. Lipsirea DE Libertate In Mod Ilegal
CAPITOLUL I.
SECȚIUNEA I.
ASPECTE GENERALE.
1.Cadrul general al problemei;
2.Infracțiunea contra libertății persoanei;
3.Obiectul juridic;
4.Obiectul material;
5.Subiectul;
6.Latura obiectivă;
7.Latura subiectivă;
8.Desfășurarea activității infracționale;
9.Sancționarea;
10.Forme agravante;
SECȚIUNEA A – II –A
1.Precedente legislative
CAPITOLUL II
LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL
1.Noțiune și definiție;
2.Obiectul juridic și obiectul material al infracțiunii;
3.Subiectul acțiunii
4.Locul și timpul săvârșirii infracțiunii;
5.Struntura și conținutul juridic al infracțiunii;
6.Forme modalități sancțiuni;
CAPITOLUL III
ASEMĂNĂRI, DEOSEBIRI, LEGĂTURI CU ALTE INFRACȚIUNI.
CONCLUZII
CAPITOLUL I
SECȚIUNEA I
ASPECTE GENERALE
CADRUL GENERAL AL PROBLEMEI.
Preocupările privind ocrotirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului se află din ce în ce mai mult în atenți opiniei publice mondiale, persoana omului fiind ocrotită, prin toate mijloacele, inclusiv prin cele de drept penal. Ocrotirea penală a persoanei se realizează prin incriminarea faptelor care aduc atingere drepturilor și intereselor ei legitime, fapte care datorită pericolului lor social, constituie infracțiuni.
În respectarea drepturilor și libertăților omului, o semnificație aparte o are respectarea dreptului cetățenilor, dreptului revenindu-i un rol important în adoptarea unor legi materiale.
Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului reprezintă însă și principala preocupare a O.N.U., fiind obiectivul esențial înscris în Cartea Organizației Națiunilor Unite semnată la San Francisco la data de 26 iunie 1945, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată la Adunarea Generară, la 10 decembrie 1948 și în alte rezoluții ale Adunării Generale și ale Consiliului Economic și Social.
Această problemă prezintă interes și pentru numeroase organizații cu caracter regional cum ar fi: Consiliul Europei, autor al Convenției Europene a Drepturilor Omului în anul 1950; Organizația Economică Americană autoarea a Convenției Inter-americane a Drepturilor Omului în anul 1969 și altele.
Respectarea cu adevărat a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este asigurată în primul rând de capitolul III din Constituție dar așa cum arătam mai sus dreptul penal asigură cea mai energică ocrotire în calitatea sa de instrument de normare și reglementare a celor mai importante relații sociale legate de persoană.
Făcând distincție între faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte și la faptele de pericol social îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale persoanei, pe de altă parte legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni sub denumirea “ infracțiuni contra persoanei “.
2. Infracțiuni contra libertății persoanei.
Dreptul la libertate reprezintă alături de dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, un drept fundamental al persoanei.
Fără dreptul la libertate personalitatea omului nu-și poate găsi afirmarea, iar toate celelalte drepturi, inclusiv dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, își pierd considerabil valoarea, deoarece numai în măsura în care este liber, omul se poate bucura deplin de viață cât și de celelalte drepturi care îi sunt recunoscute. Dreptul la libertate este dreptul de a valorifica în practică toate însușirile, atributele, interesele și dorințele legitime și raționale ale omului care impune respectul datorat aceluiași drept recunoscut semenilor săi.
Corespunzător cerințelor firești, de afirmare a personalității, Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 proclama inviolabilitatea persoanei în art.9, a domiciliului, corespondenței, reputației și onoarei în art.4 și interdicția sclaviei în art.5.
Dreptul la libertate care prezintă numeroase și variate aspecte este ocrotit și prin incriminarea faptelor ce îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiunile contra libertății și cărora legiuitorul le-a consacrat capitolul al II-lea din titlu conținând infracțiunile contra persoanei.
Prin infracțiuni contra libertății persoanei se înțeleg acele fapte de pericol social, prin care se aduc atingere în mod grav libertății sau inviolabilității persoanei, de către orice altă persoană.
3. Obiectul juridic.
Infracțiunile contra libertății persoanei au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la libertate. Libertatea persoanei, ca valoare social-juridică, pusă sub protecția legii penale, trebuie privit ca un drept pe care orice persoană îl poate spune tuturor celorlalți oameni și în virtutea căruia se poate pretinde să îl respecte și să se abțină de la orice act prin care s-ar aduce vreo atingere, îngrădire sau știrbire oricăreia dintre formele libertății personale.
Încălcările stării de liberate ale omului fiind variate, legea penală dă o adevărată reglementare faptelor prin care acestea pot fi săvârșite.
Starea de libertate poate fi negată total, poate fi suprimată, prin lipsirea omului de orice drepturi civile și politice, prin transformarea lui din subiect de drepturi în obiect al dreptului de proprietate, prin subordonarea completă și necondiționată a unei persoane față de altă persoană, prin înlocuirea stării de libertate cu cea de sclavie.Legea noastră penală incriminează în art.190 infracțiunea de sclavie.
Asigurarea libertății individuale implică dreptul pentru fiecare persoană de a-și alege o muncă corespunzătoare pregătirii, și aptitudinilor sale. Libertatea individuală sub aspectul alegerii muncii și a modului de prestare a acesteia este ocrotită prin incriminarea faptei de supunere la muncă forțată și obligatorie în art. 191 Cod penal.
Legea ocrotește relațiile sociale a căror existență și bună desfășurare sunt condiționate de manifestarea neștirbită a libertății de deplasare și acțiune a persoanei prin incriminarea faptei de lipsire de libertate în mod ilegal ( art.189 Cod penal ).
Dacă în cazul infracțiunilor menționate este ocrotită însăși starea de libertate a persoanei ca subiect de drepturi în societate, considerată în complexul aspectelor sale, privită în general, libertatea individuală, poate fi lovită numai în una sau alta din componentele sale. Legea acordă ocrotire și aceste cazuri
Potrivit art.27 din Constituție nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reședința unei persoane fără învoirea acesteia decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Inviolabilitatea domiciliului apare ca o problemă a libertății fizice de mișcare și manifestare liberă a persoanei în societate. Domiciliul este locul unde persoana își trăiește sub aspectul cel mai intim existența, își găsește liniștea, fericirea vieții de familie, își are secretele sale, își organizează viața personală, independent de amestecul altora. Împotriva faptelor de mixtiune a altora în domiciliul altei persoane, de natură ai vătăma libertatea de al utiliza cum vrea, legea penală incriminează infracțiunea de violare de domiciliu, ( art.192 Cod penal ).
Alături de libertatea fizică, cetățenilor le este ocrotită libertatea morală ( psihică ). Răpirea libertății psihice creează în conștiința omului o stare de teamă, de îngrijorare, care își găsește reflectarea în actele pe care le săvârșește și în comportamentul său, în sensul că nu mai este în măsură să acționeze firesc și cu voința liberă în ceea ce trebuie să facă. Legea penală ocrotește persoana împotriva actelor de constrângere privind libertatea sa morală, de natură a-i ceea o stare de temere că un anumit rău i s-ar putea întâmpla, prin incriminarea faptelor de amenințare ( art.193 Cod penal ) și șantaj (art.194 Cod penal ).
Libertatea persoanei se manifestă și în dreptul acesteia de a comunica cu alții prin corespondență, telefon, telegraf, etc. , în condițiile în care să-i ofere garanția că este ferită de imixtiunea nelegitimă nelegitimă a altuia și secretul comunicațiilor este asigurat. Legea incriminează fapta de violare a corespondenței în art.197 Cod penal ocrotind relațiile sociale privind secretul corespondenței și libertatea de a comunica cu alții.
Legea asigură și inviolabilitatea secretului datelor, pe care o persoană le încredințează anumitor profesioniști sau funcționari obligați de a nu le divulga ( medici, farmaciști, avocați, arhitecți, ingineri, experți, funcționari ai C.E.C., ai circumscripțiilor financiare etc.). Sunt ocrotite relațiile sociale privind încredințarea de secrete către anumiți profesioniști sau funcționari la care o persoană e silită uneori să apeleze. Legea incriminează fapta de divulgare a secretului profesional în art.196 Cod penal.
Prin incriminarea faptelor care constituie infracțiuni contra libertății persoanei s-a urmărit, în unele cazuri, în afară de ocrotirea relațiilor sociale referitoare la unul sau altul dintre aspectele dreptului de libertate și ocrotirea în subsidiar a unor relații referitoare la alte valori sociale cum ar fi cele privind viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei, onoarea, avutul persoanei, relațiile de familie sau de serviciu etc. Astfel, de exemplu prin incriminarea șantajului s-a urmărit, în principal, apărarea relațiilor sociale referitoare la libertatea morală a persoanei și în subsidiar, apărarea relațiilor sociale referitoare la patrimoniul acesteia.
Obiectul material.
Întrucât urmările acțiunii sau inacțiunii prin care se realizează infracțiunile contra libertății se răsfrâng asupra unui drept subiectiv al persoanei – dreptul de libertate – de cele mai multe ori, în cazul acestor infracțiuni, nu întâlnim un obiect material. Totuși la unele din infracțiunile contra libertății persoanei sau la unele din modalitățile lor de realizare poate să apară și un obiect material. Astfel, de exemplu, în cazul infracțiunii de sclavie, întrucât persoana este redusă la un simplu obiect al dreptului de proprietate, ea devine prin aceasta chiar obiect material al infracțiunii. Întâlnim, de asemenea, un obiect material în cazul violării secretului corespondenței, dacă fapta se realizează prin deschiderea, fără drept a unei corespondențe adresate altuia, sau prin sustragerea, distrugerea sau reținerea unei corespondențe, constând în corespondența care a fost deschisă fără drept sau care a fost sustrasă, distrusă sau reținută.
În sfârșit, în cazul unor infracțiuni ca lipsirea de libertate în mod ilegal, șantajul, există un obiect material atunci când folosindu-se violența, urmările acestei acțiuni s-au răsfrânt asupra corpului unei persoane sau asupra unor bunuri.
5. Subiectul
Infracțiunile contra libertății persoanei sunt infracțiuni în cazul cărora legea nu cere subiectului vreo calitate specială. În consecință, aceste infracțiuni pot fi săvârșite de orice persoană care îndeplinește condițiile generale cerute subiectului unei infracțiuni.
Participația penală este posibilă, în cazul acestor infracțiuni, atât în forma coautorului cât și în forma instigării sau a complicității.
6. Latura obiectivă
Infracțiunile contra libertății persoanei sunt infracțiuni omisive; ele se realizează din punct de vedere obiectiv, printr-o acțiune ( acțiunea prin care o persoană este lipsită de libertate, în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, acțiunea prin care o persoană este pusă în stare de sclavie, în cazul sclaviei, acțiunea de a pătrunde în locuința unei persoane, în cazul violării de domiciliu, acțiunea de constrângere, în cazul șantajului etc. ) .
Una dintre aceste infracțiuni – lipsirea de libertate în mod ilegal – deși se săvârșește, de regulă, printr-o acțiune poate fi totuși comisă, în unele cazuri, și printr-o inacțiune ,( nepunerea în libertate, după însănătoșire, a persoanei care, suferind de o maladie contagioasă, a fost internată pentru tratament împotriva voie contra libertății persoanei sunt infracțiuni omisive; ele se realizează din punct de vedere obiectiv, printr-o acțiune ( acțiunea prin care o persoană este lipsită de libertate, în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, acțiunea prin care o persoană este pusă în stare de sclavie, în cazul sclaviei, acțiunea de a pătrunde în locuința unei persoane, în cazul violării de domiciliu, acțiunea de constrângere, în cazul șantajului etc. ) .
Una dintre aceste infracțiuni – lipsirea de libertate în mod ilegal – deși se săvârșește, de regulă, printr-o acțiune poate fi totuși comisă, în unele cazuri, și printr-o inacțiune ,( nepunerea în libertate, după însănătoșire, a persoanei care, suferind de o maladie contagioasă, a fost internată pentru tratament împotriva voinței sale ).
În cazul fiecărei dintre infracțiunile contra libertății persoanei, acțiunea prin care se realizează elementul material al infracțiunii se caracterizează prin anumite trăsături, indicate în textul de incriminare, trăsături în lipsa cărora fapta nu constituie respectiva infracțiune. Astfel, de exemplu, pătrunderea în locuința unei persoane constituie infracțiunea de violare de domiciliu, numai dacă această pătrundere se face fără drept și fără consimțământul acelei persoane. La fel, amenințarea unei persoane constituie infracțiunea cu aceeași denumire, numai dacă se referă la săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare și numai dacă este de natură să alarmeze etc.
Infracțiunile contra libertății persoanei au ca urmare periculoasă o stare de încălcare a acestui drept sub unul dintre aspectele sale ( o stare de încălcare a libertății de mișcare a persoanei, în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, o stare de încălcare a libertății morale a persoanei, în cazul amenințării, a șantajului etc.).
Între acțiunea făptuitorului și starea de încălcare a dreptului persoanei la libertate trebuie să existe un raport de cauzalitate. De cele mai multe ori, în cazul acestor infracțiuni, raportul de cauzalitate este atât de evident, încât stabilirea lui nu ridică nici un fel de dificultate.
7. Latura subiectivă
Infracțiunile contra libertății persoanei sunt infracțiuni intenționate. Dacă asemenea fapte sunt săvârșite din culpă, ele au un caracter penal. Intenția, în cazul lor, poate fi directă sau indirectă, după cum făptuitorul, prevăzând urmarea acțiunii sale, a urmărit sau acceptat producerea ei.
De regulă, existența infracțiunilor contra libertății persoanei nu este condiționată de vreun motiv sau scop special. Excepție face numai șantajul, infracțiune a cărei latură subiectivă include în scopul dobândirii în mod injust a unui folos pentru sine sau pentru altul. În toate celelalte cazuri, motivul și scopul constituie numai împrejurări de care se ține seama la individualizarea judiciară a pedepsei.
8. Desfășurarea activității infracționale.
Infracțiunile contra libertății persoanei, fiind infracțiuni omisive săvârșite cu intenție, sunt susceptibile de acte de pregătire și tentativă. De regulă, în cazul acestor infracțiuni nu sunt sancționate nici actele de pregătire și nici tentativa. Excepție fac numai lipsirea de libertate în mod ilegal și sclavia, infracțiuni în cazul cărora legea prevede sancționarea tentativei.
Infracțiunile contra libertății persoanei se consumă în momentul ăn care se produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de încălcare a libertății persoanei.
9. Sancționarea
Aceste infracțiuni sunt prevăzute cu pedeapsa închisorii, corespunzător gradului de pericol social. La infracțiunile de violare de domiciliu, amenințare, violarea secretului corespondenței, pedeapsa închisorii este alternativă cu amenda. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este prevăzută doar în cazul infracțiunii de sclavie.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracțiunii de violare de domiciliu în forma simplă, în cazul amenințării, a violării secretului corespondenței, și a divulgării secretului profesional, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
10. Forme agravate
Unele infracțiuni cum ar fi lipsirea de libertate în mod ilegal, violarea de domiciliu, șantajul sunt prevăzute de lege atât în formă simplă cât și în formă agravată.
SECȚIUNEA A II-A
PRECEDENTE LEGISLATIVE
Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal pe care o tratăm, se regăsește în toate reglementările noastre vechi legislative. În acest sens explicăm Pravila lui Vasile Lupu din 1646; Pravila lui Matei Basarab din 1652; Cronica lui Andronache Donici din 1814; Codul lui Caragea din 1826; Condica Criminală a lui Barbu Dimitrie Stirbei din 1850.
În aceste acte se arată că răpirea de fată sau de femeie constituie o infracțiune gravă. Întemeindu-se pe pravilă, domnia considerat răpirea ca vină gravă ( fapte mari ) a cărui judecată a rezervat-o domnului. Pedeapsa putea fi moartea, dar era îngăduit și răscumpărarea vinei prin gloabă.
Pravilele din sec. al XVII-lea au generalizat pedeapsa cu moartea iar averea răpitorului era dată femeii răpite. Pravila hotăra că “răpitura” era mai gravă când se săvârșea asupra unei fete de boier mare ( IL gl.259, zac.25;CR,gl.32,zac.25 ). Aceeași pravilă cerea pentru existența infracțiunii transportarea răpitei dintr-un loc în altul și necinstirea ei prin violență. Când necinstirea se făcea cu voia femeii răpirea se pedepsea după voia judecătorului. Deși pedeapsa obișnuită era gloaba domnia păstra dreptul să aplice pravila dacă așa găsea de cuviință. Cronica relatează că sub domnia lui Constantin Duca ( 1700-1703 ) Căpitanul Gruia de la Covurlui a fost decapitat”cu pravila pentru căci au răpitură fata logodnica altuia …. și bucatele lui încă au dat fetii “.
Răpirea apare și în Condica lui Andronache Donici ăn capitolul XI: despre răpire sau altă trupească vătămare pricinuită din ură, pizmă sau sfadă și în capitolul XII: Răpirea fecioarei și preacurviei.
Condica criminalicească cu procedura ei din anii 1820 și 1826, prevede că răpirea fecioarei prin silă se pedepsește cu bătaie pe uliță, înzestrarea fetei, iar dacă nu o poate înzestra, merge la temniță pe un an iar boierul înzestrează fata și se duce la închisoare vremelnică ( art.225 ). Răpitorul de fecioară sau logodnică se bate sau se globește, iar dacă îi răpește fecioria primește pedeapsa de mai sus (art.226 ).
Condica criminală a lui Barbu Dimitrie Știrbei din 1850 prevede “răpire de nevârstnici “. În art.224 se arată că: cei care cu vicleșug sau prin silnicie, vor răpi ori vor face să se răpească nevârstnicii îi vor lua ori strămuta sau vor face a se lua ori strămuta din locul unde sunt așezați de aceea sub a căror stăpânire sunt ori încredințați, se vor pedepsi cu închisoarea Snagovului.
Dacă persoana răpită este fată mai mică de 16 ani, vinovatul va fi pedepsit cu închisoarea Snagovului nu mai puțin de 15 ani ( art.285 ).
Condica criminalicească cu procedura ei s-a aplicat până la introducerea codului și procedurii penale ale lui Ioan Alexandru I.Cuza. Chiar sub regimul regulamentului organic această procedură cu codul ei și-a avut aplicarea potrivit art.318,capitolul VIII din Regulamentul organic al prînțipatului Moldovei din 1846 unde se zice : “Hotărârile în pricini criminalicești se vor da după Condica criminalicească, alcătuită în anul 1820 piplicarisită la 1826 “.
În codul penal de la 1864, lipsirea de libertate în mod ilegal era prevăzută sub denumirea de “sechestrarea de persoane“ în art.272, iar în art.273 erau prevăzute modalitățile agravate.
Pentru modalitățile simple pedeapsa era închisoarea până la doi ani, iar pentru modalitățile agravate, rechiziunea de la 5 la 10 ani.
În art.274 era prevăzută o atenuare de pedeapsă, când lipsirea de libertate a încetat înainte de 10 zile.
În art.275 era prevăzută separat infracțiunea de răpire de minori.
Codul penal de la 1936 prevedea lipsirea de libertate în mod ilegal, tot sub denumirea de sechestrare de persoane, în art.492 și 493.
Originea art.492 este în art.272 al Codului penal din 1864, cu o redactare diferită. Originea art.493 este în art.273 al Codului penal din 1864, completat cu câteva cazuri de agravare a pedepsei.
În art.492 era prevăzută infracțiunea tip, iar în art.493 se prevedea modalitățile agravate.
Pedeapsa pentru modalitatea simplă era de la 3 la 6 luni închisoare ( art.492 ) , iar pentru modalitățile agravate, închisoare de la 5 la 10 ani.
În ceea ce privește privarea de libertate prin răpire, codul penal de la 1936 conținea incriminări speciale în dispozițiile art.456 – 459 ( titlul privitor la delicte contra familiei ), cu pedepse variind de la 6 luni până la 12 ani închisoare.
Codul penal adoptat la data de 21 iunie 1968, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, conține dispoziții asemănătoare cu cele din codul penal de la 1936, privind infracțiunile contra libertății persoanei.
În codul penal de la 1968 este incriminată fapta de lipsire de libertate a unei persoane în mod ilegal în art.189.
Între reglementarea codului penal de la 1968 și cea din codul penal de la 1936 există următoarele deosebiri:
Dintre circumstanțele agravante ale infracțiunii de sechestrare de persoane, prevăzută la art.493 din codul penal anterior, noul cod penal ( art.189 ) nu prevede durata sechestrării mai mare de o lună, calitatea de rudă apropiată a victimei, transportarea peste graniță a celui sechestrat.
În schimb, noul cod penal prevede unele împrejurări agravante noi, care prezintă o mare frecvență sau sunt ne natură a atribui faptei un grad sporit de pericol social: Săvârșirea faptei de către două sau mai multe persoane; pretinderea unui folos material în schimbul eliberării; săvârșirea faptei asupra unui minor; punerea în pericol a vieții sau sănătății victimei.
Printre circumstanțele agravante ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, a fost prevăzută și săvârșirea faptei prin răpire.
În cazul când sau produs și vătămări corporale, infracțiunea de lipsire de libertate va intra în concurs cu infracțiunea de vătămare a integrității corporale.
Din analiza incriminațiilor cuprinse în codul penal anterior este de observat că incriminarea din alin.2 al art.492 privind emisiunea de aduce la cunoștință autorităților faptul reținerii îndreptățite a unei persoane, nu a mai fost păstrată în noul cod penal.
Prin decretul-lege nr 112/1990 a fost modificat art.189 din codul penal.
S-au prevăzut sancțiuni severe “ dacă pentru eliberarea persoanei se cere în orice mod, ca statul, o persoană juridică, organizație internațională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act”. O atare faptă este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 5 al 15 ani.
“Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este de la 10 la 20 ani”.
De asemenea, potrivit legii, “ tentativa faptelor prevăzute în alin.1 –3 se pedepsește. Constituie tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute la alin.3”.
O modificare recentă a art.189 a avut loc prin legea nr.140/1996.
Legea modifică sancțiunile de la alin.1,2,4, prevăzând la alin.1 închisoarea de la 1 la 5 ani, la alin.2 închisoarea de la 5 la 12 ani, și la alin.4 închisoarea de la 15 la 20 ani.
Constituția României reglementează libertatea individuală în art.23. Libertatea individuală, în conținutul art.23 din Constituție, privește libertatea fizică a persoanei dreptul său de a se putea comporta și mișca liber de a nu fi ținut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reținut, arestat sau deținut decât în cazurile și după formele expres prevăzute de Constituție și legi.
CAPITOLUL II
LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL
Noțiune și definiție.
Dreptul la libertate care este, după cum s-a mai arătat, un drept fundamental al persoanei, presupune, înainte de toate, posibilitatea acesteia de a se deplasa și a acționa în raport cu propria voință ceea ce constituie o condiție absolut necesară manifestării sale active în relațiile din cadrul societății. Privarea unei persoane de această posibilitate, împiedicarea ei de a se deplasa și acționa în conformitate cu voința sa și interesele care îi sunt ocrotite de lege, constituie, de aceea, o faptă care prezintă pericol social.
Fapta de lipsire de libertate a unei persoane în mod ilegal prezintă pericol social, deoarece vatămă un atribut însemnat al persoanei fizice ocrotit de lege, nesocotește o valoare socială în apărarea căreia societatea este direct interesată.
Pericolul social al faptei este evidențiat și de faptul că privarea de libertate provoacă un sentiment de incertitudine și nesiguranță, atât pentru relațiile individuale cât și pentru cele sociale.
Fapta de lipsire de libertate în mod ilegal este incriminată prin dispozițiile art.189 Cod penal potrivit cărora: “ Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
În cazul în care fapta este săvârșită prin simulare de calități oficiale, prin răpire de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum și în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferințe ori sănătatea sau viața îi sunt puse în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
Dacă pentru eliberarea persoanei, se cere în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o organizație internațională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani.
Tentativa faptelor prevăzute în alin.1-3 se pedepsește. Constituie tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute în alin.3.
Obiectul juridic și obiectul
material al infracțiunii
Obiectul juridic generic.
Obiectul juridic generic apărut îl constituie relațiile sociale a căror formare și desfășurare este legată de persoana fizică și drepturile personale ale acesteia. Obiectul juridic generic este comun tuturor infracțiunilor îndreptate împotriva persoanei. Infracțiunile contra persoanei sunt fapte îndreptate împotriva unei persoane, luată în considerare în mod individual, împotriva unor drepturi care sunt indispensabil legate de existența fizică și de personalitatea ei drepturi fără de care aceasta nu ar putea fi concepută: dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, dreptul la libertate, dreptul la demnitate. Aceste drepturi esențiale au un caracter absolut și sunt opozabile tuturor.
Relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, dreptul la libertate și demnitate, relații în care fiecare persoană, luată în considerare în mod individual, apare ca titular al acestor drepturi, iar celelalte persoane apar cu obligația de a le respecta, constituie obiectul juridic comun infracțiunilor contra persoanei.
Obiectul juridic special
Infracțiunea are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la libertatea fizică a persoanei, adică la dreptul acesteia de a se deplasa și acționa în conformitate cu propria sa voință. În afara acestor relații sociale, prin săvârșirea faptei în anumite împrejurări prevăzute ca circumstanțe agravante, sunt puse în pericol sau încălcate și alte relații sociale, care, constituie în felul acesta, obiectul juridic secundar al infracțiunii (relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei, dacă fapta a pus în pericol sănătatea victimei, relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al persoanei, dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei ).
Obiectul material
Întrucât urmările acțiunii sau inacțiunii, prin care se săvârșește fapta de lipsire de libertate în mod ilegal, se răsfrâng asupra unui drept subiectiv legat de persoana victimei, se admite, în general, că nu există un punct material. Totuși, un asemenea obiect material al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, constând în corpul victimei, apare în cazul unei forme agravate a infracțiunii ( de exemplu, când victima este supusă unor suferințe ), deci în cazul când infracțiunea are și un obiect juridic secundar.
Subiecții acțiunii
Subiectul activ
Întrucât legea nu condiționează existența infracțiunii de vreo calitate specială a făptuitorului, subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană. Dacă subiectul activ are însă vreo calitate care a înlesnit săvârșirea faptei, fără să-i schimbe încadrarea juridică, se va ține seama de aceasta la individualizarea pedepsei ( de exemplu: soț, soție, părinte, creditor, adversar într-o competiție sau într-un proces ).
Participația penală este posibilă, atât în forma coautorului, cât și în forma instigării sau a complicității. Dacă fapta este săvârșită de două sau multe persoane împreună, infracțiunea este mai gravă, încadrându – se în disp. art.189 alin.2 Cod penal.
Subiectul pasiv
Subiectul pasiv este persoana care a fost pe nedrept lipsită de libertate. Victimei nu i se cere îndeplinirea vreunei calități anume, oricine putând fi subiect pasiv.
Când victima este un minor, fapta se săvârșește în condițiile unei circumstanțe agravante, prevăzute în alin.2 al art.189 Cod penal.
Cu privire la victimă nu se va ține seama de relațiile care existau între acesta și subiectul activ.
În practica judiciară s-a reținut că fapta inculpatului care într-o seară, în jurul orei 20.00, văzând în fața blocului în care locuia, patru, minori în vârstă de 7-11 ani, i-a chemat în apartamentul său, unde după ce a închis ușa i-a privat de libertate timp de 6 ore, silindu-i să-i spună unde se află fiul său și cum a cheltuit banii furați de acasă, constituie patru infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, aflate în concurs real.
Există și păreri potrivit cărora în materia infracțiunii contra persoanei, pluralitatea subiecților pasivi implică chiar în cazul unității de acțiune un concurs de infracțiuni și nu o infracțiune continuată sau o infracțiune simplă, în forma unității naturale colective.
Dar când aceste infracțiuni multiple s-au săvârșit ca în speță printr-o singură acțiune, care a produs o pluralitate de rezultate ( câte unul asupra fiecărui subiect pasiv ) concursul nu poate fi decât ideal și nu real, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de art.33 lit.b Cod penal.
Cu privire la subiectul pasiv, legea nu face nici o deosebire în ceea ce privește sexul, condiția victimei sau starea fizică a acesteia. Oricât de neputincioasă ar fi, nimeni nu are dreptul să o priveze de libertate (de exemplu o persoană își manifestă dorința de a fi primit într-un internat școlar sau să fie internată într-un spital ). Consimțământul trebuie să fie dat liber, anterior privării de libertate și să se emită de la o persoană capabilă. Persoana care a consimțit la privarea de libertate are dreptul să ceară să i se redea libertatea. Din acest moment continuarea lipsirii de libertate devine ilegală. Faptul că subiectul pasiv, având de ales dintre două locuri de detenție, alege unul dintre acestea, temându-se de ceva mai rău, nu constituie consimțământ.
Locul și timpul săvârșirii infracțiunii.
Nu există cerințe speciale cu privire la locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Spațiul și timpul, ca elemente de corelație în care se desfășoară orice acțiune și se produce orice urmare, nu condiționează caracterul de ilicit penal al faptei de lipsire de libertate în mod ilegal.
Locul și durata săvârșirii faptei pot înrâuri gravitatea acesteia.
Structura și conținutul juridic al infracțiunii
În structura infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, conținutul juridic al infracțiunii are aceeași componentă ca și conținutul constitutiv. Acesta este arătat de dispozițiile normei incriminatoare, care prevăd anumite condiții obiective și subiective ale infracțiunii.
Latura obiectivă
Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal are latura obiectivă alcătuită din cele trei componente: elementul material, urmarea cerută de lege, legătura de cauzalitate.
Elementul material
Lipsirea de libertate în mod ilegal presupune sub aspectul laturii obiective, o faptă prin care o persoană este lipsită de libertate fizică, adică de posibilitatea de a se deplasa și acționa în conformitate cu propria voință. Elementul material constă în săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni, care are ca rezultat lipsirea unei persoane de libertate.
Dispoziția legală nu face o enumerare a modalităților de fapt care duc la lipsirea unei persoane de libertate, astfel că orice acțiune sau inacțiune, ce a produs acest rezultat, va constitui elementul material al infracțiunii.
De cele mai multe ori fapta prin care o persoană este lipsită de libertate se săvârșește în forme variate și condiții diverse. Diversitatea derivă din specificul acțiunii omisive, care reprezintă în toate cazurile o abuzivă împiedicare ( de exemplu făptuitorul închide persoana într-o încăpere ) sau obligarea ( silirea ) unei persoane de a se deplasa, contra voinței sale ( de exemplu, făptuitorul urcă o persoană într-un vehicul silind-o să se deplaseze ).
Lipsirea de libertate a persoanei poate fi totală, când victima este lipsită complet de libertatea de mișcare ( de exemplu este legată de calorifer ) sau parțială, când i se lasă o oarecare libertate de mișcare ( este încuiată într-un apartament având posibilitatea de a se deplasa dintr-o cameră în alta ).Legea nu cere nu cere o împiedicare absolută de mișcare a victimei, adică restrângerea totală care privește libertatea de mișcare a acesteia, ci se poate înfățișa și ca o restrângere parțială, în raport de o activitate, de o acțiune determinată pe care victima vrea să o realizeze ( de exemplu, făptuitorul împiedică victima să se ducă la o întrunire la care aceasta vroia să ia parte ).
Lipsirea de libertate trebuie să fie efectivă, indiferent dacă victima era conștientă sau nu că i s-a paralizat ori restrâns libertatea de mișcare. Eroarea victimei asupra stării în care se află nu echivalează cu consimțământul acesteia.
Pentru existența infracțiunii nu interesează locul și nici timpul săvârșirii faptei. O persoană poate fi lipsită de libertate în propria sa locuință, într-un loc public sau privat, în timpul zilei sau în timpul nopții.
Lipsirea de libertate se poate produce în orice mod și cu orice mijloace susceptibile să conducă la acest rezultat. Procedeul utilizat nu condiționează existența elementului material, ci fixează doar specificul acțiunii săvârșite. Acțiunea de lipsire de libertate este realizat cel mai adesea prin folosirea violenței fizice, amenințări, amăgiri, răpire, distrugere sustragere sau chiar prin acțiuni aparent licite la începutul efectuării lor ( ascunde cheia pentru ca victima să nu poată ieși; îi fură sau îi ascunde hainele pentru a nu se putea îmbrăca; îi înțeapă cauciucurile la mașină pentru a nu putea ajunge în timp util unde prezența sa era necesară; inducerea în eroare pentru a nu părăsi locul unde se află ). Autorul poate să recurgă la acțiuni directe, cum ar fi constrângerea fizică ( victima este legată de un pom, punând-o în imposibilitate de a se mișca ) ori administrarea unor substanțe care paralizează voința victimei ( îi dă alcool, stupefiante etc. ) ori recurge la acțiuni indirecte ( internarea victimei într-un ospiciu prin prezentarea eronată a stării de fapt în fapt autorității ). Elementul material al faptei este autorizat atunci când victima se află imobilizată sau numai ținută împotriva voinței sale într-un loc oarecare, precum și atunci când ea este împiedicată să meargă acolo unde ar fi dorit să se afle (de exemplu, o persoană este împiedicată sistematic sau într-un anumit moment să intre într-o instituție unde are acces, spre a face în timp util o reclamație sau să depună o cerere ) sau făptuitorul cu pistolul în mână silește victima să se îndrepte într-un anumit loc; amăgind-o că este așteptată de o rudă, o determină să-l urmeze, sau victima aflându-se pe acoperișul casei, sustrage scara pe care urma să coboare și exemplele mijloacelor folosite pot continua.
Dacă mijlocul folosit de făptuitor constituie prin el însuși infracțiune se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni. În practica judiciară s-a decis, că răspunde atât pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal cât și pentru infracțiunea de omor, inculpatul care urmărind să lipsească de libertate pe concubinul surorii sale, pentru ca aceasta să-și poată lua lucrurile din locuința lui, l-a lovit cu pumnii și picioarele în abdomen și torace, după care, pe când victima se afla în stare de inconștiență, a legat-o de un copac; în urma loviturilor primite care i-au provocat rupturi ale ficatului și plămânilor victima a încetat din viață.
În raport cu această stare de fapt, în speță există un concurs de infracțiuni, deoarece procedeele folosite de inculpat pentru imobilizarea victimei au dus în cele din urmă, la moartea ei, iar inculpatul a acceptat posibilitatea producerii rezultatului (omor cu intenție indirectă ).
S-a reținut de asemenea că fapta celor trei inculpați, care după ce au aplicat persoanei vătămate lovituri până au adus-o în stare de inconștiență, au legat-o de un pom și au lăsat-o astfel, până când alte persoane au dezlegat-o și i-au redat libertatea, iar prin loviturile aplicate i-au pricinuit victimei lovituri pentru care au fost necesare 21 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, întrunește elementele infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal și vătămare corporală, prevăzute și pedepsite de art.189 alin.2 Cod penal și art.181 Cod penal cu aplicarea dispozițiilor art.33 lit. a Cod penal.
Când inculpații au reținut victima închisă în casă timp de 15 ore și au constrâns-o să aibă raporturi sexuale cu ei, au săvârșit infracțiunea prevăzută de disp.art.189 alin.2 Cod penal în concurs cu cea de viol. Lipsirea de libertate în acest caz nu se absoarbe în infracțiunea de viol, așa cum au solicitat inculpații.
S-a reținut și fapta inculpatului, care a întâlnit pe stradă pe partea vătămată și a invitat-o în parc sub pretextul că vrea să-i comunice ceva. În parc, amenințând-o cu cuțitul i-a cerut să meargă până la marginea orașului, într-o pădure, unde a avut cu ea prin constrângere raport sexual repetat. În continuare, i-a cerut tot sub amenințarea cuțitului, să-l urmeze într-o comună situată în apropierea orașului și în locuința unei persoane, unde a rămas peste noapte, a constrâns din nou victima să aibă raport sexual cu el, de mai multe ari, iar dimineața i-a permis să meargă acasă. În speța de față, inculpatul a săvârșit infracțiunea de viol, prevăzută și pedepsită de art.197 alin.1 Cod penal cu aplicarea prevederilor art.41 alin.2 Cod penal și lipsirea de libertate în mod ilegal, prevăzută și pedepsită de art.189 alin.1 Cod penal.
În practica judiciară s-a mai reținut speța: doi inculpați au urcat cu forța o femeie în mașină și după ce au lovit-o de câteva ori cerându-i să tacă, au continuat drumul pentru a găsi un loc unde să aibă cu ea raporturi sexuale. La un moment dat însă victima a sărit din mașină. Prima instanță a reținut tentativă la infracțiunea de viol, considerând că întreaga activitate infracțională a tins la realizarea acestei infracțiuni și nu la privarea de libertate.
Tribunalul Suprem crezând sentința primei instanțe cu motivarea că reținerea părții vătămate a fost făcută prin violență și în mod nelegal, inculpații acționând conștienți de rezultatul activității lor. Împrejurarea că au conceput săvârșirea acestei infracțiuni ca un mijloc de realizare a violului este fără relevanță în condițiile în care ei nu au săvârșit această infracțiune și nici o altă faptă penală în care să se absoarbă ca element constitutiv, fapta privării de libertate. Prin urmare încadrarea judiciară a faptei descrisă mai sus este cea prevăzută de art.189 alin.2 din Codul penal.
Uneori, elementul material al faptei se săvârșește prin inacțiune, atunci când privarea de libertate a fost la început legală, dar la exprimarea situației pentru care intervenise, persoanei nu i se dă drumul. Din momentul în care privarea de libertate nu-și mai găsește justificare, încetând temeiul legal omisiunea prelungită de a reda persoanei libertatea de mișcare echivalează cu realizarea elementului material al faptei ( de exemplu, la încetarea carantinei sau cu ocazia unui sinistru mai multe persoane sunt oprite să plece de la locul unde se află datorită pericolelor la care s-ar expune din cauza nesiguranței căilor de acces spre exterior dacă însă restricția se menține și după restabilirea situației va fi săvârșit elementul material al faptei ). Autorul omițând să facă ceea ce este obligat în cadrul atribuțiilor de serviciu sau legale ori ceea ce este în puterea sa, pentru a pune capăt lipsirii de libertate și prelungește ilegal deținerea unei persoane, care inițial a fost legal privată de libertate, omițând să o elibereze sau să anunțe organele competente, săvârșește infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.
Fapta prin care persoana este lipsită de libertate trebuie să aibă caracter ilegal. Dispoziția incriminatoare conține o prevedere referitoare la caracterul acțiunii de privare de libertate, care pentru a constitui elementul material al infracțiunii și a întregi latura obiectivă a acesteia, trebuie să fie săvârșită în mod ilegal.
Numai dacă e neîngăduită de lege, acțiunea de lipsire de libertate, devine o faptă cu caracter penel. Această condiție de ilicitate, care este condiție esențială se justifică prin aceea că sunt categorii de persoane a căror condiție personală impune luarea unor măsuri de restrângere a libertății lor după cum a numite restrângeri sunt implicit aduse libertății altor persoane din cauza activității pe care o desfășoară. Față de aceștia, deși are loc o restrângere a posibilităților de liberă mișcare și acțiune, totuși infracțiunea nu va fi comisă fiindcă lipsește caracterul ilegal al acțiunii de privare de libertate. Nu avem în vedere acele situații în care lipsirea de libertate privește persoane care au săvârșit fapte penale deoarece caracterul ilegal al lipsirii de libertate determină în asemenea situații, existența infracțiunii de arestare nelegală (art.266 alin.1 Cod penal ). Este vorba de alte situații cum ar fi : cea a persoanei atinse de boli contagioase care pot fi internate pentru tratament împotriva voinței lor; cea a persoanei care pot fi reținute în carantină; a militarilor reținuți în cazarmă; a infractorului surprins în flagrant delict, care poate fi prins de orice persoană și condus în fața autorităților; cea a părinților sau a celor asimilați lor, care în exercitarea drepturilor lor, pot lua măsuri de restrângere a libertății copilului minor etc.
În ceea ce privește părinții și cei asimilați lor aceștia pot lua în exercitarea dreptului de corecție, anumite măsuri de restrângere a libertății copilului minor, dar numai atunci când aceste măsuri sunt determinate de interesul îndreptării minorului. Autoritatea părintească trebuie să fie exercitată, astfel încât să fie evitate măsurile excesive nejustificate ( de exemplu, izolarea totală a copilului și supunerea acestuia la un regim care nu-i asigură dezvoltarea fizică, intelectuală, morală normală ). În alte cazuri părinții vor fi răspunzători pentru faptele săvârșite, după caz, privind disp. din art. 189 Cod penal sau a celor din art.306 Cod penal. Caracterul măsurilor luate de părinți constituie o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanțelor judecătorești. Sunt asimilați părinților, cei care exercită în locul lor, drepturile și îndatoririle acestora sau care printr-o activitate complementară celei efectuate de părinți se ocupă de educarea minorilor ( tutorele, educatorul, profesorul, etc.). Părinții sau cei asimilați lor nu pot transmite drepturile pe care le au asupra minorului, unei alte persoane, astfel încât acesta din urmă, nu poate lua în privința minorului, o măsură de restrângere a libertății. Dacă în această situație, persoana ia în privința minorului o măsură de restrângere a libertății, punându-i în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală, răspunderea penală se stabilește atât pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal cât și pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, deoarece această din urmă infracțiune nu absoarbe lipsirea de libertate în mod ilegal ca element constitutiv sau ca incriminare agravantă. Deși nu săvârșesc fapta incriminată de art.189 Cod penal și nu sunt pasibili de răspundere penală, părinții care în dorința de a asigura educația copilului îi supun pe aceștia la anumite privațiuni în care privește lipsirea lor de mișcare și acțiune ( de exemplu, în aducerea la îndeplinirea unui program armonios de dezvoltare fizică, psihică sau morală, părinții pot interzice copiilor să plece de acasă la ore nepotrivite, noaptea sau înaintea pregătirii lecțiilor sau să-i oprească de a avea legături de prietenie cu persoane nepotrivite ).
La fel, persoanele care participă la luarea măsurii de internare, a unui bolnav, suferind de o boală gravă ( de exemplu, o alienație mintală, o boală epidemică etc.), care face necesară internarea sa, ori persoanele care duc la îndeplinire măsurile de ținere în carantină sanitară a călătorilor, nu răspund penal pentru actele efectuate în asemenea împrejurări.
Sunt anumite categorii de persoane, care datorită activității pe care o desfășoară, se găsesc supuse unui regim implicând restrângeri ale activității. E cazul militarilor, al personalului științific care întreprinde cercetări în condiții de cvasiizolare un timp mai îndelungat a sportivilor convocați în cantonamente etc. Restrângerea libertății în asemenea cazuri nu este relevantă pentru legea penală, deoarece activitățile pe care le generează sunt vitale sau admise în viața socială și cei care sunt angajați în asemenea activități satisfac o îndatorire generală sau consimt voluntar la restricțiile de libertate ce le implică activitatea în care sunt angajați.
De asemenea, privarea de libertate a agresorului în caz de legitimă apărare, prinderea infractorilor de către cetățeni, în caz de infracțiune flagrantă, în cazul exercitării măsurilor preventive ( reținere, arestare ) sau în caz de stare de necesitate ( reținerea unui alienat sau bețiv pentru a-l împiedica să facă rău ) nu constituie infracțiune dacă privarea de libertate s-a făcut potrivit legii și în forma cerută de aceasta. Dacă privarea legală de libertate se face în alte condiții decât cele autorizate de lege ( un nebun este internat într-o locuință, în loc să fie predat autorităților ) ori în alte scopuri decât cele legale ( reținerea unui alienat ca răzbunare pentru prejudiciile produse ) fapta va constitui infracțiune.
Privarea de libertate prin latura sa presupune o durată, implică o desfășurare în timp o succesiune de momente. Legea nu conține nici o precizare în ceea ce privește durata de timp în care victima trebuie să fie lipsită de libertate, pentru ca fapta să constituie infracțiune, ceea ce înseamnă că această durată poate fi coprinsă în limite foarte largi. Lipsirea de libertate trebuie să dureze atât cât victima să fie împiedicată în mod efectiv de a se deplasa și a acționa în conformitate cu voința sa. O lipsire de libertate cu o durată extrem de redusă ( de câteva secunde sau minute ) nu va constitui infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, căci nu se poate vorbi de o lipsire efectivă a persoanei de posibilitatea de se deplasa și acționa în conformitate cu voința sa. Totuși o lipsire de libertate cu o durată extrem de redusă, va constitui infracțiune, dacă victima, având efectuat un anumit act nu l-a putut îndeplini datorită lipsirii ei de libertate ( de exemplu, victima trebuie să se prezinte la un concurs, care a început la o anumită oră, dar lipsită de libertate numai câteva minute a pierdut posibilitatea de a se prezenta la acel concurs.
Nu este esențial pentru existența infracțiunii ca victima să fi fost în imposibilitate absolută de a se auto elibera. Este suficient ca aceasta să nu fi putut înfrânge, cu mijloace normale, obstacolul material ori moral pe care autorul l-a folosit. Nu interesează dacă victima cu mai multă abilitate, cu un plus de forță fizică sau expunându-se la unele riscuri ori la o condamnare din partea opiniei publice ar fi putut să înfrângă obstacolul.
Nu influențează existența elementului material nici tratamentul la care este supusă victima, mai blând sau mai riguros, dacă victimei i s-au îngăduit unele libertăți sau nu , dacă a fost obligată să muncească sau nu, dacă i s-au adus prejudicii materiale sau nu.
Fapta constituie infracțiune chiar dacă tratamentul este deosebit de civilizat.Dacă autorul supune victima unor suferințe fizice sau morale ori dacă sănătatea sau viața îi sunt primejduite, va fi sancționat pentru forma agravată a infracțiunii. Dacă victima va suferi vătămări corporale ori a fost ucisă, ne vom afla în situația unui concurs de infracțiuni.
Există situații în care lipsirea de libertate a unei persoane însoțește o altă infracțiune, fiind absorbită în mod natural de aceasta. Astfel, violul nu poate fi conceput fără lipsirea de libertate a victimei, deoarece numai în felul acesta poate fi realizat prin constrângere raportul sexual. Violul absoarbe în conținutul său numai lipsirea de libertate care este necesară realizării raportului sexual.
Lipsirea de libertate care depășește această necesitate realizează infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, care intră în concurs cu infracțiunea de viol. În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului, care după ce a comis infracțiunea de viol a încuiat-o pe victimă în cameră și a plecat luându-i rochia și geanta cu actele de identitate, pentru a nu putea ieși, ceea ce a avut ca urmare imobilizarea victimei în încăpere, împotriva voinței sale, timp de 6 ore, constituie infracțiunea de lipsire de libertate în mod illegal, în concurs cu infracțiunea de viol.
Lipsirea de libertate nu-și pierde caracterul de infracțiune autonomă în cazul în care infracțiunea în vederea comiterii căreia a fost săvârșită nu a avut loc și făptuitorul nu a săvârșit vreo altă infracțiune în al cărui conținut să fie absorbită.
B. Urmarea imediată.
Latura obiectivă a infracțiunii se întregește cu urmarea pe care acțiunea sau infracțiunea autorului trebuie să o producă, urmare ce constă în trecerea de la starea de libertate la starea de restricție sau de lipsa acesteia.
Urmarea imediată este în același timp un rezultat și o stare. Este un rezultat, în sensul că victima este lipsită de libertate fizică și este o stare, fiindcă victima nu mai poate să se manifeste potrivit voinței sale tot timpul cât durează privarea de libertate. Realizarea acestei urmări presupune trecerea unui oarecare interval de timp, existența unei continuități de-a lungul căreia victima să resimtă starea de restricție la care este supusă prin acțiunea făptuitorului. În ceea ce privește timpul necesar, lipsirea de libertate poate varia de la o perioadă relativ scurtă de câteva ceasuri , minute chiar până la o durată îndelungată de zile sau chiar luni.
Uneori aceeași acțiune s-au inacțiune poate produce și alte urmări pe lângă ceea de lipsire de libertate, sancționate prin dispoziții diferite de legea penală. În astfel de situații vor fi aplicabile regulile concursului de infracțiuni. Dacă lipsirea de libertate a victimei este absorbită natural în urmarea imediată a unei alte fapte penale, va exista o singură infracțiune, cea absorbantă.
C. Legătura de cauzalitate.
Ultimul element al laturii obiective este legătura de cauzalitate. Acest element privește legătura ce trebuie să existe între activitatea făptuitorului și urmarea imediată a acestei activități, concretizată în privarea de libertate.
În toate cazurile legătura de cauzalitate trebuie dovedită. Numai dacă se stabilește, fără drept de tăgadă, legătura de cauzalitate dintre comportarea subiectului activ și urmarea ilicită , va fi înfăptuită latura obiectivă. Uneori legătura de cauzalitate este atât de evidentă, încât constatarea ei nu prezintă nici o dificultate. Alteori, mai ales în situațiile când făptuitorul a acționat mijlocit, folosindu-se de energiile străine, stabilitatea legăturii de cauzalitate presupune inele dificultăți. Pentru corecta stabilire a cauzelor urmării ilicite, trebuie avute în vedere nu numai contribuțiile nemijlocite legate de urmarea imediată, ci toate contribuțiile angrenate în procesul de înfăptuiri a urmării, deci și cele mijlocite.
II. Latura subiectivă.
O faptă prevăzută de legea penală constituie infracțiune, dacă acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei este săvârșită cu voința înfăptuitorului. Atitudinea sa psihică relevă forma de vinovăție prevăzută de norma de incriminare a faptei respective.
A. Elementul subiectiv.
Făptuitorul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal voiește
să săvârșească acțiunea sau inacțiunea și are reprezentarea urmării acesteia, adică lipsirea victimei de posibilitatea de a se deplasa și acționa în mod liber. Lipsirea de libertate se săvârșește cu intenție. Aceasta poate fi directă sau indirectă după cum făptuitorul, prevăzând că acțiunea sau inacțiunea sa are ca urmare lipsirea de libertate a persoanei, a urmărit sau a acceptat producerea acestui rezultat. Intenția făptuitorului include cunoașterea caracterului ilegal al acțiunii sau inacțiunii sale. Dacă autorul faptei a crezut în mod greșit că se află in una din situațiile în care legea îi dă dreptul să lipsească o persoană de libertate, fapta sa nu are caracter penal, deoarece eroarea în care găsește acesta îi înlătură nevinovăția. Săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal nu este posibilă din culpă. Eliberarea de bună voie a victimei de către făptuitor nu înlătură existența infracțiuni.
Mobilul sau scopul privării ilegale a victimei de libertate nu are, de asemenea, nici o relevanță pentru existența infracțiunii. Dacă făptuitorul a privat victima de libertate în vederea comiterii unei infracțiuni (pe care a săvârșit-o), acesta va răspunde pentru un concurs de infracțiuni, în afară de cazul când lipsirea de libertate a victimei nu este absorbită natural în conținutul infracțiunii sau nu este prevăzută ca element constructiv ori ca circumstanța agravantă în conținutul unei infracțiuni complexe.
B. Consimțământul victimei.
Restrângerea temporală a libertății unei persoane nu va constitui infracțiune, din moment ce s-a obținut în prealabil acordul acelei persoane, spre a fi supusă la unele restricții ce privesc libertatea sa. Consimțământul trebuie să fie valabil ; adică să fie dată de o persoană conștientă de semnificația restricțiilor pe care le va suporta, iar voința ei trebuie să se manifeste liber. Revocarea consimțământului dat schimbă implicit și caracterul faptei. Menținerea regimului de privațiune de libertate după retragerea consimțământului duce la săvârșirea infracțiunii.
6. Forme, modalități, sancțiuni.
Formele infracțiunii.
A. Actele de pregătire și tentativă.
Tentativa faptelor prevăzute de art.189 alin. 1-3 se pedepsește potrivit dispozițiilor generale din art.21 Cod penal. Legea asimilează tentativei și producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei, dar numai în cazul modalităților agravate prevăzute de articolul 189 aliniatul, 3 care obișnuit constituie doar acte pregătitoare. Asemenea acte potrivit legii vor atrage răspunderea pentru tentativă la infracțiune, dacă au fost comise în condițiile articolului 189 aliniatul 3 din codul penal.
B. Consumarea.
Tentativa infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este pedepsită de lege. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce urmarea faptei, adică momentul în care persoana este lipsită de posibilitatea de a se deplasa ți acționa în conformitate cu voința sa. Întrucât starea de lipsire de libertate a repersoanei durează, se prelungește în timp, prin natura faptei, până intervine o acțiune care îi pune capăt, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal este o infracțiune continuă.
C. Epuizarea.
Ca orice infracțiune continuă, ea are și un moment al epuizării, care este momentul în care, intervenind o infracțiune contrară celei inițiale, încetează starea de lipsire de libertate a persoanei.
Modalitățile infracțiunii.
Modalități normative.
Dispoziția din aliniatul 1 a articolului 189 Cod penal incriminează
fapta în modalitatea simplă (forma tipică) .În dispozițiile din aliniatul 2-4 sunt prevăzute modalități agravate ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Acestea sunt particularizate prin anumite situații care sporesc gradul de pericol social, ceea ce justifică o înăsprire a pedepsei. Legea a reținut aceste împrejurări agravate deoarece de fiecare dată prezența lor sporește gradul de pericol social al faptei În astfel de situații este posibil din punct de vedere legal și necesar din punt de vedere practic, să se prevadă circumstanțele care modifică modalitatea simplă, agravând-o.
La conținutul tipic al infracțiunii au fost legal atașate din mulțimea de împrejurări sau situații care ar putea însoți săvârșirea infracțiunii, pe cele apreciate ca fiind de natură a spori întotdeauna gradul de pericol social al faptei și răspunderea făptuitorului.
Modalitățile agravate din articolul 2 privesc: fie mijloacele sau procedeele folosite (fapta săvârșită prin simulare de calități oficiale, prin răpire), fie persoana făptuitorului (când acesta este înarmat sau când două sau mai multe persoane comit fapta împreună ) , fie scopul urmărit (obținerea unui folos material ) , fie persoana victimei ( când acesta este un minor sau când este supusă unor suferințe fizice ) . Reținerea uneia dintre aceste modalități atrage încadrarea faptei în dispozițiile din articolul 2 al articolului 189 Cod penal. Când sunt reținute mai multe modalități agravate, fapta fiind una singură, se va da acesteia aceeași încadrare. Această complexitate va fi avută în vedere, eventual la individualizarea pedepsei.
O variantă agravată, dar de o gravitate sporită în raport cu cele de mai sus, ca statul, o persoană juridică, o organizație internațională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească un anumit articol (articolul 189 aliniatul 3 Cod penal ) , modalitatea agravată introdusă prin legea numărul 112/1990.
În sfârșit, prin dispozițiile recente ( articolul 189 aliniatul 4 Cod penal ) a fost reglementată ca formă agravată, situația în care fapta a avut ca urmare moartea victimei.
Modalități agravate:
Săvârșirea faptei prin simularea de calitate oficială.
În această modalitate, împrejurarea agravantă se referă la procedeul
folosi de făptuitor. Acesta simulează, adică pretinde că are o calitate oficială, pe care în realitate nu o deține. Procedeul lezează și prestigiul autorității publice, aducând atingere relațiilor sociale a căror desfășurare este asigurată prin normala activitate a acestei autorități.
Prin calitate oficială în sensul legii, trebuie să înțelegem funcția, în atribuțiile căreia intră dreptul de a lua măsuri sau de a executa ordine privitoare la libertatea persoanei. Numai invocarea unei asemenea funcții este susceptibilă de a crea în conștiința victimei convingerea că se află în fața unei persoane îndreptățită să o priveze de libertate și că trebuie să se supună.
Asemenea atribuții aparțin organelor de urmărire penală, organelor însărcinate cu execuția mandatelor judiciare, anumitor organe sanitare de depistare a bolilor contagioase, unor unități militare etc. Deci trebuie să se constate, dacă s-a invocat o calitate oficială, care obiectiv implică atribuții de efectuare a unor acte împotriva libertății persoanei. Nu are importanță considerațiile pentru care victima a crezut că făptuitorul poate în mod legal efectua acțiunea de lipsire de libertate. Simularea altei calități oficiale, ( de pildă aceea de director al unei întreprinderi de stat ) nu atrage aplicare agravantei.
Aducerea la cunoștința victimei a calității oficiale se poate face prin cele mai diverse procedee ( se invocă direct prin viu grai, prin prezentarea calității oficiale a făptuitorului de către o altă persoană ) .Nu are importanță momentul când s-a produs această simulare și nici când mijloacele folosite erau sau nu apte să producă inducerea în eroare a victimei ori dacă acesta s-a lăsat numai parțial ori totală indusă în eroare de făptuitor.
b). Săvârșirea faptei prin răpire.
Legătura strânsă dintre răpire și infracțiunea prevăzută în articolul.189, a determinat legiuitorul să nu mai prevadă distinct, și să transforme răpirea într-o circumstanță agravantă a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
În această modalitate, împrejurarea agravantă constă în procedeul întrebuințat de făptuitor la săvârșirea faptei și anume prin răpirea victimei.
Este răpire, atunci când victima este ridicată (luată) de la locul unde
se afla și dusă în alt loc, împotriva voinței sale, acolo unde vrea făptuitorul. Răpirea se face prin întrebuințarea violenței fizice, amenințare, narcotice, amăgire.
Nu are nici o relevanță dacă locul unde a fost dusă victima îi era cunoscut sau nu. Nu interesează dacă victima a opus totală rezistență făptuitorului sau numai parțială, important este că transportul ei de la locul unde a fost lipsită de libertate s-a făcut cu înfrângerea voinței sale.
Considerarea lipsirii de libertate prin răpire ca o modalitate legală agravată a infracțiunii, se justifică prin aceea, că aducere victimei în mod forțat ( cu încălcarea voinței sale ) ,acolo unde a decis făptuitorul, reprezintă un act periculos în sine care sporește gravitatea faptei simple.
Procedeul răpirii este întâlnit în cazul terorismului din societatea contemporană. Practica răpirii unor persoane și ținerea lor în captivitate, având un grad de pericol social ridicat, se impune să fie incriminate și sancționate cu asprime de lege.
Nu există răpire, atunci când persoana a consimțit să meargă la locul unde apoi a fost supusă unei privări de libertate sau atunci când întâmplător a ajuns în acel loc, fără ca făptuitorul să fi efectuat acte care să constituie o răpire.
c).Săvârșirea faptei de către o persoană înarmată.
Această modalitate există atunci când fapta a fost săvârșită de către o persoană, care în momentul săvârșirii acțiunii infracționale, era înarmată.
O persoană este considerată înarmată, dacă la comiterea faptei a avut asupra sa o armă. Nu este nevoie ca ulterior arma să se găsească la făptuitor.
În temeiul dispozițiilor articolul 151 Cod penal, care explică termenul armă, trebuie să înțelegem prin persoană înarmată, în primul rând, persoana care în momentul săvârșirii faptei, are asupra sa un instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă prim dispoziții legale (articolul 151 aliniat 1 Cod penal ) , iar în al doilea rând, persoana care în momentul săvârșirii faptei are asupra sa un obiect de natură a fi folosit ca armă și pe care îl întrebuințează la atac (articolul 151 aliniat 2 Cod penal ).
În prima situație, pentru existența agravantei, fiind vorba de o armă propriu-zisă, este suficient ca făptuitorul să o aibă asupra sa. În literatura de specialitate potrivit unei opinii arma trebuie să fie vizibilă pentru victimă, tinând seama de efectul intimidant pe care-l produce asupra acesteia.După o altă opinie la care ne raliem și noi agravantă există indiferent dacă victima vede sau nu arma.Persoana care acționează având asupra sa o armă manifestă o hotărâre mai fermă, o îndrăzneală mai mare, știind că are posibilitatea să o folosească oricând împotriva victimei. În acesta constă și pericolul sporit al faptei și al persoanei făptuitorului. Deși o armă vizibilă își produce efectul intimidant asupra victimei ducând la înfrângerea mai ușoară a rezistenței acesteia, totuși pericolul subzistă pentru victimă, și când făptuitorul nu-i arată arma, dar o poate folosi la nevoie. Arma trebuie să existe în mod real asupra autorului. Presupunerea eronată a victimei în această privință, nu atrage aplicarea agravantei. Agravanta va exista și când făptuitorul are asupra sa arma în virtutea funcției sau ocupației sale ( paznic, pădurar, santinelă ).
În cea de a doua situație, fiind vorba de o armă asimilată, este necesar ca făptuitorul care are asupra sa obiectul susceptibil de a fi folosit ca armă, să-l folosească în mod efectiv împotriva victimei. Dacă obiectul nu este folosit la atac, acesta nu constituie armă în înțelesul legii penale și în consecință, nu poate fi vorba de o persoană înarmată și nici nu se poate socoti realizată modalitatea agravată.
Lipsirea de libertate în mod ilegal, săvârșită de o persoană înarmată este mai gravă deoarece relevă un grad sporit de pericol social al făptuitorului, acesta înțelegând să recurgă pentru săvârșirea infracțiunii la mijloace de natură să-i asigure reușita intr-o mai mare măsură.
În practica judiciară s-a decis că fapta unei persoane, care după cea oprit un taxi particular a forțat pe conducătorul acestuia, amenințându-l cu un cuțit, să-l transporte timp de două ore în diverse zone ale municipiului București, constituie infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de articolul 189 Cod penal, deoarece în condițiile de mai sus, libertatea de mișcare a victimei a fost grav încălcată, prin fapta unei persoane înarmate.
d). Săvârșire faptei de două sau mai multe persoane împreună.
Cooperarea mai multor persoane la săvârșirea faptei sporește gravitatea infracțiunii deoarece mărește șansele de reușită ale făptuitorului,care acționează cu mai multă eficiență asupra victimei, anihilându-i sau reducându-i mult mai ușor posibilitatea de apărare.
Prin săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună se înțelege, după cum s-a mai arătat, săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane în calitate de coautori, precum și săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane dintre care cel puțin una în calitate de auto, iar cealaltă sau celelalte în calitate de complici concomitenți.
Nu interesează dacă printre cei care cooperează la săvârșirea faptei sunt și persoane care nu răspund penal.
Legea a avut în vedere cooperarea materială, care indiferent de orice altă împrejurare, ușurează comiterea infracțiunii și îi ridică periculozitatea socială. Participantul care răspunde penal este sancționat pentru forma agravantă a infracțiunii, chiar dacă toți ceilalți participanți sunt exonerați de răspunderea penală. Dacă fapta este săvârșită de cel puțin trei persoane împreună se aplică numai agravanta specială, nu și cea generală prevăzută în articolul 75 litera a Cod penal deoarece, în caz contrar, ar în semna ca un același temei să atragă o dublă agravare a pedepsei, ceea ce nu este admisibil.
Circumstanța agravantă referindu-se la faptă și nu la persoana făptuitorului, instigatorii și complicii anteriori, care au știut că fapta va fi săvârșită de două sau mai multe persoane împreună, răspund, de asemenea, pentru forma agravată a infracțiunii.
Infracțiunea de lipsire de libertate fiind o infracțiune continuă, nu este necesar să existe în tot timpul săvârșirii același număr de făptuitori. Aceștia pot acționa succesiv, se pot substitui, intervenția lor făcându-se la aceeași faptă, din moment ce se include în durata de timp în care persoana a fost lipsită de libertate.
În practica judiciară s-a reținut fapta mai multor bărbați de a reține partea vătămată în scopul de a avea cu ea în mod repetat raporturi intime constituie infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută și pedepsită de dispoziția articolului 198 aliniatul 2 Cod penal, întrucât pentru o anumită perioadă de timp aceasta a fost lipsită de posibilitatea de a dispune în mod liber de sine.
e).Cererea unui folos material sau a oricărui alt avantaj în schimbul eliberării.
Circumstanța agravantă constă, așadar, în cererea formulată de făptuitor de a i se da, în schimbul eliberării persoanei, un folos material sau oricare alt avantaj.Prin aceasta, infracțiunea dovedește o periculozitate socială sporită, deoarece făptuitorul, urmărind un folos material sau orice alt avantaj, condiționează încetarea activității sale infracționale de realizarea acelui folos sau avantaj.
Nu interesează valoarea folosului material și nici natura avantajului. De asemenea, nu interesează dacă cererea a fost sau nu acceptată. Esențial este ca făptuitorul să fi făcut această cerere. În sfârșit, este indiferent dacă făptuitorul a adresat cererea victimei sau unei alte persoane, care, datorită relațiilor ei cu victima, ar putea satisface această cerere.
Infracțiunea de lipsire de libertate în această formă agravantă absoarbe infracțiunea de șantaj.
Este vorba, așadar, de o infracțiune complexă, în care legiuitorul a indus, ca circumstanță agravantă, fapta incriminată distinct în dispozițiile articolului 194 Cod penal.
f).Săvârșirea faptei asupra unui minor.
Circumstanța agravată se referă la victima infracțiunii, care trebuie să fie un minor, adică o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani. Periculozitatea sporită a infracțiunii decurge, în acesta caz, din aceea că victima, nefiind încă pe deplin formată din punt de vedere fizic și psihic, fapta poate avea consecințe dintre cele mai grave în ceea ce privește dezvoltarea ei ulterioară.
Starea de minoritate a victimei trebuie să existe în momentul în care victima este lipsită de libertate și nu în momentul în care făptuitorul încetează activitatea sa infracțională. Dacă ar fi astfel, făptuitorul ar fi încurajat să prelungească activitatea sa infracțională, pentru ca agravanta să nu-i fie aplicabilă. De asemenea, este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut sau să fi acceptat împrejurarea că victima este o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani. Dacă această împrejurare nu a fost cunoscută sau acceptată de făptuitor, în momentul săvârșirii faptei, agravanta nu este aplicabilă.
g). Supunerea victimei unor suferințe.
Lipsirea de libertate în mod ilegal este mai gravă când victima este supusă unor suferințe. Aceste suferințe pot concorda cu momentul lipsirii de libertate sau pot surveni mai târziu în timpul deținerii victimei și până la încetarea activității infracționale.
Suferințele la care este supusă victima pot fi fizice sau psihice. Sunt suferințe fizice : foamea, setea, imposibilitatea satisfacerii necesităților primare etc. Sunt suferințe psihice ( morale ) : provocarea unei stări de groază, de disperare, batjocorirea demnității, transmiterea de vești eronate de la cei apropiați etc.
Toate aceste suferințe își găsesc cauza în acțiunea făptuitorului ți sunt determinate de felul cum a fost concepută și executată acțiunea de lipsire nelegitimă de libertate, de regimul la care a fost supusă victima în timpul privării de libertate. Nu are relevanță durata acestor suferințe. Ele însă trebuie să existe obiectiv și să fie de o anumită intensitate, deoarece astfel nu sau justificat agravarea faptei și a răspunderii penale a făptuitorului (lipsirea de libertate în mod ilegal presupune și în forma simplă o suferință produsă victimei ) .Suferințele la care a fost supusă victima vor fi stabilite în fiecare caz, în raport cu situația concretă ( bătrân, suferind, debil, minor, femeie etc.), ținându-se seama și de starea fizică sau psihică în care sa aflat acesta în momentul săvârșirii faptei, deoarece o anumită stare fizică sau psihică ar fi putut mări intensitatea suferințelor la care a fost supusă victima.
Legiuitorul, prevăzând agravanta, a avut în vedere numai supunerea victimei unor suferințe, nu și pricinuirea vreunei vătămări a integrității corporale sau a sănătății acesteia. Dacă se produce o astfel de urmare, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni.
În acest sens a fost prezentat, din practica judiciară, concursul de infracțiuni format de lipsirea de libertate în mod ilegal și vătămare corporală.
Dacă fapta are ca urmare moartea victimei, infracțiunea prezintă o altă formă agravată ( art.189 alin.4 Cod penal ) .
Supunerea victimei unor suferințe sporește gradul de pericol concret al faptei de lipsire de libertate ceea ce explică, de ce această împrejurare este considerată de legea penală ca o modalitate agravată a infracțiunii.
h). Punerea în pericol a sănătății sau a vieții victimei.
Circumstanța agravantă constă în aceea că fapta de lipsire de libertate este săvârșită în asemenea condiții încât se creează o stare de pericol pentru sănătatea sau viața victimei.
Această modalitate agravantă se deosebește de precedenta prin aceea că, în cazul suferințelor, la care victima a fost supusă, acestea au fost suportate de ea, pe când la modalitatea de fată, regimul creat victimei creează o stare de pericol sau sănătate pentru starea acesteia. După cum s-a arătat deja suferințele la care este supusă victima pot proveni din diferite acte ce nu pun însă în pericol viața și sănătatea victimei, când pun însă în pericol viața sau sănătatea victimei, atunci fapta îmbracă specificul modalității de care ne ocupăm acum.
Starea de pericol poate rezulta și de data aceasta, din modul cum a fost executată infracțiunea sau din regimul la care a fost supusă victima în timpul cât a fost lipsită de libertate (de exemplu, victima este ținută într-o pădure unde sunt animale sălbatice, care ar tutea-o ataca; victima, persoană debilă, este ținută într-o locuință insalubră, neîncălzită și fără hrană suficientă ori în pericol de dărâmare; victima este închisă într-o cameră unde a stat o persoană suferindă de o boală contagioasă etc. ) .
Pericolul trebuie să fie concret și să existe riscul ca victima să sufere o vătămare a sănătății sau să-și piardă viața. Trebuie deci să se facă dovada că dacă nu se intervenea la timp, vătămarea sănătății persoanei sau moartea s-ar fi produs.
Nu este nevoie ca starea de pericol să persiste tot timpul cât durează lipsirea de libertate. Este de ajuns ca într-un moment din acest timp să se fi ivit prezența pericolului.
Legiuitorul a avut în vedere numai expunerea victimei de a suferi o vătămare a integrității sau a sănătății ori se a-și pierde viața, dacă victima suferă efectiv o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, infracțiunea de lipsire de libertate intră în concurs cu infracțiunea de vătămare corporală ( art.180 alin. 181 sau 182 Cod penal ), iar dacă fapta are ca urmare moartea victimei, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prezintă forma agravată prevăzută de art.189 alin. 4 Cod penal.
i). Cererea ca, în schimbul eliberării, statul o persoană juridică, o organizație internațională interguvernamentală sau in gruip de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act (art.189 alin. 3 Cod penal ).
O modalitate agravantă, dar de gravitate sporită în raport cu cea de mai sus, a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este prevăzută în alin.3 al art. 189 Cod penal modalitate agravată introdusă prin Decretul – Lege nr.112/1990.
Ca și în cazul agravantei prevăzute în alin.2 ar art.189 Cod penal aste vorba de condiționarea eliberării persoanei lipsite de libertatea satisfacerii unei cereri formulate de făptuitor. Obiectul cererii formulate de făptuitor trebuie să fie îndeplinirea sau neîndeplinerea unui act de către stat, de către o persoană juridică, o organizație internațională interguvernamentală sau de către un grup de persoane.
Nu interesează modul cum a fost făcută cererea. Nu interesează de asemenea, în ce constă actul de a cărui îndeplinire sau neîndeplinire se condiționează eliberarea victimei. Esențial este că făptuitorul să fi făcut această cerere. Este indiferent dacă cererea făptuitorului a fost sau nu satisfăcută.
j).Moartea victimei ca urmare a faptei
( atr.189 alin. 4 Cod penal )
Prin Decretul – Lege nr. 112/ 1990 a fost introdus și alin.4 al art.189 Cod penal prin care se reglementează o modalitate agravantă, de gravitate sporită față de alin.2 ți 3 ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Circumstanța agravantă se referă la producerea prin săvârșirea faptei, a unui rezultat mai grav, constând în moartea victimei. Acest rezultat mai grav nu a fost urmărit de făptuitor și nici nu a fost acceptat de acesta. Făptuitorul, în condițiile concrete în care a acționat, fie că l-a prevăzut, deși putea și trebuia să-l prevadă. Poziția subiectivă a făptuitorului față de moartea victimei se caracterizează prin praieterintenție, adică intenția în ceea ce privește lipsirea de libertate a persoanei și culpa în ceea ce privește moartea acesteia.
Dacă făptuitorul a acționat cu intenție ( indirectă sau directă ), în ceea ce privește moartea victimei, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal intră în concurs cu infracțiunea de omor.
Modalități faptice.
În concret, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal poate avea modalități variate. Unele din aceste modalități de fapt privesc procedeul folosit de făptuitor în comiterea infracțiunii, procedeu ce reprezintă un indiciu important de evaluare a pericolului social al faptei săvârșite, pericol de care trebuie să țină seama instanțele judecătorești.
Astfel, acțiunea făptuitorului se poate săvârși prin folosirea violenței fizice. Constrângerea fizică exercitată de făptuitor reprezintă de altfel o modalitate obișnuită în săvârșirea infracțiunii. Violența poate fi realizată prin energia fizică a făptuitorului sau prin energii străine folosite de acesta.
Infracțiunea poate fi săvârșită prin acțiuni care nu ating direct persoana victimei, dar produc o stare de fapt, datorită căreia, acesta nu mai are putința să acționeze și să se deplaseze liber (de exemplu, acțiunea de ascundere a cheii, ca persoana să nu poată părăsi casa; acțiunea de incuiere a hainelor, ca persoana care dormea , sănu poată pleca, atunci când se trezește; Acțiunea de defectare a mașinii folosită de victimă în deplasările sale etc.).
Fapta poate fi săvârșită și cu ajutorul constrângerii psihice, victima fiind amenințată cu un rău în fața căruia își manifestă voința în condiții de constrângere (de exemplu, făptuitorul sub amenințarea recurgerii la violență fizică, determină victima să rămână un timp într-un anumit loc).
Sancțiuni.
Pentru modalitatea simplă ( forma tipică ) a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este prevăzută în dispoziția din alin.1 al art.189 Cod penal închisoarea de la 1 la 5 ani.
Pentru modalitățile agravate pedeapsa prevăzută în alin. 2 al art. 189 Cod penal, este închisoarea de la 5 la 12 ani.
Dacă infracțiunea se săvârșește în condițiile alin. 3 al textului, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei (alin. 4 ), pedeapsa este închisoare de la 15 la 25 ani.
Instanța poate aplica și pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, ori de câte ori pronunță ca pedeapsă principală închisoarea de cel puțin 2 ani ( art.65 alin. 1 Cod penal ).
f).Aspecte procesuale.
Pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită din oficiu.
Actele de urmărire penală se efectuează de către procuror ( art.209 Cod procedură penală).
Judecarea cauzei în primă instanță este de competența Tribunalului (art.27 pct. 1 lit. a Cod procedură penală ).
CAPITOLUL III
ASEMĂNĂRI, DEOSEBIRI, LEGĂTURI CU ALTE INFRACȚIUNI.
Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, inclusă în titlul
al-III-lea, se aseamănă cu toate infracțiunile contra persoanei, având ca obiect juridic generic relațiile sociale a căror formare și desfășurare este legată de persoana fizică și drepturile personale ale acesteia. Este vorba de acele relații în cadrul cărora orice persoană spune tuturor celorlalți membri ai societății, dreptul său absolut de existență, sănătate integritate fizică, libertate sau onoare și pretinde tuturor să se abțină de la orice faptă prin care i s-ar putea suprima viața, atinge sănătatea, răpi libertatea, știrbi demnitatea.
Toate infracțiunile contra persoanei prezintă un ridicat grad de pericol social, determinat pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări care le pot avea pentru societate, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace și procedee violente și au deseori o frecvență mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.
Grupul infracțiunilor contra persoanei, datorită numărului ridicat de fapte sociale periculoase care îl alcătuiesc, oferă un vast și prețios câmp de cercetări pe tărâm criminologic. Fenomenul infracțional în sfera infracțiunilor contra persoanei are ca trăsătură specifică faptul că valorile sociale ocrotite de legea penală privesc direct și intim omul, ca persoană în complexitatea ființei sale, așa că aceste infracțiuni pun față în față omul infractor cu omul victimă, mai întâi ca exemplare umane și apoi ca elemente sociale.
Dacă prin obiectul juridic generic aceste infracțiuni se aseamănă, prin obiectul juridic special se deosebesc. Obiectul juridic special cuprinde relațiile sociale care privesc separat diversele atribute speciale ale persoanei, adică viața, sănătatea, libertatea.
În funcție de obiectul juridic special, infracțiunile contra persoanei sunt împărțite în subgrupe, cuprinse în capitole separate iar succesiunea acestora este în ordinea importanței valorilor sociale ocrotite.
Infracțiunile din cadrul aceluiași capitol se aseamănă datorită valorilor sociale ocrotite de acesta.
Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se asemănă cu toate infracțiunile contra libertății persoanei, ce au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la libertate ți se deosebesc de acestea deoarece dreptul la libertate prezintă mai multe aspecte și fiecare dintre infracțiunile contra libertății persoanei se ocupă de unul dintre aceste aspecte.
Astfel unele dintre infracțiunile îndreptate împotriva libertății persoanei încalcă relațiile sociale referitoare la libertatea fizică sau de acțiune a persoanei ( lipsire de libertate în mod ilegal ), altele încalcă relațiile sociale referitoare libertatea morală a persoanei ( amenințarea șantajul ), există infracțiuni care încalcă relațiile sociale referitoare la alte aspecte ale acestui drept ( inviolabilitatea domiciliului, în cazul infracțiunii de violare de domiciliu, inviolabilitatea corespondenței în cadrul violării secretului corespondenței, inviolabilitatea secretului profesional în cazul divulgării acestuia etc. ) .
În continuare, vor prezenta asemănări, deosebiri legături mai strânse ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal cu unele infracțiuni.
Se poate vorbi de informațiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și în cadrul infracțiunii de sclavie. Dacă la infracțiunea de libertate în mod ilegal este ocrotită libertatea persoanei sub aspectul posibilităților d mișcare și acțiune, la infracțiunea de sclavie este ocrotită însăși starea de libertate a persoanei luată în considerare în sensul cel mai larg , adică în totalitatea drepturilor pe care le implică, deoarece prin săvârșirea faptei, persoana este lipsită complet de acest atribut esențial al ei, care este libertatea individuală.
Există asemănări și deosebiri între infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și infracțiunea de șantaj.
Șantajul reprezintă o atingere adusă libertății individuale, manifestată în aspectul ei particular de libertatea psihică ( morală ) .
Scopul urmărit de făptuitor – obținerea unui folos injust – caracterizează constrângerea libertății psihice la care este supusă persoana față de care se săvârșește infracțiunea de șantaj.
Fapta se asemănă, sub acest aspect cu forma agravantă a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal ( art. 189 alin. 2 ) ,căci și aici atingerea adusă libertății se săvârșește în vederea obținerii unui folos.
Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se deosebește de șantaj nu numai prin faptul că libertatea individuală este încălcată în mod diferit ( libertatea fizică sau de mișcare la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și libertatea psihică la infracțiunea de șantaj ), dar și prin particularitățile fiecărei infracțiuni în parte: la șantaj nu este necesar ca victima să fie lipsită de libertatea fizică, iar folosul nu este cerut ca preț al eliberării victimei, cum se întâmplă la lipsirea de libertate în mod ilegal, apoi la șantaj este de ajuns să fie urmărit un folos injust, pe când la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal folosul trebuie să fie material.
Asemănări există și între infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și operațiunea de violare de domiciliu prevăzută în aliniatul 2 al art. 192 Cod penal – săvârșirea faptei de o persoană înarmată – are aceeași rațiune ca și în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal (art. 189 alin. 2 Cod penal ), iar noțiunea de “armă” are și în cazul violării de domiciliu, sensul stabilit prin dispozițiile art.151 alin.1 și 2 Cod penal.
Tot la fel agravanta, de la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal – săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună – art.189 alin.2 Cod penal este identică cu cea prevăzută în cazul violării de domiciliu și are aceeași rațiune. Ea se aplică atunci când violarea de domiciliu este săvârșită de două sau mai multe persoane în calitate de coautori, ori de două sau mai multe persoane din care cel puțin una are calitatea de autor, iar cealaltă sau celelalte au calitate de complici concomitenți. Dacă fapta este săvârșită de cel puțin teri persoane împreună, se aplică numai agravanta specială (art.192 alin.2 Cod penal ).
Asemănarea există și între circumstanța agravantă de la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal – săvârșirea faptei prin simulare de calități oficiale ( art.189 alin.2 ) și agravanta de la art. 192 alin. 2 Cod penal – săvârșirea faptei prin calități mincinoase. Cele două agravante seamănă deoarece în ambele situații este vorba de folosirea de către făptuitor a unor calități pe care nu le posedă. Dar, în timp ce în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, făptuitorul simulează o anumită calitate oficială, în cazul violării de domiciliu, el folosește orice calitate mincinoasă ( de exemplu, calitatea de rudă, calitatea de lucrător la telefoane, de la gaz, electricitate, calitatea de polițist etc.).
Legătura există între infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și infracțiunea de viol.
Infracțiunea de viol are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex feminin. Libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale sunt aspecte ale libertății individuale și își găsesc expresia în dreptul alienabil al persoanei, de a dispune în mod liber de corpul său în relațiile sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului și ale moralei.
Inviolabilitatea sexuală a persoanei este inseparabilă de inviolabilitatea ei fizică.
Infracțiunea de viol presupune un raport sexual cu o persoană de sex feminin, ce trebuie realizat prin constrângere, sau profitând de neputința acesteia de a se apăra sau de ași exprima voința.
In prima modalitate, care are legătură cu lipsirea de libertate nelegitimă a persoanei, încălcarea libertății și inviolabilității sexuale a persoanei de sex feminin este săvârșită prin constrângerea acesteia la raportul sexual. Constrângerea poate fi fizică sau morală, după cum făptuitorul urmărește înfrângerea rezistenței fizice sau morale a victimei. Constrângerea fizică constă în folosirea forței fizice asupra persoanei de sex feminin, pentru a înfrânge rezistența fizică a acestea și pentru a face astfel posibil raportul sexual (de exemplu, imobilizarea brațelor și a întregului corp, legarea victimei etc. ).
Infracțiunea de viol include în conținutul ei, în mod natural, lipsirea de libertatea necesară realizării raportului sexual prin constrângere.
În practica judiciară s-a reținut fapta inculpatului, care a legat mâinile victimei de calorifer pentru a-i înfrânge rezistența, iar după consumarea violului a părăsit locul faptei. Victima a fost dezlegată la foarte puțin timp de către o altă persoană venită în locuință. Fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută și pedepsită de art.197 Cod penal. Pentru a se putea reține infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art.189 Cod penal în concurs cu infracțiunea de viol, este necesar să se stabilească o intenție specifică în acest sens din partea inculpatului, precum și o continuare, o anumită durată a restricției de libertate, ceea ce în speță nu este cazul.
Practica a statuat în mod greșit activitatea infracțională a inculpaților și a fost disociată în două infracțiuni – de lipsire de libertate în mod nelegal și viol – avându-se în vedere faptul că introducerea victimei în autoturism și transportul acesteia la locul faptei erau indispensabile realizării scopului propus, de violarea acesteia.
Rezumatul speței : În fapt s-a reținut că, la data de 26.05.1997, pe timp de noapte, după ce a agresat partea vătămată pe care a indus-o cu forța în autoturism, inculpatul a circulat pe strada Teilor până pe raza comunei Rătești unde a încercat să aibă cu aceasta un raport sexual prin violență.
Prin sentința penală nr. 3108 din 30.10.1997 a Judecătoriei Pitești, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 7 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.189 alin.2 Cod penal și art.20 în referințe la articolul 197 alin. Cu aplicarea art. 33-34 Cod penal.
Hotărârea instanței de fond a fost menținută de către Tribunalul Argeș prin decizia penală nr.135 din 10.02 1998.
Prin decizia penală nr.293 / R din 30.04.1998 a Curții de Apel Pitești, a fost admis recursul inculpatului în sensul că a fost schimbată încadrarea juridică din cele două infracțiuni într-una singură și anume cea de tentativă de viol prevăzută de art.20 în referire la art. 197 alin.1 Cod penal aplicându-se inculpatului o pedeapsă de 3 ani și 8 luni închisoare.
O altă problemă de drept legată de existența infracțiunii de libertate în mod ilegal a fost rezolvată prin decizia penală nr. 27 din 29 ianuarie 1998 pronunțată de Curtea de Apel Iași.
În fapt s-au reținut următoarele:
În ziua de 12.11.1996, inculpatul B.S. s-a întâlnit cu partea vătămată, în compania căreia a mers a mers în apartamentul proprietatea inculpatului A.M.D. .
Relatându-i acestuia intenția de a întreține raport sexual cu victima, inculpatul A.M.D. a plecat din apartament.
În aceste condiții inculpatul B.S., prin violență și amenințare cu un cuțit, a întreținut raport sexual cu partea vătămată. Apoi acest inculpat a ascuns hainele părții vătămate și a împiedicat-o pe aceasta să părăsească apartamentul.
Ulterior, a venit în apartament și inculpatul A.M.B. precum și alți teri inculpați care, profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra, au întreținut raport sexual cu aceasta.
Prin sentința penală nr.131 din 5 iunie 1997, Tribunalul Iași i-a condamnat pe cei cinci inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de disp. art.197 alin.2 lit.b din Cod penal la pedepse cu închisoarea, pentru unul din inculpați reținându-i-se în sarcină și infracțiunea de lipsire ilegală de libertate prevăzută de dispoziția art.189 alin.2 Cod penal.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații și parchetul.
Parchetul a criticat sentința penală pentru nelegalitate, susținând că greșit instanța de fond nu l-a condamnat pe inculpatul A.M.D. și pentru infracțiunea de lipsire ilegală de libertate, prevăzută de art.189 alin.2 Cod penal, contând în aceea că a pus la dispoziție apartamentul său.
S-a reținut că acest motiv de apel nu este fondat.
Pentru a se reține în sarcina inculpatului infracțiunea de lipsire ilegală de libertate prevăzută de art.189 alin.2 Cod penal, constând în aceea că inculpatul să fi exercitat o acțiune sau inacțiune care să determine o restrângere a libertății de mișcare a victimei. Acest inculpat nu a exercitat astfel de acțiuni. Simpla împrejurare că inculpatul a pus la dispoziția celorlalți inculpați apartamentul proprietatea lui, în care s-a desfășurat întreaga activitate infracțională, nu constituie latura obiectivă a infracțiunii de lipsire ilegală de libertate.
Atât timp cât inculpatul nu a participat la reținerea obiectelor de îmbrăcăminte a părții vătămate și nu a împiedicat-o în nici un mod să plece din apartament, acțiuni ce se circumscriu laturii obiective, în sarcina acestuia nu poate reține infracțiunea de lipsire ilegală de libertate, nefiind realizate elementele constitutive ale acestei infracțiuni.
Lipsirea de libertate care depășește necesitatea realizării raportului sexual prin constrângere își păstrează autonomia și constituie infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cu care violul intră în concurs.
Există legătură și între infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și infracțiunea de tâlhărie sunt
Tâlhăria este fapta persoanei care pentru săvârșirea infracțiunii de furt sau pentru păstrarea lucrurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau pentru înlăturarea pericolului de a fi prinsă, recurge la violență, amenințări și alte constrângeri îndreptate împotriva unei persoane.
Furtul constituie acțiunea principală, iar folosirea de violență, amenințări sau alte forme de constrângere constituie acțiunea adiacentă. Obiectul juridic principal contă în relațiile sociale referitoare la patrimoniu, iar obiectul juridic special constă în relații sociale referitoare la viața, integritatea corporală sau libertatea persoanei.
Acțiunea adiacentă din alcătuirea complexă a elementului material al infracțiunii de tâlhărie, constă din întrebuințarea de violențe sau amenințări ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra. Acțiunea adiacentă va fi realizată când violențele sau amenințările folosite au fost săvârșite în condițiile arătate de articolul 180-182,189, 193 și 194 Cod penal.
Prin punerea victimei în neputința de a se apăra se înțelege orice acțiune care a anihilat posibilitatea de apărare de care victima ar fi putut dispune (de exemplu imobilizarea victimei).
Problema care se pune în practica judiciară și în literatura de specialitate este dacă suntem în prezența unui concurs de infracțiuni (tâlhărie prevăzută și pedepsită de art.211 Cod penal și lipsire de libertate în mod ilegal, (prevăzută și pedepsită de art.189 Cod penal ),sau în prezența unei singure infracțiuni complexe, cea de tâlhărie, care absoarbe în conținutul său infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.
Practica judiciară a rezolvat aceste probleme, de drept prin pronunțarea unor soluții de care ne vom ocupa în continuare.
Confirmând încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu instanța a condamnat pe inculpații T.S.M. și G.F.M. la 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută și pedepsită de art.189 alin.2 Cod penal și la câte 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută și pedepsită de art.211 alin.1 Cod penal. Făcând aplicarea dispoziției art.33 și 34 din Codul penal s-a dispus contopirea pedepselor aplicate, aceștia urmând să execute săvârșirea pedepselor cele mai grele de 4 ani fără aplicarea vreunui spor. Potrivit dispoziției art.71 din codul penal au fost interzise inculpaților drepturile prevăzute de art.64 Cod penal.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut următoarea situație de fapt:
În dimineața zilei de 23 octombrie 1993, în jurul orei 500, după o înțelegere prealabilă, cei doi inculpați au mers la domiciliul părții vătămate I.A.M.. Cu consimțământul acesteia cei doi inculpați au pătruns în apartamentul părții vătămate. La scurtă vreme inculpatul T.S.M. a lovit cu pumnii partea vătămată doborând-o, după care împreună cu inculpatul G.F.M. au legat-o de mâini și de picioare cu niște frânghii pe care le aveau asupra lor, dinainte pregătite și i-au pus un căluș în gură. După lovirea și imobilizarea părții vătămate, inculpații au luat din apartamentul acesteia bunuri mobile în valoare de 200000 lei.
Împotriva acestei sentințe a fost declarat apel de către parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin cu motivarea că pedepsele aplicate inculpaților sunt reduse față de gradul de pericol social al faptelor săvârșite. Reținând aceeași situație de fapt și aceleași încadrări juridice Tribunalul a admis apelul parchetului și a majorat pedepsele inculpaților la 5 ani închisoare.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs inculpatul I.S.M. care ulterior a fost retras.
Instanța de fond cât și cea de apel fără o motivare specială au reținut că faptele săvârșite de inculpați constituie infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal și tâlhărie, aflate în concurs, pentru care au aplicat pedepsele amintite.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a formulat un memoriu pentru promovarea unui recurs în anulare, susținând în esență că faptele săvârșite de inculpați constituie numai infracțiunea de tâlhărie, prevăzută și pedepsită de art.211 alin.1 Cod pena, care absoarbe în conținutul său infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.
Acest punct de vedere a fost argumentat astfel:
“ Executate în această cronologie (cea reținută de cele două instanțe) actele de violență, prin care victima a fost imobilizată, preced și facilitează furtul. În contextul dat, imobilizarea acesteia a fost necesară pentru realizarea furtului, constituind violențele care materializează latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie. Întrucât scopul urmărit a fost furtul ,aceste violențe nu se pot autonomiza din complexul infracțional ce alcătuiește tâlhăria, pentru că desprinse din acest complex, însuși complexul dispare și concursul ar apare în acest caz între lipsirea de libertate și furt, ceea ce nu poate fi acceptat.”
Deși punctul de vedere a fost apreciat ca fiind juridic exact s-a decis că nu este cazul să se declare recurs în anulare întrucât prin exercitarea acestuia “ nu ar fi posibil să se realizeze, în paralel cu achitarea inculpaților pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art.189 alin.2 Cod penal și aplicarea unei pedepse mai severe pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art.211 alin.1 Cod penal, sancționată mai blând cu totul nejustificat de către instanță.”
Se crede însă, că ne aflăm în cazul în discuție, în fața infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal și tâlhărie, care formează un concurs ideal.
Acest punct de vedere a fost argumentat astfel :
Prin natura și esența sa, tâlhăria nu absoarbe-n conținutul său obiectiv, decât acele acțiuni, pe care legea le-a determinat fără echivoc, indicându-le fie prin denumirea acestora (art.180 alin.1 Cod penal, când vătămarea a necesitat pentru vindecarea îngrijiri medicale de cel mult 10 zile și art,193 Cod penal în ipoteza prevăzută în alin.1 )fie prin indicarea textului de lege care le incriminează distinct (art.180 alin 2 Cod penal, când vindecarea a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de mai mult de 10 zile sau avut vreuna din urmările prevăzute de art.101 ori 182 Cod penal, în ipoteza alin.2 din art.211 Cod penal ).
Componenta adiacentă al elementului material al tâlhăriei, care nu este prevăzută de lege a fi absorbită de aceasta și care constituie infracțiune își păstrează acest atribut și deci identitatea juridică, există-n concurs cu acesta, fără să devină extrinsecă ei.
Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal a unei persoane, prevăzută și pedepsită de art.189 Cod penal, în cazul când este săvârșită pentru realizarea tâlhăriei, fiind numai una din modalitățile de a pune victima în neputința de a se apăra și nefiind enumerată prin dispozițiile art.211 Cod penal ca fiind absorbită de elementul material al acesteia, se află în concurs cu acesta, păstrându-și autonomia față de ea.
Soluția este impusă și de prevederile art.33 lit. b din Codul penal, potrivită cărora există pluralitate de infracțiuni sub forma concursului, când o acțiune sau inacțiune săvârșită de aceeași persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele constitutive ale mai multor infracțiuni.
În cazul adus în discuție, acțiunea de a exercita acte de violență și punerea victimei în neputința de a se apăra, prin legarea de mâini și de picioare și punerea unui căluș în gură, comisă în vederea săvârșirii furtului și pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, întrunește elementele constitutive ale acțiunii de tâlhărie. Aceeași acțiune, unită cu împrejurarea că punerea victimei în neputință de a se apăra a fost realizată prin legarea acesteia și deci lipsirea ei de posibilitatea de a se mișca și cu urmarea specifică – lipsirea de libertate, realizează însăși elementele infracțiunii prevăzute și pedepsite de art.189 alin. 2 Cod penal, ea fiind săvârșită de două persoane împreună.
Faptul că lipsirea de libertate ilegală a fost concepută și săvârșită de inculpat, ca mijloc pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, nu are consecința pierderii identității juridice acesteia și pentru că potrivit dispozițiilor art.33 lit. a teza a – II –a Cod penal ”există concurs chiar dacă una din infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea altei infracțiuni “. Ori de câte ori suntem în prezența unei singure acțiuni sau inacțiuni, conjugată însă cu o multiplicitate de urmări și împrejurări, concursul este ideal. Componența materială a infracțiunilor aflate în concurs ideal nu poate fi realizată decât printr-o acțiune sau inacțiune singură, ori prin acțiuni sau inacțiuni concomitente, întrunite într-un tot faptic. Dacă în cazul concursului ideal s-ar înlătura acțiunea sau inacțiunea uneia din infracțiuni, cealaltă acțiune în concurs și-ar pierde la rândul său ființa, deoarece activitatea materială ce stă la baza ambelor infracțiuni fiind unică, eliminarea acesteia face să dispară elementul material al laturii obiective a tuturor infracțiunilor ce compun pluralitatea.
În cazul adus în discuție, așa cum a fost concepută și săvârșită infracțiunea, prin lovire și lipsire ilegală de libertate a victimei, care s-au succedat neîntrerupt printr-o unitate de acțiune, suntem în prezența unui concurs ideal de infracțiuni, prevăzute și pedepsite de art.211 alin. 1 și art.189 alin.2 Cod penal, astfel încât instanța de judecată era datoare să rețină aceasta și să aplice prevederile art.33 lit.b Cod penal.
Într-o altă opinie, numai atunci când imobilizarea victimei excede acțiunilor necesare în desfășurarea laturii obiective infracțiunii de tâlhărie, ne aflăm în fața unei acțiuni de sine stătătoare, respectiv lipsirea de libertate în mod ilegal.
Din practica judiciară s-a reținut că inculpații B.D. și P.B. au fost condamnați printre altele și de lipsire de libertate prevăzută de art.189 alin. 2 Cod penal.
S- reținut că în ziua de 7.09.1988, cei doi inculpați au pătruns în locuința părții vătămate de unde au sustras diferite bunuri. Când se pregăteau să părăsească imobilul, au văzut că partea vătămată se pregătea să intre în casă. Atunci s-au ascuns într-o cameră, iar când partea vătămată a intrat, au imobilizat-o ( i-au legat mâinile, i-au acoperit ochii și gura ). Apoi prin amenințări au deposedat-o de suma de 3000 lei. Înainte de a părăsi locuința, au dezlegat partea vătămată.
Împotriva acestei sentințe a fost declarat recurs de către procuratură, susținându-se printre altele nelegalitatea sentinței motivat de faptul că inculpații au comis numai infracțiunea de tâlhărie și nu și aceea de lipsire de libertate, motiv pentru care s-a cerut schimbarea încadrării juridice a faptei.
Prin decizia pronunțată de către tribunal s-a respins recursul procuraturii, arătându-se că în speță, acțiunea de imobilizare a victimei excede necesarul acțiunii de tâlhari și poate fi considerată de sine stătătoare, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate.
Într-o opinie, se susține că atunci –mai rar-în locul obișnuitelor violențe, mijlocul prin care se comite infracțiunea complexă figurează trăsăturile altei infracțiuni (lipsirea de libertate, șantaj etc.) se poate crea aparența că această infracțiune mijloc este extrinsecă faptului complex și de aceea poate fi pusă în concurs cu aceasta.
Speța adnotată oferă un asemenea exemplu. Atât organele de urmărire cât și instanțele de judecată au apreciat că lipsirea de libertate consecutivă furtului comis de inculpați, realizează conținutul infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. 1 și 189 alin. 2 Cod penal, aflate în concurs potrivit disp. art. 33 Cod penal. Împrejurarea de natură să inducă în eroare în cazul dat organelor juridice, așa cum a fost pusă în evidență de decizia de casare, rezidă în aceea că imobilizarea victimei a avut loc după comiterea furtului, la realizarea căreia nu și-a adus nici o contribuție. Era de așteptat, că în acest caz, inculpații să fie condamnați pentru furt și lipsire de libertate.
În realitate, fapta comisă de cei doi inculpați a fost aceea de tâlhărie. Potrivit art.211 alin. 1 Cod penal, această infracțiune se comite nu numai atunci când violențele servesc autorului drept mijloc pentru realizarea furtului ci și atunci când uzând de violență, autorul încearcă să păstreze bunul furat ori să-și asigure scăparea. În aceste două cazuri, deși posterioară acțiunii de luare a bunului, violențele transformă furtul în tâlhărie. Ori, în speță este probat că inculpații când intenționau să plece cu bunurile furate, au observat partea vătămată urcând scările, ei fiind nevoiți să se ascundă în dormitorul acesteia pentru a nu fi observați, recunoscuți și prinși, inculpatul P.D.X. fiindu-i nepot. Din această necesitate au prins în brațe partea vătămată, i-au legat mâinile i-au pus căluș în gură și l-au legat cu o basma peste ochi. După aceste activități aveau cale liberă ( victima locuind singură ) , dar inculpații nu au părăsit imobilul decât după ce prin amenințări au mai obținut de la partea vătămată o sumă de bani pe care aceasta o avea asupra sa. Chiar și fără ultimul act, instantaneu puteau reține infracțiunea unică, complexă, de tâlhărie, din împrejurarea că inculpații au folosit violența, imobilizând victima pentru a-și asigura scăparea cu lucrurile furate, violența având nu numai o strânsă legătură cu reușita furtului, dar fiind absolut indispensabilă acestei reușite.
Ceea ce particularizează infracțiunea de tâlhărie soluționată de cele două instanțe, este mijlocul folosit de diferit de obișnuitele violențe. Pe plan material imobilizarea victimei realizează pe deplin conținutul infracțiunii de lipsire de libertate. Pe plan subiectiv se relevă voința și scopul urmărit de autori, în sensul subordonării acestei activități, reușitei furtului, conferindu-i un rol adiacent, de mijloc ( cale, procedeu ), indiscutabil spre a facilita păstrarea folosului obținut din furt și securitatea personală. Pe măsură ce raportul de la – mijloc la scop – este stabilit, cerința legală prin care se definește tâlhăria apare satisfăcută, astfel încât cele două componente nu mai pot fi aduse în discuție, deoarece contopite într-o infracțiune nouă, complexă, au încetat să mai existe ca individualități juridice distincte și autonome.
În speța comentată, comportamentul ulterior al inculpaților, care după ce scot din casă geamantanul cu lucrurile furate, dezleagă la plecare mâinile părții vătămate, deși încuie ușa pe din afară, demonstrează că ei au urmărit să întârzie eliberarea victimei atât cât era necesar spre a se pune în siguranță. Victima cu mâinile dezlegate, deși liberă în camera încuiată, putea găsi altă cale de a părăsi încăperea ( aceasta a ieșit pe fereastră ), dar timpul pierdut cu această ocazie a fost suficient inculpaților spre a se pune în siguranță, lucru de fapt urmărit de aceștia și care demonstrează că lipsirea de libertate a fost subordonată reușitei finale a furtului – în relația de la mijloc la scop – care dă existență juridică infracțiunii complexe de tâlhărie.
În continuare vom mai da două alte exemple despre felul în care în practica judiciară au fost rezolvate astfel de probleme.
Într-o altă speță s-a reținut că în seara zilei de 3.03.1993, inculpatul a pătruns în locuința părții vătămate pentru a sustrage bunuri. Din cauza opunerii victimei, inculpatul a legat partea vătămată de piciorul mesei pentru a putea sustrage o sumă de bani din portofelul aflat sub pernă. Inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal și tâlhărie, infracțiuni aflate în concurs.
În mod greșit s-a reținut în sarcina inculpatului, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută și pedepsită de art.189 Cod penal. Nu se poate susține că inculpatul a urmărit să lipsească pe victimă de libertate ci a dorit numai să-i înfrângă rezistența pentru a-și putea însuși bunul, victima dezlegându-se după plecarea inculpatului.
Într-o altă speță s-a reținut faptul că inculpatul, după ce a pătruns în domiciliul părții vătămate spre a comite un furt, fiind surprins de acesta a trântit-o la pământ și, după ce a lovit-o de mai multe ori, a împins-o mai întâi până la ușa de acces în subsol ți apoi pe scară, asigurând ușa cu foraibărul aflat pe tocul ușii; după aceea a revenit în locuință, unde și-a însumat mai multe bunuri, în final fiind prins de poliție în Gara de Nord.
Aceste fapte au fost caracterizate atât de prima instanță, cât și de instanța de apel – care a respins recursul declarat de inculpat ca tâlhărie ( art.211 alin.2 Cod penal ) .
Recursul prin care inculpatul critică condamnarea sa pentru infracțiunea prevăzută în art.189 Cod penal este nefondată.
Împrejurarea, invocată de inculpat, că partea vătămată a reușit să iasă singură din subsolul imobilului prin forțarea ușii de acces, pe care a spart-o cu o bucată de lemn, este fără relevanță pentru existența infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal; ceea ce prezintă importanță, din punct de vedere obiectiv, este împrejurarea că inculpatul a imobilizat victima în subsol, împotriva voinței acesteia.
De asemenea, din același punct de vedere, nu are importanță nici perioada de timp cât victima a fost lipsită de libertate; cert este că acest interval a fost suficient inculpatului pentru a sustrage bunurile și a părăsi locul faptei.
CONCLUZII.
Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, reprezintă o formă a drepturilor națiunilor, o condiție esențială a menținerii și consolidării păcii și securității mondiale.
În vremea de azi, nu ne putem imagina omul, decât liber, nestingherit în mișcare și activitățile sale.
Dreptul la libertate, care este un drept fundamental al persoanei, presupune înainte de toate, posibilitatea acestuia de a se deplasa și de a acționa cu propria sa voință, ceea ce constituie o condiție absolut necesară manifestării sale active la relațiile din cadrul societății.
O preocupare deosebită pentru drepturilor și libertăților fundamentale ale omului o manifestă și Comunitatea Europeană acre a elaborat elementul cel mai important intitulat “Convenția Europeană pentru libertatea omului și libertățile fundamentale “ semnată la
Roma la data de 4 noiembrie 1950 și care a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 1953.
De-a lungul timpului, Convenția a fost modificată și completată prin 11 protocoale adiționale, în scopul punerii de acord a textului inițial cu evoluțiile ulterioare intervenite între relațiile dintre state pe continent.
Prin Protocolul numărul 11 încheiat la data de 11 mai 1994 la Strasbourgh, s-au adus modificări s-au completări importante la textul inițial al Convenției, menite să contribuie la îmbunătățirea mecanismelor de apărare a drepturilor omului.
Această convenție a fost primul instrument de drept internațional care a organizat apărarea individului în fața propriului stat, garantându-i drepturile și libertățile fundamentale. În felul acesta, a fost creat un mecanism regional eficace pentru protecția drepturilor omului, statele membre angajându-se nu numai să-și asume obligațiile, dar să recunoască faptul că indivizii dispun de drepturi proprii reglementate într-o legislație internațională.
Cea mai mare parte a drepturilor și libertăților ocrotite de Convenție au un caracter civil sau politic. Dintre ele amintim: dreptul la viață, dreptul la libertatea și siguranța persoanei, dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și al corespondenței, dreptul la libertatea de expresie, dreptul la educație, anumite drepturi electorale ș.a…
Convenția recunoaște că cea mai mare parte a acestor drepturi nu ar putea fi nelimitate într-o societate democratică și că este justificată restrângerea lor în numele siguranței publice sau al securității naționale, al interesului economic al țării, al sănătății publice și al moralei, al drepturilor și libertăților acestuia, al prevenirii dezordinii și delicvenței. De asemenea, ea permite statelor în anumite condiții, ca obligațiile lor să fie suspendate în caz de război sau de alt pericol care amenință viața națiunii ( art.15 paragraf 1 ) .Dar chiar în aceste împrejurări, nici un stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață de la obligația interzicerii torturii, a sclaviei și a neretroactivității legilor penale ( aceste dispoziții ale Convenției sunt, conform art.15 paragraf 2, inderogabile ).
Parlamentul României ratificat Convenția, precum și protocoalele adiționale la aceasta ( protocoalele 1-10 ), prin Legea nr.30/1995, publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr.147 din 13 iulie 1995. Totodată, România a ratificat și protocolul nr.11 prin legea nr. 79/1995.
Preocupări privind drepturile omului s-au manifestat în românia în strânsă legătură cu procesul înfăptuirii aspirațiilor românilor spre libertate și unitate națională.
Astfel, în Transilvania, încă de timpuriu, sub influența renașterii au apărut și s-au dezvoltat idei umaniste în operele lui Nicolaus Olahus, M.Halici, Ioan Honterus, Oprea Diacul ș.a..
În secolul al XVI-lea idei umaniste și-au făcut simțite prezența și în celelalte două provincii românești Moldova ți Țara Românească, ele regăsindu-se în operele lui Iacob Heraclid ( Despot Vodă ), Neagoie Basarab, Petru Cercel.
Secolul al XVIII-lea și începutul celui următor marchează cele mai vechi acte de organizare politică a țărilor românești, care conțin referiri și la drepturile omului.
Dintre acestea amintim doar un titlu de exemplu: așezămintele lui Constantin Mavrocordat, din 1740 – 1743, pravilnicească condică tipărită în 1780 , legiuirea Caragea, din 1818, Suplex Libellux Valachorum redactat în 1791, memoriul Carvunarilor ( 1822 ) și Regulamentul organic adoptat în 1813 în Muntenia și 1832 în Moldova.
În România problematica drepturilor omului și a libertății fundamentale a început să capete conturul ei modern în contextul revoluției de la 1848, în documentele programatice ale acesteia marcate puternic de influența Revoluției franceze. Amintim aici în special proclamația de la Islaz (9/12 iunie 1848 ) care cuprinde prevederile referitoare la egalitatea cetățenilor, la libertățile democratice, alegerea parlamentului etc..
Ulterior, problematica drepturilor omului a cunoscut o evoluție dinamică în țara noastră, prin elaborarea unor instrumente juridice bazate pe o concepție umanistă, prin instituționalizarea drepturilor cetățenești, atât în constituția din 1866 cât și cea din 1923,care și prin dezvoltările teoretice în materie ale unei strălucite pleiade de juriști, diplomați și istorici din perioada interbelică.
Multe din prevederile legislative adoptate în acestă perioadă cum ar fi Codul Civil (1862 ) , Codul Penal (1865 ) , Codul de Procedură Penală și altele au consacrat principii înaintate precum ar fi cel al legalității pedepsei, dreptul la apărare, al egalității în fața legii etc..
În ciuda multiplelor abateri, în fapt, de la principiile privitoare la drepturile omului, legislația anterioară anului 1989 în vigoare și astăzi a consacrat și unele principii unanim admise în această materie.
Exemplu, art.190 din Codul penal pedepsește cu închisoarea și interzicerea unor drepturi, punerea sau ținerea unei persoane în stare de sclavie precum și traficul de sclavi. De asemenea, este incriminată, supunerea la muncă forțată sau obligatorie în art.191 Cod penal.
După 2 decembrie 1989 a fost creat Institutul Român pentru Drepturile omului ( Legea nr.9 / 1991 ) precum și o serie de asociații cum ar fi:
Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România Liga Apărării Drepturilor Omului.
Un rol însemnat, îl are apariția publicației intitulată “ Drepturile Omului ”, revistă editată de Institutul Român pentru Drepturile Omului.
Așa cum rezultă din problemele de drept tratate, infracțiunea de lipsire de libertate a fost analizată de teoreticieni și practicieni, de multe ori exprimându-se puncte de vedere diferite, însă în lucrarea de față am încercat să prezentăm în mod special acele hotărâri care au soluționat în mod unitar diferite probleme de drept apărute în practică.
Apreciem că diferitele instituții ale dreptului trebuie mereu regândite și confruntate cu aspectele realității în vederea adoptării unor soluții corespunzătoare cerințelor actuale.
BIBLIOGRAFIE.
V.Dongoroz, S Kahane, I.Oancea, I.Fodor, N. Iliescu, C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol.III , Ed. Academiei R.S.R., București,. 1971.
T.Vasiliu, D.Pavel,G.Antoniu,D.Lucinescu, V.Papadopol,V.Rămureanu, Codul penal comentat și adoptat, Partea specială, vol.I , Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1975.
O.A.Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed.Didactică și Pedagogică,București, 1976
C.Bulai, Curs de drept penal, Partea speciașă, vol. I , București,1975.
O.Loghin, Drept penal român, Partea specială, vol.I, Ed. Șansa, 1994.
O.Loghin,A.Filipaș, Drept penal român, Partea specială, Sanșa, București 1992
C.Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S.R., Ed. Scrisul Românesc, Craiova 1977
V.Dongoroz, Gh.Dărângă, S.Kahane , D.Lucinescu, A.Nemeș,A.Petrovici, P.Sârbulescu, A.Stoican, Noul Cod penal și Codul penal anterior, prezentare comparată, Ed.Politică, București,1968.
I.Gheorghiu – Brădet, Drept penal român, Partea specială vol.I , Ed. Europa Nova, București 1994
Gh.Nistoreanu, I.Molnar, Al.Boroi,V.Dobrinoiu,I.Pascu, V.Lazăr,Drept penal, Parte specială, Ed.Continent XXI , București 1995.
M.Basarab, L.Moldovan, V.Suian, Drept penal,Parte specială, Vol.I Cluj , 1985.
V.Papadopol,M.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 – 1975, Ed.Științifică și Enciclopedică, București,1977.
V.Papadopol,Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992 Tm.București Casa de editură și presă “Sanșa” SRL București, 1993
T.Toader Drept penal român, Partea specială, Culegere de probleme din practica judiciară , Ed. “Sanșa” S.R.L. București, 1996
H.Diaconescu, Există concurs între infracțiunile de tâlhărie și lipsire de libertate în mod ilegal , în ”Dreptul” nr.9 / 1995
I.Liță ,”Tâlhărie. Elemente constitutive ale laturii obiective. Lipsire de libertate”, în “Dreptul” nr.4/1990
I.Zlătescu,Despre drepturile fundamentale ale omului, în “Dreptul”Anul III, seria a III-a, nr.7 – 8 /1991
C.Bulai, Infracțiunea simplă ca formă a unității naturale de infracțiuni, “ Studii și cercetări juridice” nr.1/ 1985
V.Papadopol.D.Pavel ,Formele unității infracționale în dreptul penal român, Casa de editură și presă “Sanșa” București, 1993
I.C.Terchi, Istoria dreptului românesc,vol.1, Ed.Academiei R.S.R.București 1980
Gh.Antoniu, M.Popa,St.Daneș,Codul penal pe înțelesul tuturor,Ed.Politică, București 1972
M.V.Dvoracek , Istoria dreptului românesc vol.I Ed.Fundației “Chemarea” Iași 1992
I.Muraru, Dreptul constituțional și instituții politice vol I Ed.Antami, București 1995
Tr.Ionașcu, Persoana fizică în dreptul R.P.R., București 1963
Andronacki Donici ,Codul criminal ,Ed. a-IV-a Iași 1838
St.Gr.Bereghet, Cronica criminalicească cu procedura ei din 1820 și 1826, Tipografia “Dreptatea”, Chișinău 1928
St.C.Burki,Condica penală cu procedura ei, Tipografia lui St. Rasidescu,București 1862
Constituția României, București 1991
Codul penal al României, Ed.Romfel,1993
Decret-Lege nr.112/30.03.1990 publicat în M.Of.48 /12.01.1990
Legea nr 140/1996 publicată în M.Of nr.289/14- XI-1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Lipsirea DE Libertate In Mod Ilegal (ID: 125967)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.