Lirica Lui Blaga

CUPRINS

ARGUMENT

Poetul este nu atât un mânuitor, cât și un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală și le aduce în starea de grație.

Acestea sunt cuvintele poetului prin care-și exprimă concepția despre menirea poetului în lume.

Particularitatea lui Blaga ca poet rezultă din gândirea lui rapidă și sintetică. Blaga operează cu metafore surprinzătoare și cu analogii relevante între concret și abstract. Poezia lui Blaga nu apare deloc ca o sumă de concepte verisificate cu o anumită tehnică, ci ca un organism viu, sieși suficient, prin care pulsează sângele creației.

Blaga este cel dintâi dintre români care dovedește că poezia este și altceva decât muzica ei: este un limbaj care trăiește din și prin propriile resurse, este, cum spune Valery, o limbă în interiorul altei limbi. Și mai e ceva în poemele juvenile ale lui Blaga ce place enorm spiritului tânăr. Faptul că ele aduc în poem misteriosul, nocturnul, incontrolabilul. Cu adevarat Blaga inspectează nevăzutul și neauzitul în lume și conspiră împotriva realului, cum ceruse spiritului modern Rimbaud, sau pentru a folosi un verb specific blagian, poetul iscodește nepătrunsul, tainicul, adâncul, pe scurt trascendentul. Și o făcea într-un singur poem demonstrativ, ci în mai toate versurile de tinerețe care se strâng și se lărgesc în poem ca o armonică miraculoasă.

Ideea respiră, într-adevar, liber și neîncatușat în poemul tânărului Blaga.

Mai târziu, poetul revine la versul cantabil fară a-și modifica în esență, substanța lirismului care, în continuare, înblânzește conceptele prin metafore.

Ardoarea dionisiacă din (Poemele luminii), panismul din (Pașii profetului), lirismul magic, spiritualist din (În marea trecere, Lauda somnului, La cumpăna apelor), trecerea, în fine, după o lungă vară metafizică și o primavară de o beție solară, la o toamnă a contemplării vieții din perspectiva ritmurilor biologice în (Nebănuitele trepte) aceasta este succesiunea poeziilor lui Blaga de la debut până în timpul celui de-al doilea război mondial. Mai lipsea pentru ca ciclul să fie complet, un anotimp și acesta este anotimpul din postume: O vară de noemvrie.

Un fel de adagiu ne avertizează că poezia nu poate fi rezumată. Este un adevăr, cu excepția însă atât a poeziei epice, cât și a celei dramatice, în măsura în care ele ramân fidele vechilor canoane și se structurează pe o acțiune cu întâmplări și conflicte narabile. Această, largă, excepție de toată evidența se extinde și asupra poeziei de inceput a lui Lucian Blaga (Poemele luminii, Sibiu 1919), deoarece fiecare poem propune dezlegarea unui mit. Ce este lumina sufletească ce-i navălește poetului în piept când își vede

Iubita? e poate ca ultimul strop din lumina creată din ziua dintâi (Lumina).

O a doua întrebare se ivește: Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci-cine știe?

Până și metafizica iubirii, în sensul schopenhauerian, explică atracția dintre sexe ca o formă a voinței oarbe, a setei adânci de viață și în ultima analiză a perpetuarii speței.

Lumina, manifestare sensibilă a nemărginirii, devine în primul volum simbol central, apologia ei; proslăvirea vieții.

Cuprinsul cărții este o invazie de lumină. Privirile sufletești ale poetului sunt deschise, împreună cu toate simțurile către lume: o mare/ și un vifor nebun de lumină /făcutu-s-a-n clipa / o sete era de păcate, de doruri de-avănturi, de patimi /o sete era de lume și soare.

In Pașii profetului ne găsim pe tarâmuri de mitologie barbară, totul pare o sacralizare a organicului. Descins pe pământul ce-și apleacă în calea lui munții profetul, e cucerit de viața izbucnită pretutindeni, multiplu:

Prin miriște se joacă / șoareci și viței / iar vițele de vie / țin în palme brotăcei.

Pan șade pe stâncă acoperit de frunze veștede, sub ocrotirea sa blândă, natura se primenește.

Expresionismul blagian se esențializează în culegerile În marea trecere și Lauda somnului, accentuându-și originalitatea.

Acum începe să se realizeze integrarea profundă, organică a poetului în climatul spiritualității ancestrale, în etnic.

Poezia lui Blaga se înnoieste cu Nebănuitele trepte, dar reorientarea inspirației în sensul adâncirii pe un plan mai omenesc, se anunță încă din La cumpăna apelor.

Desprins să cutreiere meleagurile adâncului, cântărețul bolnav asistă deodată, în domeniul sufletesc, la o schimbare a zodiei:

Așa-mi spuneam înca de ieri, mereu / amintire e numai – a unui ceas / care-a fost /orice vis pentru mine /Lângă tine nici o lumină, nici o stea, nici un zeu / nu ramâne.

Stilistic Poemele luminii sunt construite în jurul unei metafore centrale, revelatorii, precum Izvorul nopții, sau doar se încheie cu o astfel de metaforă, adesea cu valoare de aforism.

Veacuri de-a rândul, filozofii au sperat că vor putea odată să patrundă secretele lumii. Astăzi filozofii n-o mai cred și ei se plâng de neputința lor. Eu însa mă bucur că nu știu și nu pot să știu – ce sunt eu și lucrurile din jurul meu, căci numai așa pot să proiectez în misterul lumii un înteles, un rost și valori ce izvorăsc din cele mai intime necesități ale vieții și ale duhului meu. Omul trebuie să fie un creator – de aceea, să renunțe cu bucurie la cunoașterea absolutului.

CAPITOLUL I

CLIMATUL LIRIC INTERBELIC

De la debutul spectaculos din 1919 (era al unui autor cu totul necunoscut și care apărea deodată cu un volum de poeme și cu unul de însemnări filozofice), până la revelările postume, creația lui Lucian Blaga fost urmărită cu interesul cuvenit unui scriitor de exceptie, pe cere diversitatea manifestărilor (lirică, dramă, filozofie), îl singularizează între autorii de primă mărime ai epocii.

Cele aproape 500 de poeme, 10 piese de teatru, 1 volum de proză memorialistică, 26 de volume de filozofie sistematică, de eseuri și aforisme, la care se adaugă căteva sute de articole si eseuri rămase în reviste si ziare, alcătuiesc un univers spiritual comparabil, prin bogatie si profunzime, prin caracterul de sinteză reprezentativă, cu acelea pe care le cuprind operele fundamentale ale culturii roămâne, compunând marea linie a culmilor , ce merge de la Cantemir la Eminescu si de aici mai departe, până la Arghezi, Sadoveanu, Calinescu.

Complexitatea poeziei lirice si dramatice a lui Blaga, apartenența lui la cercul Gândirii unele texte ale filozofului au favorizat perpetuarea interpretarilor rezultate din generalizarea observațiilor prilejuite de anume aspecte ale operei:expresionismul, tradiționalismul, tristețea metafizică, mitul , etc.

Multă vreme, Lucian Blaga a lăsat în peisajul liricii noastre interbelice impresia de apariție singulară.

Poetului însuși i-a plăcut să se prezinte astfel, scriind; Lucian Blaga e mut ca o lebadă / În patria sa / zăpada făpturii ține loc de cuvânt / sufletul lui e în căutare / în mută seculară căutare / de totdeauna/ și până la cele din urmă hotare. (Autoportret)

Profund legat de ambianța locală transilvăneană, Lucian Blaga seamănă foarte puțin cu poeții pe care ea îi dăduse înaintea lui, tribuni și profeții ai luptei naționale și sociale ca Andrei Mureșeanu, Coșbuc sau Goga.

Alt temperament mi se relevă printr-nsul. Sufletul lui Blaga e plin de larma stânilor, de ecoul tulnicelor, de basmele pădurii ardelene cu păsări blestemate să se prefacă în oameni și inorogi care țin la asfințit calea drumeților rătăciți pe meleaguri năzdrăvane, dar privirile sale licălitoare, neoprite asupra lumii noastre, par a purta necontenit amintirea unei patrii siderale cum observa cineva. Situarea poetului în mișcarea liberală a vremii nu e ușoară.

Prieten bun cu Nichifor Crainic, Blaga a avut prin lucrări ca Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică sau Spațiul mioritic o influență hotărâtoare în orientarea grupării de la Gândirea . El însuși se socotea reprezentantul unei direcții culturale, generale de o evidentă sensibilitate metafizică.

Am convingerea – spunea în 1940 – că ideile dezvoltate cu o amploare în paginile revistei Gândirea vor alcătui pentru mult timp de acum în colo temeiurile de creație ale generațiilor ce apar.

Numele lui Blaga a fost o vreme nelipsit din sumarele publicației conduse de Nichifor Crainic. Acest lucru era firesc fiindcă în cercul ei a găsit climatul intelectual spiritualist și iraționalist pe care l-a cautat mereu.

Blaga a împărtășit simpatia grupării gândiriste pentru diversele manifestări ale sufletului primitiv (practici magice, plăsmuiri mitice credințe religioase) ca și aversiunea acesteia față de tot ce caracterizează civilizația citadină modernă (pozitivism științific, utilitarism economic, tehnicitate, mașinașinism etc.). Spre deosebire de Cezar Petrescu, Gib Mihăiescu sau Ion Pillat, teoreticianul cenzurei transcedentale e foarte greu imaginabil activând în altă ambianță culturală. Unul dintre admiratorii săi avea perfectă dreptate când afirma că sistemul metafizic al poetului a putut să ia naștere numai într-o atmosferă care îi lipsise până atunci filozofiei românești, dominate de spiritul scientist al sec al XIX-lea.

A trebuit prin urmare să se încetățenească la noi un puternic climat iraționalist, ca gustul pentru construcțiile speculative metafizice să fie stimulat din plin.

Dar o asemenea atmosferă a fost instaurată, după razboi in viața noastră culturală mai ales de grupul Gândirea. Cu Blaga se petrece, totuși un lucru curios. Esența gândirismului rămâne, dincolo de orice nuanțe, tradiționalismul ortodoxist.

În ceea ce privește ortodixia, puțină prețuire acordată rațiunii, cultul misterului, apelul la un factor transcendent personificat, Marele anonim, prin care s-ar explica alcătuirea lumii, interesul arătat de filozof, gândirii dogmatice, și frumuseții sofienice, au intreținut multă vreme iluzia că Blaga ar nutri solide convingeri religioase, cu preferințe vădite pentru corpul credinței creștine răsăritene. Dar, când ideile poetului fură cunoscute în întregime, ele scandalizară biserica. Se afla spre stupoarea ortodoxiștilor, că Blaga contesta tuturor religiilor calitatea de a fi in posesia unui adevar ultim, relevat și le considera plăsmuiri ale sufletului omenesc, nu mai puțin relative sub raportul valorii lor gnoseologice ca teoriile generale științifice, miturile, construcțiile metafizice sau viziunile poetice. Blaga a ținut mereu să tragă o linie despărțitoare între el și ortodoxismul literar strict înteles.

Gruparea gândiristă ar fi avut, dupa Blaga, o dreaptă, care mai calmă, stăruia într-un crez literar și metafizic tradițional, și o stangă, care mai chinuită punea accentul mai mult pe creație și pe o libertate a mișcării. 

Filozoful a fost supus unor critici aspre chiar în paginile Gândirii, teologii bisericii ortodoxe respingând categoric încercarea lui de a valorifica dogma, exclusiv sub aspectul formal, ca pe o simplă judecată care nu conține nimic relevat. La fel, ideea că Marele anonim ignora în opera sa creatoare principiul carității creștine, străduindu-se dimpotrivă să-l împiedice pe om de a-i uzurpa atotputernicia, a stârnit îndignarea în cercul Gândirii. Blaga – nu întârzie să scrie Nichifor Crainic a trecut prin teologie ca mantaua impermeabilă prin ploaie.

Și mai greu Blaga poate fi cunoscut ca un tradiționalist. După teoriile lui, orice creație culturală , fiind modelată aprioric de niște orizonturi stilistice inconștiente, revine necontenit la anumite structuri ale ei originare.

Nu se poate contesta iarăși că Blaga are o viziune arhaizantă satului românesc și privește cu repulsie tot ce amenință să altereze sufletul primitiv rural.

Dar pentru poet, tradiția, e integral aistorică, ținând de o determinare fatală, cosmică. Blaga se arata în consecință refractar restrăngerilor tematice, cultcu repulsie tot ce amenință să altereze sufletul primitiv rural.

Dar pentru poet, tradiția, e integral aistorică, ținând de o determinare fatală, cosmică. Blaga se arata în consecință refractar restrăngerilor tematice, cultivării unor motive socotite predilecte, sau localizării obligatorii a surselor de inspiratie. Nichifor Crainic a elogiat mereu sămănatorismul.

Blaga dimpotrivă, i-a adus ori de câte ori a avut ocazia reproșuri zelos ca nici un alt curent – sublinia el – sămănatorismul a încercat să lege pentru totdeauna arta și scrisul românesc de conținuturile dulceag diluate ale istoriei, ale vieții și ale naturii românești.

De aici o istorie convențional idealizată, de aici și un anume eticism c-am școlăresc al acestui curent.

Pe Blaga autohtonizările, forțate, tradiționaliste, îl indispuneau și n-a pregetat să ironizeze romanizarea  scenelor biblice.

Originalitatea culturilor ar asigura-o, după el, factori pur metafizici, stratul mumelor, tainele mai profunde ale sângelui și ale cerului, izvoarele permanente, miturile fară vârstă .

Distanța între asemenea concepții și ideile lui Lovinescu se reduce simțitor, etnicul fiind și pentru ideologul modernismului o determinantă fatală, un indice de refracție, inevitabil al sensibilității fiecărei culturi.

Blaga a privit cu o mare înțelegere tendințele moderniste, ba chiar avangardiste . Nu s-a sfiit să-și mărturisească printre primii la noi, o puternică simpatie pentru estetica expresionistă.

Pe Blaga avea să-l singularizeze, la inceput, și formația sa intelectuală într-o vreme când mai toți liberalii noștri se aflau sub vraja lui Baudelaire, Rimbaud, Malarme, Valery idolii săi erau Goethe, Rilke, Ștefan George. Pe tărâm speculativ iarăși îl atrăgeau ideile unor Neitzsche și Klages, Spengler și Veihinger, preocupările Lebenphilosophiei și Gestaltismului, fenomenele originare și problemele de morfologie a culturii.

Împrejurările istorice făcuseră mai ales după anii războiului, ca ambianța aceasta spirituală germană să fie atunci aproape complet ignorată de intelectualitatea românească.

Între noi Lucian Blaga cobora dintr-o lume pe care nu o cunoșteam, cu poeți de care nu auzisem, cu framântări de gândire și artă străine nouă.

Încă din 1921, poetul se făcea exponentul revoltei fondului nostru nelatin, aparând împotriva limpezimii ordinei naționale, măsurii, simetriei și armoniei obscuritatea, neliniștea existențială , vitalitatea exuberanța, stridentă, chiotul acelui,, subconștient barbar, care nu place deloc unora.

Distanța aceasta între Blaga și înclinațiile intime ale liricii noastre nu era totuși atât de mare pe cât părea inițial. El descindea de fapt din Eminescu și regăsea vibrația înaltă a poeziei românești la sentimentul cosmic și fiorul metafizic.

Era vechea vocație de care nu fuseseră străini nici Vlahută și Cerna, dovadă stând versurile vlahuțiene scrise de Blaga la 15 ani și publicate în Tribuna, (Pe țărm, Noapte ).

Foarte repede însă reflexivitatea lui învinge uscăciunea conceptuală, aprinde o imaginație poetică grandioasă și declanșează un lirism dens, copleșitor.

In planul contactelor culturale, Blaga distingea doua feluri de influențe modelatoare și catalictice.

Primele le-a exercitat asupra noastră cultura franceză care tindea spre omul generic, universal, spunând străinului cu care venea în contact; fii cum sunt eu !

Cultura germană a avut gustul individualului, particularului. De aceea influentele pe care le-a exercitat au fost îndeosebi catalitice, străinului cu care a venit în contact spunându-i fii tu însuți!

Gândirea lui Blaga se mișca în direcția puternicului curent iraționalist pe care îl genera o epocă de violente, seisme sociale, cum a fost perioada interbelică . Acești ani de războaie, crize și revoluții împing tot mai mult ideologia dominantă să caute bazele elaborării unei viziuni coerente asupra lumii într-o ordine strict existențială, unde activitațile practice nu pot modifica statutul originar al omului, osândit a rămâne o ființă pieritoare. Esentială devine, doar viata, definită exclusiv în raport cu moartea, rațiunea, știința, opera civilizației sufereau o neta depreciere categoriala intr-o asemenea perspectiva, introdusă mai ales de așa – numita filozofie a existenței, sau Lebensphilosophiei, germană.

Blaga venea dintr-un mediu conservator, care izbutise atâtea veacuri sa-și apere identitatea numai prin rezistența la orice schimbare a stilului său tradițional de viată.

Incă de la inceput Blaga este înclinat să mitizeze izolarea și arhaitatea satului românesc. Încă din primele sale scrieri, poetul prezintă orașul modern ca pe un loc unde omul își pierde sentimentul cosmic, în voință, propovăduia o cruciadă a copiilor, îndemnându-i să părăsească marile centre urbane și să se risipească prin satele țarii, spre a-și putea păstra întreaga bogăție a sufletului primar. Paginile eseistice de tinerețe ale autorului, din Ferestre colorate, trădează atracția lui pronuntată pentru tot ce aparține creației spirituale anonime, ingenue, situate la antipodul uscăciunii civilizate.

Blaga s-a simțit impins mereu să scoată în evidentă o dimensiune ontologică, proprie exclusiv vieții rurale.

Dispoziția spre mitizarea primitivității îl va apropia pe Blaga de filozofii iraționaliști ai culturii, porniți să desfășoare la inceputul veacului, o adevarată campanie împotriva civilizației.

Blaga caută să adâncească separația dintre cultură și civilizatie, într-o direcție ontologică.

După opinia lui, omul s-ar caracteriza printr-o formă de existență absolut diferită de a celorlalte făpturi . Numai că animal el ar trăi între imediat autoconservare și securitate. Natura sa specifică umană, însă și-ar manifesta-o cu totul. Altfel ca ani, propriu-zis, el ar trăi Într-un mister și revelare.

Civilizația, ar corespunde întiului mod de existență, nedefinitoriu, comun tuturor ființelor. Singura cultură ar constitui expresia felului de viață exclusiv uman.

Ca să poată opera o despicare radicală între activitațile omenesti, Blaga cheltuiește o impresionantă energie speculativă, cu două tințe. Una este ruinarea însemnătații îndeletnicirilor umane necreatoare, pe care le-ar presupune civilizația iar cealaltă exaltarea valorii preocupărilor spirituale creatoare, proprii doar culturii, cum ar fi plăsmuirea de construcții teoretice, șiințifice, metafizice, religioase, mitice sau artistice.

Într-o direcție, e vorba practic de o cât mai întinsă cu putință iraționalizare a domeniului cunoașterii. Pe aceasta Blaga o împarte în două tipuri dinstincte.

Ar exista o cunoaștere paradisiacă, și o alta luciferică, potrivit lui Blaga. Întâi s-ar mulțumi să reducă numeric misterele, anulând o parte din ele. A doua formă de cunoaștere ar avea un obiect diametral opus, nu să suprime misterele, ci dimpotrivă să urmarească, deschiderea și varierea, lor calitativă.

Către o asemenea preocupare luciferică, l-ar fi impins șarpele pe primul om, făgăduindu-i revelația adevărului suprem,dar nedăruindu-i decât o însușire blestemată, pentru că ea îngăduie doar micșorarea, fixarea sau mărirea tainelor surprinse.

Principala sa atenție, Blaga o acordă în special acestui ultim demers prin care mintea omenească potențează misterele, amplificandu-le și pătrunzând astfel într-un domeniu al minus- cunoașterii.

Aici își pierde orice putere intelectul enstatic, deprins să lucreze numai cu mijloace proprii naturii lui, adică formulând judecăți bazate pe concepte raționale. Intelectul extatic, renunță la funcțiile sale firești și se complace în absurd.

Blaga își dă astfel osteneala să reabiliteze gândirea dogmatic, prezentând-o ca pe singura în stare a formula un trascendent iraționalizabil. Strădania filozofului este de a demonstra că și matematica, fizica, sau biologia folosesc, atunci când incearcă să forțeze pragul misterului.

De asemenea, Blaga procedează la o reabilitare a magicului. Acesta ar constitui un mijloc deosebit de practic și de ingenios, utilizat pentru achiziționarea cunoștințelor noi, prin atacarea de-a dreptul a complexelor empirice, prin stabilirea de legături îndrăznete între momente și lucruri foarte depărtate lăsând la o parte seria valurilor necunoscute, din a căror înlăntuire știința își construiește relațiile.

Lumea – după Blaga –ar fi sedimentul unor procese teogonice radical și înadins zădărnicite.

Din facultatea pe care o au diferențialele divine, de a participa la integrări cosmice, alcătuind structuri complexe, superioare, se nasc natura, viata, făpturile.

Apariția altui centru vital e însă exclusă, pentru că Marele anonim a avut prevederea să nu pună în circulatie decât emisiuni ale sale fragmentare, incomplete. Omul, fiind constituit din majoritatea diferențialelor divine, se apropie cel mai mult de o integrare totală. E motivul pentru care și tinde către revelatia misterului absolut, năzuind a deveni egal cu Marele anonim.

Dar, cum nu posedă totalitatea diferențialelor divine, e frânat în asemenea ambiție uzurpatoare de cenzura trascendentă. Din aceasta poziție unică a omului față de Marele anonim rezultă dupa – Blaga – singularitatea, măreția și tragismul condiției uman.

O ciudată formă de proiecție cosmică a complexului oedipian pare să-i insufle metafizicianului ideea sistemului său. Pentru om, Dumnezeu ar fi un tată nevolnic, care-și urmărește fiul cu gelozii castratoare. Chiar în ordine imanentă aceasta amplă construcție speculativă stârnește o întrebare de natură a-i pune sub semnul îndoielii soliditatea; dacă cenzura trascendentă, lucrează asupra tuturor încercărilor omenești de a ajunge la revelatia supremă, cum a izbutit Blaga să afle taina Marelui anonim? sau și explicatia ei ramâne o simplă plasmuire? Filozoful a căutat sa iasă din aceasta dilemă, afirmând că singurul mod de depășire a relativitătii stilistice este conștiința ei, întețegerea cauzelor care fac inviolabil misterul absolut, cu alte cuvinte, teoria diferențialelor divine, și a cenzurei transcendente.

Multi au vrut să vadă in sistemul lui Blaga o expresie a geniului etnic autohton.

Unii ca Vasile Bancilă, s-au străduit chiar să demonstreze că ideile filozofului subliniază în plan intelectual însuși felul de a gândi al țăranului nostru.

Teoria cenzurii transcendente, precum și metoda pozitivizări, misterelor n-ar fi decât prelucrari speculative înalte ale unui agnosticism întelegator, propriu mentalitații rurale românești. Aceiași sursă ar avea-o și atracția pentru mitic, gustul figurării lucrurilor sub o formă stihială, interesul arătat fenomenelor originare, familiaritatea cu dogmaticul și divinul.

Ca țăranul român, Blaga ar porni, dupa V.Bancilă de la un fond cosmicist. Blaga mitizează modul țăranului român de a privi lumea, in conformitate cu aceeași viziune pe care obsesia unor seisme sociale catastrofice o împinge să-și construiască, prin abstracțiune și stilizare, o realitate fictivă linistitoare, vesnică, imuabilă, aistorică.

Din păcate, astfel de tendințe au pregatit și climatul ideologic al barbariei fasciste. Prin ruinarea sistematică a încrederii în rațiune și resurecția tipului de gândire dogmatică, s-au creat fanatismele oarbe de care au avut atâta nevoie regimurile totalitare.

In ridicarea miturilor la rangul de mari adevăruri mobilizatoare și-a găsit principalul instrument demagogic aventurismul politic cel mai reacționar. Pe teza apriorismului culturilor s-au clădit doctrinele rasiale și întreaga mistică a destinului, istoric hărăzit unui popor.

Nu este o întâmplare, deci, că mișcarea de dreapta din țara noastră a simțit o atractie puternica pentru ideile lui Blaga. Filozoful îsi inchegase însă sistemul încă înainte de 1930, așa cum mărturisește. Procesul de fascizare a Europei în plină desfăsurare, la data când Blaga pornise redactarea trilogiilor sale, îi arăta limpede unde pot duce anumite conceptii pe care și el le împărtășea. De aceea, filozoful va simți nevoia unei dese și repetate delimitări, menite să împiedice o interpretare degradantă a ideilor sale. E ca si cum singur s-ar ingrozi de speculatiile pe care le face și ar cauta să tragă o linie netă desparțitoare între ele și o doctrină inumană.

Direcția pe care o va lua preocuparea lui Blaga pentru cultura natională constă în; pătrundere în tăinuitele instincte ale neamului, cristalizarea și afirmarea propriului spirit etnic-cultural, ceea ce presupune delimitarea de alte culturi, vechi și noi, și deci cunoașterea lor. Acest punct de program reflectă climatul formației lui Blaga, dominat de îndrumarea spre specificul național și lecturile lui; autorii fundamentali au fost pentru el Eminescu și Sadoveanu; anii de ucenicie nu i-am facut citind și recitiand indeosebi poeziile lui Eminescu si cartile lui Sadoveanu.

Această sondare a adâncurilor spiritualității autohtone e a unui poet al marilor perspective, dar parcă și al unuia care, foarte receptiv la variate culturi străine, mai ales in anii de ședere în străinătate la studii și totodată bântuit de neliniști existențiale, vrea să anuleze un sentiment de suspendare, integrându-se lumii căreia îi aparține și știe că îi aparține; constiința lui natională devenise în împrejurările pe care vi le-am arătat urmârindu-i biografia, foarte vie. Căutarea stratului celui mai profund al ființei etnice, identificarea de sine cu dacul simbolic, Zamolxe, dovedesc nu numai un radicalism al viziunii, vocația absolutului, ci și nevoia febrilă a înrădăcinării cât mai adânci.

CAPITOLUL II

Tânărul Blaga : vitalism si extatic

Opera lui Lucian Blaga acoperă domeniile poeziei, filozofiei, dramaturgiei, esteticii și memorialisticii.

Apariția în 1919 a volumului de debut Poemele luminii, a fost salutată de Nicolae Iorga cu cuvintele În rândurile rărite îngrijorator ale cântăreților simțirii noastre de astăzi , fii binevenit, tinere Ardelean !

Au urmat volumele de versuri; Pașii profetului (1921), În marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curțile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943), Poezii (1962), volumul postum cuprinzând ciclurile Mirabila sămânță, Vara de noiembrie și Stihuitorul. Postume au apărut și ciclurile Vârsta de fier (1940-1944), Cântecul focului, Corabii cu cenusă, Ce aude unicornul.

Creația filozofică este grupată în trei trilogii; a cunoașterii, a culturii și a valorilor. Ce-a de-a patra cosmologică a rămas în stadiul de proiect.

Aforismele lui Lucian Blaga sunt grupate în volumele Pietre pentru templul meu, Discobolul, Elanul insulei.

Desfășurată pe mai multe decenii, creația poetică a lui Lucian Blaga prezintă o evolutie vizibilă atât în raportul dintre eu și lume cât și în modalițătile de expresie.

Primele volume Poemele luminii și Pașii profetului sunt dominante de un puternic vitalism, revărsat peste granițele prea strâmte ale timpului, ale condiției umane în general, ca o dorință de contopire cu cosmosul.

Pentru poet, cunoașterea însemnând iubire, după cum afirmă, programatic în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, atitudinea semnificativă în aceste versuri de tinerețe este implicarea afectivă in obiectul cunoașterii. În lirica vitalistă trupul arde ca-n flacările unui rug (Noi și pământul), viata murmură în el ca un izvor năvalnic într-o peșteră rasunătoare.

(Nu-mi presimți ?), tristețea însăși este extinsă asupra universului întreg (Melancolie), iar strigătul sunt beat de lume și-s pagăn ! (Lumina raiului) este o expresie a sufletului care își caută înveliș pe potrivire în giganticele formațiuni geologice:

Dați-mi un trup /voi munților /, marilor ,/dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin ! / Pămăntule larg fii trunchiul meu, / fii pieptul acestei năpraznice inimi (…..)

(Dați-mi un trup voi munților)

Eul poetic se desfășoară fără îngrădire, nu numai în spațiu ci și în timp, în presimțirea morții din Gorunul sau Frumoase mâini ori în percepția acută a comuniunii cu strămoșii care își trăiesc în urmă viața prea repede intreruptă Liniște.

Iubirea însăși este un mod de comunicare cu universul; cu pulsul secret al pământului prin bătaia inimii iubitei Pământul, cu izvorul nopții prin ochii ei negri, cu taina existenței prin privirea sa Eva.

Raportul dintre bine și rău este conceput în Poemele luminii ca o necesară interdependență lumina răului provine de la flăcările iadului, iar în ființa umană lumina și păcatul s-au înfrățit în spiritul credinței afirmată de Bogumil, personajul dramei Mesterul Manole.

Poezie de cunoaștere, construită pe marile antinomii universale ( lumina / intuneric, iubire / moarte, individ / cosmos ) și având ca temă centrală misterul existenței, creația lirică a marelui Blaga evoluează dinspre elanurile vitaliste spre tristețea metafizică, și dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei.

Sete de lumină – fuga de lumină, sete de tăcere- aspirație la cuvănt, tendințe ambivalente constitue mareele , fluxul și refluxul acestui univers poetic.

Acest tăram este un continent al sensibilitații, al sufletescului, al spațiului psihic.

Blaga e poetul animei în vesnică frămăntare, într-un continuu efort de autorevelare și de autodepășire. Lucian Blaga nu e poetul unor aventuri existențiale ci al unor experiențe esentiale.

Etapa de inceput a liricii lui Blaga e marcata de un imagism puternic care poate fi apropiat de tehnica lui Van Gogh in tablourile sale.

Priviți de pildă un tablou de Van Gogh (bunăoara câmpul cu lan și chiparoși). Cei doi chiparoși, cu totul altfel decât chiparoșii liniștiti și cu sugestii de moarte a naturii, izbugnesc din pământ înalțându-se ca niște flacări spre cer.

Când zicem că izbugnesc, ca niște flăcări, nu rostim simple comparații. Senzația izbucnirii și a flăcării ce pălpaie o ai aievea privind tabloul. Lanul e nebun mișcat, nu de vânt, ci de o putere lăuntrică ce o au aici toate liniile. Tufele sunt vii, stâncile au voința să se urce spre tărie, întocmai ca și dealurile ce formează fondul. E o creștere spre cer a întregului peisaj, cerul e un haos de lumină, cerul fierbe. Ai aici; un petec de câmp, stufăriș, pietre, dealuri și deasupra un cer ciudat; dar totul e în mișcare patimasă și de un dinamism al liniilor care-ți dă iluzia că așisti o clipă la creațiunea lumii.

După o scurtă perioada caracterizată printr-un realism sumbru și grav, arta lui intră sub influența impresioniștilor francezi și a graficii japoneze , pentru a atinge apoi o intensitate expresivă maximă, sustinută de acordurile cromatice și dinamismul tusei (Autoportret, Lanul cu corbi).

Este considerat cel mai important precursor al expresionismului.

Legată intim de speculațiile filozofului opera poetului îl exprimă pe Blaga mai exact.

Chiar din versurile așezate în fruntea volumului Poemele luminii, Blaga își mărturisește atracția pentru latura obscură, tainică a lucrurilor;

,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

și nu ucid,

cu mintea tainele, ce le-ntălnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte…..

eu, – ne spune poetul –cu lumina mea sporesc a lumii taină –

și-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micsorează , ci tremurătoare

marește și mai tare taina nopții,

așa țmbogațesc și eu întunecata zare

cu largi fiori de sfănt mister

și tot ce-i ne-nteles

se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari

sub ochii mei.

(Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga, Poemele luminii, 1919).

Versurile sunt o anticipare metaforică a teoriei minus – cunoașterii. Ideea revine în Mi-aștept amurgul . Blaga vorbește de sclipirea fascinantă a lumii lăuntrice și-i evocă stelele și căile lactee, invizibile însă pentru el atâta vreme cât tinerețea îl umple cu prea mult soare.

Vârsta când viața începe să decline e privită astfel ca un moment privilegiat de cufundare într-o inferioritate revelatoare , și poetul scrie;

Aștept să îmi apună ziua / și zarea mea pleoapa să-și închidă /, mi-aștept amurgul , noaptea și durerea, / să mi se întunece tot cerul / și să răsara-n mine stelele, / stelele mele, / pe care înca niciodată / nu le-am văzut.

Motivul liric central al volumului se constituie in lumina. Natura ei misterioasă l-a preocupat pe Blaga, care s-a oprit adesea în studiile sale filozofice asupra acestei probleme, discutând teoriile fizicii moderne sau doctrinele mistice indiene gnostice și creștine cu un asemenea obiect.

Lumina e celebrată ca stihie primordială, generatoare cosmică de viată;

Nimicul zacea-agonie, /

Cănd singur plutea –n întuneric și dat-a,/

Un semn Nepătrunsul ; ,,să fie lumină’’/

O mare și un vifor nebun de lumină /facutu-s-a-n clipa  / o sete era de păcate, de doruri, de avănturi, de patimi , / o sete de lume și soare.

(Lucian Blaga , Lumina)

Lirismul primelor poeme ale lui Blaga au două surse principale. Una aparține expansiunii vitale, juvenile, răspunde nevoii sufletului tânar de a se cheltui în cuprinderi frenetice; alta e a interiorizării, datorită spiritului care descoperă necontenit relații tainice în jurul său și le înregistrează tulburat.

Poetul oscilează între instinct și reflecție. E înclinat să cânte lumina ca pe un principiu energetic universal. Râzând către soare, beat de lume, și pagân , Blaga trăiește extazul contopirii cu însăși setea de viată a cosmosului. Lumina îi apare ca o forță demiurgică.

În dezlănțuirea energiei vitale din noi, ea și regăsește natura divină.

O, vreau să joc exclama poetul – cum niciodată n-am jucat !

Să nu se simtă Dumnezeu / în mine (un rob în temnița încătușat/ Pămantule, dă-mi aripi / săgeata vreau să fiu, să spintec / nemarginirea /să nu mai văd în preajmă decât cer, / deasupra cer / și cer sub mine / și-aprins în valuri de lumină / să joc / străfulgerat de-avânturi nemaipomenite / ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, / să nu cârtească /,,Sunt rob în temnită !

(Vreau să joc)

Se recunoaște ușor în vitalismul acesta dionisiac un ecou puternic din Neitzsche , a cărui influență o trădează Poemele luminii, atât sub raport ideologic, cât și ca factură lirică. Blaga cântă o frenezie a trăirii,în expresia ei ultimă, stihială, de fortă impersonală, elementară, stâpană pe actele omenesti, și simte întreaga natură împartășindu-i sentimentele; stelele se aprind sub suflarea fierbinte a demonului nopții odată cu trupurile incendiate de dorinți și cad, prefăcute în cenușă la ivirea zorilor, când patima a istovit perechile încleștate (Noi și Pămăntul), viața murmură ca un izvor năvalnic într-o pesteră răsunătoare, anunțănd nebunia, îndrăgostiților ( Nu-mi presimți); amintirile cresc în suflete cu vremea, asemeni numelor zgâriate pe scoarța arborilor ( Cresc amintirile) .

Poetul aude în zvâcnirile inimii sale zvonul pulsațiilor universale …Când se zbate în joc sălbatic, /atunci, / îmi spune, că din lutul ei / a fost făcut pe vremuri vasul, / în care Prometeu a coborât din cer / aprinsul jar, ce l-a furat din vatra zeilor…/

Când para ea și-o năbușește /c-un giulgiu de liniste / atunci îmi cântă ,/ că lutul ei a fost odată un potir de lotus, / in care a cazut o lacrimă curată ca lumina / din ochii celui dintâi sfânt și mare visător, / care-a simțit îmbrațișarea vesniciei / și straniul fior / al înțelesului ce stăpânește deopotrivă / apusul, răsaritul, cerul, marea’’ (Inima). Eul liric cunoaște o ireproșabilă dilatare cosmică, părăseste carcera individualității și, mânat de porniri copleșitoare, tinde să se reverse asupra lumii, imprimandu-i elanul său vital. Lucrurile nu-i mai rețin poetului interesul prin atributele particulare, sunt invocate aproape exclusiv cu numele lor generice; munții, cerul, pâmântul, soarele, o rază, stelele, picurii de ploaie, esențială devine vibrația sufletească, sub efectul căreia cuvintele primesc toate un anume accent.

O gestică lirică exaltată însoțește rostirea, simpla exclamație( O vreau să joc ! minunat-o ! o inimă) sau repetiția ( și strig); vin, vin să-și trăiască, să nu mai văd în preajma decât cer / deasupra cer / și cer sub mine / sunt suficiente adesea spre a face sensibilă acuitatea cu care sentimentele sunt trăite.

Expansivitatea aceasta cosmică Blaga o exprimă inegalabil, de pildă, prin strictul accent liric al frazării urmatoarele versuri :

Din streașina curat-a vesniciei / cad clipele ca picurii de ploaie /Ascult și sufletul se-ntreabă /Dar munții unde-s / Munții / pe care să-i mut din cale cu credința mea ? Nu-i văd , îi vreau îi strig și nu-s !( Dar munții unde-s ?)

Exploziile de vitalitate sunt totuși scurte; adeseori spiritul se simte îndemnat să facă reflecții care le întrerup, trezind în suflet fiorul misterului.

Blaga observă astfel uimit că lumina rămâne mereu înfrătită cu bezna, deoarece presupune întotdeauna o ardere, o consumatie. Complimentul necesar al sublimării apolinice, e așadar, ca la Neitzsche, orgia dionisiacă.Oare se întreabă poetul ar rodi-n ogorul meu / atăta răs făr-de căldura răului ?/ și-ar înflori pe buza ta atăta vrajă / de n-ai fi framantată, sfăntă , de voluptatea ascunsă a păcatului ? Un gând eretic, ia naștere și dezvăluie dintr-o dată o ordine secretă, tulburătoare, a lucrurilor De unde-și are raiul /lumina ?

Știu îl luminează iadul în flacările lui ? (Lumina raiului). Ziua și noaptea își dispută, egal de îndreptăție, sufletul omenesc. Poetul se simte-n aprinse dimineți de vară, un picur de dumnezeire pe pământ, îi vine să îngenungheze în fața eului său, are impresia că se îneacă într-o mare de lumină, ca para unei facle. Dar în nopți adânci de iarnă, când sub cer sclipesc ochi de lupi prădalnici, cunoaște o senzație exact contrarie ; un glas îi strigă ascuțit, din întuneric ca dracul nicăieri nu râde mai acasă ca-n pieptul lui ;

Pe semne invrăjbiți

de-o veșnicie, Dumnezeu și cu Satana

au înteles că e mai mare fiecare

daca-și întind de pace mâna.

și s-au împăcat

În mine; împreună picuratu-mi-au în suflet

Credința și iubirea și îndoiala și minciuna,

Lumina și păcatul

Îmbrățisându-se s-au înfrățit în mine-atâia oară

De la începutul lumii.

(Pax magna)

Tâșnirea impetuoasă a vieții e totodată și afirmarea morții. În trunchiul gorunului, din margine de codru, poetul ascultă cum ii crește sicriul , cu fiecare clipă care trece.

Același gând îl urmărește privind mâinile iubitei (Frumoase mâini ). Mângâierile razelor lunare pe crestet fac să-și amintească de moarte.

E oare ea la capatâiul meu – se întreabă Blaga – și-mi numară cu degete de gheață firele cărunte( Fiorul ). Lumina generează de asemeni mari umbre tainice și ca principiu al cunoașteri . Aceasta ia și în poezie calea luciferică, descrisă de filozof.

Peste tot, mintea găsește motive de mirare, sporind cu întrebările ei sfera necunoscutului.

Mereu revine simbolul șarpelui, care pândește călcâiul adevărului spre a-l mușca și a inocula spiritului otrava îndoielii.

Fenomenele puse în corelații ciudate, scot la iveală necontenit alte surse de mister. Sub raport liric, poetul exploatează stările pe care astfel de intervenții ale gândirii le provoacă; suspendarea elanului vital, umplerea sufletului cu presimțiri anxioase și intrarea constiinței în criză.

Blaga înregistrează, de pildă, senzatia stranie a unor prelungiri atavice în existența sa :

În piept mi s-a trezit un glas străin

și-n cântec cântă-n mine un dor, ce-i nu al meu…

Se spune – și poetul e dispus să-și plece urechea la asemenea vorbe, întrucât ele nu distrug misterul, ci dimpotrivă, îl măresc ca stramoșii care au murit fără de vreme , cu sânge tânăr încă-n vine, !cu patimi mari în sânge, / cu soare viu în patimi, / vin, / vin să-și trăiască mai departe / în noi / viața netraită … ( Liniste )

Starea de infiorare în fața ideii reîncarnației inundă constiința și ajunge să constituie substanța lirică a poemului . Cu această adâncă tresărire a întregii sale ființe, Blaga își urmărește gândul scriind ;

O, cine știe – suflete-n ce piept își vei cânta,

Și tu odată peste veacuri

Pe coarde dulci de liniște,

Pe harfa de întuneric,

Dorul sugrumat

Și frântă bucurie de viată ? Cine știe ?

( Liniste )

Sentimentul dragostei sau al naturii cunoaște o convertire similară. În vraja iubirii își află o tulburătoare confirmare învătătura din doctrina Vedanto, despre păienjenișul înșelător, așternut peste adevarata înfățișare a lucrurilor;

Când tu-mi îneci obrajii, ochii

în părul tău

eu , amețit de valurile-i negre și bogate,

visez,

că valul, ce preface în mister

tot largul lumii, e urzit

din părul tău…..

( Din părul tău )

Contemplația naturii îi trezește ideea rilkeană a tainicei simbioze între viată și moarte, făcându-i să guste anticipat pacea neființei;

În limpezi depărtări, aud din pieptul unui turn

Cum bate ca o inimă un clopot

și-n zvonuri dulci

îmi pare

Că stropii de liniste îmi curg prin vine,

Nu de sânge

( Gorunul )

Asociații mintale ieșite din comun declanșează aceste neașteptate mișcări sufletesti. Blaga simte liniștea lichefiată picurâdu-i prin trup; aude razele lunii sunânâd, când se izbesc de geam, vede mugurii friguroși zgulindu-și urechile în guler. Toamna, cu seara ei, îl doare ca o rană, o întrebare iî cade-n suflet până-n fund.

Reprezentările poetului sunt , ca o idee poetică și ca structură paralele cu natura.

E o dilatare a eului , o dimensionare cosmică a lui exprimată de obicei, cu mari vorbe și gesturi.

( Pax magna , Dar munții unde-s ?, Vreau să joc ! )

Strămoșii sunt și ai lui Arghezi (Testament , Arheologien ), cântecul îl va asculta și Philippide (Lied , În marile singurități ); numai ale lui Blaga sunt însă ideea migrației vieții (varianta vitalistă a ideii migrației sufletelor), sentimentul de sporire printr-o asemenea moștenire a dorului de a trăi, lamentarea pentru curmarea timpurie a existențelor.

În Inima se deschid perspective încă mai adânci îndărăt, în timpul mitic . Este un poem rezumativ pentru ceea ce se poate numi dilatarea eului și asimilarea cosmicului, în legatură cu care trebuie pusă și apariția unui anumit orgoliu, surprinzător la un poet al lamentatiei și care trebuie înțeles ca o reacție de neliniște, cum este și chiotul vital din unele versuri ;

Sunt beat de lume și-s păgân!

Nu-mi presimți tu nebunia când auzi / cum murmură viata-n mine /

Ca un izvor năvalnic într-o peșteră răsunătoare?

E o atitudine lirică ce se continua și în Pașii profetului, cum se continuă de altfel întreg acest proces al căutarii de sine a poetului . În poemul care dă titlul volumului sunt puse laolaltă orgoliul singularității ( Eu sunt profetul; fantoma vremii nu mă atinge), proiecția supradimensionată a ființei Mi-am înfipt călcâiele în stânci / Ca să-mi arate cât mai mult din aștrii bolții/ Pământul apleacă munții-n calea mea (….) pașii mei tăcuti sunt așa de tainici , /Ca s-aud până-ntr-al șaptelea cer / lamentația (Inimă de ce suspini ?)

Profetul acesta nu vestește însă nimic, alegerea măștii de către poet vine din sentimentul de a se afla într-un pustiu /străbat deșertul gol prin mărăcini ), tânjind nu după divinitate ci după viața ( Viața-ntreagă eu voi cânta viata/ Și nu voi intalni-o), în poezia Resignare, într-o asceză nevoită chinuitoare, din care clamează;

Cu chiotele-ți de lumină

și cu adâncul ochilor de mare,

cu urmele în lut ce ți le lasă

nenumaratele fecioare

cutremurate-n clipa asta

de un dor

pe minunatul tău pământ,

te chem

vino, lume,

vin !

Adie-mi în ureche gânguritul de izvoare,

La care în miez de noapte

Nevazuți de nimeni strugurii

Desprinși din vițe se adună

Să-și umple boabele de mult

Si răcorește-mi

Fruntea-nfierbântată

Ca nisipul dogorât

Pe care călcă –ncet , încet

Prin pustie un profet.

( Strigăt în pustie )

Într-o variantă Lume ! masca e părăsită, dar nu și setea de lume, pe care ar vrea să o cuprindă întreagă în piept.

Sate topesc în sângele meu cald

Cu tot ce ai

Cu munții tăi,

Cu râsul tău,

Cu picurii de rouă,

Cu cerul tău,

s-o asimileze într-un gest violent prin concretul lui ;

și strop cu strop

din inimă

ca dintr-o cupă

să-mi beau apoi însumi sângele bogat

gustându-te o dată din belsug.

Pentru această cuprindere poetul și-ar dori un trup de proporții casnice, pe care-l cere munților, mărilor ;

Pământule larg fii trunchiul meu,

fii anfora eului meu îndarătnic!

Eul e strașnicul suflet, năpraznica inimă, simboluri ale aspirației vitale, dimensionate, pe măsura acesteia, încă din Poemele luminii.

Și strigătul de aici este o reacție la sentimentul de vremelnicie a ființei ( Numai pe tine te am trecătorul meu trup), dar poetul o dezvoltă excesiv, își declamă patetismul și, îmbătat de idee, intră în delir aglomerând imagini grandilocvente;

Prin cosmos

auzi-s-ar- atuncea măreții mei pași

când aș iubi

mi-aș întinde spre cer toate mările

ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți,

spre cer

să-l cuprind,

mijlocul să-l frâng

să-i sărut sclipitoarele stele

când aș ura,

aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă

bieții sori

calători după care recade în melancolie, care este de fapt matricea poemului : Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup (Dați-mi un trup voi munților).

O deviere asemănătoare de la tonul propriu vieții sale interioare se produce și în Veniți după mine tovarași unde tristețea despărțirii de iubită, ( sălbatica mea minune care pleacă / lasându-mă singur cu plânsul ), e convertită în,chiot disperat.

Hohotul, brațul de fier zvârlind cupa în bolta cerului, gestul dărâmător de temple și altare, declarația funebră zgomotoasă , grandilocventă

Ca mâine-o să mor,

dar vă las moștenire

superbul meu craniu, din care să beți

pelin

când vi-e dor de viață,

și-otrava

când vreți să-mi urmați ! nu se potrivesc cu temperamentul poetului și cu regimul său sufletesc, care transpare doar în versurile frumoase de inceput ;

E toamnă ,

se coace

pelinul în boabe de struguri

Și-n guse de viperi veninul’’.

Căutându-și materia și stilul, Blaga produce și texte periferice față de procesul din care va rezulta tiparul operei; notații grațioase ( Martie, Visătorul ), erotica de album (Cresc amintirile, Ghimpii, Primăvara, Luceafarul ) cuprinse în Poemele luminii, sau în maniera lui Hafis, a lui Anacreon, a poeziei mistice, mici poeme suave, eterate ori cu o nota de senzualitate panică.

În punctul de pornire, lirica lui Lucian Blaga este așadar comunicare directă a tristeții celui ce simte amenințarea mortii și a reacției instinctului vital, predispoziția la melancolie, favorizată de împrejurările biografice ale primelor vârste, și setea de viată aparținând deopotrivă stratului celui mai adânc al firii poetului. Dintre autoportretele lui Blaga unul mi se pare cu deosebire revelator în aceasta privintă;

Ecce homo ! e din epoca de inceput a creației dincolo de care autoportretele sunt mai stilizate, fixează mai degrabă măștile poetului decât chipul omului;

Din ce-mi –au plamădit nestăvilita sete de a trai

Și dulcea nebunie de-a juca

când din pământ sorb numai fiere ? – se întreabă Blaga descoperindu-se cu o uimire în care tristetea și bucuria se amestecă;

Când văd cum iederea se-ntinde pe morminte

Ca laurii pe fruntea unor neîndurati învingători,

Din ce-mi hrănesc scânteia de avânt,

Din ce-mi hrănesc scânteia mea de râs , de nu se stinge ?

Nu știu, răspunde poetul întrebării desfășurate retoric în trei strofe. Important este ca în acest apetit vital se află sursa unei dinamici anumite a vietii lui interioare și a poeziei, care începe să se configureze ca expresie a ei.

Spaima de anulare provoacă afirmarea violenta a celui expansiunea, gestul de cuprindere frenetică a lumii.

Procesul genezei liricii lui Blaga atinge treapta hotărătoare odată cu această deschidere de perspectivă spre cosmic.

Existența individuală va fi înțeleasă ca raport cu universul, în funcție de el, teama biologică de moarte devine melancolie, sensibilitatea metafizică a poetului va prelungi perspectiva până la un presupus fond absolut al existenței cosmice.

În esența și în fenomenalitatea ei, lumea are pentru Blaga o semnificație și o valoare ontologică, altfel spus, acesta este unghiul din care o privește și planul în care se mișcă privirea lui. În sensibilitatea la ceea ce este, se află nota diferențială cea mai importantă a scriitorului și începutul de fapt al operei, care se va constitui ca expresie a contemplării lumii ca existență și a stărilor determinate de aceasta contemplare. Cu deschiderea perspectivei spre cosmic și metafizic, cu cel dintâi text rezultat din contemplarea lumii sub unghi ontologic descoperirea de sine a poetului se produsese. Au urmat îndreptarea privirii contemplative spre tot mai numeroase elemente ale universului sensibil, adâncirea ;și complicarea reacțiilor față de ele, pe scurt nașterea continuă a poeziei.

Descoperirea de sine a poetului s-a făcut repede, dacă ignorăm încercările de până la Poemele luminii.

Între jelania ori strigătul devenite poem prin amplificare retorică și expresia sentimentului esistențial al unui poet cu viziune cosmică distanța între timp este minimă.

Disocierea mai apăsată a acestor două momente ale procesului genetic are rostul de a pune în lumină originea poeziei lui Blaga, sursa primă a lirismului său și calea transformării lui în substanța a unei opere complexe și cu sensuri adânci.

În ambele momente, arătate, poezia lui Blaga pornește de la trăiri, de la sentimente, e comunicare de sine a poetului, deosebirea privește cadrul, în care se produc trăirile și mijloacele prin care se face comunicarea.

Trecerea este de la jelanie și strigăt la tristețea și jubilația cu care prelung, rezultat din relaționarea vieții sufletesti cu cosmicul ale cărui elemente sunt totodată cu cosmicul, ale carui elemente sunt totodată stimulii liricii, prilej de intensificare a acestei vieți și mijloace prin care se comunică.

A analiza poezia lui Blaga înseamnă a indentifica mai întâi elemente ale universului au pentru poet funcțiile arătate care este criteriul alegerii, lor și cum arată ansamblul pe care-l compun, figura care închide în ea lirismul lui Blaga.

Deplina cristalizare a modului poetic blagian s-a facut odată cu compunerea poemelor ce formează volumul În mare trecere.

E drept că ceea ce s-ar putea numi formula inițială a liricii lui Blaga va părea (mai frecvent în postume ), dar fără a modifica fizionomia operei.

Din perspectiva operei constituite Poemele luminii, ne apar ca volumul căutarii de sine și al relevării parțiale a poetului. Textele care-l exprimă sunt ale unui scriitor mare și ele justifică prețuirea acordată unui volum atât de inegal; era de fapt primirea cuvenită unui poet de excepție, pe care Poemele luminii, mai degrabă îl anunțau însă neîndoielnic.

Deplin nu-l exprima, evident decât opera întreagă a cărei analiză trebuie să înceapă, cu identificarea elementelor ce determină și comunică starea lirică . Ele aparțin cosmosului real, contemplat de un poet cu sensibilitate metafizică.

Criteriul alegerii poate fi numit de la început, căci derivă din ceea ce ni s-a dezvăluit a fi izvorul prim al lirismului și nucleul operei, din aspirația la existența poetului; el vibrează la ceea ce este, la tot ce trezește și întreține sentimentul de a fi, anulând spaima de neant;

Sufletul mi-i treaz într-una

Vede, stelele în tindă

Se priveste-n tot ce este

Ca-ntr-o magică oglinda

( Insomnii )

Scriind despre poezia lui Blaga, George Gana afirma că aceasta începe cu îndreptarea privirii spre întregul lumii și căutarea miezului ei absolut, a substanței ce dăinuie dincolo de moartea fenomenală , a realității de dincolo de lucruri;

Nu pot să nu admit o viață care se ascunde în dosul aparențelor, o viață în care noi suntem o neînsemnată ,,fracțiune trecatoare, afirmase cândva, convins că de privești căile lactee sau zâmbetul unui copil, sau inima ta, vezi tot atâtea conture slabe ale unei realitați despre care ne poți spune altceva decât că e mare sau divină.

Pentru a afla, poetul trebuie să pătrundă dincolo de aparent și imediat, să meargă îndărăt pe drumul existențelor pieritoare până la punctul inițial, să coboare la rădăcina lucrurilor și să vadă, care e sâmburele care supraviețuieste morții lor.

În necesar, lirica lui Blaga începe cu o cosmografie ;

Nimicel zăcea-n agonie,

când singur plutea-n întuneric și dat-a

un semn Nepătrunsul ;

să fie lumina !

O mare și un vifor nebun de lumină

Facutu-s-a-n clipa

O sete era de păcate de doruri, de avânturi, de patimi,

O sete de lume și soare.

Blaga nu desfășoară procesul cosmogonic propriu-zis, lui îi ajunge să vadă nașterea substanței primordiale.

Ignorarea apariției formelor vieții universale ,vine nu din lipsa imainației, ci a voluptății plastice.

În toate poemele lui cosmogonice, miezul îl formează opoziția neexistența – existența, trecerea de la una la cealaltă.

Prin urmare nu trecerea de la haos la cosmos, ci de la neant la substanța primordială.

Opoziția, ai cărei termeni sunt abis, gol, nimic – o mare/ și un vifor nebun de lumină,, furtună de lumină,, haos diafan, releveaza planul, ontologic în care se așează gândirea poetică a lui Blaga.

Pornit în căutarea fondului absolut al lumii, poetul e condus de gândirea lui mitică și de o cultură mitologică variată, dar și de un sentiment al magicului, apărut de timpuriu și intrat in structura lui.

De aici două serii de reprezentări ale acestui fond, amândouă active în constituirea operei.

Pe de o parte mitizarea, transformarea principiului in entitate dinstinctă, personificarea.

Ipostaziindu-l mitic, Blaga îi va spune împrumutând nume de circulație sau inventând altele, cu o libertate care e numai terminologică ;

Dumnezeu, Pan, Zeus, Marele Orb, Marele anonim, Nepatrunsul, Veșnicul.

Eliberate de conținutul lor religios sau mitologic, numele primesc un sens ontologic, de reprezentări ale absolutului existențial și sunt integrate mitologiei poetice a operei.

Pe de altă parte, fondul lumii e văzut ca o substantă fluidă, omniprezentă însă impalpabilă ,realitate, efectivă și virtuală totodată, fizica și metafizica, ținând deopotrivă de sensibil și de ceea ce poate fi doar gândit, pieritoare in formele pe care le ia, dar incoruptibilă și eternă in ea însăși.

Poetul o echivaleaza cu lumina.

Cea mai adâncă instituție a lui Blaga este a acestui haos diafan, din care s-a născut lumea și continuă să se nască, intr-un proces cosmogonic infinit, prin care existența triumfă mereu asupra neantului.

Nu cunoaștem decât vag procesul căutarii de sine a poetului de-a lungul unui deceniu.

Este sigur însă că în momentul alcătuirii volumului de debut descoperirea se produsese. Blaga deschide primul dintre cele trei criterii ale culegerii cu Lumina, inaintea căruia pune, în chip de prefață, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Indiferent de ordinea în care vor fi fost scrise poemele luminii și de tot ce le precedase, textul acesta reprezintă astfel punctul zero al operei, piatra de temelie a viitorului, edificiu poetic.

Izbitor este mai întâi caracterul declarație al poemului, o declarație făcută pe un ton patetic și prin care autorul, întorcând parcă privirea de la niște fapte cutremurătoare, exclama eu nu.

Eu nu strivesc corola de lumini a lumii ,

și nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea.

Titlul și primele versuri sunt în fond un strigăt, venit din experientă de viată și de gândire nedezvaluită aici, însă mărturisită în eseurile epocii de formație și în proza memorialistică de mai târziu, este pe de o parte, experiența primului razboi mondial și pe de alta, a culturii de tip pozitivist.

Nu pot și nu admit o viată care se ascunde în dosul aparentelor,oameni care trăim necontenit moartea în fată, ar trebuie să avem atăta mândrie să spunem ; suntem mari, fiindcă nu suntem singuri ; ceva din taina veșniciei s-a coborat în inimile noastre și dă tăria unor zei’’, de pretutindenea auzim zvonul necunoscutului, și cineva ne spune că atunci suntem mai valoroși când prin entuziasmul său iubirea noastră, printr-un gând sau fapta mare adâncim și mai mult misterul acelei lumi despre care suntem obișnuiti să credem că nu simte, nu judeca – scria Blaga cu câțiva ani înainte, într-un eseu care era mai mult exclamație decât meditație. Intuirea vietii, cosmice prezente în toate lucrurile, animismul, convingerea că participăm la taina veșniciei și ca valoare a existenței noastre vine de aici, de unde datoria de a adânci, prin iubire și prin faptă, aceasta taină – totul din nevoia de a da un sens lumii și existenței umane amenințate de neant, sunt elemente care rezuma un proces de formație și exprima și o atitudine pe care Blaga le așază la temelia operei lui poetice.

El vine așadar cu o reprezentare a lumii ca o alcătuire armonioasă, ale cărei lucruri se prelungesc într-un substrat nepătruns, ascuns în adâncimi de întuneric, și sunt de aceea misterioase, muiate în taină, ca într-o plasmă care le dă adevarata valoare ontologica. Schițând doar gestul mitizarii ( nepătrunsul ), poetul vede , realitatea absolută a lumii ca pe o substanța magică de care este impregnant tot universul fenomenal ; aceasta este taina, sfântul mister, și dacă alții ucid ci mintea, taina din lucruri, reduc lumea la aparentă, goliond-o astfel de substanța absolută și lipsind-o de sens, el sporește ,a lumii taină , îmbogățește întunecata zare, cu largi fiori de sfânt mister. Opoziția, mai mult implicită, sub semnul căreia a început poemul, e subliniată încă o dată în finalul lui ; căci eu, iubesc, și flori și ochi și buze și morminte – toate formele vii ale vieții, ca și pe acelea răpuse.

Cum va spori poetul taina lumii ? În chipul cel mai simplu; privind lucrurile ei într-o perspectivă care le conferă o dimensiune ascunsă, profundă, intuind dincolo de imaginea perceptibilă prin simțuri realitatea lor, adevărată, dată de participarea la substanța universului. Astfel spus, văzând lumea ca pe o corola de minuni a lumii.

Aceasta metaforă memorabilă, fruct al unei tensiuni creatoare orientată în direcția clarificării viziunii generale a poetului( un poem din aceeași epocă – Pe ruina unui templu – vorbește de minunile ce le cuprinde noaptea în sfântul ei potir fără de margini), altul – Lume ! oferă o variantă căreia îi lipsește însă sugestia de armonios, cosmic ; largă mare de minuni – perspectiva unui poet cu sensibilitate metafizică – și relevează caracterul filozofic al operei lui.

Poezia lui Blaga este filozofică – mai exact metafizica în sensul arătat într-un capitol anterior – în însuși fundamentul ei, în perspectiva asupra lumii, să coboare până la geneză. Însă, îndată ce l-a aflat, poetul revine în imediatul fenomenal și se fixează aici, rămânând filozof, dar în alt fel decât filozoful propriu-zis.

Un filozof – ne încredințează el într-un aforism din Discobolul-, când se plimba printr-o pădure, nu se plimba printre trunchiuri, ramuri și frunze. El se plimba printr-o pădure de rădăcini. Acceptând metafora, spune că , în mijlocul aceleiași păduri, poetul vede tocmai trunchiurile, ramurile și frunzele fără să ignore însă rădăcinile din care vin sevele.

Pare paradoxal ca, mai liber, în principiu, în exercițiul imaginației sale ca poet decât ca filozof, Blaga dă o reprezentare mai săracă a fondului lumii în lirica decât în scrierile teoretice. El alscultă însă de două vocații diferite. Ca filozof se abandonează unei inclinatii speculative irepresibile orientată spre lucrul în sine, ca poet se miscă pe terenul concretului , între fenomene, îmbrătișează lumea dată.

Nu meditează asupra lucrurilor, ci le contemplă în perspectiva arătată, semnificația filozofică nu e un adaos, e implicată în viziunea generala și respingerea în niște însemnări târzii a unei rele înțelegeri este întemeiată: Sensuri ascunse, ce ar putea să fie formulate în chip abstract, nu se găsesc în poezia mea decât ca alunecări, pe care însumi le condamn.

Toate sensurile țin de domeniul unei sensibilităși metafizice ce coboară în adânc și vine din adânc.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, trebuia așezat înaintea Luminii, Blaga este poetul corolei de minuni a lumii, nu al evadărilor în străfundurile ei, este poetul realității cosmice palpabile care poartă însa în ea substanța absolută a universului.

Așa cum lumina, este această substantă și este totodată ceea ce pentru spiritul comun ( filozoful a acordat mereu un interes deosebit teoriilor mai vechi și mai noi asupra luminii, fascinat de caracterul ei misterios), tot astfel lucrurile lumii sunt ceea ce sunt pentru percepție obișnuită și în același timp sunt manifestări ale fondului absolut, forme ale luminii; opera lui Blaga se va constitui pe temeiul acestei ambiguități.

Corola de minuni a lumii, este deopotrivă imagine esențializată a universului și proiecție a eului.

A crea făcând totală abstracție de imediat este imposibil, va scrie Blaga, corectăm judecata pe care o făcuse asupra lui Kandinsky: în ultima analiză, de substanță și de metaforicul lumii sensibile nu te poți lipsi, oricâtă isterică oroare ai avea de obiecte ! Din lumea obiectelor nu ne este dat să evadăm.

Teoria despre o creatie fără obiect, e contrazisă chiar de pictura lui Kandisky. Metafora Kandisky-ană, ocoleste obiectele mai complexe ale lumii umane și cele de toate zilele, dar în schimb metafora Kandiskyană se constituie din elemente mai rare, care amintesc obiectele periferiale ale experienței umane.

Kandinsky face uz de forme și culori furate faunei și florei primare ale fondurilor de mare, ființelor unicelulare sau meduzelor de transparență irizată.

Și dacă așa- zisa pictură fără obiect, frecvectează formele primare, de ce repudierea formelor și a obiectelor mai complexe ?

Apelul obligatoriu, inevitabil la formele universului real nu face imposibilă conditia de demiurg a artistului.

El este un demiurg, și anume unul care creează din materii lumii, asimilată, acordată cu neliniștile și aspirațiile lui și făcută să le exprime, devenită propria sa substanță.

Opera este un cosmoid , o simili- lume , nu o rezumare ale celei reale, un microcosmos, este rezultatul unui act demiurgic : Microcosmosul e o lume in miniatură.

Câtă vreme un microcosm face parte integrantă din macrocosm, cosmoidul e o plăsmuire revelatorie a spiritului uman și ca atare face concurență macrocosmosului, tinzănd să i se substituie.

Opera –cosmoid, se aseamănă pâna la un punct cu jocul-secund, al lui Ion Barbu. Comune celor doi poeți sunt perspectiva cosmică, sensibilitatea la esențe, perceperea muzicală a lumii și ceea ce face posibila, paralela, întelegerea actului poetic ca act cosmogonic secund. Deosebirile sunt însă mai mari, decât similitudinile. Chiar în ceea ce privește ideea cosmogoniei secunde, Barbu o concepe ca extreagere a esențelor lumii date și construire din ele ( însumare) a unui cosmos mai pur, incoruptibil, după înecarea fenomenalului (accidentului ) în apele ce figurează haosul primordial , ca și geneza primă, mitică, aceasta a doua facere a lumii, al cărei autor este poetul demiurg , ar fi un joc, adică o activitate ce-și are finalitatea în ea însăși.

Ea are totuși un sens care o transcede și care o explică actul creator al poetului ; reducerea lumii la esențial, compunerea unei imagini inteligibile a ei ( căci aceasta este cosmogonia, barbiană ), înseamnă revelarea structurii adânci a universului și este menită să satisfacă un spirit dornic de cunoaștere, sa instruiască de lucrurile esențiale.

Barbu contempla geometria interioara a lumii, și chiar când viziunea matematică ( pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că , rămânând poet n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei), lasă loc percepției muzicale, trăirea lirică este tot intelectuală sau estetică.

Poezia este pentru Barbu un mod de cunoaștere, ca și matematica, și, ca și, pentru Platon, inferioara acesteia ( Mă stimez mai mult ca practicant al matematicilor și prea puțin ca poet, și numai atât cât poezia amintește de geometrie ˝), putând fi de aceea abandonată fără drama, în favoarea matematicii.

Pe Blaga poezia îl implică mai ales ca ființă.

Contemplănd lumea, el contempla substanța, nu geometria ei, difuză în fenomenul privit cu venerație, transfigurat, nu abolit, și pune în aceasta contemplare toate neliniștile și aspirațiile lui existențiale, năzuința de a participa la substanța, nu geometria ei, difuză în fenomenul privit cu venerație, trasfigurat, nu abolit, și pune în această contemplare toate neliniștile și aspirațiile lui existențiale, năzuinta de a participa la substanța absolută a universului, nu de a revela structura inaparentă a acestuia. De aici, între altele , patetismul, de care poezia lui Barbu, impersonală , rămâne străină ( Barbu e mai aproape de Blaga și ca sens al poeziei, și ca mod al ei, în poemele de început)

Se închide în universul pe care el însuși l-a convertit esențializăndu-l și transfigurâdu-l, în desfăsurare a substanței absolute (din umbra mea ispitesc singur să cred / că lumea e o cântare), pentru a se apăra de moarte ;

O lumea e albastră haina,

în care ne cuprindem, strânși în taina,

ca vara sângelui să nu se piardă,

ca vraja basmului mereu să ardă.

Poet al luminii, Blaga este, fundamental, un poet solar într-un sens care-l așază mai aproape de Holderlen decât de Alexandri, de pildă.

Credința mea o sorb puternică din soare, spre soare râd spre diminețile tale râd,/ soare vechi, soare nou, exclamă el deseori și-l pune pe Giordano Bruno să cânte balada soarelui și-a lumii, a permanenței și a schimbării.

E același , nu-s aceiași.

E același unic soare

Tâlc suav invederând

Ca sa coloreze ceasul

Fluturi – alți sunt de rând.

E același, nu-s aceleași

E același unic soare

Inima prin lumi bătând.

Să îngâne-n vreme rugul

Alte – amurguri sunt la rând.

Poemul oferă imaginea, alcatuită din momente, cuprinse între răsărit și asființit, a unei zile de vară, dar și o viziune generală, a lumii scăldate în lumina și căreia soarele îi revelează tâlcul suav. În această perspectivă lărgită infinit, astrul devine inima a lumilor (ceea ce l-a atras pe Blaga din filozofia lui Bruno, invocat și în alte locuri a fost probabil, în afară de patetism, ideea genezei perpetue și a pluralității lumilor, și evident, viziunea infinită și solară a universului, ceea ce explică titlul poemului de fata), răsăritul, și amurgul, sunt termenii unui ciclu reluat.

Soarele este așadar lumina, în amăndouă sensurile pe care cuvăntul le are la Blaga, prezența lui răspunde deopotrivă nevoii de absolut a poetului și sensibilității lui la natură, înclinației de a se fixa în concretul fenomenal ; soarele e miezul accesibil al lumii.

Sentimentul existențial sau starea lirică ajunge astfel să fie hotărâtă de mișcarea soarelui, de variația intensității luminii lui, lucru descoperit încă din epoca debutului;

De ce-n aprinse dimineți de vară

mă simt un picur de dumnezeire pe pământ

și-ngenunchez în fața mea ca-n fața unui idol?

Ca para unei facle în văpaia zilei ?

De ce în nopți adânci ca iarna

Când sori îndepărtați, s-aprind pe cer

Și ochi de lupi pradalnici pe pământ,

Un glas îmi strigă ascuțit din întuneric,

Ca dracul nicăieri nu râde mai acasă

Ca-n pieptul meu ?

( Pax magna )

Răspunsul este o încercare de a explica dualitatea ființei lui, dualitate reală, însă înțeleasă în adevărații ei termeni mai târziu și exprimată cu elemente ale unei mitologii personale, nu biblice, ca aici.

Dar nu răspunsul interesează, ci întrebarea. Căci cuprinsul ei lamurește semnificația poeziei blagiene a zilei și a noptii și a anotimpurilor. Ziua, noaptea anotimpurile sunt, în textele pe care le avem in vedere, mai mult decât cadru al poeziei, sunt obiect al ei, și mai ales, cauza mișcării sufletești. Astfel spus, nu ne aflăm aici în prezența unei poezii care, provocată de impulsuri fără legatură cu momentul cosmic, se foloseste de el ca de un reper temporal, ci a uneia determinată, esențial de acest moment. Răsăritul soarelui e întotdeauna motiv de jubilație, el amintește de ivirea luminii originare, înseamnă renașterea lumii învierea ei :

O înviere e pretutindeni, pe drum / și-n lumina deșteaptă.Ochii mi se deschid umezi,psalmadiază Blaga în continuare, și sunt împăcat / ca fântânile din imperiul lutului, într-un univers armonios, muzical.

( Sunt în mijlocul privighetorilor), în care parcă învie și străbunii, florile peste fire de mări, luminează ca niște aureole și fiecare trecător poate binecuvanta (Trecătorule, oricine-ai fi, / ridică și tu peste mine mâna dreaptă ) –într-un cuvânt un univers redevenit sacru, ca în clipa genezei ( Înviere de toate zilele).

Altădată, poetul se simte columnă în templul pagân al naturii, închinat soarelui, o stalactită într-o grota uriașă ,/ în care cerul este bolta, receptacol al luminii ;

Lin,

Lin,

Lin-picuri, de lumină

și stropi de pace cad necontenit

Din cer

și împietresc în mine.

In general, ziua, naște sentimentul participării la viața universală, și chiar al pierderii de sine în cosmic; prin contrast , noaptea, e în multe poeme ale lui Blaga, cauza trezirii spaimelor. Ea sporește sentimentul singurătații, reactualizează gândul tăcerii, peste aceleași arătări și aceleași case:

Clopot de sear-aud. Și stau în cruce

Cu o zi sub cer pierdută.

Prin ani subt poduri se depărtează

Ce focuri vechi ? ce noua plută ?

Și al morții ;

Mama, – nimicul – marele ! Spaima de marele

Imi cutremură noapte de noapte grădină

(Din adânc)

Spaima produce viziuni prin care se comunică o neliște mai tulburatoare, decât aceea răsunând în strigătul direct. Un asființit face universul terifiant;

Printre ziduri ceasul umbrelor mă -ncearcă

Se desface- care poartă ?

Sec deschide – care ușă ?

Ies vârstele și-mi pun pe cap

Aureola de cenusă.

( Asființit )

Lumea cufundată în întuneric e Hadesul ;

Calea – lactee abia ghicită se pierde, sub bolți se scurge Aheromul, pescăruși speriați din tenebre se –nalță / când luntre cu umbre alunecă iara, suflete-n zbor de frunte mi se lovesc / zbârnâind ca radăstile-n (Hotar )

Altădată, se aude trenul morților, trecând prin văzduhul mare, rece. Asocierea nopții cu moartea caracterizează toate aceste texte.

Poetul întărește ideea închipuind-o situație mitică ;

In ziua șaptea Dumnezeu, din umbră,

din otrava nouă a tuturor dumbrăvilor gustând,

se odihni – ndelung.

Apoi la ora bufniței cu pas zăbavnic purtat de un gând,

în văile acestea a ieșit.

In fapt de seară asemenea jivinei El pornea, dar pradă nu căta.

Ci arătările și toată creatura

Cu zvonul morții El dorea

Să le împace, sărutându-le cu gura.

( Întâia duminică )

Observând o asemenea relație între stare lirica și momentul cosmic nu întelegem, evident, că e vorba neaparat de reacții în fața zilei, și nopții, propriu-zise.

Trăirea poate fi strict imaginară, prilejuită de ideea de zi sau de noapte.

Importante sunt nu împrejurările nașterii poeziei, ci semnificațiile.

Mai toate poemele de viziune apocaliptică sau numai înspăimântătoare ale lui Blaga sunt nocturne și par cel puțin datorate teroarei de întuneric.

Pe creasta nopții marea seacă

macină lumina- n gol

Lopeți se-nalță și s-a pleacă.

Fântânile la uliți rele

Găleti coboară și ridică

’ n cerul jefuit de stele.

Ciuburi în copaci s-aprind

Ca de-o mână . Ard cu flăcari

Auzi ouale pocnind

(Vrajă și blestem)

Capodopera seriei e Peisaj transcendent ;

Cocoși apocaliptici tot strigă,

Tot strigă din sate românești

Fântânile nopții

Deschid ochii și – ascultă

Intunecatele vești.

Insă noaptea nu înseamnă neaparat absentă a luminii își are sorii ei ; stele. Pe toată întinderea operei sale îl aflam pe poet cu ochii spre ele ;

In bolta înstelată-mi scald privirea,

mă închin luminii voastre stelelor,

și flacări de – adorare

îmi ard în ochi,

ca niște candele de jertfă.

Căci în prezența lor sentimentul izolării de cosmic, trezit odată cu venirea nopții

Adânc subt bătrânele

verzile zodii –

se trag zăvoarele,

se-nchid fântânile,

e convertit în unul opus ;

Așează-ți în cruce

gândul și mâinile,

Stele curgând

Ne spală tărânile

( Noapte ecstatică )

Lumina siderală curge, ca un rău peste noi, spălând tărânile, reducându-ne la ce e în noi înșine lumina.

Poemul Noapte ecstatică, este corespondentul nocturn, al Stalactitei, aceeași abandonare în ploaia de lumină, același sentiment de integrare în substanța universului său, cel puțin, a eului cu astrele, pe temeiul

Strâns tinută sub surdină

ca o pâlpâire de lumină

inima tresare

Și răspunde-n Ursa Mare

( Răsunet în noapte )

Element cu mare frecvența în poezia lui Blaga , stelele ( Singularul apare foarte rar) sunt numite fie generic, fie cu numele unor constelații (Ursa mare, Pleiadele, Gemenii), fie sori ;acesta este, de fapt, întelesul lor pentru poet.

Lumii i se atribuie la început sugestia morții. Lumina ei rece înfiorează,

întocmai ca și cum mâni reci

mi s-ar juca în păr cu degete de gheață

E moartea atunci la capătâiul meu ?

Și în lumina lunii

Imi numără ea oare firele cărunte ?

( Fiorul  )

Opoziția Pan -Crist e, în ordinea cosmică, opoziția soare- lună , însemnând pentru Blaga viața- moarte solarul Pan e alungat de umbra de culoare a lunii a lui Isus.

Luna este o ,,urnă fără de toartă ( Rune )

Lumina ei, precipitată, dă bruma ce vesteste moartea

Cade din tărie luna

pe pâmânt sub chip de brumă

Zvonul stins prin noapte rece

Il auzi din moarte, mumă ?

Oare ce-i ? S-aude pasul fiului care se-ntoarce ?

S-a întors risipitorul.

Îl auzi, din moarte mumă?

A sosit și pleaca iarași

Umblă-n brumă ca pe lună.

( Balada fiului pierdut )

Chiar dacă urna, luna e totuși un astru ce răspândește lumina –împrumutată – e în slujba lumini.

Schimbarea de semnificație așază luna alături de stele transformând-o în obiect de adorație.

Luna e călăuza poetului spre satul minunilor, este zeul din care la care spicele privesc cu dorința de a fi secerate de secera-i ce e,numai lumină.

Raza ei contaminează și ea de foc cosmic ( Cântecul focului ), a trăi e a vedea lumina lunii( Cetăti, arhipelaguri, oceane).

Una e soarele nopții și Blaga îi închină unul dintre cele mai frumoase poeme ale sale

Răsărit magi.

Poezia nopții a lui Blaga este a unui poet al luminii, structural străin de atracția pentru nocturn a romanticilor, a lui Novalis de pildă, de care a fost deseori apropiat. Caracteristice sunt două reacții ; de spaimă- față de întuneric – și de jubilație culminând în extaz- în fata luminii siderale sau selenare intense care dezbracă patria de întuneric(Răsărit magic )

Relația strânsă între starea lirica și mișcarea cosmică e de observat și în legătură cu anotimpurile.

Două anotimpuri fac să vibreze sufletul poetului ; vara și toamna . Vara îl îmbată cu efluviile de lumină și foc solar, cufundând totul într-o toropeală în care nu se mai simte decât pulsația vitală a naturii,

Dogoare,

Pâmântu-ntreg e numai lan de grâu

Și cântec de lăcuste

În soare spicele își țin la sân grăuntele

Ca niște prunci ce sug.

( Vară)

ștergând aproape diferențele de , reducând totul la pura stare de existența :

Cu strai de broască-n păr răsai din papură,

o undă,

vrea să te cuprindă și nisipuri prind să fiarbă,

Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă

Iti verși mlădie timpul gol în iarbă.

Și vâna de la tâmplă îmi zvâcnește

Ca gușa unei leneșe șopârle

Ce se prăjește-n soare,

Mișcarea ta mi-adie murmur de izvoare.

Ca pâinea caldă eu te-aș frâge,

Mișcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.

Nisipuri prind să fiarbă.

Vară,

Soare,

Iarbă !

( Pan către nimfă)

E un calm în care fluxul vital cosmic e mai acut perceput – căci e trăit -, ceea ce dă reprezentărilor poetice un dinamism neașteptat : poemele verii sunt printre cele mai pline de mișcare ale luiBlaga. Într-un spațiu în care agitația accidentală a fost anulată, mișcarea vieții dobândește relief plastic, și, ce e mai caracteristic, se muzicalizează. Cântecul de lăcuste acoperind orice altă senzatie, țârâitul greierului la urechea timpului, sfârăitul nisipurilor încinse sunt, în textele citate, semnele acestei sublimări a mișcării în muzică, fixată în versul mișcarea ta mi-adie murmur de izvoare.

Sau mai limpede, într-un poem care reunește aproape toate elementele poeziei verii :

De prea mult aur crapă boabele de grâu,

Ici-colo roșii stropi de mac

Și-n lan

O fată

Cu gene lungi ca spicele de orz,

Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului ii cântă,

Eu zac în umbra unor maci

Fără dorinti, fără mustrări, fără căinti

Și fără -ndemnuri, numai trup

Și numai lut.

Ea cântă

Și eu ascult

Pe buzele ei calde mi se naște sufletul

( În lan)

Într-un spațiu al vegetației aproape redusă la culoare , regresiunea spre condiția materiei ce nu cunoaște decât starea de existență ca atare sau este de fapt decât treapta necesară către o nouă ființare : odată cu cântecul feței aducând a vegetală, care e de fapt concentrare a vibrației luminii, poetul dobândește un suflet nou, ființa lui e una cu această muzică.

În interiorul mișcării vitale a universului, timpul își pierde sensul, măsurarea unui proces în sine etern aparține conștiinței, prin definiție Situată în afara lui timpul își întinde leneș clipele și ațipește între flori de mac.

Dacă vara înseamnă pentru Blaga momentul maximei intensităti a vieții cosmice, al posibilei integrări în ea și astfel, al salvării de timp, toamna este dimpotrivă, anotimpul începutului stingerii , al revenirii tuturor marilor lui spaime : de singurătate, de timp, de moarte – într-un cuvânt, al melancoliei lui.

Cel dintăi al seriei se va intitula chiar așa : ,,Melancolie˝. Starea de melancolie astfel produsă ( mai exact, resuscitată ) ia uneori forme patetice, de tristețe sfășietoare :

Mă îndemn să fiu

și o clipă mai sunt

Undeva pe câmp

A murit fratele vânt.

Toamna sângerează

Peste un mers bătrân.

Printre umbre prelungi

Rostul mi-amân.

Spre nu știu ce sfârșit

Un zbor s-a întins.

Cu pâlpâit de sfeșnic

Un copac s-a stins.

( Cap plecat)

Sau devine spaimă cauzatoare de viziuni apocaliptice :

Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate

fac scoarță in jurul unui lăuntric suspin.

Pe toate potecile zilei

Cu surâs tomnatic

Se răstignesc singuri

Cristoși înalți pe cruci de arin.

Grele din înălțime cad ciocârlii

Ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor.

Pe drumuri pornit

Iscodesc semnele

Intregului rotund depărtat :

Pretutindeni e o tristețe. E o negare. E un sfârșit.

Pe urmele mele coapte

Moartea își pune sărutul galben

și nici un cântec nu mă îndeamnă

să fiu încă o dată.

(Tăgăduiri)

Spaima e a pierderii soarelui, luminii și a focului, așadar a substanței lumii, de unde senzația de gol :

Am pierdut soare și lună

Golul cine mi-l răzbună ?

Lumea lui Pan moare încă o dată, plânsă de poetul ei :

Fauni vechi și roșcovani

Scâncet dau sub bolovani

Și pe căile amiezii

Se pătrund de neguri iezii.

Le aștern prin adăposturi

Zile moarte, stinse rosturi.

Rod al inimii, de apă

Crește lacrima-n pleoapă.

( Noiemvrie )

Toamna e invazie a întunericului și răcire, preludiu al morții.

Nu e vorba de o reacție fiziologică, temperamentală, de oroarea de frig a lui Alecsandri : trăirile capătă la Blaga, întotdeauna, un sens general existențial, ontologic, și peisajele lui autumnale sunt reprezentări ale stingerii cosmice, ori , mai exact, ale mortii planetei. Lamentația are, de aceea, un accent tragic ce nu e propriu poeziei obișnuite a toamnei. Jalea lui la inceput de noiembrie, izbucnește cu acest titlu.

Ascultă pe drumuri

de cer, pe înalte,

cohorte de păsări

sălbatice-n noapte.

Ce-ti lasă în urmă ?

Ce-ți lasă în față ?

Tomnatic imperiu,

Izvoare ce- ngheață.

Și încă vedea-vei

Ce jaf în lumină

Va fi, și ce jalnic

Verdict în grădină.

Atât îți rămâne :

Pâmânt în tenebre

Și inima arsă

De gripă și febre.

Părăsit de lumină, pământul și-a pierdut condiția divină : ( Lut fără slavă ), apa, celebrată de Blaga, ca materia terestră cea mai apropiată de soare, e fără sens într-un asemenea spațiu, e un umed absurd, lumea nu mai e lume: Umblă-n ne-lume drumul e surd – fără ecouri în univers, căci n-are legătură substanțială cu el. Imperiu al morții, străbătut cu pas silnic, însoțit de sunetul unei păsări misterioase: lung peste creștet, cântă în glas / Cântă prin ceața care cade / veșnic deasupră-mi / pasărea U.

Cum toamna nu e numai pragul iernii ci și prelungirea verii, Blaga o cântă, uneori, ca pe, ultimul anotimp solar ( își intitulase unul dintre ciclurile târzii)

Domnia soarelui de toamnă :

Vino să vezi ! În tărzia bogată căldură

Inchis între ziduri cine-ar mai sta ?

Lumina ce largă e:
Albastrul ce crud !

Unei noi creșteri, văratice-n toamnă, se pare

C-am fi hărăziți și aleși.

E însă mai degrabă o iluzie, și poetul devine numaidecât prizonier al sentimentului caracteristic .

Între frunza ce cade,

și ramura goală

moartea se circumscrie

c-un gest de extatică boală

Un joc îngânând cu lemnoasele membre

Sună târziul, nebunul, caldul septembrie.

(Zi de septembrie )

Citirea propriului destin în palma, frunzei, sunetul înăbușit de fruct în cădere al pașilor nu aparțin limbajului convențional al poeziei automnale, și nu sunt pur și simplu mijloace de creare a unei atmosfere, prin ele se revelează încă o dată acordul cel mai adănc, de destin, dintre poet și lucrurile ce alcătuiesc mediul său natural imediat.

De la Melancolie, și până la o postumă ca jale de noiembrie, acest acord, este sentimentul din care se dezvoltă toată poezia blagiană a toamnei, într-o expresie mereu reînoită, dar reductibilă, cum am văzut, la câteva elemente. Să încheiem seria ilustrărilor cu un poem tot din epoca primă (ca și Melancolie), aceea în care limbajul poetului nu e încă fixat: Amurg de toamnă.

Aici impresia de pastel e încă posibilă:

Din buze roșii

în spuza unor nori

și – atâta

zeraticul ascuns

sub vălul lor subțire de cenușă

O rază

Ce, vine goană din apus

Și – adună aripile și se lasă tremurând

Pe-o frunză :

Dar prea e gravă povara

Și frunza cade.

Poetul e prezent, însă nu în notația de natură, aproape prozaică în sine, ci în sentimentul de precaritate a elementelor ei – jeratic, lumină, frunză , de stingere, a cărei amenințare e resimțită din interior, trăită, nu văzută.

O, sufletul !

Să nu-l ascund mai bine-n piept

și mai adânc,

să nu-l ajungă nici o rază de lumină

s-ar prăbuși.

Starea precară, comună vine din supunerea la același ritm cosmic, de care depinde deopotrivă viața focului, a razei, a frunzei și a sufletului.

Iar această, supunere, solidaritatea de destin a poetului cu lucrurile, acordul existențial derivă din consubstanțialitatea cu ele. Sub cele trei strofe ale textului poetul a așezat un vers în care vibreaza, condensată extrem, poezia desfășurată analitic pănă aici : E toamnă.

Cunoscând acest mecanism, reglat cosmic al poeziei lui Blaga, putem ști dinainte de a vedea textele ce reacții produc primavara și iarna.

Echinocțiul îl scoate dintre zidurile orașului, pe ogor, spre a privi subt șovăiri solare, semne verzi, creșterea zilnică a mugurilor și a ierbii și a asculta greierii umblând pe dedesubt cu fluiere, și vestind sub pământuri soarele.

E în așteptarea unei învieri (Pe aici, afară de oraș, și ieri am fost / să iscodim învierile în fata porților) ; mirat că ea nu se întâmplă ( Făpturi care ați fost, unde vă țineți ? ( Echinocțiu)

După învierea de toate zilele, la fiecare răsărit de soare, resurecția anuală, când

muguri fracezi sfarmă scoarța, ? solzi și platoșe , găoace,

Fiecare sămânță-nalță de pe un mormânt o piatră ( Învier).

Poemele primăverii sunt în esență exclamații cu care e întâmpinată izbucnirea luminii și deci a vieții.

Cine vântură de pe muncel

atâta lumină peste-el ?

(Trezire )

Focuri ard, albastre ruguri.

Pomii simt dureri de muguri.

Prinși de duhul înverzirii

Prin grădini ne-nsuflețim

Pe măsura –naltă- a firii

Gândul nu-l desmărginim.

( Focuri de primăvară )

Înecat de lumină, universul redevine muzical :

Îngânând prin văi tăria / sună ramul, sună glia, crengile copacilor, artere, prin care urcă venele, sunt parcă țevi de orgă .

Mișcarea anotimpului impune spiritului ideea de proces, de devenire, trezește gândul marii treceri.

Spre a-l evita, Blaga, structural heraclițian , face, atâta cât poate, poezie, cleată, cântă timpul aparent imobil al verii, de fapt, egalitatea cu sine a vieții cosmice în plenitudinea ei.

Iarna va fi, în chip necesar, aproape absentă. Albul zăpezii poate totuși sugera lumina, și deci poate da iluzia legăturii cu cerul incandescent, de unde memorabila metaforă mitologică din Anna Domini.

Cenușa îngerilor arși ceruri

ne cade fulguind, pe umeri și pe case.

Iluzie trăită încă o dată, în fața unui câmp alb, pete care descinde un corb întrupat din ale focului cosmic și care devine astfel din simbol funerar, sol ceresc.

Corbul își măsură pasul, scrie-n zăpadă

nou testement, sau poate o veste cerească.

( Corbul )

Vorbind de o poezie a anotimpurilor la Blaga vorbim prin urmare de o poezie condiționată, în substanța ei, de mișcarea cosmică a pământului, cu momentele ei de apropiere de depărtare de soare, care întretin sentimentul participării la existenta universului sau, dimpotrivă, al izolării de ea.

Nu e cântecul, de tip clasic, al muncilor și zilelor, și nici descriere de peisaje, de fragmente de natură, devenite stimul liric prin valori plastice legate de calendar.

Peisajele lui Blaga sunt sumare, nu ne găsim în prezența unui poet descriptiv : peisajul îl mișcă întrucât are calități ce pot interesa prin sensibilitate la plastic. Astfel spus, peisajul este un indiciu al participării noastre la lumina, focul cosmic, tema poeziei lui Blaga, și de aici preferința pentru câmpul topit în soarele verii și vibrația în fața pădurilor peste care cad brune.

Modificarea peisajului e un act al dramei pământului, succesiv integrat fluierului cosmic și separat de el nu o transformare a culorii și desenului, ea atinge sentimentul existențial al poetului, nu ochii lui.

Deasupra tuturor elementelor peisajului- în ordinea rolului lor în producerea stării lirice- este lumina: spațiul contemplat e un receptacol al ei, jubilația, extazul, lamentația sau tăcerea tragică sunt reacții la ea.

Poezia anotimpurilor este, de aceea, la Blaga, o poezie a luminii a cerului, și a relației schimbătoare a pămâtului, cu el.

Cerul, este pentru poet spațiul luminii și focului cosmic, universul în ceea ce are mai pur, adică mai aproape de haosul diafan, al existenței virtuale.

Cel dintâi gest al poetului după descoperirea luminii e de contopire cu ea, de pierdere de sine în fluidul incasdescent:

Pământule, dă-mi aripi

săgeată vreau să fiu să spintec

nemăginirea,

să-mi mai văd în preajmă decât cer,

deasupra cer,

și cer sub mine

și aprins în valuri de lumină

să joc

străfulgerat de avânturi nemaipomenite…..

( Vreau să joc )

Acest poem prelungește tentația mistică a epocii de formatie, susținută de învățătura Upanișadelor, despre identitatea dintre sufletul lumii (Brahman), și sufletul individual (Atman ), închis în temnița în lumină ar însemna fuziunea cu absolutul, spargerea închisorii :
Să nu se simtă Dumnezeu

în mine

Un rob în temniță încătușat.

Dar gestul e numai voit, împotriva firii portului

O vreau să joc, cum niciodată n-am jucat !.

Firea, lui îl va îndrepta imediat spre altceva, îi va orienta poezia într-o directie fertilă – și singura potrivită structurii lui.

Într-o ordine semnificativă, rezultată din cunoașterea de sine care a prezidat alcătuirea întregului volum de debut, Blaga așază după Lumina, și Vreau să joc! – Pământul.

Lumina și cerul, reprezintă un material poetic insuficient, mai ales pentru un scriitor fără înclinație spre poezia de meditație sau spre alegorie.

Vocația concretului cosmic, care vorbește nu numai spiritului ci și simțurilor, face din poetul luminii, un cântăreț al astrelor, al zilei și al anotimpurilor, al pământului inundat de lumină :
Văzduh topit ca ceara-n arșița de soare,

Curgea de-a lungul peste miriști ca un râu.

Când descoperă, pământul, Blaga are mai întâi un sentiment de neliniște, de teamă în fața noului necunoscut :

N-avea să-mi spună

nimic pământul ? Tot pământu – acesta

neîndurător de larg și ucigător de mut,

nimic ?

În ploaia de lumină, neliniștea e anulată poetul pune urechea pe glie, îndoielnic și supus, și aude bătaia inimii iubitei: Pământul răspundea, – ca o cutie de rezonanță ritmului vital al omului.

Intrat astfel în poezia lui Blaga, pământul ca astru devine unul dintre elementele universului ei.

El este într-un mare număr de texte scena imensă pe care se mișcă poetul, cadrul gesticulației lirice, ținut mereu sub ochiul interior :

Pe drumuri pornit,

iscodesc semnele

întregului rotund depărtat

Fac un pas și șoptesc spre miazănoapte

Mai fac un pas și șoptesc spre miazăzi.

(Tăgădiuri )

E invocat, deseori , aproape ca o abstracție personificată

Pământule, dă-mi aripi. Mai importantă decât funcția de cadru, este desigur aceea de stimul liric, căci privește substanța poeziei, nu dimensiunile viziunii.

Cu truntea aplecată și învinsă

descoperă cuvânt

de mângâiere-n țărână :

O pământ, pământ !

stea mereu atinsă !

citim într-un poem postum ( Si totuși ). Pământul e prin urmare o stea, e de ,, obârșie cerească, (Lot), atingerea lui poate fi o consolare pentru cel înfrânt în elanul spre cer.

Consolare întrucât e vorba de o stea impură, degradată :

plâng in târziile rămășite ale stelei pe care umblăm, scrisese Blaga, cu mulți ani înainte (Tristețe metafizică )

Impuritatea e a materiei opace, piatra și lutul sugerează întunericul, sunt de regulă asociate cu noaptea și apar în poeme ale stărilor de suflet apăsătoare:

E încă în mine greu pietrelor, dintre care,

m-am ridicat azi când zi s-a făcut

sunt încă în mine greul pământului și deznădejdea lutoasă.

În mine tânguitoarele nopți.

Un dor neîmplinit e o călătorie pe un drum presărat cu pietre :

pietre-n cale, mereu pietre

nime-n beznă nu mă-ndreaptă

pân la tine nici o piatră

nu mai vrea să-mi fie treptă.

Pietre sunt și iarăși pietre

Pe poteca mea de dor,

Greu se lasă, greu se lasă

Dumnezeul pietrelor.

Lung e drumul , ceasul lung

Rogu-mă, mă rog întruna,

Noaptea să-mi ajute luna

Pân la tine să ajung.

( Cântec în noapte)

Starea originară a pământurilor a fost prin urmare de materie trasparentă și fluidă, parte din haosul diafan, initial sau foarte aproape de el.

Amintirea și nostalgia acestei stări, a zilelor de-nceput, către care cată munții, a pământului lui Blaga.

Nu vom afla nicăieri la el peisajul geologic, imaginea materiei dure încremenite. Muntele e numai spatiu simbolic, cum vom vedea, nu și un peisaj, și nu e niciodată deschis. Deloc poet al teluricului, al materiei grele, Blaga caută momentele de diafanizare a ei, de sublimare și apropiere de starea de lumină și le contemplă vrăjit, ca pe niște acte magice :

În miez de noapte un cutreier sferic,

în spatiu râuri , umbre, turnuri, clăi

Liturgic astrul mă-ntâlnește-n văi

Dezbracă patria de-ntuneric.

Sus în lumina ce fragil

Apare muntele !

Cetatea zeilor din ochii de copil

Ușor se sfarmă ca mătasea veche

Materia ce sfântă e,

Dar numai sunet în ureche

( Răsărit magic )

Distihul ultim rezumă atitudinea lirica a lui Blaga :ostil pietrei, și lutului, el cântă materia terestră redevenită, ca la începuturi, transparentă, fluidă, dizolvată în lumină, undă vibrândă ca ea.

Astfel spus el cată pământul peste care cad ploi de stele :

Atâtea stele cad în noaptea asta

Demonul noptii ține parcă-n mâini pământul

Și suflă peste el scântei ca peste o iască

Năpraznic să-l aprindă

( Noi și pământul )

pământul pe care îl inundă, trasfigurându-l lumina siderală (Mai curg aceleași stele peste fruntea lui în stoluri…. Gândurile unui mort) sau solară, ca in poemele verii. Fiecare răsărit chiar îi redă ceva din condiția originară :
  Ziua vine ca o dreptate făcută pământului.

( Învirere de toate zilele )

Nimic nu mi-e strein, / și numai marea îmi lipsește, murmură Zamolxe la începutul monologului cu care se deschide piesa de debut : profetul dintr-un poem ce dă titlul celei de-a doua culegeri de versuri e încărcat de visuri care duc spre mare.

Din sentimentul unei lipse, al celui cu spiritul deschis spre toată corola de minuni a lumii, apare așadar la Blaga ceea ce se poate numi atracție neptunică.

Aflat în pustie, profetul clamează :

Cu chiotele-ți de lumină

și cu adâncul ochilor de mare,

te chem :

vino, Lume,

vin.

( Strigăt în pustie)

Sentimentul pustiului, care revine și în alte texte, este forma extremă a setei de lume, a poetului ( Lume ! ). Asocierea mării, cu lumina, e anticipată de metafora din Lumina, ( mare de lumină) și are o semnificație adâncă: apa în general este dintre toate componentele universului, cea mai apropiată de substanța originară a lumii, fluidă transparentă, muzicală, ca lumina.

De aici imagini ca aceasta: lumina curge, în stropi, (Lumina) sau picături, (Stalactita) se mișcă în valuri, (Vreau să joc), ori echivalarea substratului lumii , personificat mitic ;(Veșnicul), cu apa : Eu sunt marea și izvorul, ( Pustnicul ).

Ce reacții lirice produce contemplarea, fie și imaginară a marii ? Primul text interesant sub acest raport apare încă în Poemele luminii La mare.

Aparent, această poezie este o scurtă poezie de notație.Limbajul poetului e la începuturile lui, arta e încă rudimentară, dar viziunea generală există de pe acum și transfigurează într-un sens amintit.

Sumară descripție fixează un act cosmic, mai exact sentimentul unui triumf al vitalului asupra inertului și al luminii asupra întunericului, impresie a cufundării totului în fluxul luminii și al vieții (ceea ce e totuna), inclusiv a sufletului, partea de lumină a ființei.

Sentimentul invaziei copleșitoare a vitalului caracterizează și poeme născute din contemplarea propriu-zisă, nu doar imaginară, a mării :

Adie sud cald

prin urnele sparte,

prin sângele meu,

prin fluier departe.

Același sentiment explică revenirea notei de senzualitate din primele volume în unele dintre poemele erotice târzii, ca Noapte la mare .

O înserare trăită printre ziduri, trezește spaima de marea trecere (Asființit ). În vecinătatea mării însă neliniștea e anulată de sentimentul participării la unitatea primordială a universului, restabilită :

Piere în jocul luminilor

saltul de-amurg al delfinilor

Valul acopere numele

Scrise-n nisipuri și urmele

Ziua se cârmă în veștile

Umbra mărește poveștile.

Steaua te-atinge cu genele

Mut tălmăcești toate semnele.

Mișcarea, zgomotele, individualitătile și semnele lor sunt înecate de lumina siderală și in apă, reintră în totul indistinct și omogen.

Este o redimensionare a lumii, nu numai spațială, ci și temporală, în fața căreia jubilația se amestecă cu teama :

Ah, pentru cine sunt largile vremi ? Pentru cine catargele ?

O, aventură și apele !

Inimă, strânge pleoapele !

( Asfințit marin )

Marinele lui Blaga, deopotrivă poeme ale apei și ale luminii ( Frunză verde, dragele linele colinele), exprimă de regulă o stare de beatitudine, textele în care îl aflăm contemplând întinderi acvatice sunt printre cele mai senine ale lui :

Aceasta e pacea . Pacea, în care

crește imperiul.

Cresc peste noi.

E o seninătate cucerită prin înfrângerea nelinștilor, pentru care Blaga a găsit încă o dată în Ulise, formula magică a poeziei lui, în care fuzionează simplitatea maximă a limbajului și sensurile cele mai adânci: ridicarea la mit a propriei existențe și discreția care-l face să adopte masca mitologică, nevoia de comunicare, și neîncrederea in cuvânt, discursibilitatea și tăcerea.

Marea este, în Scoica sau în Caravela, spre a numi doar două poeme – unul , din volumul de debut, celălalt, postum- metaforă a infinitului.

În lirica lui Blaga marea intră, așadar, de la început, însă nu datorită unei experiențe senzoriale, ci grație afinității ei cu lumina, ca element necesar al unui univers poetic in care lumina este materia esențială

În primele culegeri de poeme, imaginea ei, cu toată cunoașterea mijlocită este de fapt una generic, aproape abstractă.

Alte experiențe, mai ales cea prilejuită de șederea in Portugalia, au dus la o sporire a frecvenței motivului și a valențelor concretului imaginii.

Marea a devenit astfel unul dintre spațiile universului poetic al lui Blaga.

Extraordinara putere modelatoare a universului, său dintâi, acela descoperit în copilărie, fixează privirea contemplativă a poetului transilvănean asupra altor peisaje decăt cel marin, îndreaptă dorul lui în altă parte :

Om de păduri sunt și-mi place frunza,

o clipă mă amăgesc

cu oceanul ce se vede-n zare,

Să-mi învelească inima bolnavă

mi-ar trebui de-aiurea dezmierdare

multă –nourată slavă,

a deasă, largă,

reavănă dumbravă

( Soare iberic )

A Vlahiei dumbravă, este un paradis vegetal, un spațiu care întreține sentimentul de a te afla în interiorul fluxului vital cosmic. În iarba ce acoperă largile întinderi ale imperiului lutului, trupul se cofundă ca într-un cuib, în uitare de sine.

Trântit în iarbă rup cu dinții

gândind aiurea- mugurii

unui lăstar primăvăratic,

un gând jucăuș- mângâi părul pământului .

Blaga vede, creșterea ierbii și exaltă ca la nașterea luminii cosmogonice.

E un nou act al genezei, o izbucnire, ca la începuturi , a vieții, un,iureș, ce sporește, e ziua a șasea/ sâmbăta ierbii.

Semne ale vitalității cosmice, vegetalele sunt, dacă nu, metafore, ale luminii, in orice caz foarte apropiate de ea.

Toate florile sunt sacre, chiar cea mai de rând, neluată în seamă, ca păpădia, după a cărei aurită splendoare, anul își hotărește fericitele zile, și căreia Blaga îi închina un pean ( Odă simplisimei flor).

Vederea florilor intretine întâiului om izgonit din cuibul vesniciei, amintirea lui : din orice floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul( Lacrimile).

La Blaga florile sugerează un anume sentiment al vieții.

Blaga cântă mai întâi trandafirul :

Pe masă îmi stă, durat din argilă,

ulciorul. În rostul ceramic așez uneori, cu roua pe ele, iubitele flori

Prefer trandafirul de purpură, deseori sălbatic ( răsură), căci nu valoarea decorativă interesează.

Apoi florile de mac, crinii, brândușile, ș.a.

Brândușile sunt florile târzii, prelungind dincolo de termenul comun viața : brânduși cu viața târzie( Septembrie)

Ne ducem prin tomnatice păduri,

tristețea să ne-o ardem în lumină

Ne amăgesc cu mii de june guri

Brândușile ivite pe colină.

( Poveste)

Un loc privilegiat în corola de minuni a lumii, revine pădurii.

Cu mult mai mult decât simplu decor al mișcării lirice, obiect de descripție, ea este locul în care e concentrată substanța, vitală cosmică și prin urmare, un spațiu sacru.În el se revelează Marele Orb :

subt bolta aspră de stejar

țânțari îi fac o aureolă peste cap

Subt frunze-nalte mergem mai departe, tot mai departe.

Dihănii negre

Ne adulmecă din urmă

Si blânde mâncă țărna

Unde am călcat și unde-am stat.

Om de pădure, Blaga o contemplă fie ca tot, fie în spetele ei, prezente mai toate în poezia lui: brad, stejar, gorun, arin, plop, alun, mesteacăn, salcie, corn, pin , ulm, soc, fag etc.

Mai semnificativă, decât varietatea reprezentării este solidaritatea cu un copac anume, prelungire a venerației față de pădure.

Această venerație față de pădure exprimă într-un adevărat cult al arborelui : Blaga așază în mijlocul universului său, asemenea oamenilor, culturilor, arhaice, un arbore sacru cu vârful sub centrul cerului, mijlocitor între cele două tărâmuri :

Subt ursa mare, surpat de bureți

neatins de om, neajuns de ereți

bătrân, bătrân, în imperiul meu

bradul bărbos străjuiește mereu.

Lichene și buhe și viespi îl cuprind

Păianjenii sfinți prin cetini se-ntind.

(Cântecul bradului)

Arborele sacru al poetului este arborele vieții, simbol al existenței universale pe care o venerează și o cântă , emblemă a universului său :

Și făr de-asființit în imperiul meu,

tânărul brad străjuiește mereu.

( Cântecul bradului )

Un fel de corespondent animal al capacului din Cântecul bradului, este unicornul (inorogul)- cea mai semnificativă apariție din fauna poetică a lui Blaga.

Blaga reține acest amestec de animalitate și spirit întrupat în această himeră, animal de-o sălbăticie de nedomesticit, dar superlativ sublimat totodată.

Sensibilitatea la natură îl integrează pe Blaga, de la început, în linia cea mai caracteristică a liricii românești, născută sub semnul romantismului și al unei literaturi folclorice în care natura este sau elementul fundamental.

Proveniți din lumea satului sau formați sufletește în ambianța lui,preluând prin școală amintirea istorică a salvării neamului prin retragerea în cadrul ocrotitor, trăind într-un spațiu social pe care orașul era departe de a-l umple, poeții români au văzut mereu în natură, o valoare, au căutat și au aflat în ea împlinirea aspirației ideale la permanență sau numai refugiul și consolarea: atitudinea eminesciană e generală.

O vocație a naturii e de observat chiar la poeții care aparțin psihologic marelui oraș, ca Macedonski, Pillat, Arghezi.

CAPITOLUL III

Mecanisme ale poeticității blagiene timpurii

Întâile versuri ale lui Lucian Blaga din Poemele Luminii, au izbit mai ales prin imagine, fiindcă deși relativ șterse, reduse la câteva propoziții frânte într-o aparență de versificație, ele se condensau pe un singur punct, într-o metaforă.

De la început poetul se va releva un pateist bucolic, indiscutabil mai realizat în momentele în care spațiul stabilește printr-un simț legături cu Universul și trăiește în undele lui.

El pune urechea pe sol ca să audă inima pământului:

Ca să-l aud mai bine, mi-am lipit

De glii urechea- îndoielnic și supus

Și pe sub glii ți-am auzit

A inimei bătaie zgomotoasă.

În genere Poemele Luminii, sunt incă stângace, pătate de considerații filozofice și de un neityscheanism, zgomotos, în nepotrivire cu temperamentul nesanguin, cam rilkean al poetului. Este însă caracteristic că generația de după război, mai ales ardeleană, păstrând cultul naturii, nu se mai mulțumește cu reprezentarea ei exterioară ci încearcă să intre în substratul cosmic. Așa se explică astfel de impulsuri macrocosmice:

Pământule dă-mi aripi,

săgeată vreau să fiu să spintec

nemărginirea,

să nu mai văd în preajmă decât cer,

deasupra cer,

și cer sub mine

și-aprins în valuri de lumină

să joc

străfulgerat de avânturi nemaipomenite,

ca să răsufle liber Dumnezeu în mine

În Pașii profetului, în Zamolxe, patetismul, sau mai bine-zis panismul, se înfăptuiește cu mijloace artistice superioare și în consonanță cu natura noastră agrară, într-un pastoralism în care se regăsesc toate elementele bucolicei virgilent: Pan ovium custos, ardența caniculară a câmpurilor, greierii, macii adormitori, șopârlele, naiul, copacii străvechi, laptele care curge, fagurii, nucii, fructele în genere.

Cât despre cornițele sub năstureii moi de lână, ele amintesc horațianul ied cu fruntea umflată de coarnele noi.

Totul la Lucian Blaga este proaspăt, trăit în toată intensitatea senzației și cu sens metafizic.

Mai mult decât o amintire mitologică, Pan este bucolica lui Blaga o întrupare a voluptății de a participa la toate regnurile, de a surprinde mai cu seamă măruntele mișcări vitale:

Acoperit de frunze de pe o stâncă zace Pan

E orb și e bătrân,

Pleoapele-i sunt cremene,

Zadarnic cearc-ă a mai clipi,

Căci ochii-i s-au închis ca melcii peste iarnă.

Un Pan pierdut în frunze și cu ochii de cremene e o vietate aproape mineralizată, care mă caută să păstreze contactul cu vegetalul și animalul, tactilic.

Ah, Pan !

Îl văd cum își întinde mâna, prinde- un ram

Și-i pipăie

Cu mângâieri ușoare mugurii.

Un miel s-apropie printre tufișuri

Orbul îl aude și zâmbește,

Căci n-are Pan mai mare bucurie,

Decât de-a prinde-n palme-ncetișor căpșorul mieilor

Și de-a le căuta cornițele sub nasturii moi de lână

În Pașii profetului, unele metafore ca lanul, vara, arșița, și unele simboluri descriu un univers toropit de călduri în care totul este cuprins de somnolență. Pan este simbolul materiei incoștiente trăind bucuria vieții la nivel elementar.

Blaga poetul luminii este un poet solar, precum Alecsandri. Ziua, noaptea, anotimpurile sunt cadru, cauzele mișcării sufletești existând o relație între starea lirică și momentul cosmic. Celestul, sideratul apar frecvent în poezia lui Blaga.

Lumii i se atribuie fiorul morții ( Fiorul).

Poemele verii sunt pline de mișcarea vieții și de relief plastic (În lan), vara fiind momentul maximei intensități a vieții cosmice.

Blaga relizează admirabile poeme cosmogonice (Munți și nori, Lumina, Răsărit magic).

Viața universală proliferează perpetuu, anulând moartea (Lumina)

În sufletul lui Blaga se răscolește un sentiment agnostic al vieții, o luptă a ființei spirituale cu realități puternice ale pământului.

Sunt două suflete în pieptul lui Blaga, ca în a lui Faust. Lumea sa este a cenușei.

Pentru Blaga unitatea de măsură a lumii ca trecere sau eveniment catastrofe este inima…

În Cântecul focului, de pildă, lexicul poemului este dominat de cuvintele ca: aprinde, rug, aură, ardoare, văpăi, cenușă, scânteie, foc. În acest univers aprins, doar Dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe, fără de a mistui. Oamenii sunt în schimb sunt supuși unui proces de ardere generală sau reciprocă.

Sistemul de metamorfizare cultivat de Lucian Blaga nu poate fi despărțit de relația dintre semn -cuvânt și mister. Lumea capătă sens prin cuvânt scos de autor dintr-un strat amorf al limbajului, fiind astfel încărcat cu noi efecte de potențare artistică.

De ceea, tăcerea presupune a fi o sferă, maximă de posibilități existente înainte de a fi creație:

Limba nu e vorba ce o faci,

Singura limbă, limba ta deplină,

Stăpână peste taină și lumină,

E aceea-n care știi să taci˜.

(Catren)

Metafora, esențială și ea în sistemul filozofiei culturii lui Blaga, cunoaște două tipuri:
metafora plasticizantă, care urmărește să dea concretele faptului fără a-i îmbogăți conținutul

Un zbor de lăstun

Iscălește peisajul

sau

prin oraș

Ploaia umblă pe catalige, și metaforta revelatorie care caută să releveze un mister esențial pentru însuși conținutul faptului.

Când au apărut Poemele luminii, critica le-a clasificat repede după anume însușiri esențiale:

Idealism filozofic, expresionism, verbilism și imagism vilent.

Estetica d-lui Blaga nu-și ascundea canoanele: poate și le exagera cu o lucidă intenție. Cugetătorul care a –nbogățit filozofia contemporană română cu originale eseuri a stat necontenit în dosul poetului: luciditatea sa teoretică nu absentează nici din ultimele volume, însă nici aici lirismul s-a purificat în mare măsură de ideologiea directă. Prin Poemele luminii, Blaga opunea sugestiei muzicale a simbolismului un metaforism aproape senzațional.

Deși poezie filozofică, lirica sa n-avea nimic din clariobscurul simboist și nici tendința spre subtilitate ermetică. De ceea a fost primită fără multe rezerve de tradiționaliști, dar și fără entuziasm prea mare de moderniștii atât de de dornici șă-și sporească legiunea, acoperită de injurii.

Cu toată noutatea lor exterioară, primele poeme ale lui Blaga utilizau o factură destul de disciplinată și organică. La ce se reduce, de fapt, tehnica sa ?

La o amlpă comparație, cu un termen concret, de puternic imaginism și un termen spiritual de transparență înțelegere. Tehnica d-lui Blaga este o comparație clasică, așa cum o găsim la Homor și Virgiliu, numai cu o aparentă dezordine formală, fiindcă folosea versul liber, de o aritmie căutată până la ostentație tipografică.

De aici caracterul exterior și semidescriptiv al acestui lirism, cu toate semnele lui de ultim modernism. Însuși misterul filozofic al atitudinii sale în fața vieții este programatic dezvăluit în fruntea poemei liminare:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Și nu ucid

Cu mintea tainele ce le-ntâlnesc

În calea mea

În flori, în ochi, pe buze ori morminte….

(Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)

O mistică atât de discursiv afirmată, intră și în procedeele poeziei clasice, ale așa numitei poezii de concepție. Prin urmare se explică repedea adaptarea modernistului Blaga.

De asemenea, subiectivismul viziunii sale e proclamat fățiș, fie prin discursivitate, fie prin procedeul stabilirii unei corespondențe, explicite între un peisaj și o stare afectivă.

Personalismului acesta i se datoresc și poemele de confesie erotică, aproape definitiv eliminată din celelalte volume. Așadar, evoluțiua de la individual la cosmic va cuceri treptat un univers poetic ,întrezărit în a treia culegere, În marea trecere, și desăvârșit în Laudă somnului și La cumpăna apelor.

Poezia din Poemele luminii, corespunde primelor elemente de cugetare ale eseistuluiu Blaga, acelor reflexii lirice grupate în Pietre pentru templul meu.

Paralelismul între ideolog și poet se poate urmări în fiecare nou volum de versuri: unei rezolvări poetice îi corespunde o problematică abstractă.

Pe măsură înaintării în analiza etapelor lirice ale d-lui Blaga, Pompiliu Constantinescu va menționa și simetrica apariție a unui eseu, coincidând cu ritmul interior al poetului în continuă căutare de sine.

În primul volum de versuri Poemele luminii, Blaga nu-și manifestă încă un precis univers poetic și nici nu se fixează în formula expresionistă.

Sunt numeroase indicații că, în, primul său volum, descide din romantismul german al secolului trecut, în special din lirica plină de simboluri și plutind în reverie a lui Novalis.Senzația infinitului, a veșniciei și cultul misterului cosmic, formează aspirația comună a poetului român cu romantica germană.O strofă ca aceasta, din La mare, este semnificativă pentru nostalgia ei:

Eu

stau pe țărm și – sufletul mi-e dus de- acasă:

S-a pierdut pe o cărăruie nesfârșit și nu-și găsește

Drumul înapoi.

Disocierea personalității în aspectul ei corporal și cel ideal este una din caracteristicile poeziei de idealism filozofic a romanticilor germani. Simultan cu poemele luminii, apar Pietre pentru templul meu, câte din refexiile de aici, despre natură, știiță, și filozofie nu se aseamănă cu maximele poetului cugetător, Novalis ?

Despre expresionismului d-lui se poate vorbi abia de la apariția Pașilor profetului, în care viziunea apocaliptică, deformarea realității prin excesul de creștere al eului și hieratismul de atitudine mărturisesc o progresivă anulare a obiectului, înlocuit cu subiectul.

Blaga însuși a definit expresionismul ca redarea lucrurilor, sub specie absolută, adică făcând abstracție de noțiunea lor tipică de specie.

În Poemele luminii, se află nenumărate semne de impresionism, de o specie violentă cum este și expresia sa imaginistă: în Pașii profetului, se face trecerea de la impresionismul care tinde să spiritualizeze materia.

Este însă numai un coridor de legătură cu În marea trecere, Lauda somnului, și La cumpăna apelor

Un descriptiv nou, de viziune bucalică se manifestă în această fază de tranziție, în care poema se desfășoară amplu, până la retorism, iar natura este încă văzută amplu, până la retorism, iar natura este văzută un peisaj exterior. După cum în Poemele luminii, ne regăsim în atmosfera romantismului german, în Pașii profetului, luăm contact cu elanul dionisiac și cu profetismul lui Zaratusta.

Personalismul nu mai este o atitudine directă, ci una simbolică, e un semn al puterii creatoare, o formă a elenului cosmic.

Între poetul și eseistul Blaga papalelismul se menține și de data aceasta. Raportul intim dintre Pașii profetului, și Fețele unui veac, se stabilește prin acceptarea atitudinii dionisiace a lui Nitzsche.

Poezia d-lui Blaga este necontenit o filozofie plasticizată, cu singura deosebire că liricul și-a cucerit progresiv o viziune cosmică, s-a purificat de discursivitate, până a ajuns la înlociurea obiectului cu o patetică imagine subiectivă.

Indicii despre noua atitudine se găsesc și în Poemele luminii: cităm pentru orientarea spre nietzscheanism și teoria supraomului, Inima:

O, inimă: Mărturisiri afunde ard în ea…

uimit eu mintea mi-o ascut

și-n înțelesuri mari

Zvâcnirea i-o destram….

O, inima:

Nebună, când se zbate-n joc sălbatic,

Atunci îmi spune că din lutul ei

A fost făcut pe vremuri vasul

În care Prometeu a coborât din cer

Aprinsul jar, ce l-a furat din vatra zeilor,

În timp ce zorile se ridicau peste Olimp

Și-și ascundeau în poală stelele

Ca un zgârcit comoara sa de aur …

Procedeul imagest nu este complet părăsit și înlocuit cu peisagiul minuțios, dar tonul profetic, retorica largă și hieratismul de atitudine sunt evidente.

În final apare și idealul supraomului:

O, inimă: Când pieptul ea mi-l sparge cu

Bătăi de plumb,

Atunci îmi strigă îndrăzneață

Că peste veacuri lungi și goale și pustii,

Când Dumnezeu se va –ndemna

Să facă a altă lume

Și-o omenire

Din neamuri mari de zei,

Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei

Pe noul Adam….

Viziunea cosmică din Pașii profetului se amplifică într-un panteism pe care îl putem ușor defini, din numeroasele elemente: e o nouă orientare a poetului.

În totalitate, însă volumul este o etapă de lichidare a imaginismului din Poemele luminii, și o îndreptare spre alte zări. Înfrigurare, Amurg de toamnă, Vară,,Leagănul, sunt câteva piese care puteau forte bine să fie grupate între primele poeme, de care le apropie procedeul comparației largi și al imaginii plastice.

În cartea sa Poeți români moderni, Pompiliu Constantinescu crede că entuziasmul dionisiac și suflul profetic sunt accidentale, în esența lirismului lui Blaga.

Mai mult atitudini ideologiei versificate, ele justifică un popas al intelingenței cercetătorului, fără adeziune a sensibilității. Flacăra interioară este mai curând simulată, prin retorică și imagine senzațională.

Iată profetismul progratic al poetului, în piesa liminară, după cum văzusem și afirmarea discursivă a unei mistici, în Poemele luminii.

Mi-am înfipt călcâiele în stânci

ca să-mi arate cât mai mulți din aștrii bolții.

Pământul își apleacă munții-n calea mea

Ca o cămilă umerii pleșuvi.

Oriunde-aș merge

Prin mulțime

Încărcat de visuri, care duc spre mare

Pașii mei tainici: ,, sunt așa de tăcuți sunt așa de tainici,

Că se-aud până-ntr-al șaptelea cer

Eu sunt profetul, fantoma vremii nu m-atinge.

În acest spirit dionisiac e turnat mult din romantismul egocantic al secolului trecut, ceva din hipertrofia personalistă byroniană: nietzscheanismul rămâne o noțiune prea abstractă, nefiind înviat în substanță, poetică. Cea mai caracteristică poemă pentru acest fel de beție profetică Dați-mi un trup, voi munților,mărilor, pare a adeveri cele spuse mai sus.

Numai pe tine te am , trecătorul meu trup și totuși

flori albe și roșii eu nu-ți pun pe frunte și-n plete,

căci lutul tău slab,

mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l port…

Dați-mi un trup

Voi, munților, mărilor

Dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia

În plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu,

Fii pieptul acestei năprasnice inimi,

Prefăte-n lăcașul furtunilor, care mă strivesc,

Fii amfora eului meu îndărătnic !

Prin cosmos auzi-s-ar atunci măreții mei pași

Și-aș apare năvalnic și liber

Cum sunt

Pământule, sfânt

Când aș iubi,

mi-aș întinde spre cer toate mările mele

ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți,

spre cer

să-l cuprind,

mijlocul să-i frâng

să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aș urî,

Aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă,

Bieți sori

Călători

Și poate-aș zâmbi.

Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup.

Panteeismul , care este mai accentuat însă decât profetismul, îl identificăm într-un simț al bucolicului de gingășie rustică și prospețime a peisajului.

El se manifestă mai poetic decât profetismul retoric.

Este și elementul cel mai prețios din Pașii profetului, organic pentru cugetarea și sensibilitatea lui Blaga, panteismul se transformă într-o viziune completă, tiranică în a treia orientare poetică a poetului.

Complicat cu teoria tradiționalismului de esență tracă (Ferestre colorate), și cu un întreg simbolism folcloric el îndreaptă inspirația spre o nouă față, care începe cu În marea trecere.

Un dramatism liric, concentrat, o lunecare în legendă, și simbol, va fi ultima regiune în care se situează poezia sa.

Peisagiul se interiorizează total, devine semn liric, natura o fină creație sufletească, deci e transpusă într-o singură interpertare expresionistă.

Pandeismul formează conținutl poemului dramatic Zamolxe, foarte caracteristic pentru cugetarea și neliniștea sa spirituală. În Pașii profetului, îl găsim în nenumărate peisagii bucolice. În poemul Pan, zeul trăiește în mijlocul unui decor de presimțiri primăvăratice:

Un miel s-apropie printre tufișuri

Orbul îl aude și zâmbește,

Căci n-are Pan mai mare bucurie

Decât de-a prinde-n palme-ncetișor căpșorul mieilor

Și de-a le cânta cornițele sub năstureii moi de lână.

Poezia d-lui Blaga afirmă o viziune, mistică a lumii: eseistul și dramaturgul, pe căi diferite, urmăresc același, scop.

În Poemele luminii, în Pașii profetului, este o mistică a pământului a vegetației lui și a vietăților care-l populează: panteism simbolizat cu realități concrete, împletit cu o mistică a supraomului și a elanului dionisiac, ca semn al puterii creatoare. Toate aceste ipostaze de misticism au la bază concepte corespunzătoare, în ordinea atitudinii filozofice.

Verslibrismul din Poemele luminii, atât de organic construite pe unicul procedeu al comparației ample, de structură clasică, își găsește explicare în lirismul intelectualizat până la abuz al primei sale faze.

Ecoul muzical al poeziei d-lui Blaga era atât de vag în cele dintâi poeme, încât senzația lor lirică se putea dispensa de o tehnică a versului, bazată pe ritm, măsură și rimă. Concepția sa reducea poezia la elementul ei accesoriu- imaginea de sine.

Imagist de noutate plastică nediscutabilă, în Poemele luminii, își exersează abstractul prin concret. Efortul vizibil până la manieră, izolat până la dexteritate, el nu putea să-l facă apt.

Versul liber utilizat până la discursivitatea prozaică și în Pașii profetului.

Retorica înlocuiește disciplina limitată a comparației ample, bombasticismul se substituie adese accentului profund liric. Totuși, întâmplător, Blaga are aici versuri ritmate, deși într-un ritm neregulat ca în poezia Păianjenul.

A treia zi și-a-nchis coșciugul ochilor de foc,

Era acoperit cu promoroacă

Și amurgul cobora din sunetul de toacă,

Neisprăvit rămase fluierul de soc.

Primul vers este de 14 silabe, al patrulea de 12 silabe, al doilea de 11, iar al treilea de13 silabe, sau:

Zboară-n jurul lui lăstunii

și foile de ulm

răstălmăcesc o toacă

în clopot de vecerne Pan e trist

pe-o cărăruie trece umbra

de culoarea lunii

a lui Crist

(Umbre)

unde ca element organic de versificație nici rima nu apare constant în aceeași strofă, iar ritmul își păstrează asimetria. Într-o poem Din copilăria mea, folosind ritma tot cu intermitență, o precedează cu această notare ironică: pentru mica mea nepoțică ,Gigi, căreia nu-i plac decât versurile cu rimă. Glosa d-lui Blaga este elocventă pentru lipsa de considerație față de efectul muzical al rimei. Acceptată ca o concesie sau ca o distracție teharică întâmplătoare, versificația nu constituie încă un element de disciplină poetică în Pașii profetului.În cartea sa Literatura română între cele două războaie mondiale, vol II, OV.S.Crohmaluiceanu, afirmă că, încă de la începutul liricii sale – Poemele luminii, – Blaga ne transportă în sfera particulară de inspirație a liricii expresioniste. Ochiul lui urmărește fascinat îndărătul lucrurilor zbuciumul general al firii: imaginația sa e aprinsă de clocotul neistovit al elementelor: obiectul atenției poetului îl constituie ziua și noaptea, munții, stelele, marea, lumina.

Blaga se mișcă în universul cosmicist al liricii expresioniste, dar deocamdată mai mult prin anumite preferințe tematice, comune și literatură neoromantice germane. Un Theodor Daubler, de pildă, crease o întreagăcosmogonie a luminii în vastul său poem Nordlecht(1910), unde prefixul ur, adică originar, primordial, revine în continuu cu o stăruință semnificativă. La fel Alfred Mombert, din care Blaga a publicat o tălmăcire în primul nr al Gândirii, a fost cântărețul conilor și al fiorului stârnit de misterul imensității cosmice.

Dar autorul Poemelor luminii, nu practică încă o lirică extatică. Îndrăznelile lui imaginiste își mai caută în faza debutului o motivare psihologică, destinată să le explice, îndepărtarea de datele simțurilor.

Blaga scrie mereu: visez că, îmi pare că, preferă să foloseacă adesea comparație în locul metaforei: reprezentările sale nu ajung încă viziuni. Abia în volumul următor versurile lui dobândesc o factură propriu-zi expresionistă.

Aici, vitalismul care străbătea Poemele luminii, încetează a fi simplă exaltare tinerească, dar de chieltuire a unei energii clocotitoare, ci se transformă în atitudine existențială.Ea cuprinde liric cu momentul dramatic pe care Blaga îl imaginase în piesa Zamolxe, publicată în același an: Profetul , excedat de experiența anahoretică, se întoarce printre oameni. Zamolxe spune:

Ție, peșteră, nu-ți las decât aceste urme de călcâie tare, și dacă vrei un strigăt,/

Un strigăt de izbândă ori de cădere

Cine ar putea să spună

Zorile s-aseamănă așa de mult cu amurgul

Oameni, Zamolxe, pacinicul reintră-n patimile voastre!

Lume și copac

Au năpârlit sub ochii mei

Și am văzut ce-i cheag în haos

Și ce-i sâmbure în orice fruct

Căzut în poala vremii

Sunt sătul de vi

O, stânci , de mult ce v-am privit,

M-am prefăcut și eu în stâncă

Vajnic mă topesc

Și mă revărs din matca mea, nebun

Spre șesuri și spre oameni.

La fel vorbește și schimnicul din Pașii profetului:

Cu chiotele-și de lumină/ și cu adâncul ochilor de mare/ cu urmele în lut ce ți le lasă/ nenumăratele fecioare…!

Și apoi cu dănicia ta de moarte, / vino/ lume/ vin/ și răcorește-mi fruntea-nfirbăntată/ ca nisipul dogorât, pe care calcă încet, încet/ prin pustie un profet (Strigăt în pustie).

Volumul scoate la iveală primul element caracteristic al poeziei lui Blaga, panismul . Ne găsim în fața liricii unei lirici a dezamăgirii. Eul poetic gustă beția de a se pierde în infinitul și neodihnitul ocean ontic. Panismul, starea de toropeală oarbă, edenică, e expresia indiferenței senine a firii. Poetul însuși o savurează, trântit în lan , zăcând în umbra unor maci, fără-ndemnuri, numai trup/ și numai lut,(În lan)

Blaga se face, în Pașii profetului, ecoul sentimentului de beatitudine cosmică a naturii, care-și trăiește, calmă, darnică, surdă la orice întrebare, instinctul vital elementar.

Anotimpul preferat al acestui ciclu liric este vara. Poetul îi celebrează dogoarea care topește laolaltă toată făptura, cufundând-o într-o stare de bucolism universal anonim: Pământu-ntreg devine numai lan de grâu/ și cântec de lăcuste.

La orizont, departe fulgere fără glas/ zvâcnesc din când în când/ ca niște lungi picioare de păianjen- smulse din trupul care le poartă(Vară). Lirismul acesta intens extatic, identificând sufletul cu sevele solului, cu holdele aplecate sub greutatea roadelor, cu văzduhul beat de soare, atinge vibrația copleșitoare a pânzelor lui Van Gogh. Bucolismul blagian, în ciuda primei impresii, e esențialmente dinamic, fiindcă face să se simtă trecând prin tot ce există suflul exaltant al marelui Pan.

Lumea ne apare percepută de la rădăcina ierburilor reconstituită din mănunchiul unor senzații primare, căldură, umezeală, atingeri moi. Noaptea întinde către poet mâini tomnatice, luna, marginea-i subțire, ca o buză rece sub sărut, florile de mac spuma roșie, a amurgului

Livada s-a încins în somn.

O rază, adunându-și aripile, se lasă tremurând, pe o frunză, care cade sub această povară.

Tăcerile trec prin sat ca sănii grele, ciobanilor aduc în lâna lor miros de ger.

Lumea se ghicește mai mult prin freamăntul unanim și fără odihnă al vieții. Paradoxal, totul e parcă presimțit numai de cineva care ar zăcea în mormânt și ar căuta să reconstituie din ecouri surdinizate cursul neoprit al existenței (Gândurile unui mort)

Împăcarea cu sine a naturii presupune la Blaga stingerea reflecției. Lumea Marelui nu cunoaște suferința, pentru că incoștiența ei fericită îi îngăduie doar să se bucure. Poetul are credința că pătimește de prea mult suflet (Leagănul).

Panismul ia astfel forma unei manifestări originale a vitalismului expresionist. Blaga se întâlnește în acastă direcție cu Gattfried Benn, care și el își are a dorea să fie , un strop de mucilagiu într-o mlaștină caldă.

Vitalismul expresionist descinde direct din antiintelectualicismul neitzcheian. Viața, intensă ar presupune o întoarcere la existența nediferențiată în care reflecția individuală și conștiița morală nu intervin spre a stânjeni împlinirea pornirilor instinctuale elementare.

Eugen Lovinescu face și el referire la stilul în care Blaga și-a exprimat ideile poetice. Acesta îl consideră pe Blaga un modernist violent și chiar expresionist în dramele sale, e nu numai antisimbolist ci și un antiliric.

Versul liber a fost unul din câștigurile simbolismului, întrebuințarea lui înseamnă emanciparea din iniformitate și putința de a exprima mai bine și mai variat nu numai ideea poetică, ci și sugestia muzicală.

Versul liber răspundea, unei necesități de fond, în descătușarea lui, el mai avea însă o treaptă de urcat. Scriitori mai noi l-au întrebiunțat, dimpotrivă ca o reacțiune antimuzicală: versul a devenit aritmic și fără rimă, la d.Camil Petrescu voit prozaic, iar la d. Lucian Blaga cu un caracter lapidar și aforistice.

Fiind formală, această reacțiune este de fapt, de puțină însemnătate: adevărata reacțiune vine însă de la fond.

Poezia d-lui Blaga reprezintă o coborâre în subconștient spre fondul neorganizat al dispozițiilor sufletești primare, mixtic uneori și turmentat de o neliniște metafizică: ea nu percede nici chiar dintr-o emoție profundă, ci regiunea superfială a senzației sau din domeniul cerebralității.

Stările sufletești complexe se descompun la rândul lor în pulverizare, sentimentele se descompun la rândul lor în senzații . Bătrâna inimă umană nu mai reacționează: pare un crater stins. În loc de a vibra, rămâne într-o contemplație extatică, materialul senzațional se exprimă direct sau e prefăcut în uzina creierului în material intelectual. Senzorialismul ține loc lirismului, din contactul liber al simțurilor cu natura găsim în poezia în poezia d-lui Blaga nu numai o impresie de prospețime, ci și un fel de bucurie de a trăi, un optimism și chiar un fel de frenezie aparentă, cu răsuflarea scurtă, limitată la senzație sau sprijinită pe considerațiuni pur intelectuale.

Lirismul d-lui Blaga se reduce la un impresionism poetic, alteori la o cugetare plasticizată.

Pentru noi, demonstrația caracterului lui antisimbolism e făcută, nevoia unei caracterizări cât mai complete presupune îndreptarea privirii spre tehnica acestor poezii.

Cele mai multe se reduc la o schemă foarte simplă: o impresie sau o constatare de ordin intelectual se fixează prin procedeul comparației cu un alt termen din lumea materială.

Astfel cugetarea:

Lumina minții mele sporește taina lumii, nu o dezvelește, se situează prin corelația ei cu un fenomen din lumea materială: după cum lumina lunii mărește misterul lumii.

Iată strictul mecanism al poeziei: Eu nu stivesc corola de minuni a lumii.

Constatarea: Lacrimile ce-ți apar în ochi anunță împăcarea sufetului, se fixează prin corelativul material:

după cum când picurii de rouă răsar pe tradafiri, zorile sunt aproape.

( Zorile)

În jocul strict al comparaței, impresionismul d-lui Blaga se înseamnă prin imagine. Acest poet e, unul dintre cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre: imagini neașteptate, fin cizelate.

Pentru a ne reda impresia liniștii, el aude zgomotul razelor de lună în geamuri:

Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud

Cum se izbesc de geamuri razele de lumină.

( Liniște)

Liniștea, pe care o simte sub un gorun, i se pare că vine din sicriul ce i se cioplește obscur în copac:

Poate că,

din trunchiul tău vor ciopli

nu peste mult sicriul,

și , liniștea

ce voi gusta-o între scândurile lui,

o simt pesemne de acum.

(Gorunul)

Cu o artă definitivă, poetul a pus astfel în circulație o serie de minunate imagini, adevărate cochiții, ornamentat sculptate ale unor impresii, fie de ordin senzorial, fie din ordin intelectual. În loc de a fi înserate într-o complexă alcătuire poetică, ele sunt risipite într-o pulbere de adevărată Cale- lactee.

CONCLUZII

În intervalul de o jumătate de veac se produsese printre altele experiența simbolistă, ale cărei urme se văd în lirica lui Blaga(în muzicalitatea percepției și reprezentării universului), dar și un fenomen mult mai profund și care depășea domeniul poeticului: modificarea mentalității culturale, apariția unui climat spiritual nou, dominat de un sentiment al crizei, resimțit în legătură cu valori și realități dintre cele mai variate.

Volumul de debut din 1919 ține de stilul poeziei filozofice de dinainte de primul război mondial.

Alegoriile ne amintesc de Panait Cerna, care și el avea spirit filozofic și mai puțin imaginație a concretului. Lucian Blaga e la început un gânditor care-și ilustrează ideile prin imagini, lipsit de expresia plastică a gândirii.

Cugetarea lui nu e învăpăiat-existențială ca a tânărului Eminescu, ci rece și demonstrativ didactică, funciar prozaică.

De unde-și are raiul/ lumina?- știu: îl luminează vadul/ cu flăcările lui.

Nici limba n-are consistența materială de la Eminescu. Discursivitatea acestor prime poeme nu vine neapărat din fluența vorbirii: Eugen Lovinescu a remarcat caracterul de notație fragmentară. Într-adevăr, poetul caută să prindă ideea în agrafa unei imagini și poeziile seamănă cu un ierbar unde, pe fiecare foaie, se presează altă foaie.

Până la un punct, volumul următor, din 1921 Pașii profetului, arată că Lucian Blaga era conștient de abuzul de cugetare din Poemele luminii dovadă că își modifică maniera abstract alegorică.

Gândirea se încarnează aici într-o senzație sau într-un peisaj, Pan vegetând la soare și lăsându-se adoptat de natură, e o figură concretă înainte de a fi o idee poetică și el trăiește într-un spațiu mitic. Mitul a luat locul alegoriei: povestind aventurile lui Pan, poetul este de altfel un simbol al iminenței.

Considerațiile direct-prozaice sunt rare, lirismul trăind într-un regim vizual și descriptiv, în care se insinuează totuși sentimentul metafizic:

În soare, spicele își țin la sân grăunțele/ ca niște prunci ce sug/ iar timpul își întinde leneș clipele și ațipește între flori de mac/ la ureche-i țârâie un greier.

Lucian Blaga a trăit toate neliniștile existențiale ale modernilor, agravate la el de un fond melancolic nativ, și a găsit mereu salvarea în sentimentul cu care descoperise lumea, întâia lume a naturii și a satului, dar și în cultură și în istorie.Sensibil de la început la una și la cealălaltă, le-a redus, la un sens fundamental, în care a proiectat propriile lui valori și aspirații, și le-a privit apoi din perspectiva acestui sens: cultura și istoria sunt mărturiile existenței omului, dovezile puterii creatoare prin care el triumfă asupra neantului și ale permanenței lui.

Acesta este mesagerul operei lui Blaga, implicit în toate scrierile, formulat în propoziții cu caracter axiomatic(destinul omului este creația), fixat în poeme de autodefinire:

S-a întâmplat să port cândva făclia

Din vale-n deal, din noapte –n zi,

Pe drumuri ce mereu vor fi,

Călăuzindu-vă până la pragul

Unde-n azur domnește măreția

S-a întâmplat să cânt prin vreme pământească,

Tot ce-i înalt, tot ce-i frumos,

Tot ce ieși ca din tiparniță cerească. ( Prolog)

Un mesaj al luminii și al creației, care rezumă una dintre cele mai reprezentative opere ale literaturii romăne și hotărește destinul în posteritate al autorului ei.

Prin Blaga, mai mult decât prin oricare dintre poeții mari de după primul război mondial, poezia noastră regăsește amploarea extraordinară a viziunii asupra naturii, deschiderea spre totul cosmic și spre sensul lui metafizic, pe care le cucerise prin Eminescu.

BIBLIOGRAFIE

Ediții consultate și citate LUCIAN BLAGA

LUCIAN BLAGA, Poezii, Editura Viața românească, București 1996

LUCIAN BLAGA, Hornicul și cântecul vârstelor, Editura Minerva, București

1995

LUCIAN BLAGA, Opera poetică, Editura Humanitas, București 1995

LUCIAN BLAGA, Zări și etape, Editura București 1990

Referințe critice

Dumitru Micu, Lirica lui Lucian Blaga

Editura pentru literatură București, 1967

Șerban Cioculescu, Cuvănt înainte, Lucian Blaga

Editura Minerva, București, 1964

Eugen Simion, Cuvănt înainte, Lucian Blaga, Opera poetică,

Editura Humanitas, București 1995

Ov.S.Crohmalniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale,vol.II

Editura Minerva 1974

Nicolae Balota, Lucian Blaga, poet orific, in Euphorion

București 1968

George Gană, Poezia lui Lucian Blaga,

Editura Minerva 1982

Ion Pop, Lucian Blaga – universul liric,

București, Cartea Românească 1981

Marin Mincu, Introducere în poezia lui Lucian Blaga

Editura Albatros, 1983

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,

Fundația pentru literatură și artă, București 1941

Pompiliu Constantinescu, Poeți moderni, Editura Minerva, 1974

Eugen Lovinescu, Critice, vol.II Editura Minerva, București 1982

Ion Breazu, Opera poetică a lui Lucian Blaga

Editura Dacia, Cluj 1933

Vasile Nicolescu, Lucian Blaga: Poezii în V.R. XVI, nr.4 1963

Dumitru Micu, Lirica lui Lucian Blaga, E.P.L. București 1967

Lucian Raicu, Lucian Blaga și fenomenul originar în Structuri literare,

Ed.Eminescu București 1973

}tefan Augustin Doinaș, Poetica lui Lucian Blaga ; de la « osândă » la mântuirea

cuvântului, în Poezie și modî poetică,

Ed.Eminescu București 1973

Petre Drăghici, Poezia lui Lucian Blaga, Tip.

Emil Isac, Lucian Blaga – Pașii profetului, E.P.L. București 1967