Linistea din Valea Plangerii

Liniștea din valea plângerii

Prefață

Vreau să precizez încă de la începutul acestei cărți religioase, că toate învățăturile și pildele din conținutul ei, sunt pur și simplu ideile ascultate și învățate de mine de la predicile preotului meu duhovnic Manea Constantin, de la slujbele la care am luat parte pe timp de 6 luni. Eu după aceea doar le-am dezvoltat și adaptat conform cu cultura mea generală asimilată de-a lungul timpului, fiind nepot de preot, așa că orice expresie sau frază pe temă religioasă este pur întâmplătoare cu orice carte religioasă sau Biblia. Eu nu am făcut decât să aștern pe hârtie tot ceea ce am învățat și auzit de la preotul meu duhovnic. Este o carte cu o temă religioasă scrisă de un mirean ca mine, dar văzută prin ochii și sufletul unui duhovnic. Cartea cuprinde deasemenea psihologie și învățăminte ale dezvoltării personale, ce o induc educația religioasă. Toate acestea sunt spuse de către duhovnic la predicile de la sfârșitul tuturor slujbelor, și nu numai în întreaga sa misiune, preotul îndrumând către aflarea lui Dumnezeu și viața veșnică, și asta doar prin mântuire și pocaință. Am ținut să fac această precizare pentru a nu se interpreta că sunt vreun mare filozof sau vreun înalt teolog, ci sunt doar un bun scriitor, care îndemnat de predicile spuse de duhovnicul meu, am hotărât să aștern aceste gânduri într-o carte. Pe această cale vreau să mulțumesc părintelui Manea Constantin, căruia îi dedic această carte, pentru că mi-a fost îndreptător în gânduri, simțire și pentru binecuvântarea lui, așa am putut să scriu această carte religioasă întru slavă adusă lui Hristos Dumnezeul Nostru. Amin

Crucea vieții

Această a treia mea carte a apărut ca o sclipire de moment, a unor idei spuse la o predică de la o sărbătoare mare a creștinătății: “Înălțarea Sfintei Cruci” din data de 14 septembrie 2014. Părintele meu duhovnic Manea Constantin, a catalogat viața ca fiind o vale a plângerii, pentru că nu de multe ori așteptăm poate prea multe de la viața noastră, în schimb primim foarte puține și de aceea poate pe nedrept numim viața ca fiind grea. Aici se referea la binele pe care îl așteptăm cu toții să se întâmple în viețile noastre și că ar trebui să ne bucurăm de viață. Dar poate că așteptăm prea multe să se întâmple și uităm de izbăvirea sufletului, așa cum s-a jertfit Isus pe cruce pentru noi. Crucea noastră ni se pare câteodată prea grea pentru a o putea duce până la capăt, dar ar trebui să ne gândim la ce a pătimit Isus pe cruce și ce jigniri și invective i-au fost aduse până a ajuns să fie răstignit. Dacă Dumnezeu Tatăl a putut să-și sacrifice unicul Fiu pentru izbăvirea păcatelor noastre, noi de ce să nu fim în stare ca măcar crucea vieții să ne-o putem duce până la final. Un final care ne poate duce la viața veșnică sau tot așa de ușor în focul iadului. Singura opțiune viabilă este să știm să ne izbăvim sufletul în această vale a plângerii, adică viața.

Trebuie să simțim viața ca o alinare, așa cum fiecare strop de ulei de măsline alină orice mâncare. Cum savurăm o salată gustoasă, așa trebuie să gustăm și noi din viață, s-o simțim și să devenim smeriți în fața greutăților. Da, a acelor greutăți care ne fac viața mai amară, dar datorită lor putem ajunge să ne izbăvim sufletele în această vale a plângerii. Această vale nu este o vale pentru oamenii plângăcioși, ci doar pentru cei care vor liniștea sufletească și aflarea vieții veșnice. Și viața veșnică nu o putem găsi decât alături de Dumnezeu. Dacă Î-L găsim pe Dumnezeu și Î-L primim cu brațele deschise, atunci calea către viața veșnică ne este deschisă.

Avem proasta inspirație să-L hulim pe Dumnezeu atunci când viața se arată a fi grea și că avem o cruce prea grea de dus, dar am uitat că Isus a avut de cărat, în afară de crucea de lemn pe care a dus-O până la Golgota, o cruce imaginară, o cruce cu toate păcatele lumii adunate la un loc, care evident era mult mai grea decât cea de lemn. Acea cruce imaginară, dar totuși reală, cu toate păcatele și nelegiurile noastre la un loc, era evident că avea o greutate mult mai mare decât cea de lemn. Păcatele noastre nu erau imaginare și nici fantasmagorii, ci era purul adevăr al felului cum trăia omul la acele momente de cumpănă. Am dat fuga să-L scuipăm să-L batjocorim și să strigăm în gura mare: “Omorâți-L, Răstigniți-L” crezând în prostia noastră că facem bine scăpând de un împărat ceresc așa cum au crezut cei de atunci. Ei nu știau că puterea lui Dumezeu Tatăl și cu Fiul și Duhul Sfânt sunt adevărata putere pe Pământ. Sfânta Treime, cea de care nu ne putem lipsi, se adună în crucea fiecăruia și ne este pavăză și scut apărător atunci când ne închinăm. Cine înțelege că odată ce primim Sfânta Treime ca făcând parte nemijlocită din viața noastră, acela va vedea și viața veșnică, pentru că la judecata de apoi în fața altarului ceresc, vom fi judecați pentru ceea ce am făcut pentru alții și cum am știut să fim buni creștini, nu ce am făcut pentru noi. A ajuta pe alții nu înseamnă să dai averea toată altora, ci din puținul tău dat de Dumnezeu să găsești metoda simplă de a ajuta și pe ceilalți din jurul tău. Vei fi judecat după cum ai știut să-ți administrezi bunurile și de cum ai știut să faci parte cu toți din avuțiile tale, nu ceea ce ai făcut numai și numai în interesul propriu. Liniștea sufletească de a face bine în viață este adevărata izbăvire a sufletului, nu egoismul și individualismul totalitar. Noi Adamii și Evele a acestui timp al tehnologiei, dăm prea des vina pe Dumnezeu pentru nereușitele noastre, uitând că mai întâi trebuie să știm să-L slăvim și să ne rugăm la El, și după aceea să cerem ceva la schimb. Nu să cerem acea schimbare ca un troc între doi negustori, ci să facem rugăciuni aducătoare de milă și pace în sufletele noastre, pentru a știi să mergem pe calea dreaptă a învățăturii lui Isus.

Omul din zilele noastre de azi este veșnic nemulțumit. Creștinul pe lângă că e nemulțumit mai și cârtește, dând dovadă că e creștin doar cu numele: „Cârtirea este un produs al nemulțumirii.” Sunt mulți printre noi care, deși au ce pune pe masă, mai au și un ban pe deasupra, și totuși sunt nemulțumiți, doresc tot mai mult și dacă se poate fără muncă, dar să nu uitam că este scris „Cine nu muncește nici să nu mănânce”. Dacă am fi în necunoștință de vremurile în care trăim, am putea zice că e normal să fii nemulțumit privind criza politică din România și tot sistemul defectuos, dar pentru că ne cunoaștem și cunoaștem că toate vin de la Dumnezeu, nu putem să mai cârtim și să fim nemulțumiți, deoarece ne-am condamna singuri. Noi știm că vremea este pe sfârșit și Dumnezeu pe cel neprihănit nu l-a lăsat și nu-l va lăsa niciodată, și dacă știm asta, de ce suntem nemulțumiți și cârtim? Putem lua învățătură de la poporul Israel din vechime, care a cârtit și a fost nimicit: „Să nu cârtiți cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciți de nimicitorul” și ne dăm seama de ce a fost scris Vechiul Testament. Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșitul veacurilor. Noi creștinii cunoaștem bine lucrurile acestea și totuși de ce suntem nemulțumitori și cârtim? Răspunsul la această întrebare este că ne-am îndepărtat de Dumnezeu și lumea aceasta trecătoare ne-a împresurat viața. Dragii și scumpii mei prieteni, haideți să fim mulțumitori, lumea aceasta se va sfârși mai repede decât ne-am imagina și acesta ne-o spune Biblia și știința lumii acesteia, care spune că ceva se va petrece curând și acel ceva de care ei nu știu este sfârșitul acestei lumi. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru să ne pocăim în grabă mare, căci nu mai este timp și să căutăm viața veșnică alături de Dumnezeu prin mântuire.

Frumos din interior sau din exterior?

De foarte multe ori punem baza pe frumusețea exterioară uitând de cea interioară. Operațiile estetice nu infrumusețează pe nimeni, doar corectează. Frumusețea vine din interior. Fiecare dintre noi apreciează frumusețea, cu atât mai mult, complimentele primite din partea prietenilor și a colegilor noștri. Obișnuim să ne aranjăm și admirăm în oglindă, înainte de a ieși din casă, așteptând apoi ca ceilalți să ne aprecieze frumusețea. Este adevarat, ne simțim minunat atunci când primim un compliment, deoarece știm că cineva ne apreciază frumusețea și ne oferă sentimentul că suntem acceptați. Ce credeți că s-ar întampla dacă nu am pune accentul numai pe ceea ce cred ceilalți despre noi? Dacă noi am fi cei care decidem dacă ne simțim frumoși sau nu? Răspunsul acestor întrebări îl veți înțelege din această carte, după ce vom aprofunda cuvântul frumusețe în sine, vom vedea ce înseamna cu adevărat a fi frumos, dincolo de aspectul fizic.

Dintotdeauna fumusețea a fost și este privită, în mod diferit, de către fiecare individ în parte. Ceea ce este frumos pentru mine, este posibil să nu fie la fel de frumos pentru celălalt și viceversa. Astfel, fiecare dintre noi percepe frumusețea în mod personal (din punct de vedere propriu), punând apoi eticheta de frumos sau urât conform propriilor credințe. De-a lungul timpului, ideea de frumusețe din punct de vedere fizic, a suferit continuu schimbări. De aceea, nu există un standard ideal de frumusețe, fiecare dintre noi o apreciază în mod diferit. Este esențial să ne amintim că noi nu suntem cu toții la fel și nici nu ne dorim asta. Fiecare este unic și frumos în felul sau. Cum ar fi să avem cu toții aceeași greutate, aceeași culoare a părului sau a ochilor? Ar fi monoton, nu-i așa? Tocmai de aceea este important să fim constienti de faptul că suntem unici, să fim multumiți de acest aspect și să ne decidem să ne valorizăm propria frumusețe. Această unicitate fiind și un bun prilej de a începe să ne respectăm propria persoană și să ne mărim încrederea în sine. Explorând mai adânc, realizăm că frumusețea nu se referă doar la aspectul nostru fizic, ci poate fi vorba și despre frumusețea morală, sufletească. Cu ea cum rămâne? Și cum sau cine o apreciează? Putem spune despre corpul nostru că reprezintă haina care ne îmbracă sufletul, cu alte cuvinte, frumusețea interioara. Sau ne putem gândi la corp ca la un vehicul cu ajutorul căruia ne deplasăm prin lume.

La ce se referă frumusețea morală? Este o întrebare importantă, al cărei raspuns se afla exact în interiorul inimilor noastre. Emoția pe care o simțim când vedem oameni fericiți, dorința de a-i ajuta pe cei aflați în suferință, mila pe care o simțim față de cei nefericiți, bucuria care se naște atunci când am făcut o faptă bună, dorința de a repara o greșeală, sentimentul de pace pe care îl avem atunci când am rezolvat un conflict, toate acestea, alături de multe altele, sunt sentimente care se nasc în sufletul nostru și care ne colorează viața în fiecare clipă. Sufletul ne ajută să percepem realitatea, să simțim emoții diverse, să experimentăm viața și să acumulăm experiențe și înțelepciune. De aceea, este foarte important să avem grijă de emoțiile pe care le simțim și exprimăm. Este de dorit să fim deschisi și bucuroși, să abordăm viața cu mai multă curiozitate, exact așa cum făceam atunci când eram mult mai mici. Frumusețea sufletească poate însemna iubire, înțelepciune, curaj, caracter, armonie, căldură, evoluție, putere, alături de toate celelalte aspecte care ne fac să ne simțim împliniți, fericiți și liberi. Viața este complexă și are foarte multe de oferit. Ar fi păcat să ne petrecem timpul fiind preocupați numai de aspectul fizic și de frumusetea chipului nostru și să uităm de fapt ce este mai important, iubirea față de Dumnezeu cel Atotputernic. Adevărata frumusețe este cea care vine din interiorul nostru, din suflet, iar dacă vom căuta în inimile noastre, vom ști cu siguranță care sunt sentimentele și faptele care ne fac cu adevărat frumoși, luminoși și blânzi. Atunci când învățăm să ne acceptam și să ne valorizăm propria frumusețe, fiind multumiți cu noi înșine, și cei din jur vor observa frumusețea pe care o emanăm. Nu va mai fi vorba de o frumusețe superficială, ci de una autentică și durabilă, frumusețea sufletului nostru, a gândurilor și atitudinilor transmise către cei din jurul nostru. Dragostea față de Hristos Dumnezeul nostru este mult mai importantă decât felul cum artătăm, cum suntem frumoși sau urâți din punct de vedere material fizic. Dragostea interioară este adevărata dragoste care contează, restul sunt doar aspecte ce țin mai mult de estetică. Aceasta este frumusețea cu adevărat importantă. Ceea ce transmitem într-un mod frumos este la fel primit și de către ceilalți spre slava lui Dumnezeu. Sigur că este importantă frumusețea fizica, ea este cea care în primul rând atrage, care ne scoate în evidență, dar, doar atrage, pentru că cea care durează și ne păstrează în gândurile și inimile oamenilor, este cea interioară alături de Dumnezeu. Alege să îți schimbi atitudinea și să te simți frumos în interior alegând să-L iubești pe Dumnezeu, iar cei din jurul tău nu vor înceta să te privească așa cum îți dorești: frumos !

O pălărie prea mare

În momentele grele ale vieții ne spunem că poate viața pentru noi este o pălărie prea mare de purtat. Nicio pălărie nu poate fi mai mare și mai grea decât ceea ce a pătimit Isus pe cruce. Nimic în lumea asta pămâtească nu poate întrece felul cum a fost înjosit Isus în drumul său către răstignire. Nici nu cred că este mai mare umilință pe lume ca ceea ce a putut îndura Isus pe dealul Golgotei acolo unde a fost răstignit. Avem un obicei să ne plângem și să dăm vina pe Dumnezeu pentru felul cum ne trăim viața, dar nici nu facem nimic să începem să ne apropiem de El. El cel care a putut îndura injurii și scuipături din partea celor pentru care urma să se sacrifice. Un sacrificiu suprem înțeles greșit de prea multă lume din zilele noastre, dar care fără el nu cred că viața noastră mai era la fel. Ca să-ți câștigi dreptul de a aspira măcar la viața veșnică trebuie să faci doar un singur lucru, să-L iubești pe Dumnezeu. Să vă descriu o poveste: “Un preot grăbit să ajungă la o întrunire se duce la frizer să se aranjeze puțin la păr. A lăsat Biblia deoparte și a stat cuminte pe scaun să se tundă. După ce frizerul a terminat, preotul a plătit și când să iasă pe ușă a auzit:

– Părinte eu nu cred că există Dumnezeu? Părintele mirat a zis:

– De ce crezi asta?

– Pentru că este prea multă sărăcie, prea multe boli și prea multe războaie. Părintele a plecat și afară în colțul străzii a văzut un sărac cu plete mari și soioase care cerșea. Îl duce în frizerie și zice:

– Eu cred că nu există frizeri, pentru că altfel era și omul ăsta tuns și bărbierit. Cum să nu fie părinte frizeri, eu ce sunt! Dar dacă nu vine la mine să se aranjeze, eu de unde să știu de el?

– Ai văzut stimate frizer, că așa este și cu Dumnezeu. Trebuie doar să-L chemi și să-L cauți, căci El va veni imediat în întâmpinarea ta.

Deci să nu mai dăm vina pe Dumnezeu pentru neîmplinirele noastre, pentru că de fapt noi suntem de vină pentru viața pe care o trăim. Nu Dumnezeu ne face viața amară, așa cum o cred unii, ci noi înșine ne facem viața grea. Sunt un om care s-a născut și trăiește la malul mării. În fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că am posibilitatea să respir aerul mării, pentru că am posibilitatea să-mi alin suferințele cu briza mării pe timp de vară, pentru că am o viață alături de o apă care a fost, pentru mulți dintre noi, o muză. Câți dintre noi știm cu adevărat să mulțumim lui Dumnezeu pentru ceea ce trăim zi de zi. Probabil că puțini sau foarte mulți, dar cert este că î-L căutăm și cerem ajutor lui Dumnezeu doar atunci când ne este greu în viață. Cu adevărat ne plângem exact ca într-o vale a plângerii. Pălăria vieții nu este prea mare sau prea grea de purtat, ci noi suntem cei care nu știm s-o purtăm cum trebuie.

Mântuirea și viața veșnică

Învățătura creștină și viața întru Hristos, nu este o înșiruire de reguli care să prevadă și să reglementeze viața fiecărei personane în parte. În multe decizii ale vieții de zi cu zi, credinciosul poate face pașii încrezători ai libertății, dar o libertate privită ca dar, și nu ca posesie: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și celelalte se vor adăuga vouă“ ne spune Mântuitorul, adică simpla căutare a vieții veșnice îți va deschide ochii să privești lucid viața pământească. Apostolul nu ne dă un set de reguli, pe baza cărora să luăm această hotărâre, ci vorbește despre „starea în care suntem chemați“. Cu alte cuvinte, în adâncul sufletului este o chemare care nu este altceva decât răspunsul sufletului la căutarea omului. Astfel de decizii nu se iau rațional, implicând calcule omenești, prevederea și construirea viitorului, ci se iau în acord cu dorința sufletului, cu ceea ce iubește sufletul, și nu prin ce gândește mintea doritoare de putere. Dar același apostol ne avertizează că decizia luată trebuie asumată, drumul ales devine singurul drum. Dacă regreți o astfel de decizie, înseamnă că nu ți-ai ascultat sufletul când ai luat-o. În general, atunci când înăbușim dorința sufletească, iubirea din adâncul nostru, și ne programăm viața, inevitabil ne vom întâlni cu regretul, cu dorința de a schimba ceea ce, din păcate, nu mai poate fi schimbat fără a produce răni adânci. Pe de altă parte, dorința sufletului în astfel de decizii duce la firescul vieții, iar dacă încercăm să depășim naturalul nu facem decât să ne luptăm cu noi înșine, o luptă ce ne poate distruge. Așa că luați drumul către Dumnezeu și Împărăția cerului va fi aproape pentru fiecare dintre noi cei aceia care î-L preaslăvim pe Dumnezeu.

Iată o pildă bună de luat aminte. Un tânăr foarte bogat se duce la Isus să-L întrebe cum să ajungă la viața veșnică și s-o moștenească. Tânărul îi cere lui Isus viața veșnică. Viața veșnică nu este o viață statică, plictisitoare, fără sentimente sau emoții, ci viața plină, viața reușită, fericită… viața viață, la urma urmei! Întrebarea tânărului “Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică” reflectă natura omului care caută încontinuu fericirea, dar care rămâne mereu însetat de fericire. Răspunzându-i, Isus înșiruie o mulțime de atașamente, de porunci care nu au scopul de a restricționa mersul vieții, ci dimpotrivă, acela de a-l îndruma pe om să străbată calea corectă, care îl ajută să se realizeze în plinătate: iubirea Domnului, mai presus de orice lucru, fapt realizabil, în special, prin iubirea aproapelui. De fapt, întrebându-L pe Isus cu privire la dobândirea vieții veșnice, tânărul arată că dorește să trăiască lângă Domnul. În mod surprinzător, Isus îi amintește numai poruncile care conțin respectul față de viața aproapelui, omițând primele trei porunci care definesc raportul omului cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Domnul îi spune că tot omul poate să se simtă bine cu nevăzutul Dumnezeu, numai în măsura în care îl respectă pe aproapele, pe care îl vede. Cu alte cuvinte, putem spune că ușa prin care se intră la Domnul este iubirea față de toți oamenii! Chiar dacă tânărul susține că respecta poruncile, nu cunoștea sensul profund al respectării lor. Pentru a evita orice neînțelegere, Isus îi spune că numai Dumnezeu este bun și nu noi! Prin acest răspuns, Isus ridiculizează pretenția pe care toți oamenii o avem, de a ne simți buni și care, de fapt, este o scuză pentru a nu ne schimba viața.

Pentru creștin nu este important să se simtă liniștit, ci să-L urmeze pe Domnul. Bogățiile – prin preocupările care le dau – îngreunează viața și încetinesc avansarea pe calea către Dumnezeu! Pe de altă parte, spunând că numai Dumnezeu este bun, Isus dorește să întărească faptul că singurul lucru care contează în această viața pentru un om este acela de a împlini voia Tatălui, manifestată prin porunci! Din convingerea sa legată de respectarea poruncilor, putem deduce faptul că acest tânăr este împăcat, mulțumit de sine. Totuși, ce îi mai lipsește? El credea că merita din plin viața veșnică, dar aceasta nu se câștigă cu propriile puteri, nefiind o realitate care se merită, care se poate cumpăra sau la care omul are dreptul. De fapt, răsplata: “o comoară în cer” nu trebuie văzută ca fiind un schimb comercial: “eu îți dau, ca apoi să primesc”, căci mântuirea este mereu un dar gratuit al Domnului pentru noi. Viața veșnică înseamnă a-L pune pe primul loc, în viața de zi cu zi, pe Isus, chiar înaintea ideilor proprii și a bogățiilor. Pentru că intuiește “lucrul” care îi lipsește pentru a fi pe deplin fericit, Isus îi propune acestui tânăr (și nouă) un ideal măreț, acela al perfecțiunii, care necesită urmarea Lui întru totul, pornind în special de la grija față de cei săraci. Omul are impresia că poate astâmpăra setea sa de fericire când trece examenul, când obține un loc bun de muncă, când își cumpără o casă… numai că odată ce dorința i s-a îndeplinit, inima lui nu se bucură prea mult deoarece îi apare o altă dorință. Astfel inima omului nu poate fi săturată de lucrurile pământești. În acest moment Isus îi propune: “Vinde totul!” Eliberează-ți inima de toate preocupările care-ți împiedică mintea și inima să se înalțe la cer și să guste adevărata libertate, adevărata viață! Tânărul a plecat într-un târziu supărat că este așa de greu să ajungă la viața veșnică, nefiind încă pregătit să renunțe la tot ca să împartă cu alții și să-L urmeze pe Dumnezeu. Și probabil că nu a fost niciodată pregătit, gândind că viața veșnică se poate moșteni așa ușor.

Isus îi propune tânărului calea sărăciei evanghelice, Domnul îndreaptă atenția tânărului către cei săraci, deoarece nici clasa politică și nici religia acelui timp nu se preocupau de soarta acestora, asuprindu-i și marginalizându-i. Isus îi cere să-și folosească puterea și influența pentru a-și arăta iubirea, pentru a propune o alternativă valabilă gândirii bolnave a timpului său. Astfel, Isus îi poruncește tânărului să trăiască asemenea Lui, care nu are nici măcar o piatră pe care să-și sprijine capul, pentru a se odihni. Sărăcia evanghelică “vinde tot și urmează-Mă” pe care Isus o sugerează acestui tânăr, nu este un simplu sfat, ci o poruncă. Căci sărăcia nu este o cale mai bună sau mai sigură pe care Isus o recomandă, ci condiția absolută a perfecțiunii omului, în special atunci când bunurile personale sunt o piedică în calea mântuirii sale. Această poruncă nu este o invitație la călugărie, ci o invitație făcută fiecărui om să primească iubirea divină și să trăiască detașat de lume, abandonând ceea ce are, pentru a primi ceea ce Isus îi dă! Căci la fel cum într-o cutie plină cu haine nu mai poate intra altceva, tot astfel o inimă preocupată doar de lucrurile lumii, nu poate respecta poruncile și voia lui Dumnezeu! Prin urmare, sărăcia nu este un îndemn rezervat doar câtorva oameni, ci ne privește, tocmai pentru că perfecțiunea este la îndemâna tuturor. Inima creștinului este perfectă atunci când îi aparține în întregime lui Dumnezeu, nefiind dominată de alte preocupări. Omul perfect este cel care a înțeles că nu poate sluji concomitent lui Dumnezeu și mamonei. Dacă cineva îl iubește pe Domnul mai presus de toate, este logic să-și împartă bogățiile (să-și dedice viața) nevoiașilor, începând cu “săracii după iubire” din familia sa!

Tânărul refuză îndemnul lui Isus. Răspunzându-i lui Isus că el a respectat întotdeauna poruncile, tânărul își arată aroganța, îngâmfarea, deoarece porunca iubirii aproapelui pe care el susține că ar fi respectat-o, necesită voința de a se dărui, de a se jertfi, de a fi solidar cu aproapele – pentru că acest lucru îl vrea Domnului, punând pe locul secund goana după avere – însă el nu se putea debarasa de bogățiile proprii. Dacă acest tânăr bogat, care respectă poruncile, nu acceptă chemarea lui Isus, păcătosul Levi o acceptă. Prin urmare, el, tânărul, este o vocație pierdută din cauza bogățiilor. Totodată constatăm că a-L urma pe Domnul este mult mai mult decât simpla respectare a poruncilor. Tânărul – priceput în adunarea bogățiilor – greșește, pentru că nu investește timpul, inteligența și puterile sale în căutarea Împărăției. El este și icoana omului sărac și dornic să se îmbogățească care are mintea plină de preocupări egoiste, chiar dacă averea îi lipsește. Îi este frică să lase puținul care îi dă siguranță, pentru comoara cea mai de preț, pe care o consideră nesigură și astfel își risipește viața. Tânărul refuză invitația lui Isus, pentru că nu acceptă logica divină, chiar dacă el susține că o împlinește. Nu înțelege că gândirea Domnului este mai perfectă decât a lui. Prin urmare, roadele iubirii de sine și a lucrurilor lumii nu pot fi altele decât tristețea care invadează sufletul. De fapt, incapacitatea lui de a iubi îl umple de întristare! Căci omul care își bazează viața pe “a avea” și nu pe “a fi”, este sărac în suflet, sentimente și iubire.

Omul este “mare” (bogat cu adevărat), numai în momentul în care acceptă să trăiască după voia Domnului, nu după mintea proprie. Prin urmare, a participa la Liturghie, nu implică automat credința în Evanghelie și primirea cu bucurie a Cuvântul Domnului, pentru a-L practica în viața de zi cu zi. Omul poate să se roage și să postească mult, dar dacă nu simte că Dumnezeu îl iubește și-l îndrumă pe calea cea bună pe care el trebuie să o urmeze fără cârtire, nu-i ajută la nimic. Acest tânăr “nebun” preferă bogățiile trecătoare ale lumii, în locul bogățiilor veșnice, ale relației iubitoare cu Dumnezeu și cu aproapele! Tânărul îi cere lui Isus să-i arate calea către viața veșnică, dar atunci când Isus îi indică poteca sărăciei, el nu o acceptă, “pentru că este foarte bogat”. Un om bogat este protejat de siguranța pe care i-o dau bogățiile sale. Făcut sclav de avantajele pe care le are de pe urma bunurilor sale materiale, el trăiește mereu cu grija de a-și apăra interesele personale. Un om sărac nu are toate aceste preocupări, chiar dacă sunt unii oameni săraci care gândesc asemenea bogaților, căci dorința de a se îmbogăți îl face pe omul sărac, sclavul consumismului, și al preocupărilor continue de îmbogățire. Acest fapt nu îi mai permite să aibă timp să se îngrijească de aproapele său, periclitându-și fericirea veșnică. Isus cere respectarea poruncilor. Respectarea strictă a poruncilor i-a lăsat nemulțumire în suflet. Iată motivul pentru care s-a dus la Isus. Din dialogul cu Mântuitorul putem constata că tânărul ar fi dorit să cumpere viața veșnică, dar Isus i-a spus că mântuirea nu este o afacere legată de bani, ci de modul în care omul își trăiește viața, respectându-l sau nu, pe aproapele! Poruncile îi invită pe oameni să împlinească voia Tatălui, aceea de a se iubi unii pe alții, cum Isus i-a iubit, atunci când S-a jertfit pentru ei! La urma urmei, omul trebuie să respecte poruncile, pentru că sunt singura cale prin care va fi condus la perfecțiune de către Isus și va primi “comoara cerească“! Respectarea poruncilor este doar prima treaptă a urcușului, care înalță omul în sfera Raiului. Astăzi putem pricepe faptul că nouă, creștinilor, Isus ne cere mult mai mult, decât simpla respectare a poruncilor. Respectarea poruncilor îl pregătește pe om pentru a se dărui în mod total și liber slujirii aproapelui și prin urmare, a Domnului!

Cămila și urechile acului. Duritatea lui Isus față de cei lipiți cu inima de bogății, este imensă iar acest lucru reiese din comparația pe care o spune: “Este mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechile acului, decât un bogat să intre în Împărăția cerurilor“. Chiar dacă acest proverb se folosea pentru a zice că un lucru este imposibil pentru puterile unui om, rămâne concluzia că mântuirea este tare anevoioasă pentru cel bogat, căci până în zilele noaste, un bogat, cu greu intră în biserică, nefiind determinat să asculte și să practice Evanghelia: iubirea de Dumnezeu și de aproapele, în special de cei marginalizați și săraci! Bogăția materială nu este ceva rău, dar este grav faptul că omul devine sclavul ei, supunându-și viața, goanei după avere. Isus nu-i condamnă pe cei care au multe bogății, ci pe cei care își vând inima bogățiilor, punându-și speranța numai în ele. Bogățiile caută să-l facă sclavul lor pe om. Când reușesc pun stăpânire pe om, iar acesta li se supune. Lăcomia după avere este o adevărată idolatrie, deoarece întunecă ochii sufletului, seacă inima și omoară sentimentele cele mai dragi, frumoase și nobile iar lipirea inimii de bani este rădăcina tuturor relelor. Banul este un “slujitor” necesar, dar un “patron” netrebnic. Cine-și vinde inima bogățiilor, nu mai ascultă de Dumnezeu. Cel care se bazează pe “ceea ce are”, nu poate trăi “ceea ce este”, fiu al Domnului, după modelul Mântuitorului său, care “nu s-a lăudat cu egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat de Sine, făcându-Se slujitorul nostru“.

Concluzionând, observăm că Evanghelia ne învață că proprietatea privată trebuie raportată mereu la Isus: ne ajută sau ne împiedică să ajungem la Isus? Totodată, ea ne arată pericolul pe care bogățiile îl reprezintă chiar și pentru persoanele serioase și religioase. De aceea apostolul ne îndeamnă să-i facem loc lui Isus în inima noastră, îndepărtând toți idolii. Evanghelistul Marcu ne spune că privindu-l, Isus îl iubi, căci de fiecare dată Domnul vine la noi ca să ne ofere iubirea Sa! Isus îi cere mult, dar îl susține cu iubirea, cu pacea și cu fericirea Sa. Tânărul nu-l acceptă pe Domnul ca și stăpân al vieții și al sufletului său pentru că avea multe proiecte, planuri lumești și plecă trist. Iată că goana după avere nu poate da o răsplată mai bună decât întristarea! În acest sens putem privi la sfârșitul tragic al marilor staruri ale lumii. Fraților! Nu doar bogățiile sunt o piedică pentru intrarea noastră în Împărăție. Să ne gândim la pilda semănătorului. Cu toții suntem prea mari, maturi, pentru a intra în Împărăție, acolo unde intră numai copiii. De fapt, a te mântui nu este nici greu și nici ușor: este ceva care depășește puterile omului. Numai Dumnezeu poate să-l mântuiască pe om! Doar El poate face ceea ce omului îi este imposibil. Noi trebuie să cerem această mântuire “imposibilă” pe care numai Domnul ne-o poate da.

Cel mai mare bun al omului, singurul lui bun adevărat este cunoașterea lui Dumnezeu. Față de acesta, celelalte bunuri nu sunt vrednice a se numi „bunuri”. El este chezășia sigură a veșnicei fericiri; până și în pribegia noastră pământească, ea ne aduce cele mai înalte și îmbelșugate mângâieri. Cel mai mare bun al omului, singurul lui bun adevărat este cunoașterea lui Dumnezeu. Față de acesta, celelalte bunuri nu sunt vrednice a se numi „bunuri”. El este chezășia sigură a veșnicei fericiri; până și în pribegia noastră pământească, ea ne aduce cele mai înalte și îmbelșugate mângâieri. În cele mai mari nenorociri și necazuri, când toate celelalte mângâieri nu sunt de ajuns, sunt neputincioase, el își păstrează toată puterea. Cea mai fericită, cea mai înaltă slujire de pe pământ este să atragi în tine acest dar al lui Dumnezeu prin pocăință și prin împlinirea poruncilor evanghelice, să-l împărtășești semenilor. Fericit cel căruia i s-a încredințat o asemenea slujire, oricât de nimicnic ar părea el! Cu grijile pământești această slujire nu se împacă. Ea cere ca slujitorul să fie simplu și nevinovat ca pruncii, să-i fie tot atât de străină înclinarea spre dorințele și desfătările lumești pe cât le este de străină aceasta pruncilor. Trebuie să piardă însăși ideea de rău, ca și cum acesta nici nu ar exista, altfel ideea de bine nu poate fi deplină, curată, desăvârșită.

Să nu ne semețim asupra nimănui, să ne aducem aminte totdeauna de păcatele noastre și să iubim pe toți semenii noștri, până la unul, fiindcă nu știm cum este inima lor înaintea lui Dumnezeu. Viețile sfinților ne arată că au fost tâlhari care au săvârșit mulțime de omoruri, iar după aceea, sub înrâurirea harului lui Dumnezeu, au încetat deodată, și-au coborât mâinile însângerate și au intrat cu capul adânc plecat în mănăstire, unde s-au pocăit ani îndelungi așa cum noi nu știm să ne pocăim – iar Domnul a primit pocăința lor și i-a îndreptățit cu desăvârșire în așa fel că au primit chiar darul facerii de minuni. Și atunci, cum vom cuteza noi să ne semețim asupra celor care se vor pocăi, poate, și vor primi de la Atotputernicul Dumnezeu iertarea tuturor păcatelor? Căci numai pocăința adâncă ne curățește înaintea lui Dumnezeu.

Sensul mântuirii aduse nouă de Hristos este atât de bogat încât nu poate fi exprimat, în complexitatea lui, de nici un termen biblic și nici de toate la un loc. Mai semnificativi sunt trei termeni: răscumparare, împacare și mântuire. Vorbim de al treilea termen: mântuirea. S-a vorbit foarte mult despre acest aspect, dar încă nu l-am înțeles. Foarte mulți tineri se întreabă  "cum pot să mă mântuiesc, cum e să fii mântuit?". Hristos îi mântuiește pe oameni întrucât se extinde în ei și îi incorporează în Sine, făcându-i mădulare ale Trupului Său tainic. Biserica este extinderea comunitar-sobornicească a lui  Hristos cel în viață în oameni, în care se realizează treptat asimilarea oamenilor cu Acesta prin Duhul Sfânt, care îi păstrează și îi dezvoltă ca persoane distincte, cu o individualitate a lor atât în fața lui Dumnezeu, în actul credinței, cât și în fața celorlalți membri ai Bisericii. 

Părintele Ioachim spune că: „A o avea pe Maica Domnului protectoare în viața noastră pământească, înseamnă a avea siguranța mântuirii și pe cea a bucuriei veșnice de a o întâlni în lumea de dincolo". Aș vrea să ne apropiem de Născătoarea de Dumnezeu, dar mai ales, de vorbele Sfinților Părinți. Ei o laudă și o măresc pe Născatoarea de Dumnezeu, ceea ce noi păcătoșii nu facem. Nu facem nu pentru ca nu stim, dar nu ne dorim acest lucru. Suntem orbi duhovniceste, firea noastra este cazuta si iubim pacatul. Suntem fii ai păcatului și nu după har ai Maicii Domnului. Cum ne putem mântuii dacă nu o avem pe Maica Domnului protectoare? Cum putem să ne depărtăm de păcate dacă nu o căutăm pe Ea? Dacă nu îl căutam pe Fiul, cel întrupat din Sfânta Fecioară? Un călugar se ruga neîncetat către Născatoarea de Dumnezeu spunând: ,,Maica Domnului, ajută-mă, arată-Mi că ești Maica Mea!". Iar raspunsul Maicii Domnului a fost: ,,Arată-mi și tu că ești fiul meu, poartă-te ca fiul meu și nu ca fiu al lumii, al păcatului". Vorbele acestea mi-au rămas în minte, și de fiecare dată când mă rog Maicuței Domnului, am aceste cuvinte în gând. Este exact ceea ce trebuie noi să facem. Să ne comportăm ca fii ai Maicii Domnului, căci fiind fii ai păcatului nu ne putem mântuii! Unii oameni nu cred în Sfanta Fecioara Maria, nu cred că din Ea s-a născut Hristos, Domnul și Mantuitorul nostru. Dar cum să nu crezi suflete, în cea care este mai presus decât toate puterile Cerești și decăt toți Sfinții? Cum să nu crezi în scara prin care s-a legat cerul cu pământul și pe această scară s-a coborât Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, întrupându-se în pântecele său? Cum să nu crezi în cea plină de Har, care poartă toate virtuțiile cerești?

Sfântul Atanasie cel Mare a susținut împotriva arienilor că Fecioara Maria este "Maica Domnului", deoarece Fiul ei este Fiul lui Dumnezeu, Născut din veci din Tatăl și de o ființă cu El. Numele de "Maica lui Dumnezeu" sau "Născătoare de Dumnezeu", ne încredințează și ne convinge totodată să o vedem pe Fecioara Maria mijlocitoarea sau rugătoarea pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Tot Sfântul Atanasie o arăta pe Sfânta Maică, ca "legatura" sau "izbăvitoarea" neamului omenesc: ,,Căci Hristos S-a făcut Om pentru a noastră mântuire și a luat trup din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu". Având o credință întărită, aducând pacea și bucuria de la Hristos, o putem slăvi și noi pe Maica Domnului, putem să ne rugăm ei și să credem că ea toate cererile noastre le va putea împlini.

Cunoscând-o pe Născătoarea de Dumnezeu, cunoaștem de fapt ocrotirea, iubirea, siguranța. Ne încredințăm Acoperământului Sau cel Atotputernic și Preamilostiv, și începem să simțim gustul dulce al Mântuirii. Virtuțiile sale îl atrag pe Domnul către ea și o încununează din timpul vieții sale pământești, căci ea este ca un crin curat și frumos în mijlocul lumii – o lume plină de pacate. Suntem pregătiți sufletește să primim Bucuria, Ajutorul, Mijlocirea și Întărirea? Suntem pregătiți să ne comportăm ca fii ai Maicii Domnului? Arsenie Boca spunea: ,,Mărturisiți-vă Domnului că este Bun și Milostiv, că în veac este Mila Lui alături de Maica Sa Preasfânta de Dumnezeu născătoare de-a pururi Fecioara Maria", și așa vom fi pregătiți pentru toate acestea! Să ne depărtăm de cele lumești, de patimile trupești și sufletești și să cerem ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, căci ea este nădejdea și scăparea tututor păcătoșilor. Să căutam mântuirea, căutând-o mai întai pe Maica Domnului. Să căutam ,,siguranța Mânturii" și viata cea Veșnica! Să o cinstim pe Sfânta și Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului nostru, cu toată evlavia și recunoștința, căci datorită curăției și smereniei ei a fost aleasă din veșnicie de Dumnezeu ca vasul sfânt pentru Întruparea Mântuitorului nostru, Fiul Tatălui Ceresc, pentru ispășirea păcatului omenirii. Astfel ea a devenit o împreună-lucrătoare cu Dumnezeul și Fiul ei la mântuirea noastră, a tuturor oamenilor.

Scopul vieții creștine

Lumea a fost creată de Dumnezeu, imprimându-i-se un anumit sens, și e condusa de Creator spre împlinirea sensului, concretizat în iubire și ascultare. Ea culminează în persoana umană care se mișcă spre unirea cu Persoana Supremă. Viața fiecarui om este un dar ce i s-a încredințat, un talent ce trebuie să fie exploatat pentru folosul omenirii, căci cea mai mare lucrare ce o poate face omul pe pamânt este a se îngriji de sufletul său și al aproapelui sau. Fiecăruia dintre noi i s-a dat un oarecare “timp al său”, scurt dar suficient pentru câștigarea mântuirii și Împărăției lui Dumnezeu. Mântuirea noastră, exprimată prin dobândirea fericirii veșnice, nu se obține numai prin știință, ci prin credință puternică în Dumnezeu, liberă de orice șovaială. “Anii noștri s-au socotit ca pânza unui paianjen; zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani; Iar de vor fi în putere, optzeci de ani, și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere” – Episcopul Kallistos Ware, în lucrarea ”Împărăția lăuntrică” compară existența umană cu o carte: viața pământească este doar prefața (introducerea cărții), iar viața viitoare este principalul ei conținut. Momentul morții nu este concluzia cărții, ci începutul primului capitol. În fiecare zi, pentru a trăi, trupul nostru are nevoie de hrană și aer. Sufletul nostru însă are nevoie de Domnul și de harul Duhului Sfânt, fără de care sufletul moare. Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constituția sa psiho-somatică, să fie inel de legătură între cer și pământ și să se înalțe cu întreaga creație spre Dumnezeu, ca să se împărtășească de nemurirea Lui.

Sfântul Serafim de Sarov ne învață că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Pentru a putea înțelege problematica Duhului Sfânt, vom pleca de la adevarul de temelie al învățăturii crestine – dogma Sfintei Treimi. Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi ne dezvăluie adevărul că Dumnezeu este Unul în Ființă și întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Fiecare din cele trei persoane sau ipostaze ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat ce se exprimă prin Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întreaga ființă și toate atributele dumnezeiești, fără să fie trei Dumnezei, adică fără împărțire sau despărțire a ființei și, totodata, fără să se amestece sau să contopească persoanele dumnezeiești întreolaltă. Sfânta Treime coboară către lume prin forțele (puterile) divine (harice), care sunt energii necreate ce izvorăsc din ființa necreată a Sfintei Treimi, ca să înalțe lumea la comuniunea vieții veșnice.

Dumnezeu, Creatorul omului, Ființa supremă, ramâne o taină în ființa Sa personală, dar se face cunoscut și comunicabil prin energiile Sale necreate harice sfințitoare, ele fiind o manifestare a Ființei dumnezeiești. Sfinții Părinți au folosit în exprimarea acestor energii termenii de lucrări dumnezeiești, lumina dumnezeiască, spiritul sfânt, harul divin. Harul divin se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor în scopul mântuirii și sfințirii lor. Fiind unul singur, după natura sa, Harul divin se deosebește pe de-o parte, după lucrările și efectele sale asupra celor ce și le-au însușit, iar pe de altă parte, potrivit cu însușirile și aptitudinile celor ce l-au primit. E bine să reținem aici că toate cele șapte Sfinte Taine împărtășesc har sfințitor, dar lucrarea acestora are la temelie pe cea începută prin Taina Botezului. Din colaborarea omului cu harul, rezultă diferite daruri potrivit cu însușirile și capacitățile naturale ale lui. După proorocirile proorocului Isaia, darurile sunt în număr de șapte: al înțelepciunii, al înțelegerii, al sfatului, al puterii, al cunoștinței, al bunei credințe (evlaviei) și al temerii de Dumnezeu. Acum înțelegem clar de ce, în cazul celor bolnavi, este necesar a se dobândi harul vindecării de la Dumnezeu, care ne va da prețiosul dar – sănătatea (puterea).

Dumnezeul Scripturii coboară pe firul energiilor necreate în întâmpinarea omului, pentru a-l smulge din indiferența și rătăcirea lui religioasă, pentru a-l înalța spre comuniunea cu Sine, pe calea unui progres spiritual infinit, în Hristos și Biserică, prin Duhul Sfânt, izvorul nesecat al energiilor necreate. De aceea, Sfântul Ap. Pavel vorbește mereu despre Dumnezeu care lucrează totul în toți. Astfel, prin energiile necreate, Dumnezeu este mai întâi trăit de credincioși si apoi cunoscut, fiindcă rostul cunoașterii nu este cel de a satisface curiozitățile intelectuale ale minții umane, ci de a contribui la desăvârsirea spirituală și morala a întregului om. În acest sens, Sfântul Simeonspune: “Dumnezeu este Lumina și cei pe care El îi face vrednici de a-L vedea, Îl văd ca lumină: cei care Îl primesc, Îl primesc ca lumină”. În fiecare lucrare dumnezeiască venită în lume, avem toate Persoanele Treimice întoarse către noi. Fiecare lucrare provine din Tatăl, se comunică prin Fiul în Duhul Sfânt. În acest plan al lucrării dumnezeiești, Duhul Sfânt vine prin Fiul, dar ramâne în Fiul, ca să poată astfel înalța lumea către Tatăl. Nu există lucrare a Tatălui și a Fiului care sa nu se realizeze prin Duhul Sfânt. Acesta fiind capătul întors către lume a Sfintei Treimi. De la pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când acesta a fost trimis în lume de Domnul nostru Iisus Hristos, spre a împlini lucrarea de mântuire a neamului omenesc, are loc restabilirea, purificarea, iluminarea, îndumnezeirea naturii umane și a întregii creații prin aceste energii harice necreate sfințitoare ale Duhului Sfânt. Coborârea energiilor necreate în adâncul ființei umane, realizează asemanarea cu Dumnezeu. Mijloacele prin care omul poate obține asemănarea cu Dumnezeu sunt: ascultarea, rugăciunea, postul (asceza), multa răbdare, faptele bune și alte fapte virtuoase făcute în numele lui Hristos. Sfântul Simeon afirma ca: “ Fiul lui Dumnezeu este ușa spre Tatăl, iar Duhul Sfânt este cheia care ne deschide ușa și dacă ușa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui”.

Reluând ideea că obiectivul omului pe pamânt este dobândirea Duhului Sfânt, Sfântul Serafim de Sarov ne spune că mereu trebuie ca Duhul Sfânt să vină tot mai deplin, ca să ni-L facă tot mai prezent în noi pe Hristos Cel Înviat, ca, numai împărtășindu-ne de Duhul Sfânt, putem fi în comuniune cu Hristos. Numai înduhovnicindu-ne neîncetat și umplându-ne tot mai deplin de energiile Duhului Sfânt, putem trăi pe pământ viața în Hristos, fiindcă viața în Hristos este totuna cu viața în Duhul Sfânt și invers. Taina omului nu se află în el însuși în mod autonom, ci în Arhetipul, în Modelul Divin. Așa cum adevărul icoanei se află în persoana zugravită pe ea, tot așa și adevărul omului se află în Modelul lui, Domnul nostru Iisus Hristos. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul tinde prin însăși natura lui, prin însuși faptul că este om, spre Cel ce este chipul sau dumnezeiesc: “Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul să se îndumnezeiască”.

Unirea între om și Dumnezeu se realizează în momentul zămislirii, dar se aprofundează progresiv în timpul vieții sale pământești și se desăvârșește la înviere, la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci păcatul va fi absorbit prin Sfințenia divină, iar moartea va fi absorbită de viața eternă. Unirea noastră cu Hristos, este o unire în devenire, iar ea va deveni perfectă atunci când limitele existenței terestre vor fi depășite prin înviere. În Hristos, omul se unește cu Dumnezeu, cu semenii săi și cu lumea pe care o penetrează cu spiritul său uman, umplut de Dumnezeu: “După cum Tu, Părinte, ești în Mine și Eu în Tine, să fie și ei în Noi una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” spunea Părintele Cleopa.

Înainte de a fi îmbrăcat în haine de piele, omul purta un veșmânt țesut din harul de lumină și slava lui Dumnezeu. Deci hainele primilor oameni erau haine de lumină, nu haine de piele. Opunându-se însă voinței dumnezeiești, Adam n-a mai dat curs aspirației către Arhetipul divin, ci s-a prăbușit în materialitatea acestei lumi, alterând grav chipul lui Dumnezeu, pe care îl purta în ființa sa și, odată cu aceasta, ființa sa proprie pierdea haina de lumină. În calitatea Sa de Rațiune supremă, Fiul lui Dumnezeu, în pilda “Fiului risipitor”, ne încurajează să ne străduim a îmbrăca din nou această haină nouă de lumină. Pe aceasta o putem țese numai prin prezența interioară a harului Duhului Sfânt în natura noastră umană. Trebuie să ne grăbim să dobândim această haină cerească, cu ajutorul faptelor virtuoase transformate în virtuți creștinești (smerenia, milostenia, curația, cumpătarea, îndelunga răbdare, blândețea și hărnicia).

Prezența interioară a harului în natura umană, face ca rațiunea (cunoașterea) să se extindă firesc de la cele naturale spre realitățile supranaturale ale lui Dumnezeu. Harul cunoașterii supranaturale a lui Dumnezeu, se împărtășeste omului credincios prin Sfintele Evanghelii (Matei, Marcu, Luca și Ioan) și Sfintele Taine, administrate de preot ca semn văzut al prezenței nevăzute, personale a lui Hristos în Biserică. Prin pătrunderea în inimile credincioșilor a cuvântului dumnezeiesc din Evanghelie, harul se adresează mai mult intelectului uman, iar prin Sfintele Taine mai mult trupului, dar în măsura în care Sfintele Taine se adaugă Evangheliei, harul îmbrațișeaza întreaga ființă psiho-somatică, pătrunzând în adâncul ei, pentru a o purifica și sfinți în Hristos, înălțând pe oameni la comuniunea Sfintei Treimi. Această înălțare (apropiere și comuniune) a oamenilor către Dumnezeu nu se realizează numai prin lucrarea harului, ci și prin lucrarea omului după cerințele “Legii noi”, concretizată în ascultare, rugăciune, asceza, fapte bune și manifestarea dragostei față de aproapele tău, ca expresie a dragostei față de Dumnezeu. Prin această împreună lucrare a omului cu Dumnezeu, care poartă numele de Sinergie, se produce o modificare profundă în ființa omului, care duce la îndumnezeirea lui.

Prin harul primit prin cele șapte Sfinte Taine instituite de Iisus Hristos, dar și prin lucrarea duhovnicească a omului, se operează în ființa acestuia o conversiune de energie, care transformă energia pusă în serviciul patimilor iraționale ce distrug natura omului, în energie pusă în slujba virtuților raționale, care-l înalță pe om spre asemănarea cu Dumnezeu, trecând progresiv prin faza de purificare, iluminare și unire cu Dumnezeu (îndumnezeire). Comuniunea cu harul divin nu ucide părțile pasionale ale trupului, ci le transfigurează, le sfințește, le îndumnezeiește. Astfel, Biserica reprezintă locul în care are loc mișcarea dinamica transfiguratoare. Este nunta neîncetată în spatiu și timp a Creatorului și a creaturii, a lui Hristos care se prelungește în timp prin lucrarea Duhului Sfânt, ca să-și asume lumea și să o îndumnezeiască. În acest amestec fără contopire a naturii create cu cea necreată, creația se înnoiește în trupul Domnului, se realcătuiește sacramental, este transfigurată, devine și e vie ca Trup al lui Hristos, ca Biserica după chipul comuniunii mai presus de fire a Treimii, în care persoanele divine își păstrează identitatea, dar trăiesc una prin alta în virtutea iubirii și a dăruirii reciproce inegalabile.

Sfântul Macarie cel Mare spune: “Firea omenească este capabilă să primească și binele și răul, și harul dumnezeiesc și puterea vrăjmașului, dar nu poate fi silită fără consimțirea voinței omenești”. În legatură cu felul în care împlinim binele și răul în viața pamânteasca, doresc în continuare să punctez câteva aspecte tainice legate de activitatea de mântuire a creștinului. Copilul, la botez, este înarmat cu lumina Duhului Sfânt, cu crucea și cu doi îngeri de pază. Îngerul cel bun este la dreapta, având două cărți în mână lui și cumpăna. El scrie fapta bună și fapta rea ce o face omul în viață. Îngerul cel rău din stânga, are numai o carte în mâna lui, el scriind numai greșelile omului, neștiind nici gândul omului și nici faptele bune ce le are acesta. Când omul acumulează mai multe fapte rele decât bune în cartea îngerului bun din dreapta, acesta se trage în spatele lui, în favoarea îngerului rău din partea stânga, care învață pe creștini la fapte rele, dar nu la toate, căci fiecare faptă rea are demonul ei. Numai la creștinii care fac cele șapte păcate de moarte (mândria, iubirea de argint, curvia, mânia, lacomia pântecelui, zavistia, lenea) vine antihrist cu toți ai lui și se asează în inima lui. Acești oameni nu mai sunt vii, ci morți sufletește. Deși îngerul bun se retrage în spatele omului datorită multelor greșeli săvârșite, el stă tot alipit de el, mustrându-l la orice faptă rea pe care o face și așteaptă cu nerăbdare clipa ca să vie iar în locul lui. Odată acceptată această stare de păcătoșenie, lumina Duhului Sfânt iese din inima omului și stă în jurul său, cum stau albinele în jurul unui stup. Acum se împlinește cuvântul sfânt care zice: “Iată Eu stau la ușa inimii tale și bat”. Dacă, din mila Domnului, pătrunde din nou o rază a Duhului Sfânt în inima păcătosului, el prinde o mare grijă de greșelile ce a făcut și se hotărăște din suflet a le părăsi. Merge la preot, le mărturisește, făgăduind cu sfințenie în fața Sfintei Cruci, a Evangheliei și a preotului că nu va mai greși prin aceste fapte. Preotul îi dă un canon după puterea lui și, după ce și-l ispășește, este împărtășit cu Sfintele Taine. Începând el a face fapte bune după a lui putere, după un timp oarecare cartea lui cu fapte bune, uitată, se umple iarăși. Îngerul bun, odată cu restabilirea credinciosului, vine din spatele creștinului la locul său în dreapta și va duce cartea plină cu fapte bune la cer pentru a le scrie în cartea vieții. Îngerii din ceruri, la vederea noului înger venit între ei cu cartea faptelor bune, fac aplauze de bucurie cerească și atunci se împlinește cuvântul sfânt: “Mai mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă drepți”. Îngerul merge cu cartea la Domnul, care va trimite înger luminat la vămile văzduhului și, prin puterea Duhului Sfânt, toate greșelile mărturisite de acel suflet, se șterg din catastifele demonilor. Demonii își văd hârtiile albe, le aruncă în vazduh, plâng de pierderea sufletului îndreptat. Ei știu că, prin pocăință, își pierd clienții lor. În același timp, Domnul trimite peste creștinul îndreptat în bine, lumina Duhului Sfânt întreită. Ea va intra din nou în inima sa, spulberând duhurile rele. Acum acest om este născut a doua oară, după cum zice cuvântul sfânt: “Pocaința este al doilea botez”.

De asemenea, doresc să subliniez că, în timpul postului, îngerul fiecarui creștin e gata a scrie fapte bune în toată clipa, după care, la sfârșitul perioadei, este dator să zboare cu cartea faptelor la cer, ca să scrie în cartea vieții faptele bune. La cei care stau în indiferență față de grija restabilirii, în lene, fără fapte bune, îngerul bun nu poate zbura la ceruri, ci stă în spatele păcătosului și plânge neîncetat pentru el. Toți creștinii care hulesc pe Domnul Hristos, Crucea Domnului și pe Sfinții Săi, au păcat de trei ori mai greu decât cei care L-au răstignit pe Domnul. Munca lor după ziua judecății, dacă nu vor părăsi aceste păcate pâna la moartea trupului, va fi de trei ori mai amară. Domnul Hristos pedepsește pe cel hulitor și în zilele vieții lui pământești, cât și în cele ale urmașilor săi. Pentru a putea scăpa de această gravă faptă rea, creștinul este dator în primul rând să o urască, să se înarmeze cu rugăciuni și cu metanii la pământ. De asemenea, creștinii să se păzească de păcatul de a da răului pe cei din jurul lor, căci pe sine se dau. Copilul, când se botează, este înarmat cu patru puteri spirituale: Lumina Duhul Sfânt, Crucea, Îngerul Păzitor și Puterea Sufletului. Tot creștinul, când dă răului pe altul, dă răului aceste puteri. Când cineva totuși a săvârșit acest păcat, imediat când se desparte și nu mai vede pe acela, să-și aleagă un loc ascuns și, plecând genunchii, să zică cu lacrimi: “Iartă-mi Doamne greșeala prin care am dat răului pe fratele meu cutare … numindu-l cu numele și iartă-l și pe el, căci eu îl iert din tot sufletul, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, amin”, iar la scaunul spovedaniei să-și mărturisească păcatul cu mare părere de rău.

Pentru a ne înscrie cu cât mai multe fapte bune în ceruri, cu ajutorul cărora ne vom împodobi locul de odihnă din Împarația lui Dumnezeu, pe bunii creștini îi îndrum să se folosească și de rugăciunea cu metanii la pamânt. Ele se fac în cinstea patimilor Mântuitorului, atunci când omul este liniștit, nesupărat de nimic și nu-l vede nimeni. Pentru o rugăciune cu metanii la pământ făcută în timpul nopții, i se iartă creștinului care o face, trei fapte rele. Lucrată noaptea ea se numeste priveghere, iar cel care o exersează cu drag în miez de noapte împlinește cuvântul sfânt care zice: “Privegheați și vă rugați”. Tot pe timpul vieții pământești, omul e dator să-și facă rugăciunea plină către mulți sfinți și puteri cerești. Câți sfinți va pomeni el în rugăciune când se roagă, aceia toți se vor ruga pentru el în acel moment Domnului, iar la moartea lui toți îi vor fi ca apărători. În acest sens, voi da un model de rugăciune plină, prescurtată:

“Prea Sfântă Treime, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” (trei metanii)

“Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! “ (trei metanii)

“Sfinților Arhangheli, Mihail și Gavril, miluiți-mă pe mine, păcătosul!” (trei metanii)

“Toți Sfinții din ceruri și toate puterile cerești, miluiți-mă pe mine, păcătosul!” (trei metanii)

“Sfinte Îngere, păzitorul vieții mele, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!” (trei metanii).

Fără a avea pretenția epuizării problematicii aspectelor legate de scopul vieții pamântesti, îndrum creștinii să aibă multă răbdare în necazurile cele vremelnice, pentru a dobândi bunătățile cele veșnice. “Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre … și cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui …” Dumnezeu își mărturisește dragostea pentru fiecare dintre noi, rânduindu-ne mântuire în multe feluri, “Căci unele le face Dumnezeu prin depărtărea Sa de om, altele prin cercetare, iar altele prin purtare de grijă” și tot Domnul ne îmbărbătează spunându-ne: “Chiar dacă mama își va uita copilul, Eu nu te voi uita niciodată”. Viața pământească, trăită în Dumnezeu sub umbrirea harului Duhului Sfânt, este începutul fericirii veșnice, a vieșii nesfârșite, iar începutul transfigurării noastre este atunci când ajungem în acea stare când în fața oricărei întristări, clevetiri, defăimări și prigoniri, să fim întocmai ca niște morți sau ca niște oameni cu desăvârșire muți, surzi și orbi, căci toate aceste ispite sunt inevitabile pentru toți care doresc să meargă pe urmele cele mântuitoare ale lui Hristos.“Săvârșiți lucrul mâinilor fără să vă descurajați, acum este vremea pregătirii cununilor”.

Să ne silim să aflăm voia lui Dumnezeu cea atotputernică, care constă în a face binele pentru dobândirea Duhului Sfânt, comoara cea veșnica neîmpuținată. “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărțăia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”. Fericiți vom fi dacă, la sfârșitul vieții pământești, Domnul Dumnezeu ne va găsi priveghind, adică rugându-ne în plinătatea darurilor Duhului Sfânt. “În ce te voi afla, în aceea te voi judeca”. De asemenea, ne îndeamnă: “Intrați prin ușa cea strâmtă, că largă este ușa și lată calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră printr-însa”. Siliți-vă a intra prin ușa cea strâmtă, că mulți vor căuta să intre și nu vor putea”. Suferințele de pe urma păcatului să le transformăm în mijloc de apropiere de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, și de înviere chiar, încât moartea să fie un act de revenire la plenitudinea vieții, la îndumnezeirea naturii umane.“Eu am venit ca oamenii să aibă viața și s-o aibă din belșug”. Omul, odată unit cu Dumnezeu în viața trăită în Iisus Hristos, devine o ființă universală, unindu-se cu viața întregii făpturi prin legătura iubirii universale. Aceasta este de fapt viața veșnică.

Asumarea crucii

Ca să îndeplinim voia Domnului trebuie să ne asumăm crucea vieții, indiferent cât de mare sau mică este ea. Am spus mare sau mică, pentru că suntem fiecare indivizi unici, deci fiecare are crucea lui de dus. Niciodată să nu vă gândiți că puteți duce crucea altuia în loc să vă gândiți cum s-o duceți pe a voastră. Avem gânduri și suntem prea preocupați de crucile altora de lângă noi, în loc să ne vedem liniștiți de crucea noastră. Când avem necazuri ne plângem ca niște bebeluși care vor lapte, că vai Doamne ce cruce grea mi-ai dat, în loc s-o acceptăm așa cum este dată de Dumnezeu fiecăruia și să ne indeplinim scopul final, ducerea crucii până la izbăvirea păcatelor întru viața veșnică. Suntem poate prea preocupați de alte cruci ale semenilor noștri, mai ales când este vorba de o cruce de bunăstare și avuție, încât uităm de crucea noastră și o lăsăm pe planul doi al vieții noastre materiale. Din păcate Satana lucrează cu cap, lovind tocmai în simbolul creștinului ortodox Crucea. Am văzut și simțit pe pielea mea, din păcate, cum oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu tocmai că au uitat de cruce, tocmai acea cruce care ne este scut apărător în fața problemelor și necazurilor vieții materiale. Cum să uităm tocmai acest lucru? Există oameni pe care îi văd pe stradă când te iau în râs atunci când te văd închinându-te, că blamează crucea numai când o văd, dar s-o mai și facă așa cum trebuie s-o facă orice creștin conștinent. Dacă ai uitat de cruce ai uitat de Dumnezeu și ești în păcat mare. Înseamnă că ți-ai vândut sufletul Satanei, atunci când ai hotărât să nu-ți mai faci cruce sau s-o iei în derâdere. Nu cred că este mai mare păcat pe lume, încât să ajungi până la nivelul în care să-ți blamezi chiar sfânta cruce, simbolul creștinismului. Ai pierdut crucea ai pierdut șansa de avea un loc asigurat în viața veșnică alături de Dumnezeu. Trebuie luate urgente măsuri ca toți cei care au uitat de cruce, să intre pe făgașul bun al creștinătății și primul pas este mărturisirea păcatelor și asumarea crucii. Să ne asumăm crucea așadar fraților că Dumnezeu este milostiv și iartă nelegiurile noastre, doar trebuie să știm să ne marturisim păcatele și să începem să avem o viață creștină frumoasă alături de Dumezeu. „Veniți lângă mine toți cei răi, leneși, uitători și delăsători și Eu vă voi da odihnă și milostenia tuturor, alături de Dumnezeu tatăl și Duhul Sfânt”.

Simt că poporul român, care este un popor ales ca fiind prin definiție un popor creștin ortodox, că se duce la pierzanie. Satana lucrează și lovește crunt în crucea noastră sfântă și a înlocuit-o cu televizorul și lucruri aducătoare de desfrâu și decadență. Am înlocuit crucea cu alcoolul, drogurile și pornografia, am înlocuit crucea și învățăturile sfinților părinți cu înjurături și invective grave aduse chiar simbolului crucii și ortodoxiei. Am înlocuit rugăciunile cu manele aducătoare de desfrâu și decadență morală, am înlocuit mâncarea tradițională cu fast-fooduri aducătoare de boli și grave probleme educaționale. Am înlocuit cărțile sfinte cu tehnologia avansată, nu ca să citim mai repede Biblia sau alte cărți bisericești, ci să vedem filme porno și cum se tatuează lumea. Stau și mă întreb câteodată, cât ne mai suportă Dumnezeu? Știm că Dumnezeu este iertător și milostiv, dar noi în loc să-L căutăm pe El, alegem ofertele mult mai generoase ale diavolului. Un diavol perfid care ne duce cu vorba că totul va fi bine sub împărăția lui, și că va curge lapte și miere în schimb odată luat prizonier sub aripile sale, vom vedea că toate aceste oferte sunt doar vorbe goale ca să ne ducă cât mai departe de religie și viața adeăvărată alături de Hristos. Asta vrea el de fapt, să ne îndepărtăm cât mai mult de Sfânta Treime și să ne închinăm lui. Nu știu ce planuri are Dumnezeu cu noi poporul român, dar tare mă tem că își va lua mâna protectoare într-o zi de pe noi. Aceste gânduri sunt valabile asupra totalității ortodoxiei așa că vă invit să vă regăsiți ritmul pierdut și să aflați cât mai curând Împărăția Cerului alături de Hristos Dumnezeul nostru acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Fericirea, un talent de cultivat

Oamenii vin pe Pământ cu anumite aspirații: nevoia de a iubi și a fi iubiți, nevoia de a cunoaște, nevoia de a crea. Ei numesc fericirea ca fiind realizarea acestor aspirații. Dar pentru a o obține, ei trebuie să adauge fără încetare câte ceva la bagajul cu care au venit, pentru că nu ajunge să-ți dorești ceva pentru ca să-l și obții. Ei doresc să iubească și să fie iubiți, dar iată că se trezesc singuri și dezorientați. Ei doresc să înțeleagă dar sunt tot timpul mărginiți și dezorientați. Ei doresc să creeze dar nu fac decât gafe. Pentru a realiza toate aceste aspirații e nevoie de o lungă perioadă de învățare sub controlul unui instructor care-i antrenează pe adevărata cale a dragostei, înțelegerii și a creației veritabile. Acesta este părintele duhovnic. Acesta îi învață pe oameni ce este cu adevărat viața fericită alături de Hristos Dumnezeul nostru. Toți oamenii vor fericirea, dar nu știu cum să o obțină și nu își imaginează că pentru a o obține este nevoie de muncă și de o disciplină de urmat. Din moment ce au venit pe Pământ și mănâncă, beau, dorm, se plimbă și au copii, ei cred că sunt automat fericiți. Dar și animalele au aproape aceleași activități, și atunci? Nu este suficient doar să fii pe lume pentru a fi fericit. Pentru a fi fericit, există un anumit număr de lucruri care trebuie făcute… și altele care nu trebuie făcute! Fericirea e ca un talent (dar) care trebuie cultivat. Dacă nu îl cultivăm nu obținem nimic. Este la fel ca și cu talentele artistice: chiar și persoanele cele mai dotate pentru muzică, pictură, dans nu ar fi realizat nimic dacă nu ar fi muncit zi de zi cu înverșunare pentru a cultiva aceste talente. Dacă vreți fericirea, nu stați fără să faceți nimic, începeți să căutați elementele care o alimentează. Aceste elemente aparțin lumii divine și, când le veți găsi, veți iubi lumea întreagă și veți fi iubit, veți poseda o înțelegere superioară a lucrurilor, și în fine veți avea puterea de a acționa și de a realiza. Dacă așteptăm să vină Hristos la noi el va veni, dar și noi trebuie să-L chemăm. Aceste lucruri se învață și se educă tot din învățăturile sfinților părinți și cu ajutorul părintelui duhovnic, toate se pot aduce spre îndeplinire și slavă lui Dumnezeu Tatăl, Fiului și Duhului Sfânt.

Fericirea nu este plăcerea

Nevoia de a găsi fericirea e profund înscrisă în ființa umană. Această nevoie ne ghidează și ne stimulează. Cu toate acestea, urmându-și temperamentul, omul consideră fericirea în mai multe forme diferite, care îi apar mai degrabă sub forma plăcerii, și majoritatea oamenilor confundă una cu alta. Ei își imaginează că tot ceea ce le pare atrăgător, simpatic, ce le place, ce le spune ceva, îi va face fericiți. Ei nu, dacă vom analiza ce este cu adevărat plăcerea, cum o găsim, unde o găsim, vom înțelege că e mult mai complicat. Când vedem câtă energie desfășoară ființele umane pentru a se angrena în activități care le dau plăcere, e evident că, dacă fericirea ar fi sinonimă cu plăcerea, lumea întreagă ar înnota în fericire. Dar mai mult se întâmplă contrariul: adesea acolo unde oamenii își găsesc plăcerea, ei își găsesc și nenorocirea.

Plăcerea este o senzație momentan agreabilă care vă face să credeți că prelungind-o cât mai mult, veți fi fericit. Ei bine, nu este așa. De ce? Pentru că aceste activități care vă procură rapid și ușor plăcere nu se situează, majoritatea, într-un plan prea elevat: ele nu ating decât corpul fizic, poate inima și un pic intelectul. Ori, nu putem fi fericiți când căutăm să satisfacem doar corpul fizic, inima sau chiar intelectul, acestea sunt doar satisfacții parțiale și efemere. Fericirea, contrar plăcerii, nu e o senzație de moment, ci ea privește totalitatea ființei. Acel care crede că găsește fericirea în plăcere poate fi comparat cu un bețiv: își toarnă vin sau alcool și bea. Ah, se simte bine, uită de toate necazurile și trage concluzia că e magnific să bei. Dacă ar fi să ne pronunțăm pentru câteva minute, câteva ore, aceasta poate pare magnific. Dar după câțiva ani, ce se va produce? Pierderea facultăților, imposibilitatea de a trăi o viață familială și socială echilibrată, decăderea, crima poate. Ei bine, în numeroase circumstanțe, oamenii se conduc ca și bețivul: de vreme ce lucrurile le par agreabile, ei trag concluzia că ele vor rămâne așa pentru eternitate. Din păcate pentru ei sunt obligați mai târziu să constate pierderile, stricăciunile, și suferă. Este la fel și când e vorba de persoane cu care ei au ales să formeze o familie, să se împrietenească, sau să se asocieze pentru muncă: ei au tendința să se conducă după prima impresie de plăcere sau neplăcere, simpatie sau antipatie. Ei cred: ”Oh, acesta îmi spune ceva” și, fără să gândească, fără să aprofundeze, ei se decid, fără să-și dea seama că în realitate au de-a face cu un răufăcător. Ei se îndepărtează de un om pe care-l găsesc mai puțin agreabil, dar în realitate acesta e un om corect, cinstit și bun. Când ne conducem după simpatie și antipatie, care sunt impresii de moment, și nu după judecată care vede mult mai departe, ce vreți, ne vom sparge capul. Preoții, înțelepții ne previn despre realitatea lucrurilor, ei ne spun: ”Atenție la ce faceți: primul moment de satisfacție trecut, veți plăti foarte scump lipsa voastră de clarviziune.” Ei da, câte lucruri sunt pe moment agreabile, dar după. Pentru câteva minute agreabile pe aici, pe acolo, trăim ani de suferință. De aceea trebuie să fii vigilent și să nu ai încredere în ceea ce pare agreabil.

E adevărat că există anumite plăceri care hrănesc sufletul și spiritul, dar nu acestea sunt cele preferate de oameni. În plus, a te conduce după plăcere prezintă și pericole, pentru că ceea ce le place alimentează, cel mai frecvent, instinctele nu sufletul sau spiritul. Proba: nu trebuie decât să vedem unde își găsesc plăcerea: în mâncare, în băutură, în a se culca cu cineva, în a juca pe bani la casino, strivindu-i pe alții, răzbunându-se, etc., posibilitățile nu lipsesc. Dar unde vor ajunge astfel? Desigur nu la fericire, pentru că fericirea este ceva vast, infinit, în timp ce plăcerea nu atinge decât un domeniu limitat în om, acela al naturii inferioare, egoistă, mărginită. În căutarea fericirii, omul nu se gândește decât la el, plăcerea sa este el. El nu caută de loc plăcerea altora, numai a sa. Astfel, el se limitează și se depreciază, pentru a obține plăcerea sa și o apără, el e obligat frecvent de a folosi metode care nu sunt prea ortodexe: devine incorect, crud, și dacă e un moment când un altul îl privează de plăcerea lui, devine iritabil, agresiv, vindicativ. Atunci, ce plăcere gustă el? El devine insuportabil pentru alții, care nu uită să-l facă să simtă aceasta.

Desigur, eu nu spun că trebuie să se priveze de toate plăcerile și satisfacțiile sale, ar fi stupid. De altfel, natura e cea care obligă oamenii să-și caute plăcerea, altfel viața și-ar pierde gustul, sensul, și ar deveni întunecată, monotonă. Plăcerea e cea care animă, care dă culoare existenței și nu e vorba de a o suprima. Trebuie doar să nu o punem pe primul plan să facem din ea un scop în viață, trebuie orientată această tendință într-un sens constructiv. Toți avem instincte, dorințe și e normal, dar nu e un motiv pentru a face numai ce ne place. Dacă Cerul ne dă creierul, este pentru ca să ne servim de el și să ne orientăm corect. Ființa umană se aseamănă cu un vapor care navighează pe oceanul vieții; la bordul acestui vapor sunt mateloți care se ocupă cu încărcarea combustibilului în cazan pentru propulsie, și apoi mai există comandantul cu busola sa care se ocupă de orientare. Mateloții, sunt instinctele, poftele: ei sunt orbi, dar ne fac să avansăm. Comandantul este inteligența, înțelepciunea care ne dă direcția și supreveghează ca vaporul să nu eșueze pe stânci sau să lovească un alt vapor. Din păcate, aceste vapoare care sunt oamenii sunt amenințate pentru că comandantul lasă mateloții să facă ce le place!

Cele mai mari deziluzii îl așteaptă pe cel care se ghidează după plăcere, și care nu vede consecințele alegerii pe care e pe cale să o facă. Trebuie căutat un alt ghid: rațiunea, pentru că, ea vede consecințele fiecărei direcții pe care sunteți pe cale să o alegeți și vă avertizează: ”Atenție, acolo, îți vei sparge capul…Acolo, da, poți să mergi…” Din păcate, dacă vorbiți cu oamenii, veți vedea că majoritatea oamenilor sunt convinși că nu pot să-și descrețească fruntea, să se însenineze, decât dacă fac ce le place. Ei sunt gata pentru asta să sară peste toate regulile, toate tabu-urile, cum se spune. Ei vor să fie liberi. Și care e această libertate? Aceea de a face nebunii, și de a se distruge. Dacă ne eliberăm cu bună știință de lumină, de înțelepciune, de judecată, pentru a gusta câteva momente de plăcere, vom suferi, e inevitabil, și chiar fizic: vom fi bolnavi, pentru că boala nu e altceva decât manifestarea în plan fizic a dezordinii pe care o lăsăm să se instaleze în planul psihic.

Dacă vrei să inversezi aceste prejudecăți și reguli pentru a fi tu însuți, nu e rău, chiar din contră. Dar trebuie știut că sub legile moralei umane se găsesc legile eterne stabilite de însuși Hristos Împăratul nostru, și, că vrem sau nu, când călcăm aceste legi, o vom plăti prin durere, suferință, boală. E ușor să prevezi ce noi boli vor apărea în lume din cauza manierei în care oamenii își trăiesc libertatea și, în acest caz ce boli vor fi incurabile. Desigur, Hristos nu e așa crud pentru a strivi imediat pe cineva pentru o greșeală mai mică. Cel care face exces de hrană, de băutură, de tutun, de sexualitate, etc. poate să nu se îmbolnăvească decât după ani de zile. Dar e ușor de prevăzut că dacă nu își schimbă conduita nu va putea scăpa bolii. Organismul aceluia care depășește măsura, în orice domeniu ar fi, este ca o construcție de lemn a cărei pereți sunt roși: ea nu se va distruge astăzi sau mâine, dar după ani, dintr-o lovitură casa se dărâmă. Multe lucruri sunt la fel în viață și, cum lumea nu înțelege felul în care aceste legi lucrează, oamenii gândesc doar pe o perioadă de timp prea limitată. Ei spun: ”Priviți-l pe acesta: el e cinstit, rezonabil, bun, dar nu e recompensat.” În timp ce un altul e un șnapan și tot îi reușește, și trag concluzia că e mai avantajos să fii șnapan. Iată filozofia ce o are acum lumea: oamenii nu văd mai departe de lungul nasului.

În realitate, pentru a înțelege cum lucrează legile divine, trebuie observați oamenii și evenimentele pe o durată mai lungă. O perioadă mai scurtă e insuficientă pentru a ne pronunța. Priviți cum se întâmplă cu țările: de multe ori numai după secole putem înțelege cum o țară cade încet, încet în decadență; cei care trăiesc în aceasta nu își dau seama. La fel e și pentru oameni. De multe ori, consecințele unei purtări bune sau rele se văd în timp și spațiu. Ei da, din păcate sau din fericire, fericirea pentru om nu înseamnă a face ce-i place și cum îi place, pentru că, vă repet, fericirea nu este plăcerea. Deci, atenție, nu vă lăsați influențați. Mulți găsesc normal să respecți anumite reguli de conduită, pe care apoi încep să le încalce pentru că au auzit de la alte persoane că acestea sunt baliverne ridicole, de care trebuie să ne eliberăm. Și, la sfârșit sunt atât de bine eliberați că își sparg capul. Există de asemenea și oameni care se cred foarte inteligenți, și care intră singuri în catastrofe, și care atrag o cantitate de naivi care-i urmează. Cunoașteți parabola orbilor din Evanghelii: dacă orbii conduc alți orbi, cad toți în groapă. Ei bine, câți savanți, filozofi, gânditori spun absurdități, și totuși toți îi urmează. În timp ce pe sfinții părinți, care cunosc bazele pe care e construită viața veșnică, nimeni nu-i ascultă. De ce? Este foarte simplu: pentru că teologii nu prezintă lucrurile într-un mod agreabil, ei vorbesc de legi, judecată, înțelepciune, stăpânire de sine și chiar de sacrificiu și asta întru slava lui Dumnezeu! În timp ce ceilalți vorbesc de dorințe, plăceri, pasiuni, atunci evident, asta convine la toată lumea. Ei da, dar ce vă spune un preot este cu adevărat pentru binele vostru. Poate nu pentru ce considerați ca binele vostru de moment, dar sigur pentru binele vostru îndepărtat, definitiv, etern. Iată, din acest punct de vedere sunteți orbi. Da, aceasta e să fi cu adevărat orb: să nu vezi decât momentul prezent, satisfacerea imediată a unei dorințe, a unei nevoi, a unui instinct, în loc de a veda un pic mai departe.

Desigur, aceste explicații nu sunt, poate pentru toată lumea. Deci, trebuie să lăsăm oamenii să caute fericirea așa cum se pricep: ei vor găsi tot timpul câteva fărâmituri pentru a mânca. Natura e atât de generoasă! Ea lasă peste tot ceva de ronțăit chiar și în lada de gunoi, simbolic vorbind. Cei ce nu sunt capabili să se hrănească în altă parte, de ce să moară de foame privându-se de singurele alimente care le excită gustul? Aceste alimente îi înbolnăvesc, desigur, dar ce să facă, dacă nu doresc altele? Când cei ce simt că plenitudinea, fericirea pe care o caută este în altă parte și doresc să o găsească, trebuie să-i ajutăm. Trebuie să le spunem: ”Fericirea, adevărata fericire, este foarte greu de obținut, dar nu e un lucru imposibil. Trebuie multă muncă, multă voință, și mai cu seamă discernământ: să înțelegem că ceea ce majoritatea oamenilor numesc “fericire” nu este, de fapt, decât o sumă de mici plăceri, mici satisfacții, aparențe de fericire. Dacă vreți să întreprindeți acest drum lung și penibil spre adevărata fericire și, odată ce ați obținut-o, să puteți să o dați și la alții, atunci căutați-o în afara cărărilor bătute: în afara plăcerii la Dumnezeu”. Până la urmă și iubirea nețărmurită pentru Hristos este tot o fericire, dar o fericire sufletească și care ne duce pe noi tot mai aproape de viața veșnică.

Fericirea este în muncă

Unde e în realitate adevăratul pericol pentru un alcoolic? În alcool? Nu, în capul său. De ce? Pentru că el consideră lucrurile numai după plăcerea de moment. Pentru moment, bea, se simte bine și trage magnifica concluzie că așa va fi tot timpul. Și aceasta e eroarea. Da, plăcerea, nu e nimic mai grozav pe moment, dar pe o perioadă mai lungă, e ruină! Veți zice: ”Bun, am înțeles, nu plăcerea e cea care ne face fericiți, dar atunci, ce ne-o va da?” Munca. O, știu deja ce îmi veți spune: că vreau să vă lipsesc de toată bucuria, de toate satisfacțiile, că a lucra e penibil, că voi nu faceți altceva decât munciți și asta nu vă face de loc fericiți. Înlocuind plăcerea cu munca, înseamnă a înlocui o activitate ordinară, egoistă, cu o activitate mai nobilă, mai generoasă, care ne lărgește conștiința și declanșează în noi posibilități noi. Nu se pune problema de a vă lipsi de plăcere, dar pur și simplu să nu o puneți pe primul loc ca scop al existenței, pentru că aceasta ne slăbește, ne sărăcește. Cel care caută plăcerea înainte de orice, se conduce ca un om care, pentru că iarna e frig, utilizează pentru a se încălzi toate obiectele de lemn din casă: ușile, ferestrele, scaunele, paturile, dulapurile etc…peste un timp, nu mai rămâne nimic. Este la fel cu cel ce se lasă ghidat de plăcere: tot ceea ce e pe cale să trăiască ca emoții, senzații, îi arde încet-încet rezervele. Cei care caută plăcerea cu orice preț trebuie să știe dinainte ce îi așteaptă: sărăcirea și întunecarea conștiinței, și nu vor putea cunoaște tezaurele sufletului și spiritului, ci numai ceea ce trece prin stomac, pântece sau încă mai jos.

În loc de a considera plăcerea ca scop al existenței, trebuie să spunem:”A, trebuie să fac cu viața mea ceva cu sens, util, mare” și să înlocuim astfel plăcerea prin muncă, adică cu un ideal. Și care este această muncă? Mulți acceptă faptul că fericirea se limitează la câteva efervescențe, la câteva focuri de paie urmate de dureri și necazuri. Ei bine, dacă ar fi așa, nu merită să o căutăm. Câteva lucruri pe fugă, la ce bun? ”Plăcerea dragostei nu durează decât un moment, Durerea din dragoste durează o viață” Ei da, nu am auzit niciodată așa ceva în viața mea până acum. Numai că, mă întreb de ce, după ce au găsit acest adevăr, oamenii continuă să facă la fel, ca și cum nu l-ar fi descoperit de loc. În realitate, când ai descoperit adevărata dragoste, nimeni și nimic nu te poate face să o pierzi; o ai pentru totdeauna. Veți spune: ”Da, dar când iubim pe cineva, cum să înlocuim plăcerea cu munca? E imposibil!” Ba da, e posibil. Ce vă împiedică să vă prindeți ființa iubită în brațe, și să vă îndreptați împreună spre lumină, frumusețe, viață eternă. Desigur, va fi imposibil, pentru că sunteți convinși că plăcerea senzuală trebuie să vă guverneze existența și din păcate înlocuiește dragostea către Hristos. Dar voi, învățați să studiați aceste viziuni de ansamblu noi și exersați: veți simți că avansați, că alte facultăți se dezvoltă în voi încet-încet, și începeți să gustați plăcerile sub o formă mai subtilă. Plăcerea senzuală e la început agreabilă, desigur, dar încet vă distruge. Munca, din contră, la început e grea, dar pe măsură ce trece timpul, deveniți rezistenți, bogați și fericiți. Aveți, deci, interesul să tratați munca ca scopul vieții voastre, adică să faceți în așa fel încât fiecare moment al zilei să fie o ocazie de a progresa pe calea stăpânirii de sine, a armoniei, a luminii. Veți vedea, această muncă vă va da într-o zi cele mai mari plăceri. Dar, nu trebuie să vă opriți sub impresia momentului, pentru că des această impresie e mincinoasă. Trebuie reflectat pentru a vedea ce efect are decizia voastră în timp mai îndelungat. Voi lucrați, faceți eforturi, și pentru un moment nu vedeți nici un avantaj, vă descurajați. Da, pentru un moment poate fi așa, dar dacă veți vedea, așa ca mine, tot ceea ce munca voastră vă pregătește magnific, nu veți mai vrea să vă opriți. Lucrul în slujba Mântuitorului Hristos este o muncă grea dusă cu noi înșine, spre a știi cu exactitate, sub îndrumarea preotului duhovnic, cum să lucrăm cel mai bine întru slava lui Dumnezeu și cum să găsim viața veșnică prin mântuire. “Lucrați pentru Mine și Împărăția cerurilor va fi mult mai aproape de voi”.

Filozofia efortului

Omul are o tendință înăscută de a evita eforturile și face tot ce poate pentru a se debarasa de sarcinile sale sau a le ceda altor oameni, animale sau mașini. Și astfel el slăbește și își pierde facultățile. Cel care vrea să devină rezistent, inteligent și capabil să înfrunte toate situațiile, trebuie să se obișnuiască să facă eforturi. Eforturile îl vor menține în formă. În zilele noastre putem să achiziționăm multe lucruri fără efort, dar care va fi rezultatul? Vom fi arhiplini la exterior și asta-i tot, în interior nu va fi nimic. Progresul tehnic, de exemplu, a adus multe facilități, nu o putem nega; dar în același timp ce omul are nevoie de tot mai multe pentru a trăi, pământul, apa și aerul sunt din ce în ce mai poluate și nu mai absorb elementele toxice care le otrăvesc. Atunci, tot acest progres nu aduce mare lucru pentru adevărata fericire, înseninare: contribuie mai curând la o slăbire și o dispensare de eforturi. Ei da, mașinile lucrează pentru el, socotesc pentru el, își aduc aminte pentru el, se deplasează pentru el, și el în acest timp este în pericol. Omul a fabricat tot felul de motoare pentru a se deplasa în spațiu și, efectiv, el se plimbă prin aer cu avioane, elicoptere, rachete, dar în interior, el rămâne atașat de sol, incapabil să se desprindă, de a se ridica prin gândire. Nu vă este interzis a vă folosi de toate mijloacele tehnice care sunt la dispoziția dumneavoastră, nici chiar să fabricați altele, dacă sunteți capabili, dar trebuie să începeți o muncă interioară care vă va permite să vă serviți de aceste mijloace pentru a vă îmbogăți, în timp ce, pentru moment, acestea contribuie la a vă slăbi. Dacă veți avea gloria, bogăția, puterea nu veți fi satisfăcut dacă nu ați fi făcut nici un efort pentru a le obține. Efortul este acel pe care puteți conta, în efort veți găsi bucuria, fericirea. Singurul punct de sprijin solid pe care vă puteți sprijini existența voastră, este propria persoană și activitatea proprie. Până nu veți înțelege asta, nu veți fi stăpân pe situație, veți depinde de circumstanțele exterioare, la voia schimbărilor, nu veți obține nimic din ce doriți profund, vă va scăpa totul. Atunci, obișnuiți-vă în fiecare zi de a conta numai pe eforturile voastre și veți avea cerul și pământul, nimic nu vă va dezamăgi.

Veți spune: ”Dar noi facem eforturi, nu facem decât asta: în fiecare zi muncim pentru a ne câștiga existența.” Da, e adevărat, dar nu ajunge, nu sunt chiar eforturile de care vorbeam. Eu vă vorbesc de eforturile inimii voastre, ale spiritului vostru, eforturi pentru a vă regăsi, pentru a vă lega de ce e esențial în voi: Eul superior. Acestea sunt eforturile mai importante, pe care trebuie să le mențineți zi de zi, până veți reuși. Chiar dacă nu veți atinge idealul spre care tindeți, nu abandonați niciodată eforturile, pentru că ele sunt singurele care vor rezista și după moarte: eforturile care vi le impuneți pentru a vă realiza din plin. Aceste eforturi sunt cheia viitorului vostru. Iată de ce când întâlniți dificultăți în viață, nu vă revoltați și nu încercați să le evitați; înțelegeți că Împărăția Domnului vă pune în aceste condiții pentru a vă forța să mergeți mai departe, mai sus. Nu cereți ca viața să vă fie liniștită. Nici un alpinist nu poate să facă o ascensiune a unui munte dacă ar avea în fața lui pereți perfect netezi. Pentru a se cocoța, are nevoie de asperități unde să-și pună mâinile și picioarele și de asperități pentru a prinde coarda. Și astfel, puțin câte puțin ajunge pe creastă. Ei bine, pentru motive asemănătoare e necesar să întâlnești în viață dificultăți, necazuri, obstacole, de a fi capabil să-ți duci crucea până la capăt. Veți protesta pentru că apare o contradicție: vă scriu că viața trebuie trăită în armonie și pace, și acum vă scriu că trebuie să întâlnim dificultăți și opoziție pentru a progresa. Trebuie bine înțeles aceasta: cei care doresc armonia și pacea fără ca în prealabil să fi învățat să treacă de obstacole, se pregătesc din contră pentru o viață în dezordine și zăpăceală. De ce? Pentru că adevărata armonie, adevărata pace sunt recompense care revin celor care le-au câștigat, manifestându-și calitățile de dezinteres, bunătate, răbdare. În acel moment, chiar dacă ei trebuie să treacă încercări, nu se vor simți deranjați, nu vor suferi și nu vor face pe alții să sufere. Pentru că ei au reușit să se transforme, să se amelioreze. Grație unei munci răbdătoare, susținute, ei au reușit să stabilească relații cu Cerul și cu însuși Hristos Dumnezeul nostru, să aibă schimburi cu îngerii care-l populează și într-o zi ei se vor simți luați dintr-o dată chiar pe culme. Acolo, ei nu vor mai avea nevoie să se agațe de asperități, să se cațere penibil, ei vor zbura! E așa de greu de înțeles?

Trebuie să dorim fericirea, plenitudinea și pacea, căci aceasta e adevărata viață, dar când suntem imperfecți, vom trece pe lângă. Proba: cine nu dorește fericirea? Toți oamenii nu doresc decât asta, toți își petrec timpul făcând proiecte pentru a realiza ce cred ei că îi va face fericiți. Dar iată, ei nu sunt fericiți. E clar că mai au ceva de înțeles și de corectat. Da, dacă nu facem eforturi pe calea perfecțiunii, nu trebuie să dorim o viață liniștită și agreabilă, în toate felurile, ea nu va fi. Trebuie să acceptăm dificultățile căutând care sunt eforturile pe care noi ne obligăm a le face care ne vor conduce la adevărata fericire. Știu că pentru voi e dificil de admis, dar asta e realitatea. Dacă lucrurile ar sta cum vrem noi, ar fi o catastrofă! Noi nu suntem atât de clarvăzători pentru a vedea consecințele îndepărtate a ceea ce ne dorim. Ceea ce noi credem că este bine pentru noi ne va antrena și dacă se va realiza, vom petrece viața în trândăvie, plăceri și excese de tot felul care de care mai dăunătoare. Dar, din fericire Cerul nu dă oamenilor fericirea pe care ei o așteaptă: ei ar pierde totul și chiar gustul vieții. Deci, adevărata fericire este în efort. Atunci, nu căutați dulceață, pentru că vă veți îmbolnăvi. Când începeți să iubiți amărăciunea, chinina, veți fi salvați. Adesea ceea ce iubiți vă îmbolnăvește: atunci, nu plângeți dacă sunteți lipsiți de acestea. Cerul e cel care nu vi le dă, pentru a mai rămâne un pic în viață.

Iată adevărata filozofie pe care am descoperit-o și am acceptat-o. Nu aș abandona această filozofie pentru toate bogățiile din lume. Aceasta nu înseamnă că, dacă cineva vrea să îmi dea bogății, eu le voi refuza! Orice e binevenit, când putem face ceva util pentru toți, dar nu bogăția o caut. Atunci, iată esențialul: să faci eforturi pentru a merge în fiecare zi mai departe în realizarea idealului propriu. Din punct de vedere material, exterior, aceasta nu vă va aduce mare lucru, dar chiar regii și prinții Pământului nu vor avea ce veți obține. Nu vă lăsați tot timpul subjugați de aparența lucrurilor, în interiorul vostru veți găsi adevărate comori mergând până la infinit. Când începeți să faceți aceste eforturi, lumina va veni, înțelegerea va veni, puterea va veni, ordinea și armonia vor veni. Căutați viața veșnică alături de Dumnezeu și mântuirea sufletelor, pentru că o spun drept, merită toate eforturile depuse.

Oamenii sunt marcați de latura exterioară; chiar când se reculeg în liniște, ei se gândesc la evenimente, obiecte exterioare. Da, în loc să caute în ei ce e mai profund, centrul lor, chiar când se reculeg ei se ocupă de ce e afară. Și voi, de asemenea, analizați-vă, și vă veți da seama că nu știți să intrați și să rămâneți în voi înșivă, atenția vă este atrasă, fără îndoială, afară. Veți spune: ”Dar ce ne cereți e foarte dificil.” Poate, dar e util să o auziți; într-o zi, vă veți aduce aminte și veți descoperi că sunteți, în fine, capabili de a avea o adevărată viață interioară. Bazați-vă existența pe propriile eforturi, nu contați pe nimic altceva. Acceptați și utilizați tot ceea ce lumea exterioară vă oferă bun, dar nu vă bazați pe acestea, pentru că viitorul vostru adevărat este de a parcurge toate regiunile spațiului, printre stele și sori, și nu veți putea duce în acest voiaj bogățiile pe care le-ați îngrămădit sub voi. Trebuie să învățați unde e de lucrat și pe ce trebuie contat. Dacă vă bazați pe soțul vostru, copiii voștri, banii voștri, într-un moment sau în altul veți avea decepții. Nu puteți conta decât pe spirit, adică pe o activitate pură, efort constant. Cât despre restul lucrurilor, utilizați și mulțumiți Cerului că vi le-au dat, dar nu contați pe ele. “Veniți și lăudați pe Domnul și el vă va da viața veșnică”. Și vă mai spun: nu contați pe preotul vostru, nu contați pe mine cel care scriu această carte ca și cum m-ați considera exterior vouă, ca pe cineva care poate sau nu poate să vină să vă vadă. Prieten să vă fie Hristos și Sfânta Treime, doar așa putem vedea eforturile noastre răsplătite spre iertarea păcatelor și indeplinirea dorinței de a ajunge la viața veșnică.

Dar dacă veți plasa în voi, în inima voastră, în sufletul nostru, pe Hristos veți putea conta pe El, pentru că prezența lui în voi va fi atât de exactă, atât de reală ca voi înșivă. Și în necazuri și suferințe Îl veți găsi totdeauna pentru a vă ajuta, ca să înțelegeți că El este peste tot cu voi, că nu o să vă părăsesc niciodată, că ceva din cunoștințele Lui, din dragostea Lui, din răbdarea Lui va rămâne în voi. Veți spune: ”Atunci, este util să venim să-L întâlnim pe Domnul?” Da, utilizați aceste întâlniri, profitați de ele, dar nu contați exclusiv pe ele, căci într-o zi sau alta, veți fi dezamăgiți și supărați, pentru că Dumnezeu nu poate indepini toate dorințele odată, ci pe rând în funcție și de cum știm să-L slăvim și să-L aducem în sufletele noastre pe Împăratul Cerului.

Lumina este cea care aduce fericirea

Majoritatea oamenilor știu în adâncul sufletului, că banii nu pot să le aducă o fericire veritabilă, de altfel în Franța aveți un proverb: ”L’argent ne fait pas le bonheur”…( "Banii nu aduc fericirea" …). Dar există și conștiințe care își permit să își satisfacă anumite dorințe. Și cum sunt multe dorințe, au, evident, nevoie de mulți bani! Iată, trebuie să reflectăm: sunt oare dorințele care le putem satisface cu ajutorul banilor, în majoritatea timpului, dezinteresate, elevate? Atunci, atenție, întrebați-vă tot timpul de ce vreți bani și cum vreți să-i utilizați. Da, trebuie să vă supravegheați, pentru că banii sunt mijlocul cel mai puternic pentru a vă satisface natura inferioară. Eul vostru divin nu are nevoie de bani: are nevoie de lumină, dragoste, infinit, eternitate iar pe acestea banii nu le pot furniza. Viața veșnică nu se cumpără cu bani și nici nu se negociază, mântuirea este o stare de spirit pe care noi trebuie s-o înțelegem mai presus de noi înșine. Banii pot furniza doar ceea ce aveți nevoie în planul material: hrana, veșmintele, bijuteriile, casele, mașinile, etc. Câteodată nu pot nici măcar să vă servească pentru a vă regăsi sănătatea. Și când vă simțiți tulburat, angoasat, când nu mai aveți gust de viață, nici medicamentul cel mai scump nu vă poate ajuta. Chiar admițând că ar începe să vă ușureze, ați duce o viață atât de nerezonabilă, care va distruge efectul bun al medicamentului, încât vă veți îmbolnăvi din nou. Pentru că originea răului este în modul vostru de viață, și nu puteți câștiga ceea ce nu se poate cumpăra cu bani. Viața întru Hristos este cel mai bun medicament posibil. Desigur, banii sunt necesari, nu sunt eu cel ce vă spune că ați putea trăi fără ei, ați deveni un parazit. Nu e o soluție de a suprima banii, cum ar sugera unii care cred că ei sunt cauza tuturor relelor societății. Banii sunt un mijloc de schimb, și dacă i-am suprima, am fi obligați să-i înlocuim printr-un alt mijloc; pentru că viața în societate e bazată pe schimburi și ne-am întoarce în fața aceleiași probleme. Dacă banii produc stricăciuni, nu ei sunt vinovați de aceasta ci persoana care se servește de ei, și care se străduie să își satisfacă dorințele. Din moment ce persoana are intenții murdare în cap, banii sunt cei care o ajută a le realiza. Punându-și alte idei în cap, aceiași bani devin în mâinile ei o binefacere. Banii sunt o formidabilă putere asupra naturii inferioare, personalitatea. O invită, o excită: ”Ba da, du-te, ai mijloacele de a-l ruina pe acesta, de a-l învinge pe celălalt. Această femeie e măritată? Nu înseamnă nimic, ce te reține? Pentru că te place, poți să o ai: vei vedea că nu va rezista mașinii și diamantelor pe care vrei să i le oferi.” Și astfel de gânduri rele pot continua. Ei da, banii sunt un consilier rău al personalității pe care-l vedem în fiecare zi. Dacă vreți să cunoașteți cu adevărat pe cineva, dați-i mulți bani și o funcție de conducere, după aceea observați cum se poartă. Dacă persoana nu se aruncă imediat în plăceri, nu devine vanitoasă, exigentă, dură, arogantă, etc., iată o persoană magnifică pe care puteți conta, pentru că ea a reușit să-și învingă tentațiile pe care i le dau banii.

Pentru a rezolva definitiv problema banilor, trebuie știut că pericolul este de a-i lăsa să se instaleze în cap. Vreau să spun: nu vă mai gândiți la ei pentru că ideea de bani, dorința de a avea bani crește, se umflă până acoperă cerul. E ca o perdea care împiedică lumina celestă de a penetra, de a veni să se instaleze în ființa umană. E bine să ai bani, bineînțeles, dar cu condiția de a-i pune într-un buzunar, într-un sertar, pentru a putea dispune de ei când e nevoie, puneți-i oriunde, în afară de capul vostru. Dacă nu, banul va deveni stăpânul vostru, iar voi sclavii lui. Dacă voi sunteți stăpânul și el se supune, puteți face mult bine; dar dacă el e stăpânul, vă va împinge la a domina și a elimina pe semenii voștri. Și atunci, s-ar putea ca prostimea să vă admire pentru că ați devenit un mare bancher, un om de afaceri formidabil care a reușit să instaleze filiale în lumea întreagă; dar cum ați reușit să călcați legea bunătății, generozității, a dezinteresului, vine să vă întrebe Justiția Divină prin însuși Hristos cel adevărat care nu admite astfel de comportamente. Și atunci veți plăti aceste încălcări de legi prin tot felul de încercări fizice și psihice.

Fiecare dintre voi trebuie să reflecteze asupra raportului pe care trebuie să-l aibă cu banii, dar mai ales să evite să-i aibă ca ideal, ca scop al vieții, să evite să-i aibă în cap pentru că vor deveni ca un ecran care împiedică soarele, spiritul de a vă lumina. Capul vostru trebuie să fie numai la dispoziția luminii, a Cerului, a îngerilor, a arhanghelilor gata de a primi mesajele, sfaturile. Dacă aveți un ecran în capul vostru, mesajele sunt reflectate și nu veți ști pe ce direcție să mergeți, nu veți fi ghidați. Și când nu mai suntem ghidați cădem cu capul în jos în gropi și prăpăstii. Pentru a obține fericirea, nu de bani aveți nevoie, ci de lumină și mântuire. Câteodată unii dintre cititorii mei vin și mă roagă să-i sfătuiesc pentru a-și alege o profesie. Ei ezită: să se angajeze pe un anume drum unde vor câștiga altceva?…Și eu, ce credeți că le răspund? Ca indrumător de dezvoltare personală, nu pot să spun cuiva ce trebuie să facă aici și acolo, ci numai să-i explic care sunt consecințele alegerii sale; apoi, el se decide după ce a reflectat, analizat bine. Răspund deci: ”Să vrei să câștigi mulți bani, nu e rău, dar totul depinde de scopul vostru, de idealul vostru, de ce vreți să realizați în viață. Dacă idealul vostru e cel pe care-l numim de obicei “a reuși în viață”, adică a avea putere, influență, ei bine, câștigați mai mulți bani. Dar dacă aveți ca ideal progresul pe calea vieții interioare, spirituale, puteți fi fericit cu mai puțini bani. Alegerea vă aparține.” “Alegeți calea cea dreaptă și Dumnezeu vă va răsplăti” spunea la un moment dat Arhiepiscopul Clujului și al Feleacului Bartolomeu Anania.

Dealtfel, cel care posedă multe bunuri nu e niciodată liniștit, e fără încetare antrenat în multe activități, probleme, etc. Trebuie să fie tot timpul cu ochii în patru pentru a se proteja de oamenii ambițioși, necinstiți, lacomi care-i văd proprietățile. Interesați-vă să aflați câți dintre oamenii bogați și foarte bogați de pe această planetă sunt și cu adevărat fericiți? Foarte puțini spre deloc. Și chiar dacă e foarte vigilent, cum poți să prevezi totul? Sunt preocupări fără sfârșit care îngreunează, materializează, decupează regiuni spirituale. El pierde, deasemenea, mult timp și multă energie pe care ar fi putut să o folosească mai util pentru evoluția sa și a altora pe care ar fi avut ocazia să-i ajute cu achizițiile sale spirituale! Oricare sunt sarcinile pe care le avem de îndeplinit, ar fi bine să nu ne supraîncărcăm, să ne mulțumim cu necesarul pentru a trăi. A cere mai mult, complică existența. Veți spune: ”Sunt persoane care moștenesc bogății foarte mari, este rău pentru evoluția lor?” Mai întâi, nu sunt cazuri așa frecvente, dar și în acest caz totul depinde de persoană: dacă ea vrea să profite de banii săi pentru a-și satisface tendințele de lene, capricii, ambiții, sau dacă ea e dezinteresată, stăpână pe ea însăși și capabilă să se folosească de bogăția sa pentru a face bine cu ajutorul ei și acelora care nu au bogății și o viață mai bună. Dar trebuie să fim conștienți că banii nu sunt utili decât în plan material. În plan psihic, spiritual, nu putem face nici un bine cu banii: aici, trebuie lumină, pentru că lumina e fluidul de aur. Dacă iubiți lumina, posedați deja aur în plan spiritual. Cu cât sunteți mai bogat cu acest aur, cu atât mai mult aveți posibilitatea să mergeți în magazinele celeste să “cumpărați” ceea ce nu puteți găsi în nici un alt magazin: înțelepciune, dragoste, bucurie, infinit, eternitate, pocăință. Din acest motiv, înțelepții și preoții se străduie să adune cât mai mult aur posibil în plan spiritual pentru a putea să se îmbogățească de calități și virtuți de care, apoi, vor beneficia alții. Chiar dacă nu au un ban în buzunar, ei continuă, grație luminii lor, să atragă prezența Cerului și să o distribuie în jurul lor. “Că a ta este Împărăția și slava și închinăciunea, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, amin”

Deci, e clar, în plan material e preferabil de a nu te satisface de loc. În timp ce în domeniul spiritual, din contră, trebuie să nu te saturi niciodată, să nu fii deloc mulțumit de tine, nici de ce ai, să vrei să devii cât mai bogat, din ce în ce mai puternic în slujba binelui. Și cu atât mai rău că aceasta nu se învață din morală sau din religiile ordinare, pentru că e suficient să fi un tată și un soț bun: să-ți hrănești și să-ți îmbraci nevasta și copiii, să ieși la plimbare dimineața și să te întorci liniștit. Iată modele! Desigur, nu e rău și mulți oameni nu sunt capabili să realizeze aceasta. Dar această “morală” e insuficientă pentru cel care pretinde că trăiește după regulile adevăratei morale, adevăratei religii. Adevărata morală, adevărata religie este conținută în cuvintele lui Iisus: “Fiți perfecți cum și Tatăl vostru din Ceruri e perfect.” Cum putem fi perfecți ghidându-ne după o morală ordinară după cei care nu cred în viața veșnică? Distanța dintre om și Dumnezeu e așa de mare că ne întrebăm de ce Iisus ne-a dat acest ideal care ne depășește imaginația: “Să fi perfect ca și Dumnezeu însuși!” Ei bine, știa ce făcea. Pentru că în plan material, e bine să te mulțumești cu lucruri mici, de a fi recunoscător și să mulțumești pentru fiecare dintre ele, dar în plan spiritual, nu trebuie să fi mulțumit niciodată, trebuie să fi ambițios, insațiabil, să tinzi spre un ideal foarte elevat, cel mai inacesibil: perfecțiunea divină. Toți trebuie să cerem bunătățile cerești. Da, cereți sută la sută, pentru a obține mai puțin de unu la sută! Ceea ce trebuie să cereți este lumina, ca tot să devină lumină în gândirea voastră, sentimentele voastre, actele voastre, corpul vostru fizic. Lumina: acest cuvânt rezumă, condensează tot binele pe care ni-l putem imagina, tot ce e mai pur, mai puternic, mai frumos, sublime Dumnezeu însuși. Într-o zi l-am întrebat pe preot: “Părinte, care e cea mai bună metodă de a te lega de Dumnezeu?” Mi-a răspuns: ”Prin munca cu lumina, pentru că lumina e expresia splendorii divine. Trebuie să ne concentrăm spre lumină și să lucrăm cu ea: să plonjăm în ea, să ne bucurăm de ea. Prin lumină suntem în relație cu Dumnezeu.” Atunci, eu v-o spun de asemenea: nu există muncă mai bună decât lucrul cu lumina. Lumina e ca un ocean de viață care palpită, vibrează, puteți să intrați în ea pentru a înnota, vă purifică, beți-o, vă hrănește. În sânul luminii veți simți plenitudinea și pe Hristos mai aproape de voi.

Lumina, este de asemenea simbolul tuturor culorilor asupra cărora vă puteți concentra, fie separat, fie combinate între ele. O dată ce ați reușit să-i creați culorile cu gândirea, puteți să le faceți să treacă prin voi, și să le proiectați asupra ființelor pe care le iubiți și asupra lumii întregi. Această muncă cu lumina e o muncă cu virtuțile, cu forțele și entitățile celeste, pentru că, în spatele luminii și culorilor, există o întreagă viață ascunsă, lumina fiind numai reprezentarea ei vizibilă. Prin culori intrați în legătură cu această viață. Mai este o vorbă a părintelui, pe care n-am uitat-o. La un moment dat, întrebarea era: ”După ce semn recunoaștem evoluția unui om?” Și duhovnicul a răspuns: ”După intensitatea luminii ce emană din el.” Când eram încă în căutarea luminii și nu aveam încă aceste criterii, acest răspuns m-a frapat, dar iată că pe acest principiu s-a bazat, de asemenea, o mare parte a vieții mele mai ales ultimii 6 ani. De-a lungul vieții, și eu m-am convins că putem judeca ființele după lumina lor. Această lumină, nu e, desigur, vizibilă, dar o simțim în privire, în expresia feței, în armonia gesturilor. Ea nu depinde nici de facultățile intelectuale, nici de educație, ea este o manifestare a vieții divine, și pe această lumină trebuie să o căutăm, fără să ne săturăm. “Am găsit lumina cea adevărată….” se spune în desele cântări din biserică, așa că încercați să căutați și găsiți lumina alături de Hristos Dumnezeul nostru și mântuirea va fi darul Lui pentru voi.

Sensul vieții

Ființa umană caută, conștient sau inconștient, un sens în viața ei. Are nevoie de un motiv de a exista și în fiecare zi încearcă să-l găsească în tot ce i se petrece, în viața familială, socială, profesională. Dar în realitate, nici o reușită, nici o posesiune materială nu poate să-i dea sensul vieții, dacă chiar e vorba de un “sens”, iar sensul nu e material, nu putem să-l găsim decât sus, în planurile subtile. Mai jos, nu găsim decât forme. Putem să umplem formele cu un conținut care e dat de sentiment, de senzația pe care o încercăm atunci când iubim un obiect, o ființă sau o activitate. Dar sentimentul e trecător, într-o zi sau alta vom simți un gol și vom suferi. Trebuie, deci să căutăm un lucru deasupra conținutului: sensul. Când am atins sensul, posedăm plenitudinea. Un exemplu vă va face să înțelegeți mai bine ce vreau să vă explic. Ieri ați mâncat excelent, dar asta a fost ieri, și astăzi aveți din nou nevoie de mâncare, amintirea mesei de ieri nu vă potolește stomacul. La fel citind o carte, privind un tablou, ascultând muzică simțiți uneori că atingeți un adevăr care vă transformă viziunea asupra lucrurilor, această revelație va dura pâna mâine și poimâine. Pentru că prin intermediul cărții, tabloului, muzicii spiritul vostru s-a ridicat foarte sus și a găsit un sens. E ca și cum un element etern care a intrat în voi, nu vă mai părăsește. Când ați găsit sensul lucrurilor, îl aveți pentru totdeauna. Dar pentru a-l găsi trebuie să urcați să vă hrăniți, să vă gândiți, să iubiți, să acționați în planurile superioare. Când căutați mai jos, nu găsiți nimic. Nimic din ceea ce e material nu vă va aduce acest sens. În timp ce cu un adevăr pe care îl sesizați sau care vi se dă, puteți lucra și trăi cu el tot timpul având rezultate. Desigur, nu e suficient să aveți timp de meditat și un moment de inspirație, lumină, pentru a da un sens vieții; trebuie să învățați să faceți să dureze acest moment până devine o stare de conștiință permanentă care purifică, ordonează și restabilește totul în voi. Din păcate, sunteți destul de des nepăsători, treceți ușor, în câteva minute, din lumea divină în preocupările cele mai prozaice și stupide, ca și cum s-ar șterge totul. Ei bine, nu știți ce pierdeți, pentru că această stare are puterea de a acționa asupra ființei voastre pentru a o liniști și a-i armoniza mișcările; dacă aveți puterea să o mențineți, ea e capabilă să împiedice stările negative care vin să se instaleze în voi. Iată, ați făcut schimbări, și după ce ați meditat, v-ați rugat, aveți nevoie să vă gândiți la lucruri nesemnificative, răzbunări, plăceri. Veți spune: ”Dar ne cereți ceva imposibil. În viață nu putem menține continuu stările divine.” Da, în aparență aveți dreptate, trăiesc în aceeași lume cu voi și știu cum e. Dar știu de asemenea că, în ciuda oboselii, descurajării, necazurilor, discipolul luminii nu se descurajează, din contră el se agață de ce a cucerit, de experiențele care i-au dat, în anumite momente privilegiate, un veritabil sens al vieții.

Deci, chiar dacă în existență e imposibil să nu suferim, să nu plângem, trebuie să conservați în voi acest sens al vieții; și nu numai să-l conservați, ci să utilizați dificultățile vieții cotidiene pentru a-l întării, amplifica. Așa lucrează adevărații preoți. Niciodată, orice s-ar întâmpla, nu întrerup lucrul divin pe care l-au întrerprins înainte. Chiar în mijlocul încercărilor grele, ei își spun: ”Iată o bună ocazie de a mobiliza toate forțele ostile în serviciul muncii mele.” În timp ce majoritatea oamenilor, chiar dacă nu li se întâmplă nimic rău, vor face în așa fel încât vor demola prin indiferența lor tot ceea ce au cîștigat bun. Atunci iată, creem, distrugem, creem, distrugem…și de aceasta nu obținem nici un rezultat. Pentru a obține rezultate, trebuie să fim perseverenți în munca spirituală pe care am început-o, adică trebuie să punem totul în serviciul acestei munci: binele, răul, bucuriile, suferințele, speranțele, descurajarea, da, totul în slujba acestei munci. Iată ce înseamnă cu adevărat a construi, cum fiecare zi aduce elemente noi. Sensul vieții, nu-l găsiți din plin nici în familie, nici în profesie, nici în artă, nici în călătorii, etc. Acestea pot fi mijloace care vă ajută să vă apropiați acest sens, dar nu îl conțin. Proba: familia, meseria, călătoriile sau arta nu au împiedicat niciodată un bărbat sau o femeie să se sinucidă. Dacă ne decidem să participăm la realizarea Împărăției Domnului și Dreptății Sale, vom găsi sensul vieții. Pentru că așa, orice vi se întâmplă, știți că sunteți un lucrător pe pământul Domnului și vă simțiți arhiplin, fericit, susținut, pentru că participați la o muncă uriașă.

Nu sunteți singur, nu sunteți abandonat. Toți pot, de astăzi, să găsească sensul vieții, pentru că, de astăzi, în loc să muncească pentru ei înșiși, pentru nevoile lor, satisfacțiile lor, ei pot spune: ”De acum înainte, vreau să lucrez pentru Împărăția Domnului și Dreptatea Sa”. Și chiar dacă numele lor nu e cunoscut pe Pământ, el este scris în Cartea Vieții și sunt răsplătiți cu binecuvântările Cerului. Nimic nu e mai glorios decât să te angajezi în această muncă. Da, în fiecare zi trebuie mers mai departe, să ai aspirații mai largi, mai vaste: aceasta dă cu adevărat un sens vieții. Și când ați trăit un moment divin, fie prin meditație, rugăciune, muzică, lectură sau contemplare a unui peisaj, încercați să mulțumiți Cerului. Spuneți: ”Astăzi am trăit ceva excepțional! Trebuie să mă alimentez mâine și poimâine, pentru că acesta e Cerul. Acest moment va transforma totul în mine.” A găsi sensul vieții înseamnă a găsi un element care numai lumea divină îl poate oferi; dar nu îl dă decât acelora care, în lungul anilor, au făcut eforturi pentru a ajunge la el. Sensul vieții nu e ceva ce se poate fabrica afectiv sau mental: nu omul e cel ce decide care va fi acesta pentru el, ci însuși Dumnezeu.

Sensul vieții este recompensa unei munci interioare, răbdătoare, neîntreruptă pe care omul o face asupra lui însuși. Când a ajuns la o anumită stare de conștiință, primește din Cer un electron, ca o picătură de lumină care impregnează toată materia ființei lui. Din acel moment, viața sa primește o dimensiune și o intensitate nouă, evenimentele îi vor apărea cu o nouă claritate, ca și cum i s-ar fi dat cunoașterea sensurilor lucrurilor. Și chiar moartea nu îl mai sperie, pentru că acest electron i-a descoperit imensitatea unei lumi eterne unde nu există pericole, nici tenebre, și omul simte că deja merge în lumea nelimitată a luminii. Odată ce a descoperit sensul vieții, totul pălește în prejmă, iar necazurile existenței cotidiene își pierd importanța. Toți acei care își pierd timpul plângând și lamentându-se pentru că nu au bani, că nu au succesul sperat, că sunt abandonați sau trădați, arată, de fapt, că nu au descoperit adevăratul sens al vieții. Dacă banii, ambiția, posesiunea unui bărbat sau a unei femei reprezintă pentru ei acest sens, atunci, evident, nu vor lipsi ocaziile să fie dejamăgiți și supărați! A găsi sensul vieții înseamnă a tinde la o stare de conștiință atât de elevată, care îmbrățișează universul întreg, încât micile lucruri ale existenței se pierd și se dizolvă. Chiar când e confuz, persecutat, acel ce a găsit sensul vieții se simte reconfortat și el e cel care îi privește pe alții cu milă, și spune: ”Săracii, nu văd că, orice ar spune, orice ar face, eu trăiesc în imensitate, în eternitate, particip la viața veșnică împreună cu Dumnezeu.” Poate veți găsi că tot ce v-am scris e dificil de înțeles. În realitate, aveți nevoie să rețineți doar aceasta: nu veți găsi sensul vieții dacă nu vă puneți în slujba unui ideal sublim. Pentru că în spatele acestui ideal, există miliarde de creaturi luminoase care lucrează și, când vor vedea că voi participați cu ele la construcția unei noi lumi, vă vor da toate binefacerile și atunci veți fi așa de plini că vă veți revărsa. Chiar dacă nu cereți nimic, chiar dacă nu așteptați nimic, veți simți că ați primit tot. Idealul sublim este însăși dragostea voastră către Dumnezeu. “Cereți și vi se va da, întrebați și veți găsi răspunsuri”. Toate acestea le veți găsi doar în Împărăția Cerului alături de Sfînta Treime.

Pacea și fericirea

De multe ori auzim oameni spunând: ”A, puțin îmi pasă de pace!” Ei își imaginează că, pentru că lor nu le “pasă”, totul va fi bine și vor fi fericiți. Dar ce este această pace? E ușor să ai pacea și să fi fericit? Nu, nu avem o idee clară despre ce este pacea, și de asemenea nu avem o idee clară despre ce este fericirea. Cât timp omul e subjugat naturii sale inferioare, instinctelor, poftelor sale, ambițiilor sale, el nu poate trăi în pace. Cât timp elemente ca ura, gelozia, cupiditatea există în inima, intelectul sau voința sa, nu va avea decât ciocniri și necazuri. Chiar dacă apare un moment de repaus când omul crede că necazurile s-au sfârșit, foarte repede problemele încep și s-a sfârșit cu “pacea” sa. Pacea, nu înseamnă să fii liniștit câteva ore sau câteva zile, găsindu-ne în condiții agreabile singur sau la munte. Pacea, pacea adevărată, acea de care vorbesc preoții, e o stare de conștiință superioară care necesită cunoașterea structurii omului și universului. Da, preoții vă spun că nu veți gusta cu adevărat pacea până în ziua când elementele corpurilor voastre (fizic, astral, mental, cauzal) vor fi purificate, armonizate între ele și vor vibra la unison cu regiunile cele mai înalte din univers, să fim totuna cu Duhul Sfânt și Împărăția Cerului. Pacea e deci o stare de conștiință la care ajungem după o lungă muncă de stăpânire de sine și armonizare interioară. Până atunci, veți avea, fără îndoială, câteva momente de liniște, dar până nu veți îndeplini această muncă, nu veți avea pacea, și în fiecare zi, de mai multe ori pe zi, se pot produce incidente susceptibile să vă deranjeze! Când ați obținut pacea adevărată, chiar dacă aveți de înfruntat dificultăți, dureri, nu vă veți clinti; desigur, veți fi îngrijorat și supărat, dar numai la suprafață. În profunzime, pacea nu vă va părăsi, veți simți că ea e mereu cu voi…Ca și fundul mării: nici o intemperie nu îl deranjează. Există în pacea adevărată ceva imens, vast, inalterabil pentru ca ea este o cucerire a sufletului și spiritului aceasta este Împărăția lui Dumnezeu cel adevărat.

Pacea adevărată se situează deci foarte sus: ea e un acord, o sinteză, o armonie a tuturor elementelor din noi.

Și la fel pentru fericire: ceea ce iau oamenii drept fericire nu sunt, adesea, decât mici satisfacții de scurtă durată. Veți spune că sunteți fericiți pentru că ați petrecut o vacanță agreabilă de unde veniți odihniți și plini de energie, pentru că un bărbat sau o femeie pe care o (îl) iubiți și-a manifestat dragostea, pentru că ați fost felicitat pentru inteligența și competența voastră…Evident, nu putem nega că e important să fim sănătoși, de a ne simți iubiți și să fim cunoscuți pentru capacitățile noastre, dar e insuficient pentru a spune că suntem fericiți, pentru că adevărata fericire este deasupra corpului fizic, inimii și intelectului. Ne imaginăm că dacă avem o casă, o femeie, vom fi fericiți, că dacă avem gloria, știința sau frumusețea vom fi fericiți…nu! De mii de ani, istoria arată că fericirea nu e acolo, sau poate pentru puțin timp. Obținem aceea, obținem cealaltă, dar rămânem nesatisfăcuți și în interior e vid, vidul larg, gata să înghită tot.

Dacă fericirea e greu de obținut și menținut, este pentru că trebuie să o căutăm foarte sus, într-o regiune unde materialele sunt inalterabile; ceea ce cere omului mari calități și mai ales puritate, pentru că numai ce este pur e inalterabil și poate să dureze. Această regiune există în spațiu, dar și în noi înșine și toți acei care au descoperit-o se străduie să gândească, să iubească, să acționeze și să muncească în așa fel încât să trăiască în această regiune unde nimic nu îi poate deranja. Orice s-ar întâmpla, oricare ar fi condițiile, ei sunt fericiți pentru că au găsit elemente stabile, imuabile, eterne. Adevărata fericire, ca și pacea, e o stare care se caracterizează deci prin stabilitate. Veți spune: ”Dar viața nu e decât o succesiune de schimbări: succese și eșecuri, abundență și sărăcie, pace și război, boală și sănătate…și omul e obligat să îndure aceste schimbări!” Nu, războiul poate să izbucnească, puteți să vă îmbolnăviți, puteți fi ghinionist, puteți fi abandonați de soțul vostru, de soția voastră, de copiii voștri, de prieteni toate acestea fără a înceta să fiți fericiți. De ce?

Conștiința voastră nu stagnează la nivelul evenimentelor: pentru fiecare dificultate, pentru fiecare încercare, veți găsi o explicație, un adevăr care vă calmează, vă consolează pentru că ați mers prea sus și știți cum să vedeți lucrurile. Puteți fii dezgolit, persecutat, dar pentru că știți că toate astea sunt trecătoare, că sunteți nemuritor, că nimic nu vă poate atinge cu adevărat, aici unde toți scot strigăte, voi zâmbiți. Alături de Dumnezeu nu există schimbări, doar bunătate și fericire întru veșnica mântuire a noastră și aflarea vieții veșnice numai alături de Hristos Împăratul Nostru.

Fericirea, o purtați, deci, în voi. Dacă nu sunteți conștienți, înseamnă că rămâneți la suprafață, la periferia ființei voastre și la periferie nu sunt decât iluzii și schimbări: de abia ați sesizat câteva particule de bucurie, că ele sunt înlocuite cu multă suferință, ca și cum ar fi o pedeapsă că ați furat un pic de fericire. Iată de ce, faceți eforturi pentru a intra în voi înșivă și aici începeți să căutați ceea ce e imuabil, etern, Dumnezeu, spirit. Astfel veți găsi fericirea. Odată ce ați găsit-o, încercați să-i rămâneți aproape, și atunci nimeni n-o să vă mai facă necazuri. Oricare ar fi situația voastră, fie că sunteți bogat sau fără bani, glorios sau dezaprobat, că sunteți iubit sau urât, sunteți deasupra schimbărilor, trăiți în eternitate. Acesta nu e, poate, decât un limbaj pe care toată lumea îl poate pricepe. Ce vreți? Un băiat îi spune unei tinere fete: ”Iubito, te voi face fericită.” El nu știe nici ce este fericirea, nici el nu e fericit, dar vrea să o facă fericită pe ea!…Sau, invers, fata îi spune băiatului:”Te voi face fericit.” Dar cum o fac? Cu imperfecțiunile, nervozitățile, furiile, gelozia lor, ei se fac fericiți! Cam așa…au mulți copii, ca în povești. Să mergem mai departe: eu nu cred prea mult în acest tip de fericire. Desigur, ei trec prin momente agreabile, dar sunt ca și prizonierii cărora li se dau în fiecare zi câteva minute de destindere pentru a respira un pic, și apoi “înapoi în beci!“

Sau, ca o durere de dinți: se oprește un moment, și apoi reîncepe! Pentru a fi fericiți, trebuie să găsiți un punct de neclintit de care să vă agățați, fără ca ceva să vă facă să pierdeți acestă poziție de echilibru: ceea ce în fizică se numește echilibru stabil. Priviți pendulul: îl facem să oscileze la dreapta, la stânga, dar revine în poziția de echilibru pentru că e atașat de un punct fix. Ei bine, omul trebuie să găsească acest punct în el însuși și să se prindă de el. Această stabilitate de toți unanim dorită este viața veșnică alături de Dumnezeu.

Cât timp sunteți schimbător, ezitant e inutil să vorbim despre fericire! Fericirea aparține regiuniilor infinitului, eternității care sunt regiuni ale sufletului și spiritului. Da, infinitul, eternitatea, iată regiuni încă neexplorate, unde sufletul și spiritul au nevoie să plonjeze pentru a se hrăni, a se îmbrăca, pentru a fi satisfăcut și liber. Voi începeți să vă dați seama că fericirea cere de la voi o întreagă disciplină, datorită căreia vă ridicați înțelegerea și dragostea voastră până în regiunile sufletului și spiritului, și în acest moment puteți să vă adăpați din acest ocean fără margini al păcii și fericirii. Pacea, ca și fericirea e rezultatul unei comuniuni, al unui schimb perfect cu principiile, entitățile și toate existențele lumii sufletului și spiritului. În sus, pacea și fericirea sunt unite, ele nu pot exista separat. Nu veți întâlni pe nimeni adevărat fericit fără a fi în pace. Pacea și fericirea reprezintă aceeași realitate exprimată diferit. Pacea vă pune în armonie cu toată creația și când trăiți această armonie, nu puteți fi nefericit. Energiile, forțele universului vă pătrund și nu vă mai lipsește nimic. Nu veți înțelege niciodată ce este fericirea dacă nu veți înceta să o considerați o senzație agreabilă, așa cum își imaginează majoritatea oamenilor. Adevărata fericire este, desigur o senzație agreabilă, dar este de asemenea lumină și putere.

Priviți, de exemplu: când sunteți fericit, fie și un moment, sunteți în pace și începeți să înțelegeți fiecare eveniment din viața voastră, totul devine simplu și clar și reușiți tot ce întreprindeți. Dar cum pierdeți această stare, încep necazurile, durerea sau descurajarea, totul se umbrește în capul vostru și nu faceți decât prostii. Fericirea nu e nimic altceva decât o stare de conștiință, o manieră de a înțelege, de a simți, de a se comporta, o atitudine în viață, de aceea nu aparține decât acelora care știu să o găsească printr-o muncă spirituală. Fericirea, ca și pacea e o sinteză: dacă înțelegem bine lucrurile, dacă le simțim bine, putem acționa bine și putem fi fericiți. Dar ca să reușești aceasta trebuie să accepți știința inițiatică, pentru că ea este singura care ne învață să ne educăm intelectul, inima și voința, adică să stăpânim natura inferioară, personalitatea, pentru a da naturii superioare, individualității, toate posibilitățile de a se dezvolta. Pacea, ca și fericirea dealfel, se pot găsi împreună doar alături de Dumnzeu.

Pentru a găsi fericirea, nu este suficient să învingi natura inferioară. Bineînțeles, această victorie este necesară, dar ea este insuficientă: mai trebuie încă să reușești să fuzionezi cu natura superioară. Nu veți reuși să găsiți fericirea doar reușind să învingeți din timp în timp egoismul, senzualitatea, gelozia și furia. Aceste victorii sunt etape necesare pe calea reușitei dar ele nu pot să vă facă fericiți, pentru că fericirea se găsește într-un loc inaccesibil pentru tot ce este negativ. De altfel, chiar dacă veți reuși într-o zi să vă învingeți personalitatea, păziți-vă: a doua zi ea va putea să vă joace noi feste. Victoria asupra personalității e totdeauna incertă. Este exact ca o țară care a învins o altă țară: niciodată nu poți fi sigur că acest lucru va dura. Pentru că, într-o bună zi, când învingătorul doarme pe lauri, țara învinsă va încerca să-și ia revanșa. La fel se întâmplă cu natura inferioară, personalitatea: chiar dacă, în anumite împrejurări, ați reușit să învingeți anumite manifestări ale ei, victoria nu este niciodată definitivă;

la un moment sau altul, ea poate reveni, vă poate da noi lovituri, și iată-vă la pământ. Ce este de făcut? Să implorați natura voastră divină, principiul Cristic, să vină să se instaleze în voi. Astfel, în loc de a fi totdeauna ca un învingător ce nu e niciodată sigur de victoria sa, veți avea un asociat puternic, atotștiutor, pe care puteți conta. Și chiar dacă uneori sunteți puțin obosit, puțin adormit, el continuă să țină piept naturii inferioare. Câți oameni păreau să-și fi învins anumite slăbiciuni, anumite vicii, dar după puțin timp recădeau în aceste vicii, și chiar mai rău decât înainte! Deci, singura soluție este de a pregăti terenul, cucerind victorii asupra naturii inferioare în cât mai multe domenii, dar și de a implora Cerul, natura superioară, să vină să se instaleze și să se manifeste în noi.

Și când natura superioară a venit cu adevărat să se instaleze în voi, atunci da, veți gusta o fericire inexprimabilă. Sunteți fericit și nici măcar nu știți de ce. Această fericire – și cu atât e mai de mirare – este o fericire fără cauză. Veți găsi că este minunat de a trăi, de a respira, de a mânca, de a vorbi…Nu vi s-a întâmplat nimic, nici n-ați primit un cadou nici o moștenire, nici o întâlnire, sunteți fericit pentru că vi s-a adăugat ceva de sus, care nu depinde de voi…ca o apă care curge din Cer, și vă mirați necontenit descoperind în voi înșivă această stare minunată de conștiință. Vă bucurați și nu știți de ce. Iată adevărata fericire. Adevărata fericire, e ca aerul pe care-l respirăm: aveți preocuparea de a căuta aerul? Nu, aerul vine la voi, este aici, sunteți în el și îl respirați fără să vă gândiți la el. Restul ca apa, hrana, banii trebuie din când în când căutate, în timp ce aerul și lumina,nu! Voi respirați fără încetare și nu e bucurie mai mare decât a respira. Dacă nu mă credeți, rețineți-vă respirația pentru un moment, veți vedea…Ei bine, fericirea e comparabilă cu aerul care-l respirăm.

Inspirați, expirați…inspirați, expirați…fericirea e respirația sufletului…Nu ne putem opri să studiem respirația din acest puct de vedere. Orice altceva trebuie căutat, cumpărat, bucată cu bucată, pentru a avea o bucurie, o plăcere, în timp ce aerul nu trebuie căutat, respirăm fără încetare, chiar și când dormim. Putem spune că respirația a fost dată omului pentru a-i arăta că tot ce este tangibil ca banii, posesiunile, etc., nu se poate compara cu ce e subtil, impalpabil, invizibil, cu lumea eterică în care se află incluse. Toți aceia care au conștiința faptului că sunt incluși în lumea eterică, în lumea spirituală, respiră fără încetare și sunt fericiți din cauza acestei respirații. Când respirați aerul imaginați-vă că acest aer este însuși Hristos și atunci veți vedeacă Dumnezeu este mai aproape de voi decât vă puteți imagina, trebuie doar să-L căutați și El va veni la voi neîncetat, întru slava și mărirea Lui.

Pentru a fi fericit, fiți viu!

Pentru a fi fericit, trebuie să fii viu. ”Dar, veți spune, noi suntem vii!.” Desigur, și plantele și animalele sunt de asemenea vii, și admițând că sunt fericite în felul lor, credeți că puteți fi fericit în felul lor? Pentru om, viața, adevărata viață nu e aici. Atunci unde este ea? Alături de Dumnezeu. În zilele noastre, oamenii acordă un loc excesiv activităților intelectuale și realizărilor tehnice: aceasta le-a fost prezentată ca un ideal de instrucție, de acumulare de cunoștințe și de avantajele aduse de progresul tehnic. Ei bine, tocmai, acumulând cunoștințe și utilizând din ce în ce mai multe aparate, sau aparate din ce în ce mai perfecționate, nu înseamnă a trăi.

Luând-o pe această direcție, omul strică ordinea naturală a lucrurilor și natura se apără. De altfel, ce spun acum tinerii? Că vreau să “trăiască”. Da, dar cum idealul de viață pe care adulții îl prezintă nu-i atrage de loc și nu găsesc pe nimeni pentru a-i învăța ce este adevărata viață, ei o caută în aventuri primejdioase, senzații puternice, pasiuni, plăceri, alcool, droguri….Deci, prea mult intelect pe de o parte, prea multe pasiuni pe de altă parte, în cazul lor, aceasta îi dezechilibrează. Trebuie știut că omul e făcut pentru a trăi în diferite planuri: fizic, astral, mental și religios, dacă își limitează activitatea la primele trei planuri fizic, astral și mental, el nu poate cunoaște adevărata viață, viața adevărată este doar în planul religios. A mânca, a bea, a dormi, a munci, a avea relații sexuale, a încerca câteva sentimente, a achiziționa câteva cunoștințe, a avea câteva gânduri, e important, dar nu ajunge pentru a satisface nevoile noastre. E o viață la relanti, nu e o viață intensă. Veți spune: ”Dar cum, contemporanii noștri au o viață intensă! Priviți-i: fug la stânga, la dreapta, discută, își schimbă soțul, soția, amantul, amanta.” Ei bine, aici vă înșelați din nou. Viața intensă nu înseamnă agitație, nu este o acumulare de aventuri pasionale sau de activități intelectuale.

Pentru a trăi o viață intensă, trebuie să cunoaștem structura omului, să-i cunoaștem corpurile sale diferite ca și centrii care-i permit să intre în relație cu regiunile spațiului și locuitorii acestor regiuni. Numai acel care s-a străduit, poate vorbi de adevărata viață, de o viață intensă. Și el este fericit pentru că se simte ca o sursă, ca o cascadă, ca o livadă plină de arbori fructiferi, ca un parc plin de flori, și e o binecuvântare pentru toți acei care îi sunt în preajmă. Iată de ce vă spun: dacă o să căutați fericirea, nu e alt secret decât acela de a trăi o viață spirituală intensă. E inutil să cauți ajutorul talismanelor sau altor obiecte magice: pietre, metal, parfum…pentru că singura magie adevărată e viața întru Hristos.

Dacă vreți să fiți fericit, munciți ca viața voastră să fie mai pură, mai bogată, mai abundentă din punct de vedere spiritual și duhovnicesc. De îndată ce începeți această muncă, asupra corpului fizic, asupra corpului astral (sentimente), asupra corpului mental (gânduri), veți vedea rezultatele: sănătatea se ameliorează, simțiți peste tot dragostea voastră și din jurul vostru, și sensul vieții vă devine din zi în zi mai clar. Cum se face această muncă? În învățăturile sfinților părinți se spune: “Dacă nu vreți aceasta, de-a lungul anilor chiar viața vă va face să pricepeți, vă va da lecții și veți suferi. Credeți-mă, nu veți putea fi fericiți ducând o viață ordinară, ci fericirea o veți găsi doar alături de Dumnezeu”. Și dacă vreți o metodă pe care o puteți aplica imediat, pot să v-o dau: a ne obișnui să mulțumim. Da, a mulțumi în fiecare clipă, chiar și pentru ce ni se întâmplă: în mijlocul dificultăților, necazurilor, suferințelor, mulțumiți tot timpul. În acest fel, neutralizați otrava ce se produce în voi prin stările negative, vă cicatrizați rănile, pentru că nimic nu poate rezista în fața recunoștinței. Deci, mulțumiți până veți simți că tot ce vi se întâmplă e spre binele vostru. De îndată spuneți: ”Mulțumesc Domnului, mulțumesc Domnului…”. Mulțumiți pentru ce aveți, dar și pentru ce nu aveți, pentru ce vă bucură dar și pentru ce vă face să suferiți. Așa întrețineți în voi flacăra vieții. Prevăd că mă veți întreba:”numai atât?” Da, numai atât, dar practicați această metodă și veți constata rezultatele ei.

O adevărată învățătură religioasă vă învață să puneți accentul pe viață, propria voastră viață. Aceasta nu vi se pare foarte important, pentru că nici măcar nu vă dați seama că sacrificați această viață unor lucruri care sunt mult mai importante decât ea. Vă îndreptați mereu atenția asupra obiectelor, evenimentelor, agitațiilor din exteriorul vostru și, în tot acest timp, lăsați viața voastră să sărăcească. Este un calcul foarte greșit. V-ați gândit vreodată la timpul pe care îl petreceți cu lumea exterioară?

Câteva minute, câteva ore în timp ce întreaga zi și întreaga noapte sunteți cu voi înșivă. Atunci, nu vedeți că viața voastră interioară este cea mai importantă? Trebuie ca abundența, bogăția și ordinea să fie în voi…Vedem că lumea exterioară se umple de obiecte, produse, aparate, construcții și arme de tot felul, în timp ce oamenii sunt tot mai mult bântuiți de haos, mizerie, slăbiciune și vid. Este timpul ca ei să se gândească să realizeze în interior tot ceea ce îi preocupă să realizeze în exterior. În noi trebuie să avem bogăția, frumusețea și forța; pentru că, ceea ce vom obține astfel, nimeni și nimic nu ne va putea lua. Nici măcar bătrânețea. Da, cei mai mulți oameni gândesc că, odată ajunși la o anumită vârstă, ei trebuie obligatoriu să-și piardă facultățile și să cadă în decadență. Gândindu-se la aceasta, pâna la urmă se și întâmplă! În realitate, pentru preoți, bătrânețea e cea mai bună perioadă a vieții; pentru că anii de căutări și experiențe interioare le-au adus luciditatea, pacea, serenitatea, bunătatea, și toți vin să se instruiască de la ei. Chiar și copiii sunt atrași de ei și îi iubesc. Dacă în lume circulă o părere contrară, aceasta este pentru că este adevărat că pentru mulți dintre oameni bătrânețea este o perioadă foarte rea, din cauza felului în care au trăit. Ei și-au risipit energiile în activități ordinare, inutile, stupide iar atunci când nu le mai rămâne aproape nimic, când sunt slabi, bolnavi, goi, ce mai pot aștepta de la bătrânețe? Evident că, chiar dacă ducem o existență rezonabilă, plină de sens, bătrânețea va veni la un moment dat. Și chiar și boala poate veni. Dar cei care au făcut o adevărată muncă interioară vor trece prin aceaste perioade cu mai mult curaj și seninătate, și nu vor înceta de a se îmbogăți spiritual. Da, dacă lucrați pentru lumină, pentru un ideal înalt, cu cât veți îmbătrâni, cu atât veți deveni mai viu și mai expresiv; veți câștiga chiar o viață și o expresivitate pe care nu o aveați în timpul tinereții.

Bineînțeles, veți fi puțin mai plecați, veți avea puțin mai multe riduri, părul alb, dar nu vă veți opri la atât: lăsați corpul să îmbătrânească în liniște și gândiți-vă că sufletul se poate manifesta încă prin el cu o tinerețe extraordinară. De ce trebuie să suportăm această mentalitate catastrofică propagată peste tot în legătură cu bătrânețea?

Se spune tinerilor: ”Grăbiți-vă să profitați pentru că tinerețea nu durează mult”. Ei bine, tocmai atunci când ascultăm aceste sfaturi dăunătoare și ne grăbim să ne amuzăm și gustăm din toate plăcerile! Ne veștejim repede când nu mai suntem așa de agreabili și plini de viață, suntem respinși și este normal. Atunci, evident, pentru că acestea sunt faptele, oamenii trag anumite concluzii. Da, dar dacă faptele sunt care sunt, este pentru că nu am știut în prealabil, să observăm și să gândim bine. Ceea ce este adevărat pentru un moment (că, îmbătrânind, ne pierdem forțele și farmecul), poate să nu mai fie așa pe viitor. Iată, trebuie să dăm niște explicații. Și să nu se mai dea sfaturi rele tinerilor sub pretext că le dorim fericirea! Rețineți bine aceasta: fericirea, pentru cei tineri…dar și pentru cei vârsnici, este de a-ți consacra viața unui ideal înalt. Vedem foarte mulți oameni risipindu-și energiile pentru apărarea a tot felul de cauze care nu merită mare lucru, pe care, de altfel, le și abandonează curând, pentru alte cauze. Dar foarte puțini se mobilizează pentru a servi această mare idee a Împărăției lui Dumnezeu și a Dreptății Sale. Veți spune: ”Împărăția lui Dumnezeu, aceasta e o utopie ce nu se va realiza niciodată!” Ascultați, aceasta nu e treaba noastră. Treaba noastră, este de a lucra pentru realizarea sa, pentru că este singurul ideal căruia merită să-i consacrăm viața noastră. Se va realiza sau nu, nu ni se cere părerea. Ceea ce în orice caz este sigur, este că dacă nimeni nu face nimic, gândind că toate eforturile sunt inutile, evident că nu se va realiza niciodată.

Să ne ridicăm deasupra condițiilor

Dacă lucrurile nu merg cum trebuie, avem tendința de a da vina pe condițiile proaste. Ei bine, să o știți, cât timp credeți că fericirea sau nefericirea voastră depind de condiții, nu veți fi niciodată la adăpost. Pentru că viața e astfel făcută încât nimic nu e veritabil stabil și definitiv și, dacă nu munciți cu gândul, voința, veți fi, fără îndoială, aruncat la stânga și la dreapta, fericit când condițiile sunt favorabile, nefericit când întâlniți obstacole și dificultăți. Și unde veți ajunge așa? Trebuie înțeles, odată pentru totdeauna, condițiile nu sunt determinante. Pe același sol, având aceleași elemente chimice, smochinul poate crește la fel ca și scaietele. Într-o familie, unde copiii au același tată, aceași mamă și primesc aceeași educație, se pot găsi mari diferențe fizice, intelectuale și morale între acești copii. Și constatăm, de asemenea, în ceea ce privesc evenimentele care au importanță pentru colectivitate, că aceleași încercări nu afectează oamenii în același fel. De ce? Pentru că nu le înfruntă cu aceeași stare de conștiință. În timp ce unii, neavând o bună înțelegere, devin, puțin câte puțin, ursuzi, vindicativi sau se lasă complet striviți și otrăvesc viața celor din jurul lor, alții, din contră, se întăresc, se îmbogățesc și, grație experienței lor, pot apoi să-i ajute pe cei din jurul lor prin sfaturile, atitudinea, strălucirea lor, prin forța pe care o degajă. Aceasta dovedește că desigur condițiile nu sunt totul. Desigur, nu le putem ignora de tot, dar pentru a progresa, trebuie să știm că multe lucruri în viață nu depind decât de noi, de felul nostru de a le considera, și că fericirea sau nefericirea sunt stări relative. Aceasta e de altfel și filozofia lui Nastratin Hogea. Vreți un exemplu?

O femeie bătrână îl caută într-o zi:

”A, Nastratin Hogea, dacă ai ști situația noastră! Familia noastră nu și-a putut permite să locuiască decât într-o mică casă, și suntem înghesuiți acolo eu, bărbatul meu, fiul meu, soția lui și copiii lor: e înspăimântător, nu mai putem trăi așa.

-Da, înțeleg, spuse Nastratin Hogea, dar există un remediu.

– Care?

– Îți voi spune, dar trebuie mai întâi să-mi

promiți să faci tot ce-ți voi cere.

– Bine, promit.

– Bun, și să vii în fiecare zi să îmi spui noutățile. Aveți câine?

– Da.

– Și pisică?

– Da.

– Atunci luați-i și pe ei în casă.

– Dar, Nastratin Hogea, ce îmi ceri?

– Ai promis să faci tot ce-ți spun, nu-i așa?”

Ea a plecat și a făcut după cum a promis. ”E oribil, îi spune lui Nastratin Hogea revenind a doua zi. Câinele și pisica s-au păruit tot timpul, n-am avut nici un moment de odihnă.

-E bine. Aveți și capră?

-Da.

-Atunci luați-o înăuntru.”Când ea reveni a doua zi:” Ah, Nastratine, capra n-a avut stare, a răsturnat totul, n-am putut dormi toată noaptea, ce ne vom face?

-Nu-ți fă griji, totul merge bine. Aveți și găini?

-Da.

-Atunci aduceți-le înăuntru.”Nu vă mai povestesc în ce hal reveni bătrâna a doua zi.” Porc aveți? întrebă vesel Nastratin.

-Da,spuse ea copleșită.

-Ei bine, adu-l în casă acum.” Ea a vrut să protesteze, dar nu avu curaj: doar promisese. A doua zi, cu lacrimi în ochi, spuse în hohote de plâns: ” Nastratin Hogea, mi-ai promis ajutorul, dar merge din ce în ce mai rău.Vom înnebuni, viața noastră e un infern!

-Bine, spuse Hogea cu gravitate, trăgându-se de barbă, voi aranja totul. Scoate porcul și revino mâine să mă vezi.” A doua zi, ea reveni surâzând: ”Ah, ne simțim mai bine, începem să respirăm.

-Acum, scoate găinile…” Și astfel, zi după zi, toate animalele părăsiră casa. Când ieșiră toate, Nastratin Hogea întrebă: Acum cum e?

– A, e extraordinar, e ca în paradis, lumea cântă și se îmbrățișează.

-Ei bine, vezi, sunteți în același punct ca în ziua când ai venit să te plângi că viața e insuportabilă. Atunci, de ce te-ai plâns?”

Unii vor zice: ”E o istorie prostească!” Să spunem că e un pic exagerată; dar e adevărat că indiferent cum ne simțim, bine sau rău, fericiți sau nefericiți, totul este relativ. Sunteți câteodată leneși, triști, viața vă pare fără culoare, fără gust…și iată, primiți o veste rea, a avut loc un accident și un membru al familiei e grav accidentat. Veți fi nefericit. Dar peste câteva ore, aflați ca e o eroare, a fost o confuzie. Atunci, pe neașteptate, ce bucurie! Viața va părea ușoară, frumoasă și bogată! Da, dar de ce nu vi se părea așa și înainte? De ce a trebuit să vi se anunțe, din greșeală, o catastrofă pentru a vă face conștient că înainte ați fost fericit? Evident, eu nu spun că trebuie să fii mulțumit când trebuie să trăiești într-o casă mică. Dar dacă totuși trebuie, în general cu o bună filozofie, cu o bună judecată putem contribui din plin la binele nostru interior, pentru că gândul lucrează asupra stărilor de conștiință. Nu trebuie să uităm niciodată aceasta: gândurile, sentimentele sunt atotputernice asupra conștiinței. Dealtfel, observați: cât timp sunteți nemulțumit de viață și suferiți, deseori nu schimbările materiale sunt cele care vă permit ameliorarea stării interioare, ci schimbările în gândurile și sentimentele voastre. Desigur, dacă suferiți fizic, aveți nevoie de remedii fizice. Dacă aveți o rană sau un picior rupt, nici chiar gândurile și sentimentele bune nu vă vor vindeca, și nu vă vor scăpa de durere: până acestea coboară în materie, pentru a aduce ameliorare, trebuie mult timp; dar vă pot ajuta să suportați mai bine suferința. Există o acțiune asemănătoare a gândurilor și sentimentelor asupra corpului fizic.

Gândurile și sentimentele armonioase acționează asupra circulației și purifică sângele; când sângele este pur, el contribuie mai eficace la sănătatea organismului. Chiar și rănile se cicatrizează mai bine și mai repede. Cât timp nu ați făcut o anumită muncă interioară, chiar dacă la un moment dat ați reușit să vă înbunătățiți situația materială, după un mic moment de satisfacție veți cădea în aceleași stări de nemulțumire, acreală, revoltă. Lipsurile din planul fizic nu își au remediul în planul fizic. În plan fizic putem aduna tot ce vrem: leacuri, bogăție, putere…până la infinit: dacă nu suntem într-o stare de spirit convenabilă, nu vom fi niciodată satisfăcuți. Trebuie să căutăm să schimbăm ceva în suflet, în gânduri, în viziunea asupra lumii. Dacă nu, tot ce puteți aduna nu vă va da decât saturație și dezgust. Au fost femei și bărbați care s-au sinucis în timp ce, cum se spune, ”aveau totul pentru a fi fericiți”: tinerețea, familie, prieteni care îi iubeau…Ei aveau totul, în afară de ce-i esențial: gustul de a trăi. Nici unul din avantajele pe care le aveau nu puteau înlocui ceea ce le lipsea: gustul de a trăi. Trebuie să schimbăm ceva în capul nostru, în interior trebuie să căutăm să fim fericiți. Pentru că dacă învățăm să fim fericiți în interior, vom fi fericiți în orice condiții. Da, în cele mai rele condiții, vom putea comunica cu entități celeste, și ne vom simți arhiplini, plini de lumină. Dacă aaceastă cază a fericirii voastre e în voi, nimic și nimeni nu vă poate lua fericirea. În ziua când veți înțelege lucrurile astfel, acesta va fi momentul eliberării, imortalității, eternității voastre. Desigur, avem nevoi materiale, dar nu atâtea câte ne imaginăm. Când destinul face să suportați anumite privațiuni, spuneți-vă că aveți ocazia de a căuta alte soluții, noi căi ,în suflet și minte.

Da, când calea exterioară este barată, blocată, trebuie să vă întoarceți spre înăuntru…sau în sus, ceea este același lucru. Există totdeauna o cale de salvare.

Câteodată, vă simțiți descurajați, copleșiți, distruși, vă vine chiar gândul de a vă suprima… Da, sunt lucruri care se pot întâmpla. Nu spun că ai zi de zi motiv de fericire și bucurie, spun doar că este mereu ceva de făcut, chiar și în cazurile cele mai dificile. Și chiar și în cele mai grele momente de descurajare, trebuie să știm că însăși această descurajare conține elementele care, dacă ați învățat cum să le sesizați și să le utilizați, vă vor servi ca să vă recâștigați curajul. Pentru că descurajarea este o stare care posedă forțe formidabile. Dovada: din moment ce este capabilă să destrame o întreagă împărăție-voi înșivă, cu toate bogățiile și posibilitățile care sunt înmagazinate în corpul vostru, inima voastră, intelectul, sufletul vostru – înseamnă că este într-adevăr foarte puternică. Atunci, de ce să nu încercați să puneți stăpânire pe această putere pentru a o orienta într-un sens pozitiv?

Omul nu este conștient de toate posibilitățile care zac în adâncul său. Chiar când el se crede complet extenuat, la capătul forțelor, în realitate îi mai rămân resurse. Pentru că el este făcut ca o rachetă cu mai multe trepte: în momentul în care carburantul primei trepte se epuizează, o scânteie aprinde a doua treaptă și racheta își continuă drumul. La fel se întâmplă și cu a doua treaptă, și cu a treia, cu a patra… Când un om moare, aceasta nu se întâmplă în mod necesar pentru că și-a epuizat toate resursele ci, de multe ori, pentru că nu a reușit să aprindă treapta următoare. Dacă ar fi reușit, ar fi văzut că mai are rezerve. Suntem departe de a bănui cantitatea de rezerve pe care Dumnezeu le-a depus în noi. Deci, înțelegeți-mă bine, când calea exterioară vi se pare barată, blocată, întoarceți-vă spre interior și începeți să lucrați prin gândire, prin imaginație, prin voință: încetul cu încetul, veți simți deschizându-se în voi orizonturi nebănuite. Dacă încercați să înțelegeți limbajul destinului, veți fi totdeauna fericit, veți binecuvânta Cerul, care vă ajută să explorați regiuni mai secrete și mai bogate.

Întrebați un om de afaceri care a făcut avere: credeți că vă va spune că este fericit? Nimic nu e mai improbabil. El se va plânge că este surmenat, că soția sa profită de absența sa pentru a-l înșela, că fiul său este un incapabil, că muncitorii săi sunt niște leneși, că acțiunile sale au scăzut la bursă, că el va fi ruinat de către concurență, etc., etc…Îl veți asculta și după un timp vă veți simți la fel de împovărat ca și el. În ciuda tuturor posesiunilor sale, el nu vă va putea face niciodată să simțiți cât de frumoasă este viața. Pentru că el trăiește cu teama de a pierde una și alta… Atunci, vedeți dumneavoastră, nu numai că nu vă va da nimic, deoarece îi este teamă de a nu pierde ceea ce posedă, dar vă va lua și pacea și bucuria de a trăi. În timp ce un om care a muncit pentru a obține bogății spirituale va fi totdeauna gata să vi le împărtășească și, mulțumită lui, în orice stare ați fi, veți avea cele mai bune metode și remedii pentru a găsi echilibrul și sensul vieții. Veți spune: ”Dar nu este prea târziu acum pentru a începe această muncă interioară?” Nu, nu este niciodată prea târziu. Bineînțeles, cu cât mai târziu veți începe, cu atât va fi mai dificil, pentru că aveți deprinderile formate. Deprinderile sunt ca niște forme rigide pe care trebuie să le scufundăm în foc pentru a le face maleabile și a le da o nouă formă, așa cum se face cu metalele. Ei bine, acest foc, sunt încercările pe care vi le trimite lumea invizibilă pentru a vă da o nouă formă, a imprima o nouă orientare existenței voastre. Dacă vă limitați la a striga și a vă revolta, veți împiedica Cerul de a vă da forma pe care o dorește; atunci nu vă mirați dacă suferințele voastre nu vor lua sfârșit niciodată.

Lucrurile nu pot fi totdeauna aranjate în planul fizic, pentru că planul fizic este lumea consecințelor, iar asupra consecințelor avem puține posibilități de acțiune. Pentru a produce schimbări durabile, trebuie să mergem în lumea cauzelor.

Omul a cărui gândire poate ajunge până aici, are toate mijloacele de a atinge și a declanșa forțe pure, luminoase, care vor produce mai târziu rezultate. Atâta timp cât vă mulțumiți să interveniți în planul fizic pentru a schimba starea lucrurilor, în realitate nu aranjați nimic pentru că, din nou, evenimente sau persoane care nu vă cer părerea, le vor organiza într- un fel care nu vă convine și nu veți fi niciodată stăpân pe situație. A lucra pentru schimbarea consecințelor este ca și cum s-ar scrie un cuvânt pe nisipul mării: valurile vin și îl șterg… Asupra cauzelor trebuie lucrat. Lucrurile nu se aranjează de jos, impulsul trebuie să vină de sus. Toți cei ce nu cunosc această lege încearcă mereu să intervină în planul fizic pentru a schimba lucrurile, a le deplasa, reconstrui sau a le distruge. Dar iată, istoria ne învață că aceste intervenții nu sunt definitive: după un timp, apare un val care șterge toate aceste decizii.

Conducătorii anumitor țări au vrut să ia în stăpânire noi teritorii deportând sau asasinând locuitorii lor, luându-le bunurile, etc., și au și reușit. Dar iată, după câțiva ani întoarcerea situației: tările ocupate se revoltau și acești conducători erau învinși, ei sau succesorii lor care se aflau în fața unor probleme de nerezolvat. Ei da, de câte ori istoria a arătat că după un triumf de scurtă durată, acești tirani lăsau țărilor o moștenire catastrofică! Doar ceea ce este creat sus, în lumea spiritului, este etern; restul este trecător, tranzitoriu. De aceea doar binele este etern, răul nu are decât o existență efemeră. ”Răul durează până mâine dimineață, binele durează o veșnicie”. Deci, când dorim să îmbunătățim definitiv o situație, trebuie să ne ridicăm foarte înalt în domeniul spiritului și să lucrăm acolo, să ne rugăm, să formulăm cereri, să creem imagini care într-o zi se vor realiza în planul fizic. Dacă știți să declanșați forțele luminoase, într-o zi toate obstacolele vor fi înlăturate și o nouă ordine de armonie și pace se va înstăpâni pe pământ.

Să dezvoltăm sensibilitatea pentru lumea divină

Se spune că oamenii simpli, primitivi, puțin instruiți, pot fi mai ușor fericiți ca oamenii cultivați. Este adevărat, că dezvoltându-ne inteligența, gustul, devenim mai sensibili, deci mai vulnerabili la evenimente, la variația condițiilor materiale sau psihologice în care trăim. Atunci, ce concluzie tragem? Că, pentru a fi fericiți, trebuie să rămânem primitivi, sălbatici? În acest caz, de ce să nu mergem mai departe și să descindem până la regnul animal? Animalele sunt fericite…Și se prea poate ca plantele sunt și mai fericite pentru că nu suferă de loc. Și pietrele? Ele nu simt nimic, e și mai bine…Iată o logică! Principala diferență între regnurile naturii: pietre, plante, animale, oameni este sensibilitatea, pentru că evoluția e proporțională cu sensibilitatea. Plantele sunt mai sensibile decât pietrele, animalele sunt mai sensibile decât plantele, oamenii sunt mai sensibili decât animalele. Dar șirul ființelor nu se oprește aici: deasupra oamenilor sunt îngerii, arhanghelii, divinitățile…Da, există o întreagă ierarhie de ființe din ce în ce mai sensibile…până la Dumnezeu Însuși. Dumnezeu este omniprezent, simte tot, vede tot, știe tot pentru că numai El Însuși e cu adevărat sensibil. Iată adevărata dimensiune a sensibilității. Singurul cu adevărat sensibil este Dumnezeu. Cât despre om, e adevărat că, devenind mai sensibil, devine mai vulnerabil, ceea ce îi aduce și dezavantaje. Dar e preferabil, pentru că își dezvoltă sensibilitatea, iar sensibilitatea îl face să evolueze. Pentru a avea o vedere clară asupra acestui subiect, trebuie să revenim la chestiunea celor două naturi din noi: natura inferioară și natura superioară.

Până ce omul nu a început să lucreze asupra lui însuși, cu scopul de a-și stăpâni tendințele egocentrice ale naturii sale inferioare, e evident că dezvoltarea sensibilității e însoțită de dificultăți și suferințe de tot felul. Instruirea care se dă în școli și universități nu face, din păcate, decât să agraveze această tendință: punând accentul pe achiziția de cunoștințe și nu pe formarea caracterului, nu încetăm să dăm tinerilor decât pretexte pentru a deveni mai egoiști, dificili și mofturoși. Nu se face nimic pentru a-i învăța pe cei ce studiază cum să se servească de cunoștințele pe care le primesc, pentru un scop nobil, mai generos. Din contră: în fiecare domeniu, fiecare învață să se folosească de cunoștințele lui pentru a ajunge la o anumită poziție socială, pentru prestigiul său, binele său material. Și astfel, devenind adulți responsabili în societate, și unii și alții nu se gândesc decât cum să tragă pătura peste ei, având ca și consecințe nemulțumire, agresivitate, certuri, pentru că toți se simt atacați și lezați de comportamentul egocentric al altora. Singura instruire adevărată și sensibilă este învățătura lui Dumnezeu.

Această sensibilitate nevralgică care este hrănită de natura inferioară, personalitate, face viața imposibilă și de aceea se trage concluzia că, pentru a fi fericit, e mai bine să nu fi sensibil.În realitate, rebuie să facem diferența între adevărata sensibilitate și această sensibilitate maladivă care va duce la susceptibilitate sau hipersensibilitate. Adevărata sensibilitate e o facultate care ne face capabili de a ne ridica foarte sus, pentru a avea acces la o lume din ce în ce mai subtilă pentru a-i înțelege realitățile. Hipersensibilitatea e o manifestare a naturii inferioare care se crede centrul lumii, are impresia permanentă că nu i se dă destulă atenție, care se simte frustrată, rănită și devine agresivă. Când am făcut această distincție, înțelegem că trebuie să lucrăm asupra naturii inferioare pentru a o stăpâni: e singura posibilitate care permite adevăratei sensibilități să înflorească, să se îmbogățească.

Sensibilitatea nu e numai această facultate care ne face să ne emoționăm, ci ne face rămânem uimiți în fața ființelor pe care le iubim, în fața frumuseții naturii sau în fața operelor de artă. Ea ne deschide porțile imensității, luminii, ne dă înțelegerea ordinii divine a lucrurilor, ne permite să vibrăm la unison cu regiuni, entități și curenți ai Cerului. Aceata e sensibilitatea pe care toți trebuie să o cultivăm, dacă nu, umanitatea va regresa. Vedem uneori oameni care sunt pe cale să se reîntoarcă la stadiul animal, vegetal sau chiar la stadiul de piatră! Da, ei nu fac nici un efort de a-și educa sensibilitatea, se lasă în voia lor, și în acest caz, în mod necesar se întorc pe scara evoluției. Din contră, grație efortului pentru adevărata sensibilitate, materia noastră devine mai fină, mai suplă, mai pură, vibrează altfel, și ne face capabili să percepem lumea divină, ne atenuează stupiditatea, răutatea, atitudinea jignitoare; nu le mai dăm atenție. Înainte de a dezvolta această sensibilitate înaltă, reacționam la cea mai mică agresiune, în timp ce acum nu suferim de loc. Aceasta e adevărata sensibilitate, aceea a sufletului și spiritului, care ne protejează de hipersensibilitate, această sensibilitate ridicolă, ce provine din natura noastră inferioară. Atunci, sunt două avantaje: ne deschidem luminii, frumuseții, fericirii lumii divine, și scăpăm de tenebre, urâțenie și de suferințele pământului. Iată, deci, un subiect la care merită să reflectăm.

Acum, pentru a dezvolta această sensibilitate la lumea divină, e foarte important ca voi să luați cunoștință de valoarea unor anumite momente ce le trăiți, momente în care în liniște, reculegere, primiți o lumină, o grație a Cerului. Multe din suferințele voastre provin chiar din cauză că nu posedați această stare de conștiință. Primiți binecuvântări, dar aceasta nu durează, faceți repede în așa fel încât le pierdeți, foarte simplu, chiar din cauză că ignorați ceea ce ați primit. Oricând există o altă preocupare mai importantă: câteva mici reparații, câteva discuții discuții legate de lucruri nesemnificative. Vă imaginați că Cerul trebuie să fie tot timpul gata să-și reverse binecuvântările iar voi, când vă place, când nu aveți ceva mai interesant de făcut, să vă opriți câteva minute pentru a le primi. Nu, aceasta nu trebuie să se petreacă așa. Cerul nu e la dispoziția oamenilor superficiali și nepăsători. Într-un moment determinat, în anumite condiții, el își revarsă binecuvântările și dacă nu sunteți destul de conștienți pentru a le primi sau nu știți să le conservați, cu atât mai rău pentru voi, ele vă vor părăsi.

Deci, fiți atenți: în zilele în care simțiți că ați avut o revelație, că ați primit o grație a Cerului, încercați să conservați acest lucru cu precizie. Chiar v-am dat o metodă. Încercați să vă amintiți momentele cele mai luminoase ale existenței voastre, gândiți-vă prin cine au venit și cum s-au produs, faceți-le să revină des în memoria voastră ca și cum vă recântați deseori o muzică ce vă place, și retrăiți din nou aceleași senzații de puritate, libertate, lumină. Din nefericire, majoritatea oamenilor fac chiar contrariul: ei își amintesc numai de ce i-a făcut să sufere, poartă cu ei acest lucru, îl privesc, îl rumegă. Este foarte periculos, nu trebuie să te întorci spre ceea ce a fost rău. Trebuie să trageți pentru totdeauna o concluzie și să nu mai reveniți la aceasta. Vă faceți rău revenind continuu asupra unor stări sau evenimente negative. Atunci, de acum începând, când Dumnezeu vă va da binecuvântarea sa, păstrați-o cu sfințenie, pentru că fericirea constă într-o permanentă atenție îndreptată către lucrurile frumoase, într-o sensibilitate față de tot ce este divin. Când simțiți că spiritul, lumina vă vizitează, nu lăsați să se șteargă aceste impresii gândindu-vă imediat la altceva, opriți-vă îndelung asupra acestei impresii pentru ca ea să pătrundă profund în voi și să dea rezultate. Astfel ea lasă urme pentru eternitate. Trebuie formată o obișnuință: în loc să ne aplecăm tot timpul asupra stărilor negative, asupra decepțiilor, animozităților, debarasați-vă de ele și concentrați-vă asupra a ce vi se întâmplă bine, pur, luminos.

Pământul lui Dumnezeu

Când vi se întâmplă să vă dați seama că sunteți pe o cale greșită, că ați servit forțele negative, lăsându-vă tentați de mici plăceri trecătoare, schimbați calea, îndepărtați-vă rapid de zonele periculoase în care v-ați rătăcit. Conștientizați că depinde în totalitate de voi ce zonă veți frecventa. Dacă vă aventurați dedesubtul acestei linii de demarcație ce se poate simboliza prin nori, evident, veți cădea sub legea norilor: este întunecat și vă este frig. Dar urcați, depășiți această linie a norilor și vă veți găsi imersat în lumină și căldură. Da, totul depinde de voi. Religia ne învață că Dumnezeu ne pedepsește pentru faptele noastre rele și ne răsplătește pentru cele bune. Nu este decât un mod de a prezenta lucrurile. În realitate, Dumnezeu nu ne pedepsește și nici nu ne răsplătește. Noi suntem cei care, prin gândurile noastre, sentimentele și faptele noastre, alegem să mergem într-o zonă sau alta; în continuare vom avea de suferit sau vom beneficia de condițiile acestor zone. Și nu este același lucru de a merge în zonele luminii sau cele ale tenebrelor!

“Tot ceea ce este jos, este ca și ceea ce este sus” au spus cândva Sfinții Părinți. Ceea ce înseamnă de asemenea: ceea ce este în interior, este ca și ceea ce este în exterior; ceea ce este înăuntru este ca și ceea ce este în afară. Pe pământ veți găsi toate felurile de zone, unele împădurite, înflorite, fertile unde vă plimbați minunându-vă, în deplină siguranță; altele sunt niște deșerturi, niște mlaștini sau jungle locuite de fiare, animale veninoase, unde sunteți în permanență amenințat. Da, sunt de toate pe pământ: torente tumultoase și lacuri liniștite, vârfuri de munte și prăpăstii, vulcani și ghețari…Toate acestea le știți, dar ceea ce nu știți, este că aceste zone există și în voi înșivă; și în voi există vârfuri și prăpăstii, mlaștini și grădini înflorite, deșerturi și câmpii fertile. Este bine să cunoști geografia, geologia și agricultura, dar este și mai important să cunoaștem pământurile noastre interioare și să învățăm cum să evităm unele și să penetrăm în alte pământuri pentru a le întreține și a le cultiva. Este bine să știi să navighezi pe fluvii și oceane sau să mergi să escaladezi vârfurile munților, dar este încă mai bine să știi să stăpânești furtunile și vârtejurile interioare și să exersezi escaladarea vârfurilor munților spirituali. Atunci, iată care este de acum munca pe care trebuie să o faceți: a explora diferitele zone din voi și, prin gândire, meditație, rugăciune și contemplație să atingeți Țara făgăduinței de care povestește Geneza, țara Canaanului, “unde curge laptele și mierea”, simboluri ale vieții pline și perfecte.

Viața omului nu e nimic altceva decât un lung pelerinaj în descoperirea zonelor necunoscute: unele primitoare, unde se poate opri măcar pentru o vreme; altele neprimitoare, pe care trebuie să le evite sau să fugă cât mai repede dacă din nefericire a avut imprudența să pună piciorul. Ei da, cîți gânditori și poeți au comparat existența cu o călătorie! Veți înțelege imediat de ce. Chiar dacă rămâneți toată viața acasă, în camera voastră, puteți cunoaște interior tot ceea ce există pe pământ în materie de călătorii sau fenomene ale naturii. În unele zile vă plângeți:”Nu știu ce e cu mine, mă sufoc!” Ei bine, este pentru că, fără să vă dați seama, ați coborât prea jos în adâncimile subterane și acum sunteți zdrobit. Atunci, ieșiți puțin, urcați la aer, și veți spune: ”Oh, ce ușurință! În sfârșit respir.” Și dacă în anumite zile vă simțiți dilatat, inspirat, ca și cum ați scăpat de legea gravitației, este pentru că ați făcut o ascensiune, chiar dacă aceasta e inconștientă. Se poate întâmpla rar, în condiții excepționale, să faceți cu adevărat această experiență de scăpare de gravitație, ca și cum ați zbura.

Spiritul peste destin

Toate încercările care ne vin au o rațiune; trebuie să o căutăm și dacă o vom face cu sinceritate, cu scopul de a progresa, lumea invizibilă, care nu e chiar închisă și crudă, ne va da răspunsul. Vă poate releva cum, într-o altă încarnare, ați călcat legile divine și vă poate arăta că primiți aceste încercări în conformitate cu justiția divină, pentru a vă îndemna să vă reparați erorile. Desigur, veți spune: “Dar de ce în această formă? Această judecată putea veni cu blândețe, cu gentilețe, să mi se explice cu cuvinte amiabile ce trebuie să fac pentru a mă schimba. Nu sunt atât de prost ca să nu înțeleg.” Din păcate, nu vă cunoașteți de loc. Da, de câte ori entitățile celeste au venit să vă explice în toate manierele posibile că trebuie să fiți mai conștiincios, mai cinstit, mai răbdător, mai generos, etc., și voi n-ați auzit, n-ați văzut, n-ați înțeles nimic. Deci acum, pentru că v-ați arătat atât de surd, orb, mărginit, trebuie să fiți puțin zguduiți. Iată de ce justiția divină v-a trimis să vă încarnați în condiții dificile, unde aveți de suferit pentru a vă plăti datoriile și aveți de învățat câteva adevăruri. Și voi trebuie să acceptați această situație.

De altfel, dacă nu vreți să acceptați aceasta, nu se schimbă, oricum, nimic. Nu ne putem sustrage justiției divine și nu o putem evita. De aceasta, e inutil să consultăm astrologi, cum fac unii, pentru a vă preveni de pierderile și acidentele la care sunteți expuși. E inutil să vă puneți la adăpost. Pentru că, orice veți face, nu evitați nimic: nu scăpați de destin prin șiretlicuri. Singurul lucru pe care îl puteți face este să lucrați cu lumina, pentru ca atunci când zilele încercărilor vor veni, să aveți posibilitatea de a le suporta mai bine. Știți, de exemplu, că veți suferi de o boală gravă: ei bine, ducând o viață rațională, purificând și întărind organismul vostru, vă pregătiți armele cu care veți lupta. Nu aveți posibilitatea să evitați această boală, dar în ziua când va începe, îi veți putea micșora aria de acțiune. Această lege e valabilă în toate domeniile: eforturile pe care le faceți pentru a vă întări și pentru a vă purifica vă vor permite să înfruntați încercările în condiții mai bune.

Destinul nu se lasă înduioșat, dar el nu e niciodată crud; e just. Toate greșelile pe care le-ați comis se adună pe un platan al balanței, dar dacă vă decideți să vă redresați viața, tot ceea ce faceți bun va apăsa pe celălalt platan. Deci, când va veni momentul de a plăti pentru greșeli, gândurile, sentimentele, acțiunile voastre bune intervin pentru ca plata să fie mai mică. Aceasta înseamnă, de asemenea, că nu trebuie să fim fataliști spunând: “Pentru că destinul meu e așa și așa, nu e nimic de făcut, trebuie să-l accept.” Nu. Nu uitați niciodată aceasta: destinul nu ne cere sufocarea, înăbușirea spiritului. Din contră, destinul există pentru a ne obliga să ne trezim spiritul și să lucrăm cu el, pentru a ne crea un nou destin.

Din cauza greșelilor săvârșite în încarnările precedente, omul trebuie să sufere, conform destinului său. Dar aceasta nu semnifică că e imposibil de a reacționa la aceasta, pentru că cel ce nu face nimic altceva decât să sufere, o sfârșește, într-o zi, strivit. Din contră, trebuie să luptăm cu armele iubirii și luminii, pentru a triumfa asupra destinului și pentru a intra în ordinul Providenței. Din acest moment, nu mai există destin pentru omul ce s-a hotărât să trăiască în lumină. El a schimbat planul, legile nu mai sunt aceleași, a ieșit din lumea fatalității pentru a intra în cea a grației. Marea majoritate a oamenilor, care nu au idei prea clare despre acest subiect, folosesc cu indiferență cuvântul destin pentru tot ce li se întâmplă în viață, bun sau rău. Nu, să numim, dacă vreți, “destin” consecințele ignoranței noastre, greșelilor noastre, și “Providență” consecințele luminii noastre și a tot ceea ce am făcut bun. Deci, acum e clar: există Providență pentru cei ce trăiesc în lumina și dragostea divină și există destin pentru cei ce se încăpățânează să rămână mărginiți și răutăcioși. Acel care vrea să iasă de sub influența destinului trebuie să înceapă prin a vedea clar lucrurile: să discearnă gândurile, sentimentele și faptele care-i îngreunează karma, și să se străduie să devină mai înțelegător, mai pur, mai dezinteresat. Astfel el va intra în sfera Providenței unde își crează cu adevărat viitorul.

Cu căteva excepții, extrem de rare, nici o ființă umană n-a venit pe pământ fără să aibă greșeli de reparat, datorii de plătit. Cîți Inițiați, cîți sfinți și profeți au suferit, de asemenea, pentru a-și repara greșelile pe care le-au făcut în încarnările anterioare! Aceasta nu a înpiedicat sufletul și spiritul lor să trăiască în splendoarea divină, pentru că munceau fără răgaz, în ciuda karmei lor, și astfel au devenit sfinți. Orice vi se întâmplă, trebuie să vă păstrați spiritul vostru într-o regiune inatacabilă. Aici trebuie să vă refugiați pentru a munci. Atunci, chiar dacă karma vă asaltează, vă veți simți deasupra: karma vrea să vă limiteze, voi vă veți elibera; karma vrea să vă țină în întuneric, voi vă veți ilumina…pentru că în ciuda oricăror încercări voi vă continuați eforturile. Da, trebuie să căutați să ajungeți la acel punct în care veți scăpa sferei de influență a karmei. Se pune acum problema de a ști dacă puteți urca până acolo, dacă sunteți capabili de a vă stabili în această regiune care se găsește dincolo de vânturi, vârtejuri și fulgere. Tocmai despre această regiune vorbea Iisus când dădea sfatul de “a construi casa pe stâncă”. Stânca este sfera spiritului în care trebuie să ne plasăm lăcașul, pentru că este singurul loc ferit de intemperii. Este de asemenea “înaltul refugiu” din Psalmul 91: planul cauzal.

Până când nu ați atins această sferă prin gândire și meditație, veți stagna în regiunile inferioare ale planului mental și al planului astral și veți fi vulnerabili, veți rămâne pradă zbuciumărilor. Sper că aceste cuvinte vor clarifica mai bine problema. Nu putem scăpa karmei, dar putem să o plătim în diferite feluri. Este ca și în viață, cel mai des se plătește cu bani, dar sunt alte mijloace de a-ți achita datoriile: poți munci sau face un cadou sau poți face un serviciu…În plan spiritual cel mai bun mijloc de plată este de a strânge aur, adică a-ți dezvolta calități și virtuți. Dar și rugăciunea e o formă de plată, pentru că și în rugăciune puneți aur, tot ce este mai bun din inima voastră, din sufletul și spiritul vostru. Vă căiți pentru greșelile voastre, promiteți să le reparați prin fapte bune. Atunci Cerul spune:”De vreme ce se căiește și vrea să-și repare greșeala, înseamnă că a înțeles: să-i ușurăm încercările”. Pentru că, ce dorește Cerul? Ca noi să fim mai buni. El nu vrea să ne strivească, la ce i-ar servi? Dorința sa este ca noi să devenim mai conștienți, mai înțelepți; de aceea, dacă noi avem capul tare, el continuă să ne trimită încercări. Dar dacă vede că noi am înțeles fără să trebuiască să trecem prin toate aceste încercări, îi este suficient, el nu ține să ne nimicească.

Există multe exemple de oameni care au plătit datoriile lor karmice lucrând pentru alții, sacrificându-se, dându-și timpul și forțele, gândurile și sufletul…Aceasta, pentru că nu trebuie să luăm de pretext cunoașterea legii karmei, pentru a rămâne indiferenți suferințelor umane. Din nefericire, iată ce am constatat: auzind vorbindu-se despre karmă, anumiți așa ziși spiritualiști, în loc să gândească la toți cei care suferă și a se decide să facă ceva pentru ajutorarea lor, se mulțumesc să spună:”Oh, este karma lor”, și nu fac nimic. Dacă o folosesc pentru a avea motive de a se bălăci în egoismul lor, uneori ar fi de preferat ca oamenii să nu fi auzit niciodată vorbindu-se de karmă. De aceea, consider că este o mare superioritate din partea occidentalilor de a nu accentua suferințele celorlalți fără a face nimic. După cum se vede, când e foamete, sunt epidemii, inundații, cutremure de pământ, ei organizează imediat ajutoare, și este minunat!

În realitate, bineînțeles, ar fi mai bine ca toți să cunoască legile destinului, să înțeleagă de ce li se întâmplă anumite nenorociri și se întâmplă și altora, însă fără a înceta de a-i dori să-i ajute. Unii vor zice:”Dar de ce să-i ajutăm, de vreme ce primesc ce merită?” Întâi, pentru că eforturile ce le facem pentru a ajuta alte ființe nu sunt niciodată inutile: în anumite circumstanțe, văzând sinceritatea voastră, Cerul se poate îmbuna. Și apoi, pentru voi înșivă, pentru a progresa. Ajutându-i pe ceilalți, dezvoltați ceva în voi înșivă. Este ceea ce răspund totdeauna celor ce mă întreabă, de ce mă ocup atât de mult de ceilalți; pentru că simt că aceasta îmi face bine, acționează favorabil asupra mea. Atunci, voi de ce n-ați face la fel? Și voi vă veți simți mai bine.

Acum, că ceilalți beneficiază de ceea ce vreți să faceți pentru ei, și sunt sau nu salvați, asta numai Dumnezeu știe. Nu sunt destul de naiv pentru a nu vedea că nu este atât de ușor de a fi util. Deseori îmi spun: bietul de tine, crezi că, pentru că ai petrecut ore și ore ascultând oamenii povestindu-ți problemele și suferințele lor, și vorbindu-le pentru a-i consola și a le da sfaturi, ei vor ține cont de ce le-ai spus și o vor lua pe calea cea bună? Nu-ți fă prea multe iluzii: cei mai mulți vor continua încă mult timp să meargă pe căile pe care sunt împinși. Dar tu, continuă totuși să te ocupi de ei, pentru că tu ești cel care se întărește și care se luminează. Și dacă ei nu doresc să lucreze pentru Împărăția lui Dumnezeu, tu fă-o: Împărăția lui Dumnezeu va veni măcar în tine. Dacă toată lumea ar putea să gândească așa “egoist”, ar fi formidabil. Da, trebuie să fii egoist, trebuie să fii interesat! Veți spune “Dar cum? Totdeauna ne predicați dezinteresul, și acum…” În realitate dezinteresul absolut nu există. Există doar dezinterese diferite: un interes inferior, material, grosolan și un interes superior, divin, sublim. De aceea, singura întrebare importantă pentru voi este de a cunoaște unde este adevăratul vostru interes. Cel care crede că interesul său este de a parveni cu orice preț de a-și aranja afacerile pe pământ, a deveni bogat, puternic și glorios, trebuie să știe că va ajunge în cealaltă lume gol, sărac, mizerabil, urât, deformat. Deci, el nu își cunoaște adevăratul său interes.

Și voi trebuie să înțelegeți cât este de important să vă puneți la treabă pentru binele tuturora: pentru că astfel veți plăti karma voastră. Cel care spune:”Ah, eu nu sunt prost! Nu voi face nimic pentru ceilalți. Vreau să profit de viață, vreau să mănânc, să beau, să mă distrez…” va simți karma abătându-se 100% asupra sa sub o formă sau alta; el se crede isteț, dar în realitate este stupid și ignorant. Iată utilitatea Științei Inițiatice care ne învață să ne conformăm și noi acestor reguli, acestor legi și metode, pentru a deveni cândva liberi, puternici și fericiți. Cel care neglijează această știință va lucra mereu contra interesului său. Deci, dacă aveți de trecut prin încercări, în loc să vă plângeți și să vă văicăriți, liniștiți-vă, reflectați și întrebați-vă:”Care este planul Domnului și al tuturor prietenilor mei cerești? Ce doresc ei să obțin?” Se va face o lumină, și veți înțelege că ei doresc să deveniți mai răbdător, mai rezistent, mai inteligent sau încă altceva. Astfel, nu numai că nu vă revoltați, dar deveniți chiar recunoscător și mulțumiți. Și aceste virtuți spre care vă îndeamnă Cerul să le obțineți, le veți primi mult mai repede.

Auzim de multe ori oameni care povestesc că și-au găsit vocația sau chiar salvarea mulțumită unui accident, unei boli grave sau unei mari nenorociri. La început, ei credeau că totul e pierdut și erau disperați, revoltați. Desigur, anumite încercări pot fi teribile, și nu putem să nu suferim. Dar de ce să nu ne gândim că într-o zi, mai târziu, vom găsi la capătul acestor încercări fericirea pe care o așteptăm? De ce să pierdem atât timp în disperare și revoltă? Oricare ar fi încercările, Inițiații continuă să lucreze, continuă în lumină, bine, în dragoste pentru că au înțeles esențialul. Atunci, bucurați-vă pentru cunoștințele din acest Învățământ, bucurați- vă și mulțumiți pentru toate aceste pietre prețioase, aceste posibilități ce se dezvăluie în fața voastră, în fața spiritului vostru pentru o muncă gigantică. Fără această lumină, ce ați deveni?

Căutați fericirea în înaltul cerului

Cel mai mare pericol pentru oameni este de a accepta o filozofie materialistă, care-i impinge să-și caute toate satisfacțiile în plan fizic. În această căutare, ei încep a se arăta egoiști, injuști, necinstiți și chiar criminali. Pentru a obține o mărire de salar, un post mai înalt, o parte din piață mai importantă sau o invitație la o petrecere, se lansează în intrigi și aceptă tot felul de compromisuri. Dar admițând că-și ating scopul, ce le poate aduce, aceasta, cu adevărat, în plus? De obicei, odată ce au obținut ce au vrut, ei se simt nesatisfăcuți. Ei fac nedreptăți la alții, dar nici ei înșiși nu sunt mai fericiți decăt aceștia. Toate acestea nu sunt prea avantajoase. Acel care caută fericirea în materie e asemănător cu căutătorul de aur care mișcă tone de nisip pentru a găsi un fir de aur. Nici aceasta nu e avantajos. Pentru a găsi aur în cantitate mare, trebuie să urcăm foarte sus în soare, în spirit. Jos, nu găsim decât deșeuri,

Desigur, nu ne putem smulge din materie: avem un corp și prin intermediul lui avem relații cu tot ceea ce ne înconjoară; dacă întrerupem aceste relații, murim. Trebuie să mâncăm, să bem, să dormim, să ne îmbrăcăm, să ne adăpostim, să ne distrăm, să muncim, să iubim, etc., dar e necesar să consacrăm acestor activități atâta efort și timp? Într-o zi ne vom plictisi de toate acestea. Ce să facem pentru a nu ne plictisi? Să luăm un exemplu simplu: nutriția. De ani de zile, vă învăț că e bine să învățați să mâncați în liniște, cu dragoste și gratitudine. De ce? Pentru că adoptând acest fel de a mânca, intrați în relație cu aspectul subtil al hranei, care constă în elemente imponderabile mai importante ca și cantitatea de materie pe care o absorbiți și care vă aduc sănătate și echilibru. Și nu numai că vă aduc sănătatea și echilibrul, dar mai și produc transformări în însăși chintesența ființei voastre: inima vă devine mai generoasă, gândirea mai lucidă…Iată ce înseamnă “a căuta fericirea în înalt”: înseamnă a introduce în tot ceea ce faceți material elemente de natură mai spirituală.La fel și pentru iubire. Așa cum omul nu poate să se hrănească fără să absoarbă hrană solidă, materială, îi este imposibil, în afara unor foarte rare excepții, să iubească fără să aibă nevoie să facă schimburi în planul fizic. Dar pentru a face aceste schimburi, nu este necesar să se scufunde zi și noapte în senzualitate. Și aici există metode: câte sfaturi nu v-am dat eu pentru a face aceste schimburi în planurile subtile!…Până acum, binențeles, pentru voi sunt doar pregătiri, experiențele pe care le faceți în acest sens sunt mai mult sau mai puțin reușite, ați atins puțin ceva, fără a obține rezultate definitive; și este normal: este aproape imposibil să ajungeți la un succes complet: este culmea Inițierii. Dar nu trebuie să vă abandonați eforturile pentru găsirea bucuriei și fericirii din înalt. Nu vă este interzis de a vă folosi de tot ceea ce Inteligența cosmică a pus la dispoziția voastră, dimpotrivă, dar încercați să vă folosiți de acestea pentru a merge mereu mai departe înspre puritate și lumină. Această problemă a relațiilor omului cu materia trebuie să fie acum foarte clară pentru voi. Coborârea omului în materie nu este nici o eroare, nici un accident în evoluția sa: aceasta era prevăzută de

Inteligența cosmică. Pentru a ajunge la totalitatea cunoașterii, ființa umană avea nevoie să-și dezvolte facultățile intelectuale și, pentru a-și dezvolta aceste facultăți, trebuia plasată în condiții determinate, care să-i slăbească percepția lumii invizibile, pentru a-i permite să se consacre explorării materiei. Iată de ce omenirea este astăzi în acest stadiu al evoluției sale. Dar nu este stadiul definitiv: omenirea trebuie să se reîntoarcă din nou spre regiunile sufletului și spiritului pe care le-a părăsit și ea se va întoarce îmbogățită din toate experiențele făcute în materie, mulțumită intelectului.

În acest moment asistăm la o coborâre tot mai vertiginoasă a conștiinței în profunzimea materiei. Și cum materia este de o diversitate, de o bogăție inepuizabilă, nu mai terminăm de a o vedea, atinge, și acumula. De aceea oamenii ajung să uite de sine și să se piardă în ea. Dar va veni momentul în care se vor simți sătui, pentru că chiar dacă materia e inepuizabilă, ea nu poate da decât ceea ce permite satisfacerea nevoilor fizice, și atunci ei vor simți nevoia de a urca către sferele spirituale. Noi nevoi se vor trezi în ei pentru că, după ce au atins, gustat și posedat totul pe plan fizic, ei vor simți că nu aici se găsește pentru ei adevărata fericire. Până atunci, totul e făcut pentru a da oamenilor dorința de a se afunda în materie. Priviți numai publicitatea ce se face pentru a convinge că o anumită pomadă, cutare mașină de spălat, cafea , parfum, bijuterii, mașini…le poate transforma viața. Și toți aleargă să-și procure aceste lucruri minunate. Doamne, dacă ar fi atât de ușor să-ți transformi viața! Nu spun că toate aceste produse sau mașini n-ar fi utile sau agreabile, dar ele nu pot aduce ceva întradevăr substanțial. Dovada, este că chiar dacă le posedăm pe toate, și încă ceva deasupra, nu ne simțim împliniți.

Într-o zi, va apărea o nouă filozofie – care este în realitate filozofia eternă a Inițiaților – pentru a arăta omenirii că vor regăsi bogățiile ce le-au abandonat coborând în materie doar mergând spre înălțimi. Și nu numai că vor regăsi aceste bogății dar, mulțumită unei mai bune înțelegeri, vor putea beneficia din plin de tot ceea ce au dobândit în plan fizic în care sunt atât de multe de studiat, de lucrat dar sunt și multe bucurii. Cunoașterea materiei era deci înscrisă în programul prevăzut de Inteligența cosmică pentru evoluția inteligenței omenești. Dar a cunoaște materia nu înseamnă să te afunzi în ea. Deci, de acum trebuie să înțelegeți că, pentru a găsi fericirea, trebuie să urcați, da, să urcați din ce în ce mai sus și să vă instalați acolo cu mobilele, frigiderul, hainele, discurile, fotoliile și mașinile voastre…În sfârșit, e un fel de a spune, pentru că nu cred că vă veți putea ridica prea sus dacă vă încărcați cu tot acest bagaj! Vreau să spun, pur și simplu, că, orice lucru ați face, trebuie să vă gândiți să adăugați și un element spiritual pentru a-l transforma.

Căutarea fericirii, căutarea lui Dumnezeu

Fericirea e ca o minge după care fugi, dar când să o prinzi, îi mai dai o lovitură de picior…pentru a putea continua să fugi după ea! Pentru că în această cursă te simți stimulat; în această căutare, în acest elan pentru atingerea țelului se găsește fericirea. Deci, când aveți o dorință, nu vă grăbiți să o satisfaceți, pentru că ea vă ridică, vă împlinește. Eu, cunoscând această lege, mi-am pus în suflet niște dorințe pe care știu că nu le voi putea niciodată realiza: dar, aceste dorințe mă fac să trăiesc. Ei da, iată secretul. De ce să cereți ceea ce veți putea realiza în câteva luni sau câțiva ani? E prea ușor, nu așa veți fi fericiți, deoarece pentru a obține ceea ce v-ați propus nu aveți nevoie să vă legați la Sursa divină, inepuizabilă, singura care vă poate da totul. Cănd sfârșiți prin a obține ceea ce vă doreați, bineînțeles că veți fi fericiți pe moment, dar imediat după aceea, veți simți un gol: trebuie căutat încă ceva și nu veți fi niciodată satisfăcut. Atunci, ce e de făcut? Să căutăm ceea ce este mai îndepărtat și mai irealizabil: perfecțiunea, imensitatea, eternitatea iar pe această cale veți găsi toate celelalte: cunoașterea, bogăția, puterea, iubirea… . Da, le veți avea fără să le cereți. În timp ce, dacă vă propuneți un lucru, vă veți opri acolo, deci vă veți limita și nu le veți avea pe celelalte. Și, numai Domnul știe, dacă veți obține ceea ce căutați!

Iată pentru ce, cel mai bun sfat pe care vi-l pot da este de a nu cere altceva decât ceea ce e inacesibil. Toate, în rest, le veți găsi pe drumul vostru, fără a vă opri, fără să vă pierdeți vremea. Da, dar cine gândește așa? Se spune:”A, dacă obțin această funcție, dacă câștig acest premiu, dacă mă căsătoresc, dacă voi avea copii….voi fi fericit.” Dar de îndată ce le avem, aceasta nu schimbă mare lucru, ba chiar sunteți mai nefericiți pentru că v-ați oprit aici, în loc să alegeți o țintă mai îndepărtată care să vă oblige să mergeți înainte fără încetare. De altfel, Dumnezeu Însuși a pus în sufletul creaturilor sale un sentiment de insatisfacție și lipsă, care nu dispare decât în ziua în care ele se unesc cu El. Până când ele nu au realizat această fuziune, caută, fac experiențe, crezând de fiecare dată că obțin ceea ce doresc; dar sunt tot timpul deziluzionate, dezamăgite. În realitate acest sentiment de decepție nu e așa rău, pentru că el împinge oamenii să meargă înainte, căutând fără încetare. Dumnezeu e peste tot în univers, e ascuns în tot ceea ce ne suscită dorința. Ambițioșii, bețivii, gurmanzii, lacomii, desfrânații au maniera lor de a-L căuta pe Dumnezeu. Pentru că, efectiv, putem găsi o minusculă particulă din El în alcool, hrană, sexualitate, bani, glorie, putere. Da, putem să-L găsim pe Dumnezeu peste tot, chiar și în mocirlă, chiar și în piatră unde prezența Sa este ca o scânteie ascunsă. Dar, desigur, nu vom gusta decât o satisfacție momentană, pentru că nu în straturile dense, în formele inferioare ale materiei îl putem găsi cu adevărat pe Dumnezeu.

Toți oamenii, oricare ar fi aceștia, Îl caută pe Dumnezeu, fără a ști că Îl caută. Ei își spun că sunt în căutarea fericirii. Dar cine nu o caută? Toți caută fericirea, dar și-o imaginează sub o formă determinată. Ajunge să observi un pic pentru a constata multitudinea formelor pe care o are această căutare a fericirii…și chiar forme contradictorii: unii sunt fericiți când chibzuiesc, alții își găsesc fericirea în nepăsare și distracții. Unii au nevoie de viața de familie, alții preferă singurătatea și celibatul. Unii caută opulența, confortul, gloria, iar alții, austeritatea, ascetismul și obscuritatea. Unii aspiră la o existență în mișcare și aventuroasă, și alții la o viață pașnică și fără complcații. Unii au nevoie să-și ajute aproapele, să-l apere, să-l îngrijească iar alții au nevoie să-l persecute și să-l distrugă.

Fericirea, pe care fiecare o caută în felul său, după temperamentul său, e o formă de a-L căuta pe Dumnezeu; o căutare mai mult sau mai puțin înțeleaptă, mai mult sau mai puțin luminoasă, dar toți îl caută pe Dumnezeu. Pentru că, în spatele acestei idei a fericirii, se ascunde Dumnezeu. El a dat oamenilor această aspirație la fericire, pentru ca, până la urmă, ei să-L poată găsi. Și chiar dacă, în așteptare, ei Îl mai caută trecând prin mlaștini, noroaie și cimitire, într-o zi, după repetate experiențe, ei vor înțelege că trebuie să Îl caute în sferele superioare, sub formă de puritate, de lumină, iar acolo, ei da, ei Îl vor găsi. Cu toții sunt predestinați să Îl găsească pe Dumnezeu într-o zi, sub această formă sublimă. Dar, pentru a-L găsi, trebuie cel puțin să Îl iubești. Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de iubirea noastră. Dacă marii maeștrii ai tuturor religiilor au învățat pe alții iubirea de Dumnezeu, este pentru că ei cunoșteau o lege magică ce nu este alta decât corespondența în plan spiritual a faptelor pe care putem să le vedem zi de zi în planul fizic. Aruncați o minge într-un perete: el o va trimite înapoi. Adresați, la munte, niște cuvinte contra unui zid de stâncă: ele vor reveni înapoi. În același mod, când trimiteți dragostea voastră către Dumnezeu, declanșați această lege și dragostea divină e obligată să vină spre voi. Dumnezeu nu are nevoie de voi, ci voi aveți nevoie de El și doar prin dragostea noastră putem să-L atragem spre noi. Pentru a primi, trebuie să dai. Dacă nu îmi întindeți paharul, nu vă voi putea vărsa apă. Dacă nu întindeți inima către Dumnezeu, El nu va putea să vă verse binecuvântările Sale. Da, pentru a primi forța, lumina, înțelepciunea, bunătatea, plenitudinea lui Dumnezeu, trebuie să Îi dăm dragostea noastră, și această dragoste este cea care declanșează în schimb toate grațiile divine.

Nu există fericire pentru egoiști

Nu când sunteți egoist vă apărați interesele. Dimpotrivă, interesul vostru este de a vă gândi la alții, pentru că astfel vă ameliorați condițiile propriei existențe. Să luăm un exemplu: treceți peste un drum iar pe jos vedeți un pahar spart, îl vedeți dar nu îl ridicați, spunându-vă:”Nu eu l-am aruncat, n- au decât să-l ridice alții.”Dar iată că destinul vă face să treceți peste același drum: e noapte, nu sunteți atent și vă răniți; atunci, evident, exclamați:”Dar cine e acel idiot, acel criminal care a lăsat aici cioburile de sticlă?” Ei bine, nu mai e cazul să vă întrebați. Trebuia să adunați cioburile de prima dată când ați trecut pe acolo. Cei care nu se gândesc la alții se cred inteligenți. Dar iată, li se întâmplă tot timpul ceva ce n- au prevăzut, ceea ce dovedește că nu sunt atât de inteligenți pe cât se cred. Pentru că inteligența e facultatea de a te proteja în viitor de consecințele actelor proprii…sau de absența unor acte. Când ne comportăm incorect față de alții, ne pregătim nouă înșine un viitor urât.

A nu te gândi la alții nu e numai o lipsă de dragoste, e și o lipsă de inteligență. Și asta nu e totul. În caz că nu aveți destulă dragoste pentru a simți ce trebuie făcut pentru alții, nici destulă inteligență pentru a vedea acest lucru, ei bine, atunci tărăgănați lucrurile, nu faceți nimic ca să remediați situația și iată: lipsă de voință. Atunci, dați-vă seama! Când lipsesc trei lucruri atât de importante ca: inteligența care prevede, dragostea care dorește să îmbunătățească totul și voința capabilă să înfrunte dificultățile, ce succes mai putem obține în viață?

În continuare, ceea ce este uimitor, este că tocmai aceste persoane sunt totdeauna primele care se plâng că le lipsește aceasta, că li se datorează aceea, că nu sunt iubiți, că nimeni nu se gândește la ele, că ceilalți sunt rău intenționați…Dar de ce nu își dau ele seama că prin egoismul și pretențiile lor nejustificate, ele sunt pe cale de a descuraja pe toți cei din jurul lor? Ele au nevoie să fie ajutate, susținute…de acord; ei bine, să înceapă a se gândi ceva mai puțin la ele însele și puțin mai mult la ceilalți. Ele nu vor fi mai fericite lăsându-se conduse de egoism. Toți cei care nu se gândesc decât la a trage plapuma asupra lor, la a fi centrul universului, imaginându-și că lumea întreagă trebuie să se învârtă în jurul lor, servindu-i și înclinându-se în fața lor, ca și cum ar fi prinți și prințese, își pregătesc o existență de decepții și de suferințe. Pentru a fi fericit, trebuie să devii un servitor. Oare cer prea mult de la voi dacă vă rog încă o dată să lucrați la lărgirea conștiinței voastre? Uitați o clipă tot ceea ce vă lipsește. Când ai posibilitatea să îmbrățișezi întregul univers cu gândirea, să comunici cu toate entitățile luminoase care îl populează, cum să te simți singur gol sau umilit? Ce vă mai trebuie ca să înțelegeți că sunteți bogați, copleșiți și că puteți să-i ajutați pe ceilalți? Învățați să fiți generoși, dați bogățiile voastre și chiar și bogățiile materiale dacă puteți. Dacă nu o faceți, veți tremura totdeauna de teama de a le pierde și veți ajunge să uitați că sunt oameni nefericiți și nevoiași. Hai, împărțiți! Nu vă va mai fi teamă de a fi furați și în același timp gestul vostru se va înscrie în ceruri și îl veți regăsi într-o zi amplificat. Dar cum să explici asta oamenilor? Ei sunt atât de egoiști, avizi încât doresc să acapareze totul pentru ei. Nici măcar nu le trece prin minte să-i facă pe ceilalți fericiți. Și din această cauză nici ei nu sunt niciodată fericiți.

Nu poți fi fericit când ai un orizont prea limitat. Iată de ce egoistul nu poate fi fericit: pentru că el totul este strâmtat. Pentru a fi fericit, trebuie să te lărgești până la a îmbrățișa întreaga lume, și doar dragostea permite acest lucru. Cel care are multă dragoste, se întinde, se dilată, îmbrățișează întreg universul, vibreză cu universul; totul se deschide, el nu mai întâlnește bariere și fericirea nu-l mai părăsește. Calea spre fericire este dragostea, da, doar dragostea, nu știința și nici măcar filozofia. Știința, cunoașterea nu pot să ne aducă fericirea; ele pregătesc calea, orientează și luminează, dar ele sunt incapabile de a ne face fericiți. Este ceea ce a înțeles Solomon când spunea:”Multă înțelepciune, multă tristețe. Mai multă știință, mai multă durere.” Cei care știu mult nu sunt fericiți, iar cei care au multă inimă, chiar dacă nu știu mare lucru, sunt mult mai fericiți. De ce? Pentru că Dumnezeu a pus fericirea în inimă și nu în intelect. Dar inima trebuie să fie generoasă; unei inimi egoiste, cerul și pământul au jurat să nu-i dea niciodată fericirea. Veți spune:”Dar cunoaștem atâția oameni care nu lucrează decât pentru ei înșiși, pentru îmbogățirea și puterea lor, pentru glorie și sunt fericiți!” Da, în aparență, și pentru cât timp? Acest lucru trebuie văzut. Ei vor obține, poate, ceea ce doresc, mulțumită intrigilor lor, dar în realitate vor fi privați de esențial: de pace, bucurie și plenitudine. Chiar dacă ei nu sunt privați de nimic material, în interior totuși vor fi obligați să se simtă privați. Cerul privește pe cine serviți, dacă serviți propriul vostru dumnezeu, egoismul vostru, natura voastră inferioară, el se va întoarce de la voi. El nu își împarte bogăția unor oameni care nu se gândesc decât la a-și trăi viața de necinste, de plăcere, viața lor animală. Și atunci, cine vă va ajuta, cine vă va salva? Banii voștri? Gloria? Celebritatea voastră? Pentru Dumnezeu, există doar două categorii de ființe: cei care lucră doar pentru propriul interes, pentru îndeplinirea propriilor dorințe, și cei care fac eforturi pentru a-și ajuta frații, pentru a participa la munca a miliarde și miliarde de entități din lumea invizibilă care s-au înhămat la realizarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Și aceștia sunt înscriși în marea Carte a Vieții ca binefăcători ai omenirii.

Dați fără să așteptați nimic în schimb

Acela care a făcu bine altora, i-a ajutat, susținut, găsește că e normal să aștepte un pic de gratitudine din partea lor. Aceia care muncesc pentru copiii lor, pe care i-au hrănit, i-au educat, așteaptă de asemenea ca acești copii să recunoască măcar că au fost părinți buni. Ei bine, eu vin și demolez această concepție asupra acestor lucruri, considerată ca normală, legitimă de când e lumea, spunându-le acestora că nu trebuie să aștepte nimic! Unii vor pune întrebarea:”De ce spuneți lucruri așa bizare?”E simplu: pentru că așteptând aprobarea, recunoștința, intrăm în lumea insatisfacțiilor, reproșurilor, rachiunei și chinurilor. Veți spune:”Dar binele pe care-l facem nu va fi niciodată recunoscut?” Ba da, dar nu trebuie să așteptăm să fie. Toți înțelepții, Inițiații știu o lege prin care își reglează existența: legea cauzelor și consecințelor. Ei știu că mai devreme sau mai tâtziu, asupra lor va reveni efectul a tot ceea fac: dacă este un act bun, efectul va fi benefic; iar dacă actul este rău…Iată pe ce lege își bazează existența înțelepții, iar voi trebuie să faceți ca ei.

Ce știm despre realitate? Putem chiar să ne întrebăm uneori dacă lumea există cu adevărat, și anumiți filozofi au pretins că lumea nu are nici o realitate obiectivă, că ceea ce percepem despre ea nu este decât efectul impresilor noastre personale și subiective. Îmi aduc aminte că am citit unii dintre acești filozofi când eram foarte tânăr: Berkeley, sau Ernst Mach…Am fost stupefiat, dar argumentele lor mi s-au părut întradevăr convingătoare. Deci, te poți îndoi de multe lucruri, dar există o lege de care Inițiații nu se îndoiesc niciodată, care este: recoltezi ceea ce semeni și dacă faci un bine, mai devreme sau mai târziu vei culege roadele acestuia. Ceea ce mai trebuie știut, este că legile cosmice nu sunt atât de grăbite ca noi, ele se supun unui alt timp; de aceea recompensele sunt deseori întârziate (la fel și pedepsele!) și dacă sunteți nerăbdători și vă revoltați, vă complicați situația. De ce să suferiți, de ce să vă zbuciumați? Mai devreme sau mai târziu consecințele vă ajung din urmă: iată de ce nu trebuie așteptat nimic. Astfel veți fi liberi și lipsiți de griji. Știți că niște cadouri sunt deja în drum pentru a vă recompensa, și aveți încredere. Dacă sunteți acru, revoltat, aceasta înseamnă că nu posedați adevărata cunoaștere.

Și vă mai spun că trebuie să învățați să faceți bine altora, fără să le-o spuneți. În acest fel, veți trezi în ei ceva bun: ei vor fi obligați să se întrebe cine este acestă ființă minunată care nu vrea să se arate, ceea ce îi va împinge ca și ei să acționeze la fel față de alții. Evident, și eu ar trebui să pot da această Învățătură fără să știți că este de la mine, dar cum aș putea s-o fac? Când vorbesc, nu mă pot ascunde, se vede bine că-mi ies vorbele pe gură; dar, aș prefera ca ele să fie tăcute, pentru ca voi să nu știți că eu sunt cel care vă explică, vă instruiește. În realitate, este ceea ce fac deseori când sunt la mine sau în liniștea meditației. Pentru că vă cunosc problemele, preocupările și chiar când nu vă văd, eu continui să vă dau explicații și sfaturi. Pot chiar în acest fel, să vă fac revelații pe care nu le-aș putea face prin vorbă. Dar voi trebuie să fiți atenți, să căutați din când în când câte o lămurire, câte o lumină. Chiar dacă nu știți că eu sunt cel care am lăsat această lumină, încercați să o găsiți și să o folosiți.

Cei care sunt capabili să dea fără să se arate, fac o evoluție minunată și simt o bucurie secretă, în timp ce cei care spun imediat:”Iată, eu v-am trimis asta” nu pot avea aceeași satisfacție. Faptul că își proclamă cu voce tare faptele lor bune, arată că ei așteaptă o recompensă și, cum recompensele uneori au nevoie de timp pentru a ajunge, așteptând, ei se macină, fumegă, sunt nefericiți. Să iubești toți oamenii fără să aștepți nimic în schimb, să-i lămurești, să-i purifici și să-i orientezi către lumină, este minunat, dar trebuie să o faci în mod natural, cum soarele strălucește pe cer, cum florile îmbălsămează aerul, fără să aștepți nimic…Da, toate aceste flori care cresc pe munte și pe care nimeni nu vine să le viziteze și să le admire, continuă să-și facă treaba. Priviți-le, nici un pic de vanitate! Veți spune:”Dar soarele nu ascunde că este pentru noi izvorul luminii!” Ah, este adevărat, și ar fi și greu acest lucru. Pare chiar că este fericit să-și trimită lumina în spațiu. Este ca și cum ar spune:”Priviți, vă dau lumină” Da, dar dincolo de acest soare vizibil, există un alt soare invizibil, obscur, numit soarele negru. De la acest soare negru primește necontenit soarele nostru energia pe care o transformă și ne-o trimite sub formă de căldură și lumină. Acest soare negru nu se arată, el nu povestește de el însuși și ca acesta ar vrea să devină toți adevărații Maeștri spirituali. Și voi, ori că sunteți văzuți sau nu, apreciați sau nu, nu are importanță, trebuie să vă faceți treaba. Comportându-vă astfel, veți deveni mare, de neclintit, și veți trăi în serenitate.

Toți așteaptă ceva unii de la alții: părinții și copiii, patronii și muncitorii, preoții și enoriașii, profesorii și elevii lor…Cât despre îndrăgostiți, să nici nu mai vorbim! Un băiat îi face un mic cadou unei fete și așteaptă dela ea atenții, sărutări. Dar iată că, ea se hotărăște puțin mai încet, și atunci el devine violent…Peste tot vedem asemenea lucruri. Dar voi, încercați să lucrați asupra voastră, practicați karma yoga, și veți fi pe calea perfecțiunii.Faceți toate faptele bune pe care le puteți face, fie că sunt acțiuni, cuvinte, sentimente sau gânduri, și lăsați apoi timpul să-și împlinească opera. Chiar dacă nu vreți, într-o zi tot acest bine vă va urmări pentru a vă recompensa. Nu e nimic de făcut, nu vă puteți ascunde pentru a scăpa de aceasta.

Iubiți fără a cere să fiți iubiți

Dragostea e un subiect care nu va fi niciodată epuizat. Putem vorbi oricât, fără să ne săturăm. A iubi, e ca și a mânca, a bea, a respira; nu putem trăi fără să iubim și fără să auzim vorbindu-se despre iubire. De milenii, cântăm iubirea, pictăm iubirea, iar un film, un roman sau o piesă de teatru care nu vorbește de dragoste, pare fadă…Și totuși, ce știu oamenii despre iubire? Ei îi cunosc mai de grabă durerile, necazurile. De ce? Pentru că, pentru majoritatea lor, fericirea înseamnă a fi iubiți. Desigur, ei sunt dispuși să iubească un pic, la rândul lor, dar ei cred că e mai important să fie iubiți. Proba: de ce nu le ajunge doar să iubească? De ce suferă ei atât când descoperă că acela sau aceea pe care îi iubesc nu răspund la dragostea lor, sau nu le dăruie atât cât doresc? Pentru a fi fericiți, ei așteaptă ca dragostea să le vină din exterior. Dacă nu vine sau le este retrasă, se simt frustrați; ei nu cred în puterea lor proprie, în propria lor forță de a iubi, au nevoie ca dragostea să le fie dată din exterior de cineva din exterior. Sunteți prieten, să presupunem, cu un bărbat sau cu o femeie, vă întâlniți și schimbați cuvinte, priviri, zâmbete…Dar într-o zi, această persoană are necazuri, traversează un moment dificil, are mai puțin timp să vă întâlnească, să vă scrie, să vă telefoneze, și atunci vă simțiți abandonați și sunteți nemulțumit, necăjit și o obosiți facându-i reproșuri:”De ce nu ai venit să mă vezi?…De ce nu mi-ai telefonat?…” Bine, desigur, e normal să aveți impresia că ați pierdut ceva, dar dacă nu vă decideți să vă schimbați atitudinea, nu veți înceta să suferiți. Pentru a vă regăsi pacea, bucuria, spuneți-vă că trebuie să vă bazați numai pe iubirea voastră, și nu așteptați ca dragostea să vă vină de la alții. Cît timp așteptați să fiți iubit, depindeți de alții și, dacă aceștia nu vă mai iubesc sau vă iubesc mai puțin – și au acest drept! – vă simțiți nefericit.

Viața e astfel făcută încât nu putem niciodată fi siguri de ceva, nici de evenimente, nici de oameni: câteodată se gândesc la voi, dar câteodată vă uită. Deci, dacă nu instalați în voi ceva stabil, veți fi fără încetare nehotărâți ,dezorientați. Da, e timpul de a începe a cunoaște natura lucrurilor și de a înțelege ce trebuie făcut pentru a fi fericiți. Pentru că aveți nevoie de iubire pentru a fi fericiți, de vreme ce prin dragoste simțiți că înfloriți, că aveți revelații, și de vreme ce doriți ca dragostea să continue la infinit, ei bine, iubiți și nu mai așteptați să fiți iubiți. Dacă ființele pe care le iubiți răspund la dragostea voastră, cu atât mai bine, mulțumiți Cerului, dar nu contați pe aceasta. Din acest moment, da, veți putea găsi fericirea pentru că totul depinde de voi, totul e cum vreți, când vreți, și unde vreți. Sunteți atotputernic, independent, stăpân pe situație. Ceea ce trebuie să vă preocupe, este de a ameliora manifestările iubirii voastre, de a o face mai dezinteresată, mai luminoasă, mai pură, mai vastă. Iată singura condiție de a fi fericit prin iubire. Priviți soarele, el nu așteaptă să fie iubit, el iubește lumea întreagă și de aceea e așa radios. E liber, nu așteaptă nimic. Eu am înțeles mai demult că, dacă ar trebui să contez pe iubirea fraților și surorilor Fraternității, oh, la, la, ce tristețe și ce decepții mă vor aștepta!

Săracii, au atâtea probleme de rezolvat, dificultăți, obstacole, angajamente, nu au timp să se gândească la mine…Veți spune: “Dar cum? Ei vă iubesc, dacă ați auzi cum vorbesc de dumneavoastră!” Da, știu, ei mă iubesc până când nu găsesc pe altcineva pe care să-l iubească. Când îl vor găsi, ei mă vor uita. Veți înțelege…un bătrânel simpatic cu barbă care le predică zi de zi despre legile divine ce trebuie respectate, despre eforturile care trebuie făcute și care îi scutură din timp în timp, nu e prea apetisant. Nu-mi fac iluzii. Iată de ce, eu sunt primul care aplic sfatul pe care vi l-am dat. Îmi spun că eu sunt cel care îi iubesc (dar nu le-o arăt, altfel vor abuza). Și în această decizie de a iubi nu numai pe frații și surorile Fraternității ci toată creația, soarele, stelele, Domnul și toate ierarhiile de spirite luminoase care sunt deasupra noastră…ei bine, eu găsesc fericirea, ceva stabil, fidel și veridic. Atunci de ce n-ați face și voi la fel?

Dragostea voastră trebuie să mai crească în lumină și înțelegere. Nu vă opriți la stadiul de sentiment, pentru că sentimentul e prea personal. Pentru a trăi plenitudinea dragostei, este necesară și înțelegerea. Iar atunci când vă veți fi hotărât să iubiți fără să așteptați nimic în schimb, atunci veți fi cu adevărat iubiți. De ce?…Dacă în apropierea voastră oamenii se simt luminați, încălziți, dar în același timp se simt liberi, cum să nu vă găsească simpatici și agreabili? Și veți vedea, că din momentul în care încetați să căutați dragostea, ea vă va urmări, va ajunge chiar să vă deranjeze! O veți izgoni pe ușă și va reveni pe fereastră. De îndată ce n-o mai căutați, va fi acolo. Dar cu cât o căutați mai mult, cu atât se va îndepărta. E ca și cum v-ați urmări umbra: ea fuge în fața voastră și nu puteți să o ajungeți din urmă. Da, a căuta dragostea celorlalți e ca și cum ați fugi după propria voastră umbră. Dar de îndată ce nu o mai căutați va fi tot timpul acolo, surâzându-vă. Când căutați dragostea celorlalți, vă concentrați asupra a ceva din afara voastră, și pierdeți dragostea.

Așa se întâmplă. Deci, în loc de a o căuta, dăruiți dragostea, făceți-o să iasă din voi: ea va fi mereu prezentă în voi iar voi veți fi stăpâni pe situație. Acum, dacă nu vreți să mă credeți, nu vă rămâne decât să vă pregătiți batistele. Asta nici măcar nu e grav, e inofensiv, dar se poate și mai rău: mulți oameni nu se mulțumesc cu batista, unii utilizează pumnalul, revolverul, otrava. Ei da, majoritatea dramelor sunt cauzate de dragoste…dragostea rău înțeleasă, dragostea care așteaptă tot timpul ceva. Pe când dragostea de care vă vorbesc și în care trăiesc fără încetare Inițiații e o dragoste care întinerește, întărește, te face neobosit, luminos și frumos, o dragoste care aduce viața eternă, care resuscită, care imortalizează.

Da, o putere extraordinară a fost dată dragostei, pentru cei ce știu să o înțeleagă și să o manifeste. Ea singură știe totul, repară totul, declanșează și proiectează forțe nebănuite. Se spune că Dumnezeu este iubire. Dar când vedem tragediile pe care dragostea le aduce oamenilor, avem măsura muncii ce mai rămâne de făcut, toată calea care mai trebuie parcursă pentru a ne ridica pâna la acea dragoste divină. Dar se merită efortul, pentru că adevăratul vrăjitor, vrăjitorul atotputernic, este dragostea. Trebuie să o chemați să se instaleze în voi și atunci, ca flacăra ce luminează prin sticla unei lămpi, peste tot unde mergeți, dragostea voastră va lumina și va țâșni în jurul vostru.

Despre utilitatea dușmanilor

Se consideră că faptul de a avea prieteni este una dintre cele mai mari bucurii ale existenței, și e adevărat, nimic nu e mai prețios ca prietenia. Numai că, nu căutăm numai prieteni adevărați, dar și aliați, care să ne susțină în cele mai grele condiții. Cunoașteți mulți oameni care acceptă ca prietenii lor să fie absolut sinceri cu ei și să nu aprobe ceea ce fac sau spun? În momentul critic, ei se simt trădați și se supără. Toată lumea spune că dacă vrem să câștigăm favorurile cuiva, trebuie să-l aprobăm, să-i facem complimente, să-l flatăm. Iată de ce, unii refuză să audă adevărul, iar alții au înțeles că nu au nici un interes să-l spună, vedem atâția oameni care își petrec timpul înșelând sau înșelându-se pe sine. Și toți își imaginează că așa vor fi fericiți! Ei bine, nu, pentru că toate acestea nu sunt decât manifestările naturii inferioare care nu poate decât să ne antreneze în complicații și decepții. Acel care vrea cu adevărat să evolueze nu înșeală pe alții, și acceptă observațiile și criticile. Și de asemenea, dacă e cu adevărat înțelept, va înțelege că e util să ai dușmani. De ce? Pentru a putea progresa. Veți spune:”Dar dușmani, avem, ba chiar câteodată avem prea mulți!” Da, avem dușmani, dar nu avem din acest lucru nici un avantaj, pentru că încă nu am înțeles cum să-i luăm. Dacă veți înțelege bine cum stau lucrurile, veți vedea că aceștia sunt prieteni voștri veritabili. Pentru că ei sunt necruțători, nu vă menajează, subliniază tot ceea ce nu merge. Veți spune:”Dar exagerează de cele mai multe ori!” Da, e adevărat, dar nu face nimic, ei vă sunt utili pe post de microscop; și microscopul e util câteodată; oamenii de știință îl folosesc în fiecare zi! Acesta servește la a vedea detalii care, fără acesta, trec neobservate.

Deci, dacă doriți cu adevărat să progresați, trebuie să acceptați că pentru acest lucru, de multe ori dușmanii vă sunt mult mai utili decât prietenii. Ei sunt aceia care vă obligă să lucrați, să vă corectați, să găsiți soluții la problemele pe care vi le pun și astfel, mulțumită lor deveniți mai puternici și mai inteligenți. Va trebui să înțelegem bine rolul dușmanilor. Dacă nu îl înțelegem, îi detestăm, suferim, încercăm să ne răzbunăm, să ne debarasăm de ei și atunci, ce de timp și energie pierdute! Și totuși, chiar și printre oamenii cei mai inteligenți, constatăm că foarte puțini pot să-și accepte dușmanii, cei mai mulți înnoată în slăbiciune. Ei nu-și dau seama că împreună cu prietenii lor și complimentele acestora, devin din ce în ce mai fragili și mai vulnerabili. Ei bine, eu vă voi spune că, dacă am învățat ceva important în viața mea, este faptul de a-mi aprecia dușmanii. Da, consider că mi-au făcut niște servicii formidabile. Ah, dușmanii, asta e ceva! Din nefericire, nu îi apreciem la justa lor valoare.

Ridicăm statui celor pe care-i considerăm ca binefăcători. Pentru că au salvat patria sau au descoperit vaccinuri, au fost mari poeți sau filozofi, etc., îi urcăm pe piedestal. Și aven dreptate bineînțeles, eu nu spun că trebuie să le luăm gloria. Totuși cred că dușmanilor noștrii ar trebui să le ridicăm cele mai frumoase statui, pentru că ei sunt adevărații noștri binefăcători: mulțumită lor, putem deveni mai vigilenți, mai inteligenți, mai răbdători. Nu vi se pare un lucru serios? Ei bune, credeți ce vreți. Încercați totuși să vă gândiți la ceea ce vă spun: nu fugiți de dușmani, nu-i detestați, ci întrebați- vă cum îi utilizați. Atunci, va avea loc o adevărată muncă în voi. Cu un mare ideal și dorința sinceră de a progresa, veți primi cunoașterea și forța de a utiliza toate obstacolele pe care dușmanii vi le pun în drum ca trepte ale unei scări care vă va permite să urcați din ce în ce mai sus.

Grădina sufletelor și spiritelor

Oamenii pot fi comparați cu florile, fructele…sau chiar cu legumele! Când intrați în relație cu ei, când îi priviți, le vorbiți, îi ascultați e ca și cum ați fi pe cale să-i respirați, să-i gustați chiar. Dar, ce faceți majoritatea timpului? Le priviți hainele, bijuteriile, fața, picioarele, mâinile, dar nu căutați să vă hrăniți sufletul de toată această viață care e acolo, ascunsă, care emană din inima lor, din sufletul lor, din spiritul lor. Și e păcat. Deci, de acum înainte, fiți mai atenți și încercați să învățați să apreciați oamenii care poartă această viață subtilă, opriți-vă în fața lor gândindu-vă:”Acestea sunt aspecte ale Tatălui Ceresc și Mamei Divine! Mulțumesc Doamne, mulțumesc Maică Divină. Prin intermediul acestor “flori” și acestor “fructe”, am astăzi posibilitatea să mă apropii de Voi, să vă contemplu pe Voi; prin intermediul acestei splendori, pot să respir parfumul, să simt gustul vostru.”Și vorbiți fericiți pentru că aceste fructe și aceste flori vă vor permite să vă apropiați de Cer. Desigur, mulți se vor mira că eu compar creaturile umane cu flori, fructe…sau chiar cu legume! Dar de ce să se mire? De câte ori, vorbind despre tinerele femei sau băieți foarte frumoși, poeții au vorbit despre trandafiri, violete, crini, iasomii sau lotuși! Francezii spun cuiva iubit:”Mon chou” (varza mea!). Alții, pe care-i consideră proști, sunt tratați ca pere sau castraveți! Dar, în sfârșit să lăsăm livezile și grădinile de legume în pace…Esențial e de a înțelege că vă dau acum o metodă de lucru foarte puternică. Dacă știți să o aplicați, nu numai că veți evita multe nefericiri și complicații, dar veți trăi fără încetare în bucurie și inspirație.

Cum privesc unii la alții bărbații și femeile? Ce văd ei? O aparență exterioară, corpul, hainele. Aceasta dovedește că ei nu cunosc adevărata știință. Este ca și cum, oprindu-se în fața unei mașini, nu s-ar interesa decât de caroserie și ar neglija persoana care conduce, adică cel care gândește, simte și acționează. Ei bine, tocmai această ființă trebuie să vă învățați să o căutați, să o priviți și să o simțiți. Mergeți din ce în ce mai departe pentru a găsi sufletul și spiritul acestei ființe, pentru că acolo veți descoperi bogățiile, comorile…Cerul în întregime. Problema este doar de a vă debarasa de acest fel de a vedea, care urâțește și sărăcește viața. Ființa umană posedă un corp fizic dar aceasta nu e un motiv pentru a nu ne opri să privim stomacul, intestinele, etc. Ce veți realiza cu aceasta? Bineînțeles, veți spune că intestinele nu vă interesează, că sunteți în căutarea frumuseții la oameni și că această frumusețe se poate găsi în privire, față, mâini, picioare, etc. Da, acest lucru nu este rău. Dar dacă vă opriți la atât, dacă nu mergeți mai departe, vă veți expune la decepții, pentru că vă limitați la detalii pur materiale. Dacă vreți să vă simțiți permanent inspirați și fericiți, încercați să vă bucurați de prezența și emanațiile tuturor acestor flori și fructe care vă înconjoară, gândindu-vă că o divinitate invizibilă e ascunsă în ele. Dincolo de corpul fizic, există tot ceea ce ființa emană în planurile subtile, și acesta e cel mai important lucru.

Atâta vreme cât se vor opri la aparența fizică a unora și a altora, oamenii nu vor găsi fericirea pe care o caută. Cineva spune:”Am nevoie de frumusețe, am nevoie de dragoste…” Ei bine, el trebuie să știe că nu le va găsi decât atunci când va fi obișnuit să caute ființele în lumea fluidelor, a emanațiilor, a radiațiilor și a vibrațiilor. Întâlniți o ființă minunată, o iubiți, vreți să o cunoașteți: în loc de a încerca cu orice preț de a vă apropia de ea în plan fizic, învățați să ascultați vibrațiile vocii sale, să captați lumina privirii sale și să vă bucurați de armonia gesturilor sale. Astfel, încet, încet, veți reuși să intrați în relație cu ceea ce este mai subtil și mai divin în ea și veți gusta senzații necunoscute, inexprimabile. În același fel veți descoperi că bărbați și femei pe care aveați tendința să îi disprețuiți sau să îi lăsați deoparte, sunt în realitate niște ființe excepționale care vă vor îmbogăți mult mai mult decât ar putea s-o facă alte persoane aparent mai interesante sau mai seducătoare. Iată încă un câmp de studiu foarte vast. Începeți să faceți experiențe și analizați-vă. De vreme ce cunoașteți de acum aceste adevăruri, nu le neglijați continuând experiențele voastre nefericite. Pentru că ele sunt nefericite, nu vă mai faceți iluzii! Nu trebuie să credeți în lucruri imposibile. Vă veți lansa în tot felul de aventuri care nu vă aduc decât tristețe și decepții și veți gândi:”Este doar o întâmplare, puteam să fim fericiți.” Nu, niciodată. Fericirea și nefericirea nu sunt niciodată o problemă de întâmplare și noroc. Ele depind de voi. Voi sunteți cei care semănați semințele pentru a recolta fie una, fie alta.

Contopirea în planurile superioare

Toate ființele umane au primit instinctul de a vrea să se unească cu o altă creatură pe care o simte ca partea complementară lui. Până nu a reușit să găsească o astfel de creatură,el simte o lipsă. De ce? Pentru că are nevoie de cealaltă jumătate pentru a fi complet, pentru a crea. Dar cum se face atunci că cei mai mulți oameni, chiar dacă le-a reușit această contopire, simt atâtea insatisfacții și suferințe? Aceasta, deoarece nu este suficientă întâlnirea pe plan fizic. Pentru ca uniunea, contopirea să fie perfectă, ea trebuie să aibă loc în cele trei planuri, adică în planul psihic (inima și intelectul) și în plan spiritual (sufletul și spiritul). Ori, ce vedem în cele mai multe cazuri? Un bărbat și o femeie se întâlnesc, se găsesc pe gustul lor și hotărăsc să rămână împreună, imaginându-și că astfel vor umple golul pe care îl simt în ei. Doamne, câtă ignoranță! Ei nu știu că atracția care-i împinge unul spre celălalt nu este o nevoie superficială ușor de satisfăcut, ci manifestarea unui fenomen cosmic care le afectează în primul rând sufletul și spiritul. Iată de ce această contopire a bărbatului și a femeii trebuie să se realizeze întâi în înalt, în lumea divină, în lumea luminii. Doar după aceasta, contopirea poate avea loc în plan fizic: atunci, da, va fi plenitudinea și această plenitudine va produce creații de o frumusețe nemaivăzută.

Veți înțelege acum de ce Inițiații ne învață că trebuie să ne armonizăm cu Cerul, cu lumea divină: pentru că fără această legătură cu Cerul, orice relație dintre oameni este sortită, într-o zi sau alta, eșecului. A se armoniza cu Cerul înseamnă a vibra la aceași lungime de undă cu el, deci a se adapta, a se conforma, a fi receptiv. Altfel nu se primește nimic de la el. În fața cuiva care nu este receptiv, Cerul nu insistă; el nu se comportă ca acele brute care supun prin violență o femeie care le rezistă. Pentru ca să existe armonie, trebuie să participe două voințe. Dacă principiul masculin, emițător, vrea să se impună, și dacă principiul feminin, receptor, se apără, e inutil de a vorbi despre armonie! Armonia semnifică acordul între cel puțin două principii, două elemente.

Și deoarece noi înșine posedăm în noi cele două principii, masculin și feminin, a ne armoniza cu Cerul înseamnă să facem în primul rând o muncă interioară (semnificând principiul masculin) de purificare, de elevare, pentru a vibra la unison cu El; apoi, în pace și liniște, lăsăm Cerul să se reflecte în noi (care reprezentăm în acest moment principiul feminin), primim efluviile sale, razele și germenii săi de viață, care se vor fructifica în inima și sufletul nostru. În munca spirituală punem deci în acțiune cele două principii din noi: principiul masculin, activ, care ne permitem să atingem lumea divină, și principiul feminin, receptiv, care face din noi o cupă în care se varsă toate binecuvântările. Iată ce înseamnă cu exactitate a se armoniza: a ști să lucrezi cu cele două principii. Pentru ca principiul receptor să se poată contopi cu Cerul, trebuie ca principiul activ să fi făcut în prealabil efortul de a stabili ordinea și puritatea. Adevărata creație nu este posibilă decât cu această condiție. După cum vedeți, în plan spiritual, ființa umană poate avea alternativ polaritate masculină și polaritate feminină. Este deci mai bogată și mai copleșită decât în planul fizic, unde există totdeauna lacune și imperfecțiuni. Și, la fel ca și cum femeia, în plan fizic, poartă copilul căruia bărbatul i-a dat germen, în plan spiritual, sufletul concepe și aduce pe lume copii ai căror germeni i-au fost dați chiar de către spirit. Ei bine, iată acum cel mai important adevăr pe care trebuie să-l înțelegeți pentru a fi fericiți: înainte de a realiza contopirea cu un bărbat sau o femeie, trebuie să realizați întâi această contopire în înalt, între sufletul și spiritul propriu. Actul pe care-l îndepliniți pe plan fizic cu o creatură fizică nu este decât reflectarea îndepărtată a acestui act cosmic care este contopirea dintre principiul spiritual din voi cu principiul lui Dumnezeu Însuși. Și pentru că nu este decât o reflectare, acest act nu vă va aduce decât decepții dacă nu ați realizat în prealabil fuziunea din înalt.

Veți spune:”Atunci trebuie să așteptăm să realizăm o fuziune asemănătoare în plan spiritual pentru a ne uni cu un bărbat sau o femeie?” Eu nu vă spun că trebuie obligatoriu să așteptați. Eu spun, și asta e realitatea, că nu există fuziune adevărată și durabilă în planul fizic până când bărbatul și femeia nu au realizat mai întâi această fuziune în plan spiritual. Dar voi, faceți cum puteți. În plan fizic, bărbatul rămânr bărbat și femeia rămânr femeie (las la o parte, desigur, cazurile excepționale). Dar în plan spiritual, fiecare ființă umană este simultan bărbat și femeie: în suflet e femeie iar în spirit e bărbat. Deci în plan spiritual, ființa umană e androgină. Putem vedea un aspect al acestei realități pe corpurile noastre: în gură, limba (principiul masculin) și cele două buze (principiul feminin) lucrează împreună pentru a crea vorbirea, cuvintele!… Inițiatul, care a înțeles imensa înțelepciune pe care Inteligența cosmică a pus-o în gură, se străduie în fiecare zi, în meditațiile sale, de a penetra această lumină infinită pe care o numim Spiritul universal, care fertilizează și protejează gândirea și voința sa. Și când reușește acest lucru, el se dăruiește, astfel ca Spiritul universal să-l ia în stăpânire și să proiecteze în sufletul său germeni vii care vor răsări sub formă de inspirații și bucurii. Dorința de a iubi și a fi iubit, dorința de a crea este legitimă. Dar chiar dacă manifestarea acestei dorințe are loc în plan fizic, originea, punctul de plecare al acestei manifestări este în înalt. De aceea, pregătiți-vă ca această întâlnire pe plan fizic să se facă în condițiile ce le mai pure, cele mai sacre. În loc de a vă precipita pentru a găsi pe cineva cu care, experiența o dată făcută, riscați să vă simțiți mai singur și mai nefericit ca înainte, faceți un efort pentru a vă lega de Sufletul universal, dacă sunteți bărbat, și de Spiritul universal, dacă sunteți femeie. Câți nu mi se plâng:”Încă nu l-am găsit pe bărbatul sau femeia cu care ași dori să-mi trăiesc viața!” E mai bine că nu și-au găsit încă perechea, deoarece, judecând după felul în care caută, nu ar rămâne multă vreme împreună.

Ei da, o inimă găsește o altă inimă, dar iată, intelectul care se pune la mijloc pentru a le separa. Și este fatal dacă rămânem în planul inimii și intelectului. Doar în planul sufletului și spiritului nu pot avea loc despărțiri, pentru că sufletul și spiritul lucră împreună așa cum și limba și cele două buze lucră împreună în gură, pentru a crea cuvântul. Deci, cei care nu și-au găsit încă perechea “vieții lor” să nu se întristeze, nimic nu este pierdut. În așteptare, să facă pregătiri pe plan divin. Cel care știe cu adevărat să caute, va găsi; și dacă nu va fi în plan fizic, va fi în planul spiritual. Iisus a spus:”Căutați și veți găsi.” Da, veți găsi, dar cu condiția de a căuta în înalt. Iisus nu sfătuia să se caute în praf și noroi. Bineînțeles, puteți liniștit să căutați și acolo, dacă vă face plăcere, dar atunci nu fiți surprins de ceea ce veți găsi. În orice caz, dacă sunteți în căutarea adevăratei iubiri, să știți că nu o veți găsi decât în înalt. Cei care au căutat-o acolo cinstit și sincer, au găsit-o întotdeauna. Pentru că tot ceea ce există în planul fizic, există în planurile mai subtile, și dacă reușiți să vă ridicați până acolo, veți continua să vă hrăniți, să iubiți și să munciți, dar aceste activități vor avea o dimensiune mai vastă, și bucuriile pe care le veți gusta nu vor fi niciodată urmate de amărăciune sau decepție. Cel care a reușit să se unească cu principiul divin din sine, cu Spiritul cosmic sau cu Sufletul universal, cunoaște cu adevărat ce este plenitudinea iubirii. El poate continua să trăiască această plenitudine în plan fizic, dar cu condiția de a menține uniunea din înalt. În acel moment, totul devine divin, pentru că el are puterea de a transforma materia, o purifică și o iluminează. În timp ce cei care nu sunt nici luminați, nici stăpâni pe ei înșiși și se comportă ca niște ființe instinctuale și pasionale, nu sunt capabili de a transforma materia, și de aceea ei trebuie să sufere alternanța dintre iubire și ură, bucurie și nefericire. După o senzație de plenitudine, de extaz, urmează căderea și vidul.

Desigur, cu siguranță că fiecare are posibilitatea, chiar fără nici o disciplină spirituală, de a ajunge la mari bucurii în dragoste. Da, dar după aceea urmează decepțiile, și acest lucru este deosebit de greu de acceptat de către oameni. Ei consideră că, din moment ce încep să guste din fericire, aceasta va dura veșnic. Ei bine, nu, niciodată, acest lucru nu e posibil. Pentru ca fericirea să fie durabilă, ei ar trebui să se ridice foarte sus, într-o zonă nesupusă schimbărilor. Jos, totul este schimbător, instabil, și ceea ce credem că e de aur devine rapid plumb. Pentru ca iubirea voastră să rămână din aur, ea trebuie să conțină elemente divine. Dacă sunteți atât de naiv ca să vă imaginați că lucrurile stau altfel, veți merge din deziluzie în deziluzie. Nu este suficient să spuneți:”Iubesc, iubesc, iubesc…” și să vă aruncați cu capul înainte în această aventură amoroasă, trebuie să vă pregătiți să trăiți aventura în dimensiunea sa cea mai elevată. Când veți reuși, nu numai că această iubire vă va face fericit, dar prin vibrațiile și emanațiile sale, ea declanșează forțe benefice și contribuie la binele întregii lumi, și chiar la înfăptuirea Împărăției lui Dumnezeu! Începeți acum să înțelegeți că există ceva mult mai profund și mai vast decât v-ați imaginat vreodată? Dar cine sunt cei care se preocupă cu studiul tuturor acestor fenomene eterice, produse de forța iubirii? Ei se iubesc, se îmbrățișează, se culcă împreună, fără să se întrebe ce se întâmplă cu adevărat în ei. Veți spune:”Dar cum? Ce-i așa de mult de învățat? N-ai nevoie să înveți ca să înțelegi ce se întâmplă când ești îndrăgostit! Iubești, ai nevoie să manifești această iubire sau de a o primi. Nu e nimic mai mult de căutat sau așteptat.” Ei bine, vă înșelați.

Timp de mii de ani, oamenii au mâncat, dormit și dat naștere la copii, fără să știe ce se întâmplă, până în momentul când au simțit nevoia de a cunoaște procesele digestiei, somnului, concepției, gestației, etc. Și de când le cunosc, ei au posibilitatea de a se hrăni și dormi mai bine, și de a naște copii în condiții mai bune. Tot așa, sunt multe lucruri de învățat despre dragoste, despre efectele pe care le produce asupra psihismului ființei omenești, asupra forțelor și curenților pe care le declanșează în planurile subtile, asupra zonelor pe care le traversează în om și în cosmos. Este o întreagă știință care așteaptă omenirea. Acum, voi adăuga încă un lucru important. Inițiații care, în timpul meditațiilor lor reușesc să se ridice până în regiunile dragostei divine, primesc din aceste regiuni particule eterice de o mare puritate. Și aceste particule coboară până în planul fizic unde adapă toate celulele corpului lor. Ei simt o asemenea plenitudine încât nu mai au nevoie de nimic: nici o dorință fizică nu îi tulbură pentru că însuși Cerul le-a luat în posesie sufletul, inima și chiar toate organele corpului lor. Dar, până și în acest stadiu, trebuie să fim vigilenți și să nu ne facem iluzii. Chiar unii dintre sfinți și mistici care nu au lucrat suficient asupra autostăpânirii și purității, nu au reușit prin meditațiile lor decât să-și declanșeze pasiunile cele mai dezordonate. Pentru că, chiar dacă fiecare dintre noi poate face eforturi pentru spiritualizarea iubirii, nu este dat oricui să guste adevăratul extaz mistic. Această lucrare reprezintă cea mai înaltă alchimie. Cei care nu au lucrat suficient la purificare pentru a elibera canalele eterice ale corpului lor subtil, au aceste canale obturate; atunci, energia divină rămâne sus, în înalt, neputând coborâ; de aceea ei trăiesc într-o stare de insatisfacți teribilă, sunt ca și arși de un foc care-i devorează.

Când Hermes Trismegistul spunea în Tabla de Smarald:”Ea urcă din pământ și coboară din Cer și își primește forța de la lucrurile superioare și cele inferioare…Este forța tuturor forțelor, pentru că ea va învinger toate lucrurile subtile și va penetra toate lucrurile solide”, această forță a tuturor forțelor, pe care Hermes Trismegistul o numește telesma, este iubirea. Și această forță, Inițiatul trebuie să o capteze din înalt, în stare subtilă, pentru a o face apoi să coboare în profunzimile ființei sale, adăpându-i celulele. Nu este suficient ca el să se ridice pentru a atinge și a capta energia divină, el trebuie să fie capabil să o coboare și să o primească în el, altfel se va simți și mai însetat și nefericit. Există multe bibliografii de sfinți și mistici care dau o idee asupra ravagiilor produse asupra anumitor ființe de către iubirea mistică rău înțeleasă. Și apoi, bineînțeles, așa zișii oameni rezonabili, cu bun simț, au un argument în plus de a spune că e periculos de a te consacra Domnului, de a dori să găsești în El plenitudinea iubirii. Nu, nu este periculos pentru cel care este iluminat. Acela știe că nu va găsi iubirea de Dumnezeu, până nu se va debarasa, în prealabil, de toate sentimentele și gândurile ce nu vibrează în armonie cu toată această forță cosmică. Dacă nu a terminat această lucrare, orice ar face pentru a se ridica până la ea, el nu poate încă să o facă să-l penetreze: pentru că energia divină nu intră într-un receptacul, un vas ce nu este gata să o găzduiască.

Învățământul nostru este învățământul iubirii. El revine neâncetat asupra problemei iubirii, pentru a o explica și lămuri, pentru că totul depinde de iubire: forța, echilibrul, pacea, fericirea. Trebuie să simțiți că iubirea este acolo, la îndemâna voastră, este în voi și deci nu aveți nici un motiv de a vă simți sărac și singur. Dacă vă simțiți sărac și singur, este pentru că nu ați reușit să vă degajați de planul fizic. Imediat ce intrați în planuri mai subtile, și mai ales dacă intrați în zonele sufletului și spiritului, nu puteți să vă mai simțiți singur. Pentru că Sufletul universal, Spiritul universal sunt totdeauna în jurul vostru și în voi, și puteți comunica cu ele în orice clipă. În timp ce, un bărbat, o femeie, chiar și cei mai buni, sunteți siguri că într-un moment sau altul nu vor fi ei obligați să se gândească la altceva și să vă părăsească? Atunci, credeți-mă, chiar dacă ați găsit ființa cea mai minunată de pe pământ, nu vă opriți la ea. Mulțumiți Cerului că va făcut să întâlniți o asemenea ființă, dar să știți că iubirea nu vă va aduce adevărata fericire decât atunci când veți ajunge să o găsiți în zonele sufletului și spiritului.

Noi suntem creatorii viitorului nostru

Prezentul nostru este rezultatul trecutului nostru. De aceea nu avem aproape nici o putere asupra lui: el este consecința, urmarea logică a trecutului. Gândurile, sentimentele, dorințele pe care le-am avut în încarnările anterioare au declanșat în univers forțe și puteri de aceeași natură care au determinat calitățile, slăbiciunile și evenimentele existenței noastre. Veți spune:”Dar prin ce mijloace le-au determinat?” Ei bine, să știți că, cu miliarde de ani înaintea fabricării ordinatoarelor de către contemporanii noștri, Inteligența cosmică pusese la punct această tehnică de înregistrare. Toate faptele și gesturile umane, până la cea mai mică mișcare a vieții lor intime, intră ca date în ordinatorul cosmic și iată, se afișează implacabil rezultatul. Nu este necesar ca Dumnzeu, un destin, un judecător, spuneți-i cum vreți voi, să-și bată capul pentru a ști ce recompensă sau pedeapsă merită o persoană dată: există un mecanism cosmic care determină automat aceasta. Iată de ce este aproape imposibil de a schimba, în cursul acestei încarnări, ceea ce a fost determinat astfel de trecutul nostru. Singurul lucru ce ne stă în putere este de a pregăti viitorul. Da, iată ce este neclar pentru majoritatea oamenilor: ei discută la nesfâtșit pentru a afla dacă omul este liber sau nu, unii gândind că este, alții că nu este liber, dar în realitate ei pun greșit problema. Libertatea nu este o condiție dată sau nu omului odată pentru totdeauna. În ceea ce privește prezentul, libertatea lui este foarte limitată, pentru că prezentul este consecința unui trecut asupra căruia este imposibil de a reveni pentru a-l modifica; trecutul trebuie suportat, digerat. Pentru viitor suntem noi liberi, pentru că avem posibilitatea de a-l crea așa cum îl dorim.

Iată un adevăr foarte important de cunoscut, pentru a putea înțelege în ce sens trebuie lucrat! Dacă nu, ce se întâmplă? Neștiind că putem îmbunătăți situația pentru viitor, suportăm prezentul, ne lăsăm pradă unui comportament din ce în ce mai deplorabil, iar rezultatul e că la următoarea încarnare vom fi și mai limitați, și mai sclavi. Începând de azi, puteți să vă pregătiți viitorul. Prin dorință, gândire și imaginație, veți alege o orientare, veți cere cele mai bune calități și condiții pentru a vă putea manifesta într-o zi ca ființe de pace, bunătate și lumină. Pentru că este o realitate absolută: veți reveni într-o zi pe acest pământ, și depinde de voi și de felul în care pregătiți existența viitoare, cine veți fi și pe cine vați întâlni. Înțelegerea acestui adevăr e fundamentală pentru destinul vostru. Eroarea multor spiritualiști, este de a crede că alegând calea binelui și a luminii, existența lor va fi imediat transformată. În interior, da, ea poate fi transformată, dar ei nu trebuie să-și facă iluzii: această încarnare va fi realizată din multe plăți, suferințe, reglări de conturi, pentru că au de plătit datoriile trecutului. Doar după ce s-au achitat cinstit de datoriile lor vor fi liberi. Nici voi nu veți fi liberi decât după ce vă veți plăti datoria. De aceea, când întâlniți greutăți, încercări, nu vă revoltați, nu fiți dărâmați ci încercați să treceți prin ele știind că sunt necesare. Dacă nu le acceptați, veți comite alte greșeli și, la următoarea încarnare, datoriile voastre vor fi și mai mari și veți suferi și mai mult. Dar aceasta să nu vă împiedice să vă construiți viitorul; încercările la care sunteți supuși nu vor mai fi decât o furtună peste care veți trece ușor. Da, dacă oamenii se simt zdrobiți de încercări, este pentru că nu au nici o scăpare spre un viitor luminos, orizontul lor este astupat. Dar este astupat pentru că ei înșiși au făcut aceasta, și depinde doar de ei să deschidă o fereastră pentru a vedea soarele.

Mulți îmi vor spune, bineînțeles, că lucrează pentru viitor, pentru viitorul lor și al copiilor lor. A, știu, ei pun de o parte bani la bancă, cumpără acțiuni, își fac o asigurare pe viață…și cred că astfel lucrează pentru viitor! Doamne, dar ce numesc ei viitor? Viitorul este altceva decât următorii treizeci, patruzeci sau cinzeci de ani, pe care îi vor mai petrece pe pământ, sau chiar durata de viață a copiilor și nepoților lor!…Viitorul, adevăratul viitor, sunt încarnările viitoare, și trebuie să le pregătim prin practicarea virtuților și calităților. Mult prea mulți încă, chiar dintre voi, sunt orbiți de achizițiile materiale pentru ei și pentru copii. Esențialul trebuie asigurat, bineînțeles, trebuie să ai din ce trăi. Dar restul, de care nu e cu adevărat nevoie, de ce își pierd timpul și își risipesc energia pentru a fugi după ele? Viața este atât de scurtă! Câți ani vor avea pentru a se putea bucura de aceste achiziții? Nu numai că nu le vor lua cu ei în cealaltă lume, dar nici măcar nu își vor aduce aminte că au avutcutare castel, cutare post de director, de ministru, de președinte…Totul se șterge atât de repede! Acest viitor, pentru care pretind oamenii că lucrează este atât de apropiat încât va deveni foarte repede prezent, un prezent care va dispărea în curând. Deci, ei nu lucrează decât în gol, în vânt. Da, toate evenimentele care se vor derula în această existență aparțin în realitate prezentului. Viitorul este altceva și voi nu știți încă ce este cu adevărat. Acest viitor despre care vă vorbesc este în afara trecutului și prezentului; este eternitatea, infinitul, și pe acesta avem puterea să îl creăm. Prin gândire, prin dorință și voință putem face totul. Atâta vreme cât nu cunoaștem această putere, nu facem mare lucru pentru a ne ameliora situația și uneori chiar putem să o agravăm.

Știu că unii, auzindu-mă vorbind astfel, se întreabă:”Totuși, pe ce lume trăiește el? Existența este atât de complicată: griji, greutăți, boli…iar el ne vorbește despre un viitor de splendoare și de perfecțiune! E chiar cu capul în nori. Cum crede el că ne poare convinge cu o filozofie atât de nerealistă?” Ei bine, să știți că, dimpotrivă, cunosc mai bine decât voi ceea ce voi numiți realitățile existenței: privațiunile, adversitățile, ostilitatea, dar n-am vrut să mă opresc la această realitate pentru că știam că ea nu este decât un aspect nesemnificativ al adevăratei realități. Credeți-mă, trăiesc aceleași greutăți ca și voi, chiar mai rău; diferența este că eu am o altă filozofie a vieții tocmai pentru a remedia această realitate prozaică, dură, în care suntem cu toții scufundați. Iar voi, în loc de a respinge această filozofie a Inițiaților, sub pretext că e nerealistă, de ce să nu o acceptați,știind că mulțumită ei veți reuși să vă rezolvați problemele?

Oricare ar fi suferințele voastre, deficiențele și mizeriile prin care treceți, spuneți-vă că nu trebuie să capitulați: ele sunt trecătoare și în curând veți fi în condiții mai bune. Dacă constatăm atâta dezordine la indivizi și în diferite societăți, este pentru că oamenii au abandonat adevărata filozofie pentru a urma o filizofie dăunătoare care învață că omul este doar materie și existența sa e guvernată doar de întâmplare. Religia însăși, care avea ca misiune purtarea făcliei spiritului, s-a materializat. Însă, când omul nu are viața spiritului pentru a-l susține, este ca și cum i s-ar fi tăiat rădăcinile, este în pericol. Poarta este deschisă tuturor relelor fizice și psihice. Medicina nu-l va putea vindeca, pentru că ea este doar un paleativ. Din moment ce porțile răului au fost deschise, nu-l vom mai putea învinge. La ce ajută să îl combatem, dacă îl hrănim pe de altă parte? Singura soluție este de a înlocui această filozofie materialistă cu o filozofie a spiritului lăsată moștenire de Inițiații din trecut. Toți acei care au acceptat-o și au folosit-o s-au manifestat ca ființe a echilibrului, ale păcii, ale luminii. Atunci , de ce să nu ne întoarcem imediat spre această filozofie? Veți spune:”Dar aceasta e filozofia pe care o urmăm!” Credeți numai, dar analizați-vă și veți vedea că sunteți încă subjugați de tot felul de preocupări care nu au nimic spiritual. Sunt numai câteva fărâme pe care le cceptați de la Inițiați ca să vă liniștiți conștiința, dar le amestecați cu tot felul de banalități: ceea ce acel om politic, intelectual, artist, spune sau face… Eu nu spun că nu trebuie să nu ne interesăm de loc, dar sunt lucruri mult mai importante! Da. Și e și mai important să ne interesăm de creaturile care populează regiunile luminoase ale spațiului, de munca pe care o desfășoară și de legile care guvernează evoluția omului. Pentru că aici e adevărata noastră viață, în această lume esențială, eternă, la care într-o zi trebuie și noi să participăm, viața nu este în ceea ce povestesc ziarele, televiziunea, etc.,

Deci, fiți vigilenți, amestecați, încă prea mult spiritualitatea cu materialismul; aceste două filozofii se plimbă și se întrepătrund în voi și trebuie să le separați. Cum spune Hermes Trismegistul în Tabla de Smarald:”Vei separa cu mare îndemânare subtilul de dens.” Acest precept alchimist este valabil în toate planurile și mai ales în planul gândirii. În acest plan trebuie să separați filozofia materialistă care dăunează dezvoltării voastre de filozofia Inițiaților care vă va da elanul pentru a progresa și crește în lumea divină.

Găsiți în fiecare zi câteva minute pentru a gândi la crearea viitorului vostru, știind că aveți asupra acestuia aceeași putere ca Dumnezeu însuși. Pentru prezent, nu puteți face mare lucru, dar pentru viitor sunteți atotputernici, pentru că sunteți toți fii și fiice ale lui Dumnezeu și scânteia pe care o purtați în voi nu cere decât să revină spre Focul primordial. Veți spune:”Dar suntem atât de neputincioși, prăpădiți, ce viitor minunat am putea să ne imaginăm?” Ei bine, aflați că acest mod de gândire dovedește că raționați greșit. Nu cei care sunt fericiți și copleșiți, ci cei nefericiți sunt cei care au nevoie de a dori și imagina, și ei o fac de o sută de ori mai puternic decât ceilalți. Deci, dacă vă simțiți atât de dezmoșteniți, acum e momentul de a crea prin gândire un viitor de bogăție și splendoare. Ce veți face știind că veți moșteni o mare bogăție sau că veți porni într-o mare călătorie? Trăiți dinainte bucuria a ceea veți face cu această comoară sau a ceea ce veți vedea în timpul călătoriei. Atunci, de ce n-ați face la fel și pentru ceva cu mult mai important decât banii și călătoriile: viitorul vostru divin? Desigur, este doar închipuire, dar aceasta nu rămâne inactivă: gândurile și sentimentele care crează în voi reprezentarea acestui viitor divin influențează și transformă cu adevărat destinul vostru.

Care sunt nevoile voastre? Apă proaspătă, aer curat, o bucată de pâine…și multă speranță! Puteți vâna această speranță în fiecare dimineață la răsăritul soarelui, așa cum se vânează animalele. Da, la răsăritul soarelui se plimbă speranța și atunci trebuie prinsă. Soarele este cel ce vă dă speranță. Soarele spune:”Priviți-mă, mi s-a întâmplat vreodată o nenorocire? Sunt mereu aici, luminos, neclintit, deci legați-vă de mine și veți deveni ca mine. Pentru că eu sunt cel care distribuie chintesența speranței, eu sunt viitorul vostru.” Deci, unde vă căutați viitorul? Viitorul vostru e soarele, într-o zi veți deveni ca soarele, pentru că pământul însuși va deveni un soare. Pământul e un fruct care se coace; pentru moment el e încă verde, tare și acru, și nu vă sfătuiesc să îl gustați. Dar soarele, cu răbdarea și dragostea sa, îl privește, îl mângâie și îl coace; peste câteva milioane de ani el va deveni ca părintele său, soarele.

Pentru că pământul e un copil al soarelui, apărut din sânul său. Soarele e cel care l-a proiectat, dar continuă să îl hrănească și să îl educe pentru a deveni înțelept și rezonabil și pentru a-l învăța să știe să dea ca și el. Până acum, pământul s-a obișnuit mai mult să ia; chiar dacă dă ceva vegetației, câteva fructe, este departe să știe să dea cu generozitatea soarelui. De aceea, el trebuie să continue să învețe, să privească și să asculte cuvintele soarelui care îi spune:”Trebuie să înveți să dai, trebuie să înveți să radiezi ca mine, să dai puțin din tine însuți, să surâzi.” Iar pământul, care ascultă, face în fiecare zi eforturi pentru a se asemăna soarelui. Veți spune:” Da, dar soarele, de acolo, vorbește și de noi?” Desigur, pământul, oamenii care au aceași origine, au același destin. Fiecare ființă umană e un mic pământ și fiecare dintre aceste pământuri trebuie să devină, într-o zi, ca și soarele. Iată viitorul umanității. Mulți spun:”O, noi suntem departe de a gândi așa!” Evident, când ai gândurile ocupate de țigări, vin, bani, amante, mașini, nu poți auzi soarele vorbindu-ți de viitorul nostru luminos. Toți marii Maeștri, toți marii Inițiați ne învață: omul este un spirit, o flacără țâșnită ca și pământul însuși din sânul Eternului. El are de făcut un întreg drum, și în cursul lui, se poate întâmpla să se lase amorțit, să răcească, să se întunece. Dar el e predestinat a se întoarce în regiunile pe care le- a părăsit, și într-o zi, după suficient timp, după încarnări și încarnări, la fel cum pământul va deveni ca și soarele, omul se va întoarce la Tatăl său Ceresc. Sunt aceleași legi, aceleași corespondențe.

Veți vedea, Inițiații ne-au transmis cheile care ne permit să descifrăm tot ceea ce Dumnezeu a creat. Atunci, nu uitați niciodată aceasta: viitorul vostru este de a deveni ca și Dumnezeu Însuși. Dacă uitați această povață înțeleaptă, această lumină, să nu vă mirați dacă veți găsi numai decepții, amărăciune și disperare. Și după, evident, veți da de lucru medicilor. Sunt oameni care s-au oprit chiar la marginea prăpastiei! Se spune că sunt depresivi, neuroastenici, au nevroze…epitetele științifice nu lipsesc! Dar, în realitate, e vorba de aceeași maladie: uitarea adevăratei naturi a omului, a esenței sale divine și a predestinării finale, reântoarcerea în sânul Eternului. De aceea, zi de zi legați-vă de soare, gândind la viitorul vostru luminos. Oamenii se întreabă deseori cum va fi viața pe pământ peste zece ani, cincizeci de ani, un secol…Este important, desigur, dar esențialul este de a ști că într-o zi vor străluci precum soarele, că prezența lor va îmbălsăma atmosfera, că vom mirosi perfumul sufletului lor și că peste tot pe unde vor trece vor răsuna simfonii, pentru că toate celulele lor vor cânta. Zilnic, măcar câteva minute, reprezentați-vă acest viitor minunat și, dintrodată, veți simți cum vă revine curajul și surâsul. Asta înseamnă a deveni un om nou. Peste tot se pronunță cuvântul “nou”: o nouă filozofie, o nouă știință, o eră nouă, un um nou…dar cum să ne imaginăm că suntem oameni noi, rămânând morocănoși, plicticoși, crispați?

Asistați dimineața la răsăritul soarelui pentru a primi fructele speranței. De câte ori soarele nu va dat, prin lumina, căldura și viața sa, să vă hrăniți cu speranțe. Păcat că, deseori, ați abandonat această speranță pentru descurajare. Dacă n-ați fi abandonat-o, dacă n-ați fi avut atâtea îndoieli și ezitări, ați fi obținut rezultate mult mai bune. De ce n-ați avea aceste gânduri care vă hrănesc spiritul? Dacă nu încercați să ieșiți din trista realitate de care vă simțiți asaltați, veți fi cu adevărat sufocați. Trebuie schimbat ceva, cel puțin în interior, spunându-vă:”Toate acestea nu sunt durabile. Sunt fiul lui Dumnezeu, sunt fiica lui Dumnezeu, și Dumnezeu pregătește pentru mine frumusețea, lumina și splendoarea.”

Încă nu știți ce este speranța. Speranța este o înțelepciune care știe utiliza trecutul și prezentul pentru a acționa asupra viitorului. Speranța înseamnă a putea trăi o realitate minunată care încă nu s-a actualizat pe planul fizic. Speranța, este o “avanpremieră” a perfecțiunii. Mulțumită ei, mâncați și beți o fericire pe care n-o aveți încă, dar care este adevărata realitate. Pentru că adevărata realitate nu e în planul fizic ci în lumea divină. Adevărata realitate, este că sunteți un moștenitor al Cerului și al pământului. Moștenirea voastră este aici dar, fiind prea tineri, nu o puteți lua în stăpânire. Sunteți un prinț, o prințesă și va așteaptă un regat: e oare cazul să fiți disperat și să vă pierdeți curajul pentru că mai aveți un pic de așteptat?” Da, dar în așteptare, trăiesc mizerabil, mă epuizez în muncă, nu sunt respectat, sunt chiar insultat. -A, dar este necesar. Regele, Tatăl vostru, v-a trimis în ucenicie, așa, din motive pedagogice.” Pentru că pedagogia există și în Împărăția Domnului! Și tocmai aceasta este adevărata pedagogie. Pentru că Domnul zice: ”Când acest copil va domni, el va avea puteri imense asupra a milioane de creaturi, dar ce o să iasă dacă el nu și-a dezvoltat întâi calitățile de bunătate, răbdare și curaj? El va fi rău, leneș, capricios și laș. Se va purta ca un despot, închipuindu-și că toți trebuie să fie în slujba sa. Deci, nu îl voi pune în stăpânirea împărăției sale decât după ce-mi va da dovezi că nu va abuza de puterea și bogățiile sale.”

Deci puteți avea toate speranțele, dar până atunci, la lucru! Speranța modelează și realizează viitorul pe planurile subtile, pentru că este o forță magică. Așa că, liniștiți-vă, vă cunosc situația și vă dau aceste metode nu pentru a râde de voi ci pentru a vă fi util, pentru a vă face să înțelegeți unde este adevărata fericire. Preluați aceste metode și încercați-le. Voi sunteți cei care, orbiți de această realitate materială grosolană, nu vedeți cealaltă realitate mai subtilă care este și ea prezentă și vă așteaptă. Dar faceți cum vreți; eu vă spun cum e mai bine pentru voi, iar voi va trebui să decideți.

Scrie în Geneză că omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu, dar când vorbim despre viitorul sublim care așteaptă omenirea, sunt foarte puțini oameni care iau aceste lucruri în serios. Deși, dacă admitem cu adevărat că omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu, trebuie să fim logici și să acceptăm toate consecințele. Iar una dintre consecințe este tocmai faptul că omul are un viitor divin, sublim. Nu avem dreptul de a suprima jumătate din acest adevăr, altfel ce viitor am avea în vedere pentru imaginea lui Dumnezeu?

Liniștea inimii interioare

Liniștea este esența inimii, a sufletului și a vieții în general. Avem liniște în viață putem spune că avem de toate. Atât liniștea din viața de zi cu zi, cât și acea liniște sfletească pe care o dorim cu toții. Nu poți fi în plinul inimii tale, decât dacă te ierți pe tine însuți și îi ierți pe ceilalți. Nu poți fi în plinul inimii tale, dacă ești îngrijorat sau furios. Nu poți fi în plinul inimii tale, dacă respiri superficial sau cu greutate. Când respirația este superficială, la fel este și gândirea. Dacă vrei să trăiești o viață spirituală, conștientizează modul în care respiri, respiră aerul puternic al dimineților și atrage asupra ta toate energiile pozitive ale spiritualității. Străduiește-te să devii conștient de momentele în care respiri superficial și extinde conștienta și asupra gândurilor tale. Vei vedea că mintea ta pălăvrăgește. Nici unul dintre aceste gânduri nu are profunzime sau semnificație. Dacă te relaxezi și respiri adânc, aceste gânduri vor zbura ca niște păsări speriate. Atunci îți vei găsi sălaș în inima ta. Atunci când respirația îți este chinuită, gândul îți e condus de frică și anxietate. Străduiește-te să devii conștient de momentele în care respiri greu. Observă ce gândești și ce simți. Stările minții tale își au rădăcina în trecut sau în viitor. Te concentrezi pe ce fac alți oameni și pe modul în care te poți adapta la acțiunile lor și cum te poți proteja. Îți construiești în jurul inimii o fortăreață formată din gânduri. Respiră adânc și relaxează-te. Mai respiră o dată. Respiră și în-toarce-te la inima ta. Respiră și întoarce-te la sinele tău esențial. Dacă nu te întorci spre inima ta, nu poți vedea prin prisma compasiunii. Și dacă nu privești cu compasiune, nu vezi cum trebuie. Tot ceea ce este perceput este ceva fals, este o hiperbolă. Este ceea ce, pur și simplu, îți hrănește plictiseala și anxietatea. Respirația este cheia spre a trăi o viață spirituală în întruparea fizică. Atunci când trupul moare, respirația îl părăsește. Unde se duce ea?

Cei mai mulți dintre voi cred că trupul este cel care creează respirația, în realitate, este exact invers. Respirația este cea care dă viață trupului. Atunci când respirația dispare, trupul încetează de a mai funcționa. El se dezintegrează, devenind nimic deoarece, fără respirația spiritului, trupul nu este nimic. Dacă vrei să duci o viață spirituală, respiră profund și rar atrăgând totodată toată energia cosmică care purcede din complexitatea sprituală. Inhalează aerul adânc, până în abdomen și apoi elimină-l pe deplin. Cu cât îți aduci mai mult aer în trup, cu atât te simți mai ușor și cu atât îți este mai ușor să-ți duci la îndeplinire responsabilitățile. Cel care respiră nu se teme și nu este copleșit de ceea îi aduce viața, deoarece are energia necesară pentru a face față tuturor situațiilor. Numai cel a cărui respirație este superficială sau chinuită sau neregulată este dezenergizat și se intimidează ușor în fața încercărilor vieții. Dacă nu respiri profund și calm, nu poți fi în plinul inimii tale. în cazul în care nu știi despre ce vorbesc, pune cartea jos și începe să fes-piri, introducând aer în abdomen, numărând până la cinci atunci când inspiri și iarăși până la cinci, atunci când expiri. Respiră în felul acesta timp de cinci minute, extinzând treptat numărătoarea până la șapte, sau opt, sau nouă. Nu te forța. Extinde număratul în mod gradat, pe măsură ce plămânii îți permit să o faci fără efort.

Acum ești în plinul inimii tale. Observă că ești profund relaxat, dar surprinzător de vioi. Conștiența ta se extinde către toate celulele trupului. Ești mulțumit acolo unde ești. În acest moment, îți locuiești pe deplin trupul. Te simți plin de căldură și energie. Te simți în siguranță. Gândurile tale au încetinit și au devenit mai cuprinzătoare. Nu te mai concentrezi pe „ar trebui" și „ce-ar fi dacă" din viața ta. Tensiunea și anxietatea dispar. Trecutul și viitorul s-au retras din starea ta de conștientă. Gândirea ta este centrată și plină de demnitate. Poți să te concentrezi asupra gândurilor tale, deoarece sunt mai puține și mai rare. Adu-ți acum conștienta către inima ta, pe măsură ce continui să respiri calm dar profund, până în abdomen. Poți să simți în centrul inimii tale prezența înțelegerii și compasiunii? Poți să vezi că te accepți cu blândețe pe tine și pe ceilalți? Poți să simți iubirea care sălășluiește în inima ta și se extinde liber asupra celorlalți?

Acum te afli în plinul inimii tale. Acum ești în liniștea din care vin toate sunetele. Ca o barcă pe ocean, simți valurile care unduiesc dedesubtul tău, ca o picătură de apă venind din înaltul cerului ca într-un dans al ielelor. Iar tu te miști împreună cu valurile, dar știi că nu ești valurile. Gândurile vin și pleacă, dar știi că nu ești gândurile tale. Unele gânduri te împing mai departe decât altele, totuși te poți întoarce către centru. Asemenea unui val mai mare, un anumit gând poate fi încărcat de emoție, dar dacă rămâi acolo unde ești, emoția va scădea. Acum știi că poți rămâne în cadrul fluxului și refluxului, ieșind și intrând, simțind contracția și expansiunea gândului. Dedesubtul minții care gândește, se află conștientă pură care nu judecă. De îndată ce descoperi această conștientă, inima se deschide – iar a da și a primi nu necesită nici un efort. A observa liniștea și a respira profund și calm este cel mai ușor mod de a-ți deschide inima. Poți să o deschizi și prin dans sacru și prin mișcări care includ respirație și încurajează recunoștința și prezența deplină în acel moment. Metoda pe care o folosești pentru a intra în inima ta este doar un instrument. Nu face din el ceva important. Ceea ce este important este ca tu să găsești un mod de a accesa aspectul mai profund al ființei tale, care este împăcat.

Nu există ființă umană care să nu fie capabilă de a atinge această stare de conștientă și compasiune deschisă. Totuși, sunt foarte puțini oamenii care știu că există în ei această capacitate de a-și găsi pacea. Majoritatea ființelor umane trăiesc viața într-un ritm rapid, chinuindu-se să-și ducă zilele de azi pe mâine. Mințile lor sunt ocupate cu gânduri, planuri și griji. Trupurile lor sunt în mod constant în luptă sau agitație, iar aceasta le slăbește sistemul imunitar și creează condiții în care boala și starea de rău să se poată instala. Sunt puține ființele umane care se ocupă în mod direct de starea lor de bine, fizică și emoțională. Nu e de mirare că nu au perspectivă spirituală. Atunci când oamenilor nu le pasă de ei înșiși, îi acuză pe alții pentru problemele lor. Se simt victime. Se simt prinși în capcană când e vorba de serviciul lor, de relații, de locul unde se află fizic, de rolurile și responsabilitățile lor. Par a trăi într-o oală cu presiune. Fie rămân în starea lor exterioară și se simt victime, fiind sunt plini de resentimente – fie pleacă altfel decât ar trebui, înainte ca situația să fie rezolvată, lăsând în urmă inimi zdrobite.

Dacă ceva din toate acestea ți se pare familiar, atunci știi foarte bine cât este de ușor să fii prins în lupta pentru existență. Viața ta a pornit în galop – ești mai ocupat decât oricând altădată dar cui îi folosește? Banii și averile nu-ți pot cumpăra pacea. Numele, faima și poziția socială nu-ți pot aduce fericirea. Fii cinstit cu tine însuți. Te simți bine când e vorba de tine și de oamenii apropiați ție? Ești optimist în privința vieții? Aștepți cu nerăbdare fiecare zi? Dacă nu, trăiești o viață goală, lipsită de hrană spirituală – o viață care și-a pierdut rădăcinile pe care le avea în respirație, în trup și pe pământ. A-ți accelera viața nu înseamnă a o face mai bună. Călătoriile pe toată planeta în automobile și avioane nu duc la relații mai apropiate. Mulți dintre voi simt că viețile voastre prind viteză, dar nu vă dați seama că voi sunteți cei care turnați benzină în rezervor. Presupun că vă este mai ușor să credeți în distrugerea planetei prin cutremure și inundații, decât să vă asumați responsabilitatea pentru pângărirea ei prin propria voastră neliniște, plictiseală și neglijență.

Nu vedeți că Pământul vă reflectă calitatea propriei voastre conștiente? Poluarea nu este nimic altceva decât poluarea propriei voastre inimi-minte. Cu cât vă depărtați mai mult de voi înșivă, cu atât aduceți mai multă violență asupra Pământului și asupra celorlalți. Cu cât uitați mai mult să respirați, cu atât aerul devine mai nesănătos și cu atât apar mai multe conflicte interpersonale. Dacă veți continua să uitați să respirați, planeta este condamnată. „Ei bine", spui tu, „ne descurcăm noi și cu asta". Dar s-ar putea să nu fie atât de ușor pe cât crezi. încearcă un timp. Respiră adânc o singură zi și vezi ce se întâmplă. Dacă te dedici acestui exercițiu, începe să dispară din viața ta tot ceea ce este artificial. Și s-ar putea să fii uimit cât de multe lucruri din viața ta încep să se disperseze.

Ia gândește-te! Ai un serviciu sigur? Nu, dacă mergi la lucru din spirit de sacrificiu. Și cu căsătoria cum stai? Ești împreună cu partenerul din obligație, sau din dragoste? Dar convingerile tale religioase sau morale … sunt ele profunde? Sau au fost modelate pe bază de frică și vinovăție? Dacă e așa, ele nu vor rezista fluxului și refluxului, pe măsură ce respirația coboară în abdomen și apoi iese prin gură, nas și piele. Vrei cu adevărat să te eliberezi de toxine? Dorești cu adevărat să o iei mai încet? Ești gata să renunți la excesul de stimulente? „Dar", vei întreba tu „nu mai pot să-mi citesc ziarul și să mă uit la știrile de la televizor?" „Ba da", îți voi răspunde eu „dar numai dacă poți să respiri în continuare, profund și calm". Cei mai mulți dintre voi vor descoperi că acest lucru este imposibil. A căuta pacea înseamnă a renunța, pentru moment, la stimulentele false din viața voastră, lot ceea ce este trivial sau în exces vă îndepărtează de esența lui cine sunteți. Nu-mi cereți să vă explic totul. Nu am de gând să vă ofer un nou set de porunci. Folosiți-vă bunul simț. Observați ce anume vă aduce pacea și ce anume vă tulbură pacea. Asumați-vă responsabilitatea pentru ceea ce consumați, pentru persoanele pe care le aduceți în preajma voastră, pentru ceea ce faceți. Aveți posibilitatea de a alege. Anumite alegeri vă aduc doar luptă și durere. Altele, vă aduc liniște și vindecare.

Puteți trăi fără supra-stimulente? Puteți să o luați mai încet, să respirați și să trăiți în cadrul momentului? S-ar putea să nu fie atât de greu pe cât credeți. Dat fiind că puteți începe acum – și nu în trecut sau în viitor – totul devine o simplă provocare. încercați acum. Fiți în prezent și respirați câteva minute. Cu cât o faceți mai mult, cu atât devine mai ușor. Această practică va deveni din ce în ce mai intensă – ca un torent care vine din munte și antrenează pietrele mari care-i stau în cale. Atunci când vă hotărâți să practicați liniștea, relația voastră cu întregul univers se schimbă. Comunicarea se adâncește și se extinde. Cei care vă cunosc, vă înțeleg fără cuvint. Ceea ce vreți să spuneți este purtat de respirație și de vânt. Nu mai există nici o diferență între ce este înăuntrul și ce este în afară. Pământul și cerul se întâlnesc, acolo unde inima și mintea ta se unesc într-o binecuvântare tăcută. Doar frica ta te face să opui rezistență vieții. Prin respirație depășești frica și rezistența dispare. Acum te alături curentului vieții. E nevoie să ai un serviciu, să te căsătorești, să faci copii, să scrii cărți, să ții conferințe, să-i hrănești pe cei flămânzi, să-i ajuți pe cei lipsiți de drepturi și deprimați? Nu, decât dacă toți ți se alătură și merg în aceeași direcție – o dată cu râul vieții. Iar dacă o fac, să fii sigur că nu tu ești cel care muncește, se căsătorește, procreează, scrie, vorbește, hrănește sau ajută. Râul o face prin tine. Și, în felul acesta, rămâi vesel și relaxat, indiferent de ce faci. Nimic nu te împiedică de la a respira, deoarece respirația este singura ta responsabilitate.

Așa că, îți voi da un jalon simplu: „Dacă nu poți respira, nu o face. Iar dacă tot te chinui să o faci, amintește-ți să respiri cum trebuie!" De prea mulți ani te miști foarte rapid, astfel încât râul nu te poate prinde din urmă. Nu e de mirare că nu simți că ai fi sprijinit de către univers!. Dar, sus inima! Gândește-te că fiecare persoană care a trăit pe planetă a cunoscut și a practicat ceea ce vă învăț eu acum. Iar undeva, adânc în inima ta, o știi și ți-o amintești și tu. Asta, deoarece demult – înainte ca ego-ul vostru să încerce să ia comanda călătoriei – tu erai căpitanul răbdător al propriei tale corăbii, care se îndrepta fără vâsle și fără pânze către o destinație intuită, dar necunoscută.

Și, același lucru se întâmplă și acum, chiar dacă tu crezi că trebuie să te zbați ca să preiei comanda. Respiră și, cu timpul, râul vieții te va găsi și te va adopta. Atunci, vei fi purtătorul lui de cuvânt și confidentul lui. Cel care ascultă și cel care spune adevărul. Cel care face servicii, fără să păstreze nimic pentru el. Cel care iubește, fără să ceară nimic în schimb. Acesta este întru totul destinul vostru. A fi creatorul și cel creat totul în unul. A fi masculin în feminin și feminin în masculin. A fi activ și receptiv. A merge dincolo de dualitate, pe aripile paradoxului. Toate acestea le vei face, deoarece Mesia a venit și Mesia ești tu. Tu ești cel care învață să respire și să se ridice din durerea conflictelor autocreate. Tu ești acela, numai tu.

Integritatea

Integritatea este definită ca fiind „calitatea sau starea de a fi complet sau nedivizat". Deși este clar că aspirați cu toții spre integritate, mulți dintre voi nu se simt nici compleți și nici nedivizați. Vă simțiți descurajați, atunci când priviți înăuntrul vostru, iar căutarea fericirii împreună cu ceilalți exacerbează rănile voastre cele mai profunde. Nu există posibilități magice de a obține această condiție. Vi s-a dat materialul brut al vieții, pentru ca voi să-l transformați. Trebuie să-l modelați cu măiestrie, transformându-1 într-o operă de artă. Asta înseamnă viața voastră: oportunitatea pentru a vă crea pe voi înșivă. Olarului i-ar fi ușor să respingă lutul, considerându-1 de calitate inferioară sau nedemn de el. Dar, dacă ar face-o, viața lui n-ar avea nici un înțeles! El nu e definit de către acest lut, ci de ceea ce alege să facă cu el. Ce alegeți voi să faceți cu mâna care vi s-a dat? Cum puteți ajunge la pace în inimile voastre și în relațiile voastre, atunci când sunteți confruntați cu provocările pe care vi le oferă viața? Răspunsul este simplu, dar s-ar putea să nu fie cel pe care-l așteptați. Răspunsul este că nu trebuie să faceți nimic. „Ei bine", întrebi tu „dar cum poate fi modelat lutul, dacă noi nu trebuie să facem nimic?"

Lutul se modelează prin voința voastră de a rămâne în cadrul procesului. Lutul se modelează în lupta voastră și în capitularea voastră. Opera de artă este oferită, apoi făcută bucăți și oferită încă o dată. Vine un moment în care știți că ea e

gata și că nu mai aveți ce lucra asupra ei. Și. atunci, vă dați de-o parte. Atunci, chiar înainte de a vă da seama, vi se mai dă niște lut în mână. Acum el este de o consistență și de un potențial diferit. El vă aduce noi provocări. Nu trebuie să modelați lutul. Procesul de modelare constă în însuși faptul că vă aflați în cadrul vieții voastre. Chiar și atunci când pare că opuneți rezistență vieții sau negați ce se întâmplă, lutul este modelat în continuare. Cu alte cuvinte, nu se poate să fii în viață și să nu fii angajat în a crea o operă de artă. „Dar cu criminalul cum e?", întrebi tu. ,.A creat el o operă de artă din propria sa viață?" Da, așa este. Viața lui este consemnarea călătoriei sale prin fricile lui – exact așa cum viața ta este propria ta consemnare. Fiecare dintre voi v-ați spus propria poveste.

Dacă privești în inima lui, vei vedea că povestea ta nu diferă cu nimic de a sa. Nu există eșecuri pe această planetă. Până și boschetarii, prostituatele, traficanții de droguri modelează lutul care le-a fost dat. O operă de artă nu încetează de a fi operă de artă, doar pentru că ție nu-ți place. Aici nu avem de-a face cu povești plictisitoare. Fiecare poveste este o piatră prețioasă. Fiecare sculptură are în ea geniu. Integritatea este un dar universal. Toată lumea îl are. El este o parte din lutul însuși. Orice construiești cu viața ta, va sta în picioare. Va sta acolo, ca tu să te vezi în el și să fie văzut de alții. Poți să alegi să-1 lași acolo, sau să-l distrugi. Este alegerea ta. S-ar putea ca alții să bodogănească și să spună lucruri neplăcute. E alegerea lor. Nici una dintre aceste alegeri nu înseamnă nimic. Nu există corect și greșit în cadrul acestui proces. Dacă ar exista, aceia dintre voi care sunteți „corecți" ați purta un halo permanent. Nu poți spune că ceea ce o persoană construiește cu propria sa viață este de mai mică valoare decât ceea ce construiește o altă persoană. Tot ceea ce pot spune este că preferi ce a construit cineva, față de ce a construit altcineva. Ai propriile tale preferințe.

Din fericire, Dumnezeu nu le împărtășește. Nici pe ale tale, nici pe ale altcuiva. Dumnezeu ascultă povestea tuturor. Urechea lui se pleacă spre inima fiecărei persoane. Nimeni nu L-a determinat să se îndepărteze pentru că aceasta a făcut o greșeală. El nu vrea să știe decât: „Ai învățat ceva din greșeala ta?" Integritatea nu este un lucru pe care trebuie să-I câștigați. Ea este parte esențială din cine sunteți. Nu există nimeni aici care să nu aibă propria integritate, așa cum nu există nimeni aici care să nu merite iubire. Bineînțeles că există o mulțime de oameni care nu cred că au integritate. Ei au obiceiul nefericit de a încerca să-și găsească întregimea, pretinzând timp, atenție sau bunuri de la alții. Acești oameni nu sunt răi. Ei sunt doar confuzi. Ei nu știu că viața lor este o operă de artă. Ei nu știu că sunt maeștri în sculptură. Ei cred că sunt absolut neîndemânatici. Într-o zi, își vor da seama că au o mână perfectă. Atunci vor începe să o folosească, muncind cu conștiinciozitate și plini de energie. Până atunci, joacă rolul de victimă. Se consideră zdrobiți, nealinați, neîntregi. O persoană de culoare, limitată la un scaun cu rotile, e posibil să nu se simtă întreg, dar nu are mai puțină integritate decât oricine altcineva. Nu i s-a dat un lut de calitate mai proastă. În viața asta nu există accidente. Nimeni nu primește lutul altcuiva.

După cum vezi, problema nu este existențială. Integritatea se află în fiecare dintre voi. Problema este că voi credeți că nu sunteți întregi. Credeți că trebuie să fiți îndreptați, sau că puteți îndrepta pe altcineva. Aveți un fals simț al responsabilității față de alții și nu vă asumați suficientă responsabilitate față de voi înșivă. Sunteți mânați de dorință, lăcomie, vinovăție și frică. Atacați, vă apărați și apoi încercați să reparați răul făcut. Bineînțeles că nu se poate. Cel care percepe răul făcut, nu poate să-1 îndrepte. Adevărul este că nimic nu este stricat și nimic nu trebuie să fie îndreptat. Dacă ați putea trăi în cadrul acestei conștiente, toate rănile voastre s-ar vindeca singure. S-ar întâmpla miracole, deoarece structura ego-ului care blochează miracolul ar dispărea. Această dramă umană pare a fi legată de abuzuri – dar, în realitate, este vorba de a învăța să vă asumați responsabilitatea. Tot ce înseamnă suferință este o construcție temporară, creată pentru ca voi să învățați. Vi s-au dat în mână toate instrumentele de care aveți nevoie pentru a pune capăt suferinței. Atunci când nu vă acuzați unul pe altul pentru problemele voastre, îl acuzați pe Dumnezeu. Credeți că este vina Lui că voi sunteți nefericiți, întotdeauna, altul este de vină pentru nefericirea voastră. Nu vă place să fiți puși la încercare. Nici lui Iov nu i-a plăcut. Nu e o plăcere să-ți vezi distrusă încrederea în miracole. Cu toții trebuie să vă dați seama că nici o incantație magică nu va deschide ușa închisorii. Nu așa stau lucrurile. Libertatea este ceva mult mai simplu și mai la îndemână. „Ei bine", spui tu „dacă aș avea un helicopter sau un avion, aș putea ieși din văgăuna asta!" Nici nu-ți dai seama cât de absurd sună aceste cuvinte. Lasă-1 încolo de avion, semen al meu! Folosește scara. „Chestia aia grosolană? Asta nu o să mă scoată de aici!"

Cu toții cunoașteți acest dialog. Am mai avut conversația asta o dată. Ceilalți continuă să vă arate scara, dar voi continuați să vă uitați în altă parte. într-un fel. vă place să fiți „victime inocente". Problema este că victima inocentă nu va admite niciodată scara. Ea nu va admite niciodată că are instrumentul necesar pentru a se extrage din suferință. Asta, deoarece, de îndată ce admite că are acest instrument, ea încetează de a mai fi victimă. Nimănui nu-i mai este milă de ea. Jocul de a fi un creator handicapat se sfârșește. Dumnezeu spune tot timpul: „Nu-mi place să Mă repet, dar trebuie să știți că nu există creatori handicapați". Prin urmare, dacă doriți să vă descoperiți propria integritate, trebuie să încetați de a mai pretinde că sunteți victime. Trebuie să încetați de a mai pretinde că nu vi s-au dat instrumentele potrivite. Trebuie să luați lutul și să-1 prelucrați. Orice persoană care face aceasta, încetează de a se mai plânge și își vede în continuare de viață. Ea învață să aibă grijă de ea însăși – și le dă altora posibilitatea de a avea grijă de ei înșiși. într-adevăr, ea anulează orice sentiment de obligație față de alții și a altora față de ea, astfel încât este liberă să-și urmeze îndemnurile minții și inimii.

Persoana care știe că nu i s-a refuzat întregimea nu are nici o scuză. Nu mai poate exista amânare. Nu se mai află nimic între ea și bucuria ei. Viața sa este opera sa de artă și este foarte ocupată să o creeze, așa cum o albină este ocupată cu polenizarea florilor. Dacă îi vorbești despre sacrificiu, ea va râde și va spune: „Munca făcută fără bucurie nu realizează nimic de valoare în această lume". Și, bineînțeles, ea are dreptate. Un artist nu lucrează pentru altul, decât dacă, în felul acesta, învață ceva de valoare. Când încetează de a mai învăța, el trece la un alt profesor, sau începe să lucreze pe cont propriu. Nimerii nu-l poate ține departe de meșteșugul său. Nimeni nu-l poate îndepărta de viața sa. Asta, deoarece viața și meșteșugul sunt unul și același lucru. într-o lume în care fiecare este un geniu, nu există șefi și angajați. Există numai învățători și discipoli – într-o asociere de bună voie. Dacă nu-ți place unde ești, trebuie să pleci de acolo, pentru că numai așa te cinstești pe tine însuți. Nu te forța să rămâi în nici un mediu în care încetezi de a-ți aminti că tu ești creatorul vieții tale.

După cum am mai spus, „lasă-ți năvoadele". Nu te zbate să fii vrednic, deoarece deja ești. Lasă-ți serviciul sau relația în care ești incapabil de a-ți aminti cine ești. Lasă la o parte tocmeala nevrotică pentru iubire și acceptare. Și treci prin frici. Nu-ți vei găsi niciodată aripile, până când nu vei învăța să-ți folosești brațele și picioareie. Nu-I cere lui Dumnezeu să facă pentru tine ceea ce trebuie să înveți tu să faci. Cinstindu-te pe tine însuți, nu trebuie să consideri că altcineva greșește. Fă doar ceea ce este bine pentru tine și exprimă-ți recunoștința față de ceilalți. Atunci când intri pe deplin în viața ta, nu-i părăsi pe ceilalți în grabă sau cu furie. Ia-ți la revedere. Binecuvântează persoana cu care ți-ai împărțit viața și locul unde ai trăit. Dacă îți poți binecuvânta trecutul, ești liber să-1 părăsești. Nu poți să „îți lași năvoadele" și, în același timp, să iei peștele cu tine. Cu vremea, peștele va putrezi și va lăsa un miros groaznic.

Pe o distanță mare din jurul tău, oamenii vor ști că sosești. „Vine pescarul!" Trecutul tău pășește înaintea ta. Acesta nu este drumul spre libertate. Aruncă peștele. Dă-i libertatea pe care o ceri pentru tine însuți. Fii puternic în convingerile pe care le ai în privința propriei tale vieți, dar fii blând cu ceilalți. Nu judeca nevoile lor, doar pentru că nu le poți îndeplini. Fii cinstit în privința a ceea ce poți și a ceea ce nu poți să faci – și urează-le numai bine. Amintește-ți că cel pe care-1 respingi vine după tine. Numai acceptarea aduce împlinire. In inima și în mintea ta vei ști când ești gata să părăsești complicațiile din viața ta și să pășești pe cărarea simplă a dragostei și iertării. Nu va mai exista nici luptă, nici strădanie. Datorită limpezimii și generozității tale, ceilalți se vor relaxa și-ți vor da drumul. Iar tu îi vei păstra în inima ta, oriunde vei merge.

Singurele închisori din lume sunt cele pe care ni le creăm noi înșine. Și doar cel care nu-și cunoaște propriul geniu poate să-1 țină pe altul ostatic împotriva voinței acestuia. Amintește-ți, dragul meu frate și draga mea soră, că există o cheie care descuie orice ușă, a oricărei închisori pe care o creezi în mintea ta. Dacă nu poți să desființezi închisoarea, cere cel puțin cheia de la ușă. Tu nu ești o victimă a lumii, ci ești cel care deține cheia spre libertate. In ochii tăi se află scânteia luminii divine care conduce toate ființele spre ieșirea din întunericul fricii și a lipsei de încredere. Iar în inima ta este dragostea care dă naștere tuturor miliardelor de ființe din univers. Esența ta este întreagă, nefarâmițată, dinamică și creatoare. Ea așteaptă doar încrederea ta.

Inutilitatea controlului

Cheia pentru a trăi în pace constă în capacitatea de a rămâne în momentul prezent. Nu poți trăi în momentul prezent, în cazul în care crezi că tu ești cel care „îți faci" viața. Dacă tu crezi că ești „cel care face", vei considera că ai o justificare pentru a construi planuri fără sfârșit. Acum, eu nu sugerez că ar trebui să încetezi de a mai face planuri. Ceea ce îți cer este să urmărești cu atenție ce se întâmplă cu planurile tale. Privește cum se schimbă în mod inevitabil, cum se răstoarnă sau chiar dispar complet, pe măsură ce începi să-ți trăiești propria ta experiență. Oricât de tare te-ai strădui să fixezi niște jaloane, în viață îți apar în mod inevitabil surprize. Ar trebui să fii recunoscător pentru ele. Fără aceste surprize, existența ta ar fi unidimensională, bazată pe rutină și plictisitoare. Ego-ul tău este îngrozit de necunoscut. Oricât de cumplit ar fi trecutul pe care îl cunoaște, ego-ul îl preferă prezentului necunoscut. întreaga sa energie se consumă în a încerca să facă prezentul la fel cu trecutul. El crede că aceasta creează siguranță, dar adevărul este că nu creează decât teroare continuă, agravare constantă a rănii – până ce durerea este atât de intensă, încât trebuie ca cineva să se ocupe de ea. După cum vezi, cotul – până și ego-ul tău – conspiră înspre propria ta trezire! Astfel că teroarea supremă înseamnă a trăi trecutul, iarăși și iarăși. Pe dinafară, viața pare în siguranță și previzibilă. Pe dinăuntru, fitilul dinamitei a fost aprins.

Crezi că tu ești cel care îți face viața și că ai creat siguranță, când, de fapt, viața ta este pe punctul de a exploda și tu ești pe punctul de a-ți da seama că nu ai un control conștient asupra a ceea ce se întâmplă. Crezi că ești puternic, dar demonstrezi, iarăși și iarăși, totala ta lipsă de putere. E un paradox interesant, nu-i așa? Indiferent de cât de tare se străduiește, ego-ul nu poate crea siguranță. Oricât de des se străduiește ego-ul să te împingăafară din momentul prezent – în mod inevitabil te aduce înapoi în el cu toată forța, deoarece prețul negării este durerea. Cu cât te străduiești mai mult să controlezi viața, cu atât mai mult viața îți va da mesajul că nu poate fi controlată. Și, apoi, te vei simți lipsit de putere și vei încerca încă și mai tare să controlezi. înțelegi? Este un joc prostesc. Nu poți câștiga jocul, dar nu poți nici să încetezi de a-l mai juca. Aceasta este o dependență supremă. Ea are multe forme. Până și dependența de a-ți asuma riscul este o formă de control. Formele sunt nenumărate. Atunci când începi să-ți dai seama că nu tu ești cel care face, renunți la dependența subconștientă de a juca pentru a pierde. Rezultatul e că nu mai ești victima vieții tale. Atunci când încetezi de a mai fi cel care face, încetezi, de asemenea, de a fi victimă – pentru că cele două merg întotdeauna mână în mână. Cel care face este victima, iar victima este cel care face.

Acesta este ciclul nașterii și morții, roata karmică pe care te învârti fără îndurare. Când roata încetează de a se mai învârti, intri plin de curaj în necunoscut, tară să aduci cu tine trecutul și tară să proiectezi viitorul. înveți să te confrunți direct cu frica ta de necunoscut și. pe măsură ce o faci. descoperi darurile și miracolele aflate în partea cealaltă a fricii. Prețul miracolului nu este mare. Trebuie doar să renunți la ceea ce crezi că știi. Când trecutul cade și tot ceea ce știi se sfârșește, se reinstaurează inocența. Intri în momentul de acum, pe deplin conștient, permi-țându-i să se desfășoare în tine și prin tine. Aceasta nu este doar o fantezie, ci o invitație la experiență, o invitație pentru a participa la miracolul continuu al vieții. Trei stadii de conștientă

Există trei stadii în dezvoltarea conștientei umane.

Primul stadiu este Cunoașterea Subconștientă. Condus de instinct și emoții, acesta este nivelul omului de demult – sau al omului ca animal.

Al doilea stadiu este Cunoașterea Conștientă. El se caracterizează prin căutarea de informații, care construiește intelectul – dar care, în cele din urmă, ajunge la gol spiritual. Acesta este nivelul omului modern, al omului ca gânditor.

Al treilea stadiu este Cunoașterea Supra-Conștientă. Este nivelul renunțării totale la orice soluție intelectuală, la orice nevoie de a controla sau planifica. El se caracterizează prin necunoaștere conștientă. Este nivelul persoanei divine, al co-creatorului. Voi vă aflați într-un moment în care stadiul al doilea începe să se încheie și ia naștere stadiul al treilea.

Intrarea în stadiul al treilea cere un mod diferit de a trăi, atât din punct de vedere individual, cât și colectiv. Ea cere respingerea minții care controlează, cât și o investigare completă a acelei minți, a fricilor pe care ea se bazează și a inutilității totale a creațiilor ei. Trăind în frică, mintea-ego caută siguranță, dar nu o găsește niciodată. Dat fiind faptul că nu își investighează niciodată propriile frici, ea este în permanență mânată de frică în mod inconștient, iar creațiile ei sunt proiecții inconștiente ale acelei frici. Acestea includ toate dramele din cadrul relațiilor. Frica trebuie să fie privită în față. Trebuie să se acționeze asupra ei. Trebuie să fie conștientizată. Astfel se aduce întunericul la lumină. Se pune capăt prăpăstiei dintre ego și spirit, dintre ce este înăuntru și ce este în afară. Lumina care vine atunci când întunericul a fost pe deplin explorat, nu este aceeași lumină care exista acolo, atunci când întunericul a fost dat la o parte. În primul stadiu respingi întunericul, deoarece îți esie frică de el. In al doilea stadiu îl dai deoparte, încercând să-1 explici. în al treilea stadiu, îmbrățișezi întunericul și îl integrezi. în al doilea stadiu, bucuria ta era ca o pojghiță subțire, gata să crape. Orice provocare mai puternică o putea rupe. în al treilea stadiu, bucuria ta este foarte profundă. Provocările sunt acceptate și aduse la perfecțiune. într-o bucurie atât de profundă, nu există loc nici măcar pentru posibilitatea pedepsei. Aceasta nu este bucuria lui Adam în grădină. Este bucuria lui Iov în deșert. Stadiul al treilea se referă la desființarea orgoliului minții-ego. In primul stadiu, omul nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Vechiul Testament este învățătura pentru stadiul întâi al omului. El spune: „Fă așa, pentru că, altfel, Dumnezeu te va pedepsi!". Este vorba de frică la nivelul emoțional cel mai profund. De aceea Dumnezeu, în mânia Sa, distruge orașe întregi. Mesajul către om este „trebuie să devii conștient de Dumnezeul din afara ta". în stadiul al doilea, omul este conștient de Dumnezeu, dar încă separat de El. Noul Testament este învățătura pentru cel de- al doilea stadiu al omului. El spune: „Dumnezeu nu e răzbunător. El te iubește și-ți cere să vii și să-I accepți învățătura.

Viața ta va fi mai fericită dacă-I faci loc lui Dumnezeu în ea". învățăturile celui de-al doilea stadiu se concentrează asupra a ceea ce vei pierde, dacă îl ții pe Dumnezeu afară din viața ta. Ele sunt învățături care vor să convingă, bazate încă pe frică și separare. Învățătura mea a fost întotdeauna o învățătură pentru stadiul al treilea. Întotdeauna v-am spus: „îl veți găsi pe Dumnezeu în inimile voastre și în inimile fraților voștri. Dumnezeu nu poate fi niciodată separat de voi, deoarece esența voastră este divină". Dar, atunci când învățătura pentru stadiul trei este auzită de urechi din stadiul doi, rezultatul este o interpretare potrivită stadiului al doilea. Acum, lucrurile se schimbă. Mulți dintre voi aud învățătura, așa cum a fost ea dată inițial. In viețile voastre de zi cu zi, sunteți în comuniune cu mine. în permanență îmi cereți îndrumare și sprijin. Ajungeți să vă dați seama că nu știți nimic, că, practic, tot ce ați fost învățați despre mine sau despre învățătura mea este fals și trebuie să fie respins. Știți că singurul mod în care mă puteți auzi este prin propria voastră inimă – și prin acceptarea completă a experienței voastre. Aceasta este esența gestului vostru de a vă lăsa în voia mea. Acum, voi cereți în mod simplu și direct o cale lipsită de frică. întrebați cum să rămâneți în momentul prezent. Vreți să puneți în practică ceea ce propovăduiți. Vreți să fiți și participanți și observatori, și modele și învățători. Acum există mulți apostoli, mult mai mulți decât au fost atunci când eu eram prezent fizic în lumea voastră. Acum, putem trece împreună la stadiul al treilea și putem trăi experiența renunțării celei mari – a ruperii de trecut și a instaurării stării de grație ca ghid în viețile voastre.

Stare de grație și trădare

Iară îți cer eu să încetezi de a mai face planuri și de a te gândi la viitor? Da, în cele din urmă asta fac. Toată nevoia de a te gândi la momentul următor nu este altceva decât o atașare de trecut. Este frica ce te ține în frică. Recunoaște. Nu-ți face iluzii în privința planurilor tale. Dar, în același timp, fii plin de compasiune față de tine însuți. Cea mai mare responsabilitate a ta este să iubești și să fii în permanență blând cu tine însuți. Nu te acuza pentru că nu te poți abține de la a-ți face planuri. Dar urmărește planurile și vezi ce se întâmplă cu ele. Vezi, de asemenea, și ce se întâmplă atunci când renunți la planurile tale. Planurile nu sunt, în sine, dușmanul tău. Ele sunt doar rezultatul atașamentului tău față de trecut. Dacă trebuie să faci planuri, fa-Ie în mod conștient. Urmărește-le în mod conștient. Vezi dacă structura exterioară pe care o creezi pentru viața ta continuă să se armonizeze cu realitatea interioară, așa cum se desfășoară ea. Vezi modul în care faci compromisuri cu tine însuți, atunci când iei în considerare ceea ce este adevărat într-un anumit moment și faci din aceasta o lege pentru momentul următor. Pe măsură ce ești atent la toate astea, vezi că anumite lucruri -cred că foarte puține – rămân la fel și că majoritatea se schimbă. Natura minții cu toate stările ei gând/sentiment este schimbătoare. Scopul tău, atunci când privești, este să recunoști ce anume este etern și ce anume este temporar în aceste stări gând/sentiment. Ceea ce este etern trebuie să devină fundamentul întregii structuri a vieții tale. Ceea ce e temporar trebuie să fie abandonat, clipă de clipă. Nu dispera atunci când descoperi aspectul vremelnic al minții. Nu e ceva rău și nici nu trebuie să fie condamnat. Fii în cadrul fluxului și refluxului experienței tale gând/sentiment. Fii prezent în cadrul ei, tară să judeci – și te va duce chiar dincolo de limitele pe care pare a le impune. Ceea ce creează suferință este doar atașamentul de stările minții -și nu stările însele. Ți-am spus de multe ori: nu construi pe nisipuri mișcătoare. Nu construi structura vieții tale pe ceea ce este schimbător. Plasează-ți credința doar acolo unde ea este în siguranță – pe stânca experienței tale. Acționează dintr-o poziție a păcii și nu cea a dorinței. Asta, deoarece dorințele vin și pleacă, în timp ce pacea este eternă. Relațiile care vin în sprijinul bucuriei păcii și tămăduirii permanente merită implicarea ta totală. Toate celelalte sunt modalități de a învăța lecții, menite să te trezească prin faptul că îți prezintă propria ta trădare de sine. Abundă oportunitățile pentru interacțiuni abuzive. Nouăzeci și cinci la sută din terenul psiho-emoțional pe care-1 vei întâlni în această viață nu este potrivit pentru construcții. O parte din el este stâncă aspră și neiertătoare, o parte este nisip mișcător atractiv. Dacă te prețu-iești, nu-ți construi cuibul în aceste locuri. Trădarea pe care o vei trăi nu va fi vina altuia, deoarece tot ceea ce înseamnă trădare este, de fapt, autotrădare.

Fii blând cu tine însuți. Nimeni altcineva nu-ți poate rezolva viața și nu-ți poate aduce o bucurie pe care nu o simți deja în inima ta. Construiește pe ceea ce ai și nu pe ceea ce dorești. Asta, deoarece dorința este o iluzie care vine și pleacă. De îndată ce o dorință este îndeplinită, o alta îi ia locul. Lanțul dorințelor este nesfârșit. întotdeauna te îndepărtează de tine însuți. Mlaștina dorințelor este un loc foarte nepotrivit pentru a pune fundația casei tale. Cele mai bune relații sunt ușor de făcut, deoarece fiecare persoană este cinstită și respectată. Fiecare persoană e dornică să fie corectă. Fără secrete, comunicarea prosperă. Cu comunicare, intimitatea crește și se instaurează stabilitatea. Ceea ce este adevărat astăzi, este adevărat și mâine. Și, totuși, dincolo de acest adevăr simplu, mâine este ceva complet necunoscut. Terenul solid este în momentul de acum. Acesta este locul unde trebuie pusă fundația vieții tale. Ai auzit expresia „Graba strică treaba"? E adevărată. Deplina ta intenție iubitoare și atenția ta se îndreaptă către ceea ce este foarte valoros. Acesta este hrănit, udat și împlinit întru adevăr. Dar, asta nu se întâmplă peste noapte. Nu se întâmplă cum sau când vrei tu. înflorește prin devotamentul tău, prin consecvența ta. Prin totala ta dedicare. Ceea ce iubești, prosperă. Se desfășoară. Capătă rădăcini și aripi. Aceasta este mișcarea stării de grație în viața ta. După cum vezi, nu e doar o problemă de a renunța la planuri – deși un astfel de gest te-ar aduce, tară îndoială, pe pragul păcii. Este o problemă de a găsi ceea ce este real, ceea ce este adevărat, ceea ce este consecvent în tine însuți și pe care se poate pune bază. în cazul în care găsești acest lucru, îl poți oferi altuia. într-adevăr, acesta este singurul lucru pe care-1 poți oferi și care nu reprezintă un atac.

Găsește în tine însuți ceea ce este trainic – și încetează de a mai căuta trăinicie în alții. Ea nu-ți va veni niciodată din afară. Dacă viața ta este ancorată în adevărul experienței tale, atunci acest adevăr poate fi împărțit cu alții. Dar, în cazul în care cauți în afara ta adevăr, sau dragoste, sau mântuire – iarăși și iarăși vei fi dezamăgit. Cel iubit vine numai dacă te respecți pe tine însuți. Cei care se dau peste cap până nu mai pot în căutarea dragostei, nu fac altceva decât să-1 îndepărteze pe cel iubit. Și, la urma urmei, cine este cel iubit? El sau ea reprezintă doar o-glinda devotamentului tău față de adevăr. Atunci când te afli în stare de pace, cel iubit rămâne în tine. Atunci când te trădezi pe tine însuți, cu absolut oricine, cel iubit jelește. Starea de grație rămâne atunci când există un devotament tenace față de tine însuți, un devotament care spune NU cu blândețe, dar cu fermitate, tuturor celor care ar fi tentați să negocieze visele lor în locul viselor tale. Nu numai că trebuie să spui NU atunci când ești invitat să te au-totrădezi, dar trebuie să spui NU tară să judeci – pentru că cel care ademenește nu poate fi acuzat pentru faptul că ai căzut din starea de grație. Visul vătămării ia sfârșit, de îndată de victima încetează de a mai fi o victimă, de îndată ce visătorul se trezește și spune „Nu! Nu-mi place ce simt! Te rog să te oprești!" întreaga ta experiență fizică este o trezire la responsabilitate de sine. Ai venit aici ca să te trădezi pe tine însuți prin mâna semenului tău. El este, pur și simplu, instrumentul trădării tale de sine. Când îți dai seama de acest lucru, te ierți pe tine însuți și îl ierți și pe el. Lași trecutul să plece. Intri în prezent, autentic și liber. Ți-am spus că ești liber să trăiești orice viață alegi. „Slabă șansă!", spui tu, arătând spre lanțurile de la picioare. „Cine a făcut aceste lanțuri?", întreb eu. „Dumnezeu!", exclami tu, plin de mânie. „Nu. Nu este adevărat. Dumnezeu nu a făcut lanțurile. Dacă le-ar fi făcut El, n-ai mai scăpa niciodată din închisoarea propriilor tale convingeri."

Hărți și indicatoare

Atunci când pornești într-o călătorie, e foarte bine să te uiți la o hartă rutieră. Aceasta este o invenție intelectuală, care te ajută să capeți o idee generală despre modul în care trebuie să procedezi. Dar ea nu este și nu poate fi niciodată o adevăratădescriere a drumului. Nimeni nu-ți poate spune cum va arăta acel drum. Numai experiența ta poate face acest lucru. în orice situație apare un moment în care iau sfârșit pregătirile și începe experiența. Faptul că știi că te-ai pregătit bine, îți poate da convingerea că totul va fi în regulă, dar reușita apare numai atunci când te bizui pe tine însuți. Convingerea este un lucrul important, la care trebuie să renunți în cadrul experienței. în felul acesta, faci un salt uriaș înspre credință. Cu timpul, toată lumea trebuie să pună harta jos și să fie prezentă în cadrul experienței. Pe parcursul călătoriei apar întâmplări neașteptate, abateri din drum, schimbare de vreme. A conduce o mașină este cu totul altceva decât a te uita pe o hartă. Cel mai bun lucru pe care această gândire lineară și secvențială ți-l poate da este o hartă a experienței tale potențiale. Dar ea nu te poate conduce pe parcursul acestei experiențe. Atunci când te afli în mijlocul experienței, există semne care te ajută. Indicatorul de ocolire îți spune că trebuie să schimbi direcția. Indicatoarele de pe autostradă îți spun cum s-o iei pe banda care trebuie, sau când să faci la stânga. Există indicatoare care-ți arată unde se află locuri în care poți să mănânci, să dormi sau să găsești benzină. Dacă nu citești aceste indicatoare, nu poți avea o experiență reușită. Indicatoarele vin din interfața dintre realitatea exterioară și cea interioară. Ele sunt create prin conexiunea noastră intuitivă cu viața. Indicatoarele ne apar numai în momentul prezent. Nu găsești unul care să-ți spună „Mâine sau, cândva, luna viitoare, mergi drept înainte". Indicatorul îți spune să mergi drept înainte acum, sau foarte curând. El îți arată cum să procedezi, aici și acum. Indicatoarele sunt extrem de folositoare și importante. Din nefericire, ele sunt aproape complet nebăgate în seamă de către emisfera stângă a creierului – mintea lineară.

Atunci când pornești într-o călătorie, o hartă îți poate fi de mare ajutor. Informația emisferei stângi a creierului te poate ajuta să te pregătești. Dar, o dată pornit, indicatoarele sunt absolut necesare. Dai tu oare atenție indicatoarelor ce apar în viața ta, sau încerci să-ți organizezi viața, folosind numai harta? Fiecare dintre voi are acces la îndrumarea aflată la un nivel emoțional profund. Dacă „vei fi împreună" cu experiența ta, vei simți indicatoarele care apar. Ele îți pot spune simplu că „asta e în regulă" sau ..nu e bine ce faci" – iar aceasta este, adesea, singura informație de care ai nevoie. Pentru a primi îndrumare nu e nevoie să ai viziunea unui sfânt.

Îndrumarea este marele tău aliat în viață. Atunci când te bazezi pe ea, poți să mergi înainte cu un minim de planificare. Dar atunci când o ignori, oricât ai planifica, tot nu ajungi acasă. Atunci când știi unde vrei să mergi, te poți baza pe îndrumarea din tine care te ajută să ajungi acolo. A încerca să-ți dai seama pe plan intelectual „cum să ajungi acolo" este un exercițiu inutil. Pur și simplu, nu poți să știi dinainte. Dar, atunci când te vei afla în decursul experienței, indicatoarele vor apare și vei ști încotro să o apuci. Cu cât ai mai mare încredere în îndrumările din tine, cu atât viața îți devine mai spontană. Planurile sunt întotdeauna tentative care permit provocări și daruri neanticipate. Dar aceasta nu înseamnă că nu ești pe deplin implicat. în realitate, poți să iei hotărâri plecând dintr-un loc mult mai profund. Iar când te implici total, o faci fără nici un fel de sacrificiu.

Renegocierea

Îți faci un plan în viață și oricât de tare te străduiești să-1 urmezi, el nu se împlinește. Acesta e un indiciu că trebuie să te repliezi, să renunți la ceea ce te așteptai în funcție de trecut și să te deschizi spre ceea ce vrea să se întâmple în acest moment. Renegocierea implicărilor nu este un semn de slăbiciune sau de inconsecvență, decât dacă se întâmplă în permanență. Atunci când ceva pare că nu iese așa cum vrei, cel mai bun lucru de făcut este să spui adevărul celorlalți oameni implicați. Cel mai adesea vei descoperi că ceilalți au propriile lor rezerve în privința acelui plan. Prin urmare, revizuirea lui se face în interesul tuturor părților. Uneori, e posibil să ceri o schimbare care nu va fi acceptată de către ceilalți. Atunci, va trebui să te adaptezi lor și să decizi dacă această schimbare este cu adevărat importantă pentru tine. Este oare realizarea planului cu adevărat importantă pentrucealaltă persoană? Poți tu să faci ce ți-ai propus – și să-ți păstrezi totuși demnitatea? De obicei, dacă intenția ta este să terespecți pe tine însuți și pe ceilalți, se poate găsi o soluție reciproc acceptabilă. Menținerea în permanență a ideii că binele tău cel mai mare nu intră în conflict cu binele cel mai mare al altora, facilitează descoperirea soluțiilor care îi respectă pe toți în mod egal. Abuzurile și trădarea apar atunci când ții cu dinții de un plan sau, din cauza fricii, încâlci înțelegeri. Dacă îți asumi o obligație și nu te simți bine respectând-o, trebuie să comunici acest lucru persoanelor implicate. Important în acest caz nu este dacă se ține o promisiune, ci dacă este comunicată modificarea ce s-a petrecut în inima ta, sau în hotărârea pe care ai luat-o. întotdeauna îi respecți cel mai bine pe ceilalți, spunându-le adevărul despre propria ta experiență. Trădarea apare din cauza reacției celorlalți. Se creează frică, iar a-ceasta nu este recunoscută și nici comunicată. Comportamentul bazat pe frică, ce apare ca rezultat, este un atac împotriva altora. Alternativa e o comunicare cinstită. Când spui altuia „simt că mi-e frică și nu sunt sigur că-mi pot ține promisiunea", ai respectat atât pe cealaltă persoană, cât și pe tine însuți. Dar dacă nu spui nimic și te retragi din cauza fricii, sau acționezi într-un mod ostil, pur și simplu adâncești frica pe care o trăiești (și pe care, probabil, o trăiește și cealaltă persoană). Problema implicării reprezintă una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă ființele umane. Frica de a fi controlat, abandonat și trădat se manifestă pretutindeni. Cei care pretind dragoste de la alții sau cedează în fața acelor pretenții sunt, în cele din urmă, abandonați sau trădați. Acest lucru se întâmplă, deoarece ei se trădează pe ei înșiși.

A spune DA sau NU unei alte persoane, reprezintă o comunicare clară. Dar a spune „nu", atunci când vrei să spui da și a spune „da", atunci când vrei să spui nu, creează condiții pentru abuzuri. A înțelege că ai spus „da" – și a ști că acum nu te simți în largul tău în această privință – este primul pas înspre a te respecta pe tine însuți. A-i spune partenerului tău – este al doilea pas. În cele din urmă, nimeni nu trebuie să țină o altă persoană legată de o promisiune pe care a facut-o în trecut și în privința căreia nu se mai simte în largul ei în prezent. Dacă nu poți să dezlegi o altă persoană de trecut, cum te poți dezlega pe tine însuți? Ceea ce contează nu este faptul că sunteți împreună sau despărțiți, ci dacă faceți acest lucru într-un mod plin de corectitudine și de respect mutual. Aceasta este cheia.

Nevoi

Ruptura majoră a ritmului dragostei se produce datorită convingerii că există ceva ce poți da altuia sau poți lua de la el. Această convingere, cât și manipulările care apar din ea, fac ca viața ta să fie extraordinar de dureroasă. Gândește-te de ce ești întotdeauna dezamăgit în relațiile tale cu alții. Orice aștepți de la altul plutește întotdeauna în fața ta ca un balon umplut cu apă. De îndată ce îl înțepi, pretinzând dragostea pe care simți că o meriți, balonul plesnește și te udă din cap până-n picioare. Fii cinstit: ai primit vreodată de la altul ceea ce ai dorit ca acea persoană să-ți dea? Bineînțeles că nu! Singurul motiv pentru care acea persoană a venit în viața ta a fost ca să-ți amintească grija pe care trebuie să ți-o acorzi ție însuți. Gândește-te de ce nu reușești niciodată, ori de câte ori încerci, să dai ceva cuiva, să-1 ajuți sau să-1 îndrepți. însăși nevoia pe care o simți de a-1 îndrepta pe altul îți trădează convingerea că tu nu ești de acceptat așa cum ești. Ori de câte ori există „nevoia" sau necesitatea de a da sau a primi, poți fi sigur că dragostea este foarte departe. Când dragostea este prezentă, dai și primești liber, fără nici un atașament. Asta, deoarece poți să dai și să primești numai ceea ce ai, nu ceea ce nu ai. încercarea de a da sau a primi ceea ce nu ai este inutilă. Ea poate sfârși numai în dezamăgire și suferință. Dacă te porți iubitor față de cineva, vei primi iubire – deoarece iubirea se întoarce întotdeauna către ea însăși. Dacă pretinzi iubire, vei primi pretenții de iubire. Ceea ce semeni, aia culegi. Legea energiei este circulară. Ceea ce iese, vine înapoi – și ceea ce vine înapoi, iese. Prin urmare, cum poți să „obții" ceva ce nu ai? Este imposibil! Adevărul este că posezi tot ceea ce ai nevoie. Nu ți s-a refuzat nimic din ceea ce ai nevoie. în acest sens, nu poți „avea nevoie" decât de ceea ce nu ai nevoie. Rămâi, te rog, în cadrul acestui paradox. Nu încerc să încâlcesc lucrurile. Dacă „ai nevoie" de ceva, atunci crezi că nu e cazul ca tu să dai. Dacă nu e cazul ca tu să dai, atunci cum poți să primești? Dacă, pe de altă parte, știi că e cazul să dai, vei da și vei primi imediat. Iar în această situație „nu vei avea nevoie" de acellucru.

Percepția lipsei blochează abundența. Adevărul este că lipsa nu e reală. Doar credința în lipsă este reală. Astfel, lipsa este făcută să fie reală prin faptul că tu crezi în ea. Dacă dorești să dovedești că abundența există, îndoiește-te de orice „nevoie" pe care o ai. Atâta timp cât „ai nevoie" de ceva, nu poți să-1 ai. Atâta timp cât nu mai „ai nevoie" de ceva, acest lucru îți apare în față. Nimeni nu are nevoie de iubire. Nimeni nu are nevoie de bani. Nimeni nu are nevoie de nimic. Dar cei care cred că au nevoie, caută tară să găsească. Aceasta este o lege simplă. Nu poți primi ceea ce nu ești capabil să dai – și nu poți da ceea ce nu ești capabil să primești. A da și a primi sunt unul și același lucru. A da este a primi. A primi este a da. Atunci când înțelegi acest lucru, întregul joc de șah se destramă. Misterul se încheie.

Percepția egalității

Starea de a fi în trup îți dă oportunitatea de a explora convingerea greșită că nevoile tale sunt diferite de nevoile altora. De îndată ce începi să-ți dai seama că nevoile tale sunt aceleași cu nevoile altora, vălul începe să se ridice. încetezi de a mai avea nevoie de un tratament special. încetezi de a mai acorda altora un tratament special. Ceea ce dorești pentru unul, dorești pentru toți. Nu faci ca o persoană să fie mai importantă decât celelalte. Percepția egalității este începutul transcendenței trupului și a lumii fizice. Atunci când nu mai ai nevoie să te ții pe tine însuți separat de alții, poți să faci servicii fără atașamente. Poți să dai, fără să ai nevoie să știi cum este primit darul. Serviciul este o oportunitate, nu o îndatorire. Atunci când faci un serviciu, nu tu ești cel care servește. Nu poți să faci un serviciu și să ai, în același timp, și o identitate. Poți să fii de ajutor, numai în măsura în care nu ai intenții ascunse. Atunci când ai nevoie să îi „ajuți" pe alții, îți ascunzi doar, într-un mod inteligent, propria ta nevoie de ajutor. După cum vezi, ținta nu este să te miști dincolo de trupul tău sau dincolo de această dimensiune. Ținta este să renunți la credința în separare, cea care naște percepția că un trup este diferit de altele. în esența lor, toate trupurile sunt la fel. în esența lor, toate nevoile trupului sunt aceleași. în esența lor, toate nevoile emoționale sunt aceleași, în esența lor, toate credințele în separare sunt aceleași. Când te ajut pe tine, mă ajut pe mine. îi ajut pe mama și pe tatăl meu. îl ajut pe vărul meu de-al treilea. îl ajut pe bețivul de la colțul străzii. Ajutorul meu se îndreaptă către toți cei care au nevoie de el. Ajutorul nu are nimic de-a face cu mine ca cel care ajută, sau cu tine ca cel care ești ajutat – în afară de pura noastră dorință de a da și de a primi în acel moment. Ajutorul este pentru unul – și pentru toți. Nu-1 poți oferi unuia, fără să-1 oferi tuturor. Și nici nu-1 poți oferi tuturor, dacă nu-1 oferi unuia. Nu există timp sau spațiu între unul și ceilalți. Fiecare este conținut în celălalt.

Două căi spre eliberare

Timpul și spațiul există numai atunci când sunt doi; atunci apare comparația. judecata și separarea. Trupul meu, trupul tău. Ideea mea. ideea ta. Casa mea, casa ta. Aici începe trupul. Fără mascul, n-ar exista femelă. Fără părinte, n-ar exista copil. Fără negru, n-ar exista alb. Toate lucrurile există în relație cu opusurile lor și sunt, într-adevăr, definite prin acestea. Mintea care se angajează în comparare, se angajează în separare. în acest sens, cunoașterea se bazează pe separare. Din acest motiv, este imposibil „să-L cunoști" pe Dumnezeu. De îndată ce-L „cunoști" pe Dumnezeu, pierzi experiența unității. Mare parte din frustrarea pe care o simți pe drumul tău spiritual provine din faptul că nu poți să trăiești ceva ca experiență și să-1 și studiezi în același timp. Dacă stai de-o parte și observi, nu vei avea experiența pe care o are cel care participă. Și, dacă participi, nu vei avea experiența pe care o are cel care observă. O metodă spirituală îți cere să devii observator. O alta îți cere să fii participant. Ambele metode funcționează, dar nu le poți practica pe amândouă în aceiași timp. Dacă vrei „să știi", trebuie să înveți să stai de-o parte și să observi. Dacă vrei „să fii", trebuie să te implici total în experiență. Propria mea învățătură se îndreaptă către cei care se implică. Este o călătorie experimentală înspre rădăcinile abuzului. înveți, făcând greșeli și învățând din ele. Acesta este procesul mântuirii.

A binecuvânta trupul

Ori de câte ori scot în evidență limitările inerente ale trupului fizic, cineva îmi interpretează în mod inevitabil afirmațiile, trans-formându-le în „trupul este rău, inferior sau păcătos". Această nevoie de a respinge trupul este o formă de atașament față de el. Acolo unde există rezistență la dorință, dorința însăși devine mai puternică. Trupul nu este deloc rău sau inferior. El este, pur și simplu, temporar. Nu îi vei găsi niciodată un rost suprem, satisfacându- i nevoile. Și, aș adăuga că nu-i vei găsi un rost suprem, negându-i nevoile. A avea grijă de trup este un act de cinstire, o stare de grație. Preocupările pentru durerile și plăcerile trupului nu sunt câtuși de puțin grațioase. Dacă doriți să urmați calea pe care v-am arătat-o, acceptați-vă trupul pe deplin și aveți mare grijă de el. Când trupul este iubit, el muncește rară să se plângă. Fiți conștienți de sentimentele voastre. Sentimentul de vinovăție se manifestă, adesea, prin trupul vostru fizic. Dacă vă simțiți vinovați în privința a ceva ce i-ați spus unui prieten sau unui membru al familiei, s-ar putea să vă răniți gura, limba sau dinții, sau să vă doară în gât, sau să faceți laringită. Fiți atenți la manifestările trupului vostru. Ele vă arată modul în care trupul încearcă să îndeplinească comenzile conștiente sau subcon-știente pe care simte că le-a primit de la voi. Nu vă puteți neglija trupul – și. în același timp, să învățați să vă iubiți pe voi înșivă. îmbrățișați-vă trupul cu dragoste și el va deveni un servitor binevoitor în slujba scopurilor Spiritului. Chiar dacă ar fi posibil să vă neglijați complet corpul fizic, nu v-ați găsi libertatea. Asta, deoarece la moartea trupului fizic se trăiește experiența unui alt trup. Fiecare tup este o teacă sau un văl, care ține sufletul la un anumit nivel de ignoranță/limitare. Suntem întotdeauna atrași de forma trupească ce ne permite să trăim pe deplin experiența nivelului nostru actual de frică. Cu cât frici le noastre sunt mai subtile, cu atât trupul trebuie să fie mai dens pentru a le conține.

Astfel încât vă sugerez că e inutil să încercați să scăpați de trupul în care vă aflați. Acceptarea trupului este una dintre lecțiile acestei întrupări. Iar aceasta, prieteni ai mei, include și sexualitatea voastră. Fie ca a face dragoste să însemne pentru voi un act de bucurie, un act prin care să vă lăsați în voia Christului din voi și din partenerul vostru! Dragostea fizică nu este cu nimic mai puțin frumoasă decât alte forme de iubire și nici nu poate fi separată de ele. Cei care consideră că dragostea fizică nu este sfântă, o vor trăi ca experiență în felul acesta, nu deoarece așa este ea, ci deoarece așa o percep ei. Dacă tu și partenerul tău aveți un copil care se naște datorită sărbătoririi fizice a dragostei voastre, nu veți simți apariția acestui copil în viața voastră ca pe o povară. Dacă o simțiți ca pe o povară, atunci cântăriți mai bine calitatea relației voastre. Copilul este întotdeauna barometrul. O dată ce el a intrat în viața voastră, devine parte din materialul întrupării voastre. Nu există modalitate de a scăpa de responsabilitatea față de această relație. Ea va continua întreaga viață. Iar tu o vei folosi -așa cum folosești toate relațiile intime – pentru a-ți micșora vinovăția sau pentru a o intensifica. Iar acest lucru este adevărat, fie că rămâi cu partenerul tău, fie că nu rămâi.

Dacă vrei să mergi pe această cale, regulile dogmatice legate de căsătorie și copii nu-ți sunt de nici un ajutor. Ți-am cerut „să-i iubești pe toți în mod egaP\ Aceasta îi include pe partenerul tău și pe copii. Dacă te depărtezi de ei – tară iertare totală și fără încheierea cu bine a relației – nu faci altceva decât să amâni ceea ce trebuie să se întâmple în mod inevitabil, dacă vrei să-ți găsești pacea. Contează cât timp durează totul? Nu. pentru mine nu contează, dar nu ar fi cinstit din partea mea să nu-ți spun; cu cât aștepți mai mult. cu atât vei trăi mai multă durere. ,.1'ste vreodată în regulă să iei viața unui copil nenăscut?** întrebați voi. Trebuie să vă spun că nu este niciodată în regulă să iei o viață, în nici o situație. Asta înseamnă oare că așa ceva nu se întâmplă? Nicidecum. Iar atunci când se întâmplă, trebuie să aveți compasiune pentru toți cei implicați. Voi nu trăiți într-o lume perfectă. A te aștepta ca ceilalți să fie perfecți, înseamnă a-i ataca. Nu aceasta este învățătura mea. Până și a-i percepe pe ceilalți ca fiind în culpă este o formă de atac. Nu-ți ataca fratele sau sora. Nu poate ieși nimic bun din asta.

Aroganță religioasă

Asemenea aroganță este un atac deghizat. Doar cei foarte orgo-'lioși cred că sunt singurii care înțeleg adevărul și că au dreptul de a-i judeca și de a-i învăța pe alții. Religia creștină – religia care susține că este inspirată de mine -este plină de nenumărate cazuri de orgoliu spiritual. Abuzul asupra altora, orice formă ar lua el, nu poate fi justificat. Presupun că, în mod inevitabil, apare mereu cineva care se urcă pe o ladă și propovăduiește. Iar alții, care nu sunt siguri de propria lor credință, îl vor asculta și îl vor numi Mesia. Urmând învățăturile lui, ei vor neglija înțelepciunea care se află în propriile lor inimi. Dar astfel de idoli cad în mod inevitabil, iar atunci când se întâmplă așa ceva, fricile adepților lui vin către lumină, pentru a fi vindecate. E posibil ca cel care s-a urcat pe ladă să fie un neghiob, dar cel ca-re-l ascultă e și mai neghiob. Iar cel mai neghiob dintre toți este cel care-i condamnă și pe unii și pe alții. Trebuie să învățăm să-i lăsăm pe alții să trăiască și să învețe. Singurul ajutor pe care îl putem oferi, vine din acceptarea și dragostea noastră – și nu din judecată. Eu nu sunt cel care condamnă adulterul, sau divorțul, sau avorturile. Asta, deoarece – dacă ar fi să condamn aceste situații – cei implicați în ele ar trebui să fie crucificați. Ar însemna să avem din nou o altă inchiziție, un alt război sfânt în care binele se luptă împotriva răului, cel drept împotriva celui nedrept. Treaba mea nu este să condamn, ci să înțeleg și să binecuvântez. Treaba mea este să văd frica din ochii oamenilor și să le reamintesc că sunt iubiți. Dacă aceasta este treaba mea, de ce v-aș face să-i bateți, să-i ardeți și să-i excomunicați pe cei care au cea mai mare nevoie de dragostea voastră? Voi mă aduceți la nivelul fricii voastre, îmi puneți cuvinte în gură și mi le atribuiți. Prietene al meu, încetează să te mai comporți astfel. Ai înțeles greșit. Nu ai dreptate. învățătura mea este despre dragoste – și nu despre judecată, condamnare sau pedeapsă. V-am dat două reguli: să-L iubiți pe Dumnezeu și să vă iubiți unul pe altul. Acestea sunt singurele reguli de care aveți nevoie. Nu cereți mai multe. Nu-mi cereți să fiu de o parte sau de alta în bătăliile voastre gen telenovelă. Sunt eu pro-viață, sau pro-alegere? Cum aș putea să fiu una, fără să fiu și cealaltă? Nu este cu putință. Atunci când adevărul va veni la tine, nu vei mai simți nevoia să-1 ataci pe fratele tău. Chiar și atunci când crezi că tu ai dreptate și el nu are, nu-1 vei ataca cu „adevărul", ci îi vei oferi înțelegerea și sprijinul tău. Și, împreună, veți ajunge mai aproape de adevăr, datorită dragostei și blândeții care vă leagă. Ori de câte ori vă dau o învățătură, cineva o transformă într-un băț cu care să-i bată pe oameni. Prietenii mei, vă rog să credeți că, acele cuvinte care sunt folosite ca să-i bată pe oameni, nu pot să vină de la mine.

V-am oferit cheia ușii lăuntrice. Vă rog să o folosiți și să nu vă faceți griji în privința gândurilor și acțiunilor celorlalți. Lucrați asupra voastră. Atunci când ați stabilit adevărul în propria voastră inimă, puteți să mergeți și să-1 împărtășiți cu alții. Dacă vreți să vă puneți în serviciul acestei învățături, mai întâi în-vățați-o. Nu deveniți o portavoce pentru cuvintele și credințele pe care nu le-ați introdus pe deplin în ritmurile vieții voastre. Nu vă considerați ca fiind oștean al meu, deoarece eu nu am nici unul. Toți cei care răspândesc învățătura mea, o fac de la același nivel de conștientă ca și mine. Dacă nu este așa, ceea ce exprimă ei nu poate fi învățătura mea. Un bărbat sau o femeie cu Duh au compasiune pentru toate ființele. Ceea ce spun, se demonstrează prin acțiunile lor. Nu-i veți vedea acționând dur față de ceilalți și nu le vor cere să-i urmeze, sau să facă ceea ce vor ei. Adevărul este că ei au o siguranță interioară, care conferă un aer de autoritate la tot ceea ce spun. Dar ei întorc întotdeauna această autoritate către ascultătorii lor. Asta, deoarece numai și numai aceștia trebuie să aleagă afirmațiile pe baza cărora vor să-și trăiască viețile.

Pași ai inimii

Mulți dintre voi cred că relațiile îi vor face fericiți. Nimic nu e -mai departe de adevăr. Promisiunea împlinirii prin relații este o farsă crudă. Veți descoperi acest lucru destul de curând. Există un singur mod prin care puteți găsi împlinire adevărată în viață și acesta este să învățați să vă iubiți și să vă acceptați pe voi înșivă. Având acest fundament, relația încetează de a mai fi traumatizantă. Asta, poate, pentru că nu se mai așteaptă atât de mult de la ea. Când știi cum este „să fii împreună" cu tine însuți, nu mai e atât de dificil „să fii împreună" cu celălalt. Dar dacă viața ta este o îndepărtare de sine, cum poți să te aștepți ca o relație să prindă rădăcini? Pur și simplu, nu e cu putință. Tot ceea ce obții este o încleștare de aripi pe un cer înnorat. în vremurile de acum, când se distruge structura familiei pe toate planurile, din ce în ce mai mulți oameni se zbat să nu le fugă pământul de sub picioare. Ritmurile existențiale de acceptare și iubire au fost distruse. De-abia dacă se mai găsește un pic de încredere în inimile majorității oamenilor. Acest lucru se întâmplă, ori de câte ori moare ce e vechi și se naște ceva nou. Este o perioadă de traume și tranziție. Recunoaște acest adevăr. Nu căuta fericirea în afara ta, în vremuri foarte traumatizante. Ceea ce vei găsi, va fi mai mult decât te-ai așteptat. Durerea ta îți ajunge. Nu o exacerba, preluând suferința celuilalt. Dacă vrei să dansezi împreună cu altcineva, fixează-ți mai întâi rădăcinile. învață să-ți auzi îndrumările interioare. Dialoghează cu copilul suferind și cu gazda divină dinăuntrul tău. Aplică asupra ta iertarea și compasiunea. Fii în experiența ta și învață din ea. Rămâi în ritmul vieții tale. Fii deschis către ceilalți, dar nu te abate din drum ca să-i găsești. Cei care știu să danseze vor veni în întâmpinarea ta. Nu va fi vorba de o luptă și, tară nici un efort, îți vei găsi companionul. Așa trebuie să stea lucrurile. Dacă între tine și partenerul tău există o relație de pace, te afli în relația corectă. Dacă nu, atunci relația este nepotrivită sau prematură.

Relațiile nepotrivite exacerbează tiparele de abuzuri din trecut. Învățătura pe care o obții din astfel de întâlniri este dureroasă. Se poate face și trebuie să se facă o alegere mai bună. Dar, pentru ca această alegere mai bună să se facă, trebuie să fii în stare să ceri rară șovăire ceea ce vrei. Dacă îl lași pe celălalt să dicteze termenii relației, să nu fii surprins dacă nu te vei simți respectat. Știi ce este bine pentru tine și ce nu. Spune de ce anume ai nevoie, rostește adevărul și fii ferm în hotărârea de a te vindeca. Numai prin hotărârea de a te respecta și cinsti pe tine însuți, poți atrage un partener care vrea să facă același lucru. Acestea sunt adevăruri simple. Dar ele nu sunt practicate. Iarăși și iarăși, faci compromisuri, joci după cum îți cântă alții și te trădezi pe tine însuți. Deja ar trebui sa te fi săturat de a repeta aceeași lecție și de a-ți adânci rănile

îți voi spune pe cât de clar pot: dacă nu știi cum să ai grijă de tine însuți și dacă nu vrei să o faci, nimeni altcineva nu o să aibă grijă de tine. Lipsa ta de dragoste și de abnegație față de tine însuți atrage în câmpul tău vibrațional oameni cu lecții similare. Atunci, pur și simplu, veți oglindi unul pentru celălalt acea lipsă de înțelegere de sine și de devotement față de propria persoană. Devotamentul față de altul este imposibil, fără ca mai întâi să te devotezi ție însuți. Acesta este un lucru important. Cei care încearcă să acționeze într-un mod lipsit de dragoste de sine, pun căruța în fața boilor. Mai întâi iubește-te pe tine însuți – și apoi poți să treci dincolo de aceasta. Ceea ce sugerez eu nu este egoism. Este capitulare supremă în fața di-vinului lăuntric. Cel iubit ia naștere o dată cu devotamentul față de sine. El sau ea se manifestă în afară, de îndată ce acest devotament este demn de încredere, în acel moment, devotamentul exterior și cel interior merg mână în mână. Atunci când îl preamărești pe cel iubit, preamărești șinele divin care trăiește în multe trupuri. Aceasta este o relație sacră.

Puțini îl întâlnesc pe cel iubit în această viață, deoarece puțini au învățat să se aprecieze și să se cinstească pe ei înșiși și să se vindece dinăuntru în afară. Dar tu poți să fii unul dintre acești puțini, dacă vrei să te dedici propriei tale vindecări. Hotărăște-te să o faci și cel iubit află acest lucru. Fă un jurământ simplu: jur că în nici una dintre relațiile mele nu mă voi mai trăda sau agresa pe mine însumi. Voi comunica în mod cinstit ceea ce gândesc și ceea ce simt. cu compasiune față de ceilalți, dar fără nici un fel de atașament față de modul în care el sau ea îmi primesc comunicarea. Am convingerea că, spunând adevărul și respectându-mă pe mine însumi, mă aflu în comuniune cu cel iubit. Nu voi mai încerca să fac în așa fel încât „lucrurile să meargă" în cadrul unei relații, sacrifi-cându-mă pe mine însumi, pentru a încerca să îndeplinesc nevoile partenerului meu.

Căsătoria

Mai întâi, căsătoria trebuie să înceapă în inimile ambilor par-4eneri. Toate relațiile au un lucru în comun – unul dorește bi- nele celeilalte persoane. Unul dintre cei doi este chiar de acord să renunțe la partener, dacă el sau ea și-ar putea găsi fericirea în felul acesta. în ciuda credințelor populare, căsătoria nu este o legătură care constrânge, ci una care lasă liber. Un partener îi dorește celuilalt cea mai mare fericire, exact în același mod în care dorește cea mai mare fericire pentru sine însuși. îl iubește pe celălalt partener, așa cum se iubește pe sine însuși, cu o dragoste egală. într-un parteneriat adevărat, nevoile partenerului sunt tot atât de importante ca ale tale însuți. Cu nimic mai importante, cu nimic mai puțin importante. Exact la fel de importante. Căsătoria extinde asupra partenerului aceeași atitudine plină de grijă și iubire pe care ți-o acorzi ție însuți. Nu e vorba de un gest nou, ci de o extensie a unuia care-ți este familiar. Căsătoria nu este o promisiune pentru a fi împreună pentru eternitate, deoarece nimeni nu poate promite acest lucru. Este o promisiune de a fi prezent „acum". Este un jurământ care trebuie să fie reînnoit în fiecare moment, dacă e să aibă cât de cât un înțeles. Adevărul este că poți să fii căsătorit acum, iar în clipa următoare să nu mai fii. De aceea, căsătoria este un proces, o călătorie în care devii pe deplin prezent pentru tine însuți și pentru celălalt. Toate cuplurile ar trebui să-și amintească foarte des care le sunt jurămintele. A pierde din vedere jurămintele înseamnă a pângări căsătoria. Relațiile de adulter nu sunt altceva decât rezultatul nefericit al lipsei de intimitate dintre parteneri. Ele nu reprezintă o problemă, ele sunt simp-toamele problemei.

Când ești cu adevărat dedicat partenerului tău, îți este imposibil să-1 trădezi. Asta, deoarece a-ți trăda partenerul este același lucru cu a te trăda pe tine însuți. Pur și simplu, nu poți să faci așa ceva. Poți simți o atracție față de o altă persoană, dar nu să ai dorința de a fi cu acea persoană. Nu-ți imaginezi cum ar fi să te afli cu ea în pat. Atunci când ești căsătorit, nevoia unirii sexuale este o parte importantă a acestei legături sacre. Căsătoria trebuie să fie o îmbrățișare a tuturor ceakrelor. Pasiunea sexuală este o parte din atracția completă pe care o simți față de cealaltă persoană. Ori de câte ori sexul se rupe din întreg, el devine o formă de atac. Mulți oameni căsătoriți se angajează într-o legătură sexuală în care devotamentul lipsește. Acesta este începutul unui proces de fragmentare, care adesea culminează prin infidelitate. Dar acest lucru nu se poate întâmpla, decât dacă, mai întâi, unul dintre parteneri desacralizează relația, angajând-o în legături sexuale lipsite de iubire și de dăruire.

Când dragostea este reciprocă și partenerii se dăruiesc unul altuia emoțional, sexualitatea este extraordinar de înălțătoare și sacră. Nimic din afară nu poate amenința acea relație. Dar atunci când comunicarea în cadrul relației devine neglijentă și se degradează, când nu se mai acordă timp pentru intimitate, relația devine o scoică în care unul dintre cei doi se ascunde. Energia și devotamentul dispar. Sexul devine un act de trădare fizică. Comuniunea poate fi restaurată, dacă există voință și încredere reciprocă. Atingerea unirii pe toate ceakrele se realizează numai prin dragoste, energie și atenție.

Divorț

În cele din urmă, relațiile iau sfârșit. Pur și simplu, nu mai există energie și interes. Drumul către divorț începe o dată cu admiterea faptului că cei doi nu mai împărtășesc un scop comun și nu mai există atracție energetică reciprocă. Nu toate relațiile sunt desemnate să devină căsătorii. Unele sunt experiențe temporare, în cadrul cărora partenerii învață și care durează câteva luni sau câțiva ani. Din nefericire, oamenii se căsătoresc înainte de a ști în inimile lor că și-au găsit un partener pentru toată viața. Dar, a-tunci când greșeala este recunoscută de ambele părți, răul se poate repara. Rușinea că s-a făcut o greșeală în cadrul căsătoriei nu îi servește nimănui. O mulțime de oameni fac asemenea greșeli. Unii suferă din cauza lor – rămânând în cadrul relației, mult după ce aceasta a pierdut caracterul ei sacru. Alții, ies din relație mult prea devreme. înainte de a fi învățat lecția și de a ajunge la o împlinire cu partenerii lor. Aceasta nu este o poveste nouă. Divorțul, ca și căsătoria, începe mai întâi în inimile partenerilor. Este un proces organic de eliberare. Atunci când oamenii au ajuns împreună atât de departe cât sunt capabili să ajungă sau cât vor să o facă, divorțul este singura soluție umană. Este un lucru lipsit de etică să încerci să ții lângă tine o altă persoană, împotriva voinței ei. în forma lui cea mai bună, divorțul apare în contextul recunoștinței față de partener pentru timpul trăit împreună. în acest caz, el nu este o separare, ci o treabă dusă la bun sfârșit. Ar fi necinstit să sugerăm că divorțul părinților nu-i rănește pe copii. Pe de altă parte, ei sunt răniți și de lipsa de dorință a părinților de a se iubi și respecta unul pe altul. Dacă detașarea oferită de divorț îi ajută pe parteneri să se întoarcă la respect reciproc, atunci acesta este un factor de progres pentru copii. Copiii beneficiază, ori de câte ori îi văd pe adulți comportându-se unul față de celălalt într-un mod plin de iubire și de respect. Dar, într-o situație de vindecare de după divorț, părinții trebuie să-și concentreze foarte puternic atenția spre a oferi o grijă deosebită copiilor, astfel încât ei să nu se simtă abandonați sau acuzați. Importanța acestui lucru este extraordinară și de netăgăduit.

Procedeu și granițe

Învăța să fii într-o relație necesită înțelegerea granițelor. Tre-ibuie să înțelegeți ce atitudine psihologică trebuie să adoptați, astfel încât să nu vă proiectați fricile și nesiguranțele asupra partenerului vostru – sau, dacă o faceți, să știți cum să le luați înapoi. Nimic nu creează o confuzie mai mare în cadrul unei relații, decât ciclul de proiecții reciproce reactive. Dacă procesul de oglindire – a-ți vedea propriile calități în cealaltă persoană – poate fi de ajutor, majoritatea oamenilor nu au suficient simț al granițelor pentru a folosi cu măiestrie acest gen de feedback. Pentru majoritatea oamenilor, proiecția nu are ca rezultat o conștientă mai înaltă, ci o mai puternică reacție subconștientă. Chiar dacă durerea resimțită poate să ducă, în cele din urmă, la ridicarea conștientei, există și moduri mai blânde de a învăța. Pentru a învăța într-un mod mai blând, alege-ți un partener care nu îți apasă deodată pe toate butoanele. Alege un partener care dorește o relație conștientă și care vrea să-și asume responsabilitatea pentru a-și privi în față fricile. Alege un partener care-ți place și pe care-1 respecți, un partener care-ți poate oferi un mediu sigur și plin de iubire. Nu accepta ceva ce este mai puțin decât atât.

Apoi, începe să exersezi următorul procedeu simplu, ori de câte ori tu și partenerul tău nu aveți o stare de pace în cadrul relației voastre.

1. Identifică-ți frica. Frica este rădăcina tuturor emoțiilor negative și stresante, inclusiv mânia și sentimentul că ești jignit. Trăiește-ți suficient de mult timp sentimentele, pentru a identifica rădăcina fricii. Dacă este necesar, exagerează-ți frica.

2. Identifică modul în care te vezi pe tine însuți ca victimă. Pacea părăsește inimile noastre, numai atunci când credem că e posibil ca altcineva să ne facă ceva împotriva voinței noastre. în ce mod anume te simți neputincios în această situație?

3. Insușește-ți frica și sentimentele de victimă și comunică-Ie celeilalte persoane, într-un mod care presupune o asumare totală a responsabilității pentru experiența ta. (De exemplu: ,Atunci când nu m-ai sunat, mi-a fost teamă că o să mă părăsești. Mă simt slab și neputincios când depind de tine ca să mă iubești într-un anumit fel.') Cere-i să te asculte, tară să judece sau să-ți răspundă.

4. Verifică dacă persoana te-a înțeles, ca să ai siguranța că ai fost pe deplin auzit.

5. întreab-o dacă are vreun sentiment (nu judecată sau atitudine de autoapărare) în privința a ceea ce tocmai i-ai comunicat.

6. Ascută ce îți spune ea, tară să judeci sau să interpretezi și a-nunț-o că ai auzit tot.

7. Mulțumiți-vă unul altuia pentru că v-ați ascultat.

8. Nu încercați să rezolvați nimic acum. Simțiți-vă bine că v-ați auzit unul pe altul. Cădeți de acord să vorbiți din nou, dacă vreunul dintre voi mai are ceva de spus în privința a ceea ce s-a întâmplat.

Acest procedeu funcționează întotdeauna, deoarece vă ajută pe amândoi să vă asumați responsabilitatea totală pentru sentimentele pe care le aveți în orice situație. Nu vă dă voie să o faceți pe cealaltă persoană responsabilă pentru ceea ce simțiți, sau viceversa. Atunci când „îți asumi" și comunici ceea ce simți, cealaltă persoană nu se simte atacată, deoarece tu dezvălui niște informații referitoare la tine însuți și nu o a-cuzi pe ea pentru experiența pe care ai trăit-o. Aceasta păstrează intacte granițele și nu invită la încălcări reciproce. Procedeul reușește și deoarece nu se concentrează asupra „îndreptării" – fie a celeilalte persoane, fie a ta însuți. Singurul rezultat dorit este o comunicare mai deschisă (într-un mod neamenințător) a ceea ce simte fiecare dintre cei doi. Comunicarea cinstită, de la suflet la suflet, reface imediat legătura și sentimentul de iubire. Atunci când se întâmplă acest lucru, dispar toate problemele – care sunt doar simptoame ale separării și întreruperii legăturii. A încerca să te concentrezi pe problemă nu face decât să o acuti-zeze. Energia se îndreaptă înspre „a repara" separarea, mai degrabă decât spre a-i înțelege cauza. Toată nevoia de reparație provine de la presupunerea că ceva nu este în regulă. Iar dacă ceva nu este în regulă, de obicei „cineva" trebuie să fie de vină. Este mult mai bine să începeți cu presupunerea că nimeni nu este de vină și că totul este în regulă. Este vorba doar de un sentiment pe care-I aveți și pe care simțiți nevoia să-I comunicați. Separarea începe atunci când vă ascundeți sentimentele. Ea se va încheia atunci când le împărtășiți unul altuia. Acesta este fluxul și refluxul tuturor relațiilor. Dar, de cele mai multe ori, ascunzișurile duc direct la proiecție și acuze. Și, imediat, pacea se depărtează. In acele momente, e nevoie să retragem proiecția – „să ne însușim" sentimentele și să ne asumăm responsabilitatea de a le comunica. Acest gest simplu reface granițele și creează un spațiu sigur în care ceilalți ne pot auzi și în care ne putem face auziți.

Ritualuri zilnice de intimitate și pace

Tot așa cum calitatea relațiilor tale cu tine însuți poate fi evaluată în funcție de cantitatea de timp pe care îl aloci în mod conștient pentru „a fi" cu tine însuți, și calitatea relațiilor tale cu celălalt poate fi evaluată în funcție de cantitatea de timp pe care îl aloci în mod conștient pentru „a fi" împreună. De exemplu, în cazul în care consideri că îți este de ajutor să-ți petreci o jumătate de oră în liniște sau meditație în fiecare zi, ar trebui să consideri că e cazul să faci același lucru împreună cu partenerul sau partenera ta. Sau, dacă-ți place să iei masa în oraș sau acasă, în liniște și pace, de ce să nu faci același lucru împreună cu partenerul sau partenera ta? Găsește modalități de a te respecta și cinsti pe tine însuți și de a avea grijă de tine, în timp ce ești împreună cu partenerul tău. Comunică-i partenerului ceea ce îți face ție bine și ce îți aduce pace. Alege anumite ritualuri pe care să le practicați împreună, zilnic sau săptămânal. Dedicați-vă în fiecare zi, cu bucurie, unul celuilalt, petrecând cel puțin cinci minute uitându-vă în liniște unul în ochii celuilalt. Exersați căi prin care să înmuiați învelișul dur al vieții voastre și să lăsați să intre dragostea partenerului. Amintiți-vă motivul care v-a făcut să alegeți a-ceastă ființă care să meargă alături de voi și reconfirmați-vă dăruirea față de binele cel mai mare al lui sau al ei. începeți ziua cu un dar al dragostei voastre unul față de celălalt. Apoi. oferiți-o lui Dumnezeu.

Rugați-vă să vină o zi în care să învățați să iubiți și să vă revelați. Rugați-vă să vă deschideți inimile în fața fiecărei persoane care vine în viața voastră. Rugați-vă să treceți prin frica voastră. Rugați-vă să tlți de ajutor. Rugați-vă să ascultați îndrumările care vi se dau. Amintiți-vă în fiecare zi unul de celălalt și amintiți-vă de Dumnezeu. Astfel se reînnoiește scopul spiritual al parteneriatului vostru. Repetați în fiecare seară acest ritual, înainte de a merge la culcare. Mulțumiți pentru tot ceea ce s-a întâmplat în acea zi și care v-a ajutat să vă deschideți inima și să treceți prin fricile voastre. Dați-i înapoi lui Dumnezeu orice problemă nerezolvată, o dată cu voința voastră de a face ce este mai bine pentru toți cei implicați. Faceți în așa fel încât orice ne- înțelegere cu partenerul să fie clarificată, verbal sau non-verbal. Expri-mați-vă recunoștința unul pentru celălalt. Privindu- vă în ochi, lăsați-vă inima să se deschidă. începeți să faceți dragoste, deschizându-vă ochii și inima înspre frumusețea lui sau a ei. Faceți dragoste cu recunoștință și cu un sentiment de sărbătoare. Sexul nu este o treabă spre care să te repezi sau „să o termini repede". Nu trebuie să treci peste bucuria stimulentului oferit de preludiu sau a relaxării oferite de orgasm, fără să conștientizezi totul. Sexul cu partenerul/partenera este un lucru sacru. Este un gest de încredere și plăcere mutuală, de comuniune trupească. Sexul ca o comuniune trupească bucuria senzualității este esențială pentru desfășurarea perfectă fa relațiilor tale. Nu este un lucru de care să-ți fie frică, sau de care să te rușinezi. Este ceva ce trebuie sărbătorit ca pe un dar de la Dumnezeu. A avea un partener care să te iubească, să te mângâie, să te atingă cu recunoștință și dăruire este un dar divin. Unii oameni sunt împotriva unei sexualități sănătoase, deoarece au probleme în a-și accepta propria sexualitate. Acești oameni – printre care se află mulți clerici – sunt gata să otrăvească apa celorlalți. Nu le dați atenție. își au propriile lor lecții dificile de învățat în această viață.

Unica exprimare sexuală care este reprobabilă e cea a sexului fără dragoste. Există oameni care sunt dependenți de acest gen de sex, în care partenerul este considerat un obiect. Ei încearcă să-și găsească satisfacție prin plăcerea orgasmului. Această plăcere nu este reală, deoarece, după punctul culminant al fiecărui orgasm, apare realitatea contactului existențial cu partenerul. Dacă iubești persoana cu care ești. acest moment va fi unul de pace și mângâiere. Dacă nu o iubești, el te va face să te simți prost și gol pe dinăuntru. Sexul fără dragoste se dovedește. în ultimă instanță, a fi nesatisfa-cător și dă dependență. întotdeauna simți nevoia de mai mult. De mai mult sex, de mai mulți parteneri, de mai multă stimulare. Dar mai mult nu este niciodată suficient. Atunci când te angajezi într-o activitate sexuală cu cineva pe care nu-1 iubești, dovedești lipsă de respect – atât față de tine însuți, cât și față de cealaltă persoană. Sexul fără dragoste stă la baza abuzurilor. Dacă vrei să te aperi de suferință profundă, nu te angaja într-o relație sexuală cu cineva pe care nu-1 iubești. Chiar și atunci când ești într-o relație de amiciție, nu te angaja într-o relație sexuală, dacă inima ta nu este deschisă înspre partener. Sexul fără iubire, orice deghizare ar lua, fragmentează energia unirii voastre și vă exacerbează rănile emoționale. Acesta e un lucru de bun simț, dar câți dintre voi îl practicați? Nu fiți neglijenți în comportamentul cu partenerul. Nu închideți ochii și nu acționați fără să conștientizați. Cel iubit merită atenția voastră deplină.

Ritualuri săptămânale

O dată pe săptămână, adunați-vă la un loc într-o reuniune în cadrul căreia să vă amintiți de divinul aflat în fiecare dintre voi. în tradiția noastră, a șaptea zi a fost întotdeauna o zi sfântă. Este ziua în care întreaga comunitate se adună pentru a-și aminti jurământul de a merge pe calea lui Dumnezeu. In a șaptea zi, faceți o pauză în cadrul fluxului și refluxului afacerilor voastre lumești. îi aduceți mulțumiri lui Dumnezeu pentru toate bucuriile din viața voastră și îi cereți ajutor pentru a depăși provocările care vă stau în cale. împreună, vă rugați pentru înțelegere și pace. împreună, creați un spațiu sigur în care oamenii își pot deschide inimile și pot trece prin fricile lor. Cinstea și deschiderea sunt primite într-o atmosferă în care nimeni nu judecă pe nimeni și fiecare îl sprijină pe celălalt. Toți își împărtășesc celorlalți suferințele și, apoi, acestea devin mai ușoare. Nu se permite nici unui blocaj sau stare proastă să mai rămână între voi și să vă apese inima. Acesta este un loc de mărturisire și mântuire. E un loc unde nenorocirile și necazurile experienței voastre lumești pot fi îndreptate în lumina iertătoare a acceptării și iubirii tară condiții. Aici, cuplul și familia ca nucleu găsesc o familie mai extinsă – comunitatea – adunarea globală microcosmică ce conține o diversitate de ființe umane: negri și albi. tineri și bătrâni, bărbați și femei, bogați și săraci, educați și agramați. Aici, inima individului se deschide către inimile tuturor fraților și surorilor. Aici. el își declară egalitatea și solidaritatea cu ceilalți – bărbați și femei. în fiecare comunitate ar trebui să existe un astfel de spațiu sigur, iubitor și în care nimeni nu judecă pe nimeni – deschis tuturor. Dacă în orașul vostru nu există un astfel de spațiu, pesemne că misiunea voastră este să-1 creați. întinzându-le celorlalți o mână pentru a împlini nevoia lor de comunicare spirituală, creați o cale pentru ca ceilalți să găsească acel spațiu sigur în care să se vindece. Pentru a vă sprijini unul pe altul – plini de iubire și necondiționat – nu e nevoie decât de voința voastră de a vă alătura altor ființe umane. Acesta nu este un act politic, este un act de spirit. Este absolut necesar ca acesta să fie deschis tuturor celor care sunt de acord să aplice niște îndrumări simple. Aici nu se află o ladă sau un podium pe care să se urce învățători plini de importanță, ca să-și predice evangheliile lor personale. Nu este un loc în care să fie expuse credințe, ci unul în care să se practice principiile dragostei și egalității. Este un loc de iertare, un loc în care putem să ne lăsăm trecutul în urmă și să ne deschidem înspre miracolul momentului prezent. Este un loc simplu, un loc sigur, un loc ușor de găsit și ușor de păstrat. Lăsați afară toți idolii și zeii voștri, atunci când intrați pe ușa acestui sanctuar. Lăsați afară luptele voastre prin care vă străduiți să obțineți prețuire, aprobare, bani sau renume. Aici, meritele sunt recunoscute pe gratis și tară nici o condiție. Aici ești în mod egal copil al lui Dumnezeu, un frate sau o soră pentru fiecare dintre cei care se adună împreună cu tine. Sprijină comunitatea printr-o devoțiune plină de iubire, cu timpul tău, cu energia ta, cu banii pe care-i câștigi, folosindu-ți îndemânările și talentele. Când fiecare membru dă proporțional cu propriile resurse, se adună suficient pentru a susține atât acel loc, cât și programele desfășurate acolo, în serviciul congregației și comunității. Amintiți-vă: grupul să fie mic și simplu. Pentru a-și menține intimitatea și integritatea, comunitățile spirituale n-ar trebui să depășească o sută de membri adulți activi. Orice grup mai mare decât atât, devine o instituție și încetează de a mai răspunde nevoilor membrilor lui.

Un program pentru copii ar trebui să ofere îndrumări adecvate, prin care copiii să știe cum să-și asume responsabilitatea pentru gândurile și sentimentele lor, cum să comunice în mod cinstit, fără să-i atace pe alții și cum să-și rezolve conflictele în mod pașnic. Principiile meditației, rugăciunii și vindecării pot fi explicate și demonstrate. Dar scopul principal al programului ar trebui să se concentreze asupra modului în care să vă respectați și să vă cinstiți în mod egal, atât pe voi înșivă, cât și pe ceilalți. Jocuri noncompetitive. piese de teatru, arta și muzica sunt tot atâtea mijloace de exprimare de sine și cooperare. Cea mai simplă formă de comunitate spirituală este grupul bazat pe afinitate, un grup de opt sau zece oameni care sunt hotărâți să practice iertarea și să învețe să se iubească și să se sprijine unul pe altui în mod necondiționat. Grupul bazat pe afinitate este o comunitate spirituală cu o paradigmă nouă. El încurajează, mai degrabă decât conduce sau învață pe alții. Și, până la urmă, rolul de încurajare este asumat de către toți cei implicați. O comunitate spirituală mai diversă poate fi formată adunând la un loc grupurile bazate pe afinitate. Persoanele din aceste grupuri știu deja cum să creeze împreună un spațiu sigur și plin de iubire, așa că experiența lor sprijină exprimarea acestui proces într-un context mai larg. Grupurile se pot aduna pentru a lua masa împreună și pentru meditații în grup, o dată pe lună, de patru ori pe an, sau ori de câte ori Spiritul se pune în mișcare. In acest fel, comunitățile spirituale mai extinse evoluează în mod inerent.

A considera că celălalt este nevinovat

Scopul unui grup bazat pe afinități, sau al oricărei comunități spirituale, este să mențină ideea că fiecare este nevinovat. Intr-o comunitate spirituală autentică, spațiul plin de iubire și de siguranță este încăpător și deschis tuturor celor care doresc să se unească în a-1 păstra ca atare. Cei care nu doresc să o facă, ar trebui să fie lăsați să plece cu dragoste, ar trebui ca toți să se roage pentru ei și să le spună că sunt bineveniți înapoi, atunci când se pot devota scopului și ideilor grupului. Este la fel de important a proteja siguranța acestui spațiu, pe cât este de a ține ușa deschisă pentru noi membri. acă spațiul nu este păzit cu vigilență, dinamica de sprijin și iubire necondiționată a grupului va fi amenințată inutil. Membrii comunității spirituale doresc să fie iubiți și acceptați de către ceilalți în mod necondiționat și vor să facă același ucru pentru alții. Nevinovăția fiecărui membru este acceptată în mod necondiționat, indiferent de ce spune acea persoană că a făcut. Greșeli din trecut culpe, înțelegeri greșite – oricât ar fi ele de grave – nu sunt considerate acuzații la adresa acelei persoane. în fiecare clipă, ea este văzută ca fiind nouă, nevinovată, nepătată. Orice tendință pe care ar manifesta-o cineva înspre a judeca sau a condamna este văzută exact așa: ca o vinovăție proiectată asupra celuilalt. De îndată ce se recunoaște această proiecție, ea este însușită. „Te văd pe tine ca fiind egoist, deoarece eu am acționat în trecut într-un mod egoist și nu m-am iertat încă pentru aceasta." Atunci când apare iertarea de sine, nu mai ai pentru ce să condamni o altă persoană. Prin urmare, comunitatea spirituală oferă cadrul sigur în care să apară iertarea de sine. în acest sens, acesta nu este un proces interactiv. Nimeni nu încearcă să-1 schimbe, să-1 îndrepte sau să-l vindece pe celălalt. Vindecarea se face prin Spirit, în momentul în care individul este dornic să înceteze de a mai juca rolul victimei – și cere ajutor.

Grupul oferă cadrul în care dependențele și tendința de a controla pot fi date Spiritului. El nu pretinde a avea răspunsul pentru fiecare dintre membrii lui. El doar îl asigură pe flecare individ, iarăși și iarăși, că nevinovăția lui este recunoscută. Grupul îl vede pe individ, așa cum l-aș vedea eu. El este acceptat așa cum este în acel moment. Indiferent de ce anume ar părea că cere, tot ceea ce dorește este dragoste și Eu vreau să-1 iubesc. în starea mea de Christ, eu îi chem pe toți membrii grupului să ajungă la starea lor Christică. Înțelege că tot ceea ce se cere este dragoste și acceptare și oferă-le de bunăvoie și din abundență. Primește când îți sunt oferite. Când o vei face, vei trăi experiența unei asemenea stări de grație și binecuvântare copleșitoare, încât îți va fi greu să rămâi în trup. Mintea va capitula și îți va fi eliberată de judecăți și prejudecăți și te vei simți liber să te unești cu ceilalți, într-o intimitate profundă care nu poate fi exprimată în cuvinte. Atunci când te vei abandona iubirii veșnic prezente a lui Dumnezeu, extinzând-o asupra ta însuți și asupra celorlalți, vei înceta de a mai percepe forme separate. Fiecare persoană pe care o vei întâlni va fi Cel Iubit – oportunitatea de a da și a primi fără condiții. Fiecare frică ce apare în mintea ta și îți strânge inima, va fi un moment de întuneric dăruit cu bucurie luminii. Vei învăța să-ți accepți starea de nevinovăție cu convingere absolută și, făcând-o, o vei accepta nu numai pentru tine însuți, ci pentru toți copiii lui Dumnezeu. Pentru că tu eși lumina lumii. Alta nu există. Nu există trezire în afara experienței tale. Nu trebuie să cauți nimic în afara ta. Nu trebuie să ispășești nimic pentru trecutul tău. Nu există decât momentul de acum. în care strălucești ca o stea care luminează cerul întunecat. Oriunde privești, noi stele explodează la lumină. Experiența interioară și cea exterioară s-au unit într-un singur ritm pulsatoriu. Este cântecul tuturor lucrurilor, poezia gândului care se deschide în zori. Este pasărea Phoenix care se ridică din moartea ta, acum nedureroasă. Este sufletul tău care se înalță, șinele tău Christic, inocența ta.

A demonta rușinea

Atâta timp cât se emit judecăți, va fi rușine în lume. Rușinea este convingerea că ceea ce este fals este adevărat. Este percepția răsturnată asupra lumii. Rușinea spune „sunt rău". Acest lucru nu este adevărat și nu poate fi niciodată adevărat. Dar voi îl credeți și proiectați această credință asupra surorilor și fraților voștri. De fiecare dată când emiteți o judecată asupra unei alte ființe u-mane, vă reîntăriți propria voastră rușine. Pacea nu va veni în lume, până când ea nu vine în inima voastră. Și nu poate veni în inima voastră, atâta timp cât vedeți dușmani sau oameni „răi" în jurul vostru. Fiecare rău pe care-1 percepeți în lume, indică un loc în inima voastră în care nu există iertare și care cere să fie vindecat. încetați de a-i mai judeca pe alții. încetați jocul blamărilor. Vedeți fiecare judecată exact ca ceea ce este ea: un atac împotriva voastră înșivă, un atac împotriva fiului lui Dumnezeu, o adâncire a propriei voastre rușini. Tu, prieten al meu, ești unicul fiu al lui Dumnezeu, exact așa cum sunt și eu. Lumea există doar în cadrul credințelor și experiențelor tale.Iadul există doar în cadrul judecăților tale. Raiul există doar în cadrul dragostei tale. Dar tu pretinzi că ești o victimă a acestei lumi. Tu pretinzi că există un „diavol" în afara credințelor tale, sau un „rău" care nu are legătură cu judecățile tale. Acest lucru nu este adevărat. Fiecare rău provine din judecățile tale și fiecare diavol provine din proiecția rușinii tale. Nu încerca să vezi că drama se întâmplă în afara ta, pentru că astfel vei pierde cheia împărăției. Cei care se văd pe ei înșiși ca pe niște victime, își vor pierde din putere. Cei care se văd ca slabi, nu vor depăși obstacolele din viața lor. Drama rușinii și blamării se întâmplă numai în mintea ta și acolo trebuie ea mutată. Pentru o clipă, hotărăște-te să crezi: „Sunt vrednic de a fi iubit; de a fi acceptat; sunt vrednic." Și starea ta de victimă ia sfârșit. Hotărăște-te să crezi: „Sunt capabil de a-l iubi pe fratele meu, indiferent de modul în care el se comportă cu mine" – și legăturile invizibile ale proiecției se vor desface. Tu ești cel care deține cheia împărăției. Te invit să o folosești. Dă dragostea pe care o ai de dat – și dragostea după care tânjești se va întoarce la tine, probabil atunci când te aștepți cel mai puțin. Darul iertării pe care ți-1 dai ție însuți se extinde asupra tuturor ființelor omenești. Treptat, lanțul rușinii și blamării se transformă în punți ale iertării. Între fiecare dintre trupurile care pare a separa o minte de alta ia ființă un pod. între gândurile „nu sunt vrednic de a fi iubit" și „el/ea nu mă tratează cu dragoste" se creează un pod de autoconsiderație pe care numai cel drept îl poate trece.

Ceea ce ești gata să-i dai altuia, ție îți dai. Dacă oferi iubire plină de devotament- iubire care privește dincolo de vină și se ridică deasupra judecății – cum crezi că poți primi ceva mai prejos? Aceasta este o lume circulară. Ce pleacă, vine înapoi – și viceversa. Doar aparent este lineară. Ea doar pare că există în timp și spațiu. Adevărul este că gândul și acțiunea sunt simultane. Nu există „undeva acolo". Aici și acolo locuiesc împreună. De îndată ce gândești „nu sunt vrednic", apare o experiență care să-ți confirme acest gând. Aceasta nu este o pedeapsă de la Dumnezeu, ci o mărturie a puterii minții tale. Nu-L acuza pe Dumnezeu pentru nefericirea aparentă care ți se întâmplă. Nu-1 acuza pe vecinul tău, pe soț sau soție, sau pe copilul tău. Nu te acuza nici măcar pe tine însuți. Cere doar să vezi lucrurile așa cum sunt ele cu adevărat – eliberate de judecată. Vezi cum tu însuți ai chemat acel eveniment și el a răspuns imediat chemării tale. Vezi toate acestea, fără să te pedepsești pe tine însuți. Vezi toate acestea, tară să pedepsești pe străinul care a venit la ușă să-ți aducă mesajul. Vezi-1, pur și simplu, acceptând – fiind împăcat cu tine însuți și cu experiența ta. Dumnezeu vine la tine sub multe forme. Fiecare lucru care ți se întâmplă în viață este o parte din experiența ta legată de Dumnezeu. Dacă experiența este dureroasă, întreabă: „Ce pot învăța eu din a-ceastă durere?" Nu-i cere durerii să dispară. Nu respinge lecția. Asta, deoarece fiecare lecție respinsă se întoarce sub o altă formă. întreabă în schimb: „Iubite Doamne, ce ai vrea Tu să învăț din asta?" Tatăl și Mama Creației îți cer doar ceea ce contribuie la trezirea ta. Asta, deoarece ei s-au trezit și doresc ca tu să faci același lucru. Dragostea lor pentru tine este atât blândă, cât și aspră. Un singur gen de dragoste nu este suficient. Este necesar să ai atât dragostea tatălui, cât și dragostea mamei. Roagă-te la Tatăl pentru curaj și la Mamă pentru blândețe. Cu ajutorul curajului treci prin fricile tale. Cu ajutorul blândeții îți deschizi inima. Ești binecuvântat să ai doi părinți care te iubesc. în cazul în care nu știi acest lucru, pur și simplu, mai ai mult de iertat.

A ierta părinții

Relația ta cu Dumnezeul Tată/Mamă depinde îrntr-o mare măsură de dorința pe care o ai de a-ți vindeca relația cu părinții și de a-ți continua viața. Dacă îi acuzi mereu pe părinții tăi pentru dificultățile din viață, legătura ta cu Dumnezeu va rămâne dificilă și instabilă. Furia și sentimentul de trădare legate de părinții tăi nu se poate să nu fie duse mai departe, înspre experiența ta cu Dumnezeu. Dacă tu crezi că ești o victimă, atunci crezi și că Dumnezeu este cel care comite abuzul. Cine altcineva, decât o persoană care face rău, nu și-ar salva copilul din primejdie? Ai probleme cu principiul masculin, sau feminin – cu tatăl sau cu mama – sau cu amândoi? Problemele cu principiul masculin se manifestă printr-o incapacitate de a înțelege și de a împlini scopul creator în viață. Problemele cu principiul feminin se manifestă printr-o incapacitate de a avea relații intime pline de iubire. în general, când există o problemă de o singură parte a ecuației, apare o supracompensare pe partea cealaltă. Echilibrul poate fi refăcut numai cinstindu-ți ambii părinți, cât și contribuția lor la trezirea ta, indiferent cât de dificilă a părut această contribuție. Și, pentru ca acest lucru să nu rămână neclarificat, aș vrea să înțelegeți că nu există ființă umană care să nu fi fost abuzată de către un părinte. Orice comportament subcoștient este abuziv. Orice comportament autoritar provine din locuri nevindecate, subconștiente, aflate în interiorul minții și experienței persoanei respective.

Orice părinte de pe lume are un astfel de loc în subconștient. E doar o problemă de cantitate. Nici un părinte nu te poate respecta și aprecia pe deplin, decât dacă a învățat să se respecte și să se aprecieze pe el însuși pe deplin. Și nici unul dintre cei care se întrupează fizic nu a ajuns la un asemenea stadiu de iertare de sine. V-am întrebat: „Cine va arunca primul piatra?", atunci când sunteți pe punctul de a arăta cu degetul acuzator înspre unul dintre frații sau surorile voastre, care s-a purtat într-un mod abuziv cu voi sau cu cineva drag vouă. întrebați-vă „Cine sunt eu să judec? Cum pot eu să știu care este locul dureros și neiubit din care provine acest gest? Cum pot să știu. dacă nu prin profunzimea propriei mele dureri și a propriului meu sentiment de separare?" Și. dacă vă veți stabili la acest mod de gândire, în loc de a vă afla într-o poziție falsă de superioritate morală, veți simți compasiune pentru cei în durere – atât pentru cel abuzat, cât și pentru cel care comite abuzul. Orice abuz pe care l-ați trăit în viață trebuie, până la urmă, iertat. Ceea ce este iertat nu mai este considerat rău. Lăsați rușinea să plece. In primul rând vă iertați pe voi înșivă, apoi îl iertați pe cel ce vă face rău. Nu încercați să procedați invers. Nu puteți extinde iertarea asupra altuia, până ce nu v-ați acordat-o vouă înșivă. Atunci când ați rezolvat problema cu părinții voștri, veți înceta de a mai da lecții părintești în cadrul relațiilor voastre intime. Veți pune capăt ciclului de abuzuri subconștiente, reactive și veți trece pe alt plan, unde vă veți vindeca în mod conștient, alături de un partener care este capabil să facă același lucru. Relația cu părinții v-a oferit un mediu de învățătură psihoemoțio-nal. Ați intrat într-o întrupare fizică alături de părinții și copiii voștri, deoarece ei v-au oferit clasa cea mai bună în care puteți învăța să vă respectați și să vă apreciați în mod egal, atât pe voi înșivă cât și pe ceilalți. Toate situațiile în care a trebuit să vă târguiți pentru dragoste au însemnat lecții de integritate și asumare a responsabilității. Toate situațiile în care v-ați simțit controlați, abuzați sau abandonați – ca și toate situațiile în care v-ați apărat, atacând sau nedând dragoste, au fost tot lecții din care să obțineți putere și sentiment al egalității.

Când cădeți la pace cu părinții voștri și îi acceptați ca pe niște e-gali, atunci vindecarea trecutului vostru este încheiată. Aceasta înseamnă că nu mai doriți ca ei să se schimbe, pentru a fi așa cum vreți voi – și nici nu mai simțiți vreo dorință de a vă schimba, pentru a fi așa cum vor ei. Vă atlați într-o stare de acceptare și afecțiune reciprocă. Nu mai acceptați nici o pretenție de autoritate din partea lor și nu mai emiteți nici o pretenție de autoritate asupra lor. De pe plan de egalitate, îi binecuvântați. Le respectați realizările și aveți compasiune pentru problemele și greșelile lor. Sufletul pereche, sau partenerul de viață, vine atunci când lecțiile cu părinții sunt rezolvate. în acel moment, bărbatul încetează de a-și mai găsi mama în soția lui și de a încerca să fie soțul acesteia, iar femeia încetează de a-și mai găsi tatăl în soțul ei și de a încerca să fie soția acestuia. Relațiile subconștiente și abuzive se încheie sau se transformă – și se aranjează cadrul propice pentru o intimitate conștientă și plină de devotament.

A-ți întâlni sufletul pereche

O relație cu sufletul pereche este o explorare a dinamicii egalității, a respectului și încrederii reciproce. Este o relație matură și iubitoare pe plan conștient. Ea cere o comunicare perfectă, care se învață în general prin procesul de iertare din cadrul relațiilor anterioare, mai puțin conștiente. într-un anumit sens, toate relațiile anterioare vă prepară pentru participarea deplină în relația cu sufletul pereche. Sufletul pereche nu se poate manifesta, până când nu există cinste și limpezime în toate relațiile voastre. Dacă v-ați părăsit un partener din-tr-o căsătorie anterioară sau copiii, pentru a fi cu un nou iubit/iubită, trebuie să suportați consecințele. Nu vă puteți găsi sufletul pereche, părăsind o altă ființă omenească. Trebuie să fiți corect în toate relațiile voastre. Trebuie să spuneți adevărul fără frică, dar cu mare blândețe și compasiune. Ceilalți trebuie să știe în ce poziție se află. Trebuie să știe în ce mod s-a schimbat legământul vostru față de ei și în ce măsură a rămas același. Vă dovediți dragostea față de ei, prin faptul că nu aveți secrete, prin dezvăluirea completă a gândurilor și sentimentelor voastre. Tratați-i așa cum ați vrea să vă trateze ei pe voi, dacă situația ar fi invers. Și, în felul acesta, puteți merge mai departe, fără să părăsiți pe nimeni, fără să acționați într-un mod impulsiv și nepăsător.

Dragostea adevărată pentru o anumită persoană nu rezultă niciodată dintr-un comportament urât față de alta. Aceasta nu înseamnă că nu puteți să vă schimbați legămintele. înseamnă doar să pășiți în acest proces de revizuire, cu respect și grijă față de celălalt și, în același timp, știind foarte clar ce vreți. Atunci când în viața voastră apare partenerul de viață, legământul se creează ca ceva de la sine înțeles. Dorința reciprocă de a fi unul în prezența celuilalt devine demonstrarea continuă și spontană a legământului unuia față de celălalt. Dacă luarea deciziilor – atunci când erați cu celălalt partener – era dificilă și caracterizată printr-o luptă continuă a ego-ului, împreună cu sufletul pereche deciziile se iau fără nici un fel de efort. Fiecare partener respectă și apreciază pe deplin gândurile și sentimentele celuilalt, tară să-și minimalizeze propria experiență. Există o dorință totală de a fi pe deplin prezenți, de a asculta părerea celuilalt și de a lua decizii, numai atunci când amândoi simt că totul este clar. Până când nu vei fi învățat să-ți asculți intuițiile, nu îți vei întâlni sufletul pereche. Descoperirea sufletului tău pereche se întâmplă deoarece, lăuntric, ești direcționat înspre el/ea. Când vă întâlniți, recunoașteți acest lucru în interiorul vostru. Îl știți" în fiecare celulă a ființei voastre. În momentul recunoașterii reciproce a partenerului de viață, se produce o modificare în esența ființei. Nu mai trăiești doar pentru propria ta pace și fericire. Propria ta pace și fericire se extind, pentru a include pacea și fericirea partenerului. Principiile individuale devin mai puțin importante decât cele reciproce. Nu vă mai concentrați pe cât sunteți de diferiți, ci pe ceea ce aveți în comun. Intrați într-un nou stadiu al călătoriei vieții. Unul se manifestă în exterior ca fiind doi și doi devin unul pe dinăuntru. „Tu" ești acum o entitate diferită. E adevărat, încă ai un corp separat, dar până și separarea trupească începe să se estompeze, pe măsură ce amândoi deveniți unul și vă împletiți în actul dragostei fizice și emoționale. Mințile voastre renunță la nevoile lor separate și se unesc în dansul țelului comun și al înțelegerii fără cuvinte. Prin voi se naște o nouă ființă. Este fructul dragostei voastre și cel care vă împlinește cerințele reciproce.

Din unirea voastră apare ceva ce nu a putut fi realizat până acum. Legătura voastră face ca acest lucru să fie posibil. împreună, acceptați scopul vostru spiritual și îl împliniți cu grație, pe măsură ce relația voastră se cristalizează și radiază dragoste asupra tuturor oamenilor din jurul vostru. O dată ce ai întâlnit persoana iubită în formă fizică, viața ta nu mai poate continua ca înainte. Trebuie să renunți la tot ceea ce înseamnă separare. Nu mai poți păstra decât ceea ce merge împreună, în cinstire și îmbrățișare reciprocă. Șinele izolat trebuie să moară. Se naște șinele ca partener, ca pereche de viață. Aceasta este căsătoria spirituală. Pe măsură ce intri pe calea autovindecării și autodescoperirii, există din ce în ce mai mult potențial pentru o unire sacră. Și tu și ceilalți ca tine vă adunați ca parteneri egali și începeți să modelați ceea ce înseamnă relația unei noi paradigme. Tu și partenerul tău radiați încredere și respect reciproc. Radiați țeluri și legăminte comune, făcute tară nici un fel de sacrificiu. Demonstrați ce înseamnă să creați unul pentru celălalt un spațiu iubitor, sigur și în care nimeni nu judecă pe nimeni. Comunități spirituale. Treptat, cei care se alătură într-o uniune sacră vor fi îndrumați înspre mici comunități bazate pe afinități, formate din oameni hotărâți să creeze, unul pentru celălalt un loc plin de iubire. In decursul acțiunii de a se sprijini unul pe altul necondiționat, va apare în mod spontan o conștientă de grup și grupul va fi îndrumat, îndreptându-se de bună voie către împlinirea scopului spiritual, realizabil prin unirea tuturor membrilor lui. Iubirea plină de devotament se extinde întotdeauna, fată nici un efort, asupra celor care devin gata să o primească. Prin urmare, fiecare comunitate primește ca dar, nu numai propria sa comuniune integrală și rituală, dar și serviciile celorlalți din afara grupului.

Extinderea acestui spațiu sigur și plin de iubire se produce în mod natural. Niciodată nu se precipită lucrurile. Nu este vorba de „a face", ci de a permite. Și, dat fiind că nu e vorba de a face ceva, nu există atașament față de rezultat. Acesta este motivul pentru care serviciul respectiv e autentic. Dacă există în comunitatea spirituală nevoia de a face noi membri, prozeliți sau de a converti pe cineva, spațiul nu mai este sigur, nici pentru cei care pretind că-1 dețin și nici pentru oamenii cărora le-a fost oferit. Evoluția apare datorită faptului că există o tendință naturală ca ceea ce iubește și vindecă să atragă ce are nevoie de iubire și vindecare. Dat fiind faptul că acest lucru se manifestă ca un magnet, nu e nevoie să se caute ceva în afară. Atunci când sunt atrași noi membri, comunitatea îi întâmpină cu bucurie și le stă la dispoziție. Adesea, acest lucru poate fi făcut cel mai bine arătându-le celorlalți cum să-și creeze pentru ei înșiși un loc sigur și plin de iubire. Mediul în care acesta poate fi creat este extraordinar de diversificat: școli, spitale, cămine, închisori și multe altele. Atunci când cineva cere să se alăture comunității este apreciat cu simplitate, pentru faptul că dorește să-și împărtășească bucuria cu toți cei care o doresc. Pe măsură ce iubirea este extinsă în mod natural și inerent, iar principiile călăuzitoare funcționează tot mai mult prin consensul grupului, spațiul sigur și plin de iubire se stabilește în lume. Separarea este depășită în liniște dar în mod profund, pe măsură ce oamenii descoperă siguranța și ajung la iubirea pe care și-o doresc. Pe planetă începe o renaștere spirituală, născută din hotărârea de a se iubi și respecta pe sine însuși, care se extinde în relații sacre cu o altă persoană – și care se manifestă, în cele din urmă, prin comunități mici, descentralizate, ghidate de consens de grup și practică reciprocă a procesului iertării. Acest program vă este dat. nu pentru că ar fi nevoie „să faceți ceva" ca el să ia naștere, ci pentru ca să recunoașteți ce e posibil să se întâmple, când conștienta se modifică pe planetă. Epoca individualizării ia sfârșit. Pe măsură ce nevoile individului sunt rezolvate prin hotărârea de a avea grijă de el însuși, se creează capacitatea unei adevărate intimități. Se formează relații sacre, iar cele abuzive se transformă. Apar comunități, atunci când câteva familii se adună la un loc. E posibil ca ele să nu locuiască împreună, dar se adună pentru un țel comun. Dumnezeu are multe proiecte pentru cei care doresc să se pună în serviciul Lui. Dar înainte ca aceste proiecte să fie realizate, trebuie să existe angajamente în cadrul relațiilor. Aceste angajamente literalmente oferă energia necesară pentru a servi necesitățile celorlalți, care au nevoie de dragoste și o cer. Voi și cu mine sunteți cu toții canale prin care dragostea lui Dumnezeu poate să se reverse asupra altora. în această privință nu există nici un mister.

De îndată ce îi faceți loc lui Dumnezeu în inimile voastre, El vă aduce un străin la ușă. De îndată ce îi faceți loc lui Dumnezeu în relațiile voastre, El îi aduce pe victimă și pe torționar ca să primească sfaturi. De îndată ce îi faceți loc lui Dumnezeu în comunitățile voastre bazate pe afinități, El îi aduce pe cei fără căpătâi și pe năpăstuiți în sanctuarul bisericii voastre. Așa lucrează Spiritul. Când oferiți dragoste, cei care au nevoie de dragoste vă vor găsi. Treaba voastră este, pur și simplu, să mențineți integritatea a ceea ce oferiți. Păstrați acel loc sigur pentru voi înșivă și pentru ceilalți. Practicați iertarea și fiți plini de milă unul față de celălalt. Nu interpretați experiența altuia și nu pretindeți că știți ceva în locul lui sau al ei. Dar respectați și apreciați cu iubire și respect orice vi se oferă. Faceți în inimile voastre loc pentru fiecare frate și soră. In felul acesta sunt aduși ei către Dumnezeu. Prin prezența voastră iubitoare. A fost o vreme când m-am oferit să fiu ușa pentru voi. Această vreme s-a încheiat. Acum, voi trebuie să deveniți ușa.

Nici un alt Dumnezeu

Ușa către Prezența Divină se deschide prin inima ta. Ea se deschide prin bunătatea ta față de tine însuți. Ea se deschide prin faptul că te accepți cu blândețe în fiecare moment. Ea se deschide prin însușirea de către tine a propriei tale experiențe, prin faptul că vrei să fii prezent în orice se întâmplă în acest moment. Ușa către Prezența Divină se deschide prin faptul că-i accepți cu blândețe și amabilitate pe ceilalți, așa cum sunt ei în acest moment. Ea se deschide prin voința ta de a fi cu ei, indiferent de ce gândesc sau simt, fără să-i judeci și fără să încerci să-I îndrepți. Ea se deschide prin atenția și binecuvântările cu care-i învălui, liber și din inimă, pe toți ceilalți. Ușa către Prezența Divină se deschide prin simplul fapt că îți amintești de Dumnezeu în orice moment. Ea se deschide, atunci când știi că nu ești singur, că fiecare decizie pe care o iei poate fi dată lui Dumnezeu. Ușa se deschide, atunci când nu mai e nevoie să te ocupi tu de viața ta. Când nu mai e nevoie să faci în așa fel încât realitatea să se potrivească imaginii pe care ți-ai făcut-o în privința felului în care ar trebui ea să arate. Ea se deschide, atunci când Iași la o parte tot ceea ce crezi că știi și vii către flecare moment golit de așteptări. Ușa către Prezența Divină se deschide, atunci când ești pe deplin viu. Iar în acel moment, ești alături de Dumnezeu. Ești cel prin care Dumnezeu vorbește și ascultă. Tu ești acela. Dacă vrei să-L găsești pe Dumnezeu, salută-L acum. încetează de a-L mai căuta în cărți sacre și în practici religioase. Nu acolo îl vei găsi. Dacă vrei să-L găsești pe Dumnezeu, deschide-ți inima. Fii blând cu tine însuți și cu ceilalți. Vezi judecățile ca ceea ce sunt cu adevărat: piedici pentru pacea interioară și pacea exterioară.

Dumnezeu nu este o abstracțiune, ci o prezență vie în viața ta – pe care o poți trăi ca experiență. Dar El nu este ca orice altă prezență vie, deoarece nu are formă. Dacă vrei să înțelegi ce este Dumnezeu, gân-dește-te la cineva apropiat, care a murit. Persoana aceea nu mai are formă, dar esența ei rămâne alături de tine. Dumnezeu este esența tuturor ființelor. El este însuși suflul prin care orice formă este animată. El este înțelegerea suprem cuprinzătoare, binecuvântarea supremă a iubirii asupra tuturor lucrurilor. Dacă te simți aproape de un prieten, poți să-ți închipui cât de aproape te vei simți de Dumnezeu, dacă a mai opune rezistență experienței tale. încetează de a mai ține dragostea în tine și de a respinge dragostea celorlalți. Încetează de a mai juca rolul de victimă. încetează de a-i mai acuza pe ceilalți pentru suferința sau durerea ta. Deschide-te pentru toți. Lasă-i pe toți să vină în tine. însușeș-te-ți-i. Fii prezent. Spune adevărul despre durerea ta. Dă-ți voie să simți durerea celorlalți, fără să încerci să-i îndrepți. Fii prezent în toate privințele. Iar El va fi cu tine, deoarece ai avut încredere în El. Ai avut încredere în perfecțiunea pe care ai intuit-o în viața ta și în viețile celorlalți. Nu te-ai mai plâns și nu ai mai acuzat. Nu ai mai găsit vină altora. Nu ai mai fost un puști rănit și furios. Nu ai mai încercat să pedepsești lumea, pentru că te-a părăsit. Nu ți-ai mai revărsat mânia, ci doar te-ai uitat în ochii Lui. Iar El ți-a făcut cu ochiul și ți-a spus: „Bine ai venit acasă".

Te afli deja acasă, în dragostea lui Dumnezeu. Deja ești aici. Acordă -ți un răgaz pentru a fi prezent. Respiră și fii aici, acum. Nu e nevoie de ritualuri elaborate, de rugăciuni și meditații. Pur și simplu, respiră și fii. Fii în liniștea inimii tale. Lasă-ți gândurile să vină și să plece, până ce se deschide spațiul dintre ele. Lasă-ți sentimentele de neliniște, plictiseală și frustrare să vină și să plece, până când în inima ta coboară o blândețe, o răbdare cu tine însuți, o iertare purtată de către fiecare respirație – înspre în afară și înspre înăuntru. Lasă pacea să-ți vină în inimă, de bună voie. Pe măsură ce permiți spațiului să existe, tară să fie nevoie să-1 umpli, simte prezența care intră. Acesta este Spiritul lui Dumnezeu, starea de grație, numește-1 cum vrei. El rămâne în tine și cu tine acum, pentru că ai lăsat în urmă toată zbaterea. Ai lăsat în urmă judecățile și rănile pe pragul acestui spațiu sfânt ca pe niște pantofi descălțați. Acum, în inima ta există numai iubire, numai binecuvântări. Și, astfel, tu te afli în Dumnezeu și El se află în tine. Aceasta este îmbrățișarea divină. Din clipa în care ai gustat din bucuria absolută a acestei comuniuni, nu vei mai vrea să trăiești tară ea. În fiecare zi vei găsi câteva momente pentru ca să respiri și să fii, să lași lumea să plece din mintea ta, să lași pacea să-ți intre în inimă. Nu vei face acest lucru din datorie sau din încercarea de a găsi aprobare, ci deoarece este o pură binecuvântare, îți vei face timp pentru Dumnezeu. în același mod în care-ți faci timp pentru a-ți îmbrățișa iubitul/iubita noaptea. Pentru că te face să te simți așa de bine. Pentru că este o binecuvântare extraordinară. Asta, deoarece Dumnezeu este o prezență vie în viața ta. nu ceva abstract. Deoarece El îți oferă o relație continuă, o companie care trece dincolo de limitele formei. Atunci când toate celelalte dispar, prezența Lui rămâne cu tine. Asta. deoarece tu și cu El sunteți o singură minte și aceeași inimă atotcuprinzătoare.

Autoritatea unică

Nu te aștepta ca relația ta cu Dumnezeu să arate h: fel cu a altcuiva, deoarece, astfel, vei sabota această relație. Prezența lui Dumnezeu în viața ta este absolut unică. Conversația ta cu El poate fi verbală sau nonverbală – o tapiserie cu desene frumos colorate, sau complet lipsită de imagini. Nu încerca să-ți masori nivelul de spiritualitate, comparând ce se întâmplă cu tine cu ceea ce se întâmplă cu ceilalți. Nu accepta nici un intermediar între tine și El. Respinge orice gu-ru și învățător. Nu accepta nici un concept despre Dumnezeu, care să vină de la alții. Respinge gândirea magică. Renunță la rețete și formule. Uită ceea ce crezi că știi. Uită ce ai fost învățat. Vino către Dumnezeu, golit de toate – și după ce ai lăsat totul în urmă. Renunță la cereri și programe. Fii împreună cu El, fără să te aștepți la nimic. Fii, pur și simplu, și lasă-L pe El să te descopere așa cum ești, în esența ta cea mai pura. Acesta este momentul în care trebuie să se renunțe la toți idolii. Orice formă de autoritate exterioară trebuie golită de putere. Nu face greșeala de a crede că altcineva are mai multă cunoaștere spirituală decât tine. E stupid. Oricine care-I aproape de Dumnezeu știe că tu ești cel care îi dă lui Dumnezeu permisiunea de a fi prezent în viața ta – și numai tu. Atașamentul de ideile și conceptele celorlalți bruiază limpezimea legăturii tale directe cu Spiritul. Cultivă-ți în mod direct relația cu Dumnezeu. Intră în liniștea inimii tale. Vorbește cu Dumnezeu. Roagă-te și cere îndrumare. Deschide dialogul și ascultă răspunsurile de la Dumnezeu aflate înăuntrul tău și în semnele pe care El ți le trimite în viață. Fă în așa fel încât să-L cunoști pe Dumnezeu prin propria ta experiență. Nu accepta înlocuitori. Uită de preoți, de paranormali, de șamani care ți-ar putea da răspunsuri. Ei sunt orbii care-i conduc pe orbi. Și să știi în mod categoric că nici un mesaj de frică nu vine de la Dumnezeu sau de la vreunul dintre reprezentanții Lui. Orice mesaj care îți ia din puteri sau te doboară la pământ vine de la un fals profet, de la o persoană care manipulează, de la o persoană care se răzbună. întoarce spatele unei astfel de învățături, dar trimite dragostea și compasiunea ta tuturor celor care o propagă, deoarece ei sunt în mare suferință. Condu-i cu blândețe, arâtându-le prin propriul tău exemplu că există și o altă cale, calea inimii o cale a experienței directe și simple.

Să nu-ți iei profesor și nici să nu fii unul. Fii un frate sau o soră. Nu da rețete altora și nici nu-i lăsa pe alții s-o facă pentru tine. Nu-ți da nici măcar ție însuți vreo rețetă, dar ascultă vocea lui Dumnezeu și fii îndrumat de către ea. Asta. pentru că tu nu știi. Fratele și sora ta nu știu. Numai Dumnezeu știe! Numai Dumnezeu știe. Nu accepta înlocuitori. Nu-ți face idoli. Uită astrologia, Cabala, psihologia și fizica. Nici unul dir.tre aceste sisteme nu-ți poate da răspunsul pe care-1 cauți. Nici unul nu te poate duce la pace. Lasă Biblia, documentele primite prin comunicări și cărțile sfinte. Ele reprezintă experiența altcuiva. Nu accepta învățători sau învățături – altele decât cele care vin din inima ta. Numai acolo se află învățătura lui Dumnezeu. Nu intra în comuniune cu persoane care se află într-o sală unde la prezidiu stau proști și turma este adormită mental și spiritual. Cei care doresc să li se spună ce să facă, vor descoperi destul de repede că nimeni nu are răspuns pentru ei. Nu fi dintre acei care-și dau puterea impostorilor. Acceptă în viața ta numai învățătura lui Dumnezeu – și intră în comuniune doar în liniștea în care îl întâlnești pe El. Tu, prietene, îți ești de ajuns. Ești tot ce trebuie. Toate nestematele cunoașterii pot fi găsite în interiorul propriei tale minți. Toate bucuriile spiritului pot fi descoperite în propria ta inimă. Adună-te la un loc cu alții, apreciați-vă unul pe altul și oferiți recunoștință lui Dumnezeu, dar nu acceptați îndrumări unul de la celălalt. In schimb, respectați și apreciați experiența celuilalt. Ea este sacră. Ea este sfântă. Este dincolo de orice comentariu sau evaluare.

Sărbătoriți experiența voastră comună. Meditați și rugați-vă împreună, împărțiți pâinea împreună. Dați, primiți și slujiți împreună. Dar nu acceptați în viața voastră nici o altă autoritate, în afară de cea a lui Dumnezeu. Fiecare dintre voi este îndrumat într-un mod unic și are daruri unice de oferii. Bucurați-vă de această îndrumare și de acele daruri. Dar nu dați îndrumări altora și nu acceptați îndrumările lor, atunci când vă sunt oferite. Acesta este un dar fals. Asta, deoarece ceea ce e valabil pentru unul nu înseamnă că este neapărat valabil și pentru celălalt. Atunci când vei înțelege că ești în permanentă comuniune cu Dumnezeu, vei înceta de a mai căuta răspunsuri în afara ta. Și vei înceta să mai dai răspunsuri, atunci când alții vin să-ți ceară sfaturi. Singurul sfat pe care-1 poți da celui care-1 caută este următorul: caută adevărul înăuntrul inimii tale. deoarece numai acolo îl vei putea găsi. Să împărtășești din experiența ta? Da. tară discuție! Povestirile tale pot ti de un imens ajutor pentru ceilalți. Dar granițele unui astfel de dar sunt clare. Ceea ce oferi tu este experiența TA, o povestire, nu o rețetă pentru alții. Adevărul pe care cineva îl vede în ea este adevărul pe care trebuie el să-l primească. Și acesta va fu desigur, diferit pentru fiecare persoană care-ți ascultă povestea. In cele din urmă, tu singur ești responsabil pentru ceea ce crezi și accepți. Cineva poate să-ți spună niște minciuni groaznice, dar nu e răspunderea lui dacă le crezi. Prin urmare, nu mai pierde vremea acuzându-1 pe guru, cultul sau religia respectivă. Mulțumește-le. Spune-le cât de recunoscător le ești pentru că ți-au arătat calea cea adevărată. Dacă nu le-ai fi văzut slăbiciunile și carențele omenești, ai fi continuat să-i idolatrizezi și să le dai din forța ta. Acum, poți să-ți refaci puterile și să pornești pe calea spre pace. Chiar dacă nu-ți dai seama, ei ți-au făcut un mare serviciu. Orice agresor este un mare învățător. El sau ea te învață clar ce trebuie să eviți. Într-adevăr, gândirea negativă și cea pozitivă merg mână în mână pentru a construi caracterul celui care caută. Să ți se facă un rău și să știi acest lucru este o binecuvântare. Dacă te îndoiești de aceasta, gândește-te la cei care stau ca în transă, idolatrizând un învățător care le ia banii și puterea și le cere favoruri sexuale -și fii recunoscător că te-ai trezit din acest gen de somn. La un moment sau altul, cu toții cedați din forța voastră, pentru ca apoi să învățați să o luați înapoi. Aceasta este o lecție importantă și profundă pe calea spirituală. Fii recunoscător, dacă ai învățat-o. Asta înseamnă că ești mai aproape de propriul tău adevăr – și, dacă ești mai aproape de el, ești mai aproape de Dumnezeu, de adevărul universal. Ajungem la unime, nu confunându-ne, ci fiind autentici. Atunci când fiecare ființă are curajul de a fi ea însăși, găsește cel mai înalt adevăr pe care este capabilă să-l primească. Atunci când găsește ce este mai înalt în ea însăși, se contopește cu ușurință cu ceilalți. Această dăruire către binele comun nu vine prin autoagresare, ci prin transcenderea durerii separării. Acceptând binele ei cel mai înalt, ea îl acceptă, de asemenea, și pe al tău. într-adevăr, acestea două nu sunt separate.

Cât de diferit este acest lucru de capitularea în lata autorității, de supunerea unui ego de către alt ego. Acesta nu este sfârșitul suferinței, ci începutul ei. Cei care iau ostatici, trebuie să-i găzduiască și să-i hrănească. Trebuie să construiască multe închisori. Ei nu vor găsi libertatea. pentru că nu o dau. Libertatea vine către sine, atunci când o persoană respinge toate formele de autoritate exterioară și când refuză să-și exercite autoritatea asupra altcuiva. în mod paradoxal, acesta este și momentul în care șinele devine Sine. Te îndemn să ceri ceea ce este al tău. Recapătă-ți forțele. Dă altora putere. Fii un frate, o soră, un prieten, dar nu accepta un alt învățător, în afară de cel care locuiește în inima ta. Desființarea ultimei separări ți găsi adevărata autoritate interioară este un proces care du-.rează o viață. Dar ce înseamnă exact autoritatea care se află în profunzimea inimii tale? Fi clar că această autoritate nu se supune dorințelor și nevoilor celorlalți oameni, oricât de inteligent ar fi ele mascate. Și nu se supune nici propriilor tale dorințe și nevoi, care sunt în mod inevitabil percepute prin frică. Adevărata autoritate din inima ta te binecuvântează și știe că ești pe deplin iubit și în perfectă siguranță. Ea nu vrea nimic. Nu are nevoie de nimic. Nu cere aprobare de la alții. Adevărata autoritate este o stâncă solidă, care se hrănește din ea însăși. Ea se îndreaptă în mod continuu înspre cea mai mare bucurie a ei, fără să le facă rău altora. Ea știe, fără nici o umbră de dubiu, că bucuria ei nu există în detrimental bucuriei altora. Ea este în serviciul altora, nu sacrificându-se, ci prin extinderea unei bucurii lăuntrice care este într-o permanentă efervescență și dă pe afară. Ea este dedicată complet propriului ei adevăr și deschide larg brațele către ceilalți. Ea nu caută să-i convertească pe alții la propria sa experiență și nici să-i îndepărteze. Pur și simplu, ea rămâne în cadrul propriei experiențe, mulțumită, împlinită și dornică să dea și altora.

Da, în tine există această credință fermă, solidă ca o stâncă. E posibil să nu știi cum să ajungi la ea, dar este absolut sigur că ea este acolo. întrebarea este: „Cum pot să fiu eu în comuniune cu acel sine întreg din mine, căruia nu îi este frică?" Primul pas este: trebuie să vezi ceea ce el nu este. El nu este dorința de a face plăcere altora și de a obține aprobarea lor și nici dorința de a face plăcere sinelui, pe spinarea altora. El este ceva mai profund decât atât. Este ceea ce se află dincolo de orice manifestare de frică, ceea ce stă în liniște, respirând profund. Ceea ce trăiește dincolo de contorsionările neliniștite ale minții. Ceea ce nu se manifestă în afară, în dramele altor oameni – sau în interior, în dorințele și nevoile personale. Numește-I Dumnezeu. Numește-I șinele tău superior. Numește-I Mintea ta Christică, sau Buddhică. Numele nu contează.Ai acces la această minte, nu căutând, făcând sau gândind. Ai acces la ea prin propria ta nemișcare. Prin acceptarea liniștită a propriului tău sine. cât și al altora, prin voința ta profundă de a fi prezent. Prin dicotomiile superficiale ale minții pătrunzi în profunzimile inimii. Și nu e de mirare că acolo îl întâlnești pe Dumnezeu – nu ca pe Altcineva, ci ca pe Sine. în liniște, există doar o singură bătaie de inimă. Ba nu poate aparține nimănui altcuiva, deoarece nu este nimeni altcineva acolo. Vezi tu, dacă nu ai trăi deja în inima lui Dumnezeu, nu ți-ai putea găsi drumul într-acolo. Și totuși, o faci. La un moment dat, fiecare dintre voi întâlnește brusc mântuirea și binecuvântarea absolută. Ea vine atât de repede, încât te întrebi dacă este reală. în realitate, ea a fost întotdeauna reală. întotdeauna prezentă, așteptând întotdeauna să vii și să-ți deschizi mintea și inima.

Rămâi o clipă într-o stare de iertare profundă – a ta însuți și a tot ceea ce a apărut în experiența ta – și vei dărâma zidurile care par a te ține departe de grația lui Dumnezeu. Atunci când treci în acea stare de grație, lași în urmă toate conflictele umane. Lumea, așa cum o știi, dispare împreună cu judecățile pe care le emiți asupra ei. Aceasta este revelația. Aceasta este îndepărtarea vălului. Nu face greșeala de a crede că această experiență li se întâmplă numai câtorva aleși. I se întâmplă fiecăruia. Este destinul vostru. Vă veți trezi, deoarece nu puteți dormi veșnic. Nu puteți opune veșnic rezistență. Nu puteți rămâne veșnic în durere. Mai devreme sau mai târziu, dai drumul rezistenței și tuturor rezervelor. Nu mai ai ce să aperi și nu mai ai unde să te ascunzi. Devii vizibil. Devii vulnerabil. încetezi să mai reacționezi. încetezi să te mai aperi, sau să te ferești de intruziunea celorlalți. Poți să o faci, deoarece ai încetat să-i mai ataci – atât în mod deschis, cât și pe căi subtile. Ai încetat de a-ți mai reține iubirea. Ai încetat de a mai respinge iubirea lor. Atunci când încetează atacul tău, nu-ți mai este teamă de răsplată, așa că poți să stai gol, lipsit de apărare, exact așa cum ești. Poți să te afli în cadrul acestei experiențe, fără să o aperi. Poți să accepți experiența celorlalți, fără să o judeci sau să încerci să o schimbi. Ce este aceasta? Este nașterea conștientei Christice în interiorul tău. Este renașterea ta. Este admiterea divinului înăuntrul tău – Spiritul lui Dumnezeu care sălășluiește în tine, care se odihnește în inima ta. Acum, tu și cu El nu mai sunteți separați, ci Una și aceeași persoană Vorbești despre Treime, dar nu o înțelegi. Cine este Duhul Sfânt, dacă nu Christosul lăuntric. Spiritul lui Dumnezeu, care își are lăcașul în inima Fiului. Și cine este Fiul? Este Eu, tu – sau amândoi?

Am să-ți spun foarte clar. Nu vei ieși de aici viu ca ființă omenească. Ceea ce este uman trebuie să moară, ca să se nască ceea ce este divin. Nu pentru că ar fi rău. ci pentru că reprezintă scoica ce ține spiritul, coconul care strânge aripile fluturelui. Dar nu trebuie să aștepți momentul morții fizice, pentru ca partea umană din tine să moară. Ea poate să moară întru divin chiar acum, dacă vrei să pășești în divinitatea ta. Dacă vrei să încetezi de a mai face pe victima. Dacă vrei să încetezi de a mai opune rezistență, de a te apăra, de a te ascunde, de a proiecta rușinea și blamarea. Nu poți să zbori, până când nu vrei să-ți revendici aripile. Dar când ai facut-o, nu poți rămâne în umbrele întunecate ale fricii tale. Este alegerea ta. Ce vei alege? Ce vrei să fii: victimă sau înger? Nu există nimic între! Ceea ce pare a exista între, nu este altceva decât învelișul uman. Ființa care încă nu a ales. Omida care visează la aripile ei.

Mântuirea

Numai tu ești Christos, Mesia, cel care aduce mântuirea. Asta, 'deoarece numai tu ești cel care poate intra în propria ta experiență ca să și-o însușească pe deplin și să o eleveze. Tu ești cel care aduce iubirea pe care ai căutat s-o obții de la alții. Tu ești cel care te salvezi de la răul pe care ți―1 faci tu însuți și de la relații dăunătoare. Atunci când te simți lipsit de putere, atunci când te simți ca o victimă, atunci când întreaga ta experiență pare a fi mânată de către ego, îți este de ajutor să vezi sursa de putere aflată în afara structurilor ego-ului tău. A te abandona Dumnezeului exterior este, tară îndoială, mai bine decât a te abandona stării de victimă și de neputință din interior. Dar pericolul de a te abandona Dumnezeului exterior este faptul că nu renunți la starea ta de victimă. Încă mai crezi că viața îți este „făcută". Singura diferență este că acum „Dumnezeu" este aliatul tău. Dacă Dumnezeu este aliatul tău, El poate încă deveni dușmanul tău. Tot mai ești capabil de trădare. Numai atunci când știi că tu ești cel care poartă lumina, întunericul dispare. Dar, înainte de a deveni cel care poartă lumina, trebuie să treci prin propriul tău întuneric. Purtătorul de lumină nu neagă întunericul. El trece prin el. Atunci când nu mai există nimic în tine sau în oricine altcineva la care să-ți fie frică să te uiți, întunericul nu te mai poate ține în stăpânire. Atunci poți trece prin întuneric și poți să fii lumină. A pretinde că ești purtătorul de lumină – înainte de a te fi confruntat cu propria ta frică – înseamnă a fi un impostor, un vindecător nevindecat, un fals. Toți vindecătorii nevindecați cad, până la urmă, de pe piedestalele lor imaginare. Acolo unde lumina doar pretinde că există, întunericul încă domină. Pentru a fi lumină, trebuie să însușești întunericul, întunericul tău. întunericul tuturor. Trebuie să cazi la pace cu mintea ta dominată de ego și să vezi absoluta ei inutilitate. Trebuie să înveți să privești frica cu dragoste în inimă. Frica ta. Frica surorii tale. Fricile violatorului și ale criminalului. Trebuie să știi că toate fricile sunt la fel și că toate fricile trădează o lipsă de iubire. Trebuie să înveți să răspunzi cu iubire. Iubirea este răspunsul la cel mai profund sentiment al tău de separare. Nu iubirea altcuiva. Iubirea ta pentru tine însuți. Aceasta este lumina. Acesta este începutul tău ca purtător de lumină.

Atunci când iei pentru tine torța adevărului și aduci iubire părților rănite din mintea ta, îți recuperezi forța. Renunți la starea ta de victimă. Nu mai poți fi tratat în mod incorect, deoarece tu ești sursa iubirii, acceptării și iertării. De unde vine iubirea? Ea vine de la tine. Tu ești calea, adevărul și viața, exact așa cum am fost și eu. Nu căuta divinul în afara ta, deoarece el poate fi descoperit înăuntru. Când te binecuvântezi pe tine însuți, întreaga lume este iertată și binecuvântată. Nu căuta prea departe, frate și soră a mea. Totul începe cu tine. Totul se termină cu tine. Tu ești acela. Tu ești Acela!

Ierusalim

Când coboară pe Pământ împărăția Cerurilor? De îndată ce acceptați lumina, v-o însușiți și deveniți ea. De îndată ce vreți să vă deschideți inimile și să vă depășiți fricile. De îndată ce vreți să vă vedeți pe voi înșivă reflectați în ochii fratelui vostru. Când vine Mesia? Nu, el nu vine mai târziu, nu vine la sfârșitul veacurilor. El vine acum. Acum este sfârșitul veacurilor. Sfârșitul separării. Acum este sfârșitul autocrucificării. Sfârșitul proiecției. Sfârșitul, moartea, prohodul fricii. Acum. Nu plasați mântuirea în viitor – pentru că așa nu va veni niciodată. Cereți-o acum. Acceptați-o acum. împărăția lui Dumnezeu se manifestă numai în acest moment. Numai în acest loc. Ea nu cere un moment special. Fiecare moment este special. Ea nu cere un loc special. Fiecare loc este special. Când vine Raiul? Când va fi de ajuns clipa de față. Când va fi de ajuns locul de față. Când va fi de ajuns prietenul de față. Când aceste evenimente și împrejurări sunt suficiente și de acceptat. Când nu mai tânjiți după ceva diferit de ceea ce se află în fața voastră în acest moment. Atunci când cădeți la pace cu ceea ce este, aceasta își găsește sălaș înăuntrul vostru. Nu mai există separare. Nu mai doriți nimic. Nu vă mai luptați pentru nimic. Nu mai opuneți rezistență. Nu vă mai închideți în voi înșivă. Voi sunteți ceea ce există și ceea ce există este voi. Vă aflați în trupul cosmic, chiar dacă vă mișcați brațele și picioarele fizice. Sunteți libertate care se manifestă în formă trupească. Chiar dacă aveți o boală sau neputință fizică. Chiar dacă se pare că suferiți. Nu mai există resentiment. Nu mai există senzație că sunteți atacați. Nu mai există sentiment de vinovăție sau percepția pedepsei. Există doar experiența și faptul că voi o acceptați, pur și simplu. Există doar nevinovăția voastră – indiferent de cât de neplăcută sau compromisă ar putea părea poziția în care vă aflați. Nu puteți fi compromiși, dacă vă acceptați viața așa cum e. Nu puteți avea resentimente și nu puteți fi răvășiți de suferință. Oricum ar arăta viața voastră, ea devine un vehicul. Oricum ar arăta trupul vostru, este acceptat. Oricum ar arăta darurile pe care le dați, ele sunt absolut perfecte. Nu contează că nu sunt cele pe care credeați că le-ați primi, sau cele pe care le-ați dorit.

Atunci când vă acceptați viața, nu refuzați să dați darurile – numai pentru că ele nu sunt la înălțimea așteptărilor voastre. Le dați, deoarece ele trebuie date, datorită însăși oportunității de a da daruri. Iar prin oferirea acestor daruri, vi se relevă destinul. Numai Dumnezeul lăuntric știe de ce viața exterioară arată într-un anumit mod. El știe, dar nu vă poate spune, deoarece voi nu ați înțelege. Dar atunci când începeți să aveți încredere în darurile care v-au fost date, scopul vieții voastre devine clar. Înțelegeți. E posibil să nu puteți spune asta în cuvinte, dar înțelegeți. Vedeți cum fiecare lecție, fiecare constrângere, fiecare problemă, fiecare moment de suferință au fost absolut necesare pentru ca darul să fie revelat. Pentru ca darul să fie demn de încredere. Pentru ca darul să fie dat și primit. Atunci când vă acceptați viața, sunteți profund recunoscători, deoarece vedeți și simțiți că în voi acționează o inteligență superioară. Această inteligență se află în inima voastră și în inima tuturor ființelor. Vă face bine vouă și celorlalți, în același timp. îi cinstește pe toți.

Credință

Nu puteți avea credință în Dumnezeu, decât dacă aveți credință în voi înșivă și în fratele vostru. Puneți-vă întrebarea: „Ce este credința?" înseamnă ea, oare, a crede în ceva ce simțiți că lipsește din viața voastră? Dacă e așa, atunci nu este credință. Credința nu înseamnă niciodată perceperea că ceva lipsește. Credința este perceperea binelui, în ceea ce pare a fi rău. Este perceperea abundenței, în ceea ce pare că nu este destul. Este perceperea dreptății. în ceea ce pare a fi nedrept. Credința este a aduce dragoste celui care este de neiubit. Este a aduce compasiune celui nemilos. Este a aduce prezența lui Dumnezeu în locuri în care El pare a fi absent. Credința este recunoașterea unui bine mai înalt, a unei ordini mai înalte, a unui adevăr mai înalt decât cel pe care l-ar vedea copilul înspăimântat. Iar credința este întotdeauna câștigată în tranșee. Unde vă găsiți credința? în cea mai intensă suferință! Unde găsiți prezența lui Dumnezeu? în momente în care vă simțiți complet abandonați și respinși! Acesta pare un lucru incorect. Și nici măcar nu este adevărat. Atâta timp cât credeți că puteți fi atacați, copilul Christos va fi perceput ca un copil abuzat. Mic și lipsit de apărare, el nu ripostează. El nu rezistă răului, deoarece știe că răul este, pur și simplu, perceperea absenței iubirii. Iar perceperea absenței iubirii poate fi transformată numai prin prezența iubirii. Cea mai puternică putere din univers pare a fi atât de slabă, atât de ușor de înfrânt, de crucificat și de uitat. Dar nu e așa. Toți cei care îl atacă pe Christos trebuie să se întoarcă și să intre în slujba Lui. Și ei vor veni mereu, până când vor învăța că El este ei. Și, prin urmare, El nu poate fi distrus. Oare, a ști că orice formă de atac înseamnă un atac la adresa propriei persoane, este un lucru nedrept? Sau a împlini legea karmică, până când învățați să vă ridicați deasupra ei? Cum ar putea fi aceasta ceva nedrept? Numai în cea mai profundă durere a existenței se descoperă și se confirmă credința în Dumnezeu. Acesta nu este un mister. Este o depărtare de autoatac. Este momentul în care vă dați seama că totul din afara voastră nu este altceva decât o reflectare a unei atitudini pe care o aveți față de voi înșivă. în acel moment, încetați de a mai fi o victimă. În acel moment știți că viața voastră este perfectă, exact așa cum este și cum a fost întotdeauna. în acel moment vă revendicați viața, autoritatea și originea divină. Nu mai sunteți băiatul care a fost bătut în cuie pe cruce sau fata arsă pe rug, ci copilul care a învățat să se binecuvânteze și, făcând aceasta, a salvat lumea.

Sunteți sfântul, îngerul, Mântuitorul. Atunci când vă veți trezi, treaba mea va fi încheiată. Adevărul este că e deja încheiată. Dar veți continua să vă întoarceți, până ce o veți ști în inima voastră – o dată pentru totdeauna.

Falși profeți, diavolul și Antichristul

| Un fals profet este cel care face din ego-ul său un zeu. El pretinde că s-a realizat, că s-a eliberat de suferință și frică – dar. mai devreme sau mai târziu, comportamentul său îl trădează și este demascat ca un impostor. Am spus-o înainte și o voi spune din nou: ..îi veți cunoaște după roadele lor1". Nu ascultați cuvintele inteligente și convingătoare ale celor care pretind că au autoritate spirituală. Uitați-vă la ceea ce fac. Vedeți dacă ceea ce fac este în conformitate cu ceea ce spun. Dacă sunteți înțelepți, nu îl veți urma pe nici unul. In felul acesta, nu veți fi duși pe căi greșite. Dar dacă trebuie să găsiți un învățător sau un conducător, căutați-1 pe cel care vă dă forța pentru a auzi adevărul din propria voastră inimă. Căutați-1 pe cel care vă iubește, fără să caute să vă controleze; pe cel care e capabil să vă spună adevărul lui sau al ei, fără să se aștepte ca voi să fiți de acord. Găsiți un învățător care să vă respecte și să vă trateze cu demnitate și respect. Ii veți cunoaște după roadele lor. Oricine care pretinde că are o cunoaștere specială și o vinde cu un anumit preț este un fals profet. Oricine, care vrea ca voi să vă plecați în fața lui, să fiți de acord cu părerile lui și să-i urmați programul, este un fals profet. Oricine, care vă cere bani sau favoruri sexuale, este un fals profet. Oricine, care vă încurajează să renunțați la puterea voastră, la respectul de sine și la demnitatea voastră, este un fals profet. Nu rămâneți în preajma unor astfel de oameni. în inima lor, ei nu vă vor binele. Ei nici măcar nu știu, în inima lor, care este binele lor. Ei încă își fac rău lor înșiși – și fac rău altora. Nu căutați compania celui care vă sufocă și nu vă lăsa libertatea de a fi voi înșivă. Nu acceptați un învățător care încearcă să ia decizii în locul vostru. Nu acceptați învățăturile sau prietenia cuiva care vă critică, sau care vă acuză pentru problemele lui. Nu lăsați pe nimeni să se impună sau să vă controleze viața. Nici nu vă impuneți asupra altuia. Orice nevoie pe care ați avea-o de a controla o altă persoană, sau de a lua decizii în locul ei, este un abuz. Nu intrați în intimitatea altora și nici nu căutați să le luați libertatea de a decide ce vor. Orice încercare de a face acest lucru vă leagă, pur și simplu, de roata suferinței. Ceea ce dați altora, aceea primiți înapoi. Nu fiți nici victimă, nici torționar. Fiți voi înșivă și permiteți-le și altora să fie ei înșiși. Antichristul caută mântuire și pace, controlându-i pe alții. Este o încercare de a forța o reconciliere. Ea nu funcționează niciodată. Cine trăiește prin sabie, de sabie va muri. Folosirea unor mijloace greșite duce întotdeauna la finaluri tragice. Cu toate acestea, nici măcar Antichristul nu este rău. El este. pur și simplu, însetat și înfometat după iubire. Fiind dornic de iubire, el încearcă să o cumpere, să o pretindă, să o controleze. Făcând aceasta, el împinge iubirea și mai departe de el. Cu cât iubirea îl ocolește, cu atât devine mai răutăcios. Frica lui dă naștere fricii celorlalți. Adesea, Antichristul apare sub formă de Christ. Lupul se îmbracă în haine de oaie. Pare a fi blând, plin de compasiune și înțelept, dar totul este o prefăcătorie. De îndată ce capătă acceptarea cuiva, adevărata față iese la iveală. De aceea trebuie să fiți foarte atenți. Credeți că îl preamăriți pe Christos, dar nu Christos este cel pe care îl preamăriți. Este diavolul deghizat. Ce este diavolul? Este, pur și simplu, mintea ego. Puștiul înspăimântat, nefericit și furios dinăuntrul vostru, care se simte nedreptățit. Acesta este singurul diavol. Iar el trăiește în fiecare dintre voi, deoarece fiecare dintre voi vă comportați fără milă cu voi înșivă. Fiecare dintre voi aveți un copil rănit înăuntrul vostru. Acesta este unicul diavol.

Nu încercați să-1 faceți pe diavol să fie puternic. El este cumplit, numai pentru că-i opuneți rezistență. Nu-1 mai împingeți departe de voi. Luați-1 în brațe și legănați-1. Țineți-I strâns și vorbiți-i frumos. Iubiți-1 ca pe cel mai prețios copil al vostru. Deoarece asta și este. El este copilul Christ adormit în brațele voastre. Atunci când știe că este vrednic de a fi iubit, nu va mai complota să vă trădeze. Toate extravaganțele lui provin din convingerea că nu este demn de a fi iubit. Atunci când v-ați îmbrățișat copilul rănit dinăuntrul vostru, prezența lui angelică iese la lumină. Lucifer nu este un om în derută, ci un înger căzut. In iubirea voastră, căderea se oprește și își regăsește aripile. In mântuirea lui este garantată și mântuirea voastră. Lucifer înseamnă purtător de lumină. El este copilul rănit, transformat într-un Christ care se ridică. Prezența angelică ce conduce ființele umane înspre îmbrățișarea eternă a lui Dumnezeu. Până când nu veți ști că iubirea nu trebuie nici cerută și nici refuzată, nu o puteți primi și da fără condiții. Antichristul personifică diavolul și mântuitorul în cadrul căutării sale vane a devotamentului și iubirii omului. In cele din urmă, el renunță. Profund îndurerat, știe că nu poate câștiga. Crede că nu mai are nici o șansă. Așteaptă mânia lui Dumnezeu. Și, surprinzător, aceasta nu apare, în schimb. Dumnezeu se apropie de el și îl ia în brațele lui. ..Bine ai venit acasă, Lucifer". spune El. ..Bine ai venit Acasă". Și, în felul acesta. Lucifer își regăsește locul în ceruri. Și. prin el, omul este testat în focul perceperii nedreptății și abuzurilor. Când Lucifer este mântuit, lumina vine asupra omului. Victima și torționarul se întâlnesc față în față. Se realizează egalitatea și dreptatea. Atunci se încheie lucrarea lui Antichrist pe Pământ. Marele oco s-a încheiat. Noi am trecut dincolo de tentație, deoarece am făcut o călătorie în interiorul fricii și înapoi. Și ne amintim ce am văzut – cât și faptul că aceasta nu ne-a adus nici fericire, nici pace. Ne amintim.

Aripi întunecate spre lumină

Cel mai mare blocaj în calea trezirii spirituale este afirmația că nu există suferință în viața voastră, că nu există durere. Dacă nu simțiți durere, fie sunteți treziți, fie negați totul. îmi pare rău că trebuie să vă dezumflu balonul, dar am să vă spun că există pe planetă foarte puține ființe trezite și că sunt slabe șansele ca voi să fiți printre ele. Vă spun acest lucru, pentru ca să fiți realiști când e vorba de viața voastră spirituală. Chiar dacă ați atenuat durerea, a fi înghețat de frică nu este o manifestare chiar spirituală! într-adevăr, toate zidurile de apărare psiho-emo-ționale pe care le-ați construit pentru a vă proteja sunt doar blocaje care opresc prezența iubirii. Într-adevăr, le-ați construit pentru a rezista la abuzuri sau a le împiedica să apară, dar ați pus piedici și iubirii. Ele împing iubirea încă și mai departe. Vă închid inimile. Vedeți voi, nu vă puteți trezi dacă aveți inima închisă. Primul pas în procesul de trezire este „să vă deschideți întotdeauna inima". De îndată ce inima este deschisă, simțiți toată durerea și rușinea pe care le-ați trăit intelectual sau pe care le-ați reprimat. Acest lucru este inevitabil. Lăsați durerea să vină. Lăsați durerea să iasă, pentru ca voi să vă puteți curăța și purifica. Dacă veți continua să trăiți în durere, veți trăi o viață îngrozitor de limitată. Frici profunde și aparent copleșitoare vor intra în subconștientul psihicului vostru, împiedicându-vă să trăiți experiența sinelui adevărat, sau să fiți deschiși înspre o apropiere reală cu alții. Lăsați durerea să iasă. Lăsați inima să se deschidă. Simțind durerea, începeți să lucrați asupra ei. Vedeți că nu este copleșitoare. Vedeți că puteți trăi împreună cu ea, fără să fiți distruși. Simțiți suferința și mânia și trădarea pe care nu v-ați permis niciodată să le simțiți, pe când erați copii sau chiar adulți. Lăsați să iasă la suprafață sentimentul reprimat de violentare. Nu puteți înceta de a mai fi o victimă, până când nu atingeți motivul inițial pentru care ați devenit victime. Atingeți motivul pentru care vă simțiți trădat. Atingeți judecățile pe care le emiteți despre voi înșivă. Mergeți din ce în ce mai adânc, până când vedeți trădarea de sine și v-o însușiți. Nu, nu vă pedepsiți pentru ea. însușiți-v-o cu blândețe și mâhniți-vă profund.

O lege spirituală spune că nimeni nu te poate trăda pe tine însuți, în afară de tine. Nu vă postați în rol de victimă. Aceasta vă îndepărtează de a trăi experiența întregii dureri a trădării de sine. Lăsați totul să iasă. Lăsați durerea să plece. Lăsați judecarea de sine și agresivitatea să plece. Le-ați dus cu voi mult prea mult. Foarte puțini oameni și-au creat propriul lor proces de vindecare. Nu au făcut-o nici măcar cei care încearcă să îi ajute pe alții. Mare parte dintre ei nu s-au vindecat lăuntric. Nu și-au însușit propriile lor drame de victime. Și atunci, cum vă pot ei ajuta pe voi? Alții nu vă pot ajuta. Trebuie să realizați această vindecare voi înșivă. Dacă aveți nevoie de un antrenor, alegeți-vă unul care a parcurs deja drumul. Fiți atenți, nu sunt mulți care au făcut-o. Dacă priviți cu atenție, puteți vedea dacă întunericul din ei a fost integrat, sau dacă încă îl alungă. Orice persoană căreia îi este frică de propriul întuneric nu se poate îndrepta către lumină. Oricine, care își respinge propria stare de om și pretinde că aparține numai spiritului, nu este integrat și nu este întreag. Nu acceptați un vindecător rănit, chiar dacă are un nume angelic. Chiar dacă alții îl prețuiesc foarte tare. Găsiți un antrenor care să nu aibă ascunzișuri. Unul care să poată spune: Da, am fost și eu acolo. Știu ceva despre toate astea, dar nu știu exact ce ți se va întâmpla ție. Tot ceea ce pot face este să merg alături de tine, să-ți dau puterea de a intra cât mai adânc în umbre și de a vedea ce se întâmplă. Tot ceea ce pot face este să fiu ,prietenul' – și nu „expertul'. Nimeni nu este expert. Nu există decât cei care au făcut călătoria – și cei care nu au facut-o. Primii nu pretind că ar avea un statut profesional. Pin călătoria lor, ei s-au smerit. Ceilalți au pretenții mari, care se spulberă la prima ocazie când se identifică cu tine și apasă pe propriile lor butoane.

Persoana care a făcut călătoria până în iad și înapoi nu e nerăbdătoare să ajungă în ceruri. Nu aparține acelor tărâmuri. Miroase a foc și pământ. Are cute pe frunte, din cauza secolelor în care a stat sub apă. Frumusețea îi este pământească. E o prințesă veștejită, o mamă și nu o mireasă virgină. Pentru a te mântui și a te ridica la ceruri, trebuie mai întâi să-1 întâlnești pe diavol față în față. Dacă vei continua să-1 cauți în alții, nu-1 vei găsi. Dacă nu crezi în el, înseamnă că nici măcar nu te-ai obosit să privești în interiorul propriei tale minți. Diavolul reprezintă propria voastră prezență angelică – murdărită. E vorba despre ceea ce ați uitat, despre violență la adresa voastră înșivă. Este cel rănit, cel crucificat. îngerul care a căzut din ceruri în noroi, tras sălbatic în încarnare lumească. El este tu însuți, mult mai mult decât este șinele tău feeric. Sinele tău feeric este ușor ca aerul. El nu aparține pământului. El nu se poate ridica din ceea ce n-a întâlnit niciodată. Diavolul aparține pământului. Mintea cgo este creatoarea Pământului, cu toată frumusețea și durerea lui manifestă. Nu respinge creația, înainte de a ajunge să o cunoști. Plimbă-te prin ploaie. Prăjește-te la soare. Rostogolește-te în noroi. Gustă totul din plin. Nu încerca să părăsești lumea, înainte de a fi pregătit să o faci. Nevoia și îndemnul de a o părăsi este dependența supremă de durere. Trebuie să vă spun în față că nu există nicăieri un loc în care să mergeți. Asta e. Nu puteți merge în afara propriei voastre creații. Trebuie să rămâneți în ea, să fiți acolo, acceptând-o – și să învățați cum să o modificați. Dumnezeu nu va veni ca un mântuitor, care să vă elibereze de o lume făcută de voi înșivă. Aceasta este o soluție oferită de vechea paradigmă. Ea nu vă dă forță. Chiar dacă ar fi posibil de realizat, aceasta nu ar fi înspre interesul vostru. Dumnezeu vine prin propriul vostru gest de acceptare îndreptat spre mintea ego. El vine în dragostea și compasiunea pe care le aduceți celui rănit – dinăuntru și din afară. El vine, atunci când întindeți mâinile ca să îmbrățișați aripile întunecate care flutură în fața ușii fricii voastre. Aceste aripi nu vă vor răni. Nimeni nu este întinat, indiferent de cât de mare este răul făcut. Nimeni nu este jefuit de propria sa inocență, indiferent de cât de multe abuzuri a făcut sau a primit. Privește prin aceste deghizări întunecate și vino la căldura acestor aripi. Aici se află o ușă care duce direct spre inimă. Vino în durerea ta, semen al meu. Nu poți veni la Dumnezeu, dacă nu treci prin noaptea întunecată a sufletului. Trebuie răscolită întreaga ta frică și rușine. Toate sentimentele de separare trebuie să iasă pentru a fi vindecate. Cum te poți ridica din cenușa durerii tale, dacă nu recunoști și nu accepți durerea? Cei care pretind că nu există o rană acolo, nu-și încep niciodată călătoria spirituală. Cei care deschid rana și se pedepsesc pe ei înșiși, sau îi pedepsesc pe alții pentru ea. nu trec dincolo de primul pas în procesul de vindecare. Dacă vrei să te vindeci, amintește-ți – lasă durerea să iasă: recunoaște și acceptă rana. Trăiește împreună cu ea și las-o să te învețe.

• Simte durerea. Amintește-ți violența.

• lartă-te.

• Fii bun cu tine însuți.

• Vezi durerea făptuitorului răului.

• Vezi violența ca pe un strigăt după iubire.

• Acum. ridică-te.

• Jură că nu vei mai fi niciodată o victimă.

• Jură că nu te vei mai trăda niciodată.

• înțelege că ai acceptat durerea, deoarece ai dorit iubire și nu ai știut cum să o capeți.

• Spune ce dorești acum.

• Spune-i NU abuzului.

• învață să spui NU la ceea ce nu dorești.

• învață să spui DA la ceea ce dorești.

• Nu face confuzie între cele două.

• Nu accepta ceea ce te face să nu te simți bine.

• Spune adevărul, chiar dacă asta ar însemna că ceilalți te părăsesc.

• Fii ferm. Vorbește limpede. Mergi înainte cu viața ta.

• Dorește să simți ceea ce simți și să-i faci pe alții să știe ce simți, însușește-ți ceea ce simți și nu-i face pe alții responsabili pentru aceasta. Nici o acuză nu e potrivită în acest caz, nici în ceea ce te privește și nici în ceea ce-i privește pe ceilalți.

• Să știi că vindecarea este un proces care ține o viață întreagă. Există din ce în ce mai multe straturi de uitare și neglijare de sine care vor ieși la suprafață. Este în regulă. Acum știi că poți simți durerea și poți trece prin ea. Acum poți avea încredere în călătoria ta de vindecare.

• Nu e nevoie să continui să cauți întunericul. Va veni de la sine. In momentul în care vrei să vindeci, durerea sinelui fărâmițat apare în mod automat. Fragmente din puzzle ies la suprafață și imaginea devine clară. Acest lucru nu se întâmplă dintr-odată.

• Ai răbdare. Nu poți grăbi acest proces. Vindecarea ta se face în ritmul ei propriu și liniștit. Acceptă-I. Nu forța lucrurile, pentru că te întorci iar la frică și îngheți în ea. Acceptă să tratezi flecare problemă în momentul prezent. Despre asta este vorba când ne referim la calea spirituală. Vindecarea rănilor. Vindecarea durerii noastre personale, făcând-o publică. Mărturisindu-ne rușinea. Găsindu-ne parteneri întru vindecare. Această lucrare nu poate fi făcută într-o peșteră din munte. Retragerea din viață nu face altceva decât să atrofieze simțurile. Nu este nici avantajoasă și nici necesară. Cea mai scurtă cale spre iluminare este cea care trece direct prin inimile noastre. Prin relațiile noastre. Prin durerile, suferințele și fricile noastre. Nu pare a fi o cale a demnității, dar este cea mai demnă cale dintre toate. De-a lungul ei. aripile întunecate devin luminoase, iar întunericul dă naștere propriei sale forțe de vindecare. Asta, deoarece în întuneric noi suntem îngrijiți și pregătiți. Din acest pântec întunecat ieșim înspre lumină. Fără el, noi nu ne-am naște. Fără el, noi nu ne-am putea naște din nou.

Desfacerea rănilor

Înțelege că, dacă nu v-ați fi făcut voi rănile, nu ați putea să le desfaceți. Prin urmare, fii fericit că suferința ta nu este produsă din vina altuia. Sărbătorește faptul că mântuirea e posibilă, că voi puteți des-face ceea ce ați făcut. Dar nu te pedepsi pentru faptul că știi că ești creatorul propriei tale suferințe. Această creație se petrece pe plan subconștient, așa că adevărul e că tu nu știi ce faci. Dacă ai ști, nu ai face-o. O faci, deoarece nu știi și e nevoie să știi. A deveni conștient de modul în care ne facem rău nouă înșine, sau le permitem altora să ne facă rău, este un factor esențial în a des-face răul făcut. Nu poți schimba nimic, până ce nu devii conștient de dinamica lucrurilor. Prin urmare, nu ești responsabil pentru asta. Nu poți fi făcut responsabil pentru ceea ce nu înțelegi. Responsabilitatea ta începe în momentul în care ești conștient de abuzuri. Durerea este instrumentul suprem al conștientei. Până ce nu simți durere, nu știi că a avut loc un act de violență. In clipa în care ai devenit conștient de acest act, începe călătoria ta spre vindecare. Prin urmare, nici o durere pe care o simți nu este un lucru rău. Nu este o pedeapsă. Este o chemare să devii conștient, să transformi suferința ascunsă în conștientă. Nu te pedepsi pentru faptul că știi că ai făcut o greșeală, că ai acționat iresponsabil în mod inconștient. în schimb, asumă-ți corecția. Ispășește în mod conștient pentru greșeala făcută. Asumă-ți responsabilitatea pentru comportamentul tău, astfel încât să poată fi des-facute greșeala, durerea autoagresiunii – cât și tiparul abuzului pe care acestea se bazează.

Durerea este o chemare către conștientizare. Nu trata această chemare cu rețete care ar anesteziaz-o și ar lăsa neatinse suferința profundă și starea proastă. Tratează cauza durerii: nefericirea, ura de sine care te poate îndemna la sinucidere, autoagresiunea. Tratamentul pentru toate tipurile de separare este. pur și simplu, acceptarea și iubirea. Începe prin a accepta durerea și prin a-i cere să te ducă la cauza ei. începe prin a-ți recunoaște greșelile, tară să te pedepsești pentru ele. începe prin a-ți accepta sentimentele, oricare ar fi ele. începe prin a-ți a-duce iubire ție însuți. Devino conștient de autoagresiune, iartă-te pentru ea și învăluie rana în dragoste. Aceasta este rețeta pentru vindecare. Nu este un proces complicat sau dificil, decât dacă refuzi să ți-1 însușești. A vindeca rana înseamnă. în ultimă instanță, a-i des-face cauza, înseamnă a înțelege care atitudine de lipsă de apreciere față de tine însuți a dat naștere abuzului. O dată ce ai înțeles acest lucru și ai dat dragoste ca răspuns, cauza rănii este neutralizată și nu vor mai fi create alte situații abuzive. Până ce nu apare înțelegerea și nu se asumă responsabilitatea, se vor crea în mod continuu noi potențiale pentru situații abuzive. Fiecare dintre ele conspiră să te trezească. Nici una dintre ele nu conține necesitatea durerii, dacă ești un învățăcel silitor. Fiecare relație de învățare îți oferă oportunitatea de a spune NU la ceea ce nu îți acordă respect. Dacă poți spune NU. înainte să apară un act de violență, poți evita suferințe în plus. A spune NU unei alte persoane implică, bineînțeles, conștientizarea faptului că, în trecut, ai avut tendința de a spune DA.

Aceasta înseamnă că îți asumi dinamica faptelor. Știi că ai creat abuzul, acceptând iubire condiționată. Ai creat abuzul, spunând DA auto-degradării, în schimbul siguranței și aprobării pe care le dorești. Târguindu-te pentru iubire, spui DA fricii. Acum știi că toate acestea nu funcționează. Iubirea nu este un lucru pentru care să te târguiești. Trebuie să aștepți ceva autentic. Trebuie să respingi toate târguielile care-ți sunt oferite. Fiecare este o formă de atac. Atunci când iubirea îți va fi oferită fără condiții, o vei ști. Nu se poate să nu știi, deoarece te respectă și te apreciază pe deplin. Nu-ți cere mai mult decât poți da. Nu manipulează și nici nu pretinde. Te acceptă așa cum ești și te binecuvântează. Dacă nu știi cum să creezi pentru tine însuți aceste binecuvântări, cum le poți primi de la altul. Exersează. Exersează să te accepți pe tine însuți, exact așa cum ești. Atunci vei ști ce înseamnă iubire și o vei recunoaște când apare în viața ta.

Dacă te iubești pe tine însuți în mod condiționat, vei atrage în viața ta pe alții care fac același lucru. Nu poți primi de la alții, ceea ce nu ești în stare să-ți dai ție însuți. Prin urmare, ai foarte multă treabă de făcut. O lucrare interioară. O acceptare interioară. Atunci când vindecarea interioară este realizată, viața exterioară începe să o reflecte. Cei care sunt atrași spre tine sunt mai plini de respect și te sprijină mai mult. Este mai puțină luptă și mai multă stare de grație. Inima se deschide cu blândețe și pacea se revarsă.

Prezența iubirii

Atunci când Dumnezeu se află pe deplin în viața ta, există armonie interioară și pace exterioară. Te respecți și te apreciezi pe tine însuți, la fel cum îi respecți și îi apreciezi pe ceilalți. Acesta este semnul stării de grație a lui Dumnezeu. Atunci, această stare de gniție devine lumina călăuzitoare a vieții tale. Este busola care te ajută să navighezi. Ori de câte ori trăiești o experiență de dizarmonie interioară sau de agresivitate exterioară, știi că ai pierdut contactul cu Voia Divină. Știi că este momentul să te oprești, să respiri și să te re-centrezi. Este momentul să renunți la conceptele și dorințele tale personale și să te rogi pentru binele tuturor celor implicați. Starea de grație nu este o stare continuă pentru nici unul dintre noi. Apar lecții noi, care trebuie învățate. Indiferent de cât de tare s-a deschis inima, vor fi momente când încă se strânge de frică. E de așteptat să fie așa. Perfecțiunea nu apare pe plan exterior. Atâta timp cât te afli aici, într-un trup, nu poți să nu faci greșeli. Prin urmare, e cazul să începi să înțelegi că starea de grație vine și pleacă. Contactul există și apoi este pierdut. Dar, asta numai temporar, deoarece știi cum să refaci conexiunea. Știi cum să intri iarăși în horă. Ritmul dansului bate o dată cu fiecare inimă. Respirația intră și iese. Dumnezeu apare și dispare. Atenția se fixează și se pierde. Șinele este uitat și reamintit. Există o modificare, o mișcare înainte și înapoi – dar și o continuitate permanentă, în cadrul căreia momentele de discontinuitate sunt binevenite. Este un dans blând și iertător și nu unul rigid. Acesta este cel mai bun lucru pe care-1 poate oferi viața. în cazul în care cauți mai mult decât atât, cauți degeaba. în cazul în care cauți luminare absolută, siguranță absolută, nu le vei găsi. Starea de grație apare în cadrul fluxului vieții și nu separat de el, iar viața este ca un râu, care curge dinspre munți înspre mare. Atunci când pleacă din munți, el se repede în jos, impetuos și hotărât să-și atingă scopul. Apoi, el se liniștește și pare că trece la nesfârșit prin câmpuri și lunci, despărțindu-se în brațe separate, alăturându-se altor curgeri de apă. în momentul în care ajunge la ocean nu mai are nici o grabă. în schimb, a căpătat acea încredere care provine din experiență. în momentul în care ajunge la ocean, se consideră pe el însuși ca fiind oceanul și nimic altceva. Rămâne cu totul în el însuși, fără început și fără sfârșit. Ea fel se va întâmpla și cu voi. Când intrați pe deplin în viața voastră, tot ceea ce v-a ținut separați va dispare cu blândețe. Inspirând, vă deschideți către a îmbrățișa tot ceea ce vine spre voi. Expirând, îi dați drumul cu blândețe.

Darurile lui Dumnezeu

Darurile care v-au fost date în viață nu vă aparțin numai vouă. Ele aparțin tuturor. Nu fiți egoiști și nu le rețineți numai pentru voi. Nu fiți egoiști și nu vă închideți într-un stil de viață care vă ține spiritul prizonier și care nu vă oferă spontaneitate sau grație. Riscați – și fiți pe deplin voi înșivă. Lăsați la o parte așteptările pe care le au alții de la voi. Lăsați la o parte „ar trebui" și „s-ar cuveni" și luați în considerare numai acele gânduri și acțiuni care vă aduc cea mai mare bucurie. Trăiți dinăuntru în afară și din afară înăuntru. Nu este ceva egoist să vă căutați bucuria. De fapt, este cea mai binevoitoare acțiune pe care o puteți face față de ceilalți. Asta, deoarece darul vostru este necesar. Spiritul celorlalți nu poate fi înălțat, decât dacă voi aveți încredere în darul vostru și îl dați, fără condiții, lumii întregi. Gândiți-vă cât de goală v-ar fi viața, dacă cei din jurul vostru ar alege să renunțe la darurile lor. Tot ceea ce considerați că este minunat în viață – muzica, poezia, filmele, sportul, râsul – ar dispărea, dacă ceilalți nu v-ar mai da darurile lor. Nu vă rețineți, ci dați darurile voastre tuturor. Nu faceți greșeala de a crede că nu aveți daruri de oferit. Fiecare dintre voi are un dar. Insă nu comparați darul vostru cu darurile celorlalți, pentru că nu ați putea face o evaluare corectă. Darul vostru vă aduce bucurie vouă înșivă și aduce bucurie celorlalți. Dacă nu există bucurie în viața voastră, asta se întâmplă deoarece voi nu vă oferiți darul. Nu aveți încredere în el. Nu faceți în așa fel încât acest dar să se manifeste în mod activ în viața voastră. Toate darurile sunt exprimări creatoare ale sinelui. Ele revelează șinele. Ele dărâmă barierele separării și le permit celorlalți să știe cine sunteți voi. A crea înseamnă a da formă unei conștiente interioare. Această conștientă nu există în lume, în modul în care o exprimați voi. Voi o exprimați într-un mod unic, autentic. Această exprimare este proaspătă, cinstită, provenită din propria voastră experiență. O persoană creatoare nu primește îndrumări din afară. Ea nu imită forme prestabilite. Ea ascultă la ce spune vocea interioară. E posibil ca să privească cu atenție lumea. Chiar să o studieze și să o analizeze. Dar, apoi, ea interiorizează ceea ce vede. Preia totul și îl prelucrează. II pri- veste în lumina propriei experiențe. Simte totul. își asumă totul. Totul îi aparține. Apoi, dă totul înapoi. Iar ceea ce dă înapoi este propria ei viziune, perspectiva ei unică. Povestea ei. Iar dacă este o persoană cinstită, ceilalți îi vor răspunde – deoarece povestea ei va fi și povestea lor. Vor împărtăși împreună aceeași viziune, pentru o clipă, pentru o zi, pentru o săptămână sau chiar mai mult. Alții îi vor sprijini activitatea creatoare, sprijinul lor îi vor face munca mai ușoară. Energia pe care o folosește va începe să se întoarcă înapoi la ea. Se va simți apreciată, pe plan emoțional și financiar. Este un proces frumos.

Probabil că ați încercat acest lucru și ați cules roadele. Probabil că încă vă luptați să vă manifestați darul. „Cu ce greșesc?" vă întrebați voi. „De ce nu mă sprijină universul?" Răspunsul este simplu. Fie că ceea ce încercați să manifestați nu este darul vostru, fie nu credeți suficient în acest dar. „Păi de unde să știu?" vă întrebați voi. Întrebați-vă: „Fac eu oare acest lucru deoarece îmi produce cea mai mare bucurie, sau deoarece caut aprobarea celorlalți?" Dacă acțiunea voastră nu este făcută cu bucurie, ea nu va aduce fericire nici vouă înșivă și nici celorlalți. E posibil să reușiți, sau să nu reușiți – oricum fericirea nu va fi prezentă. Prosperă la toate nivelurile numai ceea ce vine, cu mult entuziasm, din inima voastră. Numai ceea ce iubiți îi va atinge pe ceilalți și va aduce prețuirea adevărată, așa cum vă doriți. Prețuirea și aprobarea sunt două lucruri complet diferite. Prețuirea este o curgere naturală și spontană de energie înapoi către tine, atunci când alții se simt conectați la tine și la povestea ta. Nu poți să faci nimic pentru a grăbi aprecierea, decât să fii tu însuți și să spui adevărul. Pur și simplu, nu poți controla ceea ce vine înapoi către tine. Când ai împărtășit cu alții în mod autentic, se întoarce întotdeauna ceva esențial. E posibil să nu arate așa cum te-ai aștepta, deoarece ego-ul tău nu caută prețuire, ci aprobare.Goana după aprobare se bazează pe convingerea că tu nu ești destul. Vrei ca ceilalți să-ți dea dragostea care simți că-ți lipsește în viață. Căutarea este inutilă. Dacă te simți gol pe dinăuntru și cauți să fii umplut din afară, ceilalți se vor simți atacați. Ei vor simți cererea ta de a fi apreciat ca pe o impunere. Ei vor fi respinși sau neacceptați. Apoi, se vor simți încă și mai goliți, respinși și abuzați. Energia nu se poate întoarce la tine, decât dacă și până când nu emiți energie. A emite o pretenție nu înseamnă a emite energie. înseamnă a emite un vid care suge energia celorlalți. El strigă către lume: „Am nevoie de aprecierea voastră deoarece eu nu mă apreciez pe mine însumi. Atâta timp cât nu te iubești și nu te apreciezi pe tine însuți, ceilalți nu-ți vor primi darul, indiferent de cât de tare te strădubști să-1 dai.

Emiterea de energie înseamnă a te lua pe tine însuți în serios, dar nu mult prea în serios. înseamnă a te evalua suficient, pentru a fi dornic să împărți cu ceilalți. Nu înseamnă a-i ataca pe ceilalți cu darurile tale. Atunci când te aștepți la foarte multe în privința modului în care oamenii ar trebui să-ți primească darurile, primirea lor devine aproape imposibilă. Dacă-ți prețuiești darul, nu contează cum îl primesc ceilalți. Chiar dacă ei nu-ți dau un răspuns pozitiv, nu te vei lăsa convins să nu-1 mai oferi, iarăși și iarăși. Fericirea și împlinirea personală provin din legământul pe care-1 faci cu tine însuți. Acest legământ va fi testat tot timpul. Iarăși și iarăși, universul îți va cere să oferi darul, chiar și atunci când ești confruntat cu critică, scepticism sau aparentă lipsă de prețuire. Și, de fiecare dată când apare respingerea, vei fi confruntat cu întrebarea: „Să mai fac asta încă o dată?" Dacă darul este neautentic, mai devreme sau mai târziu vei înceta să-1 mai oferi. îți va deveni clar că, atunci când îți oferi serviciile, niciodată nu primești ceea ce vrei să primești. îți va deveni clar că oferirea acestor servicii este un mod prin care te pedepsești. Așa că vei înceta de a te mai agresa pe tine însuți, oferind un dar care nu te mai reprezintă. Pe de altă parte, dacă darul este autentic, vei învăța din eșecul și respingerea aparentă. Vei învăța să-ți prețuiești mai profund darul și să-1 oferi într-un mod mai autentic. Treptat, vei înceta de a-i mai agresa pe alți oameni cu darul tău și vei începe să creezi un mediu mai plin de iubire în care darul să poată fi oferit și primit. Un dar autentic va crește, pe măsură ce ai încredere în el. Nu același lucru se întâmplă și cu unul fals. Primul este darul Spiritului și este responsabilitatea ta să-1 îngrijești pentru ca el să existe. Cel de-al doilea este ceva la care ego-ul tău se așteaptă și care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să cedeze – dacă e să apară adevăratele tale daruri.

Unul este cel care aduce prețuire, care adâncește apropierea și legătura cu ceilalți. Celălalt aduce aprobare sau respingere – amândouă însemnând izolare, durere și umilință. Prin urmare, întreabă-te: „Oare caut eu aprobare? Umblu după mângâierea pe care nu vreau să mi-o acord mie însumi? Mă iubesc și mă prețuiesc chiar acum, sau caut dragoste care să vină de la alții – pentru ca astfel să știu că totul este în regulă cu mine?" Intreabă-te: „Am eu suficientă încredere în darul meu? Sunt eu prea puțin încrezător și ascund lumina din mine, sau sunt prea încrezător și îi agresez pe ceilalți cu darul meu? Răspunsuri cinstite la aceste întrebări vor anihila orice confuzie pe care o aveți în privința acestei probleme.

A cultiva darul

Uiți oameni spun că nu știu care sunt darurile lor, dar aceas–ta este doar o negare. Nu poți să fii conștient și să nu știi care îți este darul. Darul tău se află întotdeauna acolo unde simți cel mai profund bucuria și entuziasmul. Singura problemă pe care o ai în a-ți recunoaște darul este că e posibil ca el să nu se potrivească cu imaginea pe care ți-ai făcut-o în privința a ce anume se presupune că ar trebui să însemne un dar. Să presupunem, de exemplu, că ai un dar extraordinar de a asculta. Oamenii vin la tine cu problemele vieții lor și pleacă mai fericiți și mai împăcați. în permanență, cei din jur îți spun că le place să fie în preajma ta. Simt că îi accepți așa cum sunt. Simt că le dai forță. Nu pari a le prelua problemele. Simt că prezența ta are un efect înălțător asupra oamenilor. Tu însă nu pricepi. Nu vezi nimic deosebit în asta, așa că nu poți înțelege că e vorba de un dar. Continui să-ți cauți darul în afara propriei tale experiențe. Gândești: „Poate că ar trebui să fac niște cursuri și să devin librar". Dar ai deja două diplome. Ai deja toată instruirea necesară. Aici nu e vorba de instruire. Nu e vorba de a-ți schimba cariera. Problema este că darul te privește fix în față, iar tu refuzi să-1 vezi. Crezi că darul înseamnă „a face" – dar nu este așa. Darul este „un fel de a fi", care se produce fără efort și cu deosebit de multă bucurie. îți vine în mod natural. Pe loc și vizibil, aduce bucurie celorlalți. „Ci bine", gândești tu „poate că ar trebui să mă întorc la școală și să iau o diplomă în probleme de consultanță. Nimeni nu va vrea să vină și să mă plătească, decât dacă am o diplomă". Dar nu vezi esența. Nu contează ce faci. Noi nu vorbim despre a face, ci despre o stare de a fi. Iți poți exprima darul, indiferent de ce anume faci. Nu ai nevoie de un rol special, de o poziție specială. A căuta un anumit rol este un mod de a da darul la o parte. înseamnă a spune: „ Acest dar nu e la nivelul așteptărilor mele. Nu-mi este de ajutor. Oare eu de ce nu pot avea un dar adevărat? Alții au. Oare ce-o fi în neregulă cu mine?" Dacă ai putea să-ți oferi ție însuți aceeași iubire și acceptare necondiționată pe care le oferi celorlalți, întreaga ta viață s-ar schimba – deoarece ai începe să ai tu însuți încredere în darul tău. Cum crezi că te poate sprijini universul, atâta timp cât nu-ți prețuiești darul și nu ai încredere în el? Multe din darurile tale rămân necunoscute, deoarece ele nu se potrivesc cu imaginea pe care ți-ai facut-o în privința modului în care trebuie să arate un dar. Sau dezavuezi darul și îl dai de-o parte, comparân-du-1 cu darul celorlalți. Le invidiezi darul. Ai prefera să-1 ai pe al lor, în locul celui pe care îl ai tu. Ce risipă prostească de timp și energie! Haideți, prieteni ai mei, acceptați! îmbrățișați darul care v-a fost dat, indiferent de cum arată el. O să vedeți c-o să vă placă. Ceilalți se vor bucura de el. Viața va începe să curgă, pe măsură ce darul este oferit fără să așteptați ceva în schimb. De fiecare dată când puneți o condiție, atunci când vreți să oferiți darul, îl îndepărtați foarte tare. „Voi cânta numai dacă voi avea un public de o mie de persoane și voi câștiga cel puțin cinci mii de dolari!" Presupunând că nu sunt mulți cei care au auzit despre tine, câte oferte de concerte crezi tu că o să-ți apară? încă o amânare, iarăși opui rezistență. încă un sacrificiu și un chin autoimpus! Cum crezi tu că va începe lucrarea vieții tale, dacă nu faci primul pas ca să o pornești? Această lucrare este ca un copilaș. Trebuie să fie hrănit și îngrijit atât în pântec, cât și în afara lui. Atunci când conștientizezi prima dată care este darul tău, nu te apuca să anunți în gura mare. Păstrează pentru tine. Cântă sub duș. Găsește un învățător. Exersează în fiecare zi. Apoi, când darul este gata de a fi oferit altora, găsește un cadru lipsit de formalisme și nețipător, în care să nu fii supus nici tu la o presiune enormă în momentul în care îl dăruiești – și nici ceilalți, atunci când îl primesc. Ia-o ușor, așa cum ai proceda cu un copil care ar vrea să le cânte celorlalți un cântec. Fii acel copil. Indiferent de cât de nerăbdător ești ca să te maturizezi o dată cu darul tău, trebuie mai întâi să fii copil. învață, evoluează și cultivă-ți darul – până când ajunge să se manifeste. Asumă-ți riscuri mici, apoi riscuri mai mari. Cântă în fața unui public redus și câștigă-i încrederea. Apoi. fără să faci nimic deosebit, publicul se va mări.

Cei care refuză să pornească modest nu vor realiza niciodată nimic. Ei țintesc către lună și nu învață niciodată să stea cu picioarele pe Pământ. Să nu-ți fie teamă să fii ucenic. Dacă admiri o persoană care are un dar asemănător cu al tău, să nu-ți fie teamă să ceri lecții. Aceasta este una dintre modalitățile prin care înveți să ai încredere în darul tău. Pe de altă parte, nu poți fi veșnic elev. Vine un moment în care elevul este gata să își lase profesorul în urmă. Atunci când sosește acest moment, pleacă. Ai încredere în dar. Ai încredere în toate orele în care ai exersat. Urmează-ți drumul. încrede-te în tine însuți. Ești gata. Modul în care vorbești despre darul tău spune mult despre cât de fericit te face el să fii. Oamenii fericiți vorbesc tot timpul despre darurile lor, oriunde și în orice împrejurare le oferă viața. Oamenii nefericiți țin totul în ei, până ce viața le oferă mediul perfect. Vă spun că mediul perfect nu se găsește niciodată. Chiar dacă viața pare a vă oferi tot ceea ce v-ați imaginat, atunci când vine momentul pe care-1 așteptați, el nu arată deloc așa cum credeați. De fapt, este foarte simplu. Trebuie să renunțați la toate imaginile pe care le-ați făcut. Pentru ca să aveți încredere în dar, trebuie să renunțați la modul în care credeți că ar trebui primit acest dar. Asta nu mai este treaba voastră. Nu mai e câtuși de puțin treaba voastră. Indiferent de cât de importanți deveniți, nu veți ști niciodată cine va fi atins de lucrarea voastră și cine se va îndepărta. Pentru a da darul, trebuie să-1 lași să plece liber. Nu trebuie să te gândești la cine îl primește și la cine nu-1 primește. Nimeni nu vorbește tuturor. Unii își împart darul cu un auditoriu format din câțiva oameni. Alții, cu câteva milioane. În primul caz, împărtășirea darului se face în intimitate și profund. în al doilea, ea este de suprafață și pe scară largă. Nu este treaba ta să judeci. Nu judeca darul. îmbrățișează-1, evaluează-1 și dă-l. Nu judeca modul în care este primit. Dă-l, fără să te gândești la rezultate, fără să te aștepți la ceva în schimb. Nu poți să ții darul și să-1 și dai în același timp. Atunci când vei înțelege absurditatea unei astfel de acțiuni, îi vei da darului aripile pe care le merită. Și acesta este momentul în care darul tău va ajunge la cei care întind mâna după el. Energia lui va trece prin ei și se va întoarce la tine. Ciclul a da-a primi va fi complet. Vei simți prețuirea și va începe un nou ciclu de dăruire.

Devotament față de tine însuti și față de ceilalți dedicarea pe care o dovediți față de exprimarea darului vostru vă va transforma viața. Toate structurile din viața voastră care vă îngrădesc încep să cadă, de îndată ce faceți acest legământ cu voi înșivă. A încerca să schimbați din afară aceste structuri este o treabă inutilă. Nu așa apar schimbările. Schimbările apar dinăuntru în afară. Pe măsură ce vă acceptați darul și treceți prin frica de a-1 exprima, structurile depășite din modul vostru de viață sunt dezenergizate. Deoarece nu mai primesc energie de la voi, aceste structuri dispar. Nu trebuie să faceți nimic. Pe măsură ce dispar, ele creează în propria voastră conștientă mai mult spațiu deschis pentru ca darul să fie recunoscut, dat și primit. Situația voastră de la serviciu, din familie, obiceiurile legate de somn și mâncare încep să se modifice, pe măsură ce începeți să vă respectați pe voi înșivă și să treceți într-o stare de fericire. Fără nici un fel de luptă, vă desprindeți de rolurile și relațiile care nu mai servesc evoluției permanente. Acest lucru se întâmplă în mod spontan. Nimic nu e nici violent nici forțat. Atunci când vă devotați necondiționat față de voi înșivă, ceilalți fie că se alătură vouă, fie se îndepărtează rapid din calea voastră. Spațiile cenușii create de către ambivalența voastră – dorința de a avea ceva și de a-1 da în același timp – se luminează. Apare limpezimea, pe măsură ce norii îndoielii de sine și dependențelor sunt spulberați de către șinele dedicate și radiant.

Atunci când o persoană devine o individualitate clară, ea oferă tuturor permisiunea de a face același lucru. Structuri familiale disfuncțio-nale sunt destrămate și noi structuri, care respectă și apreciază indivizii implicați, le iau locul. Asta face devotamentul față de sine. El distruge neglijența, dependența de alții, târguiala nevrotică pentru iubire, plictiseala, apatia și comportamentul critic. El eliberează indivizii pentru a deveni ei înșiși și pentru a se întoarce, într-un mod conștient, la adevărata perfecțiune. Fidelitatea cuiva față de sine însuși și voința de a-și trăi visul fac să explodeze întregul edificiu al fricii din jur. Este chiar așa de simplu. Totul se întâmplă la fel de blând ca și primul „da" rostit în liniștea inimii. Nimeni nu poate fi părăsit prin acest „da'" spus ție însuți. Dacă gândești altfel, construiești în jurul tău o închisoare făcută din frică și vinovăție. Acest „da'" spus sinelui tău esențial și scopului în viață este, de asemenea, un „da" spus sinelui esențial al altei persoane și scopului ei în viață. Târguieli nevrotice pentru iubire – în care granițele sunt permanent încălcate – nu rezistă luminii afirmării de sine. Eliberându-te pe tine. îi chemi și pe alții spre propria libertate. Bineînțeles că e treaba lor. dacă răspund sau nu. Chemarea înspre înnoirea de sine nu este o chemare înspre a-i abandona pe ceilalți. Nu este o chemare spre separare sau evitarea responsabilității. Chemarea spre a te respecta și aprecia pe tine însuți este, de asemenea, o chemare înspre a-I respecta și aprecia pe ceilalți. Când o persoană nu este fericită, de obicei nici ceilalți nu sunt fericiți. Mai devreme sau mai târziu, această nefericire trebub privită în față și discutată. Chemarea înspre înnoirea de sine dă roade, numai în măsura în care inima rămâne deschisă. Nu este vorba de o închidere, ci de o deschidere. Uneori, anumite persoane nu pot vedea darul pe care abnegația față de tine însuți li-I dă și e posibil să trebuiască să acționezi într-un mod pe care ceilalți nu pot să-1 înțeleagă sau să-1 susțină. Acest lucru va fi dificil pentru tine, dar nu capitula în fața celor care te-ar putea face să te simți vinovat pentru că ai urmat îndemnurile inimii. Rămâi ferm în abne- gația față de tine însuți, dar păstrează-ți inima deschisă față de durerile celorlalți. Iubește-i, binecuvântează-i, vorbește cu ei, sprijină-i în toate modurile cu putință – dar nu le permite să te deturneze de la responsabilitatea pe care o ai față de tine însuți.

Devotamentul tău față de alte persoane trebuie să fie o extensie a abnegației față de tine însuți și nu în contradicție cu ea. Cum ai putea să alegi între binele tău și binele altuia? Așa ceva nu e posibil. Nimeni nu-ți cere să faci o asemenea alegere. Uneori, există o decizie care te cinstește pe tine și îi cinstește și pe ceilalți. Găsește această decizie. Fii hotărât să o găsești. Nu te abandona pe tine însuți. Nu-i abandona pe ceilalți. Rămâi devotat ție însuți. Cheamă-i și pe ceilalți să facă același lucru. Rămâi devotat celorlalți. Fă acest lucru în plinătatea ta. Fii cine ești și fii gata să împărți cu alții. Respectă-te și cinsteș-te-te. Nu-i exclude pe alții de la dragostea ta. Ce altceva ai putea face? Ce altceva trebuie făcut? Renunță la formele vechi. Lasă forma cea nouă a vieții tale să apară în ritmul ei propriu. Acceptă de bună voie spațiul deschis al „necunoașterii". Ori de câte ori renunți la trecut, trebuie să intri în acest spațiu. Nu-ți fie teamă. Nu-ți fie rușine. E în regulă să nu știi. E în regulă să lași lucrurile să evolueze. Fii doar prezent și spune adevărul. Fii răbdător. Evoluția este un proces. Fii blând cu tine însuți și cu ceilalți. Nu vei reuși fără să faci greșeli. Singura lucrare care e de făcut Orice lucrare spirituală implică exprimarea de sine cu multă bucurie, cât și elevarea celorlalți. Dacă lucrarea ta nu este făcută cu multă bucurie, dacă nu-ți arată talentele și abilitățile și dacă nu-i ele-vează pe ceilalți, ea nu este o lucrare spirituală. Este lucrare lumească. De multe ori v-am cerut să fiți în această lume, dar să nu aparțineți ei.* Ce înseamnă asta? înseamnă să poți face treburile pe care le fac alți bărbați și alte femei – dar trebuie să le faci cu bucurie, în spiritul iubirii. Dăruiește munca ta. E un dar care nu presupune nici un fel de sacrificiu. Dacă ar presupune vreun sacrificiu, nu ar mai fi făcut cu bucurie. Prin urmare, n-ar mai fi un dar. Nu munci doar din spirit de datorie, chiar dacă te pui în serviciul altora. Fă ceea ce faci cu multă bucurie – sau nu mai face deloc. Nu face ceva ce nu-ți place, numai ca să câștigi bani. Chiar dacă acei bani susțin o întreagă familie, aceasta nu va prospera prin sacrificiul tău. Nimic nu prosperă ce nu vine din iubire. Există sute, dacă nu chiar mii de modalități prin care te poți înșela pe tine însuți și poți munci din spirit de sacrificiu sau din datorie. Există tot atât de multe modalități prin care-i poți păcăli pe alții, muncind motivat de nerăbdare sau lăcomie.

Fii conștient de multele moduri subtile prin care te poți trăda pe tine însuți și/ori pe ceilalți. Nu aștepta recopen-sele pe care le-ai putea primi de la lume. Averea materială, renumele și faima nu-ți vor aduce fericire. Nu-ți aduce fericire decât munca făcută cu bucurie. Numai munca făcută cu bucurie va aduce fericire celorlalți. Să nu crezi că fericirea poate să vină din sacrificiu sau luptă. Scopurile trebuie să se conformeze mijloacelor. Ținta se conturează pe măsură ce se desfășoară procesul. Fii precaut când e vorba de munca motivată de vinovăție sau de mândrie spirituală. Nu încerca să te mântui, ajutându-i pe ceilalți. Nu încerca să-i mântui pe ceilalți, când tu însuți ai nevoie să fii mântuit. în primul rând, așează totul cum trebuie în mintea ta. învață să ierți trecutul și să te prețuiești pe tine însuți, aici și acum. învață să ai încredere în darurile tale. Atunci când îl exprimi pe deplin și cu multă bucurie pe cine ești, munca ta se va extinde în mod natural asupra celor care vor beneficia de ea, sau de propriul tău exemplu personal. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Ea nu are nevoie de studii de marketing. Are un program al ei propriu. După ce ai găsit ce ai de făcut în viață, cel mai mare obstacol pentru a-1 duce la bun sfârșit se află în încercarea ta de „a-1 direcționa". Nu poți face în așa fel încât lucrarea spirituală să se materializeze.

Dacă încerci, vei eșua. Vei vedea cum cea mai simplă treabă va fi maculată de către mândria spirituală și subminată de către așteptările ego-ului tău. Nu poți să-ți faci lucrarea spirituală în același fel în care o faci pe cea lumească. Prima necesită dăruire, a doua cere iluzia controlului. De îndată ce renunți la nevoia de a controla, orice lucrare poate deveni spirituală. De îndată ce încerci să preiei controlul, cele mai spirituale proiecte încep să se facă praf și pulbere. Nu ceea ce faci este lucrare spirituală, ci modul în care o faci. Lucrarea spirituală este cea pe care o faci cu bucurie. Nu ceea ce faci este lucrare lumească, ci modul în care o faci. Lucrarea lumească este cea pe care o faci din datorie, cu sacrificiu sau căutând aprobarea celorlalți. Nu contează exteriorul, ci motivația interioară. Nu e vorba de „ce", ci de „cum". Nu încerca să descoperi din afară scopul vieții tale. Așa ceva nu este cu putință. Nu încerca să descoperi scopul vieții tale, ascultând ideile și opiniile celorlalți. Așa ceva nu este cu putință. Descoperi ce ai de făcut în viață, ascultând vocea inimii. Nu există nici o altă cale. Pare a fi o călătorie singuratică și, într-un fel, așa și este – deoarece nimeni altcineva nu o poate face în locul tău. Trebuie să alergi singur primii kilometri. Trebuie să-ți dovedești abnegația. Trebuie să demonstrezi că nu vei fi deturnat de către ceilalți. Cu timpul, vor veni și alții pe cărare cu tine. Nu se poate altfel. Nu trebuie să mergi să-i cauți. Ii întâlnești pe parcursul natural al prețuirii de sine și al deschiderii către propria experiență.

Mitul prosperității materiale

Să fie foarte clar că puțini sunt oamenii care se dedică lucrării lui Dumnezeu. Dintre cei care spun că o fac, numai câțiva demonstrează în mod activ această dăruire. Nu vă așteptați ca lumea să vă sprijine în călătoria voastră către autenticitate. Nu o va face! Lumea sprijină numai ceea ce înțelege. Și, chiar acum. nu înțelege altceva decât datorie și sacrificiu. Lucrurile astea se vor schimba cu timpul. Dar nu te aștepta să fie prea repede. Nu începe ceea ce ai tu de făcut în viață, cu speranța că vei căpăta sprijinul și aprobarea celor din jur. Cei care-mi înțeleg învățăturile și încearcă să le trăiască sunt adesea tratați de către alții cu dispreț. Să nu fii surprins, dacă aceasta ți se va întâmpla și ție. Faptul că alți bărbați și femei te invidiază și se simt amenințați de către tine, nu este un semn de dezaprobare divină. Dacă se întâmp'ă acest lucru, suportă-1 cu răbdare și trimite celorlalți dragoste și acceptare. Când ei vor vedea că te interesează binele lor cel mai mare, se vor îmblânzi. Dacă ești hotărât să-ți urmezi călătoria, răbdarea ta va fi recompensată. Dar în cazul în care cauți aprobare și recunoștință, nu le vei găsi. Nu da atenție religiei abundenței. Ea nu este cu nimic mai adevărată sau mai de folos decât religia sacrificiului. Nu este absolut necesar ca Dumnezeu să recompenseze lucrarea spirituală prin succes material. Toate recompensele sunt spirituale. Fericire, bucurie, compasiune, pace, sensibilitate – acestea sunt recompensele pentru o viață trăită într-un mod integru. Dacă succesul material nu apare, acest lucru nu este important. Dacă pare important și crește resentimentul, atunci este, pur și simplu, nevoie să fie îndepărtată o parte mare din ego. Trebuie să învățați, o dată pentru totdeauna, să încetați de a mai măsura bogăția spirituală cu un etalon lumesc. Dacă succesul material apare, acesta este adesea un test pentru a se vedea dacă persoana respectivă poate transcende interesul personal și lăcomia. Cel care nu vrea să împartă bogăția materială cu ceilalți nu este o persoană spiritualizată. Bogăția materială, ca și toate celelalte daruri, este dată pentru a fi împărțită cu ceilalți. Dacă te agăți de darul pe care ți 1-a făcut Dumnezeu, nu vei culege răsplata unei adevărate prosperități – adică fericire și pace. Nu face greșeala de a crede că ceea ce ai de făcut în viață trebuie să-ți aducă o sumă mare de bani. în cazul în care crezi acest lucru și munca ta nu e încununată de succes lumesc, vei crede că ai ales greșit. Nu te vei simți în largul tău și te vei considera ne-vrednic. Te vei pedepsi și vei abandona darul. Pe de altă parte, nu face greșeala de a crede că, pentru a-1 servi pe Dumnezeu, trebuie să fii sărac. O persoană bogată îl poate servi pe Dumnezeu tot așa de bine ca una săracă, dacă vrea să împartă bogăția cu ceilalți. Nu contează cât de mult cuprinzi cu mâinile tale – contează doar dacă mâinile tale se întind în afară, către fratele sau sora ta. Privește dinăuntru în afară, privește în inima ta. vezi-ți intențiile și vei vedea lucrurile exact așa cum le vede Dumnezeu. Tuturor bărbaților și tuturor femeilor li s-a încredințat un dar. Nu contează dacă darul unei persoane seamănă cu al alteia. Ceea ce contează este ca fiecare persoană să-și cunoască și să-și însușească darul – și să-1 ofere celorlalți.

Îngăduință și renunțare

Prea mulți oameni încă mai au așteptări în viață: „Dacă sunt bun, Dumnezeu mă va recompensa". Modul lor de a înțelege abundența este unidimensional. Ei cred că îl pot manipula pe Dumnezeu, folosind mantra potrivită. Când toată gândirea lor bazată pe magie cade, simt că și ei cad de-a binelea. Dacă se îmbolnăvesc de cancer sau dau faliment, încep să se pedepsească fără milă. Renunță la orice speranță. Unii dintre ei chiar se sinucid. Alții trăiesc așteptări exact opuse: „Dacă sufăr, voi fi vrednic de dragostea lui Dumnezeu". Datorită faptului că eu am fost crucificat, ei cred că trebuie să fie și ei crucificați. Acești oameni sunt victimele aceleiași perspective liniare, unidimensionale. Ei cred că trebuie să treacă pe planul doi, pentru a fi în grațiile lui Dumnezeu. Atunci când le surâde norocul, un sentiment că ceva nu este cum trebuie le subminează succesul. Sau, trăiesc experiența șansei și reușitei ca pe ceva de rușine, făcând totul praf sau dând altora, dintr-un sentiment de vinovăție. Nici a fi indulgent cu tine însuți și nici a te nega nu-ți aduc pacea și fericirea. Cei care sunt prea indulgenți cu ei înșiși văd, în cele din urmă, că alegerea pe care au facut-o dă dependență și îi satisface din ce în ce mai puțin. Cei care se neagă descoperă, în cele din urmă, că au devenit rigizi, arțăgoși, lipsiți de sensibilitate și compasiune. Majoritatea oamenilor sunt fie persoane care-și revin după foste dependențe sau lepădări de sine. Ei au trăit experiența durerii autoindul-genței sau a abstinenței. Probabil a amândurora. Ei au făcut greșeala de a acționa cu impulsivitate, fără să le pese de ei înșiși sau de ceilalți, vânând o satisfacție care Ie-a scăpat întotdeauna. Sau. au făcut greșeala de a se retrage din viață, evitând situații noi, neriscând niciodată nimic. Nici una dintre aceste extreme nu face cinste cuiva. Atât dependența, cât și renunțarea sunt forme de atașament de trecut. Pentru a rămâne în prezent, fiecare persoană trebuie să învețe să-și accepte experiența și toate sentimentele pe care le are în privința ei. Acest lucru este valabil atât pentru experiențele care nu-i plac, cât și pentru cele care-i plac. Când își acceptă experiențele și-și observă sentimentele – fie ele negative sau pozitive – ea nu trebuie să ducă mai departe acea experiență pe plan subconștient.

Vindecarea sinelui

Atât comportamentele de dependență, cât și cele defensive sunt Linoduri de a alunga experiența. Ele îți dau posibilitatea de a trece repede peste experiența ta, în loc de a rămâne în cadrul ei și de a simți toate sentimentele pe care ea ți le oferă. Dacă ai putea fi conștient de toate sentimentele tale și să le comunici fără să te judeci, nu ai mai crea un rezervor subconștient de sentimente reprimate. Detașându-te de experiență și nesimțind sentimentele, creezi o conștientă duală – în parte pe conștient și în parte pe subconștient – în loc de una unitară. Acest tip de disociere apare cel mai clar în cazurile violențelor grave, fizice și/sau emoționale. O parte din sine devine ascuns, inaccesibil, rupt de întreg. Pentru ca să se producă vindecarea, aspectele detașate ale sinelui trebuie să fie recuperate împreună cu amintirile lor traumatizante – și integrate în conștientă. Reconstituirea sinelui divizat este esența procesului de vindecare, chiar și pentru cei care nu au fost agresați grav. Toate experiențele înfricoșătoare provoacă o anumită formă de izolare, de modificare a respirației și de deconectare a individului de la sentimentele sale. Aceste experiențe de deconectare de la sine se află la baza căilor ocolite prin care vin viitoarele stări de victime.

Izolarea apare atunci când părinții, profesorii și alți adulți importanți nu recunosc experiența copiilor. Copiii își înăbușă sentimentele și încep să-și formeze un sine fals, acceptat pe plan social, care le dă posibilitatea să facă față cererilor din jurul lor. Acest sine este contrafăcut. El este construit din frică, e un înveliș pentru rușine și prezintă lumii o poleială subțire de „normalitate". Toate ființele umane au acest sine fals, această poleială subțire, pe care le poartă ca pe o mască, pentru a se proteja de judecată și atac. Toate ființele umane au sentimentul de rușine că se dau de gol, sentiment pe care-1 ascund până și de cei mai apropiați membri ai familiei și de prieteni. Toate ființele umane au materialul subconștient care trebuie conștientizat. Pentru a face aceasta, trebuie spart învelișul sinelui fals. E posibil ca persoana să-și piardă serviciul sau relațiile inițiale, sau cineva apropiat ei s-ar putea să moară. Adesea, se îmbolnăvește foarte grav. O dată învelișul spart, ceea ce se află înăuntru poate ieși la suprafață prin crăpături. Dat fiind faptul că toate deconectările de la experiența noastră conștientă sunt înregistrate în trup, toate experiențele reprimate legate de violență e posibil să se manifeste ca boli. Luată astfel, boala este chemare la trezire, o chemare la conștientă și vindecare. Pe măsură ce psihicul individului devine mai acordat la iubire, e din ce în ce mai posibil să iasă la suprafață amintirile reprimate. Asta, deoarece individul este pregătit să le facă față, să simtă sentimentele și să asimileze experiența.

Trupul renăscut

A face o punte între experiența conștientă și cea subconștientă Ieste gestul primordial și esențial pentru autointegrare. întrea- ga spiritualitate se află în această integrare. Ruptura dintre trup și spirit apare în minte. Și acolo trebuie ea vindecată. Trupul nu a fost niciodată dușmanul spiritului. De fapt, lucrurile stau exact invers. Trupul este cel care face să plesnească învelișul fragil al falsului sine și scoate la iveală amintirile reprimate, pentru a le vindeca. Trupul are o reputație proastă, deoarece este crucea pe care se simte durerea. Dar renașterea este imposibilă, dacă nu se simte durere. A nega durerea existenței nu face trupul să evolueze. Nu elimină durerea din trup. De fapt, negarea durerii este actul de crucificare. El se întâmplă în fiecare moment. A simți durerea înseamnă a te reuni cu trupul, a aduce respirația (spiritul) înapoi în trup. în cadrul acestui gest de reconectare, falsul sine este distrus o dată pentru totdeauna. Masca prefăcătoriei și negării e făcută bucăți. Amintirile se întorc. Experiența este integrată. Durerea nu este dușmanul tău, ci cel mai mare prieten pe care-1 ai. Te aduce înapoi la trupul tău. Te aduce înapoi la respirație. Te aduce înapoi la întregimea experienței tale. Trupul renăscut este un simbol pentru re-integrarea minții desprinse de trup. Este acea minte în care subconștientul a devenit conștient. Este mintea în care se întâmplă întotdeauna vindecarea și integrarea. Este mintea în care iertarea urmează judecății, așa cum expirația urmează inspirației. A-ți cinsti experiența: Zorile unei vieți de dăruire întotdeauna, oamenii au stabilit standarde externe cu care să-și măsoare spiritualitatea. Aceste standarde sunt esențialmente false, deoarece viața spirituală nu poate fi măsurată printr-un standard exterior. Chiar și metodele psihologice de evaluare, cum ar fi „pacea interioară*', sunt ușor de construit greșit, întrucât negarea adesea ia masca drept absența conflictului. Adesea, cele mai dificile și mai complicate situații dau naștere celei mai extraordinare evoluții spirituale. Uneori, numai trădarea de sine cea mai evidentă creează conștienta în cadrul căreia șinele nu va mai fi trădat. în cele din urmă, trebuie să încetăm să ne mai judecăm experiența și să o mai comparăm cu cea a altora. Experiența noastră, cu toate suișurile și coborâșurile ei, este perfectă pentru noi. Ea ne aduce lecția pe care trebuie să o învățăm, pentru ca să trecem dincolo de frică și vină. A trăi o viață de dăruire înseamnă a fi prezenți, clipă de clipă, în cadrul experienței noastre. înseamnă a ne accepta experiența fără a o judeca. Sau, dacă o judecăm, să ne iertăm că ne apărăm și că respingem. A fi prezenți în experiența noastră nu înseamnă că nu ne acordăm un spațiu, nu ne detașăm sau că nu ne detașăm din punct de vedere emoțional, înseamnă doar că devenim din ce în ce mai conștienți de momentul în care ne rupem și că ne aducem cu blândețe înapoi.

Această „aducere înapoi" este esența meditației. Pentru a medita, nu este necesar să încetăm de a mai gândi. Este doar necesar să devenim conștienți de gânduri, pe măsură ce ele apar – să vedem modul în care ele ne scot din liniște. Să vedem cum ne împiedică să fim pe deplin prezenți. A medita înseamnă a vedea cum gândurile ne fac să ne rupem – să ne depărtăm de unde suntem, să ieșim din momentul prezent. Gânditul nu este un lucru rău. Dacă-1 facem să fie rău, creăm și mai multe gânduri despre gânduri. Gânditul este doar ceea ce se întâmplă când șinele esențial adoarme. Nu faceți din gândit ceva rău. Nu faceți din a adormi ceva rău, pentru că vă va fi imposibil să vă treziți. Pentru cel trezit, trezirea nu este dificilă. Este o experiență absolut obișnuită. Trezitul este ceea ce se întâmplă, atunci când nu mai adormi. Nu e nimic special în privința aceasta. Nu trebuie să realizezi nimic. Ești treaz chiar în clipa asta, iar apoi uiți – și adormi. Durerea, disconfortul, starea conflictuală te trezesc din somnul tău. încetează de a mai opune rezistență celor mai mari învățători pe care-i ai. Mulțumește-le că au venit. Mulțumește-le că te-au adus înapoi în momentul prezent. Ți-au dat darul cel mai de preț. în prezent, poți doar să fii. Nu e nevoie să fii acolo pentru altcineva. A fi acolo pentru altcineva este un mod de a nu fi prezent. Nu e nevoie să fii acolo nici măcar pentru tine însuți. Și acesta este un truc. Fii doar. Nu e nevoie de nimic altceva. Nici de judecăți. Nici de reguli. Fii doar. Aceasta este o binecuvântare. Aceasta este floarea acceptării. Fii doar. Christ este o stare de a fi, nu o stare de a deveni.

Învățarea noii paradigme

Învățătorii spirituali ai noii paradigme nu pretind că sunt mai buni decât alții. Ei nu pretind că au răspunsurile cerute de ceilalți. Ei vorbesc doar din propria lor experiență. Ei îi invită pe ceilalți să se împărtășească din ceea ce au învățat din experiența lor – și apoi să tragă orice concluzii doresc. Ei nu-și asumă responsabilitatea pentru ceea ce aleg să vadă ceilalți. Ei nu predică. Ei nu încearcă să îndrepte pe nimeni. Ei îi acceptă doar pe ceilalți așa cum sunt și îi încurajează să-și găsească propriul adevăr. Ei dau forță. Ei văd lumina în ceilalți și îi încurajează. Ei nu închid ochii în fața întunericului, dar știu că acesta, în cele din urmă, nu are nici o importanță. Atunci când iubirea este prezentă, întunericul se dizolvă în lumina ei. Ei nu neagă întunericul și nu se luptă cu el. Ei știu că nimic nu este greșit, că nu există nici un rău căruia să i se opună și nici o bătălie pe care să o dea. Ei doar încurajează cu blândețe lumina. Ei știu că lumina însăși va vindeca toate rănile. învățătorii noii paradigme nu încearcă să-i vindece pe ceilalți. Ei îi încurajează pe ceilalți să se vindece singuri, prin acceptarea și iubirea de sine. Ei modelează iubirea necondiționată, ascultând profund și plini de compasiune – tară să judece sau să încerce să îndrepte ceva. învățătorii vechii paradigme vor să îi vindece pe alții și să mântuiască lumea. învățătorii noii paradigme știu că ceilalți sunt bine așa cum sunt și că lumea este deja mântuită. De ce se întâmplă asta? Oare învățătorii noii paradigme au închis ochii? Nu văd ei suferințele lumii, catastrofele din mediul înconjurător, violența endemică.? O. ba da, ei văd lupta și durerea, dar le dau o interpretare diferită. Ei nu cred că oamenii sunt vinovați, sau că lumea este condamnată. Ei văd extraordinara chemare a iubirii. Ei văd strigătul universal pentru acceptare și înțelegere. Și aceasta și dau. Nu îndreptare. Nu mântuire. Nu remedii intelectuale pentru probleme fizice. Dau ei hrană sau medicamente, dacă e nevoie de așa ceva? Bineînțeles, dar își aduc aminte cui le dau. își aduc aminte de chemare și îi răspund. Știu că hrana este de ajutor, dar că nu este soluția la problemă. Nu asta se cere. Ceea ce se cere este iubire. Iubirea este singura hrană. Iubire este ceea ce ei îți dau. De îndată ce vezi o problemă ce trebuie îndreptată, ai și luat din puterea persoanei care se află în fața ta. Să nu faci acest lucru. Să nu accepți atitudinea de neputință. Nu există victime pe lume. Dacă vezi un cerșetor, nu ceda. întreabă-1: „De ce stai tu aici și cerșești la colț de stradă, o tu cel măreț?" Fă-1 să știe că vezi cine este el cu adevărat. Privește-1 în ochi și vezi divinitatea lui, împreună cu a ta -și apoi întreabă-1 cum îl poți ajuta. Vezi tu, neputința este o mare mască. Privește în spatele voalului și spune: „îmi amintesc de tine, frate". Nu-i da cerșetorului doar bani, iar apoi să pleci, fără să-i recunoști esența. Dacă vrei să-i dai bani, fa-o. Dar nu trece mai departe tară să-i recunoști esența. Deoarece el nu are nevoie de bani, ci de dragoste ta, de binecuvântarea ta, de recunoaștere din partea ta. N-ai venit aici ca să-i îndrepți viața, ci să-1 cinstești pe el. Dacă poți face acest lucru pentru el, și Eu îl voi face pentru tine. Deoarece Eu nu am venit aici ca să te îndrept, ci ca să te chem la tine însuți. Mă auzi? îți spun aceleași cuvinte pe care i le- ai spus tu lui: „îmi amintesc de tine, frate al meu. îmi amintesc cine ești". învățătorii noii paradigme sunt mulțumiți să fie un frate sau o soră. Sunt mulțumiți să fie un prieten. Ei și-au întâlnit învățătorul interior și au lăsat de-o parte toate autoritățile exterioare. Așa că, ei nu vin ca să-ți ofere ajutor sau să ți-I ceară. Ei vin ca parteneri egali. Ei se comportă cu tine așa cum ar vrea ca alții să se comporte cu ei. La fel se comportă și cu persoana de lângă tine. Nu există diferențieri și nici preferințe. Ei nu-ți cer să-i urmezi. Nu-și negociază cunoștințele în schimbul unor favoruri sexuale. Nu te judecă, nu te izolează și nu- ți neagă experiența. Rămân întotdeauna, în mod egal, un frate sau o soră. Când ei stau lângă tine e ca și când tu ai sta lângă mine. Asta, deoarece adevărul este că noi stăm cu toții împreună, la același nivel de egalitate. Iar în această egalitate se află mântuirea întregii lumi îndărătnice.

Egalitate și singurătate

Puțini oameni sunt singuri în cadrul experienței lor. Majorității oamenilor le este frică să fie. Ironia este că acei care sunt singuri nu simt că sunt singuri. Iar cei care nu sunt, se simt singuri. Singuraticul caută companie, dar compania nu este posibilă – deoarece nu a descoperit încă cine este el cu adevărat. Șinele este un loc sălbatic. Lasă-I neexplorat și pe el se vor construi orașe. Explorează-1 cu curaj și apropierea devine posibilă. Adevărata egalitate are nevoie de individualizare. Până ce nu-ți cunoști contururile propriei tale inimi, nu le poți învăța pe cele ale altuia. Dacă pleci de acasă înainte să fii pregătit, cauți casa fără să o găsești. Găsești o mamă, în loc de o soție – un tată, în loc de un soț. Când îți vei fi găsit casa, o iei cu tine oriunde mergi. Găsește-ți mai întâi casa și abia apoi caută companie. Descoperă cine ești, nu conform definiției altcuiva, ci conform definiției tale proprii. Joacă-te cu ea, înainte să o accepți. Lasă întregul tău sine să devină prezent. Explorează dunele care se ridică la marginea mării. Simte aerul sărat și plimbă-te de-a lungul plajei în timpul refluxului. Vezi toate formele de viață, toate posibilitățile, jocul gândului și al emoției, atunci când fluxul se întoarce. Cunoaște-te pe tine însuți. Să nu te pierzi în lume, înainte de a ști cine ești, sau înainte ca șansele tale de trezire să fie foarte puternice. Lumea va fi foarte fericită să-ți ofere un rol și o responsabilitate. Alți oameni vor fi foarte fericiți să-ți desemneze un rol în piesa lor. Hai să privim lucrurile în față și să recunoaștem că unele roluri sunt foarte atrăgătoare. Ele promit foarte mult. E greu să spui nu.

„Lasă-ți singurătatea ta sălbatică și vino și locuiește cu mine. Te voi iubi și voi avea grijă de tine." Acestea sunt cuvintele pe care așteptă să le audă un copil al străzii. în cele din urmă, apare o cale; părinții dispăruți se materializează. Totul va fi bine. Așa să fie, oare? Nu prea! Mai degrabă, acesta este modul în care șinele este trădat. In modul acesta este pavat cu asfalt locul cel sălbatic, înăbușindu-i iarba și pomii, invadându-i cerul. Numește aceasta desțelenire, tehnologie, progres. în nici un caz nu este așa ceva! Persoana tară casă e întotdeauna nemiloasă, atunci când își face o locuință. Nu are nici un fel de milă pentm mediul înconjurător sau pentru binele altuia. Pur și simplu, își manifestă în exterior mânia și durerea. încearcă să trăiești cu cineva, înainte de a fi învățat să trăiești cu tine însuți și vei face din acea relație o bătaie de joc. Nu va merge. Mai întâi, găsește-ți căminul în interiorul inimii tale. Numai cel care se cunoaște și se acceptă pe el însuși, poate descoperi ce înseamnă a fi egal cu altul. Dacă nu o face, se autotrădează. Niciodată nu e vina celeilalte persoane, atunci când o relație nu merge. Orice sfârșit al unei relații poate fi atribuit unei singure cauze: lipsa de fidelitate față de sine. Atunci când nu ești credincios ție însuți în momentul în care începi o relație, cum e cu putință să fii credincios ție însuți cât timp te afli în cadrul ei? Vezi deci că nu poate fi greșeala celeilalte persoane. Amândoi ați căzut de acord că a vă respecta și prețui pe voi înșivă era un lucru mult prea riguros, care presupunea mult prea multă singurătate. Ați optat să adormiți împreună. Foarte curând ați descoperit că această stare de adormire împreună nu era deloc ceea ce părea a fi. V-ați trezit și ați întrebat: „De ce am schimbat eu un vis pentru altul? Visul inițial însemna singurătate, dar era mult mai simplu". N-ați făcut altceva decât o manevră de amânare, un ocoliș. Ați trecut de la a dormi singur, la a dormi alături de altcineva. Dar, adevărata provocare pentru voi nu a fost dormitul, ci trezitul. Dacă nu te dedici cu dăruire propriei tale treziri, ceilalți nu-ți vor oferi decât ocolișuri, cărări laterale, mersul pe loc. Timpul trece, dar nu se schimbă nimic. Durerea nu dispare. Vechea nemulțumire este încă prezentă. Cu timpul, îți vei da seama că trebuie să privești în față această nemulțumire. Pare a fi o nemulțumire față de circumstanțele exterioare ale vieții tale, dar ea rămâne la fel și după ce aceste circumstanțe s-au schimbat. S-au schimbat cearceafurile, dar patul este tot prost. Problema nu este de cosmetizare. Nu e de suprafață. Ea se află chiar la bază. Acolo trebuie căutată. Acolo trebuie rezolvată. Nemulțumirea ta îți spune numai și numai un singur lucru: „Nu te respecți și nu te prețuiești". Dacă ai face-o, în viața ta ar exista energie și dedicare unei cauze. Nu ai fi plictisit. Nu ai fi singur. Nu ai fi dornic să înlocuiești visul tău cu al altuia.

Tu ești cel care optează pentru ocoliș, semen al meu. Nu-1 acuza pe cel care te însoțește. Nu este greșeala lui. Nu este greșeala ei. A fost, pur și simplu, alegerea ta. Nu te pedepsi pentru asta. Fă o altă alegere. Alege să te respecți și să te prețuiești, să pășești pe deplin în viața ta. Fă alegerea curajoasă de a fi singur. A fi singur înseamnă a fi tu însuți pe deplin. înseamnă a fi „cu totul unul". Înseamnă că toate aspectele diferite ale sinelui au învățat să coexiste și să danseze împreună în jurul unui centru. Când ești pe deplin prezent în viața ta, vei fi atras de alții care fac același lucru. Atunci, nici unul nu va mai trebui să renunțe la viață, pentru celălalt. Amândouă persoanele pot fi pe deplin prezente în viața lor și pot explora cum se simt fiind împreună. Acesta este începutul unui alt dans. Dar este un dans care nu poate apărea, decât dacă fiecare persoană este în concordanță cu ea însăși și cu ceilalți și dansează în cadrul propriului său adevăr. A-ți împărtăși viziunea împreună cu ceilalți măsură ce șinele devine congruent și învață să-și manifeste propria viziune, apar oameni împreună cu care să o împărtă- șească. Dar, în pofida dorinței de a împărți cu alții, apare lupta inevitabilă a ego-ului. O persoană va dori o anumită configurare a ideii și un anumit rezultat. O altă persoană va dori un alt rezultat. Fiecare relație va trăi experiența duelului dintre ego-uri, începuturile unei potențiale încălcări a dreptului celuilalt. Totuși, dacă șinele are rădăcini foarte puternice, nici una dintre individualități nu va capitula în fața cererilor și așteptărilor celorlalți. Va exista o comunicare a ceea ce vrea și se așteaptă fiecare, cât și o dorință de a rămâne deschis la o soluție care respectă ambele părți. O viziune împărtășită este, pur și simplu, acel aspect al experienței care are rezonanță în ambele persoane în același timp. Parteneriatul poate fi construit numai pe baza unei viziuni împărtășite și pe dorința partenerilor de a renunța la modul lor rigid de a vedea lucrurile.

După ce ascultă nevoile profunde ale fiecărei persoane, renunțând la imaginile făcute de ego asupra modului în care aceste necesități trebuie să fie satisfăcute, cei doi stau împreună în liniște, întrebând care este binele cel mai înalt pentru toți cei implicați. în această liniște, fiecare aude ceva. Uneori, amândoi aud același lucru – sau unul aude ceva ce-i convine foarte mult și celuilalt. Aceasta este intuiția împărtășită cu celălalt asupra modului în care trebuie acționat. într-un parteneriat, toate deciziile sunt luate prin consens bazat pe intuiție. Adesea, cei doi nu știu de ce sunt îndrumați într-o anumită direcție, dar hotărăsc să aibă totuși încredere în ceea ce simt. în felul acesta, se fac pași uriași. Situații care păreau a fi bătute în cuie se schimbă. Obstacolele dispar. Posibilități, care înainte nu erau luate în considerare, apar din nou la momentul potrivit. Se întâmplă miracole. Dăruirea și acceptarea din partea uneia dintre individualități – învățate prin încrederea în propria intuiție – au ca rezultat dăruirea și acceptarea partenerilor – care învață să aibă încredere în propria lor intuiție. Pe măsură ce există cupluri care dovedesc mai multă măiestrie și încredere în acest proces de a lua decizii, evoluează noi grupuri și comunități care au la bază împărtășirea în comun a viziunii asupra a ceea ce e de făcut și care acceptă să împărtășească cu ceilalți această viziune. Puteți vedea ce potențial are această atitudine pentru crearea păcii și armoniei interioare și exterioare. Dar o persoană trebuie să facă primul pas. Trebuie să-și prețuiască și să-și respecte propria viziune și să-și atingă țelul creator. Apoi, poate face pasul următor și poate învăța cum să fie pe deplin ea însăși atunci când se află cu o altă persoană, acceptând ceea ce îi separă și construind totul prin urmărirea unui țel comun. Aceasta este provocarea care vă stă în față. Este minunată și plină de demnitate și care vă onorează în toate modurile cu putință.

A nu te trăda pe tine însuți

Atunci când oamenii intră într-o relație, există o tendință de „a i se lăsa pradă", așa cum face un animal atunci când este prins de un altul. Acesta este un fel de „falsă capitulare", un mod de a ceda altuia puterea ta. Aceasta pune bazele unei agresiuni viitoare. Vă îndemn să intrați într-o relație cu încetul și pe deplin conștienți, ca să nu renunțați complet la voi înșivă. Dorința de a-i face plăcere celuilalt, de a fi plăcut și acceptat, de a fi iubit și adorat, depășește foarte repede granițele și devine trădare de sine. Trebuie să vă dați seama că relațiile pot crea dependență. Ele vă pot oferi ocazia de a scăpa de voi înșivă, de a evita să vă simțiți sentimentele. Dacă sunteți nefericiți în viață, o relație poate oferi o scăpare temporară de griji – dar, mai devreme sau mai târziu, problemele voastre revin. Și ele vor fi exacerbate prin pretențiile și așteptările emise de partenerul vostru. Atunci când programele ascunse ale ego-ului ies la suprafață, amândoi vă simțiți dezamăgiți, ba chiar trădați. Starea emoțională a unei noi relații promite mai mult decât poate da vreodată. Dacă trăiți experiența lui „a te îndrăgosti", să fiți siguri că puteți trăi și experiența lui „a te des-îndrăgosti". însăși expresia „a-ți cădea cu tronc" ar trebui să vă spună că a-ceastă experiență se referă la trădare de sine. în ce alt domeniu al vieții ar fi cineva de acord „să cadă" și să considere asta ca pe ceva minunat? întreaga tradiție romantică sugerează că acest lucru este o formă de trădare de sine acceptată pe plan social – și aproape instituționalizată.

Exact așa cum copilul construiește un sine fals pentru a face față pretențiilor și așteptărilor lipsite de rațiune, impuse încă de timpuriu, tot așa și adultul creează o „falsă capitulare" în fața unei persoane iubite, pentru a ușura durerea izolării personale și sociale. Motivul pentru care această capitulare e falsă este că ea nu face față la apariția violentă a părții întunecate. De îndată ce într-o relație apar fricile neasimilate, subcon-știente, sentimentul de „îndrăgostire" dispare repede. Dacă aceasta ar fi o adevărată capitulare – o unire sacră a doi oameni dedicați propriei evoluții spirituale, cât și evoluției celuilalt – partea întunecată ar fi acceptată și îmbrățișată în lumina abnegației comune față de adevăr, autenticitate și conștientă. într-o adevărată capitulare și acceptare, nu-ți alegi partenerul numai pentru că el sau ea te face „să te simți bine". Partenerul este ales deoarece – pe lângă starea de bine – există o viziune împărtășită și o hotărâre comună de a evolua. Se creează un context, un mediu vindecător, în care șinele este și îngrijit și provocat spre evoluție. Acesta este un par-teneriat conștient. El are tendința de a fi opusul lui „a te îndrăgosti" – deoarece nu înseamnă trădare de sine. Mai degrabă, este o hotărâre fermă de a fi prezent în tine însuți și alături de cealaltă persoană, prin suișurile și coborâșurile experienței. Majoritatea relațiilor se desfac de îndată ce apar necazurile. Promisiunea „a fi împreună la bine și la rău" este, pentru majoritatea oamenilor, o chestie absurdă – pentru că mulți merg la altar fără să-și fi acordat timpul suficient pentru a se cunoaște. Acesta este motivul pentru care ar trebui descurajate căsătoriile formale. Căsătoriile ar trebui să se încheie numai după ce cuplurile au locuit împreună cel puțin trei ani. Majoritatea relațiilor nu supraviețuiesc acestei perioade de trei ani de explorare reciprocă. De fapt, multe relații nu supraviețuiesc nici perioadei de „îndrăgostire". Asta, deoarece, pentru majoritatea oamenilor, relațiile reprezintă o formă de dependență. în esență, ele sunt o formă de abuz pornit din dorința reciprocă de „a se simți bine" și de a evita durerea, fragmentarea și izolarea sinelui. Oricât de mult s-ar strădui, nici un cuplu nu poate evita partea întunecată a experienței. Starea de cuplu nu reprezintă niciodată un panaceu pentru rănile și traumele psihicului individual. în cel mai bun caz, ea este o încăpere pentru incubație. în cel mai rău caz, ea este o succesiune de explozii – întrucât toate „vinile" noastre subterane sunt scoase la lumină, din cauza delictelor și violențelor reciproce. Oricât ar fi de greu de crezut, în majoritatea relațiilor siguranța emoțională nu este de găsit. Aceasta, deoarece majoritatea relațiilor creează dependență și sunt temporare. Ele se sfârșesc în neîncredere reciprocă și/sau în părăsire. Dar atunci când ne îndrăgostim, ne așteptăm ca celălalt să ne ofere nu numai siguranță, ci și stare permanentă de bine. Dacă ar exista un scenariu în viață, acesta ar trebui să fie! Ce mod mai bun de a vă pedepsi pe voi înșivă poate exista, decât să intrați într-o relație distructivă, după ce de abia ați ieșit din alta?!

Desigur, întrebarea se pune cum să evităm acest scenariu de a ne „în-drăgosti" și de a ne trăda pe noi înșine? Răspunsul este nu să refuzăm de a ne în-drăgosti sau să căutăm să ne izolăm – ci să ne „îndrăgostim" în mod conștient, sau, pur și simplu, „să fim" îndrăgostiți. A fi îndrăgostit înseamnă a fi prezent alături de cealaltă persoană prin suișurile și coborâșurile experienței. înseamnă a observa atracția. A observa judecățile care se ivesc. A observa dorința de a face plăcere sau de a fi îngrijit. A vedea când suntem acceptați necondiționat și când simțim condiții ce sunt impuse asupra darului acceptării și iubirii. înseamnă a intra în acea relație cu ochii deschiși, văzând tot ceea ce oferă ea. înseamnă a nu vedea selectiv. A nu vedea numai ceea ce vrem să credem. înseamnă a-i spune celeilalte persoane adevărul despre ceea ce simți, încă de la bun început. Nu numai a împărtăși admirația și aprobarea reciprocă, ci și fricile și judecățile. înseamnă a nu ascunde adevărul, unul față de celălalt. Dacă poți să ții ochii deschiși, pe măsură ce explorezi atracția pe care o simți față de celălalt, eviți sindromul „falsei capitulări". Rămânând treaz de-a lungul întregului proces, poți evita durerea și dezamăgirea de a te trezi după o lună sau după un an și a descoperi că totul a fost numai un vis. Totul se reduce la o singură întrebare: „Cât de onest vrei să fii?" Vrei să fii conștient de sentimentele tale și să-ți spui ție însuți adevărul? Vrei să fii conștient de sentimentele tale și să spui partenerului tău adevărul? Vrei să trăiești pe deplin sau să te trădezi pe tine însuți? Dacă-ți răspunzi cu sinceritate, vei ști în mod clar unde te afli în cadrul relației. De îndată ce ai ceva de ascuns, în psihicul tău va acționa înșelătoria . Are prea puțină importanță că este lucrarea sinelui fals sau a falsei capitulări. Lipsește o parte din tine. Unde a plecat? Și cine ești tu fără ea? Toate măștile trebuie smulse, dacă vrem să stăm față în față cu noi înșine și unul cu celălalt. Până atunci, nu e altceva decât un carnaval, un ritual al unui dans făcut în public, al cărui înțeles a fost uitat. Amintește-ți, fratele meu și sora mea. Eu văd cine ești. Eu văd fața din spatele măștii. Nu te mai ascunde de mine. Nu te mai trăda pe tine însuți. încetează de a mai căuta plăceri și de a evita durerea. Stai drept în tine însuți. Fă-te vizibil. Fii vulnerabil. Spune adevărul. Asta îți cer.

Calea spre a căpăta putere

Îți cer să înțelegi foarte clar că nimeni nu știe mai mult decât tine. .Nimeni nu are ceva să-ți dea, ceva ce nu ai deja. Uită de școli, de profesori, de guru. Uită cunoașterea seculară și parohială. Uită dogmele, științele ezoterice și metafizice. Nici una dintre ele nu te va elibera de suferință și durere. Ele doar vor adăuga ceva la povara pe care o duci. Fii realist în privința experienței pe care o trăiești. Aici există numai o singură persoană care trebuie să se trezească – și aceasta ești tu. Cei care au un dar să-ți dea, nu-1 vor ține pentru ei. Cei care țin pentru ei informația sau dragostea și nu ți le dau, nu au nici un dar pentru tine. Ferește-te de cei care vor să te facă să joci cum îți cântă ei, sau să nu miști în front. Ei nu fac altceva decât să-și umple buzunarele pe socoteala ta. Nu accepta ideea că mântuirea se află în altă parte. Nu este așa. Tu ori ai cheia, ori nu o ai. Dacă o ai, trebuie să începi să o folosești. Dacă nu o ai, ia-ți adio de la spiritualitate. Dacă altcineva are ceva ce tu nu ai, atunci tu și cu el sunteți condamnați împreună. Cel mai bun lucru pe care-l poți face este să lași totul în urmă și să pleci. De fapt, de ce să nu pleci oricum? De ce să nu faci orice îți aduce bucurie? Chiar crezi că, făcând ceva serios, te vei trezi? Te asigur că așa ceva iese din discuție. Orice lucru pe care-l consideri serios va fi atacat pe toate planurile, până ce îți vei da seama de absurditatea de a considera că ceva este sacru sau despărțit de viață. Iluminarea se produce odată cu un hohot de râs, nu cu un zâmbet înțelegător. Fii categoric cu oricine sau orice care ți-ar da indicații sau ți-ar lua libertatea. Nu trăi după regulile altcuiva. Trăiește după regulile lui Dumnezeu. Prețuiește șinele foarte tare. El este și trebuie să rămână de necontestat. Prețuiește-i pe ceilalți. Ei trebuie să fie întotdeauna respectați și lăsați liberi. Fără nici un echivoc și plin de bunăvoință, renunță la relațiile cu oameni sau organizații care îți spun ce să gândești și ce să faci. Nu accepta ideea că există ceva ce ai putea realiza, cu condiția să te porți mai bine, să fii mai vrednic, mai plin de spiritualitate, mai inteligent … poți să adaugi ce vrei. Nu umple buzunarele celor care îți fac promisiuni deșarte. Nu contează ce-ți promit: mai multă siguranță, mai mulți bani, mai multă pace a minții, mai multă iluminare. Prieten al meu, ești deja iluminat. Deja te afli în siguranță deplină. Deja ai pacea minții, cât și toate resursele necesare pentru a-ți împlini scopul creator. Există un singur lucru pe care nu-I ai – conștienta că toate acestea sunt adevărate. Nimeni nu-ți poate da această conștientă. Nici eu, nici un vânzător de mașini vechi și nici vreun înțelept care caută starea de samadhi. Dacă cineva îți spune că poate, e momentul să râzi în hohote. Pune-ți brațul în jurul umerilor lui și spune-i că asta e cea mai bună glumă pe care ai auzi-o în ultimii cincizeci de ani. Mă auzi? Nimeni nu-ți poate oferi această conștientizare! Conștienta nu e un dar, ci un gest al sinelui, o mișcare energetică pentru a fi prezent și a îmbrățișa viața. Conștienta există a priori în toate ființele. E suficientă dorința de a fi conștient – și conștienta există. Ea vine și pleacă o dată cu respirația. Dacă vrei să fii conștient, respiră! Inspiră pentru a îmbrățișa acest moment. Expiră, pentru a-i da drumul. Respiră, respiră, respiră. Fiecare respirație este un gest de conștientizare. Dacă aș veni la ușa ta și ți-aș spune că vând respirații de cinci milioane de dolari bucata, ai crede că este o glumă, nu-i așa? Mi-ai spune: „Foarte drăguț din partea ta, dar am deja toate respirațiile de care am nevoie". Bineînțeles că ai. Dar tot timpul uiți că le ai.

Continui să-ți cumperi polițe de asigurare, să te îndrăgostești de un prinț sau o prințesă, să umbli după doctorul X care să te facă bine, sau după Swami Y – și să capeți totul pentru câțiva bănuți. Vezi tu, cu toții au niște nume atât de lungi, încât mă mir că le poți pronunța! Respiră prieten al meu. Asta este, respiră rar și adânc. Nimeni nu are ceea ce ai tu nevoie. Mă auzi? Nimeni! Vezi tu, ești cu adevărat singur. Dar treaba nu e atât de gravă pe cât pare. Nu lipsește nici o parte din tine. Dacă stai un timp destul de lung fără să dai altora din puterea ta, vei aduce înapoi toate aspectele fragmentate și detașate din tine însuți – pentru bunul motiv că ele nu au dispărut niciodată. în goana ta spre ieșire, pur și simplu nu le-ai mai văzut. „Dacă stai un timp destul de lung, le vei căpăta." Grozav sfat din partea unui sfânt nu-i așa?! „Cred că ar fi mai bine să-l trimit pe tipul ăsta la niște cursuri sau seminarii de spiritualitate și afaceri, pentru că altfel n-o să-și găsească o cale în viață!", gândești tu. Hai să vă spun ceva. prieteni. N-am nevoie să-mi găsesc o cale. EU SUNT CALEA. Și tot așa sunteți și voi. Ia mai stați puțin – și o să prindeți înțelesul. Pentru că nu l-ați pierdut niciodată. Doar v-ați prefăcut că l-ați pierdut. Timp dz o clipă ați fost pe deplin prezenți – iar în momentul următor trupul vostru era acolo, dar mintea era în vacanță în

Bahamas. Acum – după treizeci de ani, sau câți or fi fost – puteți să vă aduceți înapoi, să vă cereți trupul înapoi și să fiți prezenți în clipa următoare.

Puteți crede că au trecut treizeci de ani între o respirație și alta? Ar putea părea ciudat, dar vă spun că este ceva obișnuit.

Nu trebuie să vă rușinați.

Data viitoare când te va întreba cineva câți ani, ai spune adevărul: „Oamenii zic că am 45 de ani, dar n-am respirat decât de patru ori!"

Glumesc. Chiar credeți că glumesc? De câte ori ai respirat complet conștient, fiind total prezent?

Nu-ți face griji în privința trecutului. începe acum. Respiră și ce-re-ți viața înapoi. Respiră și dă drumul la cârjele mentale și emoționale pe care te-ai sprijinit. Respiră și dă afară toate cuvintele care ți-au fost spuse vreodată de către fiecare persoană autoritară. Respiră și relaxea-ză-te. Respiră și întărește-te. Respiră și fii. Ești autentic. Ești intact. Ești copilul marelui Spirit care ne însuflețește pe toți.

O biserică fără ziduri

Comunitatea spre care vă chem eu este o biserică fără ziduri, un loc în care oamenii de toate credințele se adună pentru a se iubi, a se sprijini și a se cinsti unul pe altul. Biserica mea nu are nici o legătură cu ceea ce voi numiți creștinism, sau cu orice dogmă care-i separă pe oameni. Nu are nici o legătură cu nici o ierarhie religioasă, sau cu o structură organizată în mod elaborat. Cu toții sunteți bineveniți în biserica mea. Și cei săraci și cei bogați, și cei bolnavi și cei sănătoși. Cei care rostesc numele meu, cât și cei care rostesc numele oricăruia dintre frații și surorile mele. Eu nu mă ridic împotriva nici unui bărbat și a nici unei femei, ci sunt în favoarea oricărui bărbat și a oricărei femei – deoarece fiecare este copilul lui Dumnezeu. Eu sunt pentru sfințenia tuturor ființelor care, în nevinovăția lor, binecuvântează creația cu prezența lor. Eu preamăresc viața în toate formele ei, cât și starea ei esențială de lipsă de formă. Vă îndemn să fiți cu mintea deschisă. Când intrați în biserica mea, nu e nevoie să vă scoateți haina sau pălăria, dar vă rog să lăsați afară prejudecățile. Ele nu își au locul în biserica mea. Veniți la altarul meu, nu ca să vă păstrați judecățile – ci ca să le mărturisiți, să le lăsați în grija lui Dumnezeu în fața fraților și surorilor voastre. Nu trebuie să purtați o îmbrăcăminte specială pentru a intra în sanctuarul meu, dar trebuie să vă înconjurați și să vă umpleți de conștienta egalității voastre cu toate ființele. Biserica mea este un loc de pace și reconciliere. Este un loc unde fricile sunt recunoscute și delictele sunt iertate. Biserica mea îi privește cu bucurie pe toți cei care-și recunosc greșelile. Nu alungă pe nimeni care caută siguranța brațelor ei iubitoare.

Multe congregații pretind a fi ale mele, dar ele se cramponează de fricile lor și își instituționalizează judecățile. Străinii și cei în afara societății nu sunt bineveniți în sanctuarele lor. Au construit o închisoare pe care au numit-o biserică. Aș prefera mai degrabă să mi se facă slujbe de către criminali și hoți. decât de către cei care pretind că fac voia mea – ju-decându-i și excluzându-i pe ceilalți. Nu am tolerat niciodată și nu tolerez ipocrizia. Cei care se numesc ghizi spirituali ar trebui să dea un exemplu sincer celorlalți. Nu trebuie să fie perfecți, dar ar trebui să aibă curajul de a-și recunoaște greșelile. Ar trebui să fie cinstiți în privința calității lor de om. Ar trebui să se dea jos de pe piedestale și să învețe să dea altora putere. Nimeni nu trebuie să se aștepte să fie ceva deosebit, ieșit din comun In ceea ce privește propria persoană sau sfătuitorii lui spirituali. A-i cere altuia să nu facă greșeli este un lucru lipsit de realism și de bunătate, în schimb, ar trebui să li se ceară învățătorilor și ghizilor să fie cinstiți și deschiși, să fie oameni. Să-și recunoască greșelile. Să aibă compasiune pentru greșelile celorlalți. Să creeze un climat de înțelegere, siguranță și dragoste. Aceasta oferă biserica mea. Un loc sigur. Un loc plin de iubire. Un loc în care fiecare persoană se poate conecta la esența ei spirituală.

Iubirea și sabia adevărului

Iubirea vă provoacă întotdeauna să fiți flexibili în credințele voastre și să-i lăsați pe ceilalți să intre în inima voastră. Ea întotdeauna desființează limitele dintre lucrurile cu care sunteți obișnuiți (procese din trecut) și ceea ce simțiți că este de acceptat (unitatea de vederi a gândirii de grup). Acesta este genul de iubire la care nu faceți apel cu u-șurință. Conceptul vostru despre iubire este întinat de către nevoia de acceptare a ego-ului. Aceasta este o versiune banală, blândă a ceea ce este cea mai mare forță de trezire din univers. Vă ofer sabia pe care am spus că o aduc. Folosiți-o pentru a îndepărta țesuturile moi și grase din jurul inimii voastre și faceți ca exercițiul respirației să nu mai fie necesar. Folosiți-o pentru a îndepărta dependența de celălalt și conștienta de victimă din noțiunea voastră despre iubire. Versiunea voastră despre iubire este slabă, exclusivistă, puțin critică. De fapt, nu e de loc iubire. Iubirea are în interiorul esenței ei un potențial uriaș de purificare și trezire. Ea oferă o experiență kundalini care distruge condiționările trecutului. Ea pare a fi blândă și liniștită, dar este mai tare decdt oțelul și mai puternică decât un cutremur. Iubirea nu este doar un creator, ci și un distrugător. Ea distruge trecutul. Face să dispară ceea ce nu mai e necesar, astfel încât noul să poată lua naștere. Iubirea nu este doar îmbrățișarea apei care hrănește și sprijină, ci și focul spiritului care purifică. Ioan v-a botezat cu apă și v-a spus că eu vă voi boteza cu foc* Când auziți pentru prima dată cuvintele mele, ele sunt ca flacăra purpurie a zorilor care se ridică blând deasupra orizontului. Dar când cuvintele mele pătrund de-a binelea în inima voastră, ele vor pârjoli ca soarele deșertului, sau ca flacăra roșie a rugului. Eu nu vă ofer o versiune banală a iubirii sau spiritualității. Iubirea mea pentru voi nu a fost blândă acum două mii de ani – și fără discuție că nu este nici acum. Voi vedeți iubirea mea ca fiind blândă, deoarece vă este teamă de mânia voastră. Considerați că mânia voastră este negativă. Nu îi înțelegeți potențialul pentru trezire. Nu vă dați seama că mânia îndreptată împotriva nedreptății este una dintre cele mai înalte forme de iubire. Când încetați de a vă mai proiecta mânia și frica asupra lumii, puteți sta de partea adevărului, fără să le faceți rău celorlalți. Nu vă ridicați împotriva individului, ci împotriva neadevărului. Chiar și atunci când vă opuneți falsității, simțiți compasiune pentru cei care se agață de credințe false. Nu-i criticați, dar vă opuneți ideilor lor greșite cu o fermitate și o claritate care pătrund foarte adânc și dau la iveală frica și nesiguranța pe care se bazează toate iluziile.

Când iubirea este atotcuprinzătoare, ea îmbrățișează totul ca pe ea însăși. Este ca apa: feminină, care acceptă fără discriminare. Când iubirea este profundă, ea distruge toate obstacolele care-i stau în cale. Este ca focul: masculină, selectivă, care stă numai de partea adevărului. Mulți dintre voi îl cunosc pe Iisus cel blând și feminin. Dar câți îl cunoașteți pe cel puternic și masculin? Cel care aduce sabia judecății, sabia adevărului. Amândouă sunt necesare. Dacă mă cunoașteți, trebuie să aduceți la un loc în voi atât latura masculină, cât și cea feminină. Fără partea masculină, spiritualitatea este feminină și slabă. Nu are potențial pentru trezire.

O biserică vie

Biserica spre care vă chem eu trebuie să accepte ambele laturi -atât cea masculină, cât și cea feminină. Ea trebuie să primească cu bucurie și tară condiții pe toată lumea, fiind în același timp total dedicată adevărului – fără să facă nici un fel de compromis. Într-o biserică vie, fiecare persoană este liberă să-și hotărască propria cale spirituală. I se garantează libertatea totală de a urma calea dorită – iar, în schimb, ea trebuie să garanteze și celorlalți aceeași libertate. Ea acceptă să nu încerce să convertească sau să îndrepte pe nimeni. Ea pretinde acceptare și sprijin necondiționat în drumul ei și dă celorlalți același lucru. Oricine care încalcă această înțelegere este rugat să discute public motivația și comportamentul său și să asculte ceea ce-i spun ceilalți. Scopul nu este să facă pe cineva să se simtă rușinat sau jenat, ci să asculte și să ajute și, în cele din urmă, să lămurească dacă persoana respectivă acceptă îndrumările spirituale care conduc comunitatea. Toate violările încrederii publice sunt tratate într-un mod plin de iubire și compasiune. Dorința este ca întotdeauna să existe înțelegere și acceptare. Dar ideile călăuzitoare nu trebuie să fie niciodată lăsate de-o parte și nu se face nici un compromis. Adevărurile spirituale nu trebuie să fie niciodată ajustate sau revizuite, pentru a se conforma slăbiciunilor oamenilor sau pentru a le ierta greșelile. Greșelile trebuie recunoscute și iertate. A recunoaște că ceva este greșit, înseamnă a-1 îndrepta. Astfel de moduri de a înțelege lucrurile apar în mod spontan, atunci când indivizii vor să-și privească comportamentul și să vadă impactul pe care acesta îl are asupra celorlalți și asupra lor înșiși. Corectarea și iertarea merg mână în mână. Fără iertare, corectarea este imposibilă. Fără corectare, iertarea este incompletă. Biserica vie sau templul viu trebuie să știe clar ce e de făcut și să se dedice cu credință acestui proces. Dacă el este plin de iubire, de iertare și de sprijin, vor fi atrase multe categorii de oameni înspre el. Flexibilitatea, toleranța și deschiderea bisericii/templului, cât și a membrilor acestora, vor fi testate în mod continuu. In permanență trebuie să existe fermitate interioară și amabilitate spre exterior. Toți oamenii trebuie tratați în mod egal și cu mult respect. în biserica vie sau în templul viu. puterea se află întotdeauna în mâinile congregației. Rolul preotului este de a conduce prin exemplu personal și de a le da altora forța de a merge pe propria lor cărare spiri- tuală unică. Cu cât preotul reușește să le dea mai multă putere celorlalți, cu atât membrii organizației participă mai activ. Prin urmare, nu contează dacă preotul pleacă, deoarece programele bisericii sau templului îi păstrează energia și coerența.

Prin faptul că le dă, cu măiestrie, forță celorlalți, un preot bun face în așa fel încât să nu mai fie indispensabil. Treaba lui este doar să ajute ca niște congregații formate pe baza unei paradigme vechi să se transforme în unele bazate pe paradigme noi. Fiind o persoană care ușurează cu măiestrie munca celorlalți, el îi îndeamnă să-și asume responsabilitatea, să împartă darul lor cu alții și să co-creeze împreună cu el întreaga organizație. Atunci când congregația a căpătat forță deplină, activitatea preotului este încheiată și el se va îndrepta spre un alt loc, care să-i ofere noi provocări. O congregație foarte puternică nu are nevoie de un preot, deși poate avea unul – dacă dorește. Un comitet de îndrumare, constituit atât din membri vechi, cât și din cei noi, poate călăuzi biserica prin consens intuitiv, adunând întreaga congregație atunci când trebuie să se ia hotărâri importante. Membrii comitetului ar trebui să funcționeze pe rând, astfel încât să nu-și creeze atașamente față de rolul lor de persoane care iau decizii.

Comitetele de îndrumare trebuie să aibă grijă să-și amintească în permanență exemplul de dăruire, cât și forța date de preotul fondator. Ei trebuie să ajute congregația să păstreze și să exprime în continuare viziunea originară a unui „loc plin de iubire și în care nimeni nu judecă pe nimeni, loc în care oamenii capătă puterea de a-și împărtăși darurile cu ceilalți". în cazul în care locul nu mai este sigur, sau dacă membrii nu sunt în continuare implicați în mod activ în biserică, energia noii paradigme a sinergiei creatoare se va transforma repede în energia vechii paradigme de polarizare, separare și luptă pentru control. Nu spun acest lucru pentru a vă transforma în constructori de biserică, deoarece – cinstit vorbind – singura biserică de care aveți nevoie e cea care se află în propriile voastre inimi. Dar, dacă mergeți la o biserică sau la un templu exterioare vouă, vă va fi de folos să înțelegeți dinamica ce vă poate da capacitatea de a crea un spațiu sigur și plin de iubire. Toate instituțiile sociale pot fi transformate, urmând îndrumările pe care vi le-am împărtășit.

Bisericile, școlile, întreprinderile, creșele, închisorile, agențiile guvernamentale pot fi toate mobilizate spre un scop spiritual, prin implementarea acestor idei simple. Trei lucruri pot fi spuse despre învățătura mea. In primul rând, ea este simplă. în al doilea rând, ea se aplică tuturor situațiilor, circumstanțelor și mediilor. în al treilea rând, dacă o practicați, veți găsi pace în inimi și armonie în cadrul relațiilor. Ați putea crede că aceste caracteristici recomandă învățătura de la sine, dar priviți în jurul vostru. Vedeți cumva că s-a făcut coadă la ușa mea?! Și totuși, cultele țâșnesc de pretutindeni. Religiile fundamentaliste sunt în floare. Oamenii continuă să se îngrămădească în număr mare căutând darshane* pe lângă swami și guru. Să nu mă înțelegeți greșit. Eu nu sunt împotriva membrilor religiilor fundamentaliste. nici împotriva vreunui swami sau guru. Ceea ce vreau să subliniez este că învățătura mea – care funcționează fără greș – nu este foarte populară. Oamenii înțeleg oarecum – în mod intuitiv – că, dacă ei urmează această cale, viețile lor nu vor mai fi niciodată aceleași. Ei nu sunt siguri că vor cu adevărat să se petreacă o revoluție în viața lor. Eu înțeleg asta. Mulți oameni doresc să se joace de-a acceptarea, păstrând, în același timp, dependența lor de control. Ei vor să-i iubească pe alții care sunt la fel cu ei, în timp ce continuă să-i judece pe cei care sunt diferiți de ei. în felul acesta, ei par a avea o înaltă spiritualitate, fără să riște să devină vulnerabili. Ei vorbesc despre iubire, dar țin în jurul lor un înveliș dur, care alungă iubirea departe. Fii au o imitație de iubire și nu o iubire adevărată. Iubirea adevărată ar face să se spargă învelișul și să le iasă viețile la lumină.

Consecvență

Consecvența provine din fidelitate față de sine, din capacitatea de a accepta și de a fi în cadrul propriei tale experiențe, indiferent dacă aceasta este la fel sau diferită de experiența celorlalți. Consecvența se manifestă atunci când acțiunile cuiva sunt în concordanță cu cuvintele lui. O persoană consecventă este demnă de toată încrederea. Asta nu înseamnă că nu face greșeli. Bineînțeles că face și nu îi este teamă să-și recunoască greșelile în fața lui sau a celorlalți. O persoană consecventă nu se pedepsește atunci când descoperă că a tăcut o eroare. Ea găsește un mod de a se amenda pentru greșelile făcute. Iar dacă nu găsește, se iartă și se străduiește să nu facă din nou aceeași greșeală. O persoană consecventă învață întotdeauna din propria sa experiență. Devine din ce în ce mai cinstită și mai credincioasă ei însăși. Și, cu cât este mai cinstită și mai credincioasă ei însăși, cu atât devine mai cinstită și mai credincioasă celorlalți. Consecvența interioară și calitatea exterioară de a fi un om de încredere merg mână în mână. Cu cât se cunoaște mai mult pe ea însăși, cu atât mai limpede este comportamentul ei față de ceilalți. Nu face promisiuni și nu-și ia angajamente pe care nu Ie poate ține. Spune „nu" și „da", atunci când chiar asta vrea să zică și „nu știu" atunci când un lucru nu îi este clar. Posibilitatea de a nu fi înțeles și de a se crea abuzuri este sub control, datorită dorinței sale de a spune adevărul despre ea însăși. Învățătura mea încurajează consecvența ca pe atributul de bază al procesului de trezire. Orice comportament plin de iubire față de ceilalți provine din consecvență interioară – care cere să te iubești, să te prețu-iești și să-ți spui ție însuți adevărul. Prin urmare, spațiul sigur, plin de iubire, în care nimeni nu judecă pe nimeni al comunității spirituale este desemnat să-I ajute pe individ să stea față în față cu el însuși. Toate relațiile sale cu ceilalți – chiar și interacțiunile cele mai tulburi – se vor modifica, atunci când el va fi învățat să își spună lui însuși adevărul și să se prețuiască.

Biserica mea este o comunitate terapeutică, dar fără terapeuți. Fiecare persoană este prezentă acolo pentru a se autovindeca și toți ceilalți sunt doar martori la acest proces. Ei nu vin ca să o analizeze, să o îndrepte sau să o lumineze. Ei vin, pur și simplu, pentru a o accepta și a fi martori la procesul ei de vindecare. Având încredere că acesta o va duce exact unde vrea ea să meargă, ei își reîntăresc încrederea în propriul lor proces. Lucrarea mea se referă întotdeauna la a te da la o parte și a avea încredere în vindecarea făcută de către spirit. Atunci când încercăm să devenim noi vindecătorul, preotul, învățătorul, tehnicianul nu facem altceva decât să adăugăm mai multă confuzie, frică și vinovăție în viețile tuturor. Prin urmare, eu nu ofer nici un fel de tehnică pentru îndreptare și mântuire. Eu vă ofer un spațiu sigur, cât și oportunitatea de a ieși în față și a spune adevărul despre experiența voastră – vouă înșivă și celorlalți. Vă dau șansa de a co-crea acel spațiu sigur și de a vă oferi să fiți martori blânzi pentru ceilalți. Asta-i tot. Ajunge pentru o viață întreagă. Pentru a evolua, pentru a trece prin frici le voastre, pentru a vă trăi mai complet viața, nu trebuie să aveți toate răspunsurile. Pe măsură ce vă spuneți povestea și sunteți martori la poveștile altora, începe în inima voastră procesul alchimic de transformare. Și acesta este cel care se ocupă de călătoria voastră, nu voi sau eu. Nu pot să vă spun unde vă va duce această călătorie. De fapt, nu este important să știți. Dar vă pot spune să aveți încredere în proces și să știți că el vă duce acasă la voi înșivă, acasă la cea mai profundă intimitate, acasă la conexiunea voastră eternă cu divinul. Procesul este frumos. Este misterios. Este dincolo de predicție, așteptare sau înțelegere. Rămâneți ancorați în el – și toate poverile vă vor fi luate de pe umeri. Rămâneți ancorați în el și tot ceea ce este real și adevărat în voi va prinde aripi.

Colaborare

Scopul comunității nu este instruirea spirituală, ci colaborarea. Comunitatea cu adevărat spirituală apare numai în măsura în care ea creează o minte deschisă și o inimă deschisă. Nu poți crea o minte deschisă, dacă propovăduiești o dogmă. A le da oamenilor răspunsuri este o formă de manipulare și de control. Ceea ce trebuie să faci este să-i ajuți să-și formuleze întrebările și să înceapă să-și caute răspunsurile. Dă-le forța de a-și urma călătoria înspre înțelegere de sine. Și fă-i să știe că acea comunitate este un loc în care ei își pot împărtăși ideile, fără să fie judecați sau mustrați. Respectă capacitatea fiecărui membru de a-și găsi drumul – și îl va găsi. Nu poți crea deschidere a inimii dacă alungi pe cineva din comunitate sau îl tratezi în mod preferențial. Oamenii își deschid inimile, atunci când se simt bine veniți și tratați ca egali. Nimic nu închide inima mai rapid decât competiția pentru iubire și atenție. Majoritatea oamenilor se simt profund răniți emoțional și reacționează rapid și în defensivă chiar și la o aluzie de incorectitudine – chiar dacă nu a fost făcută cu intenție. De aceea, comunitatea trebuie să se concentreze în primul rând pe a stabili granițe clare și un proces sănătos de evoluție a grupului. Fiecărei persoane trebuie să i se dea șansa de a fi auzit. Fiecare membru trebuie încurajat să nu-și înnăbușe sentimentele sau să le ascundă de ceilalți. Atunci când se creează un spațiu sigur în care sentimentele pot fi exprimaie fără să-i atace pe ceilalți, pot fi desființate înțelegerile greșite, judecățile și proiecțiile. Oamenii se pot întoarce spre inimile și trupurile lor. Respirația este regăsită. Încrederea este restabilită. Este absurd de presupus că acest gen de reconciliere fizică, emoțională și mentală se poate întâmpla fără existența unui mediu plin de iubire care să o facă posibilă. A lăsa un grup, fără să-i oferi îndrumări și modalități de desfășurare ale procesului, este ca și cum ai lăsa singur în casă un copil care de abia a învățat să umble. E posibil ca primele cincisprezece minute să fie totul în regulă, dar după aceea va găsi detergenții de sub chiuvetă și sertarul unde se țin cuțitele. Nu cred că ați vrea să vedeți urmarea! Dar o știți cu toții. O vedeți, iar și iar. De îndată ce ego-urile se ridică la atac și apărare, în foarte scurt timp câmpul de bătălie este acoperit de cadavre. Și apoi, bineînțeles că mai există și răniți care stau pe picioare, cei care au fost loviți și nu știu încă acest lucru. Credeți că sunt absolut normali, până ce faceți ceva care le declanșează furia reprimată. Nu, nu cred că vreți să lăsați singur un grup de oameni răniți, care să aibă grijă de ei înșiși. Vreți să-i învățați ce înseamnă limite, cum să creeze și să păstreze un loc sigur, plin de iubire, în care nimeni nu judecă pe nimeni. Vreți să-i învățați cum să-și comunice sentimentele, fără să-i acuze pe alții, sau să-i facă responsabili pentru ceea ce simt.

Mulți oameni care se alătură unor comunități spirituale încearcă cu disperare să găsească iubire și acceptare. Ei spun „da'" regulilor comunității, fără să le înțeleagă. Iar atunci când vine momentul în care se apasă pe anumite butoane, ei pot exploda într-o criză de furie, atacând tot ceea ce le stă în cale. Ce faceți într-o asemenea situație? Păi, nu prea puteți să le citiți regulamentul și să le cereți să-l urmeze! Ei nu vă vor lăsa să-i corectați și să le țineți predici. Singurul lucru pe care-l puteți face este să puneți regulile în practică. Asumați-vă responsabilitatea pentru gândurile și sentimentele voastre. Nu faceți proiecții. Ascultați, fară să întrerupeți. Nu permiteți să fiți opriți atunci când vorbiți, sau să fiți călcați în picioare – și cereți să fiți ascultați în același mod în care ascultați și voi. Nu atacați. Nu vă apărați. Cereți să fiți tratați în mod egai. Atunci când nu dați vina pe altcineva ci insistați să existe egalitate, furia se risipește, iar comunitatea primește o dovadă vie a modului în care acționează regulile. Un nucleu format din membrii comunității trebuie să pună cu măiestrie în practică aceste reguli. întreaga comunitate învață din proces, prin măiestria lor de a oferi modele în cadrul lui – și chiar și cele mai dificile situații pot fi rezolvate într-un mod care respectă pe toată lumea. Atât inima, cât și mintea au tendința de a se închide. Dacă nu știi acest lucru, atunci ești un mare naiv. Dacă intri într-o comunitate alături de alții, așteptând ca toată lumea să fie tot timpul deschisă, te vei trezi într-un mod foarte brutal. Vei vedea cum toți acești oameni „iubitori, spiritualizați" o iau razna, acționând tară echivoc sub impulsul rănilor lor. Și te vei întreba: „Ce caut eu aici? Și aici este la fel de rău ca în familia mea, ba poate chiar mai rău!"

Ei bine, am să-ți spun eu de ce. Ai venit ca să te lămurești în privința condiției umane. în privința experienței ego-ului tău și a ego-urilor celorlalți. Trebuie să înțelegi că fiecare are o parte întunecată. Fiecare are în el ceva neasimilat, traumatizant. E momentul să renunți la părerile false pe care ți le-ai făcut în privința a ceea ce înseamnă o comunitate. Nu este o experiență ușurică și blânduță. Seamănă mai mult cu un furnal alimentat cu cărbunele pe care fiecare îl scoate din pivnița celuilalt. Nu e nimic distractiv sau plăcut. Și nu-ți este nici de mare ajutor și nici nu te schimbă – decât dacă înveți de foarte devreme cum să acționezi în cadrul procesului. Din acest motiv, mulți oameni hotărăsc să evite spiritualitatea interactivă care se bazează pe trăiri ale inimii. Ei își continuă călătoria lor separată, meditând șase ore pe zi, urmând calea lungă a însingurării. Pentru mulți dintre ei, aceasta este doar o retragere din fața focului. Durează mult mai mult să înconjori focul, decât să treci prin el. Dar nu încerca să mergi prin foc, fără să fii bine pregătit. Nu intra într-o comunitate cu alții, fără să înțelegi cât de puternică este acțiunea ego-ului în cadrul experienței tale și a experienței altora. învață cum să trăiești împreună cu ego-ul, atunci când el scoate capul. învață cum să mergi alături de ego, să-l recunoști și să renunți la el. Dezvoltă-ți abilități potrivite pentru acest proces. Pune în practică regulile. Atunci vei putea călca pe cărbuni încinși.

Inimă deschisă, minte deschisă

Atunci când mintea ta este închisă, se închide și inima – și vice-iversa. Nu contează cu adevărat care se închide prima – cealaltă vine repede din urmă. Nu te aștepta ca mintea să stea deschisă. Nu o va face. O minte deschisă este o minte eliberată de prejudecăți. Cât durează până când în mintea ta apare o prejudecată sau o judecare a altuia? Fii cinstit. Se întâmplă la două ore, la două minute, sau la două secunde? Între aceste judecăți, mintea rămâne deschisă. Atunci când ele a-par, mintea se închide și rămâne închisă, cât timp prejudecata e păstrată. Nu încerca să te oprești de la a mai emite judecăți. Este un exercițiu inutil. în schimb, fii conștient de judecățile care apar în mintea ta, privește-le și lasă-le să plece. Dacă faci acest lucru, vei descoperi că va exista mai mult spațiu între emiterea de judecăți, mai mult timp în care mintea ta este liniștită, relaxată și deschisă. Dacă te afli într-un grup sigur și plin de iubire, folosește prezența acelor oameni pentru a-ți expune prejudecățile. Mărturisindu-le altora, le lași să iasă cu și mai mare forță decât o poți face de unul singur. De asemenea, ajuți la stabilirea în acea comunitate a unui climat în care ego-ul este recunoscut ca un fenomen natural, existent la toți oamenii. El vine și pleacă. Uneori cu furie. Uneori cu tristețe. Ajuți să se creeze o atmosferă în care nimeni nu se autopedepsește pentru că a avut un atac de ego. Prin urmare, ego-ul este tratat cu mai multă lejeritate și lăsat să plece mult mai ușor. Apare tot mai mult umor. Ego-ul nu mai este hrănit de către ego, ci de altceva. De ceva blând și îngăduitor. De ceva plin de milă, de acceptare și de iertare. Nu contează ce nume îi pui. Unii îl numesc Spirit/Duh. Alții îl numesc Șinele Superior. Alții – Prezența Iubirii. Numele nu contează. Oricum i-ai spune, el este acel aspect din tine care nu este neliniștit sau rănit. Este conștienta întregului, în care adastă toate părțile. Mărturisindu-ți prejudecățile, stabilești conexiunea cu întregul. Mintea deschisă și inima deschisă revin. Permițându-le fratelui și surorii tale să-ți fie martori, pui în lumină egalitatea ta cu ei. Recunoști: „Și eu sunt o persoană care judecă. Eu nu sunt diferit de voi". Prin exercițiul mărturisirii voluntare se naște o comunitate în care toți sunt egali. Nimeni nu este mai spiritualizat decât ceilalți. Cu toții au prejudecăți. Toți vor să scape de ele și să se întoarcă la pace. Nimeni nu dă cu pietre și nu critică pe altul pentru prejudecățile sale. Nimeni nu-i citește din regulament. Prin faptul că el recunoaște o greșeală sau o încălcare a limitelor, tu conștientizezi: „Uite, eu nu sunt cu nimic diferit de fratele meu"'. Recunoașterea greșelilor nu înseamnă că te pretinzi a fi spiritualizat, nu este o dorință spre perfecțiune și nici rușine ca nu ești perfect. E doar o acceptare a ego-ului, pe măsură ce el apare și apoi se estompează. Este răbdare și compasiune. Aceasta face ca locul să fie și mai sigur.

Atunci când stabilești un climat în care ego-ul este acceptat și iertat, viața devine mult mai ușoară pentru toată lumea. Spiritul îmbrățișează acum cu multă iubire ego-ul. iar tendința acestuia de a face ca mintea să se detașeze este diminuată. Pe măsură ce violențele sunt din ce în ce mai rare și mai puțin grave, rănile sufletului au timp să se vindece. Despre asta e vorba în biserica mea. Este o comunitate care vindecă. O comunitate de binecuvântare și iertare necondiționată. Un loc sigur în care ego-ul apare, tară să fie judecat sau condamnat. Un loc sacru, în care fiecare contra acțiune, fiecare mișcare făcută din frică este recunoscută cu blândețe și lăsată să plece. Un sanctuar în care inima și mintea se închid – doar ca să se deschidă și mai deplin către prezența iubirii.

Mândria spirituală

Crede că ești mai departe pe cărare decât oricine altcineva este Linândrie spirituală. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, nu ți-ar fi de nici un folos să-t știi sau să-l pretinzi. Ceea ce îți este de folos este compasiunea față de sine, compasiunea față de alții. Ceea ce îți este de folos e să știi că fiecărei persoane i se oferă lecția care este perfectă pentru ea, iar dacă o învață, nu poate nimeni spune cât de departe a ajuns. Să nu crezi că ai capacitatea de a măsura în mod corect progresul spiritual al cuiva, inclusiv al tău. Nu o ai. N-ai cum să știi. O persoană, care pare a fi rămas mult în urmă, poate trece în fața ta într-o secundă. Iar una care pare a fi mult avansată, poate fi serios încetinită. întreaga idee referitoare la în față și în urmă nu are nici un sens, întrucât n-ai de unde să știi care este linia de pornire sau linia de final. Nu e neapărat nevoie ca ceilalți să înceapă de unde ai început tu. Nu e neapărat nevoie ca ceilalți să încheie unde închei tu. Unii parcurg o călătorie scurtă, înțesată cu provocări care le frâng inima. Alții au o călătorie lungă, alcătuită din multe lecții neinteresante. Poți să te uiți la ceilalți și să crezi că înțelegi – dar asta nu înseamnă decât că te amăgești. Habar nu ai despre ce este vorba în viața celuilalt. De fapt, nici măcar nu este treaba ta să știi. Se întâmplă destule lucruri în viața ta ca să fii tot timpul ocupat. A înțelege care-ți sunt lecțiile și a începe să ți le însușești este o activitate care durează o viață întreagă. Dacă ești învățător spiritual, întreabă-te dacă ai ales acest rol ca să eviți să înveți lecțiile pentru care ai venit aici. Atunci când ești o autoritate și spui altora ce să facă, nu trebuie să te uiți niciodată la tine însuți. Să fii sigur că nu vei putea să te ascunzi pentru totdeauna. Cu timpul, rufele tale murdare vor fi date la iveală. Este inevitabil. Toată lumea vine aici și crede că poate să dispară. Unii oameni se pricep foarte bine să o facă. Ei dispar timp de cincizeci sau șaizeci de ani. Când se întorc, sunt siguri că nimeni nu-i va recunoaște. Dar. de îndată ce intră într-un magazin din cartier, știu că jocul s-a sfârșit. Nimeni nu se poate ascunde pentru totdeauna. Asta, deoarece aici e un loc unde toți sunt găsiți. Mai devreme sau mai târziu, tuturor li se dă deșteptarea. Aceasta este natura călătoriei fizice. Până la urmă, chiar ai să te obișnuiești cu ea Le vine rândul chiar și acelor dintre voi care tândălesc la sfârșitul cozii. Cel care vă strigă pe nume nu moare până ce nu ajunge și la tine. Și chiar dacă ar muri, altcineva i-ar lua locul. Nu te poți ascunde. Nu poți deveni invizibil în mod permanent. Probabil că treaba asta ți se pare ciudată. La urma urmei, majoritatea oamenilor de pe planeta Pământ fie că se deghizează într-un mod inteligent, fie pretind că nu sunt acasă, atunci când sună soneria. Negarea se infiltrează absolut peste tot. Dar nu contează. Nu acești oameni conduc spectacolul. Cel din spatele măștii este persoana care ia toate deciziile. Cel din spatele măștii îl cheamă pe străin la ușă ca să sune deșteptarea. Voi credeți că autoritatea se află în afara voastră și că totul vi se întâmplă. Nu e așa! Autoritatea este înăuntru și faceți ca totul să se întâmple, pentru ca să vă treziți. întreaga planetă are misiunea de a se trezi. De aceea sunt atâția oameni care par a fi adormiți. Cum s-ar putea ei trezi, dacă nu ar dormi sau, cel puțin, nu s-ar preface că sunt adormiți? Nu aceasta e planeta pe care trebuie să vă aflați, dacă vreți să vă ascundeți. Nu acesta este locul pe care trebuie să vă aflați, dacă vreți să rămâneți adormiți. Dacă scopul vostru este să nu fiți conștienți, atunci vă aflați într-un loc periculos! Toți oamenii care acum umblă în somn, într-o zi își vor da seama că au plecat din pat și din casă și umblă pe stradă. O vor face într-un mod destul de simplu: izbindu-se unul de altul. Despre asta este vorba în această călătorie interactivă: încălcarea limitelor, coliziuni, abuzuri, numiți-le cum vreți. Totul pare a fi intenționat, dar în realitate nu este. Nimeni nu știe în mod conștient că urmează să se izbească de altcineva. Așa se întâmplă. Apoi, dacă este deștept, se trezește și spune: „îmi pare rău, nu te-am văzut". Iar semenul îi răspunde: „Nu face nimic. Nici eu nu te-am văzut." Ce altceva mai e de spus? Dacă totul e luat ca un afront personal și individul răspunde: „Ba m-ai văzut, mizerabile!" ce ar dovedi aceasta? N-ar dovedi că el a fost atacat. Ar dovedi doar că se simte atacat. Și despre asta este vorba cu adevărat aici: un grup de oameni care se simt atacați. Nu e o imagine exactă a ceea ce se întâmplă, dar este una acceptată de către toată lumea. Asta, deoarece toți interpretează comportamentul. Toți presupun că totul se face cu o anumită intenție. Fiecare crede că știe care este motivul celeilalte persoane. Dar, bineînțeles că nu-l știe. Nu are nici un fel de idee de ce s-a izbit cineva de el.

Ați auzit despre căsătoriile aranjate? Ei bine, aceasta este o izbire aranjată. Ambele persoane aflate în spatele măștilor au decis să-și ofere una alteia posibilitatea de a-și aduce aminte că se pot trezi în același moment. Atunci când au aranjat întâlnirea, nici una dintre ele nu știa că se vor simți amândouă atacate, atunci când acest lucru se va întâmpla. Aceasta, deoarece atunci când au aranjat întâlnirea, fiecare a luat contact cu intențiile celuilalt: de a cinsti și de a ajuta – nu de a face rău sau de a agresa. Nici una dintre ele nu și-a făcut griji în privința a ceea ce urma să se întâmple, deoarece a avut încredere în intenția celuilalt. Amândoi au știu că, orice s-ar întâmpla, totul va fi în regulă. Dacă ai intra în legătură cu intenția fiecărei persoane de a te trezi și de a te ajuta să te trezești, nu ai lua ca pe un afront personal nici un fel de imixtiune. Ai spune doar: „Iartă-mă, frate al meu. Nu te-am văzut. Mulțumesc că ai sunat deșteptarea. Acum voi fi mult mai atent'". Nu izbitura e cea care rănește, ci interpretarea pe care i-o dai. Faptul că îl condamni pe cel care te-a izbit. Faptul că te condamni pe tine însuți, pentru că ai fost izbit. De îndată ce numim acest lucru abuz, pierdem din vedere ce rol avem noi în toate astea. Proiectăm responsabilitatea asupra altcuiva. Credem că nu făceam nimic altceva decât să ne vedem de treabă și, deodată, vine o persoană răutăcioasă care ne atacă. Nu asta s-a întâmplat. Aceasta e enorma autoînșelare, uriașa minciună pe care încercați să o treceți asupra altora. Vă străduiți să vorbiți unul cu altul de pe poziții de victime și vă minunați de ce fiecare este pedepsit în permanență. Nu există nici o întâlnire la baza căreia să nu fi existat cinste și simț al responsabilității personale. Nu există nici o întâlnire Ia baza căreia să nu fi existat iertare de sine și compasiune pentru ceilalți. Dacă vreți să vă întâlniți, dacă vreți să vă treziți împreună, trebuie să încetați de a mai interpreta ce se întâmplă și să lăsați lucrurile așa cum sunt. Puteți fi uluiți de izbitură. îi puteți spune celeilalte persoane că sunteți surprinși. Dar să nu credeți că înțelegeți de ce s-a întâmplat totul, întrebați. Verificați. Comunicați în mod cinstit și simplu: „Atunci când m-am izbit de tine, m-a durut, semen al meu. Tu ce-ai simțit?" A spune adevărul prin preluarea responsabilității pentru propriile voastre sentimente nu este un atac, sau o prezumție de imixtiune, sau vinovăție. Lste doar un mod simplu de a împărtăși experiența. Ea invită la dialog, nu la separare. O dată ce se presupune că există vinovăție, atacul este inevitabil. Nu poți ataca o persoană nevinovată. Pentru a ataca, trebuie să crezi că atacul este justificat, că persoana îl merită. în acest moment, te-ai disociat de propriile tale sentimente, ți-ai împărțit mintea în două și te-ai pregătit pentru un conflict exterior inevitabil. Totul, din cauza mândriei spirituale – totul, deoarece crezi că știi care sunt motivele celuilalt. Renunță, prieten al meu. Nu știi ce este în inima semenului tău. Nu vei știi niciodată. Cel mai bun lucru pe care-l poți face este să-l întrebi deschis. în felul acesta ajungi cât mai aproape posibil de a ști ce gândește și ce simte. Dacă nu-1 întrebi niciodată pe semenul tău ce experiență trăiește, cum crezi că vei ajunge să-l cunoști? Tot ceea ce vei cunoaște vor fi propriile tale proiecții, propriile tale judecăți și interpretări. Acestea spun multe despre tine și toarte puține despre el. Și, dacă nu poți să presupui că el nu este vinovat, cum vei fi vreodată în stare să-ți vezi propria nevinovăție? Dacă tu crezi că-l cunoști, cât de bine crezi că te cunoști pe tine? După cum vezi, nu există cale de ieșire. Fiecare judecată pe care o emiți asupra altcuiva se întoarce la tine și te obsedează. Cel mai bun lucru este să renunți la judecăți. Cel mai bun lucru este să-ți dai seama că nu știi nimic despre intențiile sau motivele celorlalți oameni. Cel mai bun lucru este să înțelegi că, adesea, ești complet rupt de propriile tale intenții. Mândria spirituală nu face altceva decât să-ți prelungească necunoașterea. O persoană arogantă nu evoluează. Ea nu devine transparentă față de ea însăși sau de ceilalți. Ea se ascunde. Ea atacă pe față – iar atunci când i se răspunde, pare că doarme. Ea se joacă de-a v-ați ascunselea cu ea însăși și cu universul. Am să-ți dau un joc mai bun. El se numește: „Mă izbesc de tine, dacă și tu te izbești de mine". Nimeni nu este acuzat, nimeni nu este făcut de rușine. Nici măcar nu trebuie să ții scorul. Continuă să te izbești, până când te trezești și privești în ochii celuilalt – fără condamnare și tară judecată.

Miracolul sinelui

Cel mai mare miracol pe care îl vei trăi vreodată ca experiență nu se află în afara ta. El se află înăuntru. Acest miracol este însăși existența ta. însuși faptul că exiști este o mărturie a iubirii lui Dumnezeu. Atunci când ești în legătură cu iubirea lui Dumnezeu pentru tine, tot ce ți se întâmplă în viață este miraculos. Tot ceea ce vezi nu reprezintă altceva decât oportunități extraordinare pentru a iubi, a învăța, a crea și a fi pe deplin prezent în viața ta. Atunci când nu ești în legătură cu iubirea lui Dumnezeu pentru tine, tot ce ți se întâmplă în viață pare a nu fi destul de bun. în permanență găsești că de vină ești tu, sunt ceilalți sau experiența ta. Relația ta cu tine însuți și cu Creatorul tău determină calitatea vieții tale. Atunci când te simți vrednic de iubirea lui Dumnezeu, vorbești cu Dumnezeu, te confesezi Lui și ești recunoscător pentru viața ta. Când simți că ești o creație făcută la întâmplare și fără nici un rost, nu ai cu cine să stai de vorbă. Duci o viață izolată și fără nici un scop. Nu știi de ce ai venit aici. Scopul în viață vine din legătura cu divinul. El vine din afirmația făcută către tine însuți: „Eu sunt important. Eu am ceva de făcut aici. Dumnezeu are un plan pentru mine". Conștienta miracolului depinde de capacitatea voastră de a simți sau de a intui prezența lui Dumnezeu în viața voastră. Iar capacitatea voastră de a intui prezența lui Dumnezeu depinde de voința voastră de a avea încredere în voi înșivă, de a avea încredere în ceilalți și de a avea încredere în viața voastră, pe măsură ce ea se desfășoară.

A învăța să ai încredere

Pentru a învăța să ai încredere trebuie să începi să fii complet neutru în privința a ceea ce ți se întâmplă în viață. Nu trebuie să vezi lucrurile într-o lumină pozitivă. încetează, însă, de a le vedea într-o lumină negativă. încetează de a-ți mai impune așteptările asupra evenimentelor și circumstanțelor din viața ta. Pur și simplu, lasă viața să meargă înainte și vezi ce se întâmplă. Dumnezeu nu-ți cere să te convertești. Nu-ți cere să renunți la intelectul tău și să crezi în ceva. El îți cere ceva mult mai simplu. încetează doar de a mai judeca, încetează să mai găsești vinovați, încetează de a-ți mai impune așteptările, voința, modul tău de a interpreta, de a-ți imagina realitatea – și vezi ce se întâmplă. El îți spune un lucru foarte simplu. El spune: „Crezi că știi ce se întâmplă, dar nu ești fericit. Cunoașterea ta, modul în care judeci și interpretezi nu-ți aduc pacea sau împlinirea. Lasă-le pentru câteva clipe de-o parte. Dă-i vieții o șansă. Trăiește-o, fără să-i mai impui limitările tale". Când faci acest lucru, obții rezultate incredibile. Totul merge lin. Problemele se rezolvă. Relațiile merg pe un drum drept. Viața ta începe să dea roade. Și toate astea se întâmplă, deoarece ai renunțat la ideea că „știi" ce rost are viața ta. Vezi tu, dacă intenționezi să-L lași pe Dumnezeu să se ocupe de viața ta, trebuie să renunți la ideea că „știi". Treptat, adopți atitudinea că treaba ta este doar să apari, să fii prezent, să lași lucrurile să meargă de la sine. Știi că nu tu ești cel care face ca viața să se desfășoare. Prin urmare, încetează de a te mai strădui. încetează de a mai încerca să rezolvi lucrurile. Fă-ți apariția și fa ceea ce ți se cere să faci în acel moment. Atâta timp cât insiști să faci planul tău, nu poți ști care este planul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se poate ocupa de nimic, atâta timp cât tu crezi că ești șeful. Primul blocaj în relația ta cu Dumnezeu îl reprezintă cunoașterea ta și mândria ta. Renunță la ele și vei face loc planului Iui Dumnezeu în viața ta. A renunța la planurile tale este același lucru cu a te deschide către planurile Lui. Care este programul lui Dumnezeu? El înseamnă vindecare, reconciliere, exprimarea cu bucurie a sinelui și comuniune foarte strânsă. Programul lui Dumnezeu este să facă miracole pretutindeni. Pretutindeni unde ego-ul tău vede o problemă sau o limitare, Voia lui Dumnezeu este să dea naștere unui miracol. Tendința ego-ului tău este de a ține lucrurile așa cum sunt, indiferent de starea în care se află. Dumnezeu spune: ..Renunță la trecut și fa loc pentru ceva care îți face mai multă cinste". îți este teamă să faci acest lucru, deoarece nu există nici o garanție că noul va fi cu ceva mai bun decât vechiul. Mai degrabă te agăți de vechi și, în același timp. chemi și ceea ce este nou. Aceasta este capcana inevitabilă. Noul nu poate apărea, până ce vechiul nu este dat la o parte. Atunci când ești atașat de trecut, nu poți să te îndrepți către viitor, iar experiența ta legată de prezent se află într-un punct mort.

Nu e niciodată foarte ușor să renunți la trecut. Cu toate acestea, este singurul gest care aduce prezența lui Dumnezeu în viața ta. Când renunți la ceea ce era și accepți ceea ce este. universul se pune pe loc în mișcare pentru a te ajuta. Cu cât mai profundă îți este renunțarea, cu atât mai multe resurse se reped să-ți fie alături. Este în natura ego-ului să fie atașat de trecut. Este în natura ego-ului să proiecteze trecutul înspre înainte, în viitor, să întâmpine noul cu niște chingi conceptuale care să-1 încorseteze și să-1 facă la fel cu experiența de ieri. Nu este nimic nou în asta. Este, pur și simplu, mișcarea fricii care opune rezistență la tot ceea ce e nou. Este important să vezi modul în care frica acționează în viața ta. Este important să-ți dai seama cum ai devenit atașat de experiența ta anterioară și de modul în care opui rezistență oricărui lucru nou care vrea să-ți intre în viață. Atunci când te cramponezi de experiența ta, sau o folosești pentru a interpreta experiența prezentă „preiei controlul asupra vieții tale și II dai pe Dumnezeu de-o parte". Când renunți la ideile tale în privința modului în care ar trebui să stea lucrurile, când renunți la trecut și te deschizi spre viitor, îl inviți pe Dumnezeu înapoi în viața ta. Ego-ul tău nu face acest lucru fără să se lupte. Treaba lui este să te țină într-un loc sigur. Iar dacă se teme pentru siguranța ta, el II va împinge de-o parte până și pe Dumnezeu. Trebuie să faci un pact cu ego-ul tău. Trebuie să faci un experiment. Trebuie să-i spui ego-ului tău: „Știu că tu ești sacru, dar cred că, de data asta, las totul de-o parte și aștept să văd ce se întâmplă". Atunci când ego-ul vede că nu este amenințat prin faptul că Dumnezeu este invitat să vină, atunci când își dă seama că poți să riști și, în același timp, să fii în siguranță, el va înceta să se mai opună atât de tare. Ego-ul remarcă fiecare ocazie când tu renunți la toate și îți arăți încrederea că vei avea o experiență pozitivă. Din nefericire, el încă va insista să faci așa cum ai făcut data trecută. Va insista să păstrezi trecutul, ceea ce îți este familiar, pentru că, în esența sa. lui nu-i plac schimbările. Treaba lui este să creeze continuitate iar schimbarea pare a nu-1 lăsa să o facă. Dar ce este oare continuitatea, dacă nu o proiecție a vechiului asupra noului? Dacă ceva este continuu, el nu este miraculos. Evenimentele miraculoase nu sunt în continuarea a ceea ce s-a întâmplat înaintea lor. Ele reprezintă un transfer de energie. O mișcare de ieșire din percepții și limitări din trecut. Ele sunt neprevăzute, neașteptate și, în multe cazuri, de nepătruns. Le numiți miracole, deoarece mâna lui Dumnezeu se află acolo. Dar ele nu ar putea avea loc fără permisiunea voastră. Fără renunțarea voastră la trecut, miracolele nu-și pot face drum în viața voastră. Voi le pregătiți terenul. Voi creați spațiul în care apare ceea ce este miraculos.

Miracole și lipsa de miraculos

Există o mare confuzie când e vorba de ce anume înseamnă un miracol. Unii oameni sunt vindecați de boli grave, sunt salvați pe neașteptate din situații periculoase, sau le pică averi neașteptate. Toate aceste situații sunt într-adevăr miraculoase. Dar ce se poate spune despre persoana care moare de o boală incurabilă, care paralizează într-un accident grav, sau este victima unei crime cumplite? Ar trebui văzute toate acestea ca fiind evenimente aparent negative sau complet lipsite de miraculos – ca și când n-ar fi în concordanță cu legile lui Dumnezeu? Iar dacă ar fi așa, am putea spune că cei care trăiesc asemenea evenimente negative sunt oameni neevoluați spiritual, sau nu se află aproape de Dumnezeu? Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Toate evenimentele se află într-o ordine perfect coerentă, înțelesul ei fiind destul de clar pentru cei care-și deschid inimile și mințile în fața acestor experiențe. Nici un eveniment, oricât de nefericit ar fi el, nu se petrece fără un scop clar. Infirmul nu este mai puțin sfânt decât omul ale cărui membre rupte sunt vindecate în mod misterios. Nu faceți greșeala de a crede că puteți căpăta miracole la cerere. Nu fiți atât de naivi încât să credeți că, dacă nu obțineți miracolul pe care-1 doriți, asta înseamnă că nu sunteți de natură divină. Gândirea lineară este întotdeauna periculoasă, dar atunci când este aplicată problemelor de spiritualitate, ea devine aproape mortală. Nu înseamnă că sunteți răi, dacă nu primiți miracolul pe care-1 cereți. Nu sunteți buni, dacă îl primiți. Un asemenea mod de a gândi provine dintr-o privire superficială asupra vieții. Iar dacă vreți să înțelegeți natura miraculoasă a vieții, trebuie să priviți mult mai profund. Toate evenimentele sunt miraculoase, în sensul că ele au un scop înalt. Ele aparțin planului lui Dumnezeu. Adesea, voi nu vedeți care este scopul și vă simțiți trădați de Dumnezeu. Credeți că sunteți pedepsiți. Dar aceasta nu este decât o limitare a voastră – o lipsă de dorință de a accepta, de a avea încredere, de a căuta mult mai profund înțelesul care acum vă scapă. Adevăratul miracol nu se află în evenimentul exterior. în norocul sau ghinionul aparent pe care-1 implică acesta.

Adevăratul miracol se a-flă în scopul spiritual aflat în spatele evenimentului. Scopul poate fi să vă întăriți credința, sau să-i ofere acesteia o provocare. Poate fi să vă întăriți trupul, astfel încât să puteți servi mai bine – sau să vă slăbiți trupul, astfel încât să-i puteți depăși limitările. Voi nu sunteți capabili de a decide ce înseamnă un anumit lucru. Tot ceea ce puteți face este să întrebați: „La ce folosește? Ce înțeles au toate astea?" Miracolele vă ajută să treceți dincolo de propriile voastre minți. Ele vă pun la încercare felul în care vedeți lumea. Ele vă îndeamnă să renunțați la interpretarea pe care o dați vieții, astfel încât să puteți vedea posibilitățile care se află dincolo de ea. Probabil că pare ciudat, dar uneori ceva care pare o tragedie se transformă într-o binecuvântare neașteptată. Ați auzit oameni care spun: „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru cancerul de care sufăr. Fără el, nu mi-aș fi schimbat niciodată viața". Sau: „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru lecția pe care am primit-o când mi-a murit copilul. Ea m-a ajutat să mă trezesc și să-mi găsesc scopul în această viață." Uneori, ceea ce pare că vă este luat e de fapt cel mai mare dar, deoarece vă împinge înainte. Vă scoate din înveliș și vă trimite către scopul vieții voastre. Dacă vreți cu adevărat să vă deschideți spre miracole, trebuie să încetați de a-I mai spune lui Dumnezeu ce înseamnă un miracol. Trebuie să încetați de a-I mai da lui Dumnezeu instrucțiuni asupra modului în care să aibă grijă de voi. Trebuie să înțelegeți că Dumnezeu știe ce se întâmplă. Nu știți cum de știe, dar asta nu contează. Cu cât priviți mai în profunzime, cu atât primiți mai multe semne că lucrarea Lui înseamnă înțelepciune și compasiune în acțiune.

Miracole și legile lumii fizice

Întrucât adevăratul Miracol înseamnă unirea noastră cu Dumne-.zeu prin înțelegerea Voii Lui în ceea ce vă privește, vindecarea exterioară nu este necesară. Poate să se întâmple sau nu. Puteți fi vindecați de boli sau nu. Adevăratul miracol provine din acceptarea vieții așa cum e ea și capitularea în fața ei. Atunci când vă împăcați cu viața voastră și o acceptați, miracolul iubirii lui Dumnezeu devine deslușit în inimile voastre. Unii oameni simt că nu are loc un miracol, până când nu se tran-scende o lege a lumii fizice. Oceanul se despică și oamenii trec, gratiile închisorii se topesc, cadavrul este înviat din morți. îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc, dar aceste lucruri nu se întâmplă. Tot ceea ce se întâmplă pe planul lumii fizice, se întâmplă în concordanță cu legile lumii fizicii. Aceasta este natura experiențelor trăite aici. Asta nu înseamnă că legile spirituale nu acționează. Bineînțeles ca o fac. Dar legile spirituale acționează împreună cu și prin legile lumii fizice. Nu există contradicție aici. Legile spirituale nu au nimic de-a face cu modul în care stau lucrurile, ci cu modurile în care vă interpretați voi propria experiență. Este vorba de decizia pe care o luați în privința înțelesului pe care un anumit eveniment îl are în viața voastră. Iar această decizie determină trăirea voastră psihologică legată de evenimentul respectiv. De exemplu, eu am fost crucificat. Dacă aș fi avut puteri fizice supraomenești, aș fi putut împiedica crucificarea. Dar înțelegerea mea spirituală nu m-a făcut un supraom. Ea mi-a dat doar capacitatea de a înțelege adevărul legat de ceea ce se întâmpla cu mine. Prin urmare, eu nu am luat crucificarea ca pe un atac. Eu nu i-am condamnat pe semenii mei, deoarece am înțeles că acțiunile lor au fost motivate de frică. Am simțit compasiune față de ei. Da, am fost crucificat. Dar nu mi-am închis inima. Nu am acuzat pe nimeni. M-am supus voii lui Dumnezeu în acel moment – așa cum făcusem în fiecare moment din viața mea. Dacă voi credeți că credința voastră va opri crucificarea, e posibil să aveți și să nu aveți dreptate. Poate că această credință îi va ajuta pe călăi să-și deschidă inimile și să se răzgândească. Dar poate că nu. Poate că această credință vă va permite doar să vă suportați soarta, fără să-i condamnați pe alții.

Vedeți voi, nu aveți de unde să știți ce vrea Dumnezeu de la voi, până când nu vă cere. După aceea, alegerea voastră este fie să vă împotriviți, fie să vă supuneți. Acest lucru se întâmplă în fiecare moment din viața voastră. Acest lucru se întâmplă în fiecare situație. Nu știți ce înseamnă. Trebuie doar să-1 întâmpinați, dornici de a lăsa totul de-o parte, dornici să permiteți, dornici să vă supuneți. Acele legi ale lumii fizice, care par a fi încălcate în cadrul anumitor experiențe miraculoase, sunt doar legi care nu sunt pe deplin înțelese. Daca le-ați înțelege pe deplin, ați vedea că fiecare eveniment se întâmplă în perfectă armonie cu ele. Bineînțeles că sunt multe lucruri pe care nu le înțelegeți în privința legilor care guvernează realitatea fizică. Pe măsură ce înțelegerea voastră legată de această realitate se adâncește, veți vedea tot mai mult modul în care legile lumii fizice interacționează cu cele ale lumii spirituale, pentru a crea experiența de care aveți nevoie în fiecare moment. Vizualizarea este puternică. Orice exercițiu care modifică percepția poate ajuta vindecarea, dar acea vindecare va avea loc în concordanță cu legile lumii fizice. Eu descurajez foarte tare gândirea magică sau încercarea de a modifica realitatea lumii fizice prin concentrarea minții. Nu pentru că asemenea lucruri sunt imposibile, ci pentru că sunt puțin probabile și reprezintă un aspect al experienței voastre de care nu trebuie să vă atingeți. A sta între șinele de cale ferată, în timp ce trenul se apropie și a încerca, în același timp, să vizualizați că dispare, nu este un lucru pe care să-1 recomand foarte tare. O stare a minții care să producă miracole nu este dovedită prin încercarea de a manipula cu mintea realitatea fizică. Aceasta este o activitate a ego-ului. încercarea de a produce miracole la cerere este activitatea unui clovn și nu a unui bărbat sau a unei femei cu calități spirituale. Vă dovediți starea minții care să producă miracole, renunțând la experiența voastră și conectându-vă la ceea ce Dumnezeu vrea pentru voi în fiecare moment. Treaba voastră nu este să încercați să modificați realitatea fizică, ci să fiți pe deplin prezenți în ea. Pe măsură ce vă străduiți să faceți acest lucru, în fața voastră apar frica, dependențele, atașamentul vostru de trecut. Datoria voastră este să vă întâmpinați cu iubire și compasiune acea frică, acele dependențe și atașamente. Datoria voastră este să creați un spațiu sigur în care să vă simțiți sentimentele, în care să treceți prin frica și durerea voastră. Datoria voastră este să renunțați la toate interpretările, concepțiile și judecățile voastre, și să porniți experiența cu deschidere și fără să vă apărați. Datoria voastră este să întâmpinați copilul rănit cu iubire și să-l încurajați. Să-1 invitați să facă un pas înainte. Să-i spuneți că este absolut normal să-i fie teamă, că nu e nimic aici care să-i facă rău, deoarece voi sunteți alături de el. în felul acesta, se produce vindecarea și se manifestă miracolul sinelui.

Totul poate fi înălțat

Fiecare experiență poate fi înălțată prin puterea acceptării și iubirii necondiționate. Absolut fiecare experiență, indiferent de cât de dureroasă apare ea! Dumnezeu nu lucrează singur. El are nevoie de cooperarea voastră. Nici voi nu ar trebui să lucrați singuri. Atunci când încercați sa trăiți bazându-vă pe voi înșivă, vă împiedicați și cădeți. Numai atunci când gândiți și acționați dincolo de nevoile imediate ale ego-ului, viața voastră începe să se afle sub influența legilor divine. A vă cinsti și a avea grijă de voi înșivă este responsabilitatea voastră. Orice vă face cinste vouă, nu poate să facă rău altuia. A acționa într-un mod egoist – a pune binele vostru mai presus de al altora, duce la conflict și resentimente. în privința aceasta, regulile lumii sunt dure. E posibil ca oamenilor să le fie frică de cel care profită de alții, dar nu-1 iubesc. Când norocul îl părăsește, ceea ce se întâmplă în mod invariabil și el începe să se autodistrugă, ceilalți sunt deosebit de fericiți să-l tragă în jos. Lumea exterioară vă trimite înapoi fără greș roadele gândurilor și acțiunilor voastre. De aceea se spune: „Ceea ce semeni, aia culegi". Atunci când acționați fără să țineți seama de ceilalți, nu vă cinstiți pe voi înșivă. De fiecare dată când atacați, aveți ceva de apărat. întotdeauna vă uitați peste umăr să vedeți cine sau ce vă pândește. Acesta nu este un mod deosebit de demn sau de plăcut de a trăi. Gândurile și acțiunile voastre pline de frică cheamă gândurile și acțiunile pline de frică ale celorlalți. Aceste interacțiuni bazate pe frică devin instituționalizate în sistemul vostru de justiție „ochi pentru ochi", care perpetuează șirul de abuzuri. Transformându-1 pe torționar în victimă, sperați să-l opriți de a se mai comporta cu alții în mod brutal în viitor. Nu înțelegeți că toată furia lui provine din faptul că se percepe pe el însuși ca pe o victimă și că, pedepsindu-1, îi întăriți acest sentiment. Dacă vreți să-l transformați pe criminal, trebuie să încetați de a-l mai pedepsi și să începeți să-l iubiți. Nimic altceva nu funcționează. Dragostea nu este o recompensă pentru greșelile lui. Este un mod de a-i reface sufletul. îl redă lui însuși. II transferă, scoțându-1 din circuitul reactiv în care el se dezumanizează și îi face și pe alții să decadă. Până și cel mai cumplit criminal se înmoaie, atunci când este pus în fața iubirii și grijii adevărate. Nu puteți opri ura, folosind răzbunarea în lupta împotriva ei. Fiecare act de violență dă naștere unui contraatac. Ar trebui să știți asta deja. Ar fi atât de ușor dacă tot ceea ce ați avea de făcut pentru a anula violența ar fi să acționați împotriva ei cu forță. Aceasta ar fi o religie și un mod de a vedea lumea pe care l-ați înțelege cu ușurință. Dar dacă așa ar sta lucrurile, n-ar mai exista speranță pentru trezire spirituală pe această planetă. Prin urmare, nu se poate să fie așa. Sistemul vostru de justiție ..ochi pentru ochi" nu este construit pentru a aduce vindecarea pe planeta Pământ. Singurul lucru care poate elibera de violență este cel care este el însuși neviolent. Nu funcționează decât o soluție spirituală. Soluțiile umane la probleme umane eșuează invariabil. Nu puteți rezolva o problemă la nivelul la care o percepeți. Trebuie să mergeți la un nivel mai înalt, să vedeți totul în ansamblu, să aflați cauza problemei și să acționați acolo. De aceea aveți nevoie de Dumnezeu în viața voastră. De aceea aveți nevoie de o practică spirituală. De aceea aveți nevoie de ceva care să vă scoată din circuitul atac/apărare din viața voastră.

Nu există pace în afara lui Dumnezeu

Nu puteți găsi pace în lume. O puteți găsi numai în inima voastră, atunci când ea se deschide. O inimă deschisă îl invită pe cel iubit să intre. Ea invită pe străini să intre – și, da – chiar și pe criminal. O inimă deschisă este un sanctuar în care toți sunt bineveniți. Este un templu în care legile spiritului sunt puse în practică și sunt preamărite. Este biserica în care trebuie să intrați din nou – și să găsiți mântuire. Puneți-vă întrebarea: „Ceea ce gândesc și ceea ce fac sunt numai pentru mine, sau port în inimă binele celorlalți?" Dacă în inima voastră se află acest bine, voi vă veți înălța și veți fi înălțați alături de ceilalți. Dacă nu, vă veți retrage în frică, închizându-vă inima, căutând și mai multă protecție. Este o alegere simplă. Crucificarea apare atunci când inima voastră se închide în fața fratelui vostru. învierea apare atunci când vă deschideți inima către el, când încetați de a-l mai acuza pentru problemele voastre, când încetați de a-l mai pedepsi pentru greșelile lui, când învățați să-l iubiți, așa cum vă iubiți pe voi înșivă. Numai acest lucru vă va elibera din închisoarea fricii. Numai acesta! Iubirea este singurul miracol. Toate celelalte „miracole" sunt ca glazura pe o prăjitură. Priviți la ceea ce se află sub crusta fiecăreia dintre ele și veți vedea un transfer de la frică la iubire, de la autoprotecție la autoexpansiune, de la judecarea altora la acceptarea lor. Iubirea spune: „Te accept așa cum ești. Voi avea grijă de binele tău, la fel ca de al meu." Aveți idee cât de puternică este această afirmație? Fiecărei persoane căreia i te adresezi în felul acesta, îi oferi eliberarea de suferință. Și atunci când i-o oferi lui, ți-o oferi ție însuți. Dacă nu căutați această egalitate, atunci nu veți învăța niciodată cum să oferiți iubire fără condiții. Dacă nu oferiți egalitate, nu veți învăța niciodată cum să primiți iubire necondiționată. Ceea ce căutați, aia găsiți. Ceea ce oferiți, aceea veți primi. Legea nu s-a schimbat. Un lup în blană de oaie întru unii este o imensă provocare să se gândească la binele celorlalți. Pentru alții e mult prea ușor. De fapt, le este mult mai ușor să împlinească nevoile celorlalți, decât să le cunoască pe ale lor proprii. ]n acest caz, a-i servi pe alții poate fi o formă de trădare de sine. Atunci când cineva își deschide inima, îi cuprinde și pe ceilalți în starea lui de bine. El nu face un târg, schimbând starea lor de bine pentru a lui. Nu încearcă să le facă altora plăcere în detrimentul său. Nu se lasă pe el de-o parte, ca să-și găsească o identitate în altcineva.

El își extinde teritoriul în care își manifestă grija, pentru a include familia, prietenii și, în cele din urmă, dușmanii. își extinde în mod continuu sentimentul de sine, pe măsură ce învață să-și deschidă inima și să devină tot mai blând în cadrul acestei experiențe. In felul acesta, dragostea sa se extinde înspre în afară. Ea începe în această acceptare de sine și însușirea propriei experiențe. Ea începe cu fidelitate față de sine însuși. Apoi, ea se extinde pentru a-i îmbrățișa pe ceilalți oameni dragi lui. El le respectă experiențele și are grijă de ei. îi încurajează să se cinstească pe ei înșiși. în inima lui, găsește loc pentru binele lor cel mai înalt. Spre deosebire de acesta, cel care încearcă să facă plăcere altora în detrimentul său nu oferă dragoste, ci sacrificiu. Iar sacrificiul își are prețul lui. Ascunse în spatele unei manifestări de aparentă lipsă de egoism se află pretenția de a-i firecunoscute eforturile, căutarea disperată pentru aprobare, nevoia de a se asigura că primește acceptare și iubire cu orice preț. Din cauză că pretențiile ascunse ies, până la urmă, la suprafață, beneficiarul acestui sacrificiu se simte de obicei manipulat și controlat. Eixistă sentimentul că îi este îndatorat celuilalt. Rămâne în cadrul relației, nu din cauză că se bucură de prezența celeilalte persoane, ci din cauza unui sentiment de vinovăție. ..Cum să o părăsesc? Uite câte a făcut pentru mine! Iar dacă o părăsesc, s-ar putea să nu reziste. Va fi distrusă. Se va sinucide!" E o ironie faptul că înșiși oamenii de care s-a avut atât de „dezinteresat" grijă, devin paznici și îngrijitori. Rolurile se inversează. Cei care se sacrifică își obțin partea lor din târguiala. Iar dacă nu o pot obține, apare un mare sentiment de amărăciune care. la rândul lui. hrănește starea de vinovăție a beneficiarilor.

Feriți-vă de cei ce vor să-și sacrifice viața pentru voi. Ei vor insista să fie plătiți pentru fiecare gest de autoneglijare. Orice persoană care se oferă să se lase pe ea de-o parte pentru tine va aștepta să faci și tu același lucru pentru ea. Ați auzit expresia ..nimic nu e pe gratis"? Acest lucru este absolut adevărat. Există lucruri care par a fi pe gratis. Nu trebuie să plătești acum. dar este absolut sigur că trebuie să plătești mai târziu. Vorbind în general, poți să consideri că ți se dă pe credit tot ceea ce nu trebuie să a-chiți acum. în cele din urmă, perceptorul va veni și va vrea și dobândă! E ma: bine să nu acceptați un târg, atunci când vă este oferit. Mai bine spuneți: „Nu, semen al meu. Prefer să-ți acorzi ție însuți cinstire. Nu trece peste nevoile tale, deoarece vrei să-mi faci mie o plăcere. Nu iese nimic bun din asta." îmi dau seama că aceste vorbele nu sunt acceptate de către toată lumea cu ușurință. Nu au fost acceptate cu ușurință nici când le-am spus eu, acum două mii de ani! Invitația diavolului vine sub multe forme. Cea care îi place cel mai mult este o versiune a ceva oferit pe gratis. Fiți foarte atenți când vi se oferă mâncare, bani, sex sau atenție „fără să vi se ceară nimic în schimb". Ceea ce vi se cere nu se vede cu ochiul liber! Dacă ești o persoană responsabilă, dacă poți să plătești, un lucru dat pe gratis nu te atrage. Dacă poți să mergi la un restaurant elegant, să comanzi o sticlă de Cabernet Sauvignon și să mănânci Filet Mignon și scoici, stând pe terasă și privind marea, de ce te-ai duce la cina săracilor? Ai face-o, numai dacă ești lacom. Numai din lăcomie ți-ai „sacrifica" binele tău însuți și pe al celorlalți la care ții, pentru a căpăta bogății în viitor. Hai să-ți spun ceva! Acel viitor nu apare niciodată! Este subminat de către comportamentul tău din chiar clipa aceasta. Lăcomia nu a-duce un viitor bun sau fericit și nici avarul nu se bucură de bogăția sa. Moartea vine mult prea repede pentru cei care nu trăiesc clipa din plin. Dacă ești o persoană responsabilă, plătești pentru toate. îi sprijini pe ceilalți, cumpărându-le serviciile. Știi că a primi fără a da este un lucru în dizarmonie cu natura și cu voia divină. Să nu cauți ceea ce nu este corect, indiferent de cât de atrăgător ar părea.

A fi corect

A fi o persoană corectă înseamnă a dovedi că ai o stare a minții care să producă miracole. A da ceea ce ai și a lua ceea ce ai nevoie țin în mișcare resursele. A da mai puțin decât ai. sau a lua mai mult decât ai nevoie creează un dezechilibru în mișcarea continuă a resurselor. A încerca să dai mai mult decât ai, sau a lua mai puțin decât ai nevoie, creează, de asemenea, dezechilibru. Nimeni în afară de tine nu poate hotărî ce ai și ce nu ai nevoie. Acesta este motivul pentru care nici un sistem economic, oricât de pur ar fi el. nu poate crea o distribuție corectă a resurselor colective ale ființelor omenești. Numai oamenii corecți pot crea o economie corectă. Corectitudinea apare în mod voluntar. Ea niciodată nu se produce în urma controlului. Oamenii trebuie să fie liberi să facă greșeli și să învețe din ele. Altfel, sistemul nu este deschis și evoluția nu este posibilă. Corectitudinea se învață prin experiența inegalității. Oamenii care iau mai mult decât au nevoie, sau dau mai puțin decât au, în general simt că în trecut nu au fost tratați în mod corect. Pentru a stabili un echilibru pe plan personal și financiar, ei trebuie să acționeze asupra mâniei și resentimentului lor. Prin contrast, oamenii care iau mai puțin decât au nevoie, sau care încearcă să dea mai mult decât au, se simt în general vjnovați pentru că în trecut i-au tratat incorect pe alții. Pentru a stabili echilibru, ei trebuie să acționeze asupra vinovăției lor. Atunci când victima își rezolvă mânia și resentimentul, nu mai e nevoie să ia mai mult decât îi trebuie. Atunci, nu trebuie să devină torționar, pentru a egala scorul. Atunci când torționarul își rezolvă sentimentul de vinovăție, nu mai trebuie să dea din resursele de care are nevoie. Atunci, nu trebuie să devină o victimă, pentru a crea echilibru. O dată ce ai înțeles mecanismul și vezi în ce direcție s-a dezechilibrat viața ta, poți începe să o corectezi. Dacă ești cel care dă, poți învăța să fii cel care primește. Dacă ești cel care primește, poți învăța să fii cel care dă. Când a da și a primi devin egale în viața ta. corectitudinea se stabilește în cadrul tuturor relațiilor tale. Dovedind corectitudine, vei fi martorul miracolelor egalității. Nu vei mai tolera decepția în ceea ce te privește și în ceea ce îi privește pe ceilalți. Vei sta de partea dreptății, oriunde te vei afla. Vei pretinde ca fiecărei persoane să i se dea dragostea și respectul pe care le merită.

Dacă privești viețile oamenilor în mod superficial, te simți obligat să spui că oamenii nu sunt egali. O persoană, care este un mare atlet, câștigă milioane de dolari pe an. O altă persoană, care este un veteran handicapat, trăiește dintr-o pensie. O persoană are câteva diplome universitare. O alta nu a terminat nici opt clase. Asta nu arată deloc a egalitate și corectitudine. într-adevăr, în ochii lumii, nu prea e vorba de egalitate. Dar, în ochii Spiritului, oamenii sunt absolut egali. Bogatul nu are mai multe privilegii decât săracul. Omul simplu nu este mai puțin apreciat decât intelectualul strălucitor. Atunci când vezi dincolo de aparențe, când vezi ce este în inimile oamenilor, vezi aceeași luptă, aceeași durere. Doctorul cel bogat și-a pierdut un fiu care a murit de SIDA și trăiește aceeași durere pe care o trăiește femeia din maghernițe, când își pierde fiica. Durerea este un mare egalizator. Ea ne așează pe toți în genunchi, ne face pe toți mai umili și mai sensibili la nevoile celorlalți. Durerea este cel mai mare învățător de pe planeta Pământ. Ea subminează toate ierarhiile. Ea desființează statutul social și invalidează bogățiile materiale. Ea face ca totul să aibă nevoie de vindecare. Dacă ți-ai analizat în profunzime propria durere, știi ce vreau să spun. Iar atunci când îi vezi pe alții că suferă, simți o mare compasiune. Nu consideri necesar să-i dai de-o parte. Nici nu simți nevoia să-i îndrepți. îi păstrezi doar adânc în inima ta. Le oferi o îmbrățișare și câteva cuvinte de încurajare. Știi exact prin ce trec.

Lumea îi ridică și îi coboară pe oameni. în ea nu există ceva permanent. Faima și dezonoarea, sărăcia și bogăția, fericirea și disperarea merg mână în mână. Nu poți trăi experiența unui aspect, ftră să-1 trăiești și pe celălalt. în cazul în care crezi că poți. te afli în plină negare. Majoritatea dintre voi se află într-un stadiu sau altul al negării. Asta, deoarece de-abia v-ați descoperit durerea. A o face este mult prea înspăimântător. Mai degrabă pretindeți că sunteți spiritualizați, decât să admiteți că nu vă este prea bine. Nu vreți ca oamenii să vă vadă rufele murdare: judecățile pe care le emiteți, năzuințele voastre, gându-* rile de sinucidere. E mai ușor pentru voi să le permiteți oamenilor să vadă masca de carton, decât fața contorsionată din spatele ei. Sunteți mândri de adultul spiritualizat, dar vă este încă rușine de copilul rănit. Cel mai rău lucru în privința negării este că ea creează o atitudine de prefăcătorie și rușine. Dat fiind că așa de mulți oameni se prefac a fi ființe de înaltă spiritualitate, cei care sunt în contact cu propria lor durere z\m\ că sunt neadaptați social. Simt că nu merită să stea în preajma unor persoane atât de strălucitoare. Se simt rușinați de durerea lor. Astfel, se izolează de alții, sau sunt respinși de alții care se simt amenințați de cinstea lor emoțională. O persoană, care își cunoaște bine durerea, trece imediat dincolo de toate prefăcătoriile din cadrul relațiilor umane. Dorința ei de a fi prezentă emoțional în tot ceea ce simte tinde să trezească în alții sentimente cu care s-ar putea ca ei să nu vrea să aibă de-a face. Dar pentru cei care au curajul de a-și recunoaște durerea, se deschide un coridor sacru. Inima închisă se deschide, trupul începe să respire, iar energia blocată este eliberată. Acesta este primul pas în procesul de vindecare. Călătoria sacră începe în momentul recunoașterii durerii și a voinței de a o accepta. Nu puteți găsi apropierea adevărată de alții, fără să vă implicați profund în experiența celorlalți și fără să comunicați despre ea cu ceilalți în mod cinstit. Relațiile bazate pe negare reciprocă sunt închisori emoționale, întrucât două măști nu pot comunica, partenerii în astfel de relații nu au posibilități de a deschide ușa închisorii.

Când se intră într-o criză de trezire – moartea unei persoane iubite, o boală fizică, pierderea unui serviciu -brusc, crusta negării crapă. Ușa închisorii zboară din țâțâni și cei care au fost închiși în carapace sunt șocați de aerul proaspăt în care se găsesc. Aici, ei se simt mai rău decât erau în închisoare, deoarece acum au intrat în contact cu durerea lor. Evenimentele legate de trezire transformă durerea cronică într-o durere acută. Ne doare mai tare. Ne îmbolnăvim mai rău. Nu mai putem funcționa în lume. Trebuie să ne acordăm un timp și un spațiu pentru a accepta situația în care ne aflăm. întrucât nu am fost pregătiți să o alegem în mod conștient, trebuie să o facem inconștient. Ni se pare că am primit o lovitură de la Dumnezeu, dar. în realitate, a fost doar universul care a răspuns la strigătul nostru slab și înăbușit după ajutor. A începe să-ți ..simți" durerea este primul mare gest de autoelibe-rare. El este sfârșitul sabotajului subconștient și al ascunzișurilor. Astaștea este nașterea conștienței. Atunci când îți ..simți" durerea, începi să treci prin ea. Este un coridor 8e trecere, o modalitate de a-ți transforma viața. Scopul ei nu este de a te opri în loc. Nu se presupune că trebuie să te îndrăgostești de durerea ta, să ții strâns de ea. sau să-ți construiești o nouă identitate sub influența ei. Nu este un tren care stă, ci un tren care merge. O dată urcat în el, te duce unde trebuie să mergi. Durerea este marele egalizator. Ea vă permite să fiți cinstiți și autentici; Vă dă forța de a cere de la alții iubire și sprijin tară condiții și de a vrea să oferiți același lucru în schimb. Ea vă face legătura cu o comunitate în care să vă vindecați.,întâlniți alte ființe umane, a căror crustă de negare a crăpat. Și începeți să vă vindecați împreună. Decizia de a te vindeca e adeseori luată de unul singur, dar, în cele din urmă, nimeni nu trebuie să se vindece singur. Vindecarea este mult mai rapidă și mai profundă, atunci când ești martorul vindecării altora.

O comunitate în care să te vindeci este foarte diferită de un spital, unde oamenii merg să fie dreși sau să moară izolați și singuri. într-o comunitate în care să te vindeci, oamenii se află conectați la sentimentele lor și descoperă că se simt foarte aproape de ceilalți. într-o comunitate în care să te vindeci, e posibil ca oamenii să moară, dar ei nu mor singuri. Ei mor înconjurați de cei iubiți. Ei mor, după ce au pătruns mai adânc în viețile lor. Ei mor iertând, acceptând și cunoscând pacea. E momentul să încetați de a mai construi spitale și să începeți să creați comunități în care să vă vindecați. Nu o faceți pentru alții. Faceți-o pentru voi înșivă, pentru familia voastră, pentru prietenii voștri. Cu toții aveți nevoie de un loc sigur și plin de iubire în care să vă vindecați. Atunci când își privesc durerea în față, oamenii se simt egali. ( Atunci când durerea este recunoscută, oamenii învață să spună adevărul despre experiența lor. Atunci poate începe lucrarea lui Dumnezeu pe planeta Pământ.

Dependența de durere

Atât de multă disfuncție creează și dependența de durere ca mod de viață, ca și negarea durerii. Unii oameni care încep să- șj recunoască durerea observă că aceasta le solicită toată atenția. Ei își construiesc o cu totul altă identitate pe baza faptului că sunt răniți, că sunt o victimă a experienței lor. Devin dependenți de a povesti tuturor ce li s-a întâmplat. Atunci când cineva spune, iarăși și iarăși, aceeași poveste, știi că această persoană nu este autentică. O persoană autentică nu este un povestitor profesionist. Nu este un artist. Nu are nevoie să fie în centrul atenției, pentru a se simți bine. Persoana autentică își spune povestea, deoarece însăși povestirea este un act de vindecare. Pe măsură ce o spune, ea ajunge la o acceptare și o înțelegere tot mai profundă a ceea ce s-a întâmplat. își însușește și mai mult propria experiență. își aprofundează compasiunea pentru ea însăși și pentru ceilalți. Pe măsură ce și spune povestea, se vindecă – și, o dată cu ea, se vindecă și ceilalți. În clipa în care ea și-a asimilat experiența, nu mai are nevoie să-și spuri povestea. Dacă insistă să o spună în continuare, aceasta devine un impediment în calea creșterii ei spirituale. Devine o cârjă pe care se sprijină deși picioarele i s-au vindecat și este gata să-și lase greutatea pe ele. Devine dependentă de povestea sa, este căsătorită cu durerea sa. Devine un om prefăcut și un impostor. Povestea sa este o piesă de teatru. Nu mai dă forță oamenilor. Acceptarea durerii produce o mutație care vă îndepărtează de starea de rău. Ea aduce din ce în ce mai multă stare de bine, de acceptare și de încredere în sine. Vă permite să faceți pasul următor în călătoria voastră. Recunoașterea și acceptarea durerii este o ușă care se deschide, o invitație spre încrederea de a prelua din ce în ce mai multe riscuri. Pe măsură cej)ășiți în interiorul fricii și durerii voastre, vă îndreptați către bucurie. Lăsați în urmă vechile limite și vechile vieți. Vă lepădați pielea cea veche. Pe măsură ce împărtășiți cu alții în mod autentic, vă dați forță vouă înșivă și celorlalți. Mergeți mai departe. Și ei merg mai departe. Nu mai atrageți o viață de durere. De fapt, ea nu mai este necesară. Durerea este necesară, numai acolo unde există scindare și negare. Suferința apare, numai atunci când opunem rezistență vieții noastre. Chiar dacă durerea și suferința sunt fenomene universale, ele sunt temporare. La un moment sau altul, ele ating flecare viață. Dar nu sunt însoțitori constanți. Ele sunt mesageri – și nu colegi de cameră. Este o prostie totală să spuneți că mesagerul nu a apărut în viața voastră, atunci când el stă la ușă. Răspundeți la sonerie și ascultați ce are de spus. Iar atunci când mesagerul a spus ce avea de spus, el poate să plece. Treaba lui s-a încheiat.

Abuz terapeutic

Atunci când lucrarea de vindecare devine artă pop, ia naștere o cultură a vindecătorilor nevindecați. Atunci când devine „șic" să fii o victimă a unei traume sau a unui abuz sexual în copilărie, terapeuții pun cu mult prea multă ușurință vorbe în gura pacienților lor. Altarul este acoperit cu amintiri ale unor evenimente care nu s-au întâmplat niciodată. Incidente referitoare la gesturi de lipsă minoră de sensibilitate sau grijă sunt exagerate și îmbrăcate în limbajul vinovăției. Toată lumea își imaginează că s-a întâmplat tot ce putea fi mai rău. Aceasta este isterie, nu vindecare. Este o nouă formă de abuz. În loc de a întreba ce s-a întâmplat și de a-i permite celui rănit să vorbească, pe rană se pune o etichetă profesionistă. în loc de a-i da victimei forța de a prinde glas și de a se conecta la experiența sa, vocea îi este încă o dată înăbușită. I se dau părerile altcuiva în legătură cu ceea ce i s-a întâmplat. Pentru a câștiga aprobarea celorlalți, copilul rănit spune povestea pe care persoana autoritară – terapeutul – îi cere să o spună. I se spune că se va face bine, în cazul în care cedează în fața autorității. Terapeutul proiectează asupra pacientului său propriile răni nevindecate. Tribunalele consideră obiectivitate ceea ce este doar pură subiectivitate. Familiile sunt separate. Tot mai mulți copii sunt pedepsiți. Lanțul abuzurilor continuă. Atașamentul de durere vă slăbește. Este o nebunie înfrumusețarea durerii, exagerarea sau inventarea ei. Tot așa cum crearea unei caste de preoți cu ținută autoritară a subminat spiritualitatea organică a bisericii – și constituirea unei noi caste de figuri autoritare de terapeuți/vindecători subminează capacitatea indivizilor de a avea acces la vindecarea care este dreptul lor din naștere. Tot așa cum nu poți să-i faci pe oameni să se comporte într-un mod normal, nu poți să faci pe nimeni să se vindece. Vindecarea este un gest voluntar. Ea se întâmplă atunci când oamenii sunt pregătiți. Mulți oameni implicați în terapii nu au nici un fel de intenție de a vindeca. Mulți oameni cărora li se acordă sfaturi terapeutice nu se dedică cu adevărat propriilor lor vindecări. Pentru aceste persoane – atât terapeuți cât și pacienți – terapia este o formă de negare. A lăsa rana să se vindece singură este un lucru tot atât de important ca și a te ruga pentru rană. Noi uităm că vindecarea se face de către Dumnezeu – sau esența spirituală a persoanei respective. Nu terapeutul !>au vindecătorul sunt cei care vindecă. Cei care intervin sau se amestecă în procesul natural de vindecare vor fi chemați, în cele din urmă, să dea socoteală pentru răul pe care-1 fac. Asta, deoarece răul este un atac, orice formă ar lua. Iar impunerea de a vindeca este un lucru rău, ca și impunerea de a răni. Ele sunt două fețe ale aceleași monezi. Adevăratul vindecător respectă capacitatea de vindecare aflată înăuntrul pacientului. El îl ajuta pe pacient să facă conexiunile pe care, este pregătit să le facă. LI îl învață integrarea, blândețea, răbdarea. Astfel, "pacientul devine mai puternic. Amândoi se vindecă și trec mai departe. Vindecătorul nevindecat se repede foarte tare să facă din pacientul său o victimă; e mult prea grăbit să-i acuze pe ceilalți. Falsul vindecător îl încarcerează pe pacient și îi ia libertatea. Pacientul este lipsit de orice formă de demnitate și încredere în sine. El e tăcut să devină dependent de medicamente, de mașinării și de figura autoritară a doctorului. Ceea ce se întâmplă în anumite spitale diferă foarte puțin de ceea ce se întâmplă în majoritatea culturilor religioase viciate. Este povestea degradării și înrobirii. Este cu totul absurd să numești aceasta vindecare – ba este chiar obscen.

Dacă nu aveți de gând să vă bateți joc de procesul de vindecare, trebuie să evitați extremele negării și inventării durerii. Durerea trebuie privită în față, nu imaginată. Dacă este acolo, ea se va exprima cu adevărat. Ea va vorbi cu propria sa voce. Treaba voastră este să invitați vocea să vorbească, nu să-i spuneți ce cuvinte să rostească. Vindecarea câștigă foarte puțin din găsirea unor țapi ispășitori. Depășirea rușinii este mult mai importantă, decât a găsi oameni pe care să-i acuzi. Chiar și atunci când devine clar că a apărut o violență, pedepsirea făptuitorului nu este soluția. Asta, deoarece făptuitorul este deja o victimă – și a-1 pedepsi îi întărește rușinea și lipsa de putere. întrebarea pe care trebuie să o puneți nu este „Cum vindecăm?", ci „Cum să creăm un spațiu sigur unde să poată apărea vindecarea?" Dacă puteți învăța cum să faceți acest lucru, vindecarea se va produce de la sine. Făcând acest lucru, veți crea, de asemenea, un mediu în care sunt smulse din rădăcină condițiile care produc abuzul.

Autenticitate și acceptare

Oricare ar fi fost experiența ta, provocarea ce-ți stă în față este să înveți să o accepți fără să o judeci, să ți-o însușești necondiționat. Atunci când poți să faci acest lucru, poți integra în țesătura vieții tale experiența și lecțiile pe care ea ți le aduce. Autenticitatea este fructul unei vieți trăite pe deplin. Negarea sau fabricarea experienței este un act de neautenticitate și, prin urmare, nespiritual. El rezultă din fragmentarea conștientei și din supunerea unei părți a experienței (subconștientul) altei părți (conștientul). Aceasta creează o lipsă de echilibru în cadrul psihicului care. în cele din urmă, trebuie vindecat. Iar vindecarea cere. în mod invariabil, recunoașterea minciunii. A-ți spune adevărul ție însuți și celorlalți este prima cerință a vieții spirituale. Fără onestitate, autenticitatea este imposibilă. A spune adevărul despre ceea ce s-a întâmplat este un lucru absolut necesar, înainte ca experiența să poată fi acceptată și integrată. Secretele trebuie dezvăluite. Atunci când apare o disociere, e posibil să-ți fi reprimat amintirea a ceea ce s-a întâmplat. Dar, invariabil, amintirea iese la suprafață, pe măsură ce persoana devine capabilă să o privească în față. Procesul nu poate și nu trebuie să fie grăbit. Nu nega ceea ce s-a întâmplat. Nu inventa altceva. Recunoaște doar tot ce a fost și fii prezent. Acesta este lucrul care produce trecerea de la neadevăr la adevăr, de la secrete la revelație, de la un disconfort ascuns la conștientizarea durerii. Durerea este ușa prin care treci, atunci când ești pregătit. Până atunci, ești păzitorul pragului, santinela care stă de gardă și decide pe cine să alunge și pe cine să primească înăuntru. Este absolut în regulă dacă nu ești pregătit. Este absolut în regulă să alungi oameni sau situații pe care le consideri nesigure. Tu ești răspunzător de propriul tău proces de vindecare. Tu hotărăști cât de repede să mergi. Nu lăsa pe nimeni altcineva să dicteze ritmul procesului tău de vindecare. El trebuie să fie direcționat de către tine. în cazul în care lucrezi împreună cu un terapeut/vindecător, el sau ea ar trebui să verifice în permanență dacă procesul îți oferă în continuare o stare de siguranță.

A-ți prețui și cinsti propriul tău proces este un lucru esențial pentru o viață trăită în mod autentic.^ții vor avea întotdeauna idei, sugestii, și planuri în ceea ce te privește. Mulțumește-le pentru grijă, dar anunță-i, în mod clar că tu ești cel care iei

deciziile în viața ta – și nu ei., Adu-ți aminte că lipsa de prețuire de sine te va face neputincios în, fața celor a căror formă personală de negare de sine se manifestă în a le " line predici altora. înțelege clar, o dată pentru totdeauna, că oricine care crede că știe despre viața ta mai mult decât tine, nu este altceva de'cât un hoț pe post de vindecător. El trebuie să fure de la alții, deoarece se simte foarte nesigur pe sine și știe că-i lipsește ceva. Ferește-te de cei care te critică „pentru binele tău." Și fii atent, atunci când ei se joacă cu vinovăția sau nevinovăția ta. Nu datorezi nimănui nimic, în afară de adevăr. ..Nu" este un cuvântul potrivit pe care să-1 spui atunci când oamenii te invită să te trădezi pe tine însuți. într-adevăr, exact asta încearcă experiența ta să te învețe să faci. Spune „nu" tuturor târguielilor și negocierilor făcute pentru a obține dragoste și aprdbarc. Ele nu te pot face să fii fericit. Nu renunța la 'libertatea la – în schimbul câtorva lovituri norocoase, dar condiționate. Ai nevoie de libertatea ta, dacă ai de gând să înveți să fii tu însuți pe deplin. Un adevărat ghid spiritual se bucură de libertatea ta și te încurajează ca să-ți urmezi îndemnul inimii. Un adevărat învățător te îndrumă înspre înăuntrul tău, acolounde îți primești îndrumarea – și nu înspre în, afară. Asta, deoarece nu găsești niciodată îndrumare cu ajutorul concepțiilor și opiniilor celorlalți.

Permisiunea de a trăda

Majoritatea oamenilor pe care-i accepți ca imagini autoritare în .viața ta vor abuza de tine, într-un fel sau altul. Gestul prin care accepți autoritatea lor constituie permisiunea pe care le-o dai să abuzeze de tine. E posibil să spui: ,,N-am știut că ei vor profita de mine". Dar eu îți spun ție, semen al meu:^,Deșteaptă-te! Asu-mă-ți responsabilitatea pentru viața ta. înțelege că tu ești cel care ai cum-' parat prăvălia. încetează de a-i mai acuza pe alții pentru alegerile pe care le faci". Tu ești cel care ai permis totul. Poate că n-ai știut cât de rău va fi. Agresiunile și abuzurile au venit, așa cum fac în mod frecvent, învelite într-o crustă dulce de promisiuni. Ți s-a oferit prietenie. Sau siguranță financiară. Sau companie. Sau sex. Spune-i cum vrei, nu contează care a fost momeala. Ai înghițit-o și ai rămas agățat. Fii mai înțelept data viitore, Vezi oferta așa cum este ea – o încercare ae manipulare, pentru a câștiga iubire și aprobare. Iubirea nu poate; 'veni din manipulare, deoarece dorința de a-1 manipula pe altul provine din frică și nesiguranță. E posibil să ți se promită iubire, dar nu-ți poate " fi oferită. Să nu ai încredere în cei care spun că-și sacrifică binele lor pentru al tău. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, ei ar comite un păcat împotriva lor înșiși – și nimic bun nu poate ieși din asta. Nu accepta să fii copleșit de autoritatea nimănui și nu accepta să-ți impui autoritatea asupra altuia. Revendică-ți propria libertate și oferă libertate celorlalți. Cei care încearcă să manipuleze sau să se târguiască pentru iubire, își vor petrece întreaga viață într-un labirint emoțional, cu foarte mică speranță de ieșire. Iubirea condiționată este o închisoare tară sfârșit. Singura scăpare este să spui adevărul ție însuți și celorlalți. Atunci poți să umbli liber. Să nu iei. nici să dai cu împrumut. Nu împrumuta aprobare de la^ alții. Nu o oferi, atunci când alții o caută de la tine. Ieși din treaba asta cu aprobatul. Ieși din treaba cu împrumutatul. Dă ceea ce poți să dai din toată inima – și lasă restul să fie așa cum a fost. Mult prea mulți dintre voi rămân prinși în călătoria pe orizontală. Am încercat să vă spun că – indiferent de cât de departe ajungeți în explorarea „celuilalt" – vă veți întoarce la voi înșivă. Pământul este rotund. După ce călătoriți pe parcursul întregii circumferințe a planetei, vă veți întoarce în același loc. De ce să vă părăsiți pe voi înșivă? De ce să deviați în căutarea celuilalt- atunci când nu există nici un celălalt? Există numai șinele. Acest lucru îl veți descoperi, mai devreme sau mai târziu. Cu cât ieșiți mai mujj "în afară, cu atât mai mult vă întoarceți acasă. Toți ceilalți vă oferă o depărtare de universul sinelui.^Cu cât credeți că aveți mai multă nevoie de alții pentru a fi fericiți, cu atât veți fi •'mai nenorociți. Fericirea nu poate fi dată de către alții, deoarece, în ciuda "" aparențelor, nu există alții în afara ta. Există numai șinele deghizat în celălalt. Iar sub această deghizare, șinele pare a fi într-adevăr viciat. El comite o crimă, un viol, un abuz asupra unui copil, orice altceva. El face toate aceste lucruri, deoarece crede că el este celălalt. El face toate acestea, într-o încercare disperată de a pune capăt separării prin forță. Acest lucru nu poate fi făcut. Separarea nu poate fi încheiată prin forță. Cel neiubit nu poate găsi iubirea. Numai cel a cărui inimă se înmoaie poate găsi iubirea care se află în fața lui. Iar inima se înjmoaie -nu când e vorba de oricine altcineva, ci numai printi-o acceptare blândă a sinelui.

Iubește-te mult pe tine însuți și, în felul acesta, îi poți aduce și pe ceilalți în acea iubire – tară nici un fel de dificultate. Adevărul este că, atunci când doi oameni care își iubesc sinele se întâlnesc, nu mai există nimeni altcineva de față. Sunt doar ei doi, care sălășluiesc în inima unică a iubirii. Există aici o singură persoană care are nevoie să dea și să primească dragoste – și aceasta ești tu. Dă-ți dragoste ție însuți și include-i și pe ceilalți în această iubire. Dacă nu doresc să fie incluși, lasă-i să plece. Nu ' ai nimic de pierdut. Nu ai nevoie de un alt ocol, de o altă călătorie inutilă. Fii constant în iubirea ta pentru tine însuți. Aceasta să fie prioritatea ta șl devotamentul tău principal. Starea de grație îi va aduce și pe ceilalți acolo – pe cei care sunt fericiți să fie cu ei înșiși., Ei nu vor veni ca să emită pretenții asupra ta. Ei nu vor veni să încerce să-ți controleze viața. Atunci când cineva îți face o oferă pe care nu-o poți refuza, trebuie să înveți să o refuzi. Nu te trăda pe tine însuți indiferent de preț. Ispititorul va veni întotdeauna și-ți va oferi daruri extraordinare. Nu te lăsa păcălit. El pare a avea puteri supranaturale, dârele nu sunt adevărate. El nu este altcineva decât fratele tău, care a deviat și care încearcă să te tragă în propria sa dramă de autoabuz. Nu spune da abuzului asupra lui, sau asupra ta. Pune-L pe Dumnezeu pe primul plan. Dumnezeu îți spune: „Nevoile tale sunt împlinite pe deplin. Ești întreg. Nu ai nevoie de nimic. Relaxează-te și respiră. O să treacă și asta". Dar ispititorul țipă cu voce tare: „Nu. Nu e-n regulă. Ești singur. Ai nevoie de companie. Ai nevoie de un serviciu mai bun, ai nevoie de o relație mai bună. Ai nevoie de mai mulți bani, de mai mult sex, de mai multă notorietate. Toate acestea ți le voi da eu". Sunt convins că ai auzit aceste povești și mai înainte! Întotdeauna când te simți doborât, apare un cavaler în armură strălucitoare sau o prințesă nefericită. Ce ți-au adus ei în trecut? Câți cavaleri și câte prințese au luat-o la goană pe armăsarii lor, lăsând în urmă o dâră de sânge și lacrimi? Da, dar acesta/aceasta pare mai bun/bună decât cel/cea dinainte. El sau ea sunt mai sinceri, mai sensibili, mai de încredere. Le pui vorbe în gură. Este drama ta, nu a mea. Dacă privești destul de profund, vei vedea că fiecare poveste este aceeași. Fiecare invitație către trădarea de sine conține aceleași promisiuni învelite în crustă dulce, cu același miez distrugător de lumină. Cei care caută mântuire în altul, creează în ei înșiși starea de a fi altul. Ei pierd legătura eu ei înșiși, cu sinele lor.

Ei pleacă într-o mare călătorie pe orizontală, la fel cu Don Quihote. Și ei găsesc întotdeauna domnișoare de eliberat și mori de vânt cu care să se lupte. Eace parte din peisaj. Dar. în cele din urmă, ei se întorc acasă răniți, obosiți și fără credința.Călătoria pe orizontală îi înfrânge pe toți cei care o fac. Mântuirea nu poate fi găsită în lume. Nu există faptă care să ducă la pace. Ceea ce duce la pace este dincolo de fapte. Pacea o găsești numai dacă stai acasă. Dacă stai împreună cu sinele tău Adu iubire acelor părți din sine care încă nu se simt iubite. Înrădacinează-te adânc în binecuvântarea eternă a abundenței și grației lui Dumnezeu. Toți cei cu care te întâlnești în acel loc, îți aduc daruri adevărate. Nu cer nimic în schimb, nu fac târguri nevrotice pentru a căpăta iuHire și aprobare. Aici se află întregimea autentică, bucuria de a fi prezent – singur și împreună. Aici. abuzul este imposibil deoarece nu există un altul' care să distragă șinele și să-l îndepărteze de scopul său. Aici. libertatea și iubirea se întrepătrund, deoarece flecare o sprijină pe cealaltă. Aici există numai sinele.

Ieșirea din vis

Fiecare abuz aparent este un joc între fantome sau umbre. Oamenii ies din el cu răni deschise. Ei par răniți, dar rănirea adevărată este imposibilă, deoarece sinele este de neatins. Nu poți face găuri în el. Te poți doar preface că rănești sau că ești rănit. Nimeni nu poate fî separat de sursa iubirii, dar oamenii cred că se poate – și acțiunile lor se bazează pe această convingere. De îndată ce ea este îndepărtată, iubirea iese la iveală. Asta, deoarece ea se află întotdeauna acolo – în spatele dramei atacului și apărării. Dacă vezi numai suprafața a ceea ce se întâmplă în viață, vezi printr-o lentilă fumurie. Vezi numai imagini de vis. Dar dacă ridici perdeaua și te uiți în spatele ei, vezi actorii aflați după persona. Vezi cum tot ceea ce vi se întâmplă provine din profunzimile ființei voastre. Tot ceea ce chemați înspre voi. contribuie la trezirea voastră. Vă forțează să vă uitați în spatele cortinei, vă forțează să renunțați Ia rolurile voastre de victime sau torționari. Vă expune secretele și vă convinge că *„nu e nimic de capul lor". Vă spune că nimic nu vă poate separa de iubire, deoarece sunteți iubirea încarnată. Voi sunteți cei strălucitori, care visează un vis de violență și abuzuri. Voi sunteți îngerii care umblă ca niște răniți. Negarea propriilor voastre suferințe nu vă duce acasă. A pretinde că sunteți îngeri, atunci când vă simțiți ca un copil violentat, nu contribuie la trezirea voastră. Și nici cramponarea de răni nu o va face. Atunci când o rană este tratată cu iubire, ea se vindecă. Vindecarea poate fi instantanee, sau poate dura o viață, în funcție de cât de mult ați capitulat în fața iubirii. Dar să știți că starea de victimă încetează cu adevărat și vindecarea se întâmplă. Drama suferinței ia cu adevărat sfârșit. Trezirea nu este un proces care se face cu forța, ci o renunțare blândă la acuze și rușine. O renunțare blândă la proiecție. Persona este un arhetip social, un fenomen colectiv, o fațetă a personalității care este individuala, dar niciodată nu reprezintă bărbatul sau femeia în întregime. Persona este o necesitate: prin ea ne legăm de lumea noastră. întrucât ea asigură comunicarea, conviețuirea, colaborarea dintre indi\i/i. Nu este vorba că iubirea ar îndepărta răul. ci că toate percepțiile referitoare la rău se estompează în prezența iubirii. Toate rănile și dure-rile se dizolvă în îmbrățișarea iubirii. Și, în cele din urmă, este ca și când rănile n-ar fi existat niciodată. Puteți doar să spuneți că a fost un vis despre abuzuri, un vis din care v-ați trezit într-un mod minunat. fiu, cel care am fost crucificat, pot să vă spun că și voi veți fi ridicați de pe cruce, întregi și în trup. Nu ați fost niciodată vătămați de experiențele voastre. Nimeni nu a fost vreodată în stare să ia de la voi ceea ce vă aparține cu adevărat. Ceea ce a fost îndepărtat de la voi reprezintă numai iluziile. Iar pentru aceasta veți fi recunoscători – așa cum am fost și eu recunoscător călăilor mei, pentru că m-au ajutat să îndepărtez de pe suflet ultimele vestigii ale ignoranței. Cine sunteți nu poate fi separat de iubire. Prin urmare, este inevitabil ca vă veți trezi din visul separării. Este inevitabil că vă veți lua locul care vi se cuvine alături de mine. Nimic din ceea ce puteți face nu va schimba acest final. Dumnezeu s-a asigurat ca lucrurile să stea așa. Nu puteți să vă faceți rău în permanență. Nu vă puteți țiriein permanență departe de iubirea lui Dumnezeu. Tot ce se poate întâmpla, este să faceți o călătorie în circuit, care să vă îndepărteze de voi înșivă. Tot ce se poate întâmpla este să fiți tentați să considerați că fericirea sau nefericirea se află în afara voastră. Dar această idee va fi un abuz, pentru că abuzul este o corecție. Și. ca orice corecție, el vă aduce înapoi pe calea cea bună. Atunci când veți înțelege că tot ce ați perceput cândva ca fiind un atac. nu era altceva decât o corecție pentru a vă arăta calea – nu este greu: să vă iertați pe voi înșivă sau pe torționari. Amândoi ați cerut corecția. Fiecare a fost pentru celălalt o Voce în pustie, un răspuns la cererea de iubire.

Solitudinea

Frica voastră de a fi singuri și dependența emoțională de alții creeazâ cadrul pentru multe dezamăgiri. Eșecul constant în cadrul relațiilor exacerbează răni vechi, făcând tot mai dificilă vindecarea lor. Încrederea în sine este diminuată și neliniștea legată de valoarea personală și de capacitatea de a ține o relație crește. Toate aceste lucruri pot fi modificate, dacă vreți să vă acceptați singurătatea ca stare'de a fi. Definiți-vă viața. în așa fel încât să fie înspre binele vostru, astfel încât să faceți loc pentru activități care vă plac și pentru relații care vă cinstesc și vă respectă granițele. Găsiți un mod de a avea grijă de trupul vostru și de a vă exprima creativitatea. Trăiți într-un loc care vă inspiră. Găsiți momente de liniște, ca să vă reculegeți. Plimbați-vă prin pădure sau pe lângă apă. Lucrați la ceva ce va place să faceți. Fiți veseli. Mâncați bine. Dormiți bine. Îmbunătățiți calitatea vieții voastre. Aveți grijă de voi înșivă. A avea grijă de voi înșivă este o vocație permanentă. Nu încercați să faceți din ea o activitate temporară. Trebuie să devină preocuparea majoră a vieții voastre. Altfel, acceptați un scop diferit în viață, unul care "nu este în concordanțifeu pacea și fericirea voastră. Atunci când sunteți bine fixați în curentul vieții voastre, iar zilele vă sunt pline de bucurie, creativitate și grijă pentru sine și ceilalți, veți fi dirijați în mod natural înspre relații care vor prețui și vor respecta energia, optimismul și liniștea pe care tocmai le-ați găsit. Aceste relații vor fi diferite de toate celelalte pe care le-ați trăit până acum. deoarece ele se vor construi pe fundamentul grijii de sine. Când ambele persoane știu cum să aibă grijă de ele însele și le place să facă acest lucru, nu mai există invitație reciprocă la trădare de sine. Nimeni nu mai așteaptă ca altul să aibă grijă de el. Relația nu promite nimic altceva, decât ceea ce au deja cei implicați. Ea aduce bogăție și expansiune – dar nu este considerată absolut necesară. Nimeni nu mai are nevoie de relație pentru a se.sjmți iubit și îngrijit, deoarece acesta este un dar pe care și l-a dat deja lui însuși. Solitudinea este necesară pentru sănătatea voastră emoțională, fie că locuiți singuri sau cu altcineva. Solitudinea vă dă timpul și spațiu! pentru a vă însuși experiența. întreaga voastră evoluție depinde de această însușire și integrare.

A avea o mulțime de experiențe nu înseamnă nimic, dacă nu vă acordați un timp ca să învățați din ele și să faceți din această învățătură o parte a codului operațional din viața voastră. A sări de la o activitate la alta, sau de la o relație la alta, face ravagii în partea emoțională a unei persoane. Având asemenea tulburări în corpul emoțional, stăpânirea de sine și starea de binecuvântare sunt imposibile și viața se golește de spirit. Fără solitudine lipsește hrana spirituală. Dacă doriți să aflați o singură cauză a cantității uriașe de nefericire din lume. aceasta este faptul că oamenii nu își acordă timpul necesar pentru a intra în comuniune cu sinele, cu natura și cu divinul. O viață spirituală – o viață liberă de tensiuni inutile și de suferințe autocreate – are nevoie de o asemenea comuniune. În cazul în care respectați o zi din săptămână, dedicați-o grijii de sine și comuniunii cu Dumnezeu. Acest lucru este suficient pentru a vă ține prezenți în mijlocul vieții voastre. Dacă în fiecare zi meditați sau vă plimbați în liniște timp de o oră, atingeți aceeași țintă. Nu contează ce ritual alegeți, atâta timp cât oferă o perioadă pentru a reflecta în liniște. Timpul pe care-1 acorzi pentru a-ți însuși și integra experiența este la fel de important ca timpul pe care-1 acorzi experienței însăși. Dacă-ți amintești acest lucru, vei asimila lecțiile cu mai mare profunzime și rapiditate. Dacă iei masa și apoi moțăi o jumătate de"bră, te trezești refăcut. I-ai dat trupului o perioadă de timp neîntreruptă în care să acționeze asupra digestiei. Încearcă să faci același lucru cu toate experiențele tale. Acordă-le timp pentru digestie și asimilare. Lasă-ți experiențele să pătrundă în tine. Fii acolo. Trăiește-le în interiorul tău, înainte de a încerca să emiți un răspuns sau o trăire în afară. Fiecare respirație are trei mișcări: inspirație, pauză, expirație. Inspirația este pentru interiorizarea experienței. Pauza este pentru asimilarea ei. Iar expirația este pentru eliberarea experienței. Chiar dacă pauza' durează doar de o secundă sau două, ea este esențială pentru integritatea respirației. Tot așa, solitudinea este esențială pentru experiența de viață conștientă și integrată. Calitatea vieții se bazează pe ea. Energia și spiritualitatea se bazează pe ea. Dacă renunți la această parte, viața ta va fi un înveliș gol. . Multe pot intra și ieși din el. Dar nimic nu rămâne. Nu va exista evoluție în conștientă.

Ritm

Frumusețea simplă și măreția vieții pot fi găsite în ritmurile ei ciclice: răsăritul și apusul soarelui, fazele lunii, schimbările'anotimpurilor, bătăile inimii, desfășurarea ritmică a respirației. Repetiția oferă continuitate, familiaritate și siguranță. Dan în cadrul fiecărui ciclu există variații care oferă provocări și oportunități pentru evoluție. Acum, mulți oameni sunt deconectați de la ritmurile naturii și ale propriului lor trup. Prin urmare, ei nu se bucură de un context sigur și plin de grijă în care să-și trăiască viețile și să-și integreze provocările ce apar. Aceasta este una dintre tragediile vieții contemporane. Există foarte puține lucruri pe care poți conta. Legătura cu pământul cu trupul fizic, cu respirația este întreruptă. Familia extinsă aproape că nu există. Familia restrânsă este slăbită, dacă nu chiar dispărută. Viața din ziua de astăzi este o rămășiță a ceea ce era mai demult. Schimbările apar în tnod continuu și nu mai există timp să reflectați asupra lor și să le integrați. Relațiile încep și se termină, înaipte ca oamenii să poată stabili orice fel de contact interpersonal continuu. Pretențiile emoționale sapă cratere în inimă, sfâșiind țesutul delicat. încrederea este schilodită, răbdarea – uitată. Fiecare persoană din ziua de astăzi este un rănit pe picioare. Puțini observă însă acest lucru. Viața merge înainte, mânată de o confuzie perpetuă. Pe măsură ce distracțiile înfloresc, conștienta și comuniunea se estompează. Apar din ce în ce mai mulți stimuli. Viața devine o afacere. Singurul moment de liniște este în timpul somnului – și până și acesta cade pradă viselor neliniștite. Asta este ceea ce voi numiți viață, dar este o parodie de viață. Este viață fără respirație, fără energie, fără intimitate. Este un atac asupra sim-ftirilor, o copleșire a minții, o violentare a spiritului. Este viața tară inimă, fără ritm. Viața fără ritm nu are nici un fundament. Ea vrea să ajungă în ceruri, ignorând pământul. Este ca un vârtej care parcurge viforos cerul, trecând de la o aventură autodistructivă la alta. Este nesigură și plină de violențe pentru toți cei implicați. Cu cât pare mai nesigură, cu atât copilul rănit din tine caută mai multă siguranță – pe care crede că i-o poate da o persoană plină de autoritate. Dar aceasta este doar o capcană. Cu cât ai mai multă nevoie de aprobare din afară, cu atât mai cumplită va fi trădarea încrederii. Oamenii se căsătoresc cu persoane pline de autoritate. Le aleg. Se duc la bisericile lor și se alătură religiilor lor. dar. treptat, toate aceste persoane se discreditează. Și, pe măsură ce ele cad de pe piedestalul lor. cei care le-au adorat capătă gânduri ucigașe. E o poveste veche. Trăiți într-o perioadă în care toată autoritatea externă va fi subminată și "abolită. Cu cât oamenii privesc mai.mult înspre exterior, cu atât lecțiile pe care le primesc îi vor forța să privească spre înăuntrul Ion

Aceasta se numește trezire.

Așa arată vremurile în care trăiți voi acum. Toți cei care caută să ajungă la cer. fără să aibă rădăcini în pământ, vor fi înfrânți de către experiențele lor. Cu timpul, ei se vor întoarce cu sapa în mână și vor începe să lucreze pământul. Nimic nu are aripi, tară să aibă și rădăcini – în afară de păsări. Chiar și ele se asigură să se adăpostească în copaci ale căror rădăcini sunt adânc înfipte în pământ. Tot ceea ce se îndreaptă în trombă spre cer, va cădea la pământ violentat, zdruncinat, părăsit, lingându-și rănile imaginare. X^eea ce nu are rădăcini, va învăța să și le creeze. Cel care va căuta autoritate în afară, va învăța să o găsească înăuntru. Apoi, cu picioarele puternic înfipte în pământ, ochii vor observa procesiunea soarelui și a lunii. Simțurile vor sesiza ridicarea sevei, primăvara și căderea frunzelor, toamna. Sângele și respirația vor fi puse la locul lor. Ritmul se va întoarce. Starea de siguranță va fi recreată, acolo unde se află de drept, în inima fiecărei persoane. Și ordinea organică va fi restabilită pe Pământ. Dacă nu vă creați rădăcini, dați de necaz. Numai rădăcinile puternice, proprii, vă pot aiuta sa aduceți cerul pe pământ. Nu dorința sau mândria spirituală. Nu programele ascunse ale părții stângi a creierului. Spiritualitate înseamnă a trăi cu ceva – și nu pentru ceva. Ea este poezia ființei, ritmul vieții care se desfășoară în fiecare persoană, în fiecare relație, în fiecare comunitate.

Angajare față de sine

Cei mai mulți dintre voi știți ce vreți, dar nu așteptați să-l obțineți. Ân mod constant vă compromiteți nevoile și valorile, pentru a vă adapta situațiilor care apar în fața voastră. Acceptați serviciul sau relația, nu pentru că acestea vă oferă ceea ce doriți, ci pentru că vă este teamă că nu va apare o ofertă mai bună. Vă trăiți viața, fiindu-vă frică de a vă asuma riscuri, deoarece nu vreți să renunțați la siguranța pe care o aveți. Hai să vă spun ceva nou. Această siguranță este vestitoare de moarte. Ea vă împiedică de la a cere cu sinceritate ceea ce vreți. Dacă sunteți dispuși să renunțați la tiparele negative, masochiste,^ care fac plăcere altora, trebuiej»ă vreți să rămâneți cu credință nestrămutată în cine sunteți, indiferent de modul în care reacționează alții. Trebuie să intrați adaric în voi și să acționați în conformitate cu ceea ce doar voi înșivă știți că sunteți. Puneți de-o parte ideile și părerile celorlalți și rămâneți în cadrul propriei voastre integrități. Intrați pe deplin în gândurile și sentimentele voastre. Locuiți-vă viața. Conectați-vă la bucuria voastră. GăsițMn voi Înșivă sursa energiei și înțelepciunii și trăiți din acel centru. Dacă nu vă acordați un timp pentru a face acest lucru, nu vă veți conecta la propria voastră energie creată de dorințe. Nu puteți întinde mâinile și înșfacă viața, dacă în permanență vă cereți scuze și încercați să câștigați aprobarea celorlalți. Acordați-vă timp să respirați și să vă conectați. Acordați-vă timp să fiți.s'ă vă găsiți bucuria și să va dedicați ei. încetați de a mai privi în a-fară. Âcordați-vă o zi. o săptămână sau o lună să priviți înăuntrul vostru.

Dăruiți-vă cu abnegație vouă înșivă. Cum altfel vă puteți găsi șinele? Aveți nevoie de atenția voastră! Gândurile și sentimentele voastre cer să fie validate de către voi. Pentru o clipă, încetați de a mai găsi satisfacție în afara voastră. Faceți ceea ce vă face fericiți. Nu puneți la îndoială și nu cereți scuze pentru asta. Aveți grijă de voi, cu blândețe și generozitate. Mâncați ceea ce vreți să mâncați. Dormiți cât vreți. Energizați-vă la toate nivelele ființei voastre. Nu faceți compromisuri. Dedicați-vă vouă înșivă. Faceți-o timp de o oră pe zi, în fiecare zi – fără nici o excepție. Sau faceți-o timp de o zi, în fiecare săptămână, fără nici o excepție. Acordați-vă vouă înșivă acest timp ca pe un dar. în felul acesta, vă cunoașteți pe voi înșivă. în felul acesta, realizați o dăruire plină de abnegație față de voi înșivă. Fără devotament față de voi înșivă nu puteți realiza nimic de valoare în viață. Dacă nu v-ați devotat niciodată vouă înșivă, cum vă puteți devota altora? Nu puteți. Există milioane de oameni care cred că sunt implicați în relații pline de dăruire, dar foarte puțini dintre ei s-au dăruit lor înșiși. Majoritatea au folosit „dăruirea" față de altul, pentru a evita să se dăruiască cu abnegație lor înșiși. Credeți că dăruirea față de sine este ceva egoist? Dacă da, trebuie să învățați că, ceea ce îți acordă ție prețuire, nu poate să facă rău și nu poate lua nimic de la nimeni. Dacă celorlalți nti le place dăruirea voastră față de sine, puteți considera aceasta ca un semn că ei se trădează pe ei înșiși în mod constant. Și atunci, cum ar putea ei să Vă dea vouâ forță? Părerile și programele lor ascunse vă vor îndepărta întotdeauna de voi înșivă. Nu faceți prostia de a le acorda timp și atenție. Cei care se trădează pe er înșiși, caută să-i manipuleze pe alții, deoarece cred că ceilalți au ceva să le ofere, ceva ce ei nu pot obține singuri. Bineînțeles că acest lucru nu este adevărat. Alții vă pot oferi numai ceea ce voi vă dați vouă înșivă, deoarece ei nu sunt altceva decât o reflecție a acestui lucru. Tot ceea ce puteți obține de la altul se află deja prezent în voi – căci, dacă n-ar fi așa, voi n-ați putea atrage către voi această reflecție. Percepția a ceea ce alții pot da sau lua de la sine este o iluzie. Nimeni nu poate să vă dea ceea ce nu aveți, sau să vă ia ceea ce aveți. Numai ceea ce este iluzoriu poate fi dat și luat. Numai judecățile, interpretările, părerile și aprobările pot fi date și luate. Dacă acceptați aceste daruri false, ca să vă întăriți încrederea în sine – fiți pregătiți pentru momentul în care ele vă vor fi luate cu forța.

A accepta un dar fals de la altul înseamnă a-ți trăda șinele. înseamnă a acorda valoare la ceea ce este fără nici o valoare. în cazul în care construiți pe nisipuri mișcătoare, să nu fiți surprinși atunci când casa vă este distrusă de prima furtună. Aveți numai două alegeri în viață. Puteți fi ori credincioși vouă înșivă, ori vă puteți trăda șinele. Nimeni altcineva nu este responsabil pentru fericirea voastră sau pentru lipsa voastră de fericire. Trădându-vă pe voi înșivă, îi trădați și pe ceilalți – pentru că tot ceea ce înseamnă trădare de sine reprezintă lipsă de sinceritate și de cinste. Atunci când nu cereți ceea ce vreți – și/sau când acceptați ceea ce nu vreți, construiți cadrul potrivit pentru ca alții să fie dezamăgiți. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să recunoașteți adevărul: nu vreți cu adevărat ceea ce ați cerut! Toate abuzurile provin din minciuna inițială pe care ne-o spunem nouă înșine. Minciuna este: „Te vreau – când adevărul este că eu mă vreau pe mine însumi. Dacă accepți această minciună, vei încerca în van să mă redai pe mine mie însumi, deoarece nu vei reuși niciodată. Tu nu mă vei putea reda niciodată pe mine, mie însumi – decât dacă eu vreau să mă dau. Dacă-mi folosesc relația cu tine pentru a mă evita pe mine însumi, atunci nu există absolut nici o modalitate prin care poți să-mi dai ceea ce vreau. într-o astfel de situație, e doar o chestiune de timp până ce dorința mea iluzorie pentru tine să dispară și să-mi devină clar faptul că tu nu poți să-mi dai ceea ce vreau. Dacă mie îmi este deosebit de teamă de gândul că mă întâlnesc cu mine însumi, voi continua să-mi caut șinele prin alții – lăsând în urmă o dâră de promisiuni false și lacrimi fără rost. Asta nu se întâmplă pentru că eu abuzez de tine în mod conștient. Se întâmplă, deoarece decizia mea de a nu-mi oferi cinstire mie însumi duce la o fundătură. Eu îmi caut șinele prin altul și șinele nu poate fi găsit acolo. Dacă te alături mie în această călătorie, poți fi sigur că și tu îți cauți șinele prin altul. Rezultatul tău va fi același cu al meu. Ceea ce ne promitem unul altuia nu poate fi dat. Relația noastră este o înscenare din ambele părți. Suntem unul, oglinda celuilalt. Ciclul abuzurilor continuă, până când te trezești. Trezirea înseamnă a nu proiecta acuze asupra celeilalte persoane, înseamnă a refuza să fii o victimă. înseamnă a vedea propria ta trădare de sine, exact așa cum este ea. Atunci când îi dai drumul celuilalt și recunoști trădarea de sine. faci primul pas înspre încălcarea acestui tipar al abuzurilor. Acest pas înseamnă să vezi. pur și simplu, că a-1 căuta pe cel iubit în altul este o căutare inutilă. Cu cât cauți mai multă dragoste în afară, cu atât mai implacabil ești adus față în față cu tine însuți. Am mai spus și înainte că, până ce nu-1 întâlnești pe cel iubit înăuntrul tău, nu-1 poți întâlni în afară. Ceilalți îți pot da numai ceea ce vrei să dai tu însuți, iar ceea ce nu vrei să dai – adică, desigur, ceea ce dorești nu îți poate fi dat de către altul.

Să însemne oare acest lucru că toate relațiile constituie o trădare a sinelui și că sunt condamnate la eșec? Probabil că nu toate, dar mult mai multe decât crezi! Majoritatea relațiilor sunt o conspirație din partea ambilor parteneri pentru a evita să se dedice lor înșiși. Ei îl folosesc pe celălalt ca pe un înlocuitor pentru cedarea adevărată în fața prezenței iubirii interioare. Singurul mod de a ieși din ocolișul relațiilor de co-dependență și reciproc amăgitoare este să devii prieten cu șinele, să cinstești și să pre-țuiești șinele, să iubești și să îmbrățișezi șinele. Numai atunci se poate construi o relație bazată pe adevărul contopirii cu șinele. Aceasta este noua paradigmă a relațiilor. Dar, în noua paradigmă, legământul meu să te iubesc este întotdeauna o extensie a legământului meu de a mă iubi pe mine însumi. Deoarece te iubesc, abnegația mea față de sine se extinde pentru a te include și pe tine. Prin urmare, eu mă dedic amândurora în același timp. în cadrul relației din vechea paradigmă, abnegația față de sine este viciată de abnegația față de altul. încercând șăi se facă o plăcere altuia, șinele este abandonat. Deoarece sTnele abandonat este incapabil de iubi-*Te,liceasta constituie un cerc vicios al atracției și respingerii. Mai întâi este exclus șinele și apoi este exclus și celălalt. Toate relațiile adevărate trebuie să fie construite pe fundamentul acceptării și iubirii sinelui. Acesta este gestul spiritual primordial, cel care deschide ușa înspre intimitate și apropiere potențială.

Când știi ceea ce vrei, poți să și ceri. Când cineva spune: „îmi pare rău. Nu-ți pot oferi acest lucru'*, tu spui: „Nici o problemă. Totul va veni la timpul potrivit". Rămâi concentrat pe ceea ce vrei, indiferent de ce-ți oferă oamenii. Respingi toate condițiile impuse pentru ca să ți se ofere dragoste și atenție. Ții strâns de adevărul inimii tale, neacceptând mai puțin decât ți-ai promis ție însuți. Și, cu timpul, totul vine – deoarece ai fost credincios ție însuți, deoarece ai învățat să-ți aduci ție însuți iubire. Datorită faptului că ai răspuns la chemarea venită dinăuntrul propriei tale inimi. Cel Iubit îți apare" în prag neanunțat. Aceasta nu este o formulă magică, ci fructul practicii spirituale pline de devotament."

Iluminarea

Lumea pe care o cunoști este produsă de către trădarea de sine. Este o lume tristă, înfrântă, lipsită de spirit. Cei care vor să o reînvie, o fac concentrându-se asupra trădării celorlalți, legiferând starea de victimă și făcând din atac o crimă. Ei nu știu că singura formă de atac este atacul asupra sinelui. Iar dacă pedepsești pe cineva pentru că se atacă pe sine însuși, aceasta nu face decât să perpetueze tiparul abuzului. în loc de a explora rana și de a-i găsi cauza înăuntrul psihicului, responsabilitatea pentru rană este proiectată asupra celuilalt. Este găsit un țap ispășitor. Un alt miel este dus la tăiere, deoarece o ființă omenească nu a avut puterea și curajul de a privi înăuntrul ei. Atâta timp cât veți încerca să faceți obiectul responsabil pentru comportamentul subiectului, veți aplica vorba „ochi pentru ochi". Aceasta nu vă va aduce pace nici vouă, nici celorlalți. Credeți cu adevărat că cineva poate fi victimă sau torționar, fără să se trădeze pe el însuși? Acest lucru nu este cu putință. Toate abuzurile sunt abuzuri asupra sinelui, chiar dacă, în aparență, sunteți cel care-1 comite sau cel care-1 suferă. Vă întreb, de ce aveți mai multă compasiune pentru victimă decât pentru torționar? Nu cumva, pentru că nu-l vedeți pe torționar ca fiind și el o victimă? Sau pentru că nu vedeți victima ca fiind și ea torționar? Nu puteți trăi experiența mântuirii, atâta timp cât vedeți fie victima, fie torționarul ca pe un obiect – ca pe celălalt. Amândoi sunt subiect. Amândoi sunt sine. Amândoi se caută pe sine prin altul. Amândoi se trădează pe sine. Atât victima, cât și torționarul se cheamă unul pe celălalt. Iar atunci când răspund la chemare, o fac cu toată convingerea. Mulțumită celuilalt, fiecăruia i se dă o chemare la trezire. Fiecăruia i se arată trădarea de sine, cu condiția să vrea să se uite. Ca societate plină de compasiune ce sunteți, ar trebui să-i ajutați pe oameni să privească și să-și asume responsabilitatea. Trebuie să o faceți cu blândețe și compasiune profundă. Să nu vreți să „acuzați victima", sau să „iertați acțiunile făptuitorului”. Pur și simplu, fiecare dintre voi trebuie să vreți să folosiți oportunitatea pentru a învăța mult mai bine să vă cinstiți și să vă prețuiți șinele. Toate problemele sociale vin din lipsa de cinstire a sinelui. Dar acest subiect nu este tratat în școlile sau bisericile voastre. Cel mai important subiect nu este predat și predicat. Probabil că acest lucru se întâmplă pentru că nu înțelegeți nici măcar voi înșivă. Dar aceasta se schimbă. Timpul când simptomului i se acordă mai multă atenție decât cauzei se încheie. Pe măsură ce simptoa-mele proliferează și devin de netratat, atenția va trece în mod automat către tratarea cauzei stării de dis-confort. Atâta timp cât vă este frică să priviți întunericul, lumina nu va veni. Atâta timp cât vă negați șinele, căutându-1 prin altul, veți căpăta delicte și abuzuri. Dacă doriți iubire, aduceți iubire către acele locuri din voi înșivă care se simt neiubite. Dacă doriți lumină, aduceți-o înspre locurile întunecate ale minții voastre. Aduceți-o către frică și rușine, către tristețe, către lipsa de țel sau speranță pe care le percepeți. Lumina este în voi. Ea nu este separată de întuneric. Ea este o calitate a întunericului însuși. Atunci când ajungeți la întuneric total, găsiți iluminarea. Negrul cel mai negru devine radiant. Tristețea se transformă în bucurie*Tncbmensurabilă. Disperarea se transformă în speranță fără măsură. La un capăt, îl veți găsi pe celălalt. Aventurați-vă în întuneric -și vi se va revela lumina. Intrați în lumină – și vor apare umbrele.

Șunt necesare atât lumina, cât și umbra. Pentru a trece dincolo de dualitate, trebuie să o trăiți pe deplin, trebuie să vedeți cum în ea există fiecare pol care este conectat la opusul său. Trebuie să înțelegeți jocul ciclic al energiilor. Atâta timp cât credeți că realitatea este lineară și secvențială, veți întâlni evenimente și circumstanțe care par a fi complet lipsite de orice legătură cu experiența voastră. Ele nu sunt așa, dar par a fi – în funcție de modul în care le priviți. Atunci când vă aflați în inima conflictului și confuziei voastre, treceți dincolo de limitele gândirii lineare. Vedeți că realitatea este circulară, că ceea ce este înăuntru și ceea ce este afară se află într-un dialog constant – și că tot ceea ce se întâmplă este o oglindă. Dacă puteți fi în acest spațiu, fără să simțiți nevoia de a-l defini sau de a-l explica – fiîră să aduceți în el mintea lineară – puteți îndepărta cu succes vălul proiecției și interpretării și să vă conectați direct la experiența voastră, pe măsură ce ea se desfășoară. Când aceasta se întâmplă, încetați de a vă mai întreba: „Ce înseamnă toate astea?" și rămâneți doar în cadrul înțelesului intrinsec. Fără să intervină filtrele verbale și conceptuale, acest înțeles se poate manifesta energetic în viața cuiva. în acest mod. persoana iese în mod spontan din dificultate și luptă, tară să știe neapărat cum sau de ce. Mutația primă care apare aici este o retragere a atenției de la percepția îndreptată înspre obiect. Acum încetați de a-i mai face pe alții responsabili, într-un fel sau altul, de experiența voastră. Observați doar ce fac sau ce nu fac alții, dar vă abțineți de la a interpreta. Dați doar atenție, în loc de a fi martorii propriilor voastre gânduri și sentimente, clipă de clipă. Vă observați judecățile și interpretările și vedeți modul în care ele produc diferite stări și sentimente și cum aceste stări invocă amintiri și percepții trecute. Observați doar, fără să încercați de a vă da seama despre ce este vorba. Rămâneți doar în cadrul experienței voastre. Și, treptat, descoperiți că sunteți mai prezenți și mai centrați în fiecare moment. Ritmul vieții voastre încetinește, deoarece încetați de a vă mai strădui să faceți ca ceva să se întâmple. Relația voastră cu voi înșivă și cu experiența voastră se modifică. Nu mai sunteți cel care simte nevoia „să-și facă" viața. Nu trebuie să vă impuneți orare și programe. Toate astea pot să dispară. Acum, sunteți doar cel care dorește „să fie împreună cu" experiența sa. Cu alte cuvinte, încetați de a mai pune benzină în rezervor și, în cele din urmă, mașina rămâne fără benzină. încetați de a mai face noi proiecții și proiecțiile care au mai rămas, în cele din urmă, dispar. încetați de a vă mai căuta pe voi înșivă în ceilalți și vă conectați cu șinele pe care simțiți nevoia să-1 găsiți. Nimic din toate acestea nu se întâmplă într-un mod linear. Sunt doi pași înapoi, pentru fiecare pas înainte. Dar, contrar la ceea ce ați putea crede, acesta înseamnă progres. Fiecare pas înainte valorează cât o sută de pași înapoi. Aceasta este natura procesului de învățare. De fiecare dată când vă însușiți și vă îmbrățișați adevărul, dați drumul la ani întregi de convingeri false.

Singur, cu inima deschisă

Când, în cele din urmă, descoperiți că nimeni altcineva nu vă poante trăda, relația voastră cu semenul vostru se schimbă profund. El nu mai este cel care vă poate face rău, sau care vă poate trata în mod incorect. Nici nu este o persoană care să vă poată salva sau să vă facă să vă simțiți mai bine. Semnificația sa în viața voastră se diminuează foarte tare, deoarece nu-1 mai adulați și nici nu-1 mai faceți țap ispășitor. El este doar un tovarăș de drum, un vecin. Din când în când, vreți să-l ajutați sau să-i primiți ajutorul. Dar nu mai vreți să depindeți de el și nici nu vreți ca el să devină dependent de voi. în toate relațiile voastre se stabilește o stare nouă și sănătoasă de respectare a granițelor. Deveniți capabili de a fi un bun prieten și de a primi de la alții fructele prieteniei voastre. Dar interesul pe care-1 acordați semenului vostru nu mai este sâcâitor. Fericirea voastră nu mai depinde de modul în care celălalt vă răspunde. Cu cât deveniți mai mult voi înșivă, cu atât mai mult îl eliberați pe semenul vostru. El nu mai trebuie să fie perfect în ochii voștri. îi vedeți defectele și greșelile, fără să le judecați cu asprime. îi vedeți frumusețea și integritatea, fără invidie sau nevoia de a poseda. Cu cât revendicați mai mult libertatea de a fi voi înșivă, cu atât vă devine mai ușor să acordați altora aceeași libertate. Nu cereți atenție de la alții și nici nu căutați relații care să emită pretenții artificiale asupra timpului sau atenției voastre. Atunci când sunteți singuri, rămâneți deschiși către ceilalți. Când sunteți împreună cu altcineva, nu sunteți aruncați spre marginea sinelui vostru. întrucât oferiți altora, pe gratis, tot ceea ce aveți, nu vă va lipsi niciodată compania. Pe de altă parte, nu veți pretinde companie, din nevoia de a fi compleți. Astfel, singurătatea voastră vă adâncește conectarea cu șinele – fără să vă închidă inima. Rămâneți deschiși și receptivi față de alții, fără să fiți târâți în dramele lor de autoabuz.

Creativitate și conformitate

Nimeni nu vă spune că trebuie să vă conformați valorilor și standardelor realității dominante din jurul vostru și, cu toate acestea, numai asta faceți. Cea mai mare dorință a voastră în viață este să vă încadrați în etaloanele celorlalți și să fiți acceptați de către ei. Chiar dacă vă exprimați creator într-un mod autentic, tot vă mai pasă de ce cred alții. Tot vreți ca oamenii să vă cumpere cărțile sau tablourile. Tot mai aveți nevoie să vă câștigați traiul. Gândul că aveți de toate nu vă ajută să vă plătiți notele de plată. Deși vă promite rezultate imediate și spectaculoase, el vă aduce numai dezamăgire. Atunci când calci pe mărăcini, te aștepți să te înțepi, mai mult decât atunci când nu calci. Atunci când aruncați o provocare valorilor, standardelor și percepțiilor realității dominante, nu vă puteți aștepta ca acest lucru să vă spijine din punct de vedere financiar. Orice activitate originală creează breșe noi. Cu cât sunteți mai dedicați propriei voastre viziuni creatoare, cu atât mai mult aveți tendința de a intra pe teren virgin. Un artist adevărat – și flecare dintre noi este un artist adevărat, în măsura în care se cinstește pe el însuși – este înaintea timpurilor lui. El nu acționează din afară înăuntru. El nu își face lucrarea, conformându-se cererilor și așteptărilor pieței. In felul acesta, el își revendică o libertate pe care. în cele din urmă, trebuie să o revendicăm cu toții: libertatea de a fi și a ne exprima pe deplin. Cu toate acestea, doar exprimarea de sine este numai jumătate din întreg. Poți fi cu adevărat creator, dar să ai. în același timp, o inimă care este închisă. Exprimarea de sine fără răspuns este solipsistă. Nu este un dialog cu nimeni. Nu este o încercare de a comunica. Fără comunicare și fără dialog, lucrarea creatoare nu evoluează. Ea se închide în ea însăși. Ea devine un limbaj privat. E un gen de masturbare mentală. Extremele licenței artistice și ale conformării artistice trebuie evitate. Prima închide publicul afară. Cea de a doua, îl închide pe artist înăuntru. Nu face prostia de a te aștepta ca strădaniile tale creatoare să le vorbească altora, dacă nu folosești un limbaj foarte popular. Dacă vrei să-i implici pe alții și să comunici, trebuie să vorbești într-o limbă pe care oamenii să o înțeleagă.

Aceasta nu înseamnă că îți construiești lucrarea potrivit criteriilor abstracte pe care crezi că le au ceilalți. Aceasta ți-ar face opera inaccesibilă, îți faci lucrarea, astfel încât ea să se adreseze inimii tale. Vorbești clar și direct, așa cum ai vrea să ți se vorbească ție. în lucrarea ta nu există prefăcătorie, artificiu, atitudine căutată. Nu există pretenții că ai fi ceea ce nu ești. Este doar dorința cinstită de a împărtăși din experiența ta. Oare lucrarea autentică te va sprijini material? Poate că da. Poate că nu. într-o societate iluminată, orice lucrare autentică ar fi sprijinită. Dar lumea în care trăiești nu a ajuns încă la acel moment de încredere și investiție în procesul creator. Ceea ce nu-ți poți permite să faci este să negi aspectul creator al ființei tale, doar pentru că el nu este un suport financiar. Aceasta este trădare de sine. Găsește-ți o modalitatea de a-ți face timp și loc pentru exprimare de sine creatoare. Acordă-ți o oră pe zi, sau o zi pe săptămână. Consa-cră-te pe deplin propriului tău proces creator. Găsește un ritm. Fă din cinstirea de sine un ritual.

Găsește-i loc în structura vieții tale

Exprimarea de sine este esențială pentru cinstirea de sine. Trebuie să-ți faci timp nu numai pentru a-ți integra propria experiență, ci pentru a acționa ca răspuns la ea. Iar răspunsul este invitația la dialog pe care o lansezi altora. Este gestul care construiește comunitatea. Nimeni nu trebuie să fie izolat. Dar toată lumea trebuie să se exprime în mod cinstit. Dorința de a căpăta aprobare împiedică exprimarea cinstită de sine. O face slabă și pare că-și cere scuze. Latura superficială a acestui aspect este nevoia de a șoca. Ea devine adesea aspră și agresivă, împingând oamenii de-o parte. Ambele sunt aspecte ale nevoii de a găsi aprobare și se manifestă anticipând reacția celorlalți. Exprimarea autentică nu este nici ofensivă și nici nu-și cere scuze, își exprimă punctul de vedere cu simplitate și invită la dialog. Construiește punți între diferitele moduri în care oamenii își percep experiența. Stimulează evoluția și apropierea. Fără realizarea deplină a creativității fiecărei persoane, viața socială devine monotonă, banală, restrictivă și plicticoasă. Se izolează. Nu mai există strălucire, energie, diversitate sau schimburi de păreri. O familie sau un sistem educațional, care nu hrănesc creativitatea și munca de echipă, nu-și fac treaba. într-o societate iluminată, copiii sunt încurajați să-și cinstească și să-și prețuiască procesul creator și să-1 respecte pe al altora. Să acorde timp și spațiu pentru muncă individuală în folosul sinelui, ca și pentru activități de cooperare și ajutor în cadrul grupurilor. Dacă vrei să îmbunătățești viața copiilor tăi, începe prin a-ți respecta și prețui propriul proces creator și prin a-i sprijini pe ei și pe partenerul/partenera ta, ca să și-l prețuiască și să și-1 respecte pe al lor. Nu te pierde în aspectul de „afacere" al vieții. Acordă-ți timp pentru a te cinsti pe tine – și timp pentru a împărtăși cu alții fructele gândirii și exprimării de sine. Cu cât ai mai multă încredere în procesul tău creator și te strădu-iești să-l sprijini pe al celorlalți, cu atât mai mult ajuți la crearea condițiilor pentru o lume sănătoasă și iubitoare. Din ce în ce mai mult – pe măsură ce te dedici ritualului de cinstire și prețuire de sine – vei vedea cum își găsește loc în viața ta sprijinul pentru propriul tău proces. Acest gen de sprijin nu apare peste noapte. în ciuda promisiunilor profeților care propovăduiesc abundența. El evoluează în timp, pe măsură ce dedicarea plină de abnegație față de sine prinde rădăcini și se fixează profund în terenul ființei. Ca întotdeauna, faptele vorbesc mai tare decât vorbele. Dacă nu acționezi conform felului în care gândești și crezi, acestea vor avea o foarte mică importanță în viața ta.

Îngerul rănit

Rănile sunt iluzii care trebuie corectate. Ideea este că nu trebuie Lsă negi rana, ci să aduci iubire asupra ei. Atunci când conștienta întregului nerănit (iubire) este adus înspre partea rănită (neiubită), rănile dispar. Pentru a-și păstra starea de victimă, victima are nevoie de răni. Atașamentul de durere și suferință este o condiție pentru ca șinele să se perceapă ca victimă. Când șinele nu mai este văzut ca o victimă, dispare atașamentul de durere. Durerea poate să vină și să plece. Nu mai are nici un fel de înțeles pentru nimeni. Șinele nu poate fi vătămat de către propria sa experiență, întreaga experiență contribuie la retrezirea amintirii sinelui unic: absolut, atotcuprinzător și, prin urmare, invulnerabil. Din cauza divizării în trupuri, pare că există mai mult decât un singur sine și că fiecare are propriul său destin. în realitate, există numai un singur sine și numai un singur destin. Pentru a descoperi șinele unic în sine însuși, o persoană trebuie să capituleze în fața unicității experienței sale de viață. Trebuie să-și revendice propriul proces autentic și propria călătorie autentică. Cu cât cineva se individualizează mai mult, cu atât ajunge mai aproape de a atinge experiența universală. Toți cei care ating experiența universală trecând prin ușa sinelui, ajung direct în inimă. Ei nu mai trebuie să vorbească despre iubire și iertare. Ei sunt esența iubirii și iertării. Aceasta ar trebui să vă demonstreze că este total inutil să urmați ideile cuiva, sau să folosiți experiențele unora, pentru a le valida pe ale voastre. Numai acceptând ceea ce vine către voi – direct și prin experiența voastră – veți găsi ușa către universal. Probabil că este un paradox. Pentru a întâlni universalul, trebuie să fiți pe deplin individualizați. Ceea ce pare a fi egoism, aduce de fapt întregimea. Iar întregimea este ușa către șinele unic. Toate învățăturile despre jertfirea de sine sunt false. Pentru a trece dincolo de șinele personal, trebuie să deveniți el în întregime. Trebuie să-l acceptați – și apoi să vă eliberați de el. Nu vă refuzați experiența. Aceasta doar v-ar încetini progresul. Insușiți-vă fiecare aspect al experienței voastre. Aceasta este locomotiva care vă duce până la capătul liniei. Dacă vreți să ajungeți la starea voastră de înger, trebuie să învățați să fiți pe deplin oameni, pe deplin autentici, pe deplin prezenți și deschiși experiențelor voastre. Îngerii nu sunt creaturi înalte de doi metri, care au aripi. Ei sunt ființe care au învățat să se cinstească și să se prețuiaseă pe ei înșiși. Datorită faptului că au trecut prin ușă, ei pot ține ușile deschise pentru voi. Să nu vedeți îngeri în afara voastră. Nu acolo îi veți găsi. Ei trăiesc într-o dimensiune pe care o puteți atinge numai cu ajutorul inimii. A-i chema înseamnă a vă chema pe voi înșivă – la nivelul cel mai adânc. Prezența voastră ca ființe angelice se manifestă atunci când vă treziți din visul autoabuzului. Ca și Satana, vă amintiți că, pe vremuri, stă-teați alături de Dumnezeu. De atunci, ați decăzut din grație prin propria voastră voință. Ați încercat să vă conduceți viața, tară spirit la cârmă. Acum știți că treaba asta nu funcționează. Acum, căderea voastră este întreruptă – și vă începeți călătoria înapoi spre Dumnezeu. Dar, mai întâi, trebuie să vă eliberați de toată ura pe care o aveți față de voi înșivă, de toate senzațiile de eșec. Mai întâi, trebuie să renunțați la tot ceea ce credeți că sunteți. Chiar dacă ați făcut greșeli, nu sunteți răi – oricând de greu v-ar apăsa conștiința toate aceste fapte. Sunteți, pur și simplu, cel care a încercat să acționeze independent, înainte de a fi pregătit. Ați plecat de acasă înainte de vreme și ați intrat în bucluc.

Curaj! Aveți părinți iubitori. Veniți acasă! Spuneți-le că plecarea a fost o greșeală, că nu erați pregătiți pentru provocările pe care lumea vi le-a pus în față. Ei vor înțelege. Vă vor primi cu brațele deschise. Iar atunci când simțiți că sunteți gata să plecați din nou, ei nu vă vor reține. Cine poate întrerupe șirul întrupărilor? Cine vă poate împiedica de la a pleca de acasă și de a trece în trup? Nu este posibil să ostoiești setea de experiență. Ea va exista întotdeauna. Ați venit în această lume, crezând că va fi ușor – dar nu este câtuși de puțin așa. Ceea ce părea a fi un urcuș ușor spre culmea judecății, se transformă într-o cățărare cu multe peripeții. Uneori, credeți că nu veți reuși. Prin urmare, renunțați prea devreme. Ieșiți din experiență. Poate, chiar vă zburați creierii! Dar treaba asta nu ajută. Vă veți reîncepe călătoria, exact de acolo de unde ați plecat de pe cărare. Nu există scurtături. Nu există nici o cale de a trece peste lecțiile pe care vi le-ați construit cu grijă înspre trezirea voastră.

Sisteme de convingeri și concepții

Nimic nu vă va crucifica mai repede decât propriile voastre gânduri. Dacă puteți s-o faceți cel maî bun lucru ar fi să nu mai gândiți deloc. Dacă nu puteți, dacă trebuie să gândiți, gândiți-vă la lucruri simple. Gandiți-vă la spălatul vaselor sau la călcat. Gândiți-vă la treburile pe care le aveți de făcut. Apoi, eliberați-vă mintea de gânduri. Tot ceea ce credeți în privința naturii existenței voastre vă ține limitați la trecut. Dacă vreți să trăiți în mod necondiționat experiența momentului, renunțați la toate ideile preconcepute pe care vi le-ați făcut despre ea. Fiți doar prezenți în viața voastră pe măsură ce ea se desfașoară .Urmăriți tendința minții de a încerca să înțeleagă absolut orice. Urmăriți modul cum încearcă să structureze și să facă planuri. Chiar și atunci când experiența invalidează tot ceea ce a gândit într-o anumită privință, urmăriți cum mintea recapitulează, făcând și refăcând tot felul de scheme. Urmăriți-o cum încearcă sa se cramponeze de posibilități care se exclud reciproc. Urmăriți cu cât de rnultă ușurință ajunge la idei contrare și conflict. Mintea caută întotdeauna firul poveștii, astfe încât să poată continua să țeasă o intrigă, sau cel puțin să mențină iluzia că are totul sub control. Partea interesantă este că nu există nici un fel de complot, sau, dacă există unul, cel care trăiește experiența face parte din el așa că nici măcar nu poate să vadă în ce constă complotul. Cel care observă se cunoaște pe el însuși numai prin ceea ce observă. El nu poate vedea ceea ce nu există. Aceasta este lirnitarea inevitabiilă a.existenței manifestate. Dacă ați putea vedeți complotul, ați putea renunța la el. Le-ați putea spune tuturor prietenilor voștri: „Totul e fals. Nu există lume, ceruri, naștere, moarte, sine, altul, ego. Dumnezeu – nu există nimic." Vă puteți imagina cât de jenant ar fi acest lucru pentru toate puterile? Până și serviciul meu ar fi amenințat. Ar trebui să mă pensionez foarte devreme! Nu că n-as vrea să o fac. Aș fi foarte fericit să mă dau jos, știind că și voi ați coborâât de pe crucea bine cunoscută. Ar fi o mare ușurare pentru toți cei implicați. Dar încă nu puteți face acest lucru. Sunteți încă observatori. Sunteți încă limitați de ceea ce vedeți. „Ei bine, o să închid ochii", spuneți voi. Dar ce ați rezolva cu asta? Frica voastră de a privi nu o să îndepărteze obiectele aflate în fața voastră. Fie vor rămâne, chiar dacă încetați de a le mai vedea. Și, dacă pretindeți că nu sunt acolo, de îndată ce vă veți mișca puțin, vă veți izbi de ele. Dacă vreți să treceți dincolo de limitele percepției vcastre, e nevoie de ceva mult mai radical. Probabil, ceva care seamănă cu o practică spirituală. încercați ceva de genul ăsta: ,,Ceea ce văd, este o oglindă care îmi arată ce cred. Tot ceea ce mi se întâmplă în viață, este o reflecție a unei concepții pe care o am despre mine însumi.'" încercați să vă spuneți acest lucru vouă înșivă, de fiecare dată când începeți să luați în serios viața voastră, sau viața altcuiva. Spuneți-o când aveți dureri și când simțiți că nu mai puteți face un pas înainte. Spuneți-o când sunteți îndrăgostiți și nu mai aveți răbdare să-1 așteptați pe cel iubit încă un minut. Atunci când vă însușiți experiența, deschideți bine ochii. Nu dormițiJMu pretindeți că știți ce înseamnă ceva. Amintiți-vă că tot ceea ce se întâmplă este o reflecție a unei convingeri pe care o aveți. Priviți doar, fără să judecați. Priviți și acceptați, pur și simplu. Priviți și "capitulați. Voi sunteți cei care observă – dar, în același timp sunteți și cei, observați. Sunteți priviți, chiar acum. Și cine vă privește? Vă asigur că nu este Marele Frate. Este ca o piatră care lovește suprafața unui lac. Vedeți cum sare pe apă, dar nu știți cine a aruncat-o. Vedeți valurile pe care le face, dar nu știți ce le-a provocat. Cine este cel care privește? Cine ești tu? Ești observatorul, sau cel observat – sau amândoi? Dacă nimeni nu aude copacul care cade în pădure, înseamnă oare că el scoate vreun sunet? Care este sunetul scos de o singură mână care aplaudă? Amintește-ți că nu e cazul să înțelegi nimic din toate acestea; așa că fii doar prezent și dă de-o parte toate interpretările. Renunță la toate dogmele și la toate ismele. Singurul ism de care ai nevoie este cel care ești tu, și – cu timpul – și acesta va dispărea. Tot ce înseamnă identitate împrumutată va fi înlăturată. Va rămâne numai ființa în stare pură: Adam, stând singur și gol în gradină, față în față cu Dumnezeu.

Divinație

Nu se poate să nu dorești să știi care este rezultatul. Este în natura egoului să vrea să fie pregătit, atunci când este pus față în față cu o experiență. Se simte mai în siguranță, atunci când știe. Totuși,asta nu înseamnă întotdeauna a fi în siguranță. Uneori, a ști dinainte ce se întâmplă produce și mai multă frică. Imaginează-ți, de exemplu, că afli că la cincizeci de ani o să suferi de cancer. Acum ai patruzeci. Ai vrea s-o știi? Te-ar ajuta să o știi? A ști ceva de genul acesta te înfricoșează. Ce preferi, să trăiești zece ani în spaimă, sau să te confrunți cu momentul – atunci când el apare? Bineînțeles că acesta nu este un exemplu cinstit. Rareori e posibil să știi ce o să se întâmple peste zece ani.Evenimentele din viața ta nu sunt predestinate. Evenimentele sunt create din experiență, din dialogul "dintre convingeri și posibilitățile care te înconjoară. Alegeri diferite duc la rezultate diferite. Nu numai că nu poți ști ce o să ți se întâmple, dar nu poți ști nici ce sens va avea asta pentru tine. A avea cancer – ca o experiență care să te trezească și să-ți pună viața pe făgaș – are un înțeles cu totul diferit decât a trăi aceeași experiență ca pe o condamnare pe viață. Modul în care reacționezi la ceea ce se întâmplă (experiența interioară) este tot atât de crucial în descrierea oricărui eveniment ca și faptul în sine (experiența exterioară).

Întrucât orice percepție a înțelesului este subiectivă, oamenii reacționează în mod foarte diferit la circumstanțe exterioare similare. De aceea nu poți prezice niciodată ce înțeles va avea ceva pentru o altă persoană. Evenimentul la care o anumită persoană reacționează cu compasiune va stârni la altamânie și resentimente, Înțelegerea naturiis uiective a unei experiențe este crucială pentru percepția spirituală. Oamenii nu pot controla ceea ce li se întâmplă în prezent – ca rezultat al unor alegeri inconștiente, făcute în trecut. Fiecare persoană trăiește în cadrul cursului karmic al vieții sale și – dacă anumite experiențe ar putea fi perfecte pentru evoluția sufletului – ele nu sunt neapărat înțelese și apreciate în mod conștient. Din ce în ce mai rnult, o persoană spiritualizată învață să capituleze în fața propriei experiențe. Atunci când apar evenimente care par a o ataca ea își ascultă vocea interioară, care-i transmite mesajul ascuns în spatele vălului reacției sale subiective. Ea se străduiește să vadă valoarea pentru suflet, cât și învățătura potențială aflată în fiecare întâlnire. Efortul ei nu se concentrează asupra încercării de a-și manipula experiența pentru a atinge rezultatele dorite de ego – ci, mai degrabă, să colaboreze cu experiența ei, pentru a învăța cât mai profund cu putință lecțiile pe care aceasta i le aduce. Viața ei este un dialog între ce este înăuntru și ce este în afară. între ceea ce vede și ce simte legat de ceea ce vede. între experiență și in-' terpretarea ei. Din ce în ce mai mult, ea învață că suferința nu este provocată de ceea ce se întâmplă, ci de reacția ei subiectivă la aceasta. Ea nu este crucificată de altcineva sau de un eveniment exterior, ci de înțelesul pe care ea însăși îl dă celor ce se întâmplă.

Pe acest pământ, este extrem de dificil să vezi atacul din partea altora ca pe un strigăt după dragoste și sprijin. Acest lucru poate fi făcut, numai dacă atenția nu este concentrată pe acțiunile celui care atacă, ci pe propria reacție la aceste acțiuni, investigându-și propria frică sau mânie, persoana respectivă devine sensibilă la situația de moment. Privind înăuntru și apoi în afară, poate vedea cum frica cheamă mânia – și mânia cheamă frica. Poate să-și aprecieze propriul rol ca participant la drama omenească mai extinsă. Văzându-se pe sine însuși în celălalt – și pe celălalt în sine însuși – în inimă ia naștere compasiunea, care se extinde în mod subtil asupra celeilalte persoane. Persoana spiritualizată nu caută pe cineva pentru a-1 face țap ispășitor sau pentru a-1 acuza. Nu caută să-l facă pe altul răspunzător de propria sa experiență. Nu-L condamnă pe Dumnezeu pentru că-1 pedepsește. Hotărârea sa de a merge pe cărarea spirituală începe o dată cu stabilirea unui armistițiu cu Dumnezeu. Este de accord să nu-L considere pe Dumnezeu singurul răspunzător pentru experiența sa. Este de acord să' împartă răspunderea cu Dumnezeu. Ea știe că răspunsul său la ceea ce se întâmplă determină înțelesul final al întâmplării, astfel 1îicât ea șrDumnezeu sunt în dialog în privința a tot ceea ce se întâmplă în viața sa. Aceasta înseamnă că, uneori, îi este recunoscătoare lui Dummezeu – iar, uneori, se înfurie pe Dumnezeu. Aceasta este o parte a dialogului cu Divinul. Există întotdeauna o parte din experiența sa pe care o găsește de neacceptat. Întotdeauna există ceva căruia îi opune rezistență. Există întotdeauna un aspect al experienței în privința căruia privește numai în afară și nu poate privi înăuntru – un loc din care nu poate fi tras la răspundere, unde nu poate accepta să-și asume responsabilitatea, rar acest loc reprezintă un punct vulnerabil al evoluției sale spirituale. Indiferent cât de confuză ar fi, cât de antagonică sau de furioasă pe' Dumnezeu, această persoană rămâne în cadrul dialogului. Ea continuă să găsească modalități de a privi mai adânc și de a-și accepta mai mult viața. Treptat, ea intră în momentul de acum. învață să fie pe deplin prezentă, chiar dacă a fi prezent înseamnă a fi furios sau trist. Se angajează în experiență, fără să-și ceară scuze. Se angajează în experiență, chiar dacă nu știe ce înseamnă aceasta și ce sentimente o să-i trezească. Intră în moment și spune adSVărul, așa cum îl percepe. Și știe că acesta este adevărul doar pentru acest moment. E posibil să nu fie adevărul pentru momentul următor. Știe că Dumnezeu cere doar un singur lucru de la ea – iar acesta este să vrea să fie prezentă, să vrea să poarte dialogul. Lui Dumnezeu nu-i este frică de mânia sau tristețea ei. Nu i le va îndepărta. Nu-i v:i cere să se comporte într-un anumit fel. îi va cere doar să rămână acolo și să vrea să învețe. Cea mai mare piedică în relația cu Dumnezeu este convingerea că știi. Această convingere te face prizonierul propriei tale interpretări subiective. Ceea ce știi, este doar frica ta – care se manifestă. Felul în care descrii realitatea nu este realitate. Nevoia ta de a limita realitatea pentru a se potrivi convingerilor tale despre ea, bazate pe frică, nu înseamnă „a ști'". Ceea ce numești a ști, nu este altceva decât idei preconcepute, prejudecăți și judecăți de valoare. Atunci când judecățile tale se dau drept adevăr, îi înșeli pe toți -inclusiv pe tine. închizi canalul cu divinul. îl închizi pe Dumnezeu afară. „Taci, Dumnezeule!" spui tu. „Știu eu ce fac!" Din fericire, Dumnezeu este răbdător, plin de compasiune și dăruit cu un mare simț al umorului. Așa că, răspunsul Lui este: „îmi pare rău, domnule, nu Mi-am dat seama că tu ești campionul de șah al cosmosului, îmi cer sincer iertare și Mă retrag bucuros, până când îmi vei dori prezența." Poate că e un răspuns puțin sarcastic, dar la obiect. Dumnezeu nu se va împotrivi niciodată mândriei tale, nici nu te va pedepsi pentru ea contrar tuturor convingerilor populare. Când este pus față în față cu mândria ta. Dumnezeu nu face altceva decât să se dea la o parte și așteaptă ca tu să-ți revii în simțiri. întrucât fiecare proiect pe care-l întreprinzi fără El este condamnat eșecului, rareori trebuie să aștepte mult timp pentru ca tu să te întorci și să-I bați la ușă. Și El știe aceasta. De aceea este El atât de răbdător și de bine dispus, când e vorba de neseriozitatea și de lipsa ta de credință. Atunci când părintele înțelege greșelile copilului și nu le ia ca pe un atac la persoană, el poate fi răbdător și blând. Numai atunci când părintele simte că este nedreptățit, judecat sau atacat, el intervine într-un mod neplăcut în experiența de învățare a copilului său.

Din fericire. Dumnezeu nu Se simte nedreptățit și știe că nu poate ti atacat. Cu toții avem de învățat acest lucru de la El. Până când nu învățăm aceasta, nu ne putem lua locul alături de El. Dorința de a ști ceea ce \m știm este esențială pe cărarea spirituală. Dar, cunoașterea spirituală este un gen diferii de cunoaștere decât cea cu care am fost obișnuiți. Nu este o cunoaștere care să ne dea posibilitatea să controlăm sau să manipulăm viețile noastre, sau pe ale altora. Nu ne dă capacitatea de a prezice evenimentele, sau de a interpreta ce înseamnă ele. Este o cunoaștere care ne face capabili de a ne uita înăuntru, de a privi prin vălul reacțiilor noastre subiective și de a învăța să apreciem esența vieții, pe măsură ce ea se desfășoară – iară să-i dăm propriile noastre înțelesuri. Cunoașterea spirituală provine din renunțarea la ceea ce credem că știm și capitularea în fața a ceea ce este. E mai mult o necunoaștere, decât o cunoaștere – mai mult o golire, decât o umplere. Cunoașterea spirituală nu este un fenomen al părții stângi al creierului. Ea nu emite rațiuni sau interpretări. Ea nu este sistematică sau cauzală. Ea nu separă conținutul de formă, sau interiorul de exterior. Mulți oameni au încercat să aplice metode de divinație cu sisteme specifice părții stângi ale creierului – și au eșuat în mod invariabil. Toate sistemele intelectuale – tarotul cabala, numerologia, astrologia etc- sunt auto limitative și limitează. Ele furnizează ego-ului tău iluzia că înțelege și, în același timp, hrănesc mândria spirituală. Folosite pentru divinație – pentru o îndrumare folositoare momentului – sistemele simbolice pot ajuta. Dar îndrumarea pentru un moment nu este neapărat relevantă pentru cerințele momentului următor. încercarea de a „îngheța" realitatea care este dinamică și în permanentă schimbare, pentru a se potrivi unui punct de referință extern, înseamnă a nu te mai afla în stare de spontaneitate și grație. Dorința de a-ți da seama de anumite lucruri, înainte ca ele să se întâmple, este una dintre metodele prin care ego-ul se apără de adevăr. Trebuie să renunți la această apărare, pentru ca adevărul să-ți poată fi pus în mâini.

Rugăciunea

Rugăciunea este dialogul permanent cu Dumnezeu. Ea este pro-Lcesul prin care o persoană se golește de ceea ce crede că știe și capitulează în fața misterului oferit de moment. Rugăciunea nu înseamnă a-I cere lui Dumnezeu anumite lucruri și rezultate. Cererea înseamnă exact asta – a cere. Cum te simți, atunci când ți se cere ceva? Cum crezi că se simte Dumnezeu? Un copil sâcâitor nu câștigă niciodată cu adevărat atenția sau bunăvoința părinților lui. De ce îl abordați pe Dumnezeu ca un copil sâcâitor. Este atât ineficient, cât și lipsit de demnitate. Dacă doriți ca rugăciunile voastre să fie eficiente. abordați-L pe Dumnezeu ca pe un părinte iubitor, ca pe Tata sau Mama. Spuneți-I ce gândiți și ce simțiți. Recunoașteți-vă fricile și prejudecățile și cereți să fiți întăriți, pentru a trece dincolo de ele. Cereți să vedeți dincolo de ideile voastre preconcepute și prejudecățile voastre și vă deschideți către adevăr. Cereți să învățați lecția pe care o aduce situația respectivă. Cereți îndrumare, sprijin, ajutor, eliberare de suferință. Cereți binele cel mai înalt al tuturor celor implicați. Apoi, stați liniștiți și rămâneți alături de El. Lăsați-vă mintea să se unească cu mintea Lui. Lăsați-vă inima să se deschidă spre iubirea Lui. Lăsați înțelegerea să vină în mod inerent, pe măsură ce mintea și inima se deschid spre o realitate mai măreață decât cea pe care ați fost în stare să o percepeți. Părinții voștri divini au răspunsul la dilema voastră. Nu e nevoie decât să vă deschideți către ea – și soluția va apare în inima voastră. Și veți ști că aceasta este soluția, deoarece ea cinstește pe toată lumea, deoarece ea rezolvă conflictele interne. Veți ști că acesta este răspunsul, deoarece inima voastră va fi înălțată. Energia și optimismul se vor întoarce în viața voastră. Veți respira mai liberi. Veți aștepta cu nerăbdare desfășurarea realității. îndrumare de genul acesta vă este oferită, ori de câte ori vă rugați plini de zel, ori de câte ori vă deschideți inima către Dumnezeu și îi ascultați răspunsul. Rugăciunea este gestul vostru de deschidere, de încredere, de cerere de ajutor. îndrumarea este răspunsul Lui. Ea vă aduce mângâiere, limpezime și pace. Dacă știți deja care este răspunsul, sau care „ar trebui să fie", atunci nu vă puteți ruga cu adevărat. Rugăciunea vine din locul unde nu cunoașteți nimic. Ori de câte ori vă rugați și nu vi se răspunde la rugăciune, aceasta se întâmplă fie pentru că ați pretins ceva, fie pentru că nu ați capitulat mental sau emoțional. V-ați cramponat de rănile și opiniile voastre, în loc de a le da lui Dumnezeu. Sau, ați respins răspunsul lui Dumnezeu, deoarece el nu era conform așteptărilor voastre. Dacă prin rugăciune căutați validarea percepțiilor ego-ului vostru, veți fi dezamăgiți. Dacă-L veți întreba pe Dumnezeu, El vă va spune adevărul. El nu vă va spune ceea ce vreți să auziți. O rugăciune care are succes, vă duce întotdeauna într-o stare spirituală în care inima și mintea sunt mult mai deschise decât erau înainte. Ea vă ajută întotdeauna să vedeți lucrurile altfel – cu mai multă generozitate, într-un mod mult mai expansiv. Ea nu este niciodată de acord cu limitările voastre, cu judecățile voastre și nici nu aduce justificări nevoii voastre de atac sau apărare. Rugăciunea este o deschidere din partea voastră de a primi darurile lui Dumnezeu. Ea este o deschidere către iubirea necondiționată a lui Dumnezeu pentru voi. Ea este o deschidere către acceptarea voastră necondiționată din partea lui Dumnezeu – așa cum sunteți. Când intrați în templul rugăciunii, sunteți extraordinar de binecuvântați. Nu puteți ieși din templu, având sentimente negative față de alții sau față de voi înșivă. Asta. deoarece atunci când intrați, capitulați și capitulând vă spălați de toate prejudecățile și judecățile pe care le emitefi despre voi înșivă și despre alții. Puteți să vă rugați? lată o întrebare foarte bună! Vreți să capitulați și să renunțați la ceea ce credeți că știți? Vreți să acceptați posibilitatea că poate exista un mod mai transcendent de a percepe starea vieții voastre? Dacă nu, atunci acceptați acest adevăr. Nu vă forțați să vă rugați. Așteptați până sunteți pregătiți. Atunci, rugăciunea voastră va fi întreagă. Atunci vă veți deschide către înțelepciunea și grația lui Dumnezeu.

Lucrarea spirituală

Cea mai profundă învățătură pe care o căpătați, apare atunci când descoperiți că reacționați puternic la ceea ce face sau spune altcineva. Chiar dacă tendința în această situație este să vă concentrați pe comportamentul celeilalte persoane, adevărul este că reacția voastră nu are nimic de-a face cu aceasta. Reacția voastră vă arată unde anume se află în voi starea de conflict – și nu unde este în cealaltă persoană. Conflictul vine dintr-un anumit sentiment de vinovăție sau nesiguranță pe care-l simțiți. Dacă vă simțiți nesiguri în privința inteligenței voastre și cineva vă spune că sunteți prost – a apăsat pe buton. Reacția vine de la starea voastră de nesiguranță. Declanșarea butonului este întâmplătoare. Oricine poate să vă apese butoanele. Dacă aveți o relație cu o persoană căsătorită și vă simțiți vinovat, veți reacționa atunci când cineva vă va spune că sunteți trădător. Reacția este bazată pe faptul că deja aveți despre voi înșivă percepția că sunteți un trădător – iar cealaltă persoană nu face altceva decât să o scoată ia lumină. Dacă nu v-ați considera un trădător, n-ați face nimic pentru a vă apăra. Nevoia de a vă apăra vine din percepția sentimentului de vinovăție. Atunci când sunteți atacați sau insultați de altcineva, vă simțiți rănit și/sau furios, numai atunci când credeți că există o anumită justificare ca să fiți atacați astfel. Simțiți că ați racut ceva rău și acum ați fost demascați. Știți că meritați să fiți pedepsiți, astfel încât singurul lucru pe care-l puteți face pentru a evita pedeapsa este să vă apărați. Apărarea este recunoașterea vinovăției. De ce v-ați apăra, dacă nu v-ați simți vinovați? Dacă n-ar fi adevărat, ați râde și ați spune: ..Ei. ce să /ici și tu?!" N-ați lua atacul ca pe ceva personal. Ați înțelege că acea persoană se atacă pe ea însăși și că voi ați fost doar trăgaciul. Ați ști că nu e vina voastră că ea se află în suferință. Orice stare de frică sau nesiguranță pe care o trăiți în legătură cu voi înșivă este un buton care așteaptă să fie apăsat. Faptul că oamenii apasă acest? butoane, nu este câtuși de puțin un lucru extraordinar. Ceea ce e extraordinar, este că voi îi acuzați pe ei că le apasă. Dacă ați purta o placardă pe care ar scrie „Lovește-mă!", ați fi surprinși dacă ar apărea câteva persoane să vă ia în serios? E adevărat, nu toată lumea ar face-o. Unii ar râde și ar merge mai departe. Dar alții s-ar opri și s-ar uita fix la voi, sau v-ar lua vorbele în serios. Și ei poartă o placardă pe care scrie „Lovește-mă!". Ei știu ce simțiți. Ei știu că simțiți nevoia să fiți loviți, pentru a avea o părere mai bună despre voi înșivă. Ați fost un băiat rău sau o fată rea și simțiți nevoia să fiți pedepsiți. Iar ei sunt fericiți să vă facă acest serviciu. Oamenii care vă atacă, fac ceea ce cred – în modul lor plin de totală autoamăgîre – că vă așteptați ca ei să o facă. O fac „pentru binele vostru". Ei sunt întotdeauna gata să-și justifice comportamentul față de voi și, la rândul vostru, voi îl puteți justifica pe al vostru. Niciodată nu se întâmplă să gândiți „Acest lucru este de neacceptat. N-ar trebui să se întâmple. Nu voi mai permite așa ceva." Dacă cel atacat ar crede acest lucru și l-ar comunica în mod clar, abuzul nu s-ar mai petrece. Abuzul apare în cadrul spațiului cenușiu al vinovăției și pedepsei. Fot ceea ce aveți de făcut pentru a opri delictele din viața voastră este sâ spuneți: „Treaba asta nu-mi dă o stare bună. Vrei, te rog, să încetezi?" EvSte o cerere simplă și, cu toate acestea, vă e îngrozitor de greu să o faceți. De ce? Din multe motive. Poate că sunteți un copil asupra căruia un adult a comis un abuz. Adultul este imaginea autorității. Adesea, este un părinte pe care-l iubiți. Chiar dacă sunteți o persoană adultă, se aplică exact același tipar. Doriți să câștigați iubirea și aprobarea celui care comite abuzul, indiferent de cât vă costă – așa că minimalizați durerea, sau vă disociați complet de ea. Sau acceptați că o meritați, deoarece nu sunteți vrednici.

Adulții care sunt tratați cu violență, caută să recreeze suferința unei traume din copilărie, astfel încât să poată sparge tiparele disocierii, să recheme abuzul și să conștientizeze rănile. Acesta este motivul pentru care. adesea, ei se căsătoresc cu o persoană care arată exact ca cea care a comis abuzul. învelișul negării subconștiente poate fi îndepărtat numai prin agravarea rănii. Eliberarea furiei, vinovăției și urii de sine înăbușite deschide ușa înspre vindecare și integrare. Există multe versiuni ale trădării de sine. Este important să vă înțelegeți propria versiune. A-l acuza pe cel care comite abuzul, nu duce la eliberarea de caruselul violențelor, deoarece tiparul este unul care se autocreează dar la un nivel subconștient. Atât timp cât rămâneți în starea de victimă și blamare, duceți tiparul mai departe, trecând rana de la o generație la alta. Și toate acestea se întâmplă, deoarece nu aveți curajul să priviți înăuntrul vostru. Conștientizând tiparul, puteți trăi pe deplin experiența autoviolentării, vă puteți ierta și puteți decide în mod conștient să nu mai fiți o victimă. Numai și numai acest lucru poate opri trădarea de sine ciclică. Indiferent de ce cale a suferinței ați ales – și sunt multe – veți rămâne acolo, până ce vă întoarceți către cel care v-a făcut rău și îi spuneți: „Nu mai accept acest lucru. Vreau să încetezi, chiar acum!" Trebuie să spuneți acest lucru, fără nici o reținere. Trebuie să-i spuneți clar celeilalte persoane: „Mai degrabă renunț la iubirea ta, decât să las să continue acest delict". Trebuie să fiți foarte fermi în ceea ce vă privește. Până când nu veți avea curajul să fiți fermi în viața voastră, va exista întotdeauna în jurul vostru cineva care să abuzeze de voi. într-adevăr, până ce nu veți decide că v-a fost de-ajuns, veți chema încontinuu către voi persoane violente. Așa că, de flecare dată când vi se apasă un buton, acceptați că acesta e un dar care vi se face, o șansă de a deveni conștienți de tiparul vostru personal de autotrădare. Nu-1 acuzați pe cel care vă face rău. în schimb, puneți-vă întrebarea: „De ce mi-am dat voie să fiu, încă o dată, târât într-o situație în care nu sunt respectat și ascultat?" Deveniți conștienți de frica și judecarea de sine care vă conduc viața. Vedeți imaginea proastă pe care o aveți despre voi. Vedeți modul în care acceptați iubirea cu orice preț. Vedeți modul în care continuați să vă reciclați frica de a fi părăsiți, deoarece vă e teamă să o priviți drept în față. încetează jocul de a reacționa în fața altora. Refuză să fii un o-biect, chiar dacă a fi un obiect pare a-ți oferi ceea ce dorești. Privește-ți experiența de până acum și învață din ea. Promisiunile legate de iubire condiționată nu ți-au dat nimic. Ne-îndeplinirea lor n-a făcut altceva decât să-ți adâncească sentimentul că ești trădat și abandonat de cei pe care-i iubești. Amintește-ți că ai hotărât să joci un joc în care ai fost obiectul. Tu ai permis ca toate astea să se întâmple. Recunoaște-ți greșeala, atacul asupra sinelui – astfel încât ele să nu se mai repete. Asumă-ți responsabilitatea. încetează de a mai proiecta acuzele. Lasă minciuna să dispară. Nimeni nu e o victimă, decât dacă decide că este. Indiferent de ceea ce crezi în privința a ceea ce s-a întâmplat în trecut, recunoaște că nu poți să-ți continui viața fără să înveți să spui NU abuzului, aici și acum. Nu face din aceasta o problemă filozofică sau morală. învăță chiar acum să spui NU invitației de a te trăda pe tine însuți. Așa cum un alcoolic nu poate spune NU alcoolului, tu nu poți spune NU unei promisiuni de iubire făcută în mod condiționat. Recunoaște-ți slăbiciunea. Fără să fii ajutat, nu poți depăși tiparul subconștient de autotrădare. Iar ajutorul de care ai nevoie este conștientizarea. Trebuie să vezi modul în care ai acționat inconștient, cum te-ai lăsat, iarăși și iarăși, pradă abuzului. Până ce nu vezi tiparul și nu-ți asumi responsabilitatea de a-1 distruge, totul va continua. Nu contează câte tratamente și terapii ai urmat. Alcoolicul renunță la băutură, deoarece își dă seama că a bea înseamnă a renunța la propria sa forță. Tu refuzi să mai fii obiectul abuzului, exact din același motiv. Vedeți voi, atâta timp cât percepeți problema ca fiind în afara voastră, nu o veți rezolva. îi veți acuza pe alții, veți acuza instituțiile societății voastre, îl veți acuza pe Dumnezeu, dar problema va rămâne tot acolo. Asta, deoarece problema este trădarea de sine. Până când nu învățați să vă spuneți vouă înșivă DA, nu veți fi capabili să spuneți NU altora. Problema nu este niciodată că „alții" vă trădează. Alții nu fac altceva decât să vă oglindească propriile voastre convingeri și credințe despre voi înșivă. Alții vă dau darul de a vă reflecta pe voi înșivă. Fără ajutorul altora care să vă reflecte convingerile voastre subcon-știente, procesul vostru de trezire ar dura considerabil mai mult. Semenul tău este învățătorul tău. El îți arată la ceea ce trebuie să privești în tine însuți. Același lucru îl faci și tu pentru el. Acesta este scenariul trezirii. Nu face din el o telenovelă. Nu-1 face pe semenul tău responsabil pentru experiența ta. El nu poate fi responsabil pentru experiența ta. Semenii tăi, oamenii, nu trebuie să fie nici țapi ispășitori și nici semizei. Ei nu sunt cauza suferinței tale și nici cei care-ți aduc mântuirea. Ei sunt călători egali în aceeași călătorie. Ceea ce ai simțit tu, au simțit și ei. Ca și tine, și ei învață să-și vadă propriile tipare de autotrădare. Ca și tine, și ei învață să spună DA sinelui și NU când e vorba să renunțe la propria forță. Ai răbdare, aceasta este o călătorie pentru a căpăta putere deplină. Atunci când șinele are forță deplină, abuzul devine imposibil.

Trezirea împreună

Fiindcă doi oameni se dedică unei relații spirituale, ei cad de acord insă se ajute unul pe celălalt să devină conștienți de tiparele auto-trădării. Intenția lor nu este să-și înăbușe sentimentele negative, ci să creeze suficientă siguranță în cadrul relațiilor, pentru ca sentimentele negative să poată ieși la suprafață și tiparele autotrădării să poată fi revelate. Compania spirituală înseamnă nu numai a împărtăși un scop comun și o orientare în viață, ci și un legământ reciproc și plin de curaj de a-și asuma responsabilitatea și de a elimina acuzele. Fiecare persoană se află aici pentru a-și ajuta partenerul să înceteze de a mai proiecta, să înceteze de a mai face pe victima, să înceteze de a mai găsi probleme în afara lui însuși. Nu face acest lucru ținându-i conferințe, ci creând un spațiu sigur și plin de compasiune, în care celălalt poate să stea față în față cu el însuși. Acolo unde acesta ar putea vedea un dușman, celălalt nu vine alături de el. Refuză să intre în jocul cu țapul ispășitor, acuzele și atacul. Dar el poate iubi. Poate accepta modul în care simte celălalt, li poate valida sentimentele și, cu blândețe, îl poale încuraja să găsească, în propria inimă, calea spre pace. Chiar dacă îl vede pe celălalt cum creează proiecții, nu încercă să-1 îndrepte, deoarece aceasta ar însemna să i se alăture în minciună. Rămâne, pur și simplu, conștient de cine este celălalt cu adevărat. Și, astfel, îl aduce – cu blândețe și tară vorbe – înapoi spre el însuși. Dar, mai presus de orice, stă doar și ascultă. Nu este de acord cu ceea ce spune celălalt și nici nu contrazice. Știe că părerile lui nu înseamnă nimic și că ele n-ar face altceva decât să-1 îndepărteze pe celălalt din procesul său. Ascultă doar, cu multă atenție și compasiune. Ascultă fără să judece sau – dacă descoperă că judecă – devine conștient de propriile sale judecăți și stă iarăși și ascultă. Ascultă cu o inimă deschisă și cu o minte deschisă. Iar atitudinea sa de a asculta devine un stâlp de sprijin pentru adevăr. Cu cât ascultă mai mult fată să judece, cu atât călătoria plină de acuze al celuilalt încetinește. Treptat, folosind cărarea iubirii sale, celălalt se întoarce la el însuși. Acesta este darul pe care partenerul spiritual îl oferă celuilalt partener. Aceasta este perla de maximă valoare. Când fiecare poate să-i dea celuilalt darul acceptării și iubirii necondiționate – extinzând acest dar pentru a include pe toată lumea nu vor mai exista proiecție, acuze și atac. Nu vor mai exista subiecte asupra cărora acestea să se îndrepte. Nu vor mai exista victime sau torționari. Vor exista doar parteneri egali în dansul vieții. Inimile se vor deschide. La început puțin – dar apoi atât de mult. încât vor putea înghiți întreg universul manifestat. Și. într-adevăr, o vor și face într-o zi. Când toți cei care se percep pe ei înșiși ca fiind nevrednici și neîn-tregi vor deveni întregi și sfinți, nu va mai exista perceperea separării de sursa iubirii. Fiecare dintre noi va ti o raza strălucitoare de lumină, care va radia din centrul inimii, ajungând peste tot, în întreaga eternitate, dizolvând separarea și păcatul, botezând vinovăția în râul propriei frici și întâmpinându-l pe fiecare cu buchete de flori, atunci când iese din ape inocent și liber. Acestea sunt darurile pe care le avem de oferit unul altuia, atunci când jocul abuzului se încheie. Și el se încheie, în orice moment în care ne amintim cine suntem și cine este cu adevărat semenul nostru.

Sfârșit

Există momente în viață când tristețea se dovedește a fi copleșitoare, când răutatea oamenilor din jurul nostru pare prea mult și prea greu de îndurat. Momente care ne aruncă spre deznădejde, înfățișându-ne, pe un ecran exacerbat, credința, ca pe o inutilă, de nedorit complicație. Iar durerea din suflet ne împiedică să observăm cum ni se insinuează în viață, încet, părăsirea: de Dumnezeu și de sine. Purtându-ne, cu un discurs la limita elucubrației, spre genunea imposibilei deveniri, în valea plângerii. Doar că, trebuie să înțelegem, argumentele realei împliniri urmăresc un fir logic nestrămutat, nu sădesc, sofistic, vorbe cu un aparent, înșelător miez, lăsându-le să se prelingă, sforăitoare, în vremelnica baltă ce adăpostește picături ale entu ziasmului cotidian, convertite într-un neconvingător exemplu de măiestrie retorică. Nu este greu să deosebim adevărul de minciună. Trebuie doar să căutăm rostul fiecărui cuvânt care ne este adresat, scopul fiecărui îndemn pe care îl recepționăm, înțelegând în ce măsură ne este prezentată o cale spre bine ori o prăvălire spre dezastru. Dar acest lucru este valabil atunci când avem de-a face cu persoane sincere. Dacă, însă, cel din fața noastră, privindu-ne în ochi și pretextând că vrea, dezinteresat, să ne ajute, adoptă o atitudine duplicitară, lucrurile se complică. Din ce în ce mai mult, parcă, în ultimul timp, odată cu agresiva propagandă ateist-dezumanizantă, suntem îndemnați să ne urmărim propriul interes, chiar dacă acțiunile noastre îi lezează pe semeni. Lovind și distrugând, croindu-ne, cu sălbăticie, drum printre cei pe care îi privăm, în mod conștient, de o binemeritată șansă, devenim umbrele vagi ale persoanelor care ar fi trebuit să fim, mânați de un egoism transformat, modern, în singură credință călăuzitoare. Și, așa cum se întâmplă adesea, crezând că îi înșelăm pe alții, obținând, astfel, vagi privilegii perisabile, ne mințim pe noi înșine, pășind, ireversibil, spre nemaidevenire, starea de pierdere a comuniunii cu aproapele și cu Dumnezeu. Ultima, cea mai întunecată etapă a căderii. Ajunși la un stadiu al blazării încrâncenate în care binele și răul par simple concepte abstracte, oamenii capătă un involuntar (poate) aer de superioritate ușor binevoitor și de dispreț suveran, uitând cine sunt, de unde au plecat și, mai ales, care ar fi trebuit să le fie ținta în viață. Rațiuni superioare, ar spune unii. Împliniri ratate, aș spune eu. Am întâlnit cu toții astfel de persoane. Ascunzând, în spatele vorbelor meșteșugite și al comportamentului arogant, incapacitatea de a progresa pe calea către divin, de a exista, firesc, printre semeni. Am văzut ori chiar simțit rezultatul acțiunilor lor, frizând, adesea, imoralitatea. Și am observat cum sădesc în semeni tristețe, deznădejde, resemnare amară. Oferind nefirescul exemplu al căderii.

Dincolo de toate, bune ori rele, rămânem noi. Cei care suntem sau cei care nu am știut să fim, în acest crepuscul bizar al nopții ce tinde să ne înconjoare. Măcar noi să recunoaștem ceea ce am devenit și, dacă este cazul, să ne oprim, până nu este prea târziu. „Dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!“, ne avertizează învățătura mereu actuală a Mântuitorului Hristos. Căci vremurile sunt grele, oamenii devin răi, iar menirea noastră, a tuturor celor care dorim să fim conștienți de rostul ce-l avem în lume, este să ne îndreptăm spre Dumnezeu, pe un drum care trece – paradoxal, aparent – prin noi înșine și prin sufletele celor care ne înconjoară. Făcând front comun și luptând, umăr la umăr, dincolo de orgolii și prezumtive diferențe (dacă nu pentru noi, măcar pentru cei dragi nouă, supuși pericolului secularizării iraționale), împotriva întunericului ce tinde a se revărsa peste lume. Nepăsători la cuvintele ademenitoare ale ispititoarei distrugeri. Căci – nu este așa? – vocea căderii devine cea mai puternică, odată ce am decis să ne construim o casă durabilă în valea plângerii…

În finalul acestei cărți vreau să nu uitați niciodată următoarele învățăminte ale sfintei scripturi: “Dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, și nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, și vindecarea ta va încolți repede; neprihănirea ta îți va merge înainte, și slava Domnului te va însoți. Atunci tu vei chema, și Domnul va răspunde, vei striga, și El va zice: „Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, amenințările cu degetul și vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, și întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă și va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă." Înfăptuiți ceea ce e scris la cartea sfântă și mântuirea voastră e mult mai aproape decât credeți. Am să închei totuși cu cuvintele preotului meu duhovnic Manea Constantin care zice: “Să ne iubim unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Amin.