Lipidele Plasmatice

Lipidele plasmatice

Rolul lipidelor plasmatice si rolul colestorulului pentru ateroscleroza ca si factori de risc a fost de studiile experimentale si morfologice. Continutul placii de aterom in colesterol si esteri de colesterol, structura celulelor spumoase și producerea experimentală a aterosclerozei prin regim cu conținut ridicat în grăsimi, reprezintă argumente favorabile implicării lipidelor in producerea aterosclerozei.

Sudiile epidemiologice din ultimele decenii, chiar și cele în curs, demonstrează că nivelul nivelul anumitor lipoproteine din sânge este corelat cu ateroscleroza și hiperlipoproteinemiile și reprezintă un factor de risc mare pentru ateroscleroză.

Lipidele – colesterolul, trigliceridele și fosfolipidele se găsesc în sânge sub formă de complexe lipoproteice. Componenta proteica este diferită pentru fiecare clasă de lipoproteine și are un rol esential in metabolismul lor.

Trigliceridele și și colesterolul reprezintă lipidele sangvine cele mai importante pentru ateroscleroză dar și pentru cardiopatia ischemică.

Trigliceridele sunt relativ insolubile în apă, de aceea necesita includerea lor în lipoproteine pentru a ajunge la țesuturi și organe fiind in acelasi timp o impotantă sursă de energie.

Colesterolul este un component important al membranelor celulare, esențial se poate spune. Procentual, 93% din colesterol se află în celule , doar 7% fiind circulant în plasmă. 2/3 din colesterolul plasmatic total este în fracțiunea LDL-colesterol (LDL-C) iar aproximativ 20-25% se află în fracțiunea HDL-colesterol (HDL-C). Pentru că principala lipoproteina plasmatică bogată în colesterol este LDL, hipercolesterolemia indică în primul rând creșterea nivelului LDL-C. Cu toate acestea, ea poate rezulta în mod excepțional și din creșterea celeilalte fracțiuni lipidice HDL-C.

Lipoproteinele se clasifica funcție de compoziție, densitate și mobilitatea electroforetică ce arată relativa cantitate de proteine și lipide. Cele mai multe clase include chilomicronii, LDL (low density lipoproteines), VLDL (very low density lipoproteines) și HDL (high density lipoproteines). Compoziția în lipide și de apoproteină determina efectele fiziologice și patologice pe care le au lipoproteinele.

Studiile de epidemiologie in ceea ce priveste rolul aterogen al lipidelor în morbiditate și mortalitate prin afectiuni precum cardiopatia ischemică s-au concentrat asupra LDL-C, HDL-C, Tg dar și asupra colesterolului total plasmatic.

Determinarea acestor parametri este necesara pentru practica clinică, pentru identificarea mijloacelor de prevenție primară și secundară dar si pentru studii populaționale.

Valorile medii normale ale lipidelor serice sunt : LDL-C<160mg/dl, colesterol total< 200 mg/dl, HDL-C > 35 mg/dl iar raportul colesterol total/HDL-C < 5. Pentru Tg valorile trebuie să fie mai mici de 200 mg/dl.

Rolul lipidelor din sânge ca factor de risc pentru apariția aterosclerozei se poate spune ca este diferit pentru fiecare tip distinct de lipoproteină.

Colesterolul total și LDL-C.

Datorită faptului ca un procent de 60-70% din colesterolul plasmatic este transportat în fracțiunea lipidică LDL, măsurarea nivelului colesterolului total se accepta că este substitut pentru LDL-C.

Studiile epidemiologice multiple, denumite în literatura de specialitate străina „Multiple Risk Factor Interventional Trial”- MRFIT, „Framing Heart Study”, etc au aratat o corelație directă si gradat pozitiva între nivelul colesterolului totatl plasmatic (si LDL-C) si mortalitatea si morbiditatea prin afecțiunea cardiopatie ischemică. Aceasta asociere a fost găsită atât la femei cat si la bărbați, cu toate că nivelul riscului cardiovascular a fost mai mic la persoanele de sex feminin. De asemenea, nivelul colesterolului plasmatic și al LDL-C se coreleaza cu evenimentele coronariene, la persoanele asimptomatice dar și la cele cu afecțiuni cardiace ischemice definite, riscul fiind mai ridicat la ultima categorie.

Nivelele colesterolului plasmatic pentru care riscul vascular devine semnificativ de mare sunt peste valori de 250 mg/dl pentru colesterolul total și peste 190 mg/dl pentru LDL-C. Menționam faptul că nu exista o limită intre valorile „normale” și cele „crescute” deoarece se poate spune că riscul coronarian crește gradat, ciar de la valori sub 200 mg/dl pentru colesterolul total. De asemenea, rolul colesterolului total (si al LDL-C) ca si factor de risc este modificat semnificativ de alți factori de risc, cum ar fi cei lipidici (nivelul DL-C) sau non lipidici (fumat, ipertensiune arterială) care pot exista în paralel cu ipercolesterolemia.

S-a demonstrat că o reducere a nivelului colesterolului plasmatic cu 10% determina reducerea riscului pentru apariția evenimentelor iscemice cu 20%. Într-un studiu recent (1993) s-a demonstrat ca reducerea nivelului colesterolului total plasmatic cu 20-25 mg/dl, scade riscul afecțiunilor cardiace cu 54% la vârsta de 40 de ani, cu 39% la 50 de ani și cu 27% la vârsta de 60 de ani. Mai mult decât atât, mai multe studii controlate au demonstrat că reducerea nivelului colesterolului plasmatic prin mijloace diverse cum ar fi : dietetice, farmacologice, cirurgicale, etc determina întârzierea progresiei leziunilor coronariene și duce la regresia unora dintre acestea, cum ar fi leziunile de aterom tinere și moi cu continut lipidic mare.

Nivelul colesterolului plasmatic și al LDL-C este determinat de factori genetici și factori alimentari, ultimul avqnd un rol moderat. O dietă bogată în colesterol modifica cu mai putin de 15% nivelul colesterolemiei deoarece nivelul sau tinde sa determine un efect de feed-back negativ asupra sintezei colesterolului de origine endogenă.

Grăsimile saturatedin componența dietei determină creșterea nivelului colesterolului endogen iar cele nesaturate au tendința de a scădea sinteza acestuia cât și concentrația plasmatică.

Cu toate aceste influențe minore asupra alimentației asupra nivelului colesterolului, se recomandă ca aportul alimentar de colesterol să fie sub 300 mg/zi, în raport și cu prezența altor factori de risc favorabili apariției pentru ateroscleroză.

Insuficiența cardiacă

Termenul de insuficiență cardiacă a fost folosit pentru prima dată în literatura de specialitate de către cercetătorul Vacquez in anul 1913.

Induficiența cardiacă este un diagnostic ce se refera la îndeplinirea rolului de pompă al inimii. Acest lucru determină faptul că definirea acestei afecțiuni sa fie facuta în termenii unei funcții alterate, deci este o definiție fiziopatologică.

Termenul de insuficiență cardiacă a fost folosit pentru prima dată în literatura de specialitate de către cercetătorul Vacquez in anul 1913.

Induficiența cardiacă este un diagnostic ce se refera la îndeplinirea rolului de pompă al inimii. Acest lucru determină faptul că definirea acestei afecțiuni sa fie facuta în termenii unei funcții alterate, deci este o definiție fiziopatologică.

În rezumat, IC este disfuncția caracterizată prin manifestări de debit cardiac diminuat sau inadecvat sau prin manifestări de stază pulmonară sau sistemică. De asemenea, la discutarea acestei afecțiuni se folosesc anumiti termeni pentru care sunt necesare câteva precizări pentru a nu crea confuzii:

Clasic, Insuficiența Cardiacă (IC) este definită ca un sindrom clinic datorat incapacității cordului de a pune la dispoziție debitul circulator necesar activităților desfașurate la nivelul țesuturilor sau cel necesar acoperirii nevoilor de perfuzie cu O2 al tutror țesuturilor prezente în organism.

În ultimii ani, mai mulți cercetători stințifici au adăugat precizări noi, care au respectat însă definitia clasica inițială.

Astfel, în anul 1988 cercetatorul Brounhouse a completat „.. în condițiile unei corecte întoarceri venoase”, Braunwald adauga „.. sau face acest lucru din punctul de vedere al asigurării debitului cardiac, cu prețul unor presiuni diastolice foarte mari”. De asemenea, gherasim, în Tratatul de Medicina Internă menționează faptul că „cordul nu este capabil să preia și/sau să trimită necesarul de sânge pentru organism”.

Aceste precizări atenționează asupra posibilității de a menține un debit corespunzător sangvin în condițiile unei deteriorări simptomatice în ceea ce privește funcția de umplere ventriculară.

În concluzie, definiția acestei afecțiuni este următoarea: insuficiența cardiacă eate un sindrom clinic caracterizat prin incapacitatea inimii de a a asigura debitul de sânge circulator necesar activităților metabolice sau asigură acest lucru prin creșterea presiunilor de umplere a cordului.

Există și o formă clinică a acestei definiții, utila din punct de vedere practic: insuficiența cardiacă este un sindrom clinic caracterizat prin semne de staza sistemica și/sau pulmonară ,si printr-un debit cardiac scăzut, apărut de cele mai multe ori pe parcursul evoluției unei boli cardiace.

Termenul de insuficiență cardiacă a fost folosit pentru prima dată în literatura de specialitate de către cercetătorul Vacquez in anul 1913.

Induficiența cardiacă este un diagnostic ce se refera la îndeplinirea rolului de pompă al inimii. Acest lucru determină faptul că definirea acestei afecțiuni sa fie facuta în termenii unei funcții alterate, deci este o definiție fiziopatologică.

În rezumat, IC este disfuncția caracterizată prin manifestări de debit cardiac diminuat sau inadecvat sau prin manifestări de stază pulmonară sau sistemică. De asemenea, la discutarea acestei afecțiuni se folosesc anumiti termeni pentru care sunt necesare câteva precizări pentru a nu crea confuzii:

-insuficiența cardiacă dreaptă, stângă sau globală sse referă la originea semnelor sau simptomelor.. în insuficiența cardiacă defectul funcțional se află la nivelul cordului drept și apare astfel stază sistemică în sistemul cav în spatele atriului drept- presiune de umplere ridicată. În insuficiența stângă