice mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibil, instrumente tăioase sau înțepătoare), mijloace chimice (substanțe care exercită o acțiune toxică cauzatoare de moare asupra organismului uman). Precum și prin mijloace psihice (provoacă șoc psihic ce determină moartea persoanei, ca de exemplu, amenințarea gravă, sperierea, intimidarea, durerea psihică profundă, stresul psihic).
Deși este o infracțiune comisivă, omorul poate fi săvârșit și prin inacțiune, dar numai în acele cazuri în care făptuitorul avea obligația (legală, contractuală, socială etc.) de a acționa pentru a împiedica sau a înlătura desfășurarea unui proces de natură a produce moartea victimei (de exemplu mama care nu-și hrănește copilul).
Actul de violență constând în uciderea unei persoane trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Să fie săvârșit de o persoană (subiectul activ) împotriva altei persoane (subiect pasiv);
Pentru infracțiunea de omor, se cere ca actul de ucidere să aibă în finalitatea lui, suprimarea vieții altei persoane. Acest act trebuie să aibă ca autor o persoană (subiect activ).
Să posede aptitudinea de a suprima viața persoanei;
Pentru ca un act de violență să fie specific unei infracțiuni de omor, el trebuie să posede o anumită forță distructivă. O asemenea forță distructivă se poate manifesta sub forma unor acțiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere), acțiuni chimice (otrăvire), acțiuni psihice (șocuri psihice).
Aptitudinea de a provoca moartea persoanei, victima actului de ucidere se deduce nu numai din materialitatea lui (ex re), ci și din numărul mare de lovituri aplicate, intensitatea și orientarea lor spre regiuni vitale ale corpului victimei, ca elemente de natură să exprime sensul actului și valoarea lui distructivă.
Să fie ilicit.
Există acte de violență permise și chiar necesare și obligatorii: violențele produse în cadrul disputelor sportive (box, lupte), operații chirurgicale și altele.
Se știe că descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde pe lângă descrierea acțiunii sau inacțiunii incriminate și arătarea rezultatului acolo unde legiuitorul condiționează existența faptei incriminate de producerea unui rezultat material, conceput ca o entitate exterioară conduitei, diferită, cronologic și logic, de acțiune și cauzată de aceasta.
În acest caz, rezultatul face parte din descrierea acțiunii și constituie consecința, urmarea imediată a acesteia. Rezultatul face parte, împreună cu acțiunea (inacțiunea) din descrierea faptei incriminate și se înfățișează în cazul infracțiunilor de omor, sub forma unei modificări a subsanței obiectului material, de exemplu, uciderea unei persoane.
În cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul condiționează existența incriminării, este arătat, de regulă, în mod explicit, prin anumite expresii. În mod excepțional însă, rezulatul poate să nu fie descris explicit, ci să apară ca o consecință a modului cum este descrisă acțiunea. Aceasta sugerează necesitatea unui rezultat diferit de acțiune în timp și spațiu. În acest mod se înfățișează rezultatul material la infracțiunea de omor. În acest caz, substantivul folosit nu redă numai acțiunea, ci și rezultatul, uciderea victimei, consecință a acțiunii.
Incriminările în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat în norma de incriminare se numesc incriminări de rezultat, spre deosebire de cele unde lipsește o atare cerință și care se numesc incriminări de simplă acțiune (formele). Delimitarea celor două categorii de incriminări nu este întotdeauna ușor de făcut, mai ales în ipoteza incriminărilor cu rezultat comprimat. Unul dintre criterii ar putea fi cel al tentativei terminate. Incriminările la care se poate concepe o atare modalitate a tentativei vor constitui, incontestabil, incriminări de rezultat și nu de simplă acțiune la care nu este posibilă decât tentativa neterminată.
Delimitarea este importantă pentru că numai în cazul infracțiunilor de rezultat este necesară probarea existenței rezultatului. Tot astfel, legătura de cauzalitate nu trebuie stabilită decât în cazul în care norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui rezultat. Există și alte consecințe legate de această delimitare, cum ar fi de exemplu în privința prescripției răspunderii penale, a aplicării legii penale în timp etc.
În doctrina penală se discută despre un sens restrâns al noțiunii de rezultat și de un sens larg al acesteia, acela care ar putea fi conceput și la incriminările de simplă acțiune și care ar consta în simpla săvârșire a acțiunii.
Acest sens larg al noțiunii de rezultat este folosit în legea penală română atunci când definește intenția și culpa prin expresia „prevede rezultatul” sau „nu prevede rezultatul”. Dacă în aceste cazuri s-ar avea în vedere noțiunea de rezultat în sens restrâns, ar fi exclusă posibilitatea ca în norma de incriminare să se prevadă cerința vinovăției în raport cu incriminările formale.
În realitate, expresiile citate se referă la noțiunea de rezultat în sens larg, și anume, rezultatul cu finalitate a acțiunii care cuprinde atât ipoteza în care rezultatul este urmarea acțiunii, cât și ipoteza când rezultatul coincide cu însăși acțiunea.
Aceste semnificații ale noțiunii de rezultat trebuie diferențiate de noțiunea de rezultat conceput ca o relație logico-juridică între acțiune și valoarea socială protejată de legea penală.
Legiuitorul nu incriminează decât acele acțiuni (inacțiuni) care aduc atingere valorilor sociale ocrotite. În acest sens, toate incriminările presupun ab initio un rezultat logico-juridic, acela care se răsfrânge asupra valorilor sociale ocrotite. Acest rezultat fiind implicat în orice incriminare, nu apare necesitatea de a fi probată nici existența sa și nici a legăturii de cauzalitate între acțiune și rezultat. Nu s-ar putea opera cu sensul menționat al noțiunii de rezultat nici pentru a defini intenția și culpa, deoarece prevederea rezultatului care stă la baza acestor procese psihice, trebuie raportată la consecințele firești, nemijlocite ale acțiunii (inacțiunii) făptuitorului și nu la valorile sociale ocrotite de lege.
Actul de violență devine relevant, sub aspectul infracțiunii de omor, în momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei. În lipsa lui, actul de violență poate fi luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infracțiuni de violență, dar nu ca element constitutiv al infracțiunii de omor. Infracțiunea de omor fiind o infracțiune de rezultat, se cere deci producerea unui rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activității de ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu.
Între activitatea desfășurată de făptuitor și moartea victimei trebuie să existe un raport de cauzalitate. În descrierea faptei de omor nu apare o expresie anume care să sugereze legătura cauzală, însă aceasta rezultă, implicit, din descrierea acțiunii.
Dar chiar atunci când în descrierea faptei incriminate este exprimată explicit cerința legăturii cauzale, legiuitorul nu clarifică în nici un mod conținutul acestei relații. O astfel de îndatorire revine însă doctrinei penale. În acest sens, s-au exprimat multiple păreri asupra modului de izolare a legăturii cauzale, considerându-se că poate avea caracter cauzal, din ansamblul condițiilor fenomenului, condiția eficientă, condiția preponderentă, condiția ilicită, condiția tipică, condiția indispensabilă etc. În dreptul angloamerican s-a exprimat ideea că are caracter cauzal condiția cea mai apropiată și în relație directă și imediată cu rezultatul.
Teoria dominantă consideră că este cauză a rezultatului orice acțiune care a constituit condiția necesară producerii rezultatului. Pentru a nu se ajunge la concluzii absurde printr-o interpretare extensivă a sferei condițiilor necesare s-a propus introducerea unor corective care să limiteze cercul condițiilor cauză. Acest rol ar putea să-l joace vinovăția, în sensul că numai condiția necesară creată de o persoană care a acționat cu vinovăție ar putea avea caracterul de cauză. O asemenea concepție ar conduce la o evaluare subiectivă a relației cauzale, deși aceasta are caracter obiectiv.
În doctrină s-a admis și un alt corectiv, anume al caracterului adecvat, al condiției necesare de a provoca rezultatul, în sensul de a se verifica, pe baza unei judecăți ex ante dacă, în raport cu experiența comună de viață, acțiunea (inacțiunea) analizată drept condiție a rezultatului era în stare să provoace, prin ea însăși, rezultatul.
În această viziune legătura de cauzalitate nu ar fi înlăturată chiar dacă au survenit complicații ale bolii victimei, în măsura în care se stabilește că acțiunea inculpatului a fost aptă, prin ea însăși, să conducă la producerea rezultatului, astfel zis, dacă ceea ce agentul a realizat se găsea, ca posibilitate, chiar în acțiunea comisă.
Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei condiției necesare, s-a propus selecția condiție-cauză din ansamblul condițiilor rezultatului prin analiza cerințelor conținutului incriminării, considerând că acesta relevă cu suficiență care trebuie să fie condiția completă cu rol cauzal (teoria relevanței), limitând corespunzător cercul persoanelor susceptibile să răspundă pentru o infracțiune determinată.
Cu toate acestea, n-au fost remediate insuficiențele concepției condiției necesare. Așa de pildă, s-a observat că rezultatul poate să fie produs nu numai printr-o cauză unică, ci și printr-o pluralitate de cauze. De exemplu, mai multe persoane urmăresc și lovesc victima, acțiunea tuturor este considerată cauză a rezultatului – moartea victimei – deși este posibil ca numai lovitura unuia dintre participanți să fi fost mortală și să constituie cauza necesară a rezultatului.
Jurisprudența a mai reliefat situații când o condiție a atras răspunderea penală a subiectului, fără ca, aceasta să fi fost cauzal legată de rezultat și fără să fi avut loc o selecție prin procedarea eliminării, a cauzei necesare din ansamblul condițiilor rezultatului.
Dar chiar în acele situații unde judecătorii au urmărit să identifice cauza reală a fenomenului dintr-un ansamblu complex de condiții, s-a dovedit că simpla lor experiență nu este suficientă, fiind necesar să se apeleze la persoane de specialitate, care să determine legătura cauzală dintre acțiune și rezultat orientând, implicit, soluția juridică.
Aceste insuficiențe ale teoriei condiției necesare par să justifice tendința unor autori de a renunța la cerința unei legături cauzale a condiției necesare cu rezultatul.
IV.2.2. Latura subiectivă a infracțiunii de omor
Omorul se săvârșește cu intenția de a suprima viața unei persoane adică, fie cu intenție directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale și a urmărit producerea acestuia, fie cu intenție indirectă când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale și fără a-l urmări, a acceptat totuși posibilitatea survenirii acestuia.
În practica judiciară, intenția de ucidere se deduce din materialitatea actului care, în cele mai multe cazuri, relevă poziția infractorului față de rezultat. Demonstrează astfel intenția de ucidere: perseverența cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul și cu un lemn care a cauzat leziuni osoase grave și ruperi pulmonare; multitudinea loviturilor și locul aplicării lor, interesând regiuni vitale ale corpului; aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului în profunzime.
Rezultatul, constând din moartea victimei poate fi produs și ca urmare a contribuției unor procese naturale care se petrec în corpul victimei. Avem în vedere transformările din organismul victimei în momentul săvârșirii faptei. Pentru bătrâni, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violență, pentru producerea rezultatului mortal.
Ca urmare, intenția de a ucide se relevă și din modul de a acționa făptuitorului cunoscând starea victimei asupra căreia acționează. Astfel, inculpatul care lovește pe vecinul său în vârstă de 82 de ani cauzându-i o hemoragie meningo-cerebrală subliniază intenția de a ucide, ci nu de vătămare corporală.
Atât în lovirea de specialitate, cât și în practica judiciară s-a arătat că poziția psihică a făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete și îndeosebi, în raport cu instrumentul folosit de făptuitor, cu regiunea corpului lovită, cu numărul și intensitatea loviturilor, atitudinea infractorului după săvârșirea faptei. De asemenea, s-a subliniat că este necesară luarea în considerare a tuturor acestor împrejurări și nu numai a unora, chiar dacă unele împrejurări par concludente, privite în mod izolat, pot duce totuși la o încadrare juridică greșită a faptei. Astfel, împrejurarea că făptuitorul a folosit un cuțit, deci armă albă, în a produce moartea victimei, nu este suficientă pentru determinarea intenției de a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza și intenția de a produce numai vătămări corporale. Dacă acestei împrejurări i se adaugă și altele, cum ar fi lovirea victimei în zona inimii, în mod repetat și cu mare intensitate se va reține că făptuitorul a acționat cu intenția de a ucide.
Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă că infracțiunea există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârșirii faptei. Cu toate acestea, instanța de judecată va fi preocupată ca să stabilească mobilul faptei, deoarece acesta influențează gravitatea faptei și prin urmare poate contribui la realizarea unei juste individualizări judiciare a pedepsei. Dacă pentru existența omorului simplu este indiferent mobilul săvârșirii faptei, în schimb săvârșirea omorului din interes material, de exemplu, este o împrejurare care atribuie infracțiunii caracter calificat (art 189. C.pen)
Omorul nu este condiționat, în forma sa simplă nici de săvârșirea faptei într-un anumit scop. Chiar dacă scopul urmărit de făptuitor constă în curmarea suferințelor fizice ale victimei, care suferă de o boală incurabilă, fapta va constitui infracțiune.
Întrucât scopul, ca și mobilul, influențează periculozitaea socială a faptei și a făptuitorului, instanța de judecată va fi preocupată să-l stabilească în fiecare caz, tot în vederea unei juste individualizări judiciare a pedepsei.
După unii autori, eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influență asupra vinovăției făptuitorului și nu înlătură răspunderea sa penală, deoarece această eroare nu are caracter esențial, adică nu se referă la o împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei. Se susține că legea penală apără viața oricărei persoane, astfel că eroarea agentului asupra identități victimei nu are relevanță penală.
Într-o altă viziune se susține că eroarea asupra subiectului pasiv n-are relevanță decât atunci când agentul acționează cu voința de a ucide orice persoană pe care ar întâlni-o. În acest caz nu va interesa persoana victimei asupra căreia s-a manifestat voința generică de a ucide a subiectului. Dacă agentul a acționat cu intenția indirectă acceptând riscul să ucidă orice altă persoană în locul aceleia pe care, nemijlocit, urmărea să o ucidă. În aceste cazuri, se poate vorbi despre existența unui dol impersonal.
Dacă în compunerea procesului psihic care a condus la decizia agentului de a atinge un anumit rezultat intră uneori trăsăturile unei persoane „în general” pe care urmărește să o suprime, n-ar putea exista și situații în care agentul să urmărească suprimarea vieții unui subiect bine identificat. Tocmai trăsăturile specifice ale acestuia, relațiile sale cu subiectul, să fie cele care să determine, hotărâtor, pe agent de a acționa violent până la suprimarea vieții victimei. Ideea uciderii unei persoane „în general”, n-ar putea fi factor dinamizator al voinței agentului decât în cazuri rare și numai la persoane la care uciderea a devenit o obișnuință sau o profesie. În toate celelalte cazuri, el își concentrează eforturile sale pentru a comite un fapt istoric determinat (omorul) și nu să producă un rezultat echivalent celui tipic, prevăzut în norma de incriminare. Ca urmare, el n-ar putea răspunde decât pentru suprimarea intenționată a vieții acestei persoane.
S-ar putea susține că intenția agentului trebuie să fie concretă, să se refere la un obiect individualizat după trăsături obiective, ea nu se poate referi la categorii de obiecte.
Chiar dacă i s-ar reproșa agentului că din vina lui s-as produs confuzia asupra identității subiectului pasiv, aceasta ar implica culpa acestuia, nu intenția.
Aceste argumente par să justifice teza contrară în soluționarea ipotezelor de error in persona, și anume existența tentativei la omor în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului și infracțiunea de ucidere din culpă în ce privește victima efectiv suprimată.
Infracțiunea de omor există și atunci când făptuitorul își îndreaptă acțiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă, dar datorită unei greșite manipulări a instrumentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmărit se produce asupra unei alte persoane. Tot astfel, când datorită cauzelor de mai sus are loc moartea, atât a victimei aflate în reprezentarea agentului, cât și o altă persoană sau când agentul a lezat mai multe persoane pe lângă victima inițială.
În concepția unor autori, aberrativ ictus în forma sa monoagresivă, ar trebui să fie asimilată cu error în persona și să primească aceeași soluție juridică. Agentul va răspunde, în raport cu victima reală, pentru infracțiunea consumată de omor și care s-ar fi reținut și dacă ne se producea eroarea de execuție în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului.
În realitate, între cele două situații există o anumită deosebire. În cazul erorii asupra persoanei reprezentarea agentului este alterată, însă executarea este perfectă pe când în cazul aberratio ictus reprezentarea agentului este corectă, însă executarea este greșită.
Este comun însă, atât situației denumite aberratio ictus, cât și erorii asupra persoanei subiectului pasiv, faptul că agentul a urmărit săvârșirea unui fapt concret, determinat, împotriva unei victime anume și nu să ajungă la un rezultat echivalent celui descris în norma de incriminare. Dacă agentul ar fi avut în reprezentare și rezultatul efectiv produs, el ar fi răspuns pentru omor cu intenție indirectă, ori din culpă cu previziune în raport cu victima efectiv lezată. Dacă nu a avut în vedere și posibilitatea acestui rezultat, extinderea intenției agentului constituită numai în raport cu victima aflată în reprezentarea sa, la victimă efectiv lezată; apare, la fel discutabilă ca în cazul erorii asupra identității subiectului pasiv.
În doctrina germană, ipoteza expusă anterior este considerată ca dând naștere unui concurs formal de infracțiuni: tentativa la infracțiunea de omor, în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului, și o infracțiune din culpă în raport cu victima reală.
În doctrina italiană, reglementarea în vigoare (art. 82 C. pen.) care consacră lipsa de relevanță a erorii în cazul aberratio ictus ese supusă unor aspre critici, susținându-se că ea consacră o formă de răspundere obiectivă bazată pe ideea „versari in re illicita respondit etiam pro casu”. Dacă ar fi lipsit dispoziția în vigoare, s-ar fi aplicat regulile concursului de infracțiuni.
Operând însă prevederile art.82 Cod penal italian, agentul ar urma să răspundă numai pentru infracțiunea consumată de omor, chiar dacă în raport cu victima aflată în reprezentarea sa n-ar fi fost întrunite nici condițiile tentativei (de exemplu, autorul pregătește o băutură otrăvitoare pentru mătușa sa pe care urma să o moștenească, femeia de serviciu o găsește și o bea provocându-și moartea), soluție care încalcă principiul „cogitationis poenam nemo patitur”, deoarece ar răspunde pentru ceea ce a gândit, nu pentru ceea ce a realizat efectiv. De asemenea, o atare rezolvare ar consacra răspunderea autorului chiar pentru rezultatele imprevizibile din partea sa, sau chiar imposibil de prevăzut în raport cu victima efectiv lezată.
CAPITOLUL V. FORME, MODALITĂȚI, SANCȚIUNI ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE OMOR
Infracțiunea de omor fiind o infracțiune comisivă și în același timp o infracțiune materială, condiționată de producerea unui rezultat distinct de acțiune în timp și spațiu și determinat de aceasta, este susceptibilă de desfășurare în timp, și deci, de forme imperfecte cum ar fi actele preparatorii sau tentativa.
Actele preparatorii reprezintă prima parte a perioadei externe activității infracționale. În cazul infracțiunii de omor sunt posibile atât actele de pregătire materială (procurarea de arme albe sau de foc, a unei substanțe otrăvitoare etc.), cât și acte de pregătire morală (culegerea unor date, informații cu privire la locul și timpul în care urmează să se săvârșească infracțiunea, atragerea unor complici). Acestea nu se pedepsesc.
Tentativa se pedepsește conform legii penale, fiind posibilă în toate formele sale: tentativă întreruptă (atunci când activitatea autorului a fost întreruptă din cauze exterioare voinței făptuitorului) și tentativa perfectă (atunci când activitatea tipică a fost executată în întregime, dar moartea victimei nu s-a produs).
Tentativa la infracțiunea de omor poate fi întreruptă atunci când activitatea autorului a fost oprită și împiedicată să se desfășoare din cauze exterioare voinței făptuitorului.
Astfel în practica judiciară s-a reținut tentativă întreruptă la infracțiunea de omor în sarcina unei persoane care a aplicat o lovitură de cuțit în zona inimii, după care a fost imobilizat de fratele victimei.
Infracțiunea de omor poate îmbrăca și forma tentativei perfecte, care se realizează atunci când acțiunea tipică a fost executată în întregime, dar rezultatul nu s-a produs. Spre exemplu, în practica judiciară s-a decis că există o asemenea modalitate când făptuitorul a aruncat victima de la etajul 3 al unei clădiri, acțiune care nu s-a soldat cu moartea victimei datorită faptului că aceasta a căzut pe prelata ce acoperea terasa barului de la parterul clădirii. De asemenea, s-a reținut frecvent, tentativa perfectă la infracțiunea de omor în cazurile în care, prin modul în care a acționat asupra victimei infractorul a pus intenționat în pericol viața acesteia, dar rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea, nu s-a produs datorită intervențiilor medicale prompte și calificate.
Tentativa la infracțiunea de omor poate îmbrăca și modalitatea tentativei relativ improprie, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum și prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul crede că se află. În practica judiciară s-a reținut această modalitate a tentativei în situația când făptuitorul, pentru a suprima viața victimei, i-a administrat o doză de otravă insuficientă sau atunci când, în vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficientă de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele.
Tentativa de omor poate fi comisă și cu intenție directă, dacă inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, și cu intensitate, prevăzând posibilitatea morții victimei, rezultat pe care, deși nu l-a dorit, l-a acceptat sau dacă inculpata a lovit victima cu cuțitul în abdomen provocându-i leziuni interne.
Este discutabil dacă tentativa se poate comite și cu intenție indirectă. Într-o opinie s-a motivat că, în cazul tentativei, există același conținut subiectiv ca și în cazul infracțiunii consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din acțiunea tipică susceptibilă să conducă la consumarea infracțiunii. Ca atare, tocmai ca infracțiunea consumată, tentativa poate fi comisă și cu intenție indirectă.
Hotărârea de a comite infracțiunea face parte din conținutul psihic al intenției, autorul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui. A urmări producerea rezultatului înseamnă a da expresiei hoărârii de a comite o faptă determinată. În cazul hotărârii indirecte, autorul urmărește să obțină un alt rezultat, însă admite posibilitatea survenirii și a unui rezultat care să-i atragă răspunderea penală, iar pe acesta, deși îl prevede, nu îl urmărește, ci numai îl acceptă ca o consecință posibilă a actelor de executare îndreptate spre obținerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare s-ar părea că nu se înscriu și nu ar trebui să atragă răspunderea penală, dacă au fost întrerupte ori nu și-au produs efectul.
Făptuitorul ar putea răspunde în acest caz, numai odată cu consumarea faptei și producerea rezultatului prevăzut, dar pe care nu l-a urmărit, deoarece numai în acest moment rezultatul posibil și acceptat a devenit relevant juridic.
Dar, apărând pe legiuitor în fața unei posibile neînțelegeri a conținutului noțiunii menționate nu înseamnă că dezaprobăm practica instanțelor care consideră că tentativa nu este incomparabilă cu intenția indirectă.
Infracțiunile de omor se consumă numai în momentul în care activitatea de ucidere a produs urmarea imediată, adică moartea victimei.
Până la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de timp după efectuarea activității de ucidere, fapta constituie o tentativă de omor și va fi urmărită ca atare, sub rezerva schimbării încadrării în cazul când, ulterior se produce consumarea.
Infracțiunea de omor prevăzută de art. 188 Cod penal, constituie forma tipică, modalitatea simplă a omorului. Acestă infracțiune în forma sa tipică, poate prezenta numeroase și variate modalități faptice determinate de împrejurările concrete în care aceasta a fost săvârșită (mijloace folosite, locul și timpul săvârșirii, mobilul faptei, relațiile dintre făptuitor și victimă).
Infracțiunea de omor în forma sa tipică se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi iar tentativa se pedepsește.
Prezentând un pericol social ridicat, acțiunea penală pentru infracțiunile de omor se pune în mișcare din oficiu.
Având în vedere acest aspect, cercetarea penală nu se efectuează de organele de cercetare ale poliției judiciare, ci de procuror. În cauzele penale privitoare la omor este necesară efectuarea unei constatări medico-legale sau chiar a unei expertize, pentru a stabili cu exactitate cauza morții. Legea prevede efectuarea unei expertize psihiatrice în situația în care organul judiciar are îndoială asupra stării psihice a autorului infracțiunii de omor.
CAPITOLUL VI. JURISPRUDENȚĂ
Subiectul activ
Prin sentința penală nr. 180 din 5 iulie 2012, pronunțată de Tribunalul Bacău, în baza art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 74 lit. a) și art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatului M.V.C., la pedeapsa de 3 (trei) ani si 6 (șase) luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de omor (fapte din 28 octombrie 2011, victima fiind socrul său).
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 (doi) ani.
S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., pe durata și în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a scăzut din pedeapsă reținerea din 29 octombrie 2011 și arestul preventiv din 2 noiembrie 2011, la zi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului.
În baza art. 15 alin. (1) C. proc. pen. s-a luat act că partea civilă M.L. (soția supraviețuitoare a victimei) a renunțat la pretențiile civile solicitate inițial.
S-a dispus păstrarea mijloacelor materiale de probă, aflate în Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Bacău până la soluționarea definitivă a cauzei.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008
S-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat.
S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele:
Inculpatul M.V.C. locuia în casa proprietate personală, împreună cu soția sa M.E. și cei doi copii rezultați din căsătorie. în același sat, însă la o oarecare depărtare locuia socrul său M.G., într-o altă gospodărie. între socru (M.G.) și ginere (M.V.C.), relațiile erau tensionate: în timp ce ginerele era nemulțumit de faptul că socrul, când îi dădea, când îi lua un anumit teren agricol, socrul la rândul său era nemulțumit că nu este ajutat la munca în gospodărie, de fiica și ginerele său. Socrul avea într-adevăr nevoie de ajutor pentru că soția sa era bolnavă de cancer, motiv pentru care stătea mai mult prin spitale, iar când venea acasă nu putea să se mai ocupe de gospodărie.
La această stare de lucruri s-a mai adăugat și dispariția a două drujbe, M.G. suspectându-și fiica, adică pe M.E. de furtul acestora. Sătenilor gospodari, drujbele le sunt de mare ajutor în gospodărie, astfel că pierderea acestora constituie o pagubă importantă, fiind în același timp și scumpe.
La data de 28 octombrie 2011, M.G. aflându-se în stare avansată de ebrietate s-a hotărât să-și recupereze drujbele de la fiica sa M.E. pe care o știa singură acasă, ginerele fiind plecat la muncă.
Pentru aceasta s-a înarmat cu o secure pentru a-și lovi fiica, dacă va fi cazul. Era așa de furios încât vorbea singur pe drum cu privire la corecția ce o va aplica fiicei sale, astfel încât consătenii se fereau din calea sa, fiind cunoscut în comunitate ca un om dificil, rău la băutură.
În mod constant M.E. i-a spus părintelui său că nu are nici o legătură cu dispariția drujbelor. Și la data de 28 octombrie 2011 când a primit vizita neașteptată a tatălui său și-a susținut nevinovăția. M.G. se afla în stare avansată de beție, furios, pus pe scandal, înarmat cu o secure.
Cei doi (tată și fiică) s-au certat mai întâi, după care M.G. înarmat cu securea și-a fugărit fiica prin grădină, speriindu-și nepoții. M.E. s-a ascuns la un vecin împreună cu copii, de unde și-a anunțat soțul, care la rândul său a anunțat Poliția din comună.
A sosit un lucrător de poliție la fața locului, care a aplanat scandalul, însă, după ce a plecat, conflictul a fost reluat cu o și mai mare intensitate, M.G. lovindu-și de data aceasta fiica în cap, cu muchia securii.
M.V.C. sosind la domiciliu la insistențele soției sale, aflând și convingându-se că M.E. (soția sa) a fost lovită de către M.G. s-a hotărât ca să-i aplice acestuia, adică socrului său o corecție, pentru tot ceea ce a făcut, mai ales că acumulase în timp multe necazuri pricinuite de acesta.
Astfel că inculpatul M.V.C. și-a lovit la început socrul, cu pumnii în cap, trântindu-l la pământ, după care l-a lovit cu picioarele peste corp. Pentru a-l imobiliza pe socrul său așa cum a susținut că i-a recomandat la telefon lucrătorul de poliție, s-a urcat cu genunchii pe toracele victimei, legând-o cu o frânghie de mâini și de picioare.
Victima M.G. aflându-se în stare gravă deoarece se declanșase hemoragia, a fost chemată salvarea.
Ambulanța a sosit de urgență, însă nu s-a mai putut face nimic, întrucât victima încetase din viață.
Din cuprinsul raportului de constatare medico-legală (pe cadavru) din 29 octombrie 2011 întocmit de C.M.L. Onești, rezultă că moartea numitului M.G. de 59 de ani a fost violentă. Ea s-a datorat insuficienței cardio respiratorii acute instalată după multiple fracturi costale cu rupturi de ficat și hemoragie internă, consecutive unui politraumatism prin agresiune (omucidere).
În ceea ce privește semnele de violență, numai frontal au fost identificate 28 excoriații. Pe coapsa de față externă s-au găsit 2 plăgi înțepate cu secreții sanghinolente ș.a.
Prin raportul de autopsie au fost identificate coastele rupte. Sunt atât de multe fracturi costale bilaterale, încât se pare că nu a rămas nici măcar o coastă întreagă. S-au identificat două fracturi de stern (1/3 sup. și 1/3 inf. dr.), multiple plăgi contuze, escoriații ori echimoze la nivelul capului, toracelui, membrelor superioare și inferioare.
S-a constatat o ruptură penetrantă pe ambele fețe ale ficatului, infiltrat hemoragie intestinal dr. hemoperitoneu.
Leziunile de violență externe și interne s-au putut produce prin loviri multiple, repetate, cu corpuri și mijloace contondente.
Alcoolemia victimei în momentul decesului a fost de 2,35 g%o (fila 25-27 dosar urmărire penală).
De înmormântarea victimei s-a ocupat soția sa, M.L. La termenul din 28 februarie a.c., soția supraviețuitoare s-a constituit parte civilă cu suma de 7000 lei, despăgubiri civile reprezentând cheltuieli de înmormântare suportate, însă astăzi a renunțat la pretențiile civile, pentru ca la rândul său datorită bolii de care suferă are nevoie de ajutorul fiicei sale, care este soția inculpatului.
La data de 29 octombrie 2011, inculpatul a fost reținut pentru 24 ore (fila 47-48 dosar urmărire penală).
Propunerea de arestare preventivă a inculpatului a fost respinsă de către Tribunalul Bacău, prin încheierea 129/îc din 29 octombrie 2011, inculpatul fiind arestat preventiv de Curtea de Apel Bacău, prin încheierea 118 din 2 noiembrie 2011, în baza căreia s-a emis mandatul de arestare preventivă din 2 noiembrie 2011, pe o durată de 29 zile, începând cu data punerii în executare.
Mijloacele materiale de probă ridicate de la fața locului care au fost predate pe bază de proces verbal se află în Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Bacău (fila 24 dosar fond).
Situația de fapt a fost pe deplin dovedită, cu următoarele mijloace materiale de probă:
– procesele – verbale întocmite cu prilejul cercetării la fața locului;
– planșele foto;
– raportul agentului de poliție L.R. din cadrul Postului de Poliție al comunei Gura Văii;
– actele medico-legale;
– declarațiile martorilor audiați, la urmărirea penală și în instanță, coroborate cu declarațiile inculpatului care a susținut că s-ar fi aflat în legitimă apărare.
La trimiterea în judecată în favoarea inculpatului s-a reținut doar scuza provocării.
În drept, fapta inculpatului din 28 octombrie 2011 când și-a bătut socrul cu pumnii și picioarele peste tot corpul producându-i leziuni incompatibile cu viața constituie infracțiunea de omor, prev. de art. 174 alin. (1) C. pen.
Inculpatul a lovit într-un om căzut, ceea ce conduce la concluzia că a comis fapta cu intenție directă.
Multitudinea de coaste rupte (toate), fractura de stern și ruptura profundă de ficat, constituie alte argumente în sprijinul concluziei că inculpatul a comis fapta cu intenție directă.
În sprijinul legitimei apărări s-a depus la dosar certificatul medico-legal de la fila 28 dosar urmărire penală, din care rezultă că soția inculpatului a avut nevoie de doar 3-4 zile de îngrijiri medicale, de la data producerii leziunilor.
Nu poate fi pierdută din vedere împrejurarea că soția inculpatului s-a prezentat la C.M.L. Onești, tocmai pe 7 noiembrie 2011, deci mult după arestarea inculpatului, cu siguranță din dorința de a-l scoate din Arestul I.P.J. Bacău.
Socrul (tatăl soției) nu este rudă, dar face parte din familie, astfel că omorul reținut în sarcina inculpatului se află la granița cu omorul calificat comis asupra unui membru al familiei.
Multitudinea leziunilor constatate pe corpul victimei dovedește că inculpatul i-a aplicat numeroase lovituri și ceea ce este mai grav în prezența copiilor săi minori, cărora le-a dat o lecție greșită de viață.
Dacă la telefon polițistul i-a recomandat inculpatului să-l imobilizeze pe socrul său, aceasta nu înseamnă că trebuia să-i rupă coastele, ficatul, sternul. Sub nici o formă coastele nu se pot fractura prin rostogolirea victimei și nici prin lovirea de cioturile plantelor din curte.
Excesul de violență nu este scuzabil deoarece M.G. aflat în stare avansată de ebrietate putea să fie imobilizat, oricât s-ar fi împotrivit de mult, cu câteva vânătăi (echimoze).
Inculpatul este un bărbat impulsiv. Soția sa când l-a chemat acasă știa ce poate să urmeze. Văzându-l, soția dezlănțuindu-se cu un potop de lovituri asupra victimei, nu l-a temperat, deși putea și trebuia să o facă.
Inculpatul nu a fost instigat de către soția sa să-și omoare socrul.
Pentru că nu și-a ocrotit tatăl de furia bărbatului său, soția supraviețuitoare nu a vorbit multă vreme cu fiica sa M.E., care de multe ori a fost ocrotită de către părinții săi ca să nu fie lovită de către inculpat (fila 52).
Având în vedere cele de mai sus, legitima apărare nu poate fi reținută, în schimb va fi avută în vedere scuza provocării. A avut și victima partea sa de vină.
Vinovăția inculpatului fiind pe deplin dovedită s-a dispus condamnarea sa la pedeapsa închisorii.
Ca efect al reținerii scuzei provocării cât și a circumstanțelor atenuante a bunei purtări anterioară faptei supuse judecății, având în vedere lipsa antecedentelor penale, portretul comportamental al inculpatului rezultat din probele administrate, acestuia i-a fost aplicată o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.
Nu i s-a aplicat cea mai mică pedeapsă cu putință pentru că a comis fapta în prezența copiilor săi și a acționat cu intenție directă. Victima nu a încetat din viață pe patul vreunui spital ci în curtea inculpatului, la scurt timp după agresiune.
Pe lângă pedeapsa principală inculpatului i-a fost aplicată pedeapsa complementară și accesorie prevăzută de lege.
Pedeapsa principală ce i-a fost aplicată va fi executată în condiții de detenție s-a dedus prevenția și s-a dispus menținerea stării de arest preventiv.
S-a luat act că soția supraviețuitoare a renunțat la pretențiile civile formulate inițial.
Corpurile delicte vor fi păstrate până la soluționarea definitivă a cauzei.
S-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.
Împotriva sentinței penale mai sus menționate, a formulat în termen legal apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău și inculpatul M.V.C.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, a criticat sentința pentru motive de netemeinicie în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, nefiind dozat corespunzător cuantumul pedepsei aplicate față de împrejurările și modalitatea în care a fost comisă fapta.
Apelantul inculpat M.V.C. a criticat hotărârea pentru netemeinicie sub aspectul cuantumului prea mare al pedepsei aplicate.
Prin decizia penală nr. 126 din 5 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția penală, cauze minori și familie, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, împotriva sentinței penale nr. 180 din 05 iulie 2012, pronunțata de Tribunalul Bacău, cu privire la greșita aplicare a art. 73 lit. b) în loc de art. 73 lit. a) C. pen cuantumul pedepsei principale.
S-a desființat sentința penală apelată sub aspectele arătate și rejudecând cauza în apel, s-a reținut în favoarea inculpatului art. 73 lit. a) în loc de art. 73 lit. b) C. pen., ca circumstanță atenuantă.
S-a majorat de la 3 ani și 6 luni la 5 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului M.V.C., pentru săvârșirea infracțiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. a), art. 74 lit. a) și art. 76 alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 350 C. proc. pen s-a menținut starea de arest a inculpatului și în temeiul art. 381 C. proc. pen. s-a dedus în continuare măsura arestării preventive de la 05 iulie 2012 pana la zi.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de ale a reținut următoarele:
Apelantul inculpat M.V.C. este căsătorit cu M.E., iar din această căsătorie au rezultat doi copii minori și locuiesc în com. Gura Văii, sat Dumbrava, Jud. Bacău.
Între inculpatul M.V.C. și socrul său M.G. existau neînțelegeri cu privire la sustragerea a două drujbe.
În ziua de 28 octombrie 2011, M.G., fiind sub influența băuturilor alcoolice, având asupra sa o secure, a mers la locuința fiicei sale M.E. și i-a cerut să-i restituie drujbele. A amenințat-o pe aceasta cu securea și chiar a lovit-o în zona capului cu muchia securii.
Pentru acest motiv, inculpatul M.V.C. l-a lovit cu pumnii pe socrul său în zona capului, iar când acesta era căzut l-a lovit cu picioarele tot în zona capului.
În timp ce victima era căzută, inculpatul M.V.C. a imobilizat-o în sensul că s-a urcat cu genunchii pe toracele acesteia, legând-o cu o funie de mâini și de picioare.
În momentul în care medicii de pe ambulanță au ajuns la fața locului, aceștia au constatat că M.G. era decedat.
Din raportul de constatare medico legală nr. 98/2011 al C.M.L. Onești rezultă că moartea numitului M.G. a fost violentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute instalate după multiple fracturi costale cu rupturi de ficat și hemoragie internă consecutive unui politraumatism prin agresiune. Leziunile de violență externe și interne s-au putut produce prin loviri multiple repetate cu corpuri și mijloace contondente.
La data decesului victima avea o alcoolemie de 2,35 gr %0.
Din certificatul medico-legal al C.M.L. Onești rezultă că în urma loviturilor aplicate de tatăl său, partea vătămată M.E. a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 3 – 4 zile îngrijiri medicale.
S-a reținut că în cauză nu se poate pune în discuție legitima apărare a inculpatului M.V.C., deoarece victima M.G., după ce i-a fost luată securea și fiind într-o stare avansată de ebrietate, era în imposibilitatea de a-l ataca pe inculpat. Cu toate că victima era căzută, inculpatul M.V.C. a continuat să o lovească, după care a legat-o cu o funie.
De asemenea, instanța de fond a reținut greșit la încadrarea juridică art. 73 lit. b) C. pen. ca circumstanță atenuantă, în cauză fiind realizate condițiile impuse de textul legal al art. 37 lit. a) C. pen. – depășirea limitelor legitimei apărări.
S-a arătat că inculpatul a acționat asupra victimei lovind-o inițial în zona pieptului și a dezarmat-o pe aceasta, reușind să îi ia securea din mână și să o arunce. Așadar, până în acest moment apărarea inculpatului este proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
În continuare victima a căzut la pământ iar inculpatul i-a aplicat alte lovituri, la un moment dat poziționându-se deasupra victimei și legându-i mâinile cu o funie. Cu acest prilej, inculpatul a presat cavitatea toracică a victimei, împrejurare în care a avut loc decesul acesteia, cauza reținută de medicul legist în concluziile preliminare fiind insuficiență respiratorie acută, în condițiile în care victima a suferit fracturi costale și o ruptură a ficatului. Aceste momente reprezintă o depășire a limitelor unei apărări proporționale cu gravitatea atacului, mai exact o prelungire a acesteia, întrucât victima era deja dezarmată și se afla la pământ.
S-a arătat că în cauza de față apelantul inculpat se afla în cazul excesului scuzabil, în momentul săvârșirii faptei și-a dat seama că pricinuiește victimei urmări vădit mai grave, având posibilitatea de a înceta lovirea victimei, care era căzută la pământ fiind dezarmată.
În ceea ce privește pedeapsa aplicată, s-a arătat că din ansamblul criteriilor indicate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), persoana inculpatului reprezintă doar un reper care nu poate prevala față de criteriul gradului de pericol social concret ridicat pe care-l prezintă fapta acestuia, astfel că nu se justifică reducerea pedepsei până la limita de 3 ani și 6 luni.
S-a arătat că instanța de fond nu a dozat corespunzător cuantumul pedepsei aplicate față de împrejurările și modalitatea în care a fost comisă infracțiunea, de gravitatea deosebită a acesteia.
Instanța a constatat în mod corect că omorul suspus judecății este simplu, fiind comis în împrejurări care presupun întrebuințarea violenței în familie.
Victima este socrul inculpatului, fapta fiind săvârșită în gospodăria inculpatului, în prezența copiilor săi minori care erau în același timp nepoții victimei.
Chiar dacă relațiile dintre victimă (bunic) și nepoți nu erau afectuoase, cu siguranță copiii inculpatului au suferit o traumă, întrucât evenimentul la care au participat a fost de natură a-i tulbura profund.
S-a reținut că din probele administrate rezultă că inculpatul a comis fapta reținută în sarcina sa cu forma de vinovăție a intenției directe, astfel că după ce victima era căzută la pământ și nu a mai putut să se apere, inculpatul s-a urcat cu genunchii pe torace, l-a imobilizat, acesta decedând la scurt timp.
Concluzionând, instanța de apel a reținut că pedeapsa aplicată nu a fost judicios apreciată,urmând a dispune și majorarea sancțiunii.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs inculpatul, criticând-o cu privire la individualizarea pedepsei, pe care o consideră exagerată față de împrejurările în care s-a comis fapta, fiind atacat de victima aflată în stare de ebrietate si extrem de violentă.
Examinând hotărârea atacată în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat este fondat.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor, prev. de art. 174 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. a), art. 74 lit. a) și art. 76 alin. (2) C. pen. reținându-se în sarcina acestuia că în ziua de 28 octombrie 2011, l-a lovit cu pumnii și picioarele pe socrul său M.G., chiar și după ce acesta se afla la pământ, iar după ce l-a imobilizat s-a urcat cu genunchii pe toracele victimei, legând-o cu o funie de mâini și de picioare, astfel încât, în momentul în care medicii de pe ambulanță au venit la fața locului, victima era decedată.
Din probele dosarului rezultă că între victimă și inculpat, în calitate de ginere al acesteia, se aflau divergențe mai vechi, iar în ziua în care a avut loc fapta, victima M.G., fiind sub influența băuturilor alcoolice, a mers înarmat cu o secure la locuința inculpatului unde se afla numai soția acestuia, respectiv fiica victimei, căreia i-a cerut să-i restituie niște drujbe, a amenințat-o pe aceasta cu securea și chiar a lovit-o în zona capului cu muchia securii.
Ajuns acasă la insistențele soției, inculpatul M.V.C. l-a lovit cu pumnii și picioarele pe socrul său și s-a urcat cu genunchii pe toracele acestuia, provocându-i leziune care au dus la decesul victimei.
Din raportul de constatare medico legală al C.M.L. Onești rezultă că moartea numitului M.G. a fost violentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute instalate după multiple fracturi costale cu rupturi de ficat și hemoragie internă consecutive unui politraumatism prin agresiune. Leziunile de violență externe și interne s-au putut produce prin loviri multiple repetate cu corpuri și mijloace contondente.
La data decesului victima avea o alcoolemie de 2,35 gr %0.
Din certificatul medico-legal al C.M.L. Onești rezultă că în urma loviturilor aplicate de tatăl său, partea vătămată M.E. a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 3 – 4 zile îngrijiri medicale.
Având în vedere materialul probator administrat în cauză, înalta Curte constată că situația de fapt, încadrarea juridică și vinovăția inculpatului au fost corect stabilite de instanța de fond, inculpatul săvârșind fapta sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții determinată de o provocare din partea victimei, în condițiile prev. de art. 73 lit. b) C. pen. și nu în condițiile depășirii limitelor legitimei apărări prev. de art. 73 lit. a) C. pen. Existența circumstanței atenuante prev. de art. 73 lit. a) C. pen., presupune ca atacul victimei să fi pus în pericol grav persoana inculpatului or, în cauza de față, atacul victimei încetase și nu mai reprezenta un pericol pentru inculpat.
Din probele administrate în cauză și față de modalitatea în care s-a comis fapta, rezultă că victima, persoană în vârstă și aflată în stare avansată de ebrietate a fost ușor dezarmată și imobilizată de inculpat, așa încât excesul de violență de care acesta a dat dovadă a fost nejustificat, și nu numai că nu s-a aflat niciun moment în legitimă apărare, dar a acționat cu intenția directă de a suprima viața victimei.
În ce privește pedeapsa aplicată de instanța de apel, înalta Curte constată că este exagerată în raport de criteriile de individualizare prevăzute de Art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv, de limitele de pedeapsă, de gradul de pericol social al infracțiunii, de persoana infractorului și de împrejurările concrete în care s-a comis fapta.
Este adevărat că fapta inculpatului este gravă, aflată la limita infracțiunii de omor calificat, dând dovadă de o violență extremă, concretizată în leziunile multiple interne și externe, care au dus la decesul victimei, dar având în vedere împrejurările concrete în care s-a săvârșit infracțiunea și expuse pe larg în considerentele hotărârii de condamnare, Înalta Curte apreciază că inculpatul poate fi reeducat cu o pedeapsă sub minimul prevăzut de lege.
Din examinarea circumstanțelor personale ale inculpatului se constată că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale și a recunoscut săvârșirea faptei, dând dovadă de sinceritate și regret, apreciindu-se totodată că reeducarea acestuia se poate realiza și cu o pedeapsă mai mică, astfel că pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor prev. de art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 74 lit. a) și art. 76 alin. (2) C. pen., aplicată de instanța de fond, răspunde cerințelor legale, fiind o replică socială adecvată pericolului social concret al faptei și făptuitorului, în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ și preventiv ale acesteia.
Față de cele menționate, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat este fondat, urmând a fi admis în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., se va casa decizia atacată si se va menține sentința instanței de fond.
În baza art. 88 alin. (1) C. pen. se va deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat reținerea și arestarea preventivă, la zi.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, s-a plătit din fondul Ministerului Justiției.
Latura obiectivă
Decizia nr. 163 din 19 martie 2003 – Secția a 11-a penală
Prin Sentința penală nr. 121 din 7 februarie 2003, Tribunalul București – Secția a ll-a penală, în baza art. 20 raportat la art. 174- 175 alin. 1 lit. i) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul M.D. la 9 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a), b) din Codul penal, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat.
În fapt, s-a reținut că, la data de 18.05.2002, inculpatul, aflându-se în Piața Veteranilor, a lovit-o cu un cuțit în zona abdominală pe partea vătămată B.I., cauzându-i o plagă prin înjunghiere în peretele abdominal.
Potrivit raportului de expertiză medico-legală, partea vătămată B.l. a prezentat leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare circa 25 de zile de îngrijiri medicale și nu au pus în primejdie viața victimei.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel inculpatul M.D., criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul greșitei încadrări juridice date faptei, solicitând schimbarea încadrării juridice din tentativa la infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de vătămare corporală.
În motivarea acestei cereri, inculpatul a arătat că din raportul de expertiză medico-legală rezultă că leziunile nu au pus în pericol viața victimei, că pentru vindecare au fost necesare 25 de zile, apelantul neavând intenția de a suprima viața victimei, săvârșind fapta sub stăpânirea unei puternice tulburării în raport de incidentul avut cu partea vătămată cu o seară înainte de comiterea infracțiunii.
Apelul este nefondat.
Astfel, fapta inculpatului M.D., de a o lovi în public, cu un cuțit, în zona abdominală, pe partea vătămată B.I., cauzându-i o plagă prin înjunghiere în peretele abdominal, cu interesare musculoaponevrotică și hematom parietal secundar, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 20 din Codul penal raportat la art. 174-175 alin. 1 lit. i) din Codul penal.
Deși în raportul medico-legal s-a constatat că leziunile nu au pus viața victimei în primejdie, acest aspect nu are relevanță cu privire la încadrarea juridică a faptei în tentativă ia omor calificat, întrucât s-a folosit un obiect apt de a produce moartea (cuțit), a fost vizată o zonă vitală (zona abdominală), iar, după cum rezultă din declarațiile martorilor, inculpatul a încercat să o mai lovească pe partea vătămată și numai intervenția promptă a tatălui acesteia a împiedicat producerea altor lovituri.
Totodată, din foaia de observație clinică rezultă aspectele constatate cu prilejul intervenției chirurgicale: "exploatarea concomitentă a traiectului plăgii surprinde o interesare a peretelui abdominal cu traiect ascendent spre regiunea lombară de 20 cm, hematom la acest nivel care se evacuează (plagă cu risc vital prin profunzime și direcție), sângerare importantă la nivelul maselor musculare".
Astfel, din probele administrate în cauză rezultă în mod indubitabil că ne aflăm în prezența tentativei la omor calificat, iar nu a infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 din Codul penal.
Din raportul de expertiză medico-legală rezultă că partea vătămată a necesitat circa 25 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Rezultă din aceste considerente că între acțiunea inculpatului (care a lovit partea vătămată cu un cuțit – obiect apt de a produce moartea – într-o zonă vitală – abdomen) și urmările acesteia (victima a necesitat pentru vindecare circa 25 de zile de îngrijiri medicale, prezentând plagă prin înjunghiere în peretele abdominal cu interesare musculoaponevrotică și hematom parietal secundar) există legătură de cauzalitate.
În plus, aplicând victimei cu cuțitul o lovitură în zona abdominală și încercând să o lovească încă o dată, inculpatul a prevăzut rezultatul letal al acțiunii sale, dar care nu s-a produs, datorită intervenției martorului B.P.
Față de modul în care a acționat și de urmările survenite, concretizate în leziuni grave în zona abdominală, se impune constatarea că inculpatul a prevăzut că acțiunea sa ar putea duce la moartea victimei, rezultat pe care, chiar dacă nu l-a dorit, l-a acceptat, ceea ce înseamnă că a săvârșit fapta cu intenția de a ucide.
De vreme ce inculpatul a prevăzut rezultatul letal și l-a acceptat, împrejurarea că acesta nu s-a produs din motive independente de voința sa nu are nici o influență asupra vinovăției și nu poate determina încadrarea faptei în infracțiunea prevăzută de art. 181 din Codul penal.
În consecință, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.
Latura subiectivă
Decizia nr. 376 din 19 mai 2004 – Secția a Il-a penală
Prin Sentința penală nr. 112 din 31 martie 2004, pronunțată de Tribunalul Ialomița, în baza art. 174- 175 alin. 1 lit. i) din Codul penal, cu aplicarea art. 74, 76 din Codul penal, a fost condamnată inculpata M.N. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat.
În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal, s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) și b) din Codul penal pe timp de 3 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 și 64 din Codul penal.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că în seara zilei de 5.11.2003, inculpata, aflându-se în barul aparținând SC "K." SRL din comuna Manasia, județul Ialomița, l-a lovit pe numitul S.l. cu un cuțit în zona subclaviculară stângă, cauzându-i o leziune ce a condus la decesul acestuia.
Din raportul de autopsie medico-legală a rezultat că moartea numitului S.l. a fost violentă. Ea s-a datorat hemoragiei interne, consecința unei plăgi tăiate-înțepate toracice cu intersecția vaselor mari de la baza cordului (trunchiul venos brahiocefalic stâng).
Leziunile descrise s-au putut produce prin lovire cu instrument tăietor-înțepător, posibil cuțit cu vârf și tăișul bine ascuțit, cu lama subțire, având o lățime maximă de 1,5 cm și o lungime minimă de 8 cm.
Între leziuni și moarte există o legătură de cauzalitate directă necondiționată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpata M.N., criticând-o ca nelegală și netemeinică, solicitând schimbarea încadrării juridice din omor calificat în ucidere din culpă și, respectiv, reducerea pedepsei aplicate spre minimul special cu suspendarea condiționată a executării acesteia.
Apelul este nefondat.
Primul motiv de critică, prin care se tinde la schimbarea încadrării juridice din infracțiunea indicată în infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 din Codul penal, nu este întemeiat.
Astfel, infracțiunea de ucidere din culpă se săvârșește și se caracterizează prin culpă (ca formă de manifestare a laturii subiective, în sensul că făptuitorul nu urmărește rezultatul produs, și anume moartea victimei).
Dimpotrivă, în cazul infracțiunii de omor, ceea ce caracterizează esențialmente este vinovăția făptuitorului în forma intenției directe sau indirecte.
La stabilirea intenției cu care acționează făptuitorul se are în vedere, între altele, obiectul vulnerant folosit, zona spre care au fost exercitate actele de violență, intensitatea acestora, precum și gravitatea leziunilor cauzate.
În speță, analizând elementele dovedite: obiectul folosit (un cuțit cu vârf și tăișul bine ascuțit), zona vitală lezată (în apropierea gâtului, subclaviculară, puternic vascularizată), intensitatea loviturii (lama cuțitului a pătruns 8 cm, intersectând vasele mari de la baza cordului), s-a apreciat că inculpata a acționat cu intenție indirectă, având reprezentarea rezultatului letal și acceptând posibilitatea producerii lui.
Constatând că și cel de-al doilea motiv de apel prin care se solicită reducerea pedepsei și schimbarea modalității de executare este nefondat, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea a respins apelul declarat de inculpată și a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Decizia penală NR. 77/A/09.06.2010
Spre deosebire de infracțiunea de omor, care nu poate fi săvârșită decât cu intenție, în una din cele două modalități la care se referă art. 19 alin.1 pct.1 lit.a și b Cod penal, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. în art. 183 Cod penal se săvârșește cu intenție depășită, caracterizată prin intenție în ceea ce privește acțiunea de lovire și prin culpă în ce privește rezultatul produs, moartea victimei.
Faptul de a fi aplicat victimei, în zona capului și a toracelui, regiuni anatomice vitale, mai multe lovituri cu pumnii și coatele, instrumente apte a produce moartea, provocându-i politraumatisme craniocerebrale, lovituri cu corpuri dure (pumnii), care i-au determinat decesul constituie infracțiunea de omor calificat, iar nu aceea de lovituri cauzatoare de moarte; procedând în modul arătat, în condițiile în care asemenea acte de violență produc, de regulă, urmări dintre cele mai grave, inculpatul a prevăzut, neîndoielnic, rezultatul posibil al acțiunii sale și chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat producerea lui, astfel că el a acționat cu intenția indirectă de a ucide și nu de a produce numai vătămări corporale cărora decesul le-ar fi urmat ca un rezultat praeterintentionat.
Decizia penală nr. 51/A/08.04.2008
Premeditarea cuprinde atât elemente de ordin psihic, cât și elemente obiective, respectiv acte pozitive premergătoare și preparatoare executării proiectului.
Omorul premeditat este nu numai acceptat psihic și chibzuit, dar efectiv pregătit prin măsurile care se iau de inculpat pentru crearea condițiilor necesare realizării lui.
Hotărârea de a ucide o persoană este luată, în cazul premeditării, din timp. Instanța trebuie să stabilească, de la caz la caz, trecerea unei anume perioade de timp în care hotărârea de ucidere s-a aflat sub control rațional, devenind chibzuință. Făptuitorul cumpănește asupra modului în care va săvârși omorul, asupra mijloacelor care-i stau la dispoziție și a celor pe care va trebui să le mai pregătească.
Actul meditativ este deci specific și el coincide cu voința fermă de a suprima viața persoanei, alegând în același timp momentul și locul unde va săvârși actul.
Achiziționarea cuțitului chiar la data comiterii infracțiunii și înainte de săvârșirea omorului, comunicarea intenției de suprimare a vieții victimei către mai multe persoane, după care se demonstrează fără echivoc că inculpatul invită victima la discuții, în urma cărora îi aplică mai multe lovituri cu corpul tăietor înțepător,dovedește că fapta are caracter premeditat.
CONCLUZII
Infracțiunea de omor, despre care am vorbit în această lucrare constituie o manifestare antisocială care aduce atingere relațiilor sociale care privesc apărarea persoanei privită sub toate atributele sale (viața, integritaea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).
Săvârșirea faptelor care pun în pericol viața constituie, de cele mai multe ori, manifestarea unor indivizi caracterizați prin grave deficiențe morale și printr-o agresivitate deosebit de periculoasă, care consideră omul ca pe o oricare altă ființă de care pot dispune, curmându-i chiar viața, prin folosirea brutală a forței fizice.
De aceea, prin dispozițiile art.188 Cod penal, legiuitorul român a incriminat infracțiunea de omor.
Formele, metodele, sancțiunile, competențele și procedura de urmărire și judecată ale infracțiunilor îndreptate contra vieții, cunosc o dezvoltare prioritară în jurisprudență și chiar în diferitele reuniuni naționale și internaționale cu caracter juridic (seminarii, sesiuni de comunicări, schimburi de experiență), tocmai datorită frecvenței și periculozității acestor infracțiuni.
Aceste infracțiuni au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la fiecare din atributele esențiale ale persoanei și privite ca drepturi absolute ale acesteia, opozabile tuturor. Drepurile acestea, denumite și drepturi personale nepatrimoniale, sunt inseparabil și indisolubil legate de persoana omului. Prin ele este garantată și se ocrotește personalitatea omului, atât sub aspect fizic, material, împotriva faptelor care aduc atingere existenței ființei umane ori integrității sale corporale, cât și sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta în mod liber în societate cu respecarea atributelor personaliății sale.
Infracțiunile contra persoanei, sunt infracțiuni al căror subiect, de regulă, poate fi orice persoană. Totuși, la unele infracțiuni, calitatea subiectului activ atrage încadrarea faptei într-o variantă agravantă a infracțiunii.
De regulă, infracțiunile acestea se pot comite și în participație (pluralitatea de subiecți activi), fie că este vorba de participație proprie, fie improprie. Uneori, nu este posibilă participația (cazul infracțiunilor neintenționate) ori nu sunt posibile decât în anumite forme de participație(coautoratul nu este posibil decât în cazul infracțiunilor intenționate și care nu se săvârșesc în persoana proprie).
Mijloacele de săvârșire a faptei sunt, în general, irelevante pentru existența infracțiunilor contra persoanei, dar folosirea anumitor mijloace condiționează, în unele cazuri, fie existența infracțiunii în forma simplă, fie existența unor forme mai grave. De asemenea, uneori locul sau timpul săvârșirii faptei condiționează existența infracțiunii ca atare sau a unei forme calificate.
Caracterizat ca un fenomen social grav, omorul cunoaște în toată lumea o amploare deosebită, extinzându-se în cele mai diferite medii ale societății, la cele mai înalte nivele de organizare și conducere, cu ramificații extrem de variate, care depășesc granițele naționale; se crează uneori adevărate „rețele mafiote” conduse de infractori versați, care în multe cazuri ocupă funcții mari în societate și sunt considerați persoane onorabile.
Acest fenomen infracțional s-a dezvoltat tot mai mult și mai diversificat în timp, în ciuda reglementărilor și a altor măsuri de eradicare, de stopare sau măcar de micșorare a lui, devansând vizibil legislația penală. Situația este întâlnită în toate statele, dar mai pregnant în țările în curs de tranziție a căror legislație este încă în formare sau consolidare, este insuficient de fermă în raport cu periculozitatea faptelor săvârșite, unde unele reglementări sunt uneori neclare și unde, pe lângă toate acestea, se manifestă și un anumit dispreț față de lege și organele chemate să o aplice.
Nici țara noastră, din păcate, nu face excepție de la o astfel de situație, ba mai mult, cauzele arătate anterior se manifestă mai pregnant adăugându-se și altele: nivelul de trai scăzut, rata mare a șomajului, precaritatea asistenței socio-medicale etc.
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE
Constituția României;
Codul Penal în vigoare al României;
3. Codul Penal de la 1969;
4. Codul de Procedură Penală;
II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII ȘI ARTICOLE PUBLICATE ÎN VOLUMELE UNOR CONFERINȚE ORI REVISTE DE SPECIALITATE
Gh. Antoniu, T. Vasiliu, Codul penal comentat și adnotat, partea pecial, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975;
V. Beliș, Medicina legală, Editura Teora, Bucureși, 1992;
G. Bettiol, Diritto penale. Parte generale, Padova, 1973;
Al. Boroi, Infracțiuni contra vieții, Ed. Național, București, 1996;
A. Boroi, Infracțiuni contra vieții, Ed. All Beck, Bucureși, 1999;
Al. Boroi, Aspecte teoretice și practice privind infracțiunea de omor și lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Ministerului de Interne, București, 1991;
C. Bulai, Drept Penal, partea specială, vol. I, Universitatea din Bucureși, Facultatea de Drept, 1975;
C. Bulai, Curs de drept penal, Partea specială, vol. I, București, 1975;
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All Beck, București, 1998;
I. Coke, Royal Common on Capital Punishment;
I. Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei R.S. România, București, 1987;
V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, EdituraTeora, București, 1998;
V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahne, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, „Explicații teoretice ale Codului Penal Român, ediția a II-a, vol. III, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003;
A. Filipaș, Despre convertirea faptului putativ în materia infracțiunii de omor, Revista de Drept Penal, nr. 2/1992;
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român, partea specială, Casa de Editură și presă ”Șansa S.R.L.”, București, 1992;
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, parte specială, Editura Șansa, București, 1996;
F. Mantovani, Dirio penale, Parte generale, Ed. CEDAM, Padova, 1988;
V. Manzini, Trattato di dirito penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937;
R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Droit penal special, II, Ed. Cujas, 1982;
Gh. Nistoreanu, Al. Boroi – Drept penal – Partea specială, Ed. All Beck, București, 2002;
Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologia medico-legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978;
O. Stoica, Drept penal, Parte specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976;
F. Streteanu, R. Moroșanu, Instituții și infracțiuni în noul Cod penal, București, 2010;
III. SITE-URI
www.legeaz.net
IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ
Revista Română de drept nr. 10, 1997;
Revista Dreptul nr.10, 1992;
Revista Dreptul nr. 2, 1994;
Revista Dreptul nr. 8, 1994;
Revista Dreptul nr. 15, 1994;
Revista Dreptul nr. 9/2001;
Revista Dreptul nr. 6/2000;
Revista Dreptul nr. 6/1993;
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE
Constituția României;
Codul Penal în vigoare al României;
3. Codul Penal de la 1969;
4. Codul de Procedură Penală;
II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII ȘI ARTICOLE PUBLICATE ÎN VOLUMELE UNOR CONFERINȚE ORI REVISTE DE SPECIALITATE
Gh. Antoniu, T. Vasiliu, Codul penal comentat și adnotat, partea pecial, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975;
V. Beliș, Medicina legală, Editura Teora, Bucureși, 1992;
G. Bettiol, Diritto penale. Parte generale, Padova, 1973;
Al. Boroi, Infracțiuni contra vieții, Ed. Național, București, 1996;
A. Boroi, Infracțiuni contra vieții, Ed. All Beck, Bucureși, 1999;
Al. Boroi, Aspecte teoretice și practice privind infracțiunea de omor și lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Ministerului de Interne, București, 1991;
C. Bulai, Drept Penal, partea specială, vol. I, Universitatea din Bucureși, Facultatea de Drept, 1975;
C. Bulai, Curs de drept penal, Partea specială, vol. I, București, 1975;
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All Beck, București, 1998;
I. Coke, Royal Common on Capital Punishment;
I. Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei R.S. România, București, 1987;
V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, EdituraTeora, București, 1998;
V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahne, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, „Explicații teoretice ale Codului Penal Român, ediția a II-a, vol. III, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003;
A. Filipaș, Despre convertirea faptului putativ în materia infracțiunii de omor, Revista de Drept Penal, nr. 2/1992;
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român, partea specială, Casa de Editură și presă ”Șansa S.R.L.”, București, 1992;
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, parte specială, Editura Șansa, București, 1996;
F. Mantovani, Dirio penale, Parte generale, Ed. CEDAM, Padova, 1988;
V. Manzini, Trattato di dirito penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937;
R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Droit penal special, II, Ed. Cujas, 1982;
Gh. Nistoreanu, Al. Boroi – Drept penal – Partea specială, Ed. All Beck, București, 2002;
Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologia medico-legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978;
O. Stoica, Drept penal, Parte specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976;
F. Streteanu, R. Moroșanu, Instituții și infracțiuni în noul Cod penal, București, 2010;
III. SITE-URI
www.legeaz.net
IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ
Revista Română de drept nr. 10, 1997;
Revista Dreptul nr.10, 1992;
Revista Dreptul nr. 2, 1994;
Revista Dreptul nr. 8, 1994;
Revista Dreptul nr. 15, 1994;
Revista Dreptul nr. 9/2001;
Revista Dreptul nr. 6/2000;
Revista Dreptul nr. 6/1993;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: LISTĂ DE ABREVIERI (ID: 122647)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.