.lipsirea de Libertate In Mod Ilegal

Capitolul I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE

LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

Secțiunea 1

LIBERTATEA DEFINITĂ CA O NOȚIUNE A DOMENIULUI SOCIAL

1. Ce este libertatea?

Personalitatea omului își găsește virtual măsura afirmării sale în libertățile pe care ordinea de drept a societății i le asigură.

Referindu-se la colectivitățile umane arhaice, John Locke afirmă că starea în care se află oamenii în mod natural este o stare de perfectă libertate în care fiecare are posibilitatea de a-și hotărî acțiunile și de a dispune de posesiunile și persoanele lor așa cum găsesc potrivit, în limitele legii naturale, fără a cere permisiunea și fără a depinde de voința altui om. Cu toate acestea, aprecia filozoful englez, având în vedere premisele apariției societății organizate social și politic, oamenii sunt nevoiți să renunțe la puterea lor naturală încredințând-o comunității, care va căpăta autoritate asupra tuturor.

Formele asociative primare de indivizi aveau la bază inițiativa neîngrădită a individului de a revendica pentru sine tot ceea ce instinctul său de conservare îi releva ca fiindu-i necesar, prin experiența anterioară. Libertății sale absolute i se opuneau însă libertățile absolute ale semenilor săi. Această stare permanentă de rivalitate și de conflict împiedică însă conservarea grupului social ca atare. Acesta este motivul pentru care societățile arhaice de indivizi au renunțat treptat și consensual la manifestarea libertății neîngrădite, dându-și consimțământul chiar și tacit pentru o anumită ordine socială.

Sensul originar al libertății este aproape imposibil de intuit sau de descifrat, datorită lipsei oricăror informații referitoare la relațiile primare dintre componenții asociațiilor primitive de indivizi. De aceea, studiul se poate face pe situații ipotetice, prin încercarea de determinare antropologică a proceselor și fenomenelor de putere în care s-au manifestat autoritatea, dominația, constrângerea, supunerea, conducerea, precum și prin studierea modului de organizare socială și economică a unor populații având un stadiu de civilizație arhaică, întâlnite încă în zonele retrase ale lumii.

Se poate astfel presupune că actul de supunere a existat întotdeauna în societățile umane, chiar și în cele neorganizate social și fără relații ierarhice între conducător și conduși, societăți arhaice, rudimentare, supunerea individului datorându-se fricii sale instinctive față de forțele naturii dominatoare și izvorând din necunoașterea acestora. Pe o treaptă superioară de evoluție socială, actul de supunere a individului s-a întemeiat pe factori de ordin mistic, fiind o supunere a acestuia față de spirite, zeități sau față de cultul strămoșilor.

Se poate distinge convențional libertatea civilă ca o libertate aparținând individului și care constă în faptul că acesta nu mai este supus liberului arbitru din partea unui semen al său, beneficiind de un câmp de acțiune socială, în care nu mai este supus constrângerii, decât dacă încalcă reguli de conduită recunoscute ca atare de către toți membrii colectivității. Tot convențional distingem libertatea politică, prin care se înțelege în mod obișnuit participarea oamenilor la desemnarea guvernanților și la controlul asupra administrației. După expresia kantiană, statul nu este decât unirea unei mulțimi de oameni sub legile juridice. Randamentul sistemului organizațional statal depinde de capacitatea ansamblului uman („mulțimii de oameni”) de a-și coordona activitățile într-un mod cât mai rațional.

Libertatea poate fi studiată nu numai din perspectiva științelor sociale, ca necesitate sau opțiune socială individuală ori colectivă, dar și din perspectiva religiei și moralei creștine, ca un dat al Divinității care l-a creat pa om fără a-l deosebi de semenii acestuia. Potrivit religiei creștine oamenii sunt egali între ei dar sunt și înrudiți sub autoritatea Divinității care i-a creat și căreia îi datorează ascultare și supunere. Concepția creștină asupra egalității dintre oameni a fost preluată de dreptul natural, potrivit căruia fiecare om se naște liber. Principiul libertății naturale a individului generează la rândul său un alt principiu: de vreme ce oamenii se nasc liberi, este nelegitim să fie supuși unei puteri absolute. Oamenii – creații ale lui Dumnezeu – sunt însă supuși, potrivit religiei creștine, atât puterii laice (bazată pe autoritate și dominație), cât și puterii divine.

Într-un vocabular modern, libertatea poate fi definită ca acea stare a individului – cetățean căruia Constituția și legile statului îi recunosc și îi asigură un câmp de mișcare și acțiune socială asupra căruia indivizii nu au dreptul să intervină. Nu are acest drept nici chiar statul și mai ales statul. Statul poate să restrângă sau să lărgească câmpul de acțiune al individului liber. De asemenea statul are dreptul exclusiv la corecție a individului care, abuzând de libertatea sa civilă și politică, împiedică, prin voința sa arbitrară, libertatea altuia sau atentează la valorile ocrotite de stat.

Libertatea a parcurs stadii distincte de la sensul ei originar (ipotetic construit) la libertatea înțeleasă într-o accepție modernă și consensualistă. În acest proces distingem reacția impusă sau autoimpusă liberului arbitru și coerciția, aplicată de un nucleu conducător care beneficiază de atributul autorității asupra indivizilor care nu respectă limitarea libertății absolute.

Orice societate, inclusiv societățile moderne, se confruntă cu două laturi extreme: libertatea excesivă și autoritatea constrângătoare. Ambele laturi tind să împiedice statul de la înfăptuirea misiunii sale fundamentale: asigurarea binelui comun al tuturor cetățenilor săi.

John Stuart Mill observa că lupta dintre libertate și autoritate este cea mai izbitoare trăsătură a acelor părți din istorie cu care ne-am familiarizat mai întâi.

Atât libertatea cât și autoritatea trebuie să fie limitate în sensul controlării acestora, a raporturilor dintre ele. Libertatea excesivă va conduce la anarhie, pe când autoritatea neîngrădită se va converti în tiranie. Esențial este, însă, ca în fiecare societate, guvernantul să permită și să apere o anumită stare de libertate, folosind în acest scop și în mod legitim autoritatea sa, indiferent care ar fi instrumentul folosit pentru aceasta: forța de constrângere, represiunea sau forța de convingere. John Stuart Mill aprecia, în acest sens, că unicul țel în care puterea se poate exercita în mod legitim asupra oricărui membru al societății civilizate, împotriva voinței sale, este acela de a împiedica vătămarea altora.

Societatea își are garantată rapida dezvoltare numai prin manifestarea și valorificarea deplină a aptitudinilor și a rezervelor de energie de care dispune fiecare dintre membrii săi, o legătură de interese stabilită între societate în ansamblu și individ ca parte componentă asigurându-se astfel un echilibru al vieții sociale care, din punctul de vedere al individului își află expresia în "statutul" său, adică în starea sa de libertate. Negarea sau suprimarea libertății individuale echivalează cu oprimarea persoanei, cu încălcarea "statutului" sau, a legăturii dintre societate și individ și deci cu frânarea evoluției și progresului social.

Manifestarea fără nici un fel de limită a libertății persoanei fizice, adică afirmarea și exercitarea în mod absolut a drepturilor ce reprezintă libertatea individuală, creează pericolul anarhiei și duce la destrămarea unității organice reprezentată de viața colectivității; așadar starea de libertate a persoanei face obiectul reglementării normelor de drept care-i configurează conținutul și-i stabilesc întinderea, căutând realizarea unui echilibru între cele două extreme: anarhia rezultată din libertatea absolută și "închiderea" persoanei într-un spațiu rigid rezultat dintr-o multitudine de obligații impuse.

În ceea ce privește exteriorizarea stării de libertate a persoanei aceasta se realizează prin intermediul unui ansamblu de manifestări corespunzător drepturilor recunoscute de către societate; astfel o persoană își poate manifesta libertatea în cadrul activităților pe care le întreprinde într-o anumită arie a vieții sociale, limitată bineînțeles de lege, dar nu poate să se exprime în totalitatea drepturilor sale consacrate de lege datorită imposibilității sale de a acționa în toate domeniile în care-și poate manifesta libertățile, utilizând astfel dreptul de a alege, și această parte a libertății individuale.

Referitor la conceptul de "libertate" acesta a constituit obiect de discuție al înțelepților societății încă din zorii civilizației umane; astfel, anticii au definit în multiple forme și modalități libertatea, au pus bazele principalelor idei despre libertate și au cristalizat în linii mari ceea ce înseamnă libertatea, însă ei nu au fost nici primii și nici ultimii care și-au pus problema libertății. Pornind de la formele de manifestare instinctuală a libertății exercitată de către om în perioada comunei primitive, o libertate exercitată aproape în mod absolut, și până la ideile moderne ale Revoluției Franceze de la 1789 și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, întrezărim o concepție deosebit de complexă.

2. Aprecieri filosofice privind „libertatea”

De-a lungul timpului nu numai juriștii, ci mai ales filozofii au abordat problema libertății.

Astfel s-a spus că dacă activitatea umană este totdeauna o activitate îndreptată către un scop, ea poate dobândi un adevărat sens, o posibilă existență reală, numai în condițiile existenței de acțiune a individului.

Dacă nu ar exista libertate omul nu ar putea fi creator de istorie. Fără libertate omul s-ar confunda cu o simplă piesă dintr-un angrenaj mecanic în a cărui funcționare implacabilă ar fi imposibilă orice intervenție sau modificare.

Libertatea este absolută sau numai relativă? Se confundă libertatea cu voința subiectivă neîngrădită? Libertatea este strâns legată de necesitate, necesitatea de a face ceva pentru a trăi, pentru a se hrăni, pentru a procrea și a-și perpetua specia, pentru a se realiza pe plan material, social sau sentimental.

Existențialismul considera libertatea drept un element fundamental și constitutiv al existenței umane. Omul, pură existență singulară, nu-și dobândește umanitatea, existența sa, decât în măsura în care și-o alege. "în măsura în care aleg exist; dacă nu aleg nu exist."

Libertatea a fost pusă în legătură cu legile naturii, adică posibilitatea de a acționa liber în natură în contact și în conflict cu celelalte vietăți existente. "Libertatea nu constă în visata independență de legile naturii, ci în cunoașterea acestora și în posibilitatea dată prin aceasta de a le pune în mod sistematic în acțiune pentru atingerea anumitor scopuri.

Libertatea trebuie privită ca ceva real, ca o relație între om și societate, ca un ansamblu de relații existente între entitățile din interiorul, dar și din exteriorul societății. "Omul real trăiește într-o lume reală, plină de determinații concrete. Omul este întotdeauna și peste tot un produs al societății, el intră în relații sociale determinate, relații materiale, independente și în afară de voința lui, pe care omul le găsește, nu le alege. Libertatea omului sau, mai exact, treapta libertății sale nu este necondiționată, ci e funcție a determinărilor obiective în care se află.

Mulți filozofi au făcut o paralelă între libertate și responsabilitate. Omul nu poate fi responsabil de comportamentul și de acțiunile sale, decât în măsura în care acestea sunt rezultatul unei opțiuni libere, al unei decizii libere în cunoștință de cauză, între diferitele posibilități existente. În primul rând omul nu poate răspunde pentru ce nu a decis el, în cel de-al doilea, dacă omului i-ar fi permis orice, ar dispare orice criteriu de apreciere a acțiunilor umane în termenii responsabilității.

Acțiunea umană liberă este încărcată cu răspundere socială, individuală și colectivă a fiecăruia și a tuturor, pentru valorile urmărite și realizatror, pentru valorile urmărite și realizate, pentru consecințele pozitive sau negative ale alegerilor făcute, deciziilor luate, obligațiilor asumate și a acțiunilor realizate.

Libertatea trebuie înțeleasă în complexitatea ei dialectică ce înglobează atât interesele individului, cât și interesele colectivității sociale, altfel ea se transformă în anarhie. Libertate înseamnă a înțelege necesitățile societății și a acționa în sensul intereselor acesteia și al realizării lor; acesta înseamnă să fii cu adevărat liber.

3. Conceptul de libertate individuală

Libertatea persoanei se afirmă ca un drept fundamental al omului, ca o componentă majoră a condiției umane, ca un imperativ dictat de necesitatea de progres a societății contemporane. Ea nu este nici o invenție a juriștilor, nici un tezaur al filozofilor, ci rezultă dintr-o relație obiectivă; oamenii sunt aceia care își aleg căile de acțiune, dar nu independent de condițiile în care trăiesc.

Omul trăiește în societate, este membrul unei colectivități și, în consecință, întinderea drepturilor și libertăților ce i se recunosc, precum și măsura înfăptuirii lor în fapt, depind de condițiile concrete economico-sociale, de sistemul politic specific societății în care ele se realizează. Departe de a fi o categorie abstractă, libertatea are un conținut istoric concret, determinat de natura și trăsăturile esențiale ale contextului ei economic, social și politic.

Afirmarea și recunoașterea dreptului la protecție se confundă într-o lungă evoluție cu lupta dusă de omenire pentru dobândirea libertății individului.

Primii oameni care s-au desprins de lumea animalelor erau, în esență, tot atât de puțin liberi ca și animalele, iar fiecare progres în domeniul culturii este un pas spre libertate.

În orânduirile feudală și sclavagistă, conținutul libertății și sfera folosirii ei poartă amprenta dominației economice, politice și ideologice a claselor exploatatoare.

Revoluțiile burghezo-democratice și instaurarea democrației și statului burghez au însemnat înscrierea drepturilor și libertăților cetățenești în declarații si constituții, Declarația drepturilor omului și cetățeanului, dictată de Revoluția franceză din anul 1789, însemnând o izbândă și un punct de plecare. Revoluția franceză a fost pentru popoare punctul de plecare a unor avânturi noi, ideea libertății și egalității fiind din om în om ca o faclă sfântă care se impunea tuturor ca un scop ce trebuie atins. Izbânda revoluțiilor burghezo-democratice a dus la cucerirea libertății mult visate, dar așa cum arăta Marx în opera sa "Capitalul", aceasta nu era decât libertatea de a dobândi proprietatea, îndeosebi asupra mijloacelor de producție, libertatea de a desfășura activități economice.

Odată cu formarea conștiinței de sine, problema libertății devine parte integrantă a acțiunilor revendicative, ea cunoscând în diverse țări consacrare legislativă, dar fiind lipsită de garanțiile materiale de realizare a sa. Adevărata libertate este posibilă numai într-o societate democratică ce creează condițiile de exercitare optimă a libertății cetățenilor, de manifestare multilaterală a personalității umane, de afirmare a principiilor echității și umanismului.

De-a lungul timpului au fost adoptate numeroase documente politico-juridice începând cu actele vechii Rome și cu cele din timpul feudalismului care au format ulterior conținutul fundamental al tuturor "bills of rights" și terminând cu Declarația drepturilor omului și cetățeanului ce a urmat Revoluției franceze de la 1789, Declarația universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948, Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice ale omului adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1966, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului semnată la Roma în 1950, Actul final al Convenției de la Helsinki din 1974.

Ocrotirea juridică a drepturilor și libertăților persoanei se poate face numai ținându-se seama de măsura în care exercitarea lor în interes propriu nu contravine intereselor generale ale societății, celorlalți membrii ai societății, ordinii de drept statornicite. Ideea este, de altfel, cuprinsă și în art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care prevede că fiecare persoană este supusă, în exercitarea drepturilor sale, unor îngrădiri prevăzute de lege, "în scopul asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților altora și în scopul satisfacerii exigențelor juste cerute de morală, de ordinea publică și de bunăstarea generală, într-o societate democrată". Libertatea este, așadar, o valoare socială condiționată de gradul de dezvoltare a societății care, pe plan juridic, îmbracă forma dreptului de a valorifica în practică toate însușirile, atributele, interesele și dorințele legitime ale omului, în limitele admise de lege.

Literatura juridică face distincție între libertatea ca atribut al persoanei umane și libertatea ca drept fundamental al cetățeanului. Sub primul aspect, libertatea are în vedere posibilitatea de mișcare a persoanei, ea însoțind toate manifestările sociale ale acesteia și încorporându-se în noțiunea de inviolabilitate a persoanei. Sub cel de-al doilea aspect, ea apare ca un complex de drepturi recunoscute și asigurate de Constituție (libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor și demonstrațiilor, libertatea conștiinței, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a secretului corespondenței și al convorbirilor telefonice).

4. Aspecte juridice privind libertatea persoanei

Libertatea persoanei fizice este o manifestare a stării de libertate a omului și constă în posibilitatea pe care fiecare membru al societății trebuie să o aibă de a se deplasa nestingherit astfel încât să se poată manifesta potrivit voinței sale în cadrul vieții sociale.

Cu excepția limitărilor prevăzute explicit sau implicit de normele juridice, care stabilesc fie activitățile interzise, fie, dimpotrivă, activitățile a căror îndeplinire este impusă de lege, persoana fizică trebuie să aibă garantată posibilitatea de a se deplasa și activa în conformitate cu interesele sale și nimănui nu-i este permis să-i răpească această libertate.

Libertatea persoanei presupune o sferă de drepturi care gravitează în jurul său, dar aceste drepturi au și obligații corelative care conduc la un așa-zis echilibru social care să permită conviețuirea tuturor indivizilor în societate; aceste obligații reprezintă deci o limitare a drepturilor, o contrapondere a lor, o limitare necesară care să ne permită tuturor să ne exercităm orice drept proclamat de lege. Observăm că în cadrul societății funcționează un principiu al compensației: dacă un individ își prelungește un drept peste limitele consacrate de lege încalcă exercitarea aceluiași drept de către ceilalți indivizi ai societății.

Libertatea individuală nu este și nu trebuie să fie absolută, dar în același timp nici nu poate fi restrânsă în mod arbitrar; așadar există niște limite clar stabilite ale libertății în funcție și de aspectul sub care este privită aceasta: libertate fizică (libertate de mișcare sau libertate de circulație), libertate morală (libertate de opinie, libertate de gândire sau libertate religioasă).

Valoarea libertății din punct de vedere social rezultă și din importanța dată de legiuitor prin prevederea în mod constant de infracțiuni contra libertății în capitole distincte alături de capitolele cu infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății.

5. Apărarea libertății ca drept fundamental,

prin intermediul reglementărilor internaționale

Libertatea fizică a persoanei a fost considerată întotdeauna ca o valoare fundamentală a ființei umane, ca un drept inerent unei existențe normale a acesteia, fiind consacrat și apărat prin intermediul a numeroase documente internaționale.

Ocrotirea drepturilor și libertăților omului a fost o idee constantă în gândirea anticilor, egalitatea naturală a oamenilor fiind exprimată de Aristotel în lucrarea sa “Politica”, astfel “numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic”. Mai târziu, în tezele renascentiștilor ființa umană era considerată a fi autonomă, cu personalitate proprie, cu drepturi proprii pe care le poate opune statului și societății.

Printre primele consacrări juridice ale unor drepturi și libertăți individuale se afla Magna Carta din Anglia anului 1215, dispoziții ce vor fi reluate în unele acte juridice.

Alte acte juridice cu conținut revoluționar au fost Declarația de Independență a coloniilor engleze din America (54 iulie 1776, Philadelphia) și Declarația drepturilor omului și cetățeanului (26 august 1789) ce cuprind prevederi cu privire la: egalitatea în fața legii a tuturor persoanelor, dreptul de a participă direct la elaborarea legilor, garanții cu privire la reținere, arestare și acuzare, libertatea cuvântului și a presei, prezumția de nevinovăție, dreptul de proprietate, s.a.

Aceste documente au avut un caracter progresist prin conținutul și influența pe care au exercitat-o în lumea întreagă. Astfel, printr-o serie de tratate și convenții internaționale s-au garantat drepturi și libertăți ale individului, cum ar fi: libertatea religioasă, unele drepturi civile și politice pentru anumite comunități (Actul final al Congresului de la Viena, 1856), protecția religiei creștine (Tratatele de la Paris, 1856 și Berlin, 1878), abolirea sclaviei și a comerțului cu sclavi (Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice, 1966).

Preocupările majore ale statelor pentru consacrarea drepturilor omului au început, mai cu seamă, după cele două “experiențe” atomice de la Hiroshima și Nagasaki, când omenirea a înțeles că asigurarea și menținerea păcii, precum și respectarea drepturilor omului nu mai pot fi considerate și tratate drept “treburi interne ale statelor”, ele constituind probleme de maximă importanță pentru comunitatea internațională.

5.1.DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI

art. 1: Toate ființele umane se nasc libere.

art. 3: Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa.

art. 9: Nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar.

art. 13: Orice persoană are dreptul să circule liber.

Cele patru articole prezentate mai sus se referă strict la apărarea libertății persoanei și statuează printr-o exprimare simplă și clară. Acest document a prevăzut o serie de drepturi și libertăți ale persoanei umane cu un grad de generalitate foarte ridicat, niște veritabile principii pentru legislațiile lumii care au consacrat și protejat ulterior adoptării acestui document aceste drepturi.

Articolul prim al celui mai important document al drepturilor omului consacră libertatea persoanei încă de la naștere, ca un drept pe care nimeni nu este în drept să-l vătămeze. Articolul 3 stabilește această situație pentru orice individ, alături de alte două drepturi considerate indispensabile existenței umane, adică dreptul la viață și la securitatea personală.

De asemenea, este interzisă și prin această declarație arestarea, deținerea sau exilarea în mod arbitrar sau prin încălcarea reglementărilor legale și consacrarea în articolul 13 a dreptului oricărei persoane de a circula liber, prevedere care ne privește în mod direct datorită faptului că protejează tocmai libertatea fizică de mișcare a unui individ.

Până în prezent, Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe convenții cu privire la drepturile omului, convenții care se referă la genocid, tortură, discriminare rasială, apartheid, sclavie, s.a., România ratificând majoritatea acestora.

În cadrul Conferinței internaționale a Națiunilor Unite privind drepturile omului s-a proclamat că Declarația Universală a Drepturilor Omului “constituie o obligație pentru membrii comunității internaționale”.

5.2. PACTUL INTERNAȚIONAL PRIVIND DREPTURILE

CIVILE ȘI POLITICE ALE OMULUI

art. 9: Orice individ are dreptul la libertate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale.

art. 10: Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate și cu respectarea demnității inerente persoanei umane.

Suspendarea sau limitarea acestor drepturi este posibilă numai în mod excepțional.

Astfel, Pactul referitor la drepturile civile și politice acordă statelor autoritatea să limiteze sau să suspende exercițiul unor drepturi numai în cazul în care un pericol public, care este declarat ca fiind excepțional printr-un act oficial, ar amenința existența națiunii.

Totuși, suspendarea sau limitarea nu pot fi autorizate decât în măsura strictă pe care situația o cere, fără nici o discriminare de rasă, sex, limbă, religie sau origine socială.

Potrivit pactului, orice cetățean particular care pretinde că a fost victima unei discriminări sau a unei încălcări a drepturilor sale fundamentale de către statul parte căruia îi aparține, după epuizarea căilor de recurs interne, se poate adresa Comitetului Drepturilor Omului.

5.3. CONVENȚIA PRIVIND REPRIMAREA TRAFICULUI

CU FIINȚE UMANE ȘI A EXPLOATĂRII

PROSTITUȚIEI SEMENILOR

Prevede o serie de măsuri pentru limitarea fenomenului traficului de carne vie și a rețelelor de exploatare a prostituției la nivel internațional.

Această convenție de dată recentă a venit în întâmpinarea noilor aspecte ale fenomenului infracțional remarcate în ultimul timp și care au dat naștere unor fapte de un pericol social deosebit de grav.

5.4. CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

art.5: Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță individuală. Excepție fac:

a) persoanele reținute legal;

b) persoanele care nu se supun executării unei hotărâri judecătorești

definitive;

c) persoanele bănuite de săvârșirea unei infracțiuni;

d) minorii deținuți în mod legal;

e) persoanele susceptibile de a fi contactat o boală contagioasă, alcoolicii,

toxicomanii și vagabonzii;

f) persoanele reținute pentru a împiedica pătrunderea lor ilegală pe un

teritoriu statal.

Și acest document internațional consacră dreptul la libertate pentru orice persoană prevăzând în mod expres excepțiile acestui drept fundamental.

Concluzii rezultate din prevederile internaționale:

În art. 1 al celui mai important document al drepturilor omului, este consacrată libertatea persoanei încă de la naștere, sintagma „toate ființele umane se nasc libere" urmărind să stabilească o realitate obiectivă, aceea a libertății oricărui individ, independentă de situația părinților din care acesta s-a născut, locului unde s-a născut, timpului sau orice alt criteriu care ar putea duce la vreun fel de discriminare. Așadar libertatea nu se câștigă, nu se moștenește, nu se dobândește în timp, ea pur și simplu există pentru oricine. Odată cu faptul nașterii persoana este liberă, libertatea nefiind un drept supus vreunei modalități(condiție sau termen) sau prescripției. De asemenea, acest drept este consacrat tuturor persoanelor, odată cu această reglementare dispărând orice formă de discriminare în acest sens.

Art. 3 al aceluiași document consacră dreptul oricărei persoane la viață, la libertatea și la securitatea sa. De remarcat în primul rând faptul că se repetă acest drept la libertate, aceasta pentru a da importanță sporită și apoi ordinea consacrării celor mai importante drepturi ale persoanei: dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la securitate. Așadar libertatea constituie o valoare fundamentală, urmând celei mai înalte-viața.

Art. 9 trece oarecum de la caracterul de maximă generalitate al celor precedente arătând că există și trebuie să existe și cazuri de restrângere a libertății unui individ, rezultă astfel că libertatea nu este și nu poate fi absolută, dar în cazurile de restrângere trebuie respectate niște reguli stricte pentru a evita producerea vreunui abuz. Este pusă în pericol existența unui drept de maximă importanță, a cărui încălcare trebuie să fie justificată de un interes major, lucru rezultat și din legislațiile naționale ale multor state, ce consacră o multitudine de condiții privind reținerea sau arestarea oricărei persoane.

În concluzie, după cum s-a văzut și din prezentarea extraselor de mai sus, libertatea fizică a persoanei constituie și a constituit întotdeauna o preocupare importantă a convențiilor și tratatelor internaționale. Această importanță a rezultat și din natura acestui drept al persoanei fizice, inerent unei dezvoltări normale a acesteia și unei conduite sociale care să asigure un climat social armonios.

Trebuie să spunem că aceste documente internaționale sunt doar niște simple declarații, ele nu sunt obligatorii, rămânând la latitudinea statelor dacă să le aplice sau nu, în ce formă să facă aceasta și ce sancțiuni să stabilească pentru încălcarea acestor dispoziții. În momentul de față reglementările internaționale despre care discutăm au fost acceptate de foarte multe state și au ajuns parte în reglementările statelor respective în mod constant. De asemenea, au apărut pe plan mondial și diverse organizații regionale care și-au propus să apere aceste drepturi pe plan regional, acestea adoptând la rândul lor o serie de documente care să prevadă astfel de reglementări, încercând astfel să facă mai ușoară implementarea acestor idei în spațiul legislativ al statelor. Nu există la ora actuală stat care să nu garanteze cel puțin un minim de drepturi de acest gen cetățenilor săi și acest fenomen este în continuă dezvoltare, în sensul în care majoritatea statelor caută să asigure cetățenilor săi drepturi care să le asigure o cât mai bună conviețuire.

Secțiunea 2

REFERINȚE ISTORICE ȘI DE DREPT COMPARAT

1. Precedente legislative privind

apărarea libertății persoanei în țara noastră

Preocupările privind drepturile omului s-au manifestat în România în strânsă legătură cu procesul înfăptuirii aspirațiilor românilor spre libertate si unitate națională.

Astfel în Transilvania, încă de timpuriu, sub influența Renașterii au apărut și s-au dezvoltat idei umaniste.

În secolul al XVI-lea ideile umaniste și-au făcut simțită prezența și în celelalte provincii românești Moldova și Țara Românească. Mai târziu a apărut o adevărată școală umanistă care a fundamentat originea, continuitatea și unitatea poporului român.

În această școală au făcut parte personalități ca: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, mitropolitul Dosoftei și Antim Ivireanu.

Unul din cele mai vechi documente care reflectă preocupările românești pentru definirea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este Hrisovul emis la 15 iulie 1631 de Leon Vodă Tomșa, domn al Țării Românești.

Documentul conține prevederi potrivit cărora nimeni nu poate fi pedepsit cu moartea fără a fi în prealabil judecat, orice judecata trebuie făcută după pravilă, adică după lege, iar vinovăția trebuie dovedită în public.

Secolul al XVIII-lea și începutul celui următor marchează cele mai vechi acte de organizare politică a țărilor românești care cuprind și referiri la drepturile omului, spre exemplu: așezămintele lui Constantin Mavrocordat, din 1740-1743, “Pravilnaceasca Condică” tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti, “Legiuirea Caragea” din 1818, “Suplex Libellus Valachorum” redactat în 1791 din inițiativa unor episcopi români din Transilvania, memoriul cărvunarilor (1822) care a fost primul document politic și juridic al românilor în care se reglementează un sistem al drepturilor și libertăților omului și cetățeanului, Regulamentul Organic adoptat în 1831 în Muntenia și în 1832 în Moldova, care printre altele a consacrat în Principatele Unite principiul separației puterilor în stat.

Problematica drepturilor omului și a libertăților fundamentale a început să consolideze în țara noastră prin elaborarea unor prevederi referitoare la egalitatea cetățenilor, la libertățile democratice, sufragiu universal, alegerea parlamentului, s.a. cuprinse în documentele programatice ale Revoluției de la 1848, în special Proclamația de la Islaz (9/12 iunie 1848).

Primul Cod penal al României moderne a fost cel elaborat în 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, având numeroase influențe din legislația penală franceză.

Alături de alte prevederi legislative, cum ar fi: Codul civil (1862), Codul de procedură penală, a consacrat o serie de principii precum: principiul legalității pedepsei, principiul dreptului de apărare, a egalității în fața legii.

În Codul penal din 1864 privarea de libertate în mod ilegal era prevăzută sub denumirea de “sechestrare de persoane” în art. 272, iar în art. 273 erau prevăzute modalitățile agravate: durata sechestrării mai mare de o lună, calitatea de rudă apropiată a victimei, transportarea peste graniță a celui sechestrat.

Fapta săvârșită în modalitatea simplă era sancționată cu pedeapsa închisorii până la 2 ani, iar pentru modalitățile agravate, recluziunea de la 5 la 10 ani.

Pentru modalitățile simple pedeapsa era închisoarea de până la 2 ani; iar pentru modalitățile agravate, recluziunea de la 5 la 10 ani.

În art.274 era prevăzută o atenuare de pedeapsă când lipsirea de libertate a încetat înainte de împlinirea a 10 zile.

În art.275 era prevăzută separat infracțiunea de răpire de minori.

Observăm așadar că legiuitorul de la 1864 a reglementat apărarea libertății persoanei prin intermediul a patru articole din cod încercând să detalieze ceva mai mult, într-o anumita ierarhie a pericolului social, faptele de vătămare a libertății persoanei. Prin comparație cu reglementarea actuală, în cea de la 1864 modalitățile agravate erau prevăzute printr-un articol separat, la fel ca și modalitatea atenuantă, care reprezintă o situație pe care reglementarea actuală nu a mai menținut-o, considerând că atingerea adusă libertății persoanei poate fi foarte gravă și dacă se limitează la 10 zile, durata acesteia nefiind unicul criteriu de apreciere a pericolului social, și chiar atunci când discutăm despre gravitatea unei fapte de lipsire de libertate în mod ilegal durata contribuie într-o măsură variabilă la stabilirea acestuia în raport și de alte detalii ale speței. În schimb era reglementată prin text separat o modalitate agravată, și anume răpirea de minori, acordându-se astfel o atenție deosebită acestei categorii de persoane. Realitățile actuale au dus apariția necesității protejării în mod special și a altor categorii de persoane, observându-se o anumită corelație între reglementarea din Codul penal și caracteristicile fenomenului infracțional din perioada respectivă.

Codul penal din 1937 denumit și Codul Carol al II-lea era alcătuit din 4 Cărți:

Cartea I – “Dispoziții generale”

Cartea a II-a – “Crime și delicte în special”

Cartea a III-a – “Contravenții”

Cartea a IV-a – “Punerea în vigoare a Codului Penal”

Codul Carol al II-lea incrimina privarea de libertate în mod ilegal tot sub denumirea de “sechestrare de persoane” în art. 492 în forma simplă, iar în articolul 493 formele agravate ale faptei.

În reglementarea anterioară, libertatea individuală ca valoare socială era protejată printr-o serie de infracțiuni, multe dintre acestea regăsindu-se și astăzi în Codul penal, utilizându-se o altă tehnică de organizare a acestora pe articole și secțiuni.

Articolul 492 prevedea: „Acela care, în mod ilegal reține, deține, sechestrează sau, în orice alt mod, privează de libertate o persoană, comite delictul de sechestrare de persoane și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 3 la 6 luni. Aceeași pedeapsă se aplică și aceluia care, deși, îndreptățit a reține o persoană, nu aduce la cunoștința autorității competente această reținere.”

În art. 492 era prevăzută așadar, infracțiunea tip, iar în art. 493, modalitățile agravate astfel: „Delictul prevăzut în articolul precedent se pedepsește cu închisoare corecțională de la 5 la 10 ani, când:

1. din faptul sechestrării victimei, sau tratamentului la care a fost supusă, în timpul sechestrării, a rezultat o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății acesteia, ori dacă s-a întrebuințat în contra ei violență sau tortură;

2. sechestrarea a ținut mai mult de o lună;

3. faptul s-a comis asupra unui ascendent sau descendent, legitim sau natural, soț, frate sau soră;

4. sechestrarea s-a executat de către o persoană care a simulat prin orice mijloc o calitate oficială sau a întrebuințat vreun ordin falsificat al autorității publice;

5. persoana sechestrată a fost transportată peste frontieră;

6. sechestrarea s-a comis prin întrebuințarea de arme.”

Unele dintre împrejurările agravante din Codul anterior nu au mai fost reținute în noul cod (durata sechestrării mai mare de o lună, calitatea de rudă apropiată a victimei, transportarea peste graniță a celui sechestrat), aceasta datorită apariției unor noi realități sociale.

Pedepsirea pentru modalitatea simplă era de la 3 la 6 luni închisoare (art.492), iar pentru modalitățile agravate închisoare de la 5 la 10 ani. În ceea ce privește privarea de libertate prin răpire, Codul penal anterior conținea incriminări speciale în dispozițiile art. 456-459 (titlul privitor la delictele contra familiei), cu pedepse variind de la 6 luni până la 12 ani închisoare. O caracteristică și o deosebire importantă față de reglementarea actuală era întâlnită în codul anterior în ce privește incriminarea răpirii (care actualmente este incriminată ca o modalitate agravantă a lipsirii de libertate în mod ilegal); aceasta era prevăzută ca infracțiune în cadrul capitolului intitulat „Delicte contra stării civile, abandonul de familie și abuzul de drept de corecțiune”. Iată că anumite forme ale vătămării libertății persoanei erau prevăzute și considerate ca forme de vătămare a relațiilor de familie.

Codul penal din 1937 a fost revizuit și republicat în 1948 și supus ulterior unor serii de modificări și completări, rămânând în vigoare până la 1 ianuarie 1969.

Codul penal adoptat la 21 iunie 1968 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 cuprinde două părți:

Partea generală ce conține norme cu caracter de principii generale privind scopul legii penale și aplicarea acesteia în spațiu și timp, instituția infracțiunii și instituțiile colaterale ale acesteia, instituția răspunderii penale și sancțiunile de drept penal.

Partea specială grupează cele mai importante categorii de infracțiuni contra autorității, infracțiunile de fals, cele contra păcii și omenirii, etc.

Începând cu anul 1989, în țara noastră s-a desfășurat un proces intens de modificare a legislației penale pentru a fi adusă la nivelul standardelor internaționale.

Astfel, a fost creat Institutul Român pentru Drepturile Omului (Legea nr. 9/1991), căruia i s-au alăturat numeroase asociații, organizații neguvernamentale care și-au propus să militeze pentru promovarea, respectarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

În concluzie, putem spune că legiuitorul penal român are o anumită tradiție în ce privește infracțiunile contra libertății persoanei, observându-se o anumită evoluție în timp a prevederilor legale prin corelarea acestora cu necesitățile societății prin intermediul unor politici penale actualizate.

2. Infracțiuni contra libertății persoanei

prevăzute în diverse legislații europene

În cele ce urmează ne propunem să efectuăm o trecere comparativă prin mai multe legislații europene, mai vechi sau mai noi, pentru a observa caracteristicile generale ale reglementărilor privind apărarea libertății individuale a persoanei.

CODUL PENAL GERMAN 1870

Secțiunea XVIII

Crime și infracțiuni împotriva libertății individuale

Art.234:

Va fi pedepsită prin muncă silnică, sub acuzația de răpire, orice persoană care prin viclenie, amenințare sau violență va pune stăpânire pe o persoană, fie pentru a o abandona în suferință, fie pentru a o obliga la servitute sau iobăgie, fie pentru a o înrola în servicii militare sau marine în străinătate.

Observăm aici în primul rând caracteristica sancționatorie a textului de lege ca și caracterizarea infracțiunii de un scop fără de care fapta nu ar constitui infracțiune. Așadar, în reglementarea de față simpla lipsire de libertate nu prezintă un pericol social atât de grav încât să fie nevoie de o sancțiune penală în acest sens, ci fapta trebuie să fie săvârșită în scopul abandonului în suferință, servituții iobăgiei sau înrolării în servicii militare sau marine străine.

Art.234 a, alin. 1:

Va fi pedepsit prin muncă silnică, sub acuzația de răpire, orice individ care prin viclenie, amenințare sau violență va atrage o persoană în afara domeniului de aplicare a prezentei legi sau o va determina să nu se supună la aceasta, sau o va împiedica să revină la aceasta și astfel va expune persoana respectivă la pericolul de a fi persecutată din motive politice și o va determina, din această cauză, și în mod contrar principiilor drepturilor fundamentale ale statului, să suporte prin violență sau prin măsuri arbitrare o atingere a integrității persoanei sale sau a vieții sale, o privare a libertății sau un prejudiciu important în situația sa profesională sau economică.

alin. 2:

Se va pronunța o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin trei luni dacă sunt circumstanțe atenuante.

alin. 3:

Va fi pedepsită cu închisoarea orice persoană care va pregăti o asemenea infracțiune.

Acest articol apără cetățeanul de vătămarea libertății sale fizice cauzate ca urmare a unui vicleșug, și anume prin scoaterea în afara aplicării acestei legi pe motive politice ducând ulterior la persecuții asupra acesteia și la atingeri nu numai ale libertății de mișcare ci și ale vieții private.

Art.235, alin. 1:

Va fi pedepsit cu închisoarea orice individ care prin vicleșug, amenințare sau violență va răpi un minor de la părinți, tutore sau curator.

alin.2:

Va fi pronunțată o amendă dacă există circumstanțe atenuante.

alin.3:

Va fi pronunțată o pedeapsă cu muncă silnică de până la maxim zece ani când faptul va fi fost comis în vederea folosirii minorului pentru cerșetorie sau în scopuri ori activități lucrative (aducătoare de câștiguri) imorale.

Se remarcă și aici protecția acordată minorilor printr-o pedeapsă mai aspră și de asemenea printr-o circumstanță agravantă care protejează minorul împotriva folosirii sale în scopul obținerii de câștiguri ilicite din cerșetorie sau alte activități.

Art.236, alin. 1:

Va fi pedepsit la muncă silnică de maximum zece ani orice individ care prin vicleșug, amenințare sau violență va răpi împotriva voinței sale o persoană de sex feminin pentru o lăsa pradă dezmățului, pedeapsa cu închisoarea în cazul în care răpirea a avut loc pentru a determina victima să contracteze căsătoria.

alin. 2:

Urmărirea va avea loc numai în cazul depunerii unei plângeri.

Iată în acest caz o circumstanță agravantă pe care Codul penal român a introdus-o abia recent, și anume lipsirea de libertate în scopul obligării la practicarea prostituției, și continuă textul legal cu o altă circumstanță cu pericol crescut, în scopul determinării la contractarea căsătoriei. În această situație este protejată și buna desfășurare a relațiilor de familie, în speță vicierea consimțământului la căsătorie.

Art. 237:

Va fi pedepsit cu închisoarea orice individ care va lua, cu acordul victimei, dar fără consimțământul părinților săi, tutorelui sau curatorului, o persoană de sex feminin, minoră, necăsătorită pentru a o deda dezmățului sau pentru a o determina să contracteze căsătoria.

Acest articol caută să protejeze persoanele de sex feminin minore împotriva abuzurilor din partea anumitor indivizi care ar putea profita de posibilitatea de a le convinge ușor la activități imorale sau să le forțeze încheierea unei căsătorii. Această prevedere reprezintă o infracțiune de „seducție” dar care, în mod particular, este coroborată cu lipsirea de libertate.

Art. 239, alin. 1:

Va fi pedepsit cu închisoarea sau va primi amendă orice persoană care în mod voluntar și ilicit va fi sechestrat o persoană sau va fi privat-o de libertatea individuală.

alin. 2:

Va fi pronunțată o pedeapsă la muncă silnică de zece ani cel mult în cazul în care privarea libertății va fi depășit o săptămână sau dacă în urma acesteia în mod direct sau ca urmare a unui tratament îndurat, victima are leziuni corporale grave.

alin. 3:

O pedeapsă la muncă silnică de trei ani cel puțin va fi pronunțată în cazul în care privarea libertății sau tratamentul îndurat vor provoca moartea victimei. Dacă sunt circumstanțe atenuante importante pedeapsa va fi închisoarea de trei luni cel puțin.

Art. 239 a, alin. 1:

Va fi pedepsit prin muncă silnică de trei ani cel puțin orice individ care în vederea cererii unei răscumpărări va răpi un copil care aparține aproapelui sau îl va priva de libertatea sa.

alin.2:

Orice minor de până la 18 ani va fi considerat copil în termenii prezentei dispoziții.

Din cele prezentate putem să observăm că legea germană denumește lipsirea de libertate „răpire” și îi consacră o reglementare bogată care detaliază în concret multe aspecte pe care le poate îmbrăca această infracțiune.

Lipsirea de libertate fizică a persoanei conform legii germane îmbracă multiple forme de materializare incluzând și fapte de punere în sclavie, amenințare, de asemenea fapte care aduc atingere siguranței naționale, bunului mers al justiției, sau care aduc atingere bunului mers al vieții sociale și ordinii publice.

Tehnica de reglementare face dificilă o privire de ansamblu asupra acestor texte care reglementează vătămările aduse libertății persoanei, încercând chiar să prevadă anumite concursuri cu alte infracțiuni și căutând să statueze un tratament particular.

CODUL PENAL BELGIAN 1867

Capitolul IV

Atentate contra libertății individuale și

inviolabilității domiciliului comise

de persoane particulare

Art. 434:

Vor fi pedepsiți cu închisoarea de la trei luni la doi ani și cu o amendă de la 26 de franci la 200 cei care, fără ordinul autorităților constituite și în afara cazurilor unde legea permite sau ordonă arestarea sau închiderea persoanelor particulare, vor fi arestat sau provocat arestarea sau închiderea unei persoane oarecare.

Art. 435:

Pedeapsa va fi închisoarea de la 6 luni la 3 ani și amenda de la 50 la 300 de franci dacă închiderea persoanei, ilegală și arbitrară, va fi durat mai mult de 10 zile.

Art. 436:

Dacă arestarea ilegală și arbitrară a durat mai mult de o lună, vinovatul va fi condamnat la închisoare de la un an la 5 ani și o amendă de la 100 la 500 de franci.

În cazul Codului belgian se pune accentul doar pe arestarea nelegală a unei persoane, aceasta constituind singura modalitate de lipsire de libertate pedepsită de legea belgiană.

CODUL PENAL BULGAR 1951

Capitolul IV

Privarea de libertate

Art. 156:

Privarea de libertate aplicată ilegal cuiva se pedepsește cu închisoare de până la un an sau cu muncă corectivă.

Privarea de libertate aplicată printr-un mijloc crud și periculos pentru sănătatea victimei se pedepsește cu închisoare de la 2 la 5 ani.

Aceeași pedeapsă va fi aplicată celui care duce sau supraveghează în mod conștient o persoană cunoscută ca fiind sănătoasă într-un azil de nebuni.

Art. 157:

Cel care aduce sau supraveghează în mod conștient la el în casă copilul aproapelui cu vârsta mai mică de 14 ani și nu-l încredințează părinților sau tutorelui va fi pedepsit prin privarea de libertate de până la un an.

Dacă acest delict este comis prin violență, amenințare sau înșelăciune sau într-un scop egoist sau imoral, pedeapsa va fi privarea de libertate de la 2 la 5 ani.

Art. 158:

Cel care ia acasă un copil abandonat sau rătăcit cu o vârstă mai mică de 7 ani și nu a anunțat în două săptămâni poliția locală, părinții sau tutorele, va fi pedepsit cu privarea de libertate până la 3 luni sau muncă corectivă până la 6 luni.

Legea bulgară pune accent după cum se poate observa mai mult pe protecția copilului, incluzând în sfera vătămărilor contra libertății persoanei și fapte care aduc atingere relațiilor de familie. Reglementarea este succintă dar are o sferă de acoperire extinsă deoarece forma simplă este statuată printr-o exprimare generală: „privarea de libertate aplicată ilegal cuiva”.

CODUL PENAL DANEZ 1930

Crime și delicte împotriva libertății personale

Art. 260:

Se pedepsește cu amendă sau detenție simplă ori închisoare de cel mult doi ani:

1. Cel care printr-un act de violență sau prin amenințarea cu un astfel de act, prin daune aduse bunurilor, privează de libertate sau printr-o falsă acuzare de a fi comis un act pedepsibil sau infamant, sau destăinuirea unor fapte care țin de viața privată sau care obligă o persoană să facă, să suporte sau să se abțină de la ceva.

2. Cel care, amenințând că denunță sau dezvăluie un fapt pedepsibil, sau care emite acuzații veridice despre acte infamante, obligă o persoană să facă, să suporte sau să se abțină să facă ceva, numai în cazul în care această constrângere nu poate fi considerată ca justificată cu forme în regulă de circumstanțele la care se raportează amenințarea.

Art. 261:

1. Cel care privează aproapele de libertate este pasibil de pedeapsa închisorii pe o perioadă putând ajunge până la patru ani sau, în cazul în care sunt circumstanțe atenuante, detenția simplă.

2. Dacă privarea de libertate a avut loc pentru un scop aducător de bani sau dacă aceasta a fost de lungă durată, sau dacă ea a constat în internarea unei persoane cunoscute ca sănătoasă într-un azil de nebuni, pedeapsa va fi închisoarea de la unu la 5 ani.

Art.262:

1. Cel care printr-o neglijență gravă cauzează privarea de libertate în modul prevăzut în art.261,alin.2 este pasibil de pedeapsa amenzii sau detenției simple.

2. Urmărirea poate fi oprită la cererea părții lezate.

Legea daneză reglementează și ea mai mult cu titlu general lipsirea de libertate, considerând că orice faptă de restrângere a libertății cuiva prezintă un grad de pericol social ridicat. Este inclusă în sfera vătămărilor aduse libertății de mișcare a persoanei și fapta de șantaj, prevăzută aici ca o formă a lipsirii de libertate in mod ilegal.

De remarcat și existența unei lipsiri de libertate din culpă prezentă în această reglementare: „cel care printr-o neglijență gravă”.

LEGEA CRIMINALA A GROENLANDEI 1954

Capitolul XVIII – Delicte împotriva libertății personale

Art. 66:

Va fi condamnat pentru constrângere ilegală cel care:

1. prin violențe sau amenințări cu violențe, prin daune importante aduse bunurilor, privarea de libertate sau falsa acuzare de a fi comis un delict sau act infamant, sau prin dezvăluirea unor fapte care țin de viața privată, obligă o persoană să facă, să suporte sau să se abțină de la a face ceva.

2. prin amenințarea că denunță sau dezvăluie un delict, sau că emite acuzații veridice infamante, obligă o persoană să facă, să suporte sau să se abțină de la a face ceva numai dacă această constrângere poate fi considerată a fi justificată cu forme în regulă de circumstanțele la care se raportează amenințarea.

Art. 67:

1.Va fi condamnat pentru privarea de libertate cel care privează în mod intenționat o persoană de libertate. Va fi același lucru pentru cel care acționează cu neglijență dacă privarea de libertate a fost de o anumită gravitate sau durată.

2.Va fi condamnat la fel cel care sustrage o persoană de sub autoritatea sau supravegherea părinților sau a celui în drept, sau persoana care îl ajută să se sustragă de sub autoritatea ori supravegherea acestora.

Denumirea sub care întâlnim lipsirea de libertate este aceea de “constrângere ilegală”, o denumire care include în sfera sa mai mult decât simpla restrângere a libertății fizice a unei persoane, întrunind și caracterele unui șantaj, ba chiar putem spune că în această situație șantajul include și lipsirea de libertate. Legiuitorul face și în acest caz diferența între fapta săvârșită din culpă și cea săvârșită cu intenție.

CODUL PENAL AL FEDERAȚIEI RUSE 1997

Noul Cod penal al Federației Ruse a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997 constituind cea mai recentă legislație penală europeană. Codul este structurat după modelul clasic, într-o parte generală (cuprinde 104 articole) și o parte specială (cuprinde 256 articole).

Partea specială este structurată în 6 secțiuni, astfel:

infracțiuni contra persoanei;

infracțiuni economice;

infracțiuni împotriva siguranței si ordinei publice;

infracțiuni contra autorităților statului;

infracțiuni împotriva forțelor armate;

infracțiuni contra păcii și securității umanității.

Secțiunea consacrată infracțiunilor contra persoanei este împărțită în 5 capitole rezultând o structură deosebită de cea a legii penale române în vigoare.

În primul capitol al acestei secțiuni este tratată materia infracțiunilor contra vieții și sănătății (art. 105-125) , de exemplu: omor, pruncucidere, ucidere din culpă, determinarea sinuciderii, vătămarea integrității corporale sau a sănătății, tortura, provocarea ilegală a avortului.

Capitolul următor este consacrat infracțiunilor contra libertății, cinstei și demnității persoanei fiind incriminate: răpirea (art. 126), lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 127), internarea ilegală a unei persoane într-un stabiliment psihiatric (art.128), calomnia (art.129), insulta (art.130).

După capitolul consacrat infracțiunilor contra imunității și libertății sexuale a persoanei urmează cel de-al IV-lea capitol referitor la infracțiunile contra drepturilor și libertăților constituționale ale omului și cetățeanului: încălcarea egalității în drepturi a cetățenilor (art. 136), atingerea adusă imunității vieții private a persoanei (art.137), încălcarea secretului corespondenței (art.138), violarea de domiciliu (art.139), refuzul informării cetățeanului și împiedicarea exercitării drepturilor electorale (art.140), falsificarea documentelor electorale (art.141), încălcarea normelor privind securitatea muncii (art.142), împiedicarea activității legitime a jurnaliștilor (art.143), dreptul de proprietate intelectuală (art.146-147), libertatea religioasă (art. 148), libertatea întrunirilor (art.149) , s.a.

Ultimul capitol este cel consacrat infracțiunilor contra familiei și minorilor: traficul de minori (art.152), schimbarea nou-născuților (art.153), abandonul de familie (art.157), adopția ilegală și divulgarea secretului adopției (art. 156).

LEGISLAȚIA PENALĂ FRANCEZĂ

Infracțiunea de privare de libertate a unei persoane este incriminată în legislația penală franceză în capitolul al III-lea din Titlul I, “Crime și delicte contra lucrurilor publice”.

Secțiunea a II-a intitulată “Atentate la libertate” la art.114 se precizează ca “funcționarul public, agentul sau angajatul guvernamental care dispune săvârșirea sau săvârșește acte arbitrare sau de natura a aduce atingere fie libertății individuale, fie altor drepturi civice ale unuia sau ale mai multor cetățeni, fie Constituției, va fi condamnat la pedeapsa degradării civice. Dacă totuși motivează ca a acționat în baza ordinelor superiorilor, va fi scutit de pedeapsa, care va fi aplicată, în acest caz, doar superiorilor care au dat ordinul”.

Capitolul I din Titlul al II-lea cuprinde secțiunea denumită “Arestarea ilegală și sechestrarea de persoane” în care incriminează la art. 341 pe “cei care arestează sau sechestrează persoane, fără ordinul autorităților competente și în afara cazurilor când legea dispune reținerea suspecților, vor fi pedepsiți: cu recluziunea criminală pe viață, dacă sechestrarea a durat cel mult o lună, cu recluziunea criminală de la 10-20 ani, dacă sechestrarea a durat cel mult o lună, cu închisoarea de la 2 la 5 ani, dacă a eliberat pe cel sechestrat în primele 5 zile din momentul lipsirii de libertate.”

CODUL PENAL MAGHIAR

Codul penal maghiar incriminează infracțiunile contra persoanei în capitolul XII: infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății, infracțiunile contra regulilor privind intervenția medicală, cercetarea medicală și contra drepturilor de auto-determinare medicală, infracțiunile contra libertății și onoarei persoanei.

În cadrul infracțiunilor contra libertății și onoarei persoanei sunt incriminate cu următoarele fapte: constrângerea; violarea libertății de conștiința și de credință religioasă; violențe împotriva membrilor unui grup național, etnic, rasial sau religios; violarea libertății persoanei; răpirea; traficul de carne vie; violarea de domiciliu; violarea de secrete personale; violarea secretului corespondenței; calomnia; insulta; nesocotirea respectului datorat morților.

CODUL PENAL ITALIAN

Codul penal al Italiei este structurat în trei părți: “Despre infracțiuni în general”, “Delicte în special” și “Contravențiile”.

În capitolul al III-lea intitulat “Despre delictele contra libertății individuale” sunt prevăzute ca fapte penale: sechestrarea persoanei săvârșită de un particular, sechestrarea unei persoane săvârșită de un funcționar public, răpirea unui minor, percheziționarea personală abuzivă, abuzul de forță împotriva persoanei aflată în închisoare sau arestată, pedeapsa funcționarului public care acționează pentru un scop propriu, violența împotriva persoanei, amenințarea.

LEGISLAȚIA PENALĂ SPANIOLĂ

Potrivit legislației penale spaniole sunt incriminate răpirea unui minor, fapta celui care ar amenință pe oricine sau pe familia acestuia cu un rău, ar săvârși un delict contra persoanei, contra demnității și a proprietății.

Sunt considerate infracțiuni de legea penală olandeză faptele celui care transportă o persoană în afara graniței, cu scopul de a o supune în mod ilegal puterii altuia sau de a o aduce într-o stare mizeră; precum și fapta celui care, cu intenție, ar sustrage un minor de la autoritatea căreia îi este încredințat în mod legal sau de la cel care exercită pe drept supravegherea minorului.

Capitolul II

CONTINUTUL JURIDIC AL INFRACTIUNII DE LIPSIRE

DE LIBERTATE IN MOD ILEGAL IN MODALITATEA

SA TIPICA PREVAZUTA IN ART. 189 ALIN. 1 COD PENAL

Secțiunea 1

CONCEPT ȘI CARACTERIZARE

Libertatea persoanei constă în posibilitatea fiecărui membru al societății de a se deplasa nestingherit astfel încât să se poată manifesta potrivit voinței sale în cadrul vieții sociale.

Cu excepția limitărilor prevăzute explicit sau implicit de normele juridice, persoanei fizice trebuie să-i fie garantată posibilitatea de a se deplasa și activa în conformitate cu interesele sale și nimănui nu-i este permis să-i răpească această libertate.

Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal fiind o infracțiune împotriva persoanei, a libertății și demnității sale această infracțiune se caracterizează printr-un ridicat grad de pericol social, determinat pe de o parte de importanța valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le poate avea pentru comunitate săvârșirea acestei infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunea contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente și are o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Privarea de libertate prezintă pericol social și pentru că provoacă un sentiment de incertitudine și de nesiguranță atât pentru relațiile individuale cât și pentru cele sociale care se găsesc amenințate de perturbații datorită nesocotirii liberei inițiative de acțiune a membrilor colectivității.

Potrivit art. 189, alin.1 Cod Penal, fapta care constituie infracțiune este “lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal”, fapta prin care libertatea este încălcată direct, imediat și evident, având astfel loc nesocotirea unui atribut fundamental al persoanei – libertatea sa fizică și de acțiune.

Secțiunea 2

CONDIȚII PREEXISTENTE ALE INFRACȚIUNII

1.Obiectul infracțiunii

1.1. Obiectul juridic generic

Relațiile sociale a căror formare și desfășurare este legată de persoana fizică și drepturile personale imateriale ale acesteia reprezintă obiectul juridic al tuturor infracțiunilor contra persoanei.

Pentru fiecare din infracțiunile contra persoanei relațiile sociale despre care am amintit mai sus, constituie un obiect juridic generic, comun acestor infracțiuni.

Infracțiunile contra persoanei prezintă, în general, un ridicat grad de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate aceste infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace sau procedee violente și au frecvența deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Normala formare, desfășurare și dezvoltare a relațiilor sociale legate ocrotirea juridică a valorilor sociale sus arătate, nu ar fi posibilă fără combaterea eficace, folosind și mijloacele dreptului penal, a tot ceea ce este primejdios sau vătămător pentru existența umană.

Apărarea persoanei prin dispozițiile cuprinse în Titlul II al Părții Speciale a Codului penal privește pe omul considerat multilateral, adică în principalele sale atribute; atribute care nu pot fi privite separat, ci într-o permanentă interdependență, decurgând unele din altele, depinzând unele de altele, fiind subsecvente unele altora. Așadar, conceptul general de libertate sinonim cu posibilitatea de alegere, poate fi considerat ca încălcat ori de câte ori se produce o infracțiune contra persoanei, pentru că a alege înseamnă a-și da acordul cu privire la o anumită faptă.

Putem spune că obiectul juridic generic al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este persoana privită ca o entitate în jurul căreia se țes o serie de drepturi personale fundamentale, o entitate fizica în continuă mișcare și transformare în cadrul unui itinerariu propriu care nu poate fi modificat în mod arbitrar de vreo altă persoană.

1.2. Obiectul juridic special

În cadrul grupului de infracțiuni contra persoanei procesul de concretizare a obiectului juridic se amplifică și se diversifică în sensul că fiecărei infracțiuni, componentă a grupului, sau unora dintre ele le este proprie, ca obiect juridic, o valoare socială specifică, care se subsumează valorii sociale fundamentale, comună întregului grup: persoana. În cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal valoarea socială concretă care face obiectul protecției penale este libertatea persoanei.

Obiectul juridic special al lipsirii de libertate în mod ilegal este restrâns la acele relații sociale, a căror existență și bună desfășurare sunt condiționate de manifestarea neștirbită a libertății de deplasare și acțiune a persoanei fizice.

Sunt însă cazuri când, în condițiile concrete de săvârșire a faptei, sunt amenințate sau chiar vătămate și alte grupuri de relații sociale. Astfel, în cadrul modalităților agravate, prevăzute în dispoziția din alin.2 al art.189, sunt apărate adiacent și relațiile sociale privitoare la viața, integritatea corporală ori sănătatea victimei, periclitate prin modul în care fapta este comisă.

Când însă viața, integritatea corporală ori sănătatea victimei au fost efectiv vătămate, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se va afla în concurs cu una sau mai multe dintre infracțiunile care apără aceste valori.

În fine, dacă relațiile sociale, adiacent periclitate sau vătămate nu sunt ocrotite penal ca infracțiuni de sine stătătoare sau ca modalități agravate ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, atunci ele vor fi avute în vedere ca circumstanțe care particularizează cazul și permit o corectă individualizare a sancțiunii.

1.3. Obiectul material

Unele infracțiuni presupun, pe lângă obiectul juridic, fără de care nu poate fi concepută nici o faptă penală, și un obiect material. În numeroase cazuri, valoarea socială ocrotită prin incriminare se exprimă printr-o entitate materială, fizică, lucru sau persoană, iar atingerea adusă celei dintâi se realizează printr-o acțiune sau inacțiune îndreptată nemijlocit asupra sau împotriva acestei entități materiale.

În cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal întrucât urmările acțiunii sau inacțiunii, prin care se săvârșește fapta de lipsire de libertate, se răsfrâng asupra unui drept subiectiv legat de persoana victimei se admite, în genere, că nu există un obiect material. Dacă ține seama însă că acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii este îndreptată contra libertății fizice a subiectului pasiv, corpul acestuia devine obiectul material al infracțiunii.

Când fapta este săvârșită în modalitatea agravată a supunerii la suferințe, care nu constituie prin ele însele o infracțiune, sau care pun în pericol viața, sănătatea sau integritatea corporală a victimei, corpul acesteia devine indiscutabil obiectul material al infracțiunii de lipsire de libertate.

Așadar, în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal există obiect material în situația în care acțiunea sau inacțiunea se realizează și se răsfrânge în mod direct asupra victimei. Trebuie să ne gândim că în general o persoană în momentul când cineva încearcă să o răpească sau să o imobilizeze opune rezistență, făptuitorul în acest caz folosind de cele mai multe ori forța exprimată prin loviri sau violențe; în această situație putem considera că avem un obiect material în cazul în care vătămările aduse nu întrunesc elementele constitutive ale unei alte infracțiuni, fiind absorbite în conținutul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. De asemenea, lipsirea de libertate făcută prin imobilizarea totală a unei persoane presupune o serie de suferințe fizice inerente acestei situații și care fac parte din conținutul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

2.Subiecții infracțiunii

2.1.Subiectul activ; Participația

Norma penală nu condiționează calitatea de autor al faptei de lipsire de libertate de îndeplinirea din partea acestuia a vreunei cerințe anume. Așadar la comiterea faptei, subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană.

Dacă subiectul activ are însă vreo calitate care a înlesnit săvârșirea faptei, fără să-i schimbe încadrarea juridică, se va ține seama de aceasta la individualizarea pedepsei (de exemplu: părinte, soț, creditor într-un proces etc.).

Participația este posibilă la această infracțiune sub forma coautoratului, instigării sau complicității, una din modalitățile agravate ale faptei fiind chiar săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună; rezultă de aici că forma simplă a infracțiunii nu poate fi deci săvârșită în coautorat, deoarece devine implicit o formă agravată.

Exista însă și o situație când subiectul activ este calificat, condiționat, și anume în cazul ultimei modalități agravate, atunci când fapta este comisă de o persoană ce face parte dintr-un grup organizat.

În cazul acestei infracțiuni nu trebuie să existe o calitate specială pentru subiectul activ pentru că restrângerea libertății unei persoane este întotdeauna o faptă gravă, cu un pericol social sporit, iar o eventuală circumstanță de acest gen nu ar contribui decât la individualizarea pedepsei. Când protejăm o valoare socială ne îndreptăm atenția asupra purtătorului acestei valori, în cazul nostru persoana fizică, și căutăm să vedem și să descoperim care este vătămarea adusă acestei valori de către o eventuală faptă, ignorând de cele mai multe ori subiectul activ, referindu-ne în mod special la fapta propriu-zisă și la pericolul său social.

2.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii este acea persoană titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârșirea faptei penale, persoană care a suferit răul produs prin săvârșirea infracțiunii. În alți termeni, subiect pasiv al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este persoana căreia îi este restrânsă libertatea.

În principiu subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică, indiferent de vârstă, chiar iresponsabilă, pentru că orice membru al societății este titular al unor valori sociale ocrotite de legea penală. Nu poate fi, însă, subiect pasiv decât omul în viață.

Subiectul pasiv al infracțiunii nu se identifică cu persoana dăunată prin comiterea infracțiunii care este subiect pasiv de drept civil.

Atunci când victima este un minor, suntem în situația prevăzută de alin.2 al art.189, în condițiile unei circumstanțe agravante. În această situație nu putem vorbi de un subiect pasiv calificat al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, ci de tratament juridic special aplicat unei situații particulare, pentru ca modalitățile agravate sunt parte integrantă a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, infracțiune care privită în ansamblu are subiect pasiv necalificat.

Cât privește victima, se va ține seama de relațiile care existau între aceasta și făptuitor în cazul individualizării pedepsei, în sensul existenței unor circumstanțe agravante sau atenuante.

După cum se observă și în cazul subiectului pasiv nu ne referim la o anumită categorie de persoane pentru că toate persoanele, indiferent de sex, naționalitate, origine socială, vârstă, etc., au dreptul la libertate în mod egal și la protecția acesteia prin toate mijloacele de drept existente într-un sistem. Acest lucru se desprinde și din reglementările internaționale care consacră drepturi egale pentru toate ființele umane de pe Pământ, condamnând chiar discriminarea de orice natură.

Orice persoană este apărată de legea penală în același mod și nimeni nu are dreptul la un tratament preferențial. Din acest lucru deducem și caracterul de maximă importanță al acestei valori sociale și nevoia protejării sale în mod impersonal, pentru toți în același fel.

3.Condiții de timp și loc

Orice faptă a unui individ este săvârșită în cadrul unui ansamblu de circumstanțe fără de care, de cele mai multe ori, această faptă nici nu se poate realiza. Acest ansamblu de circumstanțe este alcătuit dintr-o serie de condiții și mijloace care favorizează, ajută, provoacă uneori pe făptuitor să realizeze fapta respectivă.

Condițiile de săvârșire a unei infracțiuni pot fi indispensabile existenței faptei sau pot constitui numai elemente ale existenței unor circumstanțe agravante sau atenuante, toate însă trebuie să fie prevăzute de legea penală.

Timpul constituie o caracteristică a oricărei activități; momentul existenței în timp fiind o caracteristică indivizibilă a oricărei infracțiuni. Nu se poate săvârși o infracțiune în mod atemporal sau perpetuu. Fapta în formă continuată este considerată mai gravă decât fapta în formă simplă.

În cadrul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal timpul săvârșirii infracțiunii nu prezintă un interes deosebit sub aspectul existenței și pedepsirii faptei, legiuitorul necondiționând fapta de momentul existenței sale în timp; astfel că orice faptă care se încadrează în textul de lege incriminator constituie infracțiune indiferent de momentul realizării sale în timp, indiferent de durata în timp, singura diferență făcându-se în momentul individualizării pedepsei de către instanța de judecată.

Astfel, s-a considerat ca lipsirea de libertate în mod legal trebuie să dureze un interval de timp suficient ca victima să fie împiedicată în mod efectiv să se deplaseze și să acționeze în conformitate cu voința sa.

O lipsire de câteva secunde sau minute nu ar putea constitui o lipsire efectivă a persoanei de posibilitatea de a se deplasa și acționa potrivit voinței sale decât în mod excepțional, de exemplu, dacă victima, având de efectuat un anumit act (prezentarea la un concurs a cărui desfășurare este stabilită la o anumita oră), nu l-a putut îndeplini datorită lipsirii ei de libertate, când victima este împiedicată să ajungă într-un loc, într-un anumit moment când interesele sale cer negreșit prezența sa acolo.

Infracțiunea, fiind o activitate umană, o faptă a omului, se plasează totdeauna în spațiu, se realizează într-un anumit loc. De aceea, în raport cu orice infracțiune se pune problema de a determina locul comiterii acesteia. De principiu, locul săvârșirii infracțiunii nu influențează asupra existenței infracțiunii, trăsăturile esențiale și conținutul acesteia putându-se realiza în orice loc. Determinarea locului săvârșirii infracțiunii se face potrivit dispozițiilor art.143 Cod penal și ajută la stabilirea competenței teritoriale a organelor judiciare în soluționarea oricărei cauze concrete și a aplicării dispozițiilor legale în sancționarea făptuitorului. În plus, locul săvârșirii faptei este un factor de influențare a pericolului social al faptei în concret.

Locul reprezintă ca și timpul săvârșirii infracțiunii un element de fapt indisolubil de existența unei fapte. În cazul infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal însă, acest element nu condiționează existența faptei, aceasta putându-se realiza în orice moment, pentru că legea penală nu apără persoana secvențial, ci în mod permanent și pentru orice situație, indiferent de locul unde se află în acel moment.

Secțiunea III

CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII

1. Latura obiectivă a infracțiunii

1.1. Elementul material

Prin element material al infracțiunii este desemnată activitatea fizică, manifestarea sub forma unei acțiuni sau inacțiuni interzisă și descrisă ca atare prin textul incriminator al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Verbum regens în cazul acestei infracțiuni este expresia „lipsirea de libertate”.

Activitatea fizică poate fi reprezentată de o comportare umană activă (pozitivă, conștientă și voluntară, o comisiune prin care subiectul activ încalcă îndatorirea de a respecta libertatea de mișcare a unei persoane și declanșează un proces cauzal de natură să producă o schimbare în lumea externă (rezultă de aici necesitatea limitării ariei de mișcare și a posibilității de a-și exprima voința a unei persoane).

Această activitate poate fi realizată de subiectul activ prin folosirea în mod exclusiv și nemijlocit a propriei sale energii sau cu ajutorul mediat al unei alte energii, animată sau neanimată, folosită ca un instrument (folosirea unui câine pentru paza celui sechestrat).

De asemenea, fapta poate fi săvârșită și prin rămânerea în pasivitate a făptuitorului, prin omiterea lui de a acționa. Este nevoie în acest caz să existe o îndatorire legală de a face ceva, de a interveni (fapta unei persoane care în timp ce se deplasa cu autoturismul a luat în mașină o altă persoană ce făcea autostopul, dar în momentul ajungerii la destinație a refuzat să oprească și să lase persoana respectivă să coboare, continuându-și drumul și ducând-o pe aceasta într-un loc ascuns).

În varianta săvârșirii faptei printr-o acțiune făptuitorul poate utiliza forța, situație în care de multe ori putem avea și un concurs de infracțiuni (de exemplu: lipsire de libertate și vătămare corporală), poate utiliza de asemenea constrângerea care poate fi fizică (în varianta no-violentă: închide persoana într-o încăpere) sau morală (amenință victima cu o faptă dăunătoare pentru sine, pentru o persoană apropiată tec.) sau, de asemenea, făptuitorul poate induce în eroare victima (caz des întâlnit în practică atunci când tinere fete sunt ademenite cu promisiuni de serviciu în străinătate, sunt duse către destinații necunoscute, sechestrate și apoi obligate la cu totul alte munci sau servicii în beneficiul făptuitorului, acesta fiind și motivul pentru care s-a introdus în conținutul art.189 prin legea 169/2002 încă două circumstanțe agravante care să încadreze juridic aceste noi situații apărute în viața socială, de o gravitate sporită).

Aceste modalități de săvârșire sunt restrângeri ale libertății victimei de a se mișca, de a se manifesta conform dorințelor și nevoilor proprii, dar pe lângă această modalitate de limitare a posibilității de mișcare, fapta poate fi săvârșită și prin constrângerea victimei de a se mișca, în contextul în care aceasta ar fi dorit să nu se deplaseze.

Dispoziția legală nu face o enumerare, nici cu titlu exemplificativ, a modalităților de fapt care duc la lipsirea unei persoane de libertate, astfel că orice acțiune sau inacțiune va constitui elementul material al infracțiunii, de vreme ce a produs acest rezultat. Concret, privarea de libertate se săvârșește în forme dintre cele mai variate și în condiții extrem de diferite. Diversitatea derivă din specificul acțiuni comise, care, în esență, reprezintă în toate cazurile o abuzivă împiedicare (reținere) a unei persoane care se deplasa sau obligarea (silirea) unei persoane de a se deplasa, contrar voinței sale.

Procedeul (mijlocul) utilizat nu condiționează existența elementului material ci fixează doar specificul acțiunii săvârșite. Acțiunea de lipsire de libertate este realizată, cel mai adesea, prin folosirea violenței fizice sau psihice, prin amăgire, răpire, distrugere, sustragere etc., fără a fi exclusă posibilitatea ca uneori acțiunea să aibă un caracter licit, cel puțin aparent sau la începutul efectuării ei.

Săvârșirea faptei prin modalitatea împiedicării victimei de a merge acolo unde ar fi dorit să ajungă subzistă și atunci când o persoană este împiedicată sistematic sau într-un anumit moment de făptuitor să intre într-o instituție unde are acces, spre a face în timp util o reclamație ori a depune o cerere; sau înțeapă cauciucurile unui mijloc de transport pentru ca victima să nu poată ajunge într-un loc anumit, la ora când prezența ei acolo era necesară sau ascunde cheia pentru ca victima să nu poată ieși sau îi ascunde hainele pentru a nu se putea îmbrăca.

Săvârșirea faptei prin omisiune este întâlnită în ipoteza unei privări de libertate, care avusese inițial un temei legal, o îndreptățire. Din momentul în care privarea de libertate nu-și mai găsește însă justificare, încetând temeiul legal, omisiunea prelungită de a reda persoanei libertatea de mișcare echivalează cu realizarea elementului material al faptei (de exemplu cu ocazia unui sinistru mai multe persoane sunt oprite să plece de la locul unde se află datorită pericolelor la care s-ar expune din cauza nesiguranței căilor de acces spre exterior; dacă însă restricția se menține și după restabilirea situației normale, va fi săvârșit elementul material al faptei).

Lipsirea de libertate a persoanei poate fi totală, când victima este lipsită complet de libertatea de mișcare (de exemplu, este legată de un stâlp), sau parțială, când i se lasă victimei o oarecare posibilitate de mișcare (de exemplu este încuiată într-un apartament având posibilitatea deplasării dintr-o camera în alta).

Făptuitorul folosindu-se de forța sa fizică, imobilizează victima de un copac sau cu o armă, o obligă să se îndrepte într-un anumit loc, sau o induce în eroare astfel încât victima să se autoimobilizeze datorită unor reprezentări necorespunzătoare cu realitatea (de exemplu, pentru a putea determina victima să nu părăsească locuința insinuează ca s-ar fi declarat în localitate o epidemie, iar datorită acestei amăgiri victima a decis să rămână în casă).

În cazul în care mijlocul folosit de făptuitor la realizarea infracțiunii, constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni.

Astfel, în practica judiciară s-a considerat că răspunde atât pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal cât și pentru lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 Cod penal) inculpatul care, în urma unor neînțelegeri cu tatăl său, l-a trântit pe pat și, imobilizându-l prin apăsarea toracelui cu genunchiul, i-a legat mâinile și picioarele, după care, astfel legat, l-a dus în pivnița, unde după aproximativ o oră victima a decedat, moartea sa producându-se, conform concluziilor expertizei medicale, ca urmare a hemoragiei consecutive traumatismului, cu ruptură de splină produsă prin comprimarea toraco-abdominală.

În speță există concurs de infracțiuni, deoarece procedeele folosite de inculpat pentru a imobiliza victima au avut drept consecință decesul acesteia, iar acesta a acceptat posibilitatea producerii rezultatului.

Pentru existența infracțiunii, nu interesează tratamentul la care este supusa victima în timpul privării de libertate, chiar dacă acesta este deosebit de civilizat, iar în cazul în care subiectul pasiv este supus unui tratament rău, acest fapt constituie doar o circumstanță agravantă.

O modalitate aparte de săvârșire a acestei infracțiuni este întâlnită în cazul luării unei măsuri împotriva unei persoane eludându-se dispozițiile legale, cum ar fi măsura arestării, situație în care respectiva persoană este indusă în eroare și de faptul că această măsură este luată de un organ judiciar, fie poliție sau parchet, și, astfel, în mod abuziv, îi este restrânsă libertatea de mișcare și acțiune. Cazurile în care se impune luarea măsurii arestării preventive a unei persoane sunt expres prevăzute de legea procesual penală în mod limitativ la art. 148 din Codul de procedură penală. Legea penală protejează împotriva acestor abuzuri și prin existența infracțiunii de arestare nelegală, considerându-se că lipsirea de libertate este absorbită în conținutul acestei infracțiuni, infracțiunea respectivă subzistând și în cazul în care măsura arestării a fost luată în mod legal, dar a fost menținută și după încetarea motivelor care au impus luarea acesteia. Este posibilă însă și săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prin luarea măsuri arestării, atunci când după ce s-a constatat că motivele care au impus luarea măsurii au încetat sau nici nu au existat persoana în cauză nu este eliberată.

În acest sens în practica judiciară inculpatul col. rez. P.M. a fost achitat pentru patru infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzute în art.189 alin.2 din Codul penal.

Soluția a fost menținută prin decizia nr.14/1996 a Curții Militare de Apel.

Instanțele au reținut că, în perioada noiembrie-decembrie 1989, inculpatul se afla la conducerea Direcției cercetări penale(Direcția a V-a din fostul Departament al securității statului). În această calitate, a ordonat unor ofițeri din subordine să înceapă ancheta împotriva a patru persoane care au răspândit manifeste în perioada 23 noiembrie-20 decembrie 1989.

Instanța de apel a reținut că, în momentul comiterii faptelor, inculpatul, datorită condițiilor impuse de regimul totalitar, a acționat sub imperiul unei puternice temeri pentru sine și familia sa, orice insubordonare presupunând reacții grave pentru ei din partea organelor superioare.

Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea ca inculpatul este vinovat de comiterea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Recursul este fondat.

Din probele administrate în cauză rezultă că introducerea în arest a celor patru persoane și anchetarea lor s-a făcut la ordinul inculpatului.

Ordinul de a nu pune în libertate pe cei reținuți, primit de inculpat de la adjunctul fostului ministru de interne, era vădit contrar legii și fiind nelegal nu trebuia executat de către acesta.

Un astfel de ordin, lipsit de condiția legalității, nu poate justifica exonerarea de răspundere penală a celui care-l execută.

Această concluzie se impune și pentru motivul că prin lege nu sunt prevăzute consecințe juridice pentru neaducerea la îndeplinire a unei asemenea dispoziții.

Inculpatul, primind ordinul ilegal și ordonând la rândul său executarea acestuia s-a implicat în cunoștință de cauză într-o activitate potrivnică legii și a avut reprezentarea că reținerea nelegală și anchetarea celor patru minori sunt făcute cu încălcarea dispozițiilor legale.

A admite că sunt apărate de răspundere persoanele culpabile din punct de vedere penal, sub pretextul că s-a acționat din ordin superior, ar însemna să se justifice comiterea pe această cale a oricăror infracțiuni și a paraliza înfăptuirea justiției.

În consecință, urmează a se admite recursul și a se dispune condamnarea inculpatului.

1.2. Urmarea imediată și legătura de cauzalitate

Latura obiectivă a infracțiunii se întregește cu urmarea pe care acțiunea trebuie să o producă, urmare ce constă în lipsirea de libertate a persoanei față de care s-a săvârșit acea activitate.

Urmarea imediată este în același timp un rezultat și o stare; un rezultat în sensul că victima este lipsită de libertate fizică, o stare, fiindcă victima nu se mai poate manifesta potrivit voinței sale atâta timp cât durează privarea de libertate.

Obiectiv, realizarea acestei urmări presupune trecerea unui oarecare interval de timp, existența unei continuități, de-a lungul căreia victima să resimtă starea de restricție la care este supusă prin acțiunea făptuitorului. În privința timpului necesar, lipsirea de libertate poate varia de la o durată relativ scurtă (de exemplu câteva ceasuri) până la perioade îndelungate de mai multe zile sau chiar luni.

În ipoteza unei privări de scurtă durată, urmarea imediată a lipsirii de libertate este pusă în evidență de imposibilitatea de manifestare a victimei într-un moment dat când interesele sale cereau neapărat o manifestare utilă.

Raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul acesteia este o altă componentă a laturii obiective a infracțiunii. Deși un asemenea raport există în conținutul oricărei infracțiuni, problema stabilirii acestuia prezintă importanță practică numai în cazurile în care, pentru existența infracțiunii, este necesar ca prin acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să se producă un rezultat material, cerut expres de norma de incriminare. Potrivit unui punct de vedere, exprimat în literatura juridică, legătura de cauzalitate se poate stabili numai între o acțiune și rezultat, inacțiunea neavând valoare cauzală, punct de vedere infirmat însă de constatarea că și neîndeplinirea unei îndatoriri legale poate deveni cauza unui rezultat socialmente periculos, deoarece, dacă obligația respectivă ar fi fost îndeplinită, acel rezultat nu s-ar fi produs.

Acest ultim element al laturii obiective privește legătura ce trebuie să existe între activitatea făptuitorului și urmarea imediată a acestei activități, concretizată în privarea victimei de libertate. Numai dacă se stabilește fără tăgăduință legătura de cauzalitate dintre comportarea subiectului activ și urmarea ilicită va fi înfăptuită latura obiectivă.

Uneori legătura de cauzalitate este atât de evidentă, încât constatarea ei nu prezintă nici o dificultate; alteori însă, mai cu seama în situațiile când făptuitorul a acționat mijlocit, folosindu-se de energii străine, stabilirea legăturii de cauzalitate comportă oarecare dificultăți.

Pentru o corectă stabilire a cauzelor urmării ilicite, trebuie avute în vedere nu numai contribuțiile nemijlocit legate de urmarea imediată ci toate contribuțiile angrenate în procesul de înfăptuire a urmării, deci și cele mijlocite, atunci când prezintă o eficiență cauzală.

În cadrul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, urmarea imediată, concretă și direct constatabilă, trebuie să fie încălcarea stării de libertate a unei persoane, prin oricare din mijloacele acceptate de lege, esențial fiind ca acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să fi dus în mod mijlocit sau nemijlocit la reducerea posibilităților de a alege, de a decide ale persoanei respective, adică a libertății sale individuale. Acest lucru trebuie să fie constatat pentru că încălcarea libertății fizice (libertatea de mișcare și circulație), care nu poate fi făcută decât tot fizic, adică în mod constatabil (dacă am vorbi de încălcări ale libertății prin mijloace imateriale atunci am fi în prezența unei încălcări a libertății morale și nu fizice a persoanei). Așadar, partea vătămată a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal trebuie să fi fost imobilizată, închisă într-un spațiu restrâns, forțată să se deplaseze într-un anumit loc împotriva voinței sale, împiedicată să se deplaseze după propria ei voință.

1.3. Cerințe esențiale privind existența infracțiunii

Dispoziția incriminatoare conține o prevedere referitoare la caracterul acțiunii de privare de libertate, care, pentru a constitui elementul material al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal și a întregi latura obiectivă a acesteia, trebuie să fie săvârșită în mod ilegal. Numai dacă este neîndreptățită, adică neîngăduită de lege, acțiunea de lipsire de libertate devine o faptă cu caracter penal.

Condiția de ilicitate se justifică prin aceea ca sunt categorii de persoane, a căror condiție personală sau situație proprie impune luarea unor măsuri de restrângere a libertății lor, după cum anumite restrângeri sunt implicit aduse libertății altor persoane din cauza activității pe care ele o desfășoară. Față de toți aceștia, deși are loc o restrângere a posibilităților de liberă mișcare și acțiune, totuși infracțiunea nu va fi comisă, fiindcă lipsește caracterul ilegal al acțiuni de privare de libertate. Astfel, nu săvârșesc fapta incriminată și nu sunt pasibili de răspundere penală părinții care, în dorința de a asigura educația copiilor, îi supun pe aceștia la anumite privațiuni în ce privește libertatea lor de mișcare și acțiune (de exemplu în aducerea la îndeplinire a unui program armonios de dezvoltare fizică, psihică și morală, părinții pot interzice copiilor să plece de acasă la ore nepotrivite, noaptea sau înaintea pregătirii lecțiilor ori să-i oprească de a avea legături de prietenie cu persoane nepotrivite etc.). Dar autoritatea părintească se cuvine să fie exercitată astfel încât să fie evitate măsurile excesive și deci nejustificate (de exemplu izolarea totală a copilului și supunerea acestuia la un regim care nu-i asigură dezvoltarea normală). În atare cazuri, părinții vor fi răspunzători pentru faptele săvârșite, după caz, potrivit dispozițiilor din art.189 sau ale celor din art.306 Cod penal (rele tratamente aplicate minorului). Caracterul măsurilor luate de părinți constituie o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanțelor judiciare.

Sunt asimilați părinților cei care exercită, în locul lor, drepturile și îndatoririle acestora, sau care, printr-o activitate complementară celei efectuate de părinți, se ocupă de educarea minorilor (tutorele, educatorul, profesorul etc.).

Tot astfel, persoanele care participă la luarea măsurii de internare a unui bolnav, suferind de o boală gravă (de exemplu o alienație mintală, o boală epidemică etc.), care face necesară internarea sa, ori persoanele care aduc la îndeplinire măsurile de ținere în carantină sanitară a călătorilor, nu răspund penal pentru actele efectuate în astfel de împrejurări (între aceștia pot fi rudele, prietenii, persoanele străine chiar, care sesizează organele în drept de a lua măsura, precum și personalul sanitar care îndeplinește dispoziția de internare).

În toate situațiile menționate, lipsirea de libertate are caracter legal și nu constituie infracțiune numai atât timp cât subzistă cauza care a determinat-o; imediat ce această cauză a încetat să existe, menținerea stării de lipsire de libertate dobândește caracter ilegal, de exemplu, reținerea persoanei internate pentru tratament în instituția sanitară împotriva voinței sale chiar și după însănătoșire. Este ilegală lipsirea de libertate, dacă nu sunt respectate condițiile impuse de lege pentru aceste cazuri de restrângere a libertății.

Astfel, legea impune ca infractorul surprins în flagrant delict să fie condus imediat în fața autorităților; orice întârziere în aducerea acestuia în fața autorităților sau conducerea lui în altă parte decât la autoritățile competente face ca privarea de libertate să dobândească un caracter ilegal.

Caracterul ilegal al lipsirii de libertate determină, în situația în care acțiunea de privare de libertate privește persoane care au săvârșit fapte penale, existența infracțiunii de arestare nelegală prevăzută la art. 266, alin. 1 Cod penal.

În ceea ce privește părinții și cei asimilați lor, legea impune ca măsurile de restrângere a libertății copilului minor, luate în exercitarea drepturilor lor de corecție, să fie luate numai în interesul îndreptării minorului.

Orice măsură luată în mod excesiv și care pune în pericol dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului are drept consecință constituirea faptei ca infracțiune prevăzută de legea penală la art. 306 Cod penal.

De asemenea, părinții sau cei asimilați lor nu pot transmite drepturile pe care le au asupra minorului unei alte persoane, acesta neavând posibilitatea de a dispune luarea unor măsuri de restrângere a libertății minorului.

Există apoi, anumite categorii de persoane care, datorită activității ce o desfășoară, se găsesc supuse unui regim implicând restrângeri ale libertății. Este cazul militarilor, de pildă, al personalului științific care întreprinde cercetări în condiții de cvasiizolare pe un timp mai îndelungat, al sportivilor convocați în cantonament, al lucrătorilor de pe platformele petroliere etc.

Restrângerea libertății în asemenea cazuri nu este relevantă pentru legea penală, întrucât, pe de o parte, activitățile care le generează sunt utile sau admise în viața socială, iar pe de altă parte, cei care sunt angrenați în activități de acest fel satisfac o îndatorire generală (de exemplu militarii) sau consimt voluntar la restricțiile de libertate ce le implică activitatea în care sunt angrenați.

Cerința esențială, a ilegalității privării de libertate, nu este, de asemenea, îndeplinită, privarea de libertate fiind legitimă în cazul executării măsurilor preventive (reținere, arestare preventivă) prevăzute la art. 136 din Codul de procedură penală, precum și prinderea infractorilor de către cetățeni sau partea vătămată în caz de infracțiune flagrantă, potrivit art. 465, alin. 3 din Codul de procedură penală.

2. Latura subiectivă a infracțiunii

2.1. Vinovăția, ca element al laturii subiective

O faptă prevăzută de legea penală devine faptă penală, adică infracțiune, dacă acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei este săvârșită cu voință de făptuitor, iar atitudinea sa psihică relevă forma de vinovăție prevăzută de norma care incriminează fapta respectivă.

Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului, sub raportul conștiinței și voinței sale, față de materialitatea faptei săvârșite (acțiune sau inacțiune, rezultat, raport de cauzalitate), pentru ca acea faptă să constituie infracțiune. Elementul de bază, uneori singurul, ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracțiuni este vinovăția. În anumite cazuri, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute însă și alte condiții referitoare la scop sau mobil.

În cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal întâlnim ca unic element al laturii subiective, vinovăția, mobilul și scopul fiind întâlnite doar în caracterizarea atitudinii psihice a făptuitorului în cadrul anumitor modalități agravate. La această infracțiune făptuitorul voiește să săvârșească acțiunea (inacțiunea) și are reprezentarea urmării acesteia, adică lipsirea victimei de posibilitatea de a se deplasa și de a acționa în mod liber. Așadar, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se săvârșește cu intenție; fapta comisă din culpă nu este incriminată și nu are deci caracter penal. Este de menționat că, în concepția legiuitorului nostru, ceea ce prezintă interes pentru existența diverselor infracțiuni este forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta (intenție sau culpă) și nu modalitățile pe care le poate îmbrăca, intenția sau culpa.

Intenția, ca atitudine psihică este necesar să se manifeste în momentul săvârșirii acțiunii și să îmbrățișeze toate elementele și cerințele laturii obiective, astfel cum legea le impune. Făptuitorul trebuie să fi cunoscut caracterul ilicit al acțiunii și să-și fi dat seama de rezultatul pe care îl va produce, indiferent dacă a urmărit sau numai a acceptat acest rezultat. Intenția poate fi deci directă sau indirectă. Dacă autorul faptei a crezut că este îndreptățită privarea victimei de libertate, acesta găsindu-se aparent într-una din situațiile când lipsirea de libertate este permisă de lege, nu va fi răspunzător pentru fapta comisă, întrucât a acționat din eroare (art.51 Cod penal).

Dacă rezultatul urmărit sau acceptat de către autor, adică lipsirea victimei de libertate, nu este atins, fapta nu constituie o infracțiune, cu toate că autorul a acționat cu intenție, fiindcă legea nu a incriminat tentativa la această infracțiune.

În situația în care eroarea are la bază necunoașterea legii, aceasta nu va produce efectul înlăturării existenței infracțiunii.

În ceea ce privește dovada laturii subiective, trebuie reținut că procesele psihice, deși sunt acte interne, se exprimă în atitudini fizice, în manifestări externe de natură să le pună în lumină conținutul și direcția. De aceea, de cele mai multe ori, din modul concret în care a fost efectuată acțiunea, din circumstanțele care au precedat-o, au însoțit-o sau care i-au urmat, se poate deduce nu numai dacă făptuitorul a prevăzut sau nu rezultatul faptei sale, dar și, în cazul afirmativ, daca el l-a urmărit, l-a acceptat. Acesta este motivul pentru care, în practică, ori de câte ori se pune problema caracterizării elementului subiectiv al unei fapte concrete sunt luate în considerare toate particularitățile acestei fapte, precum și situațiile și împrejurările anterioare, concomitente și chiar subsecvente comiterii ei.

În principiu, deci, vinovăția rezultă, de regulă, din materialitatea faptelor. Împrejurarea că fapta, fiind cunoscută în complexitatea tuturor datelor ce-i sunt proprii, nefiind nevoie a se administra alte probe, nu echivalează cu o prezumție de vinovăție, ci înseamnă doar că dovada vinovăției o constituie însuși complexul acestor date, ele însele stabilite pe baza unor mijloace de probă și a concluziilor logice ce se desprind din examinarea lor. Desigur, ori de câte ori va fi cazul, pentru elucidarea tuturor aspectelor legate de elementele laturii subiective, se va recurge și la administrarea altor dovezi, un rol important avându-l expertizele medico-legale și în primul rând cele psihiatrice, căci de gradul de normalitate al stării de sănătate a făptuitorului poate depinde și desfășurarea normală sau mai mult ori mai puțin deviată a proceselor sale psihice. Consimțământul victimei are eficiență juridică în înțelesul că restrângerea temporară a libertății unei persoane nu va constitui infracțiune din moment ce s-a obținut în prealabil acordul acelei persoane spre a fi supusă la unele restricții care privesc libertatea sa. Desigur că persoana care își dă consimțământul trebuie să fie conștientă de semnificația măsurilor (restricțiilor) pe care le va suporta, iar voința ei este necesar să se manifeste liber.

Revocarea consimțământului dat schimbă implicit și caracterul faptei, menținerea regimului de privațiune a libertății după retragerea consimțământului conducând la săvârșirea infracțiunii.

Potrivit practicii judiciare, în situația în care inculpații au luat-o pe victimă într-o mașină spunându-i că vor merge la munte pentru a se distra, însă au dus-o la locuința unuia dintre ei unde au ținut-o câteva zile, sub cheie, silind-o să se prostitueze pentru ei, există infracțiunea de lipsire de libertate încă din momentul urcării victimei în mașină, ea fiind indusă în eroare asupra destinației și constrânsă fizic și psihic a se prostitua în beneficiul lor.

Deoarece în realizarea infracțiunii comisive de lipsire de libertate, inculpații au prevăzut rezultatul faptei și au urmărit producerea acestuia, elementul subiectiv al infracțiunii îmbracă forma intenției în modalitatea sa directă.

2.2. Mobilul și scopul

Orice acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală este precedată și determinată de un impuls interior, constând într-o necesitate, o dorință, pasiune, sentiment, emoție etc., care a inspirat făptuitorului ideea de a comite. Acesta este mobilul sau motivul acțiunii.

De fapt, nu numai infracțiunile se comit sub impulsul unui anumit mobil, ci orice faptă, conștientă și voluntară, a omului își are sursa într-o componentă emotivă a proceselor psihice, care contribuie la luarea rezoluției de a acționa și la mobilizarea energiilor destinate trecerii la acțiune conform hotărârii luate. Dar, dacă în cazul faptelor ilicite, mobilul nu este nociv (putând fi chiar socialmente util), în cazul faptelor prevăzute de legea penală, el este – ca și acesta – antisocial, chiar dacă uneori s-ar părea că nu este așa. Asemenea impulsuri interne, susceptibile de a sta la baza săvârșirii infracțiuni pot fi: dorința obținerii unor foloase ilicite (de exemplu, când cere o răscumpărare sau când este plătit pentru săvârșirea faptei), tendința de îmbogățire fără muncă, porniri huliganice, sentimente de ură, răzbunare, gelozie, impulsuri sexuale.

Necesitatea cunoașterii mobilului care a impulsionat săvârșirea infracțiunii este importantă pentru aprecierea gradului de pericol social al faptei privative de libertate, precum și a periculozității persoanei infractorului care constituie criterii de individualizare a pedepsei.

În cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, mobilul nu constituie un element esențial, o condiție esențială pentru existența infracțiunii, de aceea, aceasta nu ridică probleme în ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor.

Scopul este și el o altă componentă a laturii subiective, prin aceasta înțelegându-se obiectivul urmărit de făptuitor prin săvârșirea infracțiunii.

Astfel, prin lipsirea de libertate a victimei, se îndeplinește scopul urmărit de făptuitor care, potrivit art. 189 Cod penal, poate consta în: menținerea unei persoane și după însănătoșirea acesteia în instituția sanitară respectivă, reținerea prin amăgire, într-o locuință, obținerea unui folos material sau a oricărui alt avantaj, practicarea de către victimă a prostituției, îndeplinirea sau nu a unui act de către stat, o organizație internațională interguvernamentală, o persoană juridică sau un grup de persoane etc.

Scopul este nerelevant din punct de vedere al existenței infracțiunii, în formă simplă sau calificată, însă din cunoașterea lui se pot trage concluzii cu privire la mobilul infracțiunii precum și la evaluarea gradului de pericol social concret al faptei comise și al periculozității persoanei făptuitorului, de aceste criterii ținându-se cont la individualizarea pedepsei.

Capitolul III

MODALITĂȚI ALE INFRACȚIUNII DE

LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

Secțiunea 1

Modalități normative

Dispoziția din alin. 1 al art. 189 Cod penal stabilește conținutul infracțiunii în modalitatea simplă, forma tipică; în dispoziția din alin. 2 al aceluiași articol sunt prevăzute modalitățile agravate ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

Modalitățile agravate sunt particularizate prin anumite circumstanțe (situații) prevăzute în dispoziția legală, care, odată constatate în condițiile concrete de săvârșire a faptei, sporesc gradul de pericol social și atrag o înăsprire a pedepsei.

Legea a reținut aceste împrejurări agravante deoarece de fiecare dată (invariabil) prezența lor sporește gradul de pericol social al faptei. În astfel de situații este posibil, din punct de vedere legal, și necesar, din punct de vedere practic, să se prevadă circumstanțele care modifică modalitatea simplă (tipică), agravând-o.

Așadar, la conținutul tipic al infracțiunii au fost legal atașate, din multitudinea de împrejurări sau situații care ar putea să însoțească săvârșirea infracțiunii, acelea care au fost apreciate ca fiind de natură a spori întotdeauna gradul de pericol social al faptei și deci și răspunderea făptuitorului.

La infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, modalitățile agravate au ca premisă comună modalitatea simplă, fiecare împrejurare agravantă fiind legată de un aspect sau altul al acestei modalități (infracțiunea tip). Astfel, modalitățile agravate privesc: fie mijloacele sau procedeele folosite (fapta săvârșită prin simulare de calități oficiale), fie persoana făptuitorului (când acesta este înarmat sau când doua sau mai multe persoane comit fapta împreună), fie scopul urmărit (obținerea unui folos material, obligarea victimei la practicarea prostituției), fie persoana victimei (când aceasta este un minor sau când este supusă unor suferințe fizice).

Reținerea uneia dintre modalitățile agravate atrage încadrarea faptei în dispoziția din alin. 2-6 ale art. 189 Cod penal.

Chiar dacă fapta se săvârșește în mai multe împrejurări prevăzute drept circumstanțe agravante, lipsirea de libertate în mod ilegal își păstrează caracterul de infracțiune unic. Complexitate va fi avută în vedere, eventual, la individualizarea pedepsei.

În situația în care circumstanțele agravante atrag aplicarea unor pedepse diferite se aplică pedeapsa cea mai aspră.

Secțiunea 2

Modalități agravate

1. Modalități agravate prevăzute în

articolul 189 alin. 2 și alin. 3 Cod penal

Prima modalitate agravată există potrivit art. 189 alin. 2 Cod penal în cazul în care “fapta este săvârșită prin simularea de calități oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum și în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferințe ori sănătatea sau viața îi este pusă în pericol”.

Aceasta agravantă ia în considerare un număr de opt împrejurări sau circumstanțe care îi conferă faptei o periculozitate sporită.

1.1.Fapta este săvârșită prin simularea de calități oficiale

Această situație face ca autorul să-și creeze o situație favorabilă săvârșirii infracțiunii prin faptul că își creează aparența unor raporturi în baza cărora poate lipsi de libertate o persoană, creează aparența legalității constrângerii. Așadar, persoana vătămată este înșelată de mijlocul folosit de către făptuitor, în această situație întâlnindu-se și o atingere a libertății morale, încălcarea libertății fizice fiind doar urmarea vătămătoare a celei dintâi (dacă prima nu ar exista, persoana vătămată ar putea riposta, s-ar putea opune, și poate chiar cu sorți de izbândă).

Întrebuințarea acestui procedeu, intimidând, face să dispară orice opunere din partea victimei și, totodată, lezează prestigiul autorității publice aducând atingere relațiilor sociale a căror desfășurare este asigurată prin activitatea normală a respectivei autorități.

Prin "calitate oficială" în sensul legii se înțelege funcția, în atribuțiile căreia intră dreptul de a lua măsuri sau a executa ordine privitoare la libertatea persoanei. Numai invocarea unei astfel de funcții este susceptibilă să creeze în cugetul victimei convingerea că se afla în fața unei persoane îndreptățite să o priveze de libertate și că trebuie să se supună acțiunii efectuate împotriva sa. Asemenea atribuții aparțin organelor de urmărire penală, organelor însărcinate cu executarea mandatelor judiciare, anumitor organe sanitare de depistare a bolilor contagioase, unor unități militare etc.

Este necesar deci să se constate dacă s-a invocat o calitate oficială, care obiectiv implică atribuții de efectuare a unor acte împotriva libertății cuiva. Nu au importanță considerațiile pentru care victima a luat lucrurile în serios și a crezut că făptuitorul poate în mod legal efectua acțiunea, prin care era lipsită de libertate.

Textul de lege folosește termenul de "simulare", acțiunea prin care făptuitorul care, în mod obiectiv, nu are o anumită calitate oficială în momentul săvârșirii faptei, pretinde ca ar deține o asemenea calitate. Dobândirea ulterioară sau împrejurarea că făptuitorul o avusese înainte (situație cu o mai mare influență asupra victimei, mai ales atunci când aceasta cunoștea identitatea dintre făptuitor și calitatea respectivă, fără a ști că aceasta a încetat). Nu sunt de natură să ducă la înlăturarea agravantei legale. Trebuie reținut că în cazul acestei modalități agravate, victima acceptă îngrădirea adusă libertății sale convinsă că făptuitorul este autorizat să o facă și nu opune rezistență.

Nu trebuie confundată cu această modalitate agravată situația în care făptuitorul folosește o anumită calitate oficială pentru a îndeplini un simplu act material al infracțiunii (de exemplu pretinde că este ofițer de poliție doar pentru ca victima să-i deschidă ușa apartamentului și pentru a putea pătrunde în interiorul acestuia, utilizând imediat după aceasta forța pentru a o imobiliza pe victimă, încuind-o într-o cameră).

1.2. Fapta este săvârșită prin răpire

Lipsirea de libertate în mod ilegal este, de asemenea, mai gravă, potrivit aceluiași text de lege, atunci când fapta a fost săvârșită prin răpire. În această modalitate, împrejurarea agravantă constă în procedeul întrebuințat de autor la săvârșirea faptei și anume prin răpirea victimei.

Legiuitorul nu face nici o precizare cu privire la noțiunea de "răpire", lăsând aceasta la latitudinea doctrinei și practicii. Dicționarul explicativ al limbii române definește răpirea ca noțiune relativă la persoane prin sintagma "a lua pe cineva cu sila și a-l duce cu sine împotriva voinței sale".

În ce privește modalitatea de realizare a răpirii, aceasta poate fi săvârșită întrebuințându-se violența fizică exercitată asupra victimei, folosirea de substanțe narcotice ori prin înșelăciune.

În ce privește violența fizică aceasta trebuie să se încadreze în limitele prevăzute de art.180 alin.1, în situația în care violențele depășesc aceste limite inerente realizării răpirii ele nu se mai absorb în infracțiunea prevăzută de art.189 și suntem în prezența unui concurs de infracțiuni. În ce privește folosirea de substanțe narcotice aceasta este absorbită de circumstanța agravantă, numai dacă deținerea sau utilizarea unor astfel de substanțe nu este prohibită de lege. Referitor la înșelăciune aceasta este absorbită în toate situațiile în infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, fără a se pune problema concursului.

Nu interesează dacă victima a opus rezistentă acțiunii făptuitorului, esențial este ca transportarea ei la locul unde a fost lipsită de libertate să se facă cu înfrângerea voinței sale. Nu contează dacă este cunoscut sau nu locul unde a fost condusă victima. Nu există răpire atunci când o persoană a consimțit să meargă la locul unde apoi a fost supusă unei privări de libertate sau atunci când întâmplător a ajuns în acel loc, fără ca făptuitorul să fi efectuat acte care să constituie o răpire; în această situație vom fi în prezența formei simple a infracțiunii.

1.3. Fapta este săvârșită de o persoană înarmată

Această modalitate agravată există atunci când fapta a fost săvârșită de către o persoană care în momentul săvârșirii acțiunii infracționale avea asupra sa o armă, a cărei prezență creează un efect intimidant asupra victimei, făcând ca fapta să fie săvârșită mai ușor. Pericolul social sporit al acestei circumstanțe agravante rezidă și din posibilitatea pe care o are făptuitorul de a folosi arma respectivă împotriva victimei sau a altor persoane.

O persoană este considerată că a fost înarmată dacă la comiterea faptei a avut asupra sa o armă, care este special confecționată pentru a servi la atac sau apărare, ori s-a folosit efectiv de o astfel de armă.

Prin "armă" trebuie să înțelegem, în sensul art.151 Cod penal, "orice instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă de către lege sau orice alt obiect de natură a putea fi folosit ca armă și pe care îl întrebuințează în mod efectiv pentru atac".

Nu este nevoie ca ulterior arma să se găsească la făptuitor sau aceasta să-i aparțină; relevantă este împrejurarea dacă la comiterea faptei făptuitorul avea asupra sa o armă propriu-zisă sau un obiect considerat prin asimilare ca armă, care a fost efectiv folosit împotriva victimei.

Este de ajuns ca folosirea armei să se facă într-un moment al desfășurării activității infracționale (de exemplu cu ocazia începerii executării infracțiunii sau în tot timpul cât persoana este pusă în situația de a nu putea dispune de libertatea sa); simplul fapt că s-a găsit asupra făptuitorului un obiect susceptibil de a fi utilizat ca armă nu este suficient pentru a socoti realizată modalitatea agravată. În cazul armelor asimilate este necesar să se stabilească dacă arma a fost folosită pentru a constrânge victima; în cazul armei propriu-zise este suficientă amenințarea produsă asupra victimei prin simpla existență a armei purtată în mod vizibil de făptuitor.

În acest sens s-a reținut că fapta unei persoane care, după ce a oprit un taxi particular, a forțat pe conducătorul acestuia, amenințându-l cu un cuțit, să-l transporte timp de 2 ore în diverse zone ale municipiului București constituie infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, deoarece în condițiile de mai sus, libertatea de mișcare a victimei a fost grav încălcată.

Agravanta va exista și atunci când făptuitorul are asupra sa arma în virtutea funcției sau ocupației sale, de exemplu: un paznic, un pădurar sau o santinelă etc., care lipsește o persoană de libertate în vederea realizării scopului urmărit.

Lipsirea de libertate în mod ilegal, săvârșită de o persoană înarmată este mai gravă deoarece presupune un grad mai mare de pericol social, făptuitorul înțelegând să recurgă pentru comiterea infracțiunii la mijloace de natură să îi asigure într-o mai mare măsură reușita.

1.4.Fapta este săvârșită de două sau mai multe persoane împreună

Desigur că participarea mai multor făptuitori în timpul executării elementului material al faptei agravează pericolul social al lipsirii de libertate. După cum s-a mai arătat, operarea făptuitorilor mărește șansele de reușită și produce un efect intimidant asupra victimei, slăbindu-i curajul de a încerca o cât de slabă opunere și diminuându-i posibilitățile de a se sustrage urmărilor acțiunii comise.

Dispoziția legală prevede participarea a două sau mai multe persoane (prin derogare de la dispoziția din partea generală a Codului penal potrivit căreia trebuie să coopereze trei persoane). Aceste persoane trebuie să fi acționat împreună la efectuarea actelor de executare. Întrucât textul se referă la "săvârșirea faptei" este lipsită de relevanță împrejurarea că printre făptuitori s-ar afla persoane care nu răspund penal, ceea ce a avut în vedere legea fiind cooperarea materială, ca o circumstanță care sporește periculozitatea faptei săvârșite. Participantul care răspunde penal va fi sancționat cu pedeapsa prevăzută pentru modalitățile agravate chiar și în ipoteza când este exclusă sau înlăturată răspunderea penală pentru toți ceilalți participanți. Instigatorii și complicii vor răspunde pentru fapta legal agravată, dacă au cunoscut că la săvârșirea infracțiunii vor participa doi sau mai mulți autori.

Din grupul de două sau mai multe persoane poate să facă parte orice persoană, pentru că legiuitorul are în vedere o cooperare de ordin material, o asociație de persoane care realizează împreună o acțiune și care creează un efect intimidant pentru victimă.

Dacă între făptuitori sunt și minori, infracțiunea se va încadra în alin.2 al dispoziției legale, fiind o modalitate agravată cu reținerea pentru infractorul major și a circumstanței agravante prevăzute de art.75,lit.c, Cod penal. Această modalitate agravată exclude posibilitatea săvârșirii faptei în coautorat în varianta simplă, coautoratul constituind la această infracțiune o modalitate agravată, el însuși. Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal fiind o infracțiune continuă, nu este necesar să existe în tot timpul continuării același număr de făptuitori. Aceștia pot acționa succesiv, se pot substitui chiar, intervenția lor făcându-se la aceeași faptă, din moment ce se include în durata de timp în care persoana a fost lipsită de libertate.

Analiza literală a dispozițiilor art.189 cod penal determină concluzia că în cazul în care lipsirea de libertate în mod ilegal este săvârșită de două sau mai multe persoane, ori victima este minoră, fapta realizează conținutul formei calificate a infracțiunii incriminate în alin.2 și se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani.

Întrucât dispoziția legală se referă la "săvârșirea faptei", față de prevederile art.144 teza ultimă Cod penal, rezultă că singura condiție pentru exercitarea laturii obiective este aceea ca cel puțin două persoane să fi acționat împreună la efectuarea actelor de executare, neinteresând sub aspectul încadrării juridice forma participației naturale.

Așadar, instigatorii ori complicii urmează să răspundă pentru forma legal agravată, dacă au avut reprezentarea că activitatea infracțională va fi desfășurată într-un grup de minimum două persoane.

1.5. Dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt

avantaj

O altă circumstanță agravantă, prevăzută de art. 189, alin. 2 Cod penal și care vizează latura subiectivă a infracțiunii constă în cererea unui folos material sau a oricărui alt avantaj, în schimbul eliberării. Așadar, în acest caz, latura subiectivă a infracțiunii se îmbunătățește cu un "scop", acela de a obține de la victimă sau de la o altă persoană cu care aceasta este în relație un anumit avantaj care poate fi material sau de altă natură. În prima ipostază textul se referă la un folos material care poate fi exprimat în bani, bunuri, servicii sau orice altă modalitate matrimonială. Acest folos poate fi pretins direct victimei, familiei acesteia, unei alte persoane apropiate sau cunoscute, chiar unei terțe persoane care nu are nici o legătură cu victima. Într-o altă ipostază legiuitorul a prevăzut și cererea oricărui alt avantaj făcând astfel să fie acoperite legal toate situațiile în care făptuitorul ar urmări un anumit profit, crearea sau schimbarea unei anumite situații de fapt ca urmare a săvârșirii infracțiunii.

Dispoziția din alin. 2 al art. 189 prevede simpla formulare a unei cereri în acest sens de către făptuitor. Cu atât mai mult va fi realizată modalitatea, atunci când făptuitorul a obținut folosul material. În acest caz, nu va exista un concurs de infracțiuni între lipsirea de libertate în mod ilegal și șantaj, ci infracțiune unică pentru că șantajul este absorbit ca o circumstanță agravantă a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal; este deci o modalitate de infracțiune complexă (vezi dispoziția din alin. 3 al art. 41 Cod penal) .

Folosul material poate fi solicitat prin variate mijloace: în mod direct sau indirect, prin viu grai sau în scris, prin mijloace insidioase, din care victima deduce, fără putință de îndoială, intențiile urmărite de făptuitor.

Fapta va fi săvârșită în această modalitate agravată și în cazul când cererea făptuitorului, deși formulată, nu a ajuns la cunoștința victimei, fiind interceptată, deoarece legea oprește simpla cerere a unui folos material.

Se pune problema ce se întâmplă dacă făptuitorul era îndreptățit să primească acel folos sau avantaj (spre exemplu, în urma unui împrumut, victima nu mai restituie făptuitorului suma de bani cuvenită la scadență). Și în această situație avem de a face cu infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal pentru că nerespectarea unei obligații nu dă dreptul încălcării libertății individuale (aceste cazuri fiind expres și limitativ prevăzute de lege), și, mai mult decât atât, pentru orice situație de acest gen există căi legale de rezolvare. În principiu, nu interesează dacă făptuitorul a primit sau nu folosul solicitat sau care urma să fie modalitatea de utilizare a acestuia.

În concluzie, esențial în această situație este solicitarea unui folos sau avantaj pentru existența circumstanței agravante. Folosul material care presupune sacrificii din partea unor persoane și intenția calificată (urmărirea și a acestui scop în afară de privarea de libertate) sporesc periculozitatea socială a faptei.

1.6.Dacă victima este un minor

Starea de minoritate a victimei reprezintă o altă circumstanță agravantă a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Această circumstanță este una obiectivă, preexistentă infracțiunii și trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei. Legea o prevede ca modalitate agravată, ținând seama de repercusiunile pe care săvârșirea faptei le-ar avea asupra dezvoltării normale a minorului și de rezonanța ce ar stârni-o în sufletul și conștiința minorului. Este luată în considerare vârsta victimei, care la data comiterii infracțiunii trebuie să fie sub 18 ani. Pericolul social sporit al acestei circumstanțe agravante rezidă din faptul că o persoană minoră se află într-o situație de inferioritate atât fizică ,cât și psihică, față de făptuitor, nefiind capabilă să reacționeze la fel de ferm ca o persoană majoră.

Starea de minoritate trebuie să fie cunoscută sau prevăzută de autor. Cât privește cunoașterea exactă a acesteia cazul este mai rar întâlnit; făptuitorul poate cunoaște vârsta din proprie experiență sau din alte surse, dar referitor la prevedere, făptuitorul trebuie să fi avut posibilitatea reală de a prevede că victima este o persoană sub 18 ani. În general acest lucru nu ridică dificultăți, pentru că aspectul fizic ca și aptitudinile morale ale victimei pot oferi indicii sigure asupra vârstei aproximative a persoanei vătămate, de asemenea, anumite circumstanțe în care se află victima pot oferi posibilitatea de a prevede vârsta acesteia (de exemplu victima ieșea dintr-o școală generală).

Sunt însă și situații în care posibilitatea de a prevede vârsta victimei este foarte scăzută, și anume atunci când avem de a face cu un minor de 16-17 ani a cărui dezvoltare fizică (înălțime, constituție atletică, robustețe) poate crea aparența unei vârste ceva mai mari a acestuia. În această situație, în care făptuitorul s-a aflat în eroare cu privire la vârsta victimei, crezând că persoana lipsită de libertate este mai mare de 18 ani, circumstanța agravantă nu subzistă și fapta sa se va încadra în alin.1 al dispoziției legale, ca infracțiune simplă (situație care este la aprecierea instanței de judecată).

În contextul actual, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în modalitate agravată a săvârșirii asupra unui minor este întâlnită destul de des în cadrul traficului de persoane peste hotare în diverse scopuri antisociale (executarea de filmulețe cu scene de pedofilie, trafic de sclavi, trafic de organe).

Astfel s-a reținut că fapta inculpatului care într-o seară, în jurul orelor 20,00, văzând în fața blocului în care locuia 4 minori, în vârstă de 7-11 ani i-a chemat în apartamentul său, unde, după ce a încuiat ușa, i-a privat de libertate timp de 6 ore, silindu-i să-i spună unde se află fiul său și cum a cheltuit banii furați de acasă, constituie 4 infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal aflate în concurs real, nu ideal.

În speță, la data de 30 aprilie 1998 cei doi concubini inculpați s-au hotărât să sustragă bani și bunuri de la persoanele care foloseau un drum forestier pentru a se deplasa la o stație CFR. Astfel, potrivit înțelegerii prealabile, întâlnind partea vătămată – minor în vârstă de 17 ani, coinculpata i-a solicitat un chibrit să-și aprindă țigara, timp în care celălalt făptuitor, trăgând-o de haine a determinat-o să-l urmeze în interiorul pădurii. În continuare, minorul a fost legat cu sfoara de un copac și lăsat sub paza coinculpatei, care timp de circa trei ore a refuzat să-i dea drumul, deși a fost rugată insistent.

Față de cele expuse, dovedindu-se că răpirea și lipsirea de libertate s-au realizat prin conjugarea actelor materiale executate de către autor și complice, care au și recunoscut că datorită fizionomiei și constituției fizice au avut reprezentarea că partea vătămată este “un copil”, deci o persoană minoră, cei doi participanți trebuie să răspundă penal pentru autorat și respectiv complicitate la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în formă agravată, incriminată, prin art. 189, alin. 2 Cod penal și nu în condițiile alin. 1, cum nelegal a stabilit prima instanță.

Într-o altă speță, s-a reținut că în după-amiaza zilei de 14 iulie 1997, inculpatul a atras minora în vârstă de 12 ani în magazinul unde lucra în calitate de vânzător și, încuind ușa, contrar voinței sale, a reținut-o timp de o noapte, supunând-o la consumarea mai multor raporturi sexuale, prin violență și amenințare.

În acest caz, este cert că, prin activitatea infracțională expusă, inculpatul a urmărit deopotrivă limitarea libertății de acțiune fizică și volitivă a minorei, dar și pe aceea de a avea relații sexuale cu victima prin constrângere.

Așadar, actele de lipsire de libertate în mod ilegal realizează conținutul unei infracțiuni autonome prevăzută la art. 189 alin. 2 Cod penal, fapta fiind săvârșită în vederea comiterii infracțiunii de viol, aplicându-se regulile concursului real, în sensul art. 33 lit. a Cod penal.

Agravanta există numai cu condiția ca făptuitorul să fi cunoscut starea de minoritate a victimei în momentul realizării faptei.

1.7. Dacă victima este supusă unor suferințe

Orice faptă, orice infracțiune determină o serie de urmări negative ce provoacă pentru o persoană sau mai multe, anumite suferințe, amploarea acestora fiind în raport direct cu pericolul social al faptei. Fiecare infracțiune săvârșită în forma simplă presupune un nivel minim, inerent de suferințe fizice sau psihice provocate victimei. Această circumstanță agravantă se referă la situația în care nivelul acestor suferințe provocate victimei este depășit datorită mijloacelor prin intermediul cărora făptuitorul realizează elementul material al infracțiunii.

Suferințele provocate pot fi fizice sau psihice și sunt evidențiate de modul în care a fost realizată infracțiunea sau din tratamentul aplicat victimei în perioada lipsirii de libertate, neavând importanță dacă acestea au fost sau nu executate într-un scop anume.

Suferințele fizice pot fi de exemplu: expunerea victimei la sete, înfometarea acesteia, imposibilitatea satisfacerii necesităților fiziologice, expunerea la frig etc. Se are în vedere aici numai supunerea victimei unor suferințe, nu și pricinuirea vreunei vătămări corporale sau a periclitării sănătății acesteia, astfel devenind incidente prevederile referitoare la concursul de infracțiuni.

Constituie suferințe psihice atingerea gravă adusă demnității sau onoarei victimei, expunerea acesteia la batjocură, amenințarea victimei cu o faptă păgubitoare pentru sine sau pentru o altă persoană.

Provocarea suferințelor trebuie constatată obiectiv, dacă victima a fost supusă efectiv unor suferințe, ceea ce implică o comportare în acest sens din partea făptuitorului.

Suferințele la care victima a fost supusă trebuie raportate și la starea acesteia, care fizic sau psihic poate favoriza apariția lor (de exemplu victima este o persoană debilă sau suferindă, ori în vârstă).

În foarte multe cazuri, făptuitorii sunt conduși de un anumit scop în săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în aceasta modalitate cum ar fi obținerea anumitor foloase ulterioare, convingerea victimei de a nu realiza sau de a realiza anumite acte, constrângerea acesteia să dea anumite informații.

Astfel inculpatul F.G. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru infracțiunea continuată de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută și pedepsită de art.189 alin.2 cu aplicarea art.41 și 42 Cod penal, reținându-se că în perioada 1993-1994 în mod repetat, și-a legat soția de mâini și de picioare, împiedicând-o să iasă din casă, aceasta decedând în condiții neelucidate, în luna noiembrie 1996, fiind îngropată în grădină de către inculpat, scheletul fiind descoperit după doi ani.

Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat. Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul susținând că instanțele au comis o eroare gravă de fapt când au pronunțat condamnarea pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o.

Curtea de Apel Suceava l-a respins ca nefondat reținând că săvârșirea infracțiunii de către inculpat este dovedită prin depozițiile martorilor B.S., L.E. și F.R.(fiica inculpatului si victimei) și că instanța de fond a individualizat în mod corect pedeapsa.

1.8. Dacă prin săvârșirea faptei a fost pusă în pericol sănătatea sau

viața victimei

Această modalitate agravantă se deosebește de precedenta prin aceea că, în cazul suferințelor la care victima a fost supusă, acestea au fost suportate de către aceasta, pe când la modalitatea de față regimul aplicat victimei creează o stare de pericol pentru sănătatea sau viața acesteia.

După cum s-a arătat mai sus suferințele la care a fost supusă victima pot proveni din diferite acte ce nu pun însa în pericol viața și sănătatea victimei. Când se comit acte care, fără a produce suferințe imediate, pun însă în pericol sănătatea sau viața victimei, atunci fapta îmbracă specificul modalității de care ne ocupăm aici.

Pericolul rezultă în mod obiectiv din desfășurarea activității infracționale și din tratamentul (regimul) aplicat victimei. Pericolul social cerut de lege este realizat dacă în condițiile de săvârșire a faptei existau toate riscurile ca victima să-și piardă viața sau să sufere vreo vătămare a sănătății sale (de exemplu victima, persoană debilă, este ținută într-o locuință insalubră și neîncălzită; ori victimei i se administrează în mod repetat substanțe narcotice; sau victima este închisă într-o cameră unde a stat o persoană suferindă de o boală contagioasă).

Nu este nevoie ca starea de pericol să persiste tot timpul cât durează

lipsirea de libertate; este de ajuns ca într-un moment din acest timp să se fi ivit prezența pericolului.

În ceea ce privește cunoașterea de către făptuitor a posibilității de a fi pusă în pericol sănătatea sau viața victimei datorită mijloacelor utilizate, locului unde persoana a fost sechestrată etc., trebuie spus că acesta trebuia să aibă posibilitatea de a fi prevăzut apariția unor astfel de consecințe, în caz contrar, când aceste consecințe se produc ca urmare a acțiunii mai multor cauze, printre care starea victimei de sănătate, acțiunea unor energii externe independente de voința făptuitorului, această agravantă nu subzistă.

Pericolul trebuie să fie concret și să existe riscul ca victima sa sufere o vătămare a sănătății sau să-și piardă viața, deci trebuie să se facă dovada că, dacă nu se intervenea la timp, vătămarea sănătății sau moartea s-ar fi produs.

1.9. Dacă fapta a fost săvârșită în scopul obligării la practicarea

prostituției

În acest caz avem o situație asemănătoare cu una anterioară, în care se obține un anumit profit de pe urma victimei, folos care în această situație este specificat expres de către legiuitor, și anume obținerea de venituri din practicarea prostituției de către victimă în mod silit.

În acest sens în practica judiciară s-a reținut că inculpații au luat-o pe partea vătămată într-un autoturism, spunându-i că vor merge în orașul Alexandria spre a se distra, însă au dus-o în București, la locuința unuia dintre ei, unde au ținut-o 5 zile, sub cheie, silind-o să se prostitueze în beneficiul lor.

Fiind condamnați pentru infracțiunea de lipsire libertate în mod ilegal și proxenetism (art.329 Cod penal), inculpații susțin în recurs că nu se fac vinovați de cea dintâi din infracțiunile sus menționate deoarece partea vătămată a fost de acord să meargă cu ei la Alexandria ca să se distreze.

Din momentul în care victima a fost luată în autoturism, fiind indusă în eroare, în sensul că merge la Alexandria, pentru distracție, și nu la București, pentru a se prostitua, infracțiunea de lipsire de libertate a existat în mod obiectiv, indiferent dacă persoana vătămată era conștientă sau nu că i s-a anihilat ori i s-a restrâns posibilitatea de mișcare; eroarea în care se afla victima nu echivalează cu consimțământul său.

Pentru existența infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal nu interesează dacă victimei i s-a lăsat ori nu libertatea de mișcare într-un perimetru restrâns, prin voința inculpaților, nici dacă locul unde s-a produs privarea de libertate era închis sau deschis, stabil sau mobil (autoturism), de asemenea nu prezintă interes nici faptul că regimul la care a fost supusă victima după ajungerea la București a fost mai blând sau mai riguros, ori dacă acesteia i s-au îngăduit unele libertăți, așa cum susțin inculpații.

2. Modalități agravate prevăzute în

articolul 189 alin. 3 și alin. 4 Cod penal

Dacă în schimbul eliberării se cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o organizație internațională, interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act.

Această modalitate agravată se aseamănă cu cea în care se cere un folos, însă în această situație este diferită persoana căreia i se cere ceva, și anume statul sau o altă organizație statală sau internațională.

Agravanta constă în formularea de către făptuitor a unei cereri prin care condiționează eliberarea victimei de satisfacerea acesteia ce are ca obiect îndeplinirea sau nu a unui act de către stat, o persoană juridică, organizație internațională interguvernamentală sau un grup de persoane.

Motivul pentru care a fost introdusă această circumstanță a fost creșterea considerabilă a atentatelor teroriste în ultimii ani, fiind nevoie și de o reglementare penală pe măsură. În general această circumstanță are și implicații internaționale, putând periclita printre altele și relațiile interstatale.

Natura actului cerut spre realizare trebuie să fie ilicită, într-un scop ilicit, sau chiar licit, dar în condiții sau pentru persoane ce nu intră sub incidența legii.

Nu prezintă importanța pentru existența circumstanței agravante modul în care a fost formulată cererea sau conținutul actului solicitat spre a fi îndeplinit sau nu. De asemenea, este indiferent dacă cererea a fost sau nu satisfăcută.

3. Modalități agravate prevăzute în art. 189 alin. 5 Cod penal

Dacă faptele prevăzute la alin. 1 și alin. 4 sunt săvârșite de către o persoană dintr-un grup organizat

Această circumstanță presupune ca actele de lipsire de libertate săvârșite atât în forma simplă cât și în forma sa agravată, incriminate la alin. 4 să fie realizate de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat.

Având în vedere evoluția fenomenului infracțional din ultima perioadă trebuie spus că de multe ori cele mai grave fapte de lipsire de libertate în mod ilegal sunt săvârșite de către persoane din grupuri organizate.

Sintagma "grup organizat" desemnează orice asociere de mai multe persoane a căror principală ocupație este obținerea de venituri din săvârșirea de infracțiuni, sau care săvârșesc aceste fapte în sprijinul unei idei, concept, scop.

Se pune problema existenței concursului de infracțiuni între lipsire de libertate în mod ilegal și asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Legea ia în considerare apartenența făptuitorilor la un grup organizat, agravanta prezentând un grad mai mare de periculozitate deoarece fapta este săvârșită mult mai ușor, în condițiile în care făptuitorul face parte dintr-un grup organizat.

Un exemplu actual, în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor de către făptuitori ce aparțin unui grup organizat, îl constituie terorismul.

Astfel, grupările ce caracterizează terorismul sunt strâns unite, iar pentru a câștiga influența și controlul în dauna statelor sau a regimurilor politice apelează la acte de terorism, spre exemplu: grupul ETA (Spania), RAF (Germania), ACTION DIRECT (Franța), Celulele Comuniste Combatante (Belgia)

Asocierea în scopul comiterii infracțiunilor are drept consecință mărirea șanselor de reușită și de evitare a pedepselor, săvârșirea lor cu mai mult sânge rece și cu mai multe perspective de succes.

România a ratificat Convenția referitoare la infracțiunile sau actele săvârșite la bordul aeronavelor (Tokyo, 1963) prin Decretul nr. 627/1973 iar Convenția privind reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (HAGA,1970) prin Decretul nr. 143/1972.

În funcție de cele două situații, legea penală stabilește sancțiuni diferite, deoarece gradul de pericol social este mult mai mare în cazul agravantei față de infracțiunea săvârșită în modalitatea sa tipică.

4. Modalități agravate prevăzute în art. 189 alin. 6 Cod penal

Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei

Această modalitate agravată prevăzută de alin. 3 al art. 189 este una de o gravitate sporită, atât prin urmările produse, cât și prin efectul social pe care îl produce.

Pierderea vieții unei persoane reprezintă unul din efectele cele mai dezastruoase pe care îl poate avea o faptă antisocială, fapt recunoscut și de legiuitorul român care după capitolul de infracțiuni contra siguranței statului a reglementat infracțiunile contra persoanei, dând astfel maximă atenție vieții, ca valoare socială.

Această situație presupune o multitudine de modalități de realizare, întâlnite atât în situația provocării de suferințe victimei, cât și în cea a punerii în pericol a sănătății sau vieții acesteia, diferența făcând-o urmările acestor acțiuni, care în acest caz sunt maxime: victima moare sau se sinucide.

Prin urmare, făptuitorul nu a urmărit rezultatul și nici nu l-a acceptat, dar fie l-a prevăzut, crezând fără temei că acesta nu se va produce; fie nu l-a prevăzut, deși putea și trebuia să-l prevadă.

În cazul în care se constată că făptuitorul a acționat cu intenție (directă sau indirectă) în ceea ce privește urmarea faptei infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal intră în concurs cu cea de omor sau determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

Agravanta se aplică numai dacă se constată că decesul sau sinuciderea este consecința directă a lipsirii de libertate.

S-a reținut că inculpații au lipsit victima în mod ilegal de libertate și au exercitat asupra ei presiuni psihice și constrângeri fizice, astfel încât acesta pretinzând ca merge la toaletă a sărit pe fereastră de la etajul trei căzând pe trotuar și suferind politraumatisme în urma cărora a decedat.

În consecință, agravanta prevăzută la alin. 6 există deoarece moartea victimei a survenit ca urmare a lipsirii de libertate, ceea ce atrage competența de soluționare a tribunalului, conform art. 27 alin. 1 lit. b Cod procedură penală.

În condițiile în care moartea sau sinuciderea victimei nu constituie urmarea directă a lipsirii de libertate, ci consecința violențelor exercitate de către făptuitor cu ocazia imobilizării, agravanta de la alin. 6 nu se aplică, ci regulile concursului potrivit art. 33 lit. a Cod penal, între infracțiunea lipsirii de libertate în mod ilegal prevăzută la art. 189 alin. 2 și infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte de la art. 183 Cod penal.

În sprijinul acestui punct de vedere, în practica judiciară s-a reținut fapta inculpatului care, în urma neînțelegerii cu tatăl său, l-a trântit pe patul din bucătărie și, imobilizându-l prin apăsarea toracelui cu genunchiul, i-a legat mâinile și picioarele cu două bucăți de sfoară, după care, astfel legat, l-a dus în pivniță, unde după aproximativ o oră, victima a decedat, moartea sa producându-se, conform concluziilor expertizei medico-legale, ca urmare a hemoragiei consecutive traumatismului, cu ruptură de splină, produs prin comprimarea toraco-abdominală.

Secțiunea 3

Modalități faptice

Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal poate avea în concret modalități destul de variate. Multe din aceste modalități de fapt privesc procedeul folosit de făptuitor în comiterea infracțiunii. Or, procedeul folosit reprezintă întotdeauna un indice serios de evaluare a pericolului social al faptei săvârșite, pericol de care instanțele judecătorești trebuie să țină seama.

Astfel, acțiunea făptuitorului se poate săvârși prin întrebuințarea de violențe fizice. Constrângerea fizică exercitată de făptuitor reprezintă de altfel o modalitate obișnuită în săvârșirea infracțiunii. Este indiferent dacă violența este exercitată prin violentă fizică a făptuitorului sau de energii străine folosite de acesta.

Infracțiunea poate fi săvârșită prin acțiuni care nu ating direct persoana victimei dar produc o stare de fapt, datorită căreia aceasta nu mai are putința să se deplaseze și să acționeze liber (de exemplu acțiunea de ascundere a cheii pentru ca persoana să nu poată ieși din casă; acțiunea de încuiere a hainelor în dulap, pentru ca persoana care doarme să nu poată pleca când se va trezi; acțiunea de distrugere sau de reglare a motorului mașinii folosită de victimă în deplasările sale).

Fapta poate fi săvârșită și cu ajutorul constrângerii psihice, victima fiind amenințată cu un rău în fața căruia își manifestă voința în condiții de constrângere (de exemplu făptuitorul determină victima să intre într-un anumit loc un interval de timp, sub amenințarea recurgerii la violențe fizice).

Făptuitorul poate realiza lipsirea de libertate și prin amăgire, prin inducere în eroare, astfel încât victima să se autoimobilizeze datorită unor reprezentări necorespunzătoare cu realitatea (de exemplu făptuitorul, spre a determina pe victimă să nu părăsească locuința, insinuează că s-ar fi declarat în localitate o epidemie; datorită acestei amăgiri victima s-a hotărât să rămână în casă).

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative

1. Codul penal

2. Codul de procedură penală

II. Tratate, cursuri, monografii:

Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi – Drept penal. Partea Specială, Editura ALL Beck, București, 2002;

Ioan Molnar, Gheorghe Nistoreanu și colaboratorii – Drept penal. Partea Specială, Editura Europa Nova, București, 1999;

Vintilă Dongoroz, Sigfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu – Explicații teoretice și practice ale Codului penal român, vol. I, Partea Generală, București, Editura Academiei Române, 1971, 1976;

Vintilă Dongoroz – Drept penal, București, 1969;

Ioan Molnar, Gheorghe Nistoreanu și colab. – Drept penal. Parte Specială, Editura Continent XXI, 1996;

Ioan Molnar, Gheorghe Nistoreanu și colab. – Drept penal. Partea Generală, Editura Europa Nova, București, 1999;

Octavian Loghin – Drept penal român. Parte Specială, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1997;

Oliviu Augustin Stoica – Drept penal. Partea Specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976;

Michel Veron – Droit penal special, Editure Armand Colin, Paris, 1999

George Antoniu, Constantin Bulai – Practică Judiciară penală, vol.III, Ed. Academiei Române, București, 1992;

Ștefan Crișu, Elena Denisa Crișu – Practica și literatura juridică, 1992-1997, 1997-2000, Editura Argessis, București, 1998, 2000;

Alexandru Boroi, Valentin Radu-Sultănescu, Norel Neagu – Culegere de spețe, Ed. All Beck, 2002;

Vasile Papadopol, Mihai Popovici – Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1975-1980; 1980-1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, 1982, 1989;

V.V. Papadopol, Ștefan Daneș – Repertoriu de practică judiciară, 1980-1985, București, 1985;

Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – Criminologie, Editura Europa Nova, București, 1996;

I. Suceavă, I. Cloșcă – Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995;

I. Suceavă și colectivul – Omul și drepturile sale, Tipografia M.I., 1994;

Vladimir Hanga – Mari legiuitori ai lumii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1997;

Zygmunt Bauman – Libertatea, Editura DU Style, București, 1999;

John Stuart Mill – Despre libertate, Editura Humanitas, București, 1994;

Karl Jaspers – Philosophie, vol.II, Berlin, 1956;

John Locke – Al doilea tratat despre cârmiure. Scrisoare despre toleranță, Editura Nemira, București, 1999;

Jacquelin Russ – Les theories du pouvoir, Paris, 1994;

Cristian Ionescu – Sisteme constituționale contemporane, Editura Șansa, București, 1994;

Jean Paul Sartre – Opere, vol. II, Editura Eminescu, 1986;

Karl Marx – Capitalul, vol. III;

Les codes penaux europeenes, vol. III, Paris, 1970;

Raymond Saleilles – Droit penal compare, Editure Armand Colin, Paris;

Tudorel Toader – Drept penal. Partea speciala, Editura All Beck, București, 2002;

Ludovic Biro – Drept penal. Partea specială;

Hans Hegel – Opere, vol. IV, Ed. Eminescu, București, 1988;

Constantin Barbu – Ocrotirea persoanei în dreptul penal al României, Editura „Scrisu Românesc”, Craiova, 1977, 1997;

Ovidiu Predescu – Convenția Europeană a Drepturilor Omului – implicațiile ei asupra dreptului penal român, Ed. Lumina Lex, 1998;

Grigore Geamănu – Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, Editura Academiei Române, București, 1997;

Octavian Loghin și Tudorel Toader – Drept penal român, Editura Șansa, București, 1999;

Code Penale, Editure Dalloz, Paris, 1990 – 1991;

Giulio Crivellari – Il codice penale per il Regno d’Italia, vol. V, 1991;

Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu – Criminologie, Ed. All Beck, 2003.

Aristotel – Politica, Editura Națională, București, 1924

III. Studii și articole:

Revista de drept penal nr. 2/1994 – Constantin Bulai – Tâlhăria și lipsirea de libertate în mod ilegal, infracțiune unică sau concurs;

Revista Română de Drept nr. 7/1993 – C. Soroceanu – Semnificația termenului de „întrebuințare de violență”;

Revista de drept penal nr. 5/2001 – Horia Diaconescu – Există concurs între infracțiunea de tâlhărie și lipsirea de libertate;

Revista „Psihologia” nr. 2/1998;

Revista de drept penal, nr. 1–2/1994; nr. 3-4/1996; nr. 1-2/1997; nr. 4/1998;

Revista”Dreptul”, nr. 4/1990, nr. 1/2000

Iosif Ionescu – Codul Penal maghiar, Partea Specială, Revista de Drept Penal, nr. 1, 1997;

Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte, Vol. I, Instrumente universale, IRDO, București, 2002;

Revista „Drepturile Omului” nr. 5/1998;

IV. Practică judiciară:

Curtea Supremă de Justiție – dec. nr.29/1997;

Tribunalul Suprem – dec. nr.1935/1981, dec. nr.2255/1986, dec. nr.1935/1981, dec. nr.2448/1979, dec. nr.1192/1975, dec. nr.1935/1981, dec. nr.43/1976, dec. nr. 224/1985;

Curtea de Apel București – dec. nr.40/1996, dec. nr.1017/1998, dec. nr.12/1994, dec. nr.306/1998;

Tribunalul municipiului București – dec. nr.592/1992, dec. nr.127/1992, sent. nr.244/1983, dec. nr.240/1982, dec. nr. 23/1998;

Curtea de Apel Iași – dec. nr.27/1998;

Curtea de Apel Pitești – dec. nr.293/1998;

Curtea de Apel Suceava – dec. nr.442/1999;

Curtea de Apel Craiova – dec. nr.162/1994;

Curtea de Apel Ploiești – dec. nr.201/A/1999;

Curtea de Apel Constanța – dec. nr.228/2000, dec. nr.104/1993.