Limitele Democratizarii In Federatia Rusa
LIMITELE DEMOCRATIZĂRII ÎN FEDERAȚIA RUSĂ
INTRODUCERE
Era Putin este considerată, adesea, ca fiind o eră caracterizată de regres. Încă de la început, Vladimir Putin – care a descris destrămarea URSS ca pe ,,cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20’’ – a vizat restaurarea prestigiului conaționalilor săi. Temele principale ale noii conduceri se bazau pe naționalism, patriotism, imperialism, respectul autorității, iar statul a fost subordonat unui ,,executiv vertical’’, cu scopul consolidării poziției centrului față de regiuni. Președintele a propus crearea unor șapte ,,super-regiuni’’, prin intermediul cărora controlul s-a extins tot mai mult, atât asupra vieții publice, cât și asupra celei private. În acest context, modestele îmbunătățiri privind capacitatea statului au fost direct legate de lipsa unei calități a statului: au proliferat practicile de corupție, încălcările de lege, iar funcționarii statului au lucrat în detrimentul interesului majorității. De asemenea, și încercările societății civile de a promova practici liberale și norme profesionale au întâlnit obstacole, iar organizațiile neguvernamentale și media nu vor mai îndeplini funcția de ,,watchdogs’’. În prezent, ramura executivă monitorizează respectarea legii, iar statul se îndepărtează tot mai mult de calea democratică.
Lucrarea de față are ca principal scop analizarea contextului intern, prin observarea măsurii în care sunt respectate drepturile omului în Federația Rusă contemporană, accentul căzând pe libertatea de exprimare, libertatea presei și pe funcționarea democratică a organizațiilor neguvernamentale.
Ipoteza de la care va porni acest demers este reprezentată de faptul că libertatea de exprimare și activitatea organizațiilor neguvernamentale este îngrădită de dinamicile politice care au loc în ,,umbra’’ sistemul oficial. Cu toate că au trecut aproape două decenii și jumătate de la prăbușirea sistemului sovietic, democrația rusă funcționează doar la nivel declarativ. Dacă în primul mandat a lui Vladimir Putin (2000-2004) se putea observa o poziționare pro-vestică/ pro-democrație, în cel de-al doilea mandat (2004-2008), experimentul Rusiei privind politica de liberalizare va lua sfârșit, putându-se vorbi de un regim de represiune. Important de subliniat este faptul că situația s-a înrăutățit în contextul izbucnirii ,,revoluțiilor colorate’’ din Ucraina, Georgia, și Kîrgîstan, Kremlinul devenind tot mai îngrijorat de posibilul impact al influențelor internaționale asupra politicii interne. Vladimir Putin a considerat izbucnirea acestora drept un semnal de alarmă, deoarece promovarea unor idei extremiste într-o țară multinațională precum Rusia putea avea consecințe mai grave. Mai mult, conform președintelui această luptă contra extremismului nu are ca scop și limitarea libertății de gândire:,,Acțiunile autorităților ruse împotriva extremismului nu constituie o luptă contra opoziției’’.
Nu este surprinzător faptul că Rusia reprezintă un subiect de o importanță deosebită pentru cercetătorii vestici. Printre cei care au tratat acest subiect îi regăsim pe Stephen White, Brian D. Taylor, Cameron Ross, ș.a. De aceea, cercetarea se va realiza pe baza metodelor calitative, prin preluarea de date și informații din cărți de specialitate, articole de presă și interviuri, dar și pe baza metodelor cantitative, relevante fiind statisticile, legile și Constituția Federației Ruse, deoarece furnizează noi oportunități pentru examinarea Rusiei dintr-o perspectivă comparată.
Titlul, ,,Limitele democratizării în Federația Rusă’’, subliniază direcția actualei cercetări. Destrămarea Uniunii Sovietice a determinat refuzul politicienilor de a construi un stat după tipologia URSS. Însuși Vladimir Putin a repudiat în mod explicit statul totalitar, subliniind că Rusia trebuie să fie un stat democratic, condus pe baza legilor, capabil și federal. Însă, lunga istorie caracterizată de modele comuniste, totalitare și dominanța statului asupra societății vor contribui la definirea limitelor democrației în Rusia.
Decupajul cronologic relevant prezentei teme de cercetare este reprezentat de perioada 2000 – prezent, accentul fiind pus pe cel de-al doilea mandat a lui Putin (2004-2008), dar și pe schimbările petrecute în actualul său mandat, început pe 7 mai 2012. Justificarea acestei cronologii se datorează eforturilor realizate de organizațiile societății civile de a se angaja în structurile de aplicare a legii, precum și independenței mass-mediei, care au fost asigurate, în linii mari, în timpul primului mandat a lui Vladimir Putin. De aceea, lucrarea va insista asupra ,,obstacolelor’’ apărute în cel de-al doilea mandat. Mai mult, această problemă a incapacității statului de a realiza tranziția la democrație se va recunoaște târziu, când direcția de evoluție a statului rus se îndrepta tot mai mult spre convingerile dominate de euro-asianism.
În ceea ce privește structura, lucrarea de licență este divizată în trei capitole, ultima parte fiind destinată concluziilor generale ale întregii cercetări efectuate.
Primul capitol, denumit ,,SISTEMUL POLITIC CONTEMPORAN’’, tratează evoluția politică a Rusiei în timpul președinției lui Vladimir Putin și principalele schimbări survenite. Capitolul analizează eforturile președintelui de a prelua autoritatea din mâna liderilor regionali, oligarhilor, parlamentului și societății civile, dar și eforturile de consolidare a unui sistem de ,,verticală a puterii’’, în care ramura executivă își exercită conducerea. Putin a adoptat politici foarte distincte de cele ale predecesorului său, subliniindu-se clar că un sistem democratic nu poate fi consolidat fără reconstruirea și întărirea statului. ,,Democrația’’ imaginată de președinte este reprezentată de un sistem în care instituțiile democratice există, dar sunt deseori ajustate de cei aflați la putere pentru atingerea anumitor obiective sau satisfacerea de nevoi/ interese. De aceea, sistemul rusesc este definit de concepte precum ,,democrație partială’’, ,,democrație dirijată’’ și ,,democrație suverană’’. În fond, conceptele au scopul de a masca realitatea, Rusia îndepărtându-se tot mai mult de democrație, apropiindu-se de un regim autoritar consolidat.
Capitolul al doilea, ,,SOCIETATEA CIVILĂ’’ prezintă relația dintre societatea civilă și statul rus, principalele limitări privind funcționarea organizațiilor neguvernamentale și mecanismele prin care Rusia mimează existența unor ONG-uri veritabile – cooptarea și crearea de organizații neguvernamentale organizate de stat (GONGO). Cercetarea va sublinia că în Rusia nu există o societate civilă autentică, statul implementând reguli stricte pentru limitarea activității societății civile, astfel încât spațiul de dialog dintre cele două părți cunoaște obstacole notabile. De asemenea, se analizează și felul în care statul rus a folosit GONGO-urile ca pe un mijloc de a pătrunde în domeniul societății civile, dar și ca pe o alternativă pentru promovarea propriilor interese și scopuri. În acest context, acțiunile represive ale statului se mută către direcții imprevizibile, iar mobilizările și dezbaterile publice împotriva legii sunt din ce în ce mai dificile.
Ultimul capitol, anume ,,MASS-MEDIA’’ identifică principalii proprietari media, restricțiile privind libertatea de exprimare și de informare, precum și situația jurnaliștilor, supuși tot mai frecvent auto-cenzurii. În acest capitol vor fi analizate cele mai importante schimbări privind piața media din Rusia, schimbări care au impact asupra libertății media. Cele mai recente transformări din peisajul media, precum redistribuirea proprietății (statul devine principalul proprietar), creează o imagine care se aseamănă cu monopolizarea mass-mediei din era sovietică. Astfel, media din Rusia nu se consideră liberă, ci mai degrabă molestată de autorități și condamnată pentru practicarea profesiei. Statul controlează presa prin mijloace indirecte, precum hărțuirea jurnaliștilor de către oficiali guvernamentali, dar și prin preluarea subtilă de organizații mass-media independente, și adoptarea, în mod intenționat, de legi ambigue. Capitolul va prezenta, succint, adoptarea celor mai recente legi, care au avut impact asupra libertății de exprimare și informare.
Prezenta cercetare se încheie cu enunțarea concluziilor generale și a celor finale referitoare la tematica dată. Deși au trecut mai mult de două decenii de la destrămarea URSS, este prematur să afirmăm că Rusia a consolidat, în mod ferm, un alt regim. Totuși, este momentul să ne oprim din a privi Rusia ca aflându-se în mijlocul unei tranziții incomplete. Tranziția a fost depășită, iar Rusia nu a evoluat pe calea dorită de majoritatea cercetătorilor vestici, ci s-a îndreptat, cu precădere, spre însușirea trăsăturilor unui stat autoritar. Tendințele autoritare din societatea contemporană rusă reprezintă o realitate îngrijorătoare, iar concepția conform căreia doar un stat autoritar poate să conducă țara spre bunăstare a devenit o percepție generală în ziua de astăzi. Tot mai mulți cetățeni ruși se identifică cu politica adoptată de președintele Vladimir Putin și consideră că Rusia evoluează în direcția corectă. În acest context, putem afirma că această adoptare de tendințe autoritare nu s-a realizat datorită motivelor istorice, ci datorită situației curente caracterizate de profunda criză economică, politică, socială și ideologică.
Cu toate acestea, schimbarea este la ordinea de zi, iar prin acceptarea faptului că democratizarea sistemului a eșuat în favoarea unei conduceri autoritare, nu se împiedică posibilitatea unei liberalizări politice pe viitor.
CAPITOLUL 1. SISTEMUL POLITIC CONTEMPORAN
,,Democrația parțială’’, ,,democrația dirijată’’, ,,democrația suverană’’
,,Pentru ruși statul puternic nu reprezintă o anomalie de care ar trebui să scape. Dimpotrivă, ei îl văd ca pe un garant al legii, fiind inițiatorul și forța motrice a oricărei schimbări. […] Astăzi, statul puternic în Rusia este un stat democratic, federal, bazat pe respectarea legii’’, iar forma de democrație practicată de stat s-a dovedit a fi diferită față de cea liberală, promovată de către vestici. Unii autori susțin că statul a degenerat într-un regim autoritarist, sau într-un regim monarhic, consensul existând cu privire la opinia că Federația Rusă a devenit o democrație parțială, aflându-se la intersecția principiilor autoritare cu cele democratice.
Democrația parțială, sau de fațadă, rămâne cea mai comună interpretare a modului de funcționare a instituțiilor și procedurilor democratice în cadrul regimurilor autoritare. Prin intermediul acesteia, statul rus reușește să îndeplinească două obiective principale: să respecte dorința cetățenilor ruși de a trăi într-un stat democratic și să obțină recunoașterea regimului (obținerea de legitimitate) de către Occident. Conceptul face referire la un sistem caracterizat de contradicții interne, instabil, bifurcat, tranzitoriu spre autoritarism sau democrația veritabilă. Instituțiile necesare unei democrații reprezentative sunt doar teoretic prezente, politicile democratice fiind simulate.
În teorie, Constituția Rusiei include toate elementele specifice unui regim democratic. Există o separație a puterilor (executivă, legislativă și judecătorească), ,,președintele (…) stabilește orientarea generală a politicii interne și externe’’ (Art.80/3). Președintele ,,numește (…) șeful guvernului’’ (Art.83/a), ,,numește și revocă pe unii membri ai Guvernului’’, fapt ce subliniază că întreaga putere executivă se află sub controlul său. De asemenea, el este ales în mod democratic ,,de către cetățenii Federației Ruse’’ (Art.81/1). Puterea legislativă este reprezentată de Parlament ca în orice alt stat democratic, acesta oferind puterea președintelui de a numi șeful guvernului (Art.109/a). În ceea ce privește justiția, ea este ,,exercitată de o instanță de judecată’’(Art.118/1). Potrivit Constituției nimeni nu are dreptul să pună presiune asupra judecătorilor, ei fiind independenț subliniază că întreaga putere executivă se află sub controlul său. De asemenea, el este ales în mod democratic ,,de către cetățenii Federației Ruse’’ (Art.81/1). Puterea legislativă este reprezentată de Parlament ca în orice alt stat democratic, acesta oferind puterea președintelui de a numi șeful guvernului (Art.109/a). În ceea ce privește justiția, ea este ,,exercitată de o instanță de judecată’’(Art.118/1). Potrivit Constituției nimeni nu are dreptul să pună presiune asupra judecătorilor, ei fiind independenți, iar puterea lor este exercitată doar prin proceduri constituționale, administrative și civile (Art.118/2).
Constituția mai asigură și un echilibru al puterilor. Președintele poate dizolva ,,Duma în conformitate cu procedura stabilită în Constituție’’(Art.84/b), dar o și controlează. La rândul ei, Duma controlează președintele prin intermediul procedurii de punere sub acuzare (procedura de impeachment). Mai mult, Președintele dobândește puteri crescute, precum autoritarea de a emite decrete și directive, cu putere de lege, fără necesitatea unei revizuiri legislative (Art.104). Rusia mai are și un sistem multi-partid, pluralismul fiind permis. Constituția menționează și existența drepturilor omului, iar Art.17/1 subliniază că ,,drepturile și libertățile omului sunt garantate în conformitate cu principiile și normele legii internaționale’’; fiecare persoană are dreptul la viață, la exprimarea opiniei, la proprietatea privată, la educație și la asistență medicală. Tortura și munca forțată sunt interzise, acestea fiind principalele drepturi din multitudinea celor existente în Constituție. Astfel, Rusia asigură o bază pentru dezvoltarea democrației.
În practică, forma dezvoltată este cea a ,,democrației parțiale’’, în Rusia neexistând o dezbatere democratică reală. Nu există o societate angajată în acest ,,joc democratic’’ și nici o conducere dispusă să respecte regulile.
Contrar Constituției Federației Ruse, echilibrul real al puterilor politice nu există. Controlul președintelui de către Duma este aproape inexistent. Rusia are un sistem supra-prezidențial, iar extinderea puterii președintelui s-a realizat în detrimentul funcționării independente a celorlalte puteri. Principala contradicție prezentă în cazul democrațiilor parțiale este reprezentată de crearea unor instituții ,,înlocuitoare’’ care au ca scop asigurarea funcționării statului. Acestea nu au o bază legală, nici în Constituția Rusiei, nici în Legea Federală, sunt înființate prin decretele președintelui și depind în întregime de voința și dorința acestuia. Tabelul 1.1 prezintă, în paralel, lista instituțiilor oficiale și lista instituțiilor ,,înlocuitoare’’ întâlnite astăzi în Rusia.
Tabelul 1.1 Instituțiile și înlocuitoarele acestora
Sursa: Nikolai PETROV, ,,The political mechanism of the Russian Regime’’, Russian Politics and Law, vol.49, no.2, 2011, p. 52.
Democrația parțială mai este caracterizată și prin lipsa independenței justiției. Rusia este un stat constituțional, dar totodată aici nu există constituționalism. Cazul Yukos reprezintă un exemplu în acest sens, deoarece în timpul cazului, procedurile judiciare nu au fost respectate. În mai 2003, FSB-ul elaborează un raport ,,Statul și oligarhia’’, potrivit căruia oligarhii urmau să organizeze o lovitură de stat. Khodorkovsky, președintele celei mai mari companii de petrol Yukos, nu a respectat regula impusă de Putin, prin care oligarhii nu aveau dreptul să se implice în politică, și a susținut formarea unor partide din opoziție, creându-și imaginea de potențial concurent pentru președinția Rusiei. Mai mult, a dorit transformarea Rusiei dintr-o ,,republică prezidențială într-o republică prezidențial-parlamentară’’, în care președintele ar avea un rol limitat; amendamentul constituțional era pregătit pentru anul 2004, Khodorkovsky fiind susținut de mai mulți oligarhi.
Raportul a fost publicat în ziarul săptămânal naționalist Zavtra pe 25 iunie 2003, iar Putin a dat undă verde pentru începerea procedurilor împotriva afacerii Yukos. Astfel, observăm că decizia a fost luată sub directa presiune a lui Vladimir Putin, iar oligarhul a fost acuzat, în anul 2003, de fraudă și evaziune fiscală, pentru ca în 2009 să i se aducă acuzații suplimentare pentru prelungirea arestului. A fost acuzat că a delapidat statul cu suma de 3,4 de miliarde de dolari, iar, la nivel general, acuzațiile se consideră a fi bazate pe o motivație politică, și nu pe probe reale. Toate aceste lucruri l-au transformat în cel mai important rival al președintelui și s-au încheiat cu o perioadă lungă petrecută în arest (10 ani).
De asemenea, în Rusia partidele sunt slăbite: deși există sute de partide, ele nu sunt suficient de consolidate. Nu există un acces liber la media, în special în timpul alegerilor, Putin schimbând și pragul electoral pentru partidele care urmează să fie reprezentate în Parlament de la 5 la 7%. Alte aspecte ale lipsei pluralismului sunt reprezentate de societatea civilă și mass media. Societatea civilă este foarte slăbită, statul jucând un rol important în limitarea activităților sale, iar mass media este controlată, aproape, în totalitate de stat.
Acestea sunt principalele trăsături ale democrației parțiale. Este important de precizat că democrația parțială are numeroase etichetări: ,,democrația delegativă’’, ,,democrația dirijată’’, ,,democrația extrem de dirijată’’, ,,clanismul electoral’’, ,,oligarhia’’, ,,democrația de calibru mic’’. În fond, descrierile reliefează aceeași realitate și sunt utile pentru a înțelege evoluția regimului politic.
Prima etapă a dezvoltării democrației parțiale în Rusia este cea reprezentată de ,,democrația dirijată’’. Termenul este folosit, cu precădere, pentru legitimarea primilor ani din președinția lui V. Putin (2000-2004), când nu Putin deținea puterea efectivă, ci diferiți apropiați a lui B. Elțîn și oligarhii. Gleb Pavlovski este cel care a inventat și dezvoltat conceptul. Acesta a fost cel mai important consultant politic al Administrației Prezidențiale din Rusia, de la începutul anului 2000 până în aprilie 2011, când a fost concediat datorită opoziției manifestate în legătură cu revenirea lui Putin la putere pentru cel de-al treilea mandat.
Într-un interviu nepublicat, realizat în ianuarie 2012 de către Tom Parfitt, un jurnalist care lucrează pentru ziarul The Guardian din Moscova, Gleb Pavlovski a dezvăluit viziunea despre putere a lui Putin. Pavlovski subliniază originea conceptului de ,,democrație dirijată’’; a fost folosit în anul 1950, în țările europene care erau dominate de ideologia fascismului. De exemplu, la vremea respectivă, în Germania exista ideea conform căreia trebuia asigurată posibilitatea organizării de alegeri libere, dar cei care controlau politica rămâneau aceeași. Aceste idei au fost preluate și de Rusia: Putin preia modelul sistemului multi-partid, considerând că în statele democratice nu există, cu adevărat, competiția reală. În opinia sa, există doar un partid puternic și un partid foarte slab, iar atunci când opoziția va prelua puterea, va fi formată, în mare parte, tot din același personal: ,,noi trebuie să fim și acolo și aici, să controlăm ambele partide’’. Conform lui Pavlovski, Putin consideră puterea prezidențială ca un tip special de putere, care nu are legătură cu puterea executivă (puterea executivă fiind reprezentată, la cel mai înalt rang, prin poziția prim-ministrului), fiind superioară celorlalte puteri. Pentru Putin președintele este un țar, un lider de neînlocuit, iar societățile și statele caracteristice vechilor regimuri reprezintă cel mai bine sentimentul de ordine. De fapt, Pavlovsky sugerează că democrația dirijată a fost cea mai bună metodă prin care s-a putut preveni restaurarea comunismului.
De asemenea, însuși Vladimir Putin s-a declarat ca fiind suporter al ,,democrației dirijate’’ în cadrul unui interviu realizat de corespondentul New York Times, Steven Lee Myers, în octombrie 2004; Putin a descris conceptul ca reprezentând un sistem bazat pe ,,conducerea de sus în jos’’, dar care asigură aceeași formă de protecție legală precum democrațiile dezvoltate.
Cu toate acestea, o dată cu începutul celui de-al doilea mandat s-a conturat necesitatea adoptării unui nou slogan. ,,Democrația dirijată’’ era insuficientă și nu mai putea descrie în totalitate Rusia. Au existat o serie de factori (arestul lui Khodorkovsky, criza școlii din Beslan, ascensiunea la putere a grupului siloviki, declanșarea revoluțiilor colorate, noul program al președintelui Bush de a ,,răspândi’’ democrația în lume) care i-au demonstrat președintelui Putin ca nu există mecanisme adevărate de apărare, nici în termeni de politică externă, nici internă. Astfel, s-a considerat că termenul de ,,democrație dirijată’’ reprezintă un ,,model de ineficiență economică și politică gestionat din exterior și legat de anumite centre de influență globală’’ și este atribuit ,,statelor care se află sub umbrela americană neo-imperială’’.
Acesta este contextul în care, principalii consultanți din Administrația Prezidențială, au hotărît trecerea la cea de-a doua etapă a democrației parțiale. Termenul care vine în completarea conceptului inițial este cel de ,,democrație suverană’’. Reprezintă etapa cea mai avansată a democrației dirijate, fiind denumită și ,,democrație extrem de dirijată’’. Rusia și-a dorit să redevină o mare putere, care să nu fie controlată din exterior, precum și îndepărtarea de această formă de ,,non-democrație’’ ( îndepărtarea de ,,democrația dirijată’’).
,,Democrația suverană’’ a Rusiei a fost lansată o dată cu discursul lui Putin adresat Adunării Federale în aprilie 2005, conceptul preluând o varietate din semnificațiile conceputului de ,,democrație dirijată’’, folosit până în acel moment în discursurile oficiale. Terminologia folosită a avut ca scop evidențierea principalelor modificări survenite în plan intern: întărirea controlului asupra partidelor politice și societății civile; realizarea reformei electorale; schimbarea procedurii de alegere directă a guvernatorilor cu cea de numire a acestora; schimbări privind mass-media. Astfel, democrația suverană este un nou brand, care permite Kremlinului să justifice întâietatea suveranității față de democrație și faptul că fiecare stat trebuie să adapteze democrația la propriile sale necesități. În cadrul discursului anual adresat Adunării Federale în 2005, Putin a subliniat, în mod clar, legătura dintre suveranitate și democrație: ,, Rusia este o țară care a ales democrația datorită voinței propriului popor. A ales acest drum de la sine și va decide singură care este cel mai bun mod prin care pot fi asigurate principiile libertății și democrației, ținând cont de propriile particularități istorice, geopolitice și respectând toate normele democratice fundamentale. Ca națiune suverană, Rusia poate și va determina, în mod independent, atât contextul, cât și condițiile din cadrul acestui drum’’. De asemenea, respingând posibilele acuzații de izolaționism, Putin mai afirmă că ,,unicitatea culturală și spirituală nu a împiedicat niciodată o țară să fie deschisă către lume’’, dar ,,în cazul în care o națiune nu are o orientare culturală proprie și urmează orbește stereotipurile externe, își va pierde, în mod inevitabil, identitatea’’.
Democrația suverană poate fi numită sistemul operațional al politicii actuale din Rusia, iar spre deosebire de ,,democrația dirijată’’, sintagma ,,democrației suverane’’ are rolul de a accentua problemele internaționale, precum competiția globală, lupta pentru resursele energetice, declanșarea revoluțiilor colorate ș.a., Rusia delimitându-se ideologic de occident prin sublinierea caracterului suveran/ independent al statului.
Prin urmare, există o cerere activă pentru democrația suverană în practica politică din Rusia. De exemplu, în decembrie 2006, Partidul Rusia Unită a adoptat ,,democrația suverană’’ ca fundament al programului său, iar președintele de partid, Boris Gryzlov, a declarat că ,,dezvoltarea în continuare a Rusiei ca stat suveran’’ este una din componentele principale ale ,,planului Putin’’. Mai mult, și prim-ministrul Dmitri Medvedev a declarat că ,,democrația este posibilă în condițiile existenței suveranității statului și suveranitatea statului este eficientă, doar, în condițiile democrației’’.
Astfel, conform datelor înregistrate de Freedom House pentru publicația anuală Nations in Transit, în anul 2005, când s-a realizat oficial trecerea la democrația suverană/ democrația extrem de dirijată, indicele de democratizare este de 5,61. Situația regresează, iar în 2014 indicele a atins valoarea de 6,29, Rusia fiind clasificată drept regim autoritar consolidat. În acest context, se poate spune că democrația a reprezentat dintotdeauna o provocare pentru Rusia, iar conceptele de ,,democrație dirijată’’ și ,,democrație suverană’’ nu fac decât să mascheze adevărata realitate, dar și să împiedice o eventuală intervenție a statelor vestice în problemele interne ale Federației Ruse.
Verticala puterii
Având în vedere consolidarea autoritarismului politic în Rusia, condusă de Vladimir Putin, este important să subliniem politicile ce au stat la baza acestui fenomen.
În literatura politică, sistemul lui Putin este desemnat ca fiind post-revoluționar, pentru că a succedat tumultul politic și social din era Boris Elțîn, rolul acestuia constând în rezolvarea problemelor din trecut. Rusia, conform lui Putin, deține în prezent un ,,sistem politic stabil și viabil’’, principalul motiv fiind restaurarea sistemului de verticală a puterii.
Privind în urmă, se poate observa că anii ‘90 au fost marcați colapsul macroeconomic, de impotența administrativă și haosul instituțional, de fragmentarea și corupția societății politice, de slăbiciunea incipientei societăți civile și de criza demografică. Tot aceasta este și perioada în care s-a definit conceptul de ,,verticală a puterii’’. Mai precis, în 1997, un observator a remarcat că această sintagmă a fost folosită pentru prima dată de ziarul Rossiiskaya gazeta, însemnând ,,conducere de sus în jos’’ (government from the top). Ulterior, sintagma a devenit definitorie pentru descrierea abordării lui Putin, dar și a efortului său de a stabili un lanț vertical de autoritate ierarhică, cu un guvern puternic, care să insufle disciplină și responsabilitate în îndeplinirea sarcinilor.
Înarmat cu un mandat democratic, cuplat cu victoria surprinzătoare a partidului prezidențial Yedinstvo (Unitatea), Putin a fost capabil să convingă Parlamentul, în anul 2000, că o revizuire radicală a sistemului federal este esențială pentru ca Rusia să nu cadă pradă anarhiei și frământărilor etnice. Însă, modalitatea prin care Putin a ajuns președinte dovedește semnificația ,,democrației’’ în Rusia, ascensiunea sa la putere fiind direct legată de corupția sistemului. Ascensiunea la putere a fost rapidă și neașteptată, astfel că în martie 1999, cu aproximativ un an înainte de alegeri, pe lista oficială oferită unui grup de cercetărori din Washington DC, numele lui Vladimir Putin nu se regăsea printre posibilii candidați. Deși candidatura lui Putin părea că vine de nicăieri, lucrurile în Rusia erau predictibile. Putin a lucrat pentru Anatolii Sobchak, un primar liberal din Saint Petersburg, până în 1996 când acesta a pierdut campania electorală, iar ulterior a fost recrutat în administrația prezidențială din Moscova. Cei care l-au susținut în ascensiune au fost economiștii liberali din St. Petersburg Anatoli Chubais, prim-ministru adjunct, și Aleksei Kudrin. În martie 1997 Putin a fost promovat în poziția de șef adjunct al staff-ului prezidențial pentru supravegherea relațiilor cu regiunile, un an mai târziu a devenit prim-adjunct al staff-ului, iar în iulie 1998 Elțîn l-a numit șeful Serviciului Federal de Securitate (FSB).
Abia prin numirea lui V. Putin în calitate de premier, în 1999, situația internă a început să se stabilizeze, acesta începând să fie considerat drept potențial candidat pentru președinție. Putin a fost susținut în obținerea victoriei de către un important grup din Rusia, dominat de oligarhi: unii făceau parte din Uniunea Rusă a Industrașilor și Antreprenorilor (de exemplu, Khodorkovsky), iar alții au avut legături cu apropiații lui Elțîn, fiind numiți adesea ,,familia’’ (de exemplu, Alexander Voloshin, directorul Biroului prezidențial executiv și prim-ministrul, Mihail Kasyanov). Grupul dorea să își păstreze influența asupra politicii, succesorul trebuind să compleze modernizarea Rusiei pornind de la moștenirea politicilor lui Elțîn. Pentru realizarea acestui obiectiv era necesară prevenirea câștigării alegerilor de către partidului politic Fatherland-all Russia, condus de fostul prim-ministru Yevgeny Primakov și de primarul Moscovei, Yury Luzhkov.
Eforturile acestora au avut succes. Putin a câștigat alegerile, iar la începutul anului 2000 și-a format agenda noului guvern. Guvernul era condus de Mihail Kasyanov, principalele obiective presupunând crearea unui spațiu unificator din punct de vedere al securității, economiei, legalității, precum și întărirea controlului asupra regiunilor. Deși a numit drept prim-ministru o figură importantă din era Elțîn, Putin a mai recrutat și o echipă de economiști liberali, cunoscuți sub numele de grupul St. Petersburg (erau colegii săi din orașul natal, inclusiv câțiva puternici guvernatori regionali). Astfel, persoanele cheie ale noului guvern au fost: noul prim-ministru adjunct și ministrul finanțelor, Aleksei Kudrin (a lucrat în administrația primarului liberal Anatoli Sobchak din Sankt Petersburg), ministrul economiei și comerțului, German Gref, și consilierul personal al președintelui pe probleme economice, Andrei Illarionov.
Pe lângă aceste două grupuri de influență, din aparatul de conducere al președintelui Putin mai făceau parte și siloviki – foștii colegi din FSB, sau din diverse agenții militare, de securitate și de intelligence. Aceștia reprezintau 2/3 din personalul de conducere prezidențial și puneau accent pe ideologie și loialitate, în detrimentul drepturilor și libertăților.
Cele trei grupuri menționate sunt responsabile de structura politică din primii ani ai președinției lui Putin (2000-2004), dar conflictele de interese dintre acestea se vor definitiva prin victoria grupului siloviki. Astfel, afacerea Yukos a reprezentat punctul de cotitură, iar atacarea oligarhului Khodorkovsky va semnala că siloviki dețin, în realitate, controlul. Cu toate acestea, nu trebuie exagerat rolul acestora : ei nu au reușit să formeze un grup coerent și să-și consolideze autoritatea, nu au un lider și nici o agendă. Important de precizat este faptul că, după 1991, Elțîn este cel care va începe numirea acestora în funcții importante, fapt ce reiese și din Figura 1.1, care prezintă pozițiile ocupate de siloviki în perioada 1988-2003.
Figura 1.1 Ascensiunea la putere a grupului siloviki
Sursa: Power to the power people, [Online] la adresa http://www.economist.com/node/2668278, accesat la data de 25.03.2015.
Așadar, strategia lui Putin de a construi un stat puternic s-a bazat pe recentralizarea structurii federale și a început să se concretizeze din mai 2000, prin adoptarea graduală de reforme:
Pe 13 mai 2000, Putin emite un decret prin care este reconturată ,,harta puterii’’. S-au creat de șapte super-regiuni, iar la conducerea acestora se află reprezentativi prezidențiali numiți, proveniți din structurile de securitate din era sovietică (siloviki); mai exact, cinci din cei șapte erau din serviciile de securitate, iar gradul de independență politică a subiectelor federale a devenit tot mai redus (Fig.1.2.) De asemenea, legislația care obligă regiunile să cedeze centrului jumătate din veniturile provenite din taxe, a fost adoptată în 2000. Guvernele federale vor ceda 56% din venituri în 2001, pentru ca în 2002 să se ajungă la un procent de 62%.
Figura. 1.2. Gradul de independență politică a subiectelor federale
Sursă: Makurina Liudmila, ,,Impact of the power vertical on legal decision – making in Russia’’, The International Journal of Interdisciplinary Social Sciences, vol.5, 2010.
Pe 19 mai, 2000, Putin trimite Dumei o serie de proiecte de lege care alterează structura Camerei Superioare și acordă președintelui dreptul de a respinge guvernatorii regionali, aceștia putând demite, la rândul lor, funcționarii municipali. Noua lege a reformat, practic, Consiliului Federației, prin înlăturarea drepturilor guvernatorilor și președinților adunărilor regionale de a face parte din Camera Superioară a Parlamentului, începând cu 2002. În timp ce majoritatea guvernatorilor nu au avut curajul de a ridica problema constituționalității legii, unii, precum Președintele Chuvashiei, Nikolai Fyodorov, au subliniat încercarea președintelui Putin de a amenda constituția. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a hotărît că legea trebuie aplicată, iar pe 13 iulie 2001, Duma a aprobat și legea prin care Putin avea dreptul să înlăture de la conducere guvernatorii și primarii aflați sub investigație.
Kremlinul a promovat o lege legată de partidele politice care stipula că fiecare partid trebuie să aibă cel puțin 10.000 de membri și nu mai puțin de 100, în fiecare regiune a Rusiei. Legea a trecut de Parlament, bucurându-se de un suport copleșitor în iunie 2001. Aceasta avea ca scop transformarea sistemului de partide într-un pion ușor de dirijat de Kremlin, prin reducerea influenței regiunilor.
Nici oligarhii nu au scăpat. Putin a făcut cunoscută politica sa vis-a-vis de aceștia cu ocazia unui interviu acordat postului de radio Mayak, pe 18 martie, 2000. Declarația sa viza faptul că aceștia nu au dreptul să se implice în politică, datorită puterii lor economice. Această intenție de a recupera statul din mâna beneficiarilor programelor de privatizare din 1900 a îngrijorat oamenii de afaceri din era Elțîn, și s-a definitivat cu o serie de arestări și urmăriri penale. Primii vizați au fost Vladimir Gusinski – cel de la conducerea grupului Media-Most – și Boris Berezovski – deținătorul stației TV-6, ceilalți magnați fiind hărțuiți prin intermediul taxelor sau a poliției de securitate. Cel mai impresionant caz a fost cel a lui Mihail Khodorkovsky, statul solicitându-i ca, în iulie 2004, Yukos să plătească taxe în valoare de 3,4 miliarde de dolari în decursul unei săptămâni; în cele din urmă, Khodorkovsky a fost arestat în perioada 2003-2013.
Veniturile provenite din exportul petrolului au permis crearea unui fond de urgență, în valoare de câteva miliarde de dolari, prin intermediul căruia președintele obține un scor ridicat al acceptării sale de către populație (2004-2005: scorul de acceptare era de 76%).
Cu toate acestea, reintroducerea sistemului de putere verticală prezintă și evoluții negative. Siloviki au tendința de a-și satisface propriile interese, și nu pe cele ale statului și cetățenilor. Însuși Putin a admis la finalul celui de-al doilea mandat că lupta împotriva corupției nu a mers conform așteptărilor și s-a lamentat că nu a existat nicio reacție din partea societății civile cu privire la acest fenomen, în condițiile în care eforturile sale s-au concentrat asupra împiedicării formării unei societății civile independente.
Pe 7 mai 2008, după mai mult de opt ani, Vladimir Putin și-a încheiat cel de-al doilea mandat, puterea prezidențială fiind transferată către Dmitri Medvedev până în 2012. Putin a preferat să respecte Art.81/3 din Constituția Federației Ruse, prin care o persoană ,,nu are voie să fie aleasă în mai mult de două mandate consecutive’’ și să își păstreze influența asupra politicii din poziția de prim-ministru. Noul președinte ales, Medvedev este liberal, reformist, dar și cel mai maleabil lider. În timpul președinției sale, a lucrat pentru completarea sistemului de verticală a puterii și a înlocuit liderii politici cu tehnocrați pentru a eficientiza funcționarea statului. Mai mult, în urma unei cercetări realizate de Gleb Pavlovski la sfârșitul lui august 2010, rezulta că elita politică aflată la conducere a început să migreze de partea lui Medvedev, considerând că Vladimir Putin nu se va mai întoarce la putere.
În acest context, începând cu anul 2012, încep să se observe semnele unei ușoare deteriorări ale sistemului de verticală a puterii. Președintele Putin, revenit la putere, controlează formal Duma de Stat, Consiliul Federal, mass-media națională și Guvernul, dar oricât și-ar dori el nu mai poate fi descris drept ,,președintele tuturor rușilor’’, așa cum se poziționa în primele două mandate ale sale. Protestele din iarna lui 2011 au demonstrat formarea unui nucleu reformist în societatea rusă, refuzul acestora de a trăi într-o nouă eră de stagnare, precum și adâncirea crizelor politice și economice din Rusia. Mai mult, metodele de conducere folosite în primele două mandate de către Putin, s-au dovedit a fi necorespunzătoare celui de-al treilea mandat. Din ce în ce mai mulți ruși educați, proveniți din mediul urban, își cer respectarea pe deplin a drepturilor cetățenești, în special respectarea dreptului la alegeri libere și corecte. Aceștia doresc și inovație în sfera politică, precum și buna guvernanță, iar reîntoarcerea lui Putin începe să devină asociată cu stagnarea, cu trecutul.
Situația s-a schimbat o dată cu izbucnirea crizei din Ucraina și anexarea peninsulei Crimeea : în timp ce opoziția din Rusia declara că o revolta populară (,,Ruso-Maidan’’) este inevitabilă, evenimentele din Ucraina au avut un efect opus. Elita și-a consolidat poziția în jurul lui Putin, iar scorul de acceptare a regimului Putin de către populație se va ridica la valorile din anii 2007 – 2008, sau chiar le va depăși – aproximativ 85% din populație, conform Figurii 1.3. De asemenea, important de precizat este faptul că scorul de acceptare a rămas crescut chiar și într-un context mai puțin favorabil: economia s-a deteriorat ca urmare a anexării, au crescut prețurile și s-a devalorizat moneda națională, rubla.
Figura 1.3 Scorul de acceptare a lui Putin de către populație
Sursa: http://www.levada.ru/eng/indexes-0 ,accesat la data de 25.05.2015.
Susținerea acordată președintelui Putin a rămas la un nivel ridicat, timp de mai multe luni. Acest lucru indică faptul că statul a apelat la noi mecanisme pentru obținerea de legitimitate din partea cetățenilor, pe lânga cele deja existente (monopolizarea mass-media, discreditarea opoziției, negarea accesului la alegeri a candidaților din opoziție). Președintele a apelat la mecanisme ,,externe’’, pe fondul epuizării metodelor ,,pașnice’’ de obținere a susținerii publicului, iar anexarea peninsulei Crimeea avea ca scop reîntărirea poziției președintelui. Conform unui analist media din Rusia, Arina Borodina, canalele de televiziune din Rusia ,,au difuzat evenimentele din Ucraina aproape în același timp cu producerea lor’’, fapt ce nu s-a întâmplat nici ,,în timpul realegerii președintelui Vladimir Putin, nici în timpul diferitelor congrese al Partidului Rusia Unită, și nici în timpul războiului cu Georgia’’. A existat o schimbare semnificativă în ceea ce privește formatul programelor de știri, tonul și intensitatea cu care sunt difuzate știrile, iar confruntarea dintre Rusia și Vest a fost folosită, ulterior, ca pretext al Parlamentului pentru a introduce noi reglementări privind controlul media.
Ca rezultat al acestor acțiuni, cei mai mulți ruși au o viziune diferită despre criza din Ucraina comparativ cu cei din exteriorul Rusiei; majoritatea rușilor consideră că statul conduce o misiune umanitară în Ucraina, oferind ajutor populației vorbitoare de limba rusă și luptând împotriva ,,fascismului’’ și împotriva regimul ,,ultranaționalist’’ din Kiev. Mai mult, rușii consideră că anexarea Crimeei a fost o ,,restaurare a justiției istorice’’, iar prin această acțiune ,,Putin nu a făcut doar promisiuni referitoare la restaurarea măreției Rusiei, ci le-a și îndeplinit’’.
Așadar, curenta etapă a Rusiei poate fi caracterizată drept ,,dezvoltarea curentului Putinism’’, existând un scor ridicat de acceptare a președintelui Vladimir Putin. De exemplu, declarațiile deputatului Kremlinului, Vyacheslav Volodin, conform cărora ,,Atât timp cât există Putin, există și Rusia’’ și ,,Fără Putin, Rusia nu există’’, nu fac decât să întărească caracterul indispensabil al președintelui pentru bunăstarea, chiar existența statului rus. În prezent, sistemul se află în așteptarea alegerilor parlamentare din decembrie 2016, și a celor prezidențiale din martie 2018, iar incipientele sentimente anti-sistem din rândul societății au fost stopate datorită evoluțiilor recente din arena internațională.
CAPITOLUL 2. SOCIETATEA CIVILĂ
2.1. Relațiile dintre societatea civilă și stat. Limitările privind organizațiile neguvernamentale
O societate civilă bine dezvoltată reprezintă piatra de temelie a guvernării democratice în orice stat, iar evoluția acestei sfere, în Rusia, este deosebit de importantă.
Conceptul de societate civilă are o lungă istorie, iar pentru prezenta cercetare societatea civilă va fi definită drept ,,sfera situată între stat și economie / piață, care acționează ca un promotor al valorilor democratice, furnizează modele de cetățenie activă și temperează puterea statului’’. Având în vedere această definiție, Brian D. Taylor va împărți funcțiile democratice ale societății civile în trei aspecte: primul aspect, conturat începând cu scrierea lui Putnam (1993), subliază faptul că societatea civilă ar trebui să ajute cetățenii în învățarea normelor și valorilor democratice; al doilea aspect face referire la ,,asociațiile voluntare autonome’’, care ar trebui să acționeze precum o contra-pondere pentru stat; și nu în ultimul rând, ,,asociațiile voluntare autonome’’ ar trebui să fie capabile să lucreze în colaborare cu statul, jucând rolul de ,,câine de pază’’(watchdog) pentru stat și pentru democrație.
Cei mai importanți actori ai societății civile sunt ,,mișcările sociale’’ și ,,organizațiile neguvernamentale’’, figura 2.1 reliefând principalele diferențe dintre cele două.
Sursa: Andres UHLIN, Post-soviet civil society, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2006, p. 22.
Astfel, organizațiile neguvernamentale sunt organizații formale, autonome în relație cu statele, capitalul sau alte organizații, sunt non-profit și bazate pe voluntariat; au scopuri limitate, mijloace moderate, o structură instituționalizată, și un număr redus de activiști. În contrast, mișcările sociale pot fi definite drept efortul susținut și organizat al unei colectivități de a promova sau a rezista unei schimbări sociale, prin intermediul activităților de protest public; au scopuri vaste, mijloace agresive, structură difuză și se bazează pe suportul unei mase de oameni. Se poate spune că societățile post-sovietice au trecut de la tipul ,,mișcărilor sociale’’, perioada caracterizată de politica glasnost și perestroika, la dezvoltarea ONG-urilor, în perioada post-tranziție. În această perioadă, activitatea civică a fost supusă unor serii importante de evoluții: a avut loc instituționalizarea și profesionalizarea organizațiilor civice; apariția donatorilor străini în anii ’90. Instituționalizarea s-a manifestat prin evoluția grupurilor informale, definite vag drept mișcări sociale, în organizații mai structurate și mai specializate; numărul organizațiilor a crescut, în timp ce numărul membrilor a scăzut. O parte din procesul instituționalizării a fost stabilit în ani 1995-1996. Atunci au intrat în vigoare trei legi importante: Legea asociațiilor civice, Legea organizațiilor și activităților caritabile și Legea Organizațiilor non-profit. Organizațiile civice au devenit și mai profesionale; se remarcă o dorință a organizațiilor de a furniza servicii într-o manieră susținută și credibilă, dar totodată profesionalismul este problematic pentru că poate conduce la erodarea mobilizărilor în masă. În ceea ce privește rolul donatorilor străini, acesta era semnificativ după 1990, pentru că a permis transferul modelului vestic privind societatea civilă și în Rusia.
Organizațiile neguvernamentale au înlocuit majoritatea mișcărilor sociale din perioada 1980 – 1990, numărul acestora crescând considerabil în ultimul deceniu. Potrivit Ministerului de Justiție din Federația Rusă, în decembrie 2012 existau 402.001 organizații neguvernamentale, iar numărul celor orientate către protecția și promovarea intereselor publice atingând numărul de 115.657. Cu toate acestea, se estimează că doar 20-25% din totalitatea ONG-urilor înregistrate conduc la activități regulate, deoarece cooperarea dintre societatea civilă și agențiile de aplicare a legii este dificilă.
ONG-urile au avut o serie de reușite în primul mandat a lui Putin, dar odată cu ideologia ,,democrației suverane’’ din al doilea mandat și respingerea influenței occidentale asupra spațiului intern, Kremlinul a transformat societatea civilă într-o sferă care servește interesele statului. Putin a adoptat o politică vigilentă asupra organizațiilor neguvernamentale, iar progresele relativ mici, realizate de diverse organizații, se vor stopa. Schimbarea cadrului intern a fost posibilă și datorită mediului internațional, post-9/11, pentru că statele vor reuși să coreleze preocupările de securitate națională cu revizuirea drepturilor și libertăților civile fundamentale.
Crearea unor noi mecanisme politice, precum Camera Publică (organ reprezentativ al societății civile), creșterea fondurilor guvernamentale pentru organizațiile neguvernamentale și o serie de schimbări legislative, au accentuat delimitarea dintre sfera statului și societate. La nivel federal, aceste schimbări au fost primite cu o oarecare teamă de către cei interesați în promovarea unei dezvoltări democratice.
La început, viziunea lui Putin despre activismul civic este una în care ,,oamenii participând la activitățile societății civile, vor dobândi, în primul rând, pe lângă ideea de libertate și de interese, ideea de ajutor la o anumită cauză comună’’. Conform acestei perspective, grupurile societății civile pot crea unitate, depășind neîncrederea. Astfel, în discursurile din 1999, Putin s-a lamentat față de subdezvoltarea societății civile și incapacitatea organelor statului de a comunica și colabora eficient cu aceasta.
Pe acest fundal, imediat după ce a fost ales președinte al Federației Ruse în 2000, Putin a anunțat că una din prioritățile statului reprezintă restaurarea a ceea ce este numit ,,gosudarstvennost’’. Termenul este, mai mult sau mai puțin sinomin cu cel de ,,suveranitate’’ și face referire la suveranitatea înțeleasă ca aspect al politicilor interne, ca abilitatea unui stat de a acționa pe plan intern. Astfel, în mai 2003, președintele rus a subliniat contrastul dintre ,,falsul sector non-profit’’ – cel finanțat din donațiile străine- și ,,adevăratul sector non-profit’’ – susținut de statul rus. Unele ONG-uri, conform lui Putin, sunt orientate spre obținerea de resurse financiare din exterior, sau spre colaborarea cu ,,interese dubioase și comerciale’’ ale străinilor și de aceea nu sunt considerate ca servind intereselor reale ale oamenilor.
Important de precizat este faptul că suspiciunea legată de donatorii occidentali s-a transformat în ostilitate, în urma revoluțiilor colorate din țările vecine, Georgia, Ucraina, Kîrgîstan (2003-2005), iar criza legată de ostaticii din școala Beslan (septembrie 2004) a avut repercusiuni profunde la nivelul instituțiilor politice și civice ale Rusiei. Ca răspuns la aceste evoluții, Putin a lansat schimbări substanțiale. Politicile sale privind ONG-urile au întruchipat o abordare naționalistă pentru a reduce dependența de ,,extern’’, iar ideea de forum civic, prezentată de președinția lui Elțîn, a fost regândită pentru facilitarea colaborării la nivel federal, dintre societate și stat.
Spre exemplu, în 2001, Kremlinul a organizat Forumul Civic, o conferință, care a adus împreună, aproximativ 5.000 de activiști și persoane cheie din conducere. A fost pentru prima dată când oficialii guvernamentali și reprezentanții organizațiilor neguvernamentale se întâlneau pentru a discuta diferite probleme sociale. Totuși, în ciuda intențiilor aparente exprimate de Putin ( de a întări relația dintre stat și societatea civilă ), mulți au privit Forumul Civic cu scepticism, catalogându-l drept o încercare a guvernului de a coopta asociațiile voluntare. Conform lui Weigle, Forumul Civic reprezenta ,,doar o altă încercare de a coopta organizațiile societății civile într-o ierarhie verticală a puterii de stat și de a le aduce sub supravegherea statului autoritar’’.
Astfel că, în noiembrie 2004, guvernul a prezentat legislația pentru a pune bazele unei Camere Publice federale, unde ,,inițiativele cetățenilor sunt prezentate și discutate’’; legislația a fost adoptată și a intrat în vigoare la 1 iulie 2005. Principalul obiectiv al acestei Camere era de a prezenta recomandări cu privire la politica internă a membrilor Dumei, de a propune legislația, de a solicita investigații ale posibilelor încălcări de lege, precum și de a solicita informații privind monitorizarea agențiilor de stat. În ceea ce privește membrii Camerei se remarcă o conducere de ,,sus în jos’’: președintele desemnează o treime din membri, iar ei, la rândul lor, trebuie să numească o altă treime din membri. În final, cele două treimi o vor alege pe cea de-a treia din rândul candidaților nominalizați de grupurile sociale regionale.
Așadar, Camera Publică a fost replicată în majoritatea celor 89 de foste unități federale, și împreună cu Consiliul Prezidențial pentru Societatea Civilă și Drepturile Omului (creat în 2002), va exercita un control strict asupra grupurilor non-profit.
O acțiune controversată are loc în ianuarie 2006, când Duma a adoptat legislația care a lărgit cadrul în care se desfășoară activitatea ONG-urilor. Legea a amendat patru legi existente și va introduce noi cerințe privind asociațiile publice, organizațiile necomerciale și organizațiile neguvernamentale din străinătate. Cerințele limitau viitoarele formări de organizații și ofereau statului o putere mai mare privind supravegherea activității organizațiilor deja existente; ONG-urile aveau obligația ,,de a se supune unor audituri anuale și de a produce rapoarte suplimentare privind activitățile, sursa și scopul tuturor fondurilor dobândite, precum și furnizarea de informații nelimitate privind activitățile zilnice’’. De asemenea, statul putea refuza înregistrarea ONG-urilor externe dacă ,,scopurile și obiectivele […] crează o amenințare la adresa suveranității, independenței politice, integrității teritoriale, unității naționale, caracterului unic, patrimoniului cultural și intereselor naționale ale Federației Ruse’’; cu alte cuvinte, statul își rezervă dreptul de a alege selectiv care organizație poate opera pe teritoriul său și în ce condiții. Un caz de respingere a activității unui ONG este oferit de Fundația Open Rusia, condusă de M. Khodorkovsky, căreia, în martie 2006, îi vor fi ,,înghețate’’conturile bancare.
Guvernul federal a oferit și suport financiar pentru ONG-uri, pentru a contrabalansa asistența vestică. Tot în 2006, guvernul a autorizat Camera Publică să distribuie organizațiilor neguvernamentale 500 milioane de ruble (echivalentul a 15 milioane dolari), iar în următorii ani suma s-a mărit constat : în 2007 s-a dublat, în 2008 a ajuns la 1.5 miliarde de ruble, iar sub administrația Medvedev, Duma a abordat idea de susținere directă oferită de stat pentru activitatea ONG-urilor.
În aceste condiții este important de urmărit impactul noilor politici asupra dezvoltării organizațiilor neguvernamentale. În decembrie 2007, un studiu aplicat în 20 de regiuni ale Rusiei avea rolul de a măsura impactul noilor cerințe asupra ONG-urilor, constatându-se faptul că acestea nu au atins modificările impuse de legislația adoptată în 2006. Potrivit Serviciului Federal de Înregistrări (Federal Registration Service), doar 32% din totalul ONG-urilor au prezentat documentul cerut.
Ca urmare a deteriorării situației, în august 2009 vor avea loc amendamente ale Legii privind Organizațiile Necomerciale. Președintele Dmitri Medvedev va introduce schimbări care anulează dispozițiile cele mai restrictive ale legii ONG-urilor din 2006. Îmbunătățiri notabile se pot remarca privind următoarele aspecte:
Organizațiilor neguvernamentale nu le mai putea fi refuzată înregistrarea pe baza motivului că reprezintă ,,o amenințare la caracterul unic, patrimoniul cultural, sau interesul național al Federației Ruse’’, acest limbaj fiind eliminat din lege;
Unui ONG nu îi mai poate fi refuzată înregistrarea dacă nu a prezentat documentele cerute. Va fi înștiințat cu privire la materialele care lipsesc, iar procesul de înregistrare va continua până când dosarul său va fi complet;
Lista documentelor pe care autoritatea de înregistrare le poate solicita unei organizații a fost limitată;
ONG-urile de mici dimensiuni care nu au primit finanțare externă vor fi scutite de la raportarea financiară anuală (legea se referă la donațiile de 3 milioane de ruble sau mai puțin);
Auditurile de stat obligatorii se vor realiza la fiecare 3 ani, și nu anual.
Însă, lucrurile au degenerat, din nou, după realegerea lui Vladimir Putin din martie 2012, când diferite aspecte ale politicii guvernamentale față de grupurile non-profit au fost înăsprite. Demonstrațiile împotriva falsificării alegerilor din iarna 2011-2012 arată vitalitatea mobilizării colective din principalele orașe ale țării., iar presa o descrie ca pe ,,o trezire a societății civile’’ și grupurilor independente non-profit.
Reacția conducerii a fost imediată: Duma a aprobat o serie de legi noi. Cea mai restrictivă a fost legea privind agenții străini care a intrat în vigoare în iulie 2012. Proiectul de lege s-a numit ,,Introducerea de amendamente pentru anumite acte legislative ale Federației Ruse cu privire la reglementarea activităților organizațiilor necomerciale care îndeplinesc funcția de agenți străini’’ și cerea ca toate organizațiile neguvernamentale să se înregistreze la Ministerul de Justiție din Federația Rusă, înainte de a primi finanțare de la diferite surse externe, în cazul în care intenționează să desfășoare activități politice. În acest context, autoritățile au definit ,,activitatea politică’’ într-un sens larg, astfel încât ,,să se asigure controlul guvernamental asupra oricărei activități organizate care implică viața publică’’. Mai mult, este important de subliniat faptul că titulara de ,,agent străin’’ obligă ONG-urile să adere la o serie de alte reguli, cum ar fi:
Agenții străini trebuie să realizeze rapoarte financiare trimestriale despre activitățile politice, să întocmească documente care să descrie componența corpului de conducere și să se prezinte la un audit de stat annual;
Agenții străini sunt supuși unui număr nelimitat de audituri neprogramate, pe lângă cel desfășurat anual;
Activitățile politce sunt întregistrate înainte de organizarea acestora, pentru a putea obține permisiune de participare;
În cazul în care un agent străin refuză să se înregistreze, este interzis ca acesta să participe la demonstrații publice, accesul la conturile bancare va fi limitat și poate fi supus la o amendă de până la 300.000 ruble (10.000 dolari) sau la doi ani de închisoare;
Toate donațiile străine mai mari de 200.000 de ruble (6.700 dolari) sunt supuse monitorizării obligatorii;
Agenți străini trebuie să eticheteze toate materialele distribuite în mass-media, inclusiv pe internet, ca produse ale agenților străini.
Legea agenților străini este o măsură care pare adoptată pentru a forța grupurile non-profit să renunțe la fondurile externe și la orice activitate politică. A cauzat indignare în rândul apărătorilor drepturilor omului din Rusia, dar și de peste hotare, deoarece expresia ,,agent străin’’ face trimitere la acuzațiile de spionaj din timpul Războiului Rece, stârnind temeri legate de ,,represaliile masive’’.
Cu toate acestea, din noiembrie 2012 (când legea a intrat în vigoare) până în martie 2013, ONG-urile continuă să primească finanțări internaționale și refuză să se înregistreze drept ,,agenți’’. Mai mult, în februarie 2013, 11 grupuri (printre care și Memorial, Citizens’ Watch ș.a.) au depus o plângere la Curtea Europeana a Drepturilor Omului pentru a protesta împotriva legii agenților străini. Furkat Tishaev, avocatul organizației neguvernamentale Memorial, este cel care va prezenta plângerea în numele celor 11 ONG-uri, susținând că: ,,Legea în sine reprezintă o sursă de încălcare a drepturilor reclamanților prin etichetarea ONG-urilor drept agenți străini […] pe lângă riscul urmăriri penale, ONG-urile pot suferi daune privind reputația profesională. De fapt, o majoritate covârșitoare a nativilor ruși consideră termenul de agent străin ca referindu-se la un spion sau chiar trădător’’.
În contextul boicotului, Putin va ordona procuraturii să le inspecteze, argumentând că ,,orice formă directă sau indirectă de interferență în problemele interne, orice formă de presiune asupra Rusiei, sau asupra aliaților, este inacceptabilă’’. Astfel, din primăvara lui 2012, opresiunea a început să se implementeze. Aproximativ 80 de ONG-uri au fost listate până în 2013 drept ,,agenți străini’’ ca rezultat al inspecțiilor, în majoritatea cazurilor contrar voinței acestora.
Pe 23 mai 2014 Parlamentul a amendat legea ,,agenților străini’’, Ministerul Justiției din Federația Rusă fiind autorizat să înregistreze, în mod independent, grupurile sub această titulatură, fără necesitatea consensului. Situația rămâne constantă și în 2015, iar la o întâlnire a Serviciului Federal de Securitate al Rusiei, V. Putin declară că ,,serviciile speciale occidentale continuă cu încercările de a utiliza organizațiile neguvernamentale pentru atingerea propriilor interese, dar și pentru discreditarea autorităților și destabilizarea situației interne din Rusia’’.
Astfel, acțiunile represive ale statului se mută către direcții imprevizibile, iar mobilizările și dezbaterile publice împotriva legii sunt dificile. Relațiile cu autoritățile determină imposibilitatea grupurilor non-profit de conturare a unei poziții comune sau angajare la negocieri specifice cu agențiile statului.
2.2. Cooptarea organizațiilor guvernamentale existente. Crearea GONGO-urilor
Pentru a impune restricțiile, statul rus a optat pentru controlul societății civile prin intermediul cooptări acesteia, sau prin crearea de GONGO-uri.
Cel mai palpabil exemplu de cooptare este cel reprezentat de organizarea Forumului Civic din 2001 de către Vladimir Putin, în cadrul căruia urmau să se întâlnească și să discute reprezentanți ai conducerii și 5000 de emisari din cele mai importante organizații neguvernamentale. Contrar dorinței conducerii, planul de cooptare a societății civile a eșuat, fiind ,,respins de activiștii societății civile care și-au impus propriile reguli de participare la Forumul Civic’’. Reprezentanții ONG-urilor au dorit ,,să nu se adopte niciun prezidiu al Forumului, niciun vot cu privire la orice problemă și nicio rezoluție generală’’.
În acest context, statul rus încearcă controlul și monitorizarea organizațiilor neguvernamentale prin intermediul altui mecanism: înființarea de GONGO-uri. GONGO-urile (acronim folosit pentru organizațiile neguvernamentale organizate de către stat) reprezintă o componentă a strategiei guvernului privind relația cu societatea civilă, având rolul de a perturba activitatea societății civile autentice. Sunt tot mai utilizate în Rusia contemporană și potrivit unui activist al drepturilor omului din Moscova, ele contribuie la conturarea unei situații în care ,,istoria și farsa’’ coexistă.
Aceste organizații contrafăcute au început să apară încă din perioada sovietică, dar recent au devenit mai numeroase și active. Exemplul clasic de GONGO, existent în epoca sovietică, este reprezentat de Comisia Internațională pentru Drepturile Omului înființată de Moscova în 1987, condusă de Fedor Burlatsky, un funcționar comunist. Această organizație a încercat să redirecționeze către sine ,,toate contactele externe’’ interesate de domeniul drepturilor omului din Uniunea Sovietică și, astfel a împiedicat formarea de noi grupuri independente care să militeze pentru drepturile omului.
În Rusia contemporană mecanismul de funcționare a GONGO-urilor este asemănător. Statul împiedică formarea de noi grupuri independente și favorizează instituirea de asociații loiale, finanțate de către stat. Aceste organizații au dezvoltat un puternic discurs patriotic în toate domeniile de implicare civică, din 2000 devenind tot mai vizibile.
GONGO-urile s-au dezvoltat în toate sferele de interes național sau internațional. Astfel, o nouă organizație, numită ,,Soprotivlenie. Pravozashchitnoe dvizhenie’’ (Rezistența – O mișcare a drepturilor omului) a fost creată în 2005 în cooperare cu Parlamentul, pentru a contesta mișcările independente ale drepturilor omului. De asemenea, Consiliul părinților militarilor (Sovet roditelei voennosluzhashchikh Rossi) lucrează pentru a contracara Comitetele Mamelor Soldaților, fiind susținuți de Ministerul de Apărare din Federația Rusă. Alte exemple de GONGO-uri sunt cele din anul 2007, când un membru al Camerei Civice, Anatolii Kucherena, a anunțat crearea unei ,,organizații ruse a drepturilor omului care să monitorizeze libertatea de exprimare și drepturile fundamentale ale omului în SUA, Europa și în alte națiuni vestice’’. Tot în 2007, în noiembrie, la Summit-ul UE-Rusia din Mafra, Putin a dezvăluit planurile privind crearea unui institut rus ,,neguvernamental’’ pentru monitorizarea libertății și democrației în Europa.
Însă, exemplul paradigmatic de GONGO este reprezentat de mișcarea tinerilor pro-Putin, ,,Idushchie Vmeste’’ (,,Walking Together’’), creată în mai 2000. Este considerată cea mai proeminentă organizație neguvernamentală organizată de stat datorită numărului impresionant de activiști. Noua organizație avea ca scop concentrarea activității sale asupra promovării unei educații patriotice și formării unui tineret spiritual și moral, fiind înregistrată drept organizație publică pe 14 iulie 2000. A devenit cunoscută în 2001 când aproximativ 10.000 de tineri au sărbătorit aniversarea primului an al președinției lui V.Putin. Cu toate acestea, la sfârșitul lui 2004, s-au ridicat suspiciuni cu privire la acțiunile și metodele de îndoctrinare folosite de către organizația ,,Walking Together’’, Kremlinul fiind nevoit să dizolve organizația și să creeze mișcarea ,,Nashi’’ la începutul anului 2005, pe rămășițele fostei organizații.
Nashi a jucat un rol esențial: era o mișcare de masă cu o structură complicată, dar clar definită, finanțată masiv de oligarhii loiali sistemului, având acces la principalii oficiali guvernamentali. Obiectivul său a fost de a se opune unei ipotetice ,,revoluții colorate’’ în Rusia, în contextul izbucnirii evenimentelor din Georgia și Ucraina.
Prima etapă a dezvoltării acestei organizații neguvernamentale organizată de către stat, acoperă perioada 2005-2007. Mișcarea a declarat ca principal obiectiv ,,forțarea conservării’’ sistemului politic actual și înlocuirea graduală a birocrației; liberalii și ,,fasciștii’’ fiind definiți ca principalele ținte.
Cea de-a doua etapă a început la sfârșitul anului 2007 și a durat până în 2009. A fost o perioadă de incertitudine politică pentru organizație, Dmitri Medvedev, succesorul lui Putin, distanțându-se rapid față de mișcarea Nashi. Astfel că, în timpul campaniei prezidențiale din 2008, Nashi a fost ,,împinsă deoparte’’, resursele financiare au scăzut, punându-se problema ca organizația să se închidă. Cu toate acestea, mișcarea a continuat să existe ,,pentru orice eventualitate’’, Kremlinul dorind să o reformeze prin schimbarea numelui și obiectivelor.
Astfel, putem afirma că statul rus a folosit GONGO-urile ca un mijloc de a pătrunde în domeniul societății civile și de a promova organizațiile care servesc intereselor sale. Organizațiile neguvernamentale organizate de către stat creează iluzia unei activități publice independente, reducând independența societății civile prin dezvoltarea unor mecanisme juridice, administrative și financiare de restricționare a capacității veritabilelor ONG-urilor de a acționa.
CAPITOLUL 3. MASS MEDIA
3.1. Principalii proprietari media
În ultimii ani, de când Putin este la putere, societatea rusă a suferit schimbări politice și economice, media fiind o altă componentă profund afectată de către acestea. Statul rus a interferat masiv cu autonomia media prin politicile de re-naționalizare, președintele considerând că presa trebuie să sprijine eforturile de a restabili ordinea prin întărirea instituțiilor centrale: ,,Media trebuie să ia parte la provocările cu care națiunea se confruntă. Când națiunea își mobilizează puterea pentru atingerea unui obiectiv, se impun obligații pentru toată lumea să acționeze, inclusiv pentru media’’ .
Încă de la început Kremlinul a optat, pe lângă, hărțuirea sau persecutarea mediei independente, care se bucura de popularitatea publicului larg, și pentru redistribuirea proprietății mass media. Sub pretextul eliberării de oligarhi, statul a transformat proprietatea mass mediei din capital comercial în capital al statului sau capital mixt, remarcându-se trei tipuri de proprietari: întreprinderea de stat (VGTRK –Compania de stat a tuturor posturilor de televiziune și de radio rusești) care acționează în televiziune, radio și internet; un conglomerat mixt (Gazprom-Media) – se ocupă de televiziune, presă, cinema, radio și agențiile de publicitate; o structură pur comercială, Prof-Media condusă de Vladimir Potanin, ce deține radio, presa, TV, cinema și internetul și va fi preluată în noiembrie 2013 de către Gazprom Media. Cu alte cuvinte, la începutul anilor 2000 libertatea de exprimare a mass-media, descrisă ca instituție democratică capabilă să exercite control asupra conducerii, a încetat să existe.
Instituirea monopolului politic al Kremlinului a fost realizat gradual. Având în vedere faptul că televiziunea reprezintă principala sursă de informare pentru cetățenii ruși (90% dintre aceștia au acces la televiziune), primele listate în cadrul procesului de redistribuire vor fi cele mai importante canale de televiziune: Rossiya, Channel One și NTV.
Prima dintre acestea, Rossiya (Rusia), nu a părăsit niciodată sfera de control a statului, nici măcar în perioada haosului din anii ’90. În schimb, canalul de televiziune Channel One a fost deținut majoritar de stat în timpul epocii Elțîn, pentru ca ulterior să fie sub controlul oligarhului Boris Berezovski. Situația se va schimba în momentul scufundării submarinului Kursk, când rețeaua de televiziune a lui Berezovski (cunoscută atunci sub numele de ORT) l-a numit pe președinte ,,dur și lipsit de tact’’: Putin l-a avertizat pe Berezovski că ,,personal se va ocupa de conducerea ORT-ului’’, iar la scurt timp, sub presiune, oligarhul va vinde acțiunile către Roman Abramovich, un oligarh loial președintelui, și va părăsi țara.
Un caz similar este și cel al canalului de televiziune NTV. Prin preluarea trustului Media MOST, Gazprom a preluat și rețeaua de televiziune națională NTV, construită de la zero de către oligarhul Vladimir Gusinsky și considerată ,,bijuteria’’ imperiului său. La fel ca și Berezovski, Gusinski va fi obligat să părăsească țara, vânzând la începutul anului 2001 canalul de televiziune. Acțiunea a stârnit reacții imediate: în primăvara lui 2001 sute de oameni au protestat împotriva preluării postului NTV; oamenii au empatizat cu situația jurnaliștilor, dar odată ce aceștia s-au arătat a fi în siguranță, protestele au încetat. Mai mult, un sondaj realizat în 2001 a arătat că doar 4% dintre ruși consideră preluarea postului NTV drept o încălcare a libertății media sau a propriilor lor libertăți civile.
Pe lângă acești trei mari giganți mai existau și alte rețele de televiziune, cu o audiență mai redusă: canalele de divertisment. În cazul acestora, nu statul este proprietarul, ci anumite persoane din elita economică și politică din Rusia, aflate sub directa influență a Kremlinului.
Pentru o evidențiere clară a distribuirii proprietății principalelor rețele de televiziune, Tabelul 3.1 va descrie cele trei tipuri de control:
controlul direct – proprietarul este statul;
controlul indirect prin intermediul companiilor de stat (de exemplu Gazprom);
controlul indirect prin intermediul relațiilor dintre autoritățile statului și proprietarii canalelor TV.
Tabel 3.1 Distribuția proprității privind rețelele și canalele de televiziune din Rusia
Sursa: Ilya KIRIYA, Elena DEGTEREVA, ,,Russian TV market: Between state supervision, commercial logic and simulacrum of public service’’, Central European journal of communication, 2010, p. 41.
În ceea ce privește proprietatea radio, se remarcă o creștere a numărului de stații radio controlate de stat. Există aproximativ 1.250 stații radio locale și regionale, prevalând numărul canalelor de muzică (de exemplu Autoradio, Europa Plus, Russkoye Radio). Stațiile radio care se ocupă cu transmiterea știrilor sunt fie sub umbrela întreprinderii de stat VGTRK ( Radio Mayak și Radio Russki), fie independente precum Ekho Moskvy. Ca mijloc de informare, radio-ul a devenit mai popular în ultima decadă, reprezentând segmentul în creștere al pieței media din Rusia, Tabelul 3.2 prezentând audiențele stațiilor radio.
Tabel 3.2 Cele mai importante stații radio (2012)
Sursa: http://www.wciom.com/
Atacurile au continuat, iar pe lângă televiziune și radio, următorul pion vizat de noua putere va fi reprezentat de presa tipărită. Similar cu segmentul de televiziune, presa este împărțită între două modele media: ziare de calitate, săptămânale care sunt orientate către domeniul afacerilor, având un număr redus de cititori și ziare/ reviste care pun accent pe știri de senzație, cu un număr ridicat de cititori.
Ziarele au fost hărțuite, în mod regulat, de către inspectorii fiscali sau vor fi închise, precum cazul ziarul Segodnya, deținut de Media-Most. Însă, majoritatea ziarelor va trece sub conducerea anumitor persoane/ companii loiale Kremlinului. Cele mai citite ziare sunt Komsomolskaya Pravda (proprietar YeSN, un grup energetic din Rusia), Moskovsii Komsomolets (proprietar Pavel Gusev, considerat o excepție pentru că ,,nu are nicio problemă să printeze știri critice la adresa lui Putin sau a politicienilor aflați la putere) , Trud (proprietar Promsvyazbank, din august 2003) și Izvestilla (proprietar SOGAZ, din mai 2008), conform Tabelului 3.3. Primele două sunt ziare tabloide, iar Rossiskaya Gazeta reprezintă ziarul oficial al Federației Ruse, care publică decrete oficiale, declarații și documente ale organelor statului.
Tabel 3.3 Media a 1000 de cititori, cu vârsta cuprinsă între 10 ani/ și peste 10 ani, exprimată în procente
Sursa: http://eng.synovate.ru/default.asp?artID=1232#egiiev
Un alt segment în creștere, cu o dinamică pozitivă este piața internetului (Tabel 3.4). În 2010, 44,3% din totalul populației (61,5 milioane persoane) folosea ca sursă de informare internetul, pentru ca în prima jumătate a lui 2013, procentul să depășească 50%. Mai mult, potrivit companiei britanice ComScore, Rusia a devenit țara europeană cu cei mai mulți utilizatori ai internetului, depășind Germania, Franța și Marea Britanie.
Tabel 3.4 Procentul utilizatorilor de internet
Sursa: David MAXINE, ,,New social media: modernisation and democratisation in Russia’’, European Politics and Society, 2014, p. 101.
Cele mai populare site-uri web din Rusia (RuNet) sunt reprezentate Yandex.ru, cu o audiența lunară de 29166,2 vizitatori, acumulând 34 de site-uri pe platforma sa. Site-ul este urmat îndeaproape de Vk.com (29143,3 vizitatori) și de Mail.ru (27065,2 vizitatori); de asemenea, Grupul Mail.ru deține și alte două site-uri web importante – Odnoklassniki.ru și Moi Mir. Important de precizat este faptul că internetul din Rusia este divers în termeni de control al proprietății, iar restricțiile împotriva acestui domeniu s-au intensificat începând cu al treilea mandat a lui Vladimir Putin.
Așadar, piața media din Rusia rămâne, în mare parte, sub proprietatea națională, companiile rusești extinzându-se și în țările vecine: Belarus, Ucraina și Kazakhstan. Se poate spune că peisajul mass-mediei contemporane descrie ,,înlocuirea informației cu opinii, cu auto-cenzura și cu un rol crescut al statului asupra spațiului public’’.
3.2. Libertatea de exprimare și de informare
Lipsa de diversitate a proprietarilor media a fost percepută de cercetătorii occidentali drept o amenințare evidentă îndreptată împotriva libertății de exprimare. Începând cu adoptarea Legii mass media din anul 1991, Rusia a închis aproximativ 90 de companii oficiale de televiziune, 25.000 de ziare, peste 1.500 de programe radio și 400 de agenții – mai mult de jumătate dintre acestea erau independente, iar restul au fost obligate să accepte finanțare parțială sau totală din partea statului. Nu există niciun progres privind dezvoltarea libertății de exprimare, rapoartele realizate anual de Freedom House evaluând această realitate. Dacă în 2002, Freedom House a estimat că mass media din Federația Rusă este ,,parțial liberă’’, începând din 2003 până în prezent aceasta a fost descrisă ca ,,nefiind liberă’’, cu un scor care a trecut de la 60 la 81 puncte (0 reprezintă cea mai bună valoare, iar 100 cea mai rea).
În teorie libertatea de exprimare este garantată de Constituția Federației Ruse prin articolul 29 -,,Libertatea de exprimare și a opiniilor este garantată pentru toți’’ (alineat1) și ,,Libertatea de comunicare în masă trebuie garantată. Cenzura trebuie interzisă’’ (alineat5), dar în practică acest lucru este deseori încălcat.
Media din Rusia nu se consideră liberă, ci mai degrabă hărțuită de autorități și condamnată pentru practicarea profesiei. Statul controlează presa prin mijloace indirecte, precum hărțuirea jurnaliștilor de către oficiali guvernamentali, prin preluarea subtilă de organizații mass-media independente, și adoptarea, în mod intenționat, de legi ambigue. Se poate spune că aceste tactici pot fi încadrate în categoria ,,soft coercion’’ (coerciție ușoară), în timp ce metodele de ,,hard coercion’’(constrângere dură) clasează Rusia în categoria celor mai periculoase țări din lume în privința funcționării media. Conform Comitetul pentru Protecția Jurnaliștilor (CPJ) se estimează că 56 de jurnaliști au fost omorâți în Rusia între 1993 și sfârșitul anului 2013, numai 3% din aceste cazuri fiind rezolvate. Mai mult, în majoritatea cazurilor s-a constatat că moartea violentă a jurnaliștilor a avut legătură cu activitatea profesională a acestora.
Jurnaliștii se află în imposibilitatea de a publica liber știri, în particular știri ce vizează subiecte de interes general, precum corupția guvernamentală, falsificarea alegerilor, abuzurile împotriva drepturilor omului, precum și descrierea protestelor publice. Pe acest fundal al limitării dreptului la informare și la exprimare, există anumiți jurnaliști care își pun în pericol viața pentru a-și practica cu profesionalism meseria. Exemplele sunt numeroase: Anna Politkovskaya (jurnalistă la Novaya Gazeta; a fost omorâtă în 2006), Akhmednaby Akhmednabiev (jurnalist la Novoye Delo; a fost ucis în 2013), Igor Dominikov (reporter al Novaya Gazeta a fost ucis în 2000) ș.a.
În ceea ce privește legislația constatăm că s-au adoptat o serie de legi cu caracter ambiguu. Există trei legi majore care reglementează sfera media: Legea mass media, adoptată în 1991 și amendată în mod repetat; Legea comunicațiilor (2003); Legea informației, informației tehnologice și protecției informației (2006). Pe lângă acestea se regăsesc și o serie de legi federale specifice anumitor aspecte particulare ale activității media, precum: existența a două legi care reglementează implicarea autorităților și a partidelor politice în media, dar și existența actelor normative emise de președinte și de conducere care pot stabili activitățile media.
Printre cele mai puternice lovituri îndreptate asupra mass-mediei a fost adoptarea Legii cu privire la extremism, care a permis autorităților locale să își extindă puterile, cu scopul marginalizării grupurilor minoritare. Legea Anti-Extremistă a fost adoptată în iulie 2002 și a urmărit pedepsirea intenției de incitare la ură pe motive religioase, rasiale, etnice, propagandiste sau calomnioase. Cele mai importante ținte ale aceste legi au fost organizațiile/ grupurile neguvernamentale (fie ele înregistrate, sau nu) și mass media; legea s-a opus articolului 31 din Constituția Rusiei, potrivit căruia cetățenilor le este garantată libertatea de asociere, iar demonstrațiile împotriva legii au fost interzise.
Legea a fost amendată în iulie 2006, și în ianuarie 2007. Amendamentul din 2006 a presupus extinderea definiției ,,extremismului’’. Pe lângă motivele deja menționate, se considera a fi ,,act extremist’’ orice afirmație / calomnie care implică oficiali guvernamentali. De exemplu, în 2008 guvernul a hotărât închiderea ziarului jurnaliștilor Viktor Shamkov și Airat Dilmukhametrov, datorită unui articol ce critica corupția din rândul personalităților juridice. Astfel, autoritățile ,,au îndreptat acuzațiile de extremism […] împotriva abordării unor subiecte controversate, cum ar fi încălcările drepturilor omului din Caucazul de Nord, corupția guvernamentală, crima organizată și tortura poliției’’.
Ulterior, adoptarea Legii din ianuarie 2007, a oferit posibilitatea Ministerului de Justiție din Federația Rusă să își exercite autoritatea asupra oricărei organizații, putând solicita închiderea acesteia dacă obiectivele erau contrare cu ,,independența politică a Rusiei’’.
În ceea ce privește libertatea exprimării prin intermediul internetului, situația s-a înrăutățit dramatic o dată cu reîntoarcerea lui Putin în funcția de președinte, în 2012. Deși Putin admite că nu a trimis niciodată un e-mail, administrația sa și-a arătat interesul pentru restricționarea Internetului, în condițiile în care această piață se dezvoltă cel mai rapid. Au fost adoptate o serie de măsuri represive îndreptate împotriva libertății internetului precum următoarele:
Adoptarea așa-numitului Proiect de lege privind restricționarea internetului (Amendamente ale Legii Federale pentru Protecția Copiilor de la informațiile dăunătoare sănătății lor, 2012). Legea avea ca obiectiv crearea unei ,,liste negre’’ a site-urilor web din Rusia care dețineau un conținut ilegal, acestea putând fi blocate fără nicio notificare. Din nou, nu există nicio definiție explicită în legătură cu ceea ce se poate considera a fi ,,ilegal/dăunător’’ pentru utilizatorii de internet, astfel încât legea poate fi folosită pentru a închide orice sursă web care conține păreri alternative celor oficiale.
Promulgarea Legii ,,Russian SOPA’’ pe data de 2 iulie 2013. Este o lege anti-piraterie care permite Curților să blocheze site-urile web acuzate de furtul proprietății intelectuale ( textul final al legii se referă doar la pirateria filmelor).
Promulgată pe 28 decembrie 2013, Legea oferea Procurorului General al Federației Ruse puterea extrajudiciară de a adăuga la Lista Neagră RuNet și oricare alte site-uri care conțin: ,,îndemnuri la revolte, activități extremiste, incitare etnică și/sau ură dogmatică, incitare la activități teroriste, sau participarea la evenimente publice organizate cu scopul încălcării procedurilor’’. Astfel, în martie 2014, poliția a folosit această lege pentru a bloca patru site-uri majore ale opoziției, inclusiv trei portaluri de știri și blog-ul celui mai proeminent activist anti-corupție din Rusia. Mai mult, de când a intrat în vigoare legea, Procurorul General a introdus pe ,,Lista neagră’’ 191 de adrese web.
În aprilie 2014, Putin a dezvăluit într-un forum public că guvernul a investigat statutul legal al site-urilor de știri online, precum Yandex News, iar în mai un deputat a cerut Procurorului General să emită o hotărâre cu privire la statului Yandex News, pentru a determina dacă statul ar trebui să reglementeze activitatea acestor site-uri. În acest context, la 1 iulie, ziarele rusești au raportat că Procurorul general a hotărât întreruperea eforturilor Parlamentului de a impune noi restricții site-ului Yandex News și altor site-uri web similare.
Promulgat pe 5 mai 2014, Pachetul anti-terorism este format din trei legi separate, adoptate de Parlament în urma atacurilor teroriste din orașul Volgograd (decembrie 2013). Două dintre legi au ca scop adoptarea de noi restricții cu privire la activitatea Internetului: creează limitări privind tranzacțiile financiare străine care implică părți anonime, dar și cerințe care presupuneau reglementarea activității celor mai populari bloggeri. ,,Legea bloggerilor’’ a intrat în vigoare pe 1 august 2014 și a dus la formarea unui registru special pentru cetățenii care aveau mai mult de 3000 de cititori zilnic. Acești bloggeri, adăugați registrului, urmau să se confrunte cu o altă serie de reglementări, precum limitări împotriva limbajului obscen, împotriva calomniei, crescând și vulnerabilitatea lor privind urmărirea penală.
Promulgată pe 28 iunie 2014, guvernul adoptă o Lege care le permite să condamne o persoană la 5 ani de închisoare pentru re-difuzarea de materiale extremiste online.
Trecută de Parlament pe 4 iulie 2014, această ultimă lege încă așteaptă aprobarea Senatului și semnătura președintelui. Legea, dacă va trece, va presupune ca toate site-urile care stochează date despre cetățenii ruși să cedeze această stocare unor servere situate în interiorul Rusiei. Legea se va putea aplica unei mari varietăți de site-uri, de la site-urile care se ocupă cu rezervări online, până la site-uri precum Facebook, afectând, în acest fel, orice serviciu online care funcționează pe baza conceptului de ,,utilizator’’.
O altă interferență importantă a guvernului cu mass-media a avut loc prin intermediul legislației despre ,,Măsurile care fac media mai eficientă’’, semnată de președintele V. Putin în decembrie 2013. Acest ordin a condus la dizolvarea uneia dintre cele mai cunoscute agenții ruse de informații internaționale (RIA Novosti) cu scopul fuziunii acesteia cu postul internațional de radio ,,Vocea Rusiei’’. În urma acestui proces s-a creat Agenția Internațională de Informații Rusia de Astăzi (International information agency Russia today) a cărei obiectiv principal era ,,furnizarea de informații publicului din străinătate despre politica de stat a Rusiei și despre viața și societatea din Rusia’’.
De asemenea, nici proprietarii media străini nu au scăpat de restricțiile inițiate de Putin. Cu toate că numărul acestora este, în general, redus (singurele segmente semnificative de proprietate străină regăsindu-se în sfera ziarelor economice, revistelor și radio-ului) conducerea a decis adoptarea de măsuri restrictive și împotriva acestora. Pe 26 septembrie 2014, Duma a adoptat un alt Amendament privind Legea mass media din 1991. Amendamentul este văzut de majoritatea jurnaliștilor și experților media ca parte a reacției Rusiei la sancțiunile impuse de guvernele occidentale, în contextul crizei din Ucraina, urmând să intre în vigoare începând cu 1 ianuarie 2016. Mai mult, s-a speculat că Amendamentul a vizat, inițial, un număr redus de reviste străine, precum Vedomosti și Forbes, ulterior scopul extinzându-se la întreaga mass-media.
Restricțiile introduse pot fi sintetizate astfel:
străinilor le este interzis să acționeze precum un fondator sau acționar al unei organizații mass-media;
să acționeze în calitate de editor al unei organizații mass-media;
să acționeze precum o entitate care se ocupă de difuzarea radio;
să dețină în proprietate sau să aibă sub control (direct sau indirect) mai mult de 20% din acțiuni: a) într-o organizație mass media, sau b) într-o entitate care reprezintă corpul editorial al unei organizații mass media, sau c) într-o entitate care se ocupă cu difuzarea radio;
să controleze un fondator al unei organizații mass media, să fie acționar indirect al unei organizații mass-media sau să fie corp editorial al unei organizații mass media.
Legea a fost criticată în timpul dezbaterilor parlamentare de către activiștii drepturilor omului, Mikhail Fedotov numindu-o ,,nefolositoare’’. Cu toate acestea, legea se află în linie cu anumite pratici internaționale, care au ca scop protejarea spațiului informațional de influența externă excesivă.
Astfel, această prezentare generală a mass-mediei din Rusia ne permite să observăm modul în care autoritățile din Rusia își folosesc legislația pentru satisfacerea propriilor interese, limitând libertatea de exprimare și de informare, în ciuda interzicerii oficiale a cenzurii. Administrația Putin este responsabilă direct, dar și indirect de o gamă largă de abuzuri prin folosirea selectivă de audituri fiscale, urmăriri penale, raiduri ale poliției, toate având scopul de a înăbuși formele de mass-media independente.
CONCLUZII
Din ceea ce am analizat pe parcursul întregii lucrări se poate concluziona că libertatea de exprimare și activitatea organizațiilor neguvernamentale este îngrădită de evoluțiile politice recente, democrația Federației Ruse fiind respectată doar teoretic. Democrația în curs de formare se află pe o traiectorie negativă, dar e important de subliniat faptul că regimul nu a devenit o dictatura totală.
Prin politicile adoptate, președintele Vladimir Putin a vizat introducerea sistemului de ,,verticală a puterii’’, cu scopul acumulării puterii formale de către președintele Rusiei. Obiectivul a fost restaurarea eficienței puterii statului și aducerea sub control a tuturor formelor de ,,societate civilă’’, a organizațiilor neguvernamentale, dar și a mass media. Astfel, în Rusia s-a încurajat masiva apatie politică, precum și renunțarea la pluralitate. Rușii de rând sunt dezinteresați de politică și consideră că nu pot influența curenta evoluție a Rusiei, fapt ce determină și implicarea acestora, tot mai redusă, în activitățile organizațiilor neguvernamentale. Mai mult, conform apărătorilor drepturilor omului și jurnaliștilor, autoritățile conduc o serie de atacuri violente asupra independenței media, astfel încât numărul companiilor de televiziune, al stațiilor radio și al ziarelor independente a scăzut dramatic. Dacă internetul reprezenta ultimul teritoriu liber, recentele inițiative vor pune la îndoială libertatea acestuia.
Putin a erodat instituțiile si practicile democratice, dar nu le-a distrus și nici nu a articulat un plan / o strategie în acest sens. Societatea din Rusia pare a fi mulțumită de funcționarea ,,democrației parțiale’’, de conducerea cvasi-autocratică. Rușii de rând apreciază democrația veritabilă, dar sunt epuizați în urma anilor de frământări politice, sociale și nu mai au puterea de a lupta pentru o ,,democrație mai bună’’. Stabilitatea este principala prioritate, iar democrația parțială reprezintă cel mai bun mod în care aceasta poate fi asigurată.
În concluzie, sunt de părere că tendințele autoritare din societatea contemporană rusă reprezintă o realitate regretabilă, iar concepția conform căreia doar un stat autoritar poate să conducă țara spre bunăstare a devenit o percepție generală în ziua de astăzi. Tot mai mulți cetățeni ruși se identifică cu politica adoptată de președintele Vladimir Putin și consideră că Rusia evoluează în direcția corectă.
Democrația este și va fi o provocare pentru Rusia, iar acceptarea acestui fapt este util pentru a putea înțelege evoluțiile recente.
BIBLIOGRAFIE
Surse primare
Legea Federală privind contracararea activității extremiste, nr.114-FZ din 25 iulie 2002, [Online] la adresa http://www.legislationline.org/documents/action/popup/id/4368.
Legea privind alegerea deputaților din Duma de stat (Legea federală din 18 mai 2005 nr. 51-F3, amendată până la data de 19 iulie 2009), [Online] la adresa http://www.russiavotes.org/duma/duma_election_law.php.
Legea privind organizațiile neguvernamentale. Amendamentele privind Legea ONG-urilor din ianuarie 2006 până în noiembrie 2012, [Online] la adresa https://freedomhouse.org/sites/default/files/Fact%20Sheet_0.pdf.
PAVLOVSKY Gleb, ,,Putin’s world outlook. Interview by Tom Parfitt’’, New Left Review 88, 2014, [Online] la adresa http://newleftreview.org/II/88/gleb-pavlovsky-putin-s-world-outlook.
PUTIN Vladimir, Annual Address to the Federal Assembly of the Russian Federation, aprilie 2005, [Online] la adresa http://archive.kremlin.ru/eng/speeches/2005/04/25/2031_type70029type82912_87086.shtml.
PUTIN Vladimir, Russia at the turn of the millennium, 30 decembrie 1999, [Online] la adresa http://pages.uoregon.edu/kimball/Putin.htm.
PUTIN Vladimir, The Strategy of Russia’s Development Through 2020, [Online] la adresa http://cyprus.mid.ru/web/cyprus_en/press-releases.
Secretariat Working Paper: Russia 2012 NGO Law, Strasbourg, 2012, [Online] la adresa http://www.coe.int/t/dg4/youth/Source/IG_Coop/Documents/Russia%202012%20NGO%20Law.pdf.
THE CONSTITUTION OF THE RUSSIAN FEDERATION (with the Amendments and Additions of December 30, 2008), [Online] la adresa http://www.constitution.ru/en/10003000-01.htm.
Literatura de specialitate
BECKER Jonathan, ,,Lesson from Russia. A neo-authoritarian media system’’, European journal of communication, SAGE Publications, Londra, 2004.
BERBECEL Dan, ,,At the Mercy of the State: the Case of Civil Society in Russia’’, Government 98gs, Prof. Pharr, May 3, 2010.
COLTON J.Timothy, ,,Russian democracy under Putin’’, Problems of post-communism, 2003.
CROTTY Jo, Making a difference? NGOs and Civil society development in Russia, Routledge Taylor & Francis Group, Glasgow, 2009.
DAUCE Francoise, ,,Activists in the trap of anti-politics: an exploration of the powerlessness of human rights NGOs in Russia’’, Laboratorium, vol.2, no.3, 2010.
DAUCE Francoise, ,,The duality of coercion in Russia: Cracking down on ,,Foreign Agents’’, School of advanced social sciences studies, Paris.
GEHLBACH Scott, ,,Reflections on Putin and the media’’, Post-soviet affairs, 2010.
GERRITS Andre, ,,Exploring democracy in the Russian Federation: political regime, public opinion and international assistance’’, Contemporary Politics, vol.16, no.1, 2010.
HASHIM S. Mohsin, ,, Putin’s Etatization project and limits to democratic reforms in Russia’’, Communist and Post- Communist Studies 38, Elsevier Ltd, 2005.
HENDERSON Sarah, ,,Civil Society in Russia. State-society relations in the post-Yeltsin Era’’, Problems of Post-Communism, vol.58, no.3, 2011.
HOPSTAD Brigitte, ,,The Russian media under Putin and Medvedev: Controlled media in an authoritarian system’’, Master’s thesis in political science, Trodheim, 2011.
KIRIYA Ilya, DEGTEREVA Elena, ,,Russian TV market: Between state supervision, commercial logic and simulacrum of public service’’,Central European journal of communication, 2010.
KLITSOUNOVA Elena, ,,Promoting Human Rights in Russia by Supporting NGOs: How to Improve EU Strategies’’, Centre for European policy studies, 2008.
LIPMAN Maria, ,,Russia’s nongovernmental media under assault’’, Moscow Center of the Carnegie Endowment for International Peace, Moscova.
MAKURINA Liudmila, ,,Impact of the power vertical on legal decision – making in Russia’’, The International Journal of Interdisciplinary Social Sciences, vol.5, 2010.
MAXINE David, ,,New social media: modernisation and democratisation in Russia’’, European Politics and Society, 2014.
MONAGHAN Andrew, ,,The vertical: power and authority in Russia’’, International Affairs, Oxford, 2012.
NORDENSTRENG Karlee, ,,Media as a mirror of change’’, University of Tampere, Aleksanteri Institute, 2010.
OKARA Andrei, ,,Sovereign Democracy: A new Russian Idea or a PR Project’’, Russia in Global Affairs, vol.5, no. 3 2007.
OLCOTT Martha, ,,The energy dimension in russian global strategy’’, Carnegie endowment for international peace, 2004.
OLSHEVSKAYA Oksana, ,,Factors that influence freedom of speech and self-censorship in mass media in contemporary Russia’’, Journalism reasearch, Science Journal (Communication and information), nr.6, 2013.
ORLOV Dmitrii, ,,The new Russian age and sovereign democracy’’, Russian politics and law, vol.46, no.5, 2008.
PETROV Nikolai, ,,From Managed democracy to sovereign democracy’’, Center for political-geographic research, 2005.
PETROV Nikolai, ,,The political mechanism of the Russian Regime’’, Russian Politics and Law, vol.49, no.2, 2011.
PONOMAREV Sergei, ,,Government and NGOs: New forms of cooperation in Poland and Russia’’, Institute of Public Affairs.
PUTNAM D. Robert, ,,What makes democracy work?’’, National Civic Review, v82, n2, 1993.
ROBINSON Neil, ,,The politics of Russia’s partial democracy’’, Political studies review, vol.1, 2003.
ROSS Cameron, Federalism and democratisation in Russia, Manchester University Press, Manchester, 2002.
ROSS Cameron, Local politics and democratization in Russia, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2009.
RUTLAND Peter, ,,Putin’s path to power’’, Post-soviet affairs, vol.16, 2000.
SAKWA Richard, GALEOTTI Mark, ,,Putin’s third term’’, Center on global interests, 2015.
SALMENNIEMI Suvi, Democratization and Gender in Contemporary Russia, Ed. Routledge, 2008.
SQUIER John, ,,Civil society and the challenge of russian gosudarstvennost’’, Demokratizatsiya 10, no.2, 2002.
STUVOY Kirsti, ,,Power and Public Chambers in the development of civil society in Russia’’, Communist and Post-Communist Studies 47, 2014.
TAYLOR D. Brian, Law enforcement and civil society in Russia, Routledge Taylor & Francis Group, Glasgow, 2006.
TAYLOR D. Brian, State building in Putin’s Russia. Policing and Coercion after Communism, Cambridge University Press, Cambridge, 2001.
UHLIN Anders, Post-soviet civil society, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2006.
WEIGLE Marcia, ,,On the Road to the Civic Forum: State and Civil Society from Yeltsin to Putin’’, Demokratizatsiya, vol. 10, no 2, 2002.
WHITE Stephen, Politics and the Ruling group in Putin’s Russia, Palgrave Macmillan, Glasgow, 2008.
Surse electronice
BIRYUKOVA Lilia, Maxim GLIKIN, The Kremlin refuses to ,,Nashi’’, [Online] la adresa http://www.vedomosti.ru/politics/articles/2013/03/05/bolshe_ne_nashi.
Comitetul pentru protecția jurnaliștilor, [Online] la adresa https://cpj.org/killed/europe/russia/.
DEVENISH Alan, Here’s What It’s Like to Be a Russian Journalist, [Online] la adresa http://www.wired.com/2014/02/brauer-russian-newsrooms/.
Embassy of the Russian Federation in New Zealand, Mass media in Russia, [Online] la adresa http://www.newzealand.mid.ru/united-compatriots.htm.
Everything you need to know about Russia’s Internet Crackdown, 2014, [Online] la adresa http://globalvoicesonline.org/2014/07/05/russia-internet-censorship-laws-crackdown/.
Freedom House 2009, [Online] la adresa https://freedomhouse.org/report/freedom-world/2009/russia#.VU9Ewvmqqko.
Freedom House, [Online] la adresa https://freedomhouse.org/country/russia#.VVhqJvkipxQ.
GONGOs are returning in force, [Online] la adresa http://www.themoscowtimes.com/
http://eng.synovate.ru/
http://www.levada.ru/eng/
http://www.wciom.com/
KASTEV Ivan, Sovereign democracy, [Online] la adresa http://www.pecob.eu/flex/cm/pages/ServeBLOB.php/L/EN/IDPagina/441.
KHVOSTUNOVA Olga, A Brief History of the Russian Media, 2013, [Online] la adresa http://www.interpretermag.com/a-brief-history-of-the-russian-media/.
KRASNOBOKA Natalya, Russia, [Online] la adresa http://ejc.net/media_landscapes/russia.
LEE Angela, Putin’s Youth: Nashi and the pro-regime youth movement in Russia, 2000-2012, [Online] la adresa http://repository.wellesley.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1173&context=thesiscollection.
Mass Media in Russia, [Online] la adresa http://www.rusemb.org.uk/massmediainrussia/.
NGOs faced a wave of inspections. "Kommersant", 2013, [Online] la adresa http://president-sovet.ru/presscenter/publications/read/722.
Power to the power people, [Online] la adresa http://www.economist.com/node/2668278.
President orders limit on foreign ownership in Russian mass media, 2014, [Online] la adresa http://rt.com/politics/196084-russia-mass-media-foreign/.
PRIMAC Anna, Vladimir Putin îndeamnă la evitarea unor ,,revoluții colorate’’ în Rusia, Moscova, 2014, [Online] la adresa http://www.mediafax.ro/externe/vladimir-putin-indeamna-la-evitarea-unor-revolutii-colorate-in-rusia-13609587.
Putin: Western governments use NGOs to destabilize Russia, 2015, [Online] la adresa http://barentsobserver.com/en/politics/2015/03/putin-western-governments-use-ngos-destabilize-russia-27-03.
RAWLINGS Nate, Meet Mikhail Khodorkovsky, Russia’s Freed Oligarch and Putin Foe, [Online] la adresa http://world.time.com/2013/12/20/meet-mikhail-khodorkovsky-russias-freed-political-prisoner/.
Russia media ownership: a changing landscape, [Online] la adresa http://www.cliffordchance.com/briefings/2014/09/russia_media_ownershipachanginglandscape.html.
Russia: Harsh Toll of ‘Foreign Agents’ Law, 2013, [Online] la adresa http://www.hrw.org/news/2013/06/25/russia-harsh-toll-foreign-agents-law.
Russian NGO branded as 'foreign agent' after reporting on Russian military action in Ukraine, 2014, [Online] la adresa https://www.amnesty.org/en/articles/news/2014/08/russian-ngo-branded-foreign-agent-after-reporting-russian-military-action-ukraine/.
STANOVAYA Tatiana, ,,Moral Deterioration of Putin’s Power Vertical: Outcomes of 2012’’, [Online] la adresa http://imrussia.org.
STANOVAYA Tatiana, The Fate of the Nashi Movement: Where Will the Kremlin's Youth Go?, [Online] la adresa http://imrussia.org/en/politics/420-the-fate-of-the-nashi-movement-where-will-the-kremlins-youth-go.
Surkov’s "Sovereign" and "Managed" Democracy, [Online] la adresa http://seansrussiablog.org/2006/06/30/surkovs-sovereign-and-managed-democracy/.
The press in Russia, [Online] la adresa http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4315129.stm.
TRUDOLYBOV Maxim, Putin’s evolution, [Online] la adresa http://www.nytimes.com/2015/02/03/opinion/maxim-trudolyubov-putins-evolution.html.
Vladislav Surkov divides Democracy, [Online] la adresa http://www.kommersant.com/p686274/r_1/Vladislav_Surkov_Divides_Democracy/.
VOLKOV Denis, Putin’s Ratings: Anomaly or Trend?, 2014, apud: Arina BORODINA, [Online] la adresa http://imrussia.org/en/analysis/nation/2135-putins-ratings-anomaly-or-trend.
WILLIAMS Shannon, Russia, [Online] la adresa https://freespeechfreepress.wordpress.com/russia/.
ANEXE
LISTA FIGURILOR
Figura 1.1 Ascensiunea la putere a grupului siloviki
Figura 1.2 Gradul de independență politică a subiectelor federale
Figura 1.3 Scorul de acceptare a lui Vladimir Putin de către populație
Figura 2.1 Principalele diferențe dintre ,,mișcările sociale’’ și ,,organizațiile neguvernamentale’’
LISTA TABELELOR
Tabelul 1.1 Principalele instituții și ,,înlocuitoarele’’ acestora
Tabelul 3.1 Distribuția proprității privind rețelele și canalele de televiziune din Rusia
Tabelul 3.2 Cele mai importante stații radio (2012)
Tabelul 3.3 Media a 1000 de cititori de ziare/ reviste, cu vârsta cuprinsă între 10 ani/ și peste 10 ani, exprimată în procente
Tabelul 3.4 Procentul utilizatorilor de internet (2000-2010)
BIBLIOGRAFIE
Surse primare
Legea Federală privind contracararea activității extremiste, nr.114-FZ din 25 iulie 2002, [Online] la adresa http://www.legislationline.org/documents/action/popup/id/4368.
Legea privind alegerea deputaților din Duma de stat (Legea federală din 18 mai 2005 nr. 51-F3, amendată până la data de 19 iulie 2009), [Online] la adresa http://www.russiavotes.org/duma/duma_election_law.php.
Legea privind organizațiile neguvernamentale. Amendamentele privind Legea ONG-urilor din ianuarie 2006 până în noiembrie 2012, [Online] la adresa https://freedomhouse.org/sites/default/files/Fact%20Sheet_0.pdf.
PAVLOVSKY Gleb, ,,Putin’s world outlook. Interview by Tom Parfitt’’, New Left Review 88, 2014, [Online] la adresa http://newleftreview.org/II/88/gleb-pavlovsky-putin-s-world-outlook.
PUTIN Vladimir, Annual Address to the Federal Assembly of the Russian Federation, aprilie 2005, [Online] la adresa http://archive.kremlin.ru/eng/speeches/2005/04/25/2031_type70029type82912_87086.shtml.
PUTIN Vladimir, Russia at the turn of the millennium, 30 decembrie 1999, [Online] la adresa http://pages.uoregon.edu/kimball/Putin.htm.
PUTIN Vladimir, The Strategy of Russia’s Development Through 2020, [Online] la adresa http://cyprus.mid.ru/web/cyprus_en/press-releases.
Secretariat Working Paper: Russia 2012 NGO Law, Strasbourg, 2012, [Online] la adresa http://www.coe.int/t/dg4/youth/Source/IG_Coop/Documents/Russia%202012%20NGO%20Law.pdf.
THE CONSTITUTION OF THE RUSSIAN FEDERATION (with the Amendments and Additions of December 30, 2008), [Online] la adresa http://www.constitution.ru/en/10003000-01.htm.
Literatura de specialitate
BECKER Jonathan, ,,Lesson from Russia. A neo-authoritarian media system’’, European journal of communication, SAGE Publications, Londra, 2004.
BERBECEL Dan, ,,At the Mercy of the State: the Case of Civil Society in Russia’’, Government 98gs, Prof. Pharr, May 3, 2010.
COLTON J.Timothy, ,,Russian democracy under Putin’’, Problems of post-communism, 2003.
CROTTY Jo, Making a difference? NGOs and Civil society development in Russia, Routledge Taylor & Francis Group, Glasgow, 2009.
DAUCE Francoise, ,,Activists in the trap of anti-politics: an exploration of the powerlessness of human rights NGOs in Russia’’, Laboratorium, vol.2, no.3, 2010.
DAUCE Francoise, ,,The duality of coercion in Russia: Cracking down on ,,Foreign Agents’’, School of advanced social sciences studies, Paris.
GEHLBACH Scott, ,,Reflections on Putin and the media’’, Post-soviet affairs, 2010.
GERRITS Andre, ,,Exploring democracy in the Russian Federation: political regime, public opinion and international assistance’’, Contemporary Politics, vol.16, no.1, 2010.
HASHIM S. Mohsin, ,, Putin’s Etatization project and limits to democratic reforms in Russia’’, Communist and Post- Communist Studies 38, Elsevier Ltd, 2005.
HENDERSON Sarah, ,,Civil Society in Russia. State-society relations in the post-Yeltsin Era’’, Problems of Post-Communism, vol.58, no.3, 2011.
HOPSTAD Brigitte, ,,The Russian media under Putin and Medvedev: Controlled media in an authoritarian system’’, Master’s thesis in political science, Trodheim, 2011.
KIRIYA Ilya, DEGTEREVA Elena, ,,Russian TV market: Between state supervision, commercial logic and simulacrum of public service’’,Central European journal of communication, 2010.
KLITSOUNOVA Elena, ,,Promoting Human Rights in Russia by Supporting NGOs: How to Improve EU Strategies’’, Centre for European policy studies, 2008.
LIPMAN Maria, ,,Russia’s nongovernmental media under assault’’, Moscow Center of the Carnegie Endowment for International Peace, Moscova.
MAKURINA Liudmila, ,,Impact of the power vertical on legal decision – making in Russia’’, The International Journal of Interdisciplinary Social Sciences, vol.5, 2010.
MAXINE David, ,,New social media: modernisation and democratisation in Russia’’, European Politics and Society, 2014.
MONAGHAN Andrew, ,,The vertical: power and authority in Russia’’, International Affairs, Oxford, 2012.
NORDENSTRENG Karlee, ,,Media as a mirror of change’’, University of Tampere, Aleksanteri Institute, 2010.
OKARA Andrei, ,,Sovereign Democracy: A new Russian Idea or a PR Project’’, Russia in Global Affairs, vol.5, no. 3 2007.
OLCOTT Martha, ,,The energy dimension in russian global strategy’’, Carnegie endowment for international peace, 2004.
OLSHEVSKAYA Oksana, ,,Factors that influence freedom of speech and self-censorship in mass media in contemporary Russia’’, Journalism reasearch, Science Journal (Communication and information), nr.6, 2013.
ORLOV Dmitrii, ,,The new Russian age and sovereign democracy’’, Russian politics and law, vol.46, no.5, 2008.
PETROV Nikolai, ,,From Managed democracy to sovereign democracy’’, Center for political-geographic research, 2005.
PETROV Nikolai, ,,The political mechanism of the Russian Regime’’, Russian Politics and Law, vol.49, no.2, 2011.
PONOMAREV Sergei, ,,Government and NGOs: New forms of cooperation in Poland and Russia’’, Institute of Public Affairs.
PUTNAM D. Robert, ,,What makes democracy work?’’, National Civic Review, v82, n2, 1993.
ROBINSON Neil, ,,The politics of Russia’s partial democracy’’, Political studies review, vol.1, 2003.
ROSS Cameron, Federalism and democratisation in Russia, Manchester University Press, Manchester, 2002.
ROSS Cameron, Local politics and democratization in Russia, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2009.
RUTLAND Peter, ,,Putin’s path to power’’, Post-soviet affairs, vol.16, 2000.
SAKWA Richard, GALEOTTI Mark, ,,Putin’s third term’’, Center on global interests, 2015.
SALMENNIEMI Suvi, Democratization and Gender in Contemporary Russia, Ed. Routledge, 2008.
SQUIER John, ,,Civil society and the challenge of russian gosudarstvennost’’, Demokratizatsiya 10, no.2, 2002.
STUVOY Kirsti, ,,Power and Public Chambers in the development of civil society in Russia’’, Communist and Post-Communist Studies 47, 2014.
TAYLOR D. Brian, Law enforcement and civil society in Russia, Routledge Taylor & Francis Group, Glasgow, 2006.
TAYLOR D. Brian, State building in Putin’s Russia. Policing and Coercion after Communism, Cambridge University Press, Cambridge, 2001.
UHLIN Anders, Post-soviet civil society, Routledge Taylor & Francis Group, Londra, 2006.
WEIGLE Marcia, ,,On the Road to the Civic Forum: State and Civil Society from Yeltsin to Putin’’, Demokratizatsiya, vol. 10, no 2, 2002.
WHITE Stephen, Politics and the Ruling group in Putin’s Russia, Palgrave Macmillan, Glasgow, 2008.
Surse electronice
BIRYUKOVA Lilia, Maxim GLIKIN, The Kremlin refuses to ,,Nashi’’, [Online] la adresa http://www.vedomosti.ru/politics/articles/2013/03/05/bolshe_ne_nashi.
Comitetul pentru protecția jurnaliștilor, [Online] la adresa https://cpj.org/killed/europe/russia/.
DEVENISH Alan, Here’s What It’s Like to Be a Russian Journalist, [Online] la adresa http://www.wired.com/2014/02/brauer-russian-newsrooms/.
Embassy of the Russian Federation in New Zealand, Mass media in Russia, [Online] la adresa http://www.newzealand.mid.ru/united-compatriots.htm.
Everything you need to know about Russia’s Internet Crackdown, 2014, [Online] la adresa http://globalvoicesonline.org/2014/07/05/russia-internet-censorship-laws-crackdown/.
Freedom House 2009, [Online] la adresa https://freedomhouse.org/report/freedom-world/2009/russia#.VU9Ewvmqqko.
Freedom House, [Online] la adresa https://freedomhouse.org/country/russia#.VVhqJvkipxQ.
GONGOs are returning in force, [Online] la adresa http://www.themoscowtimes.com/
http://eng.synovate.ru/
http://www.levada.ru/eng/
http://www.wciom.com/
KASTEV Ivan, Sovereign democracy, [Online] la adresa http://www.pecob.eu/flex/cm/pages/ServeBLOB.php/L/EN/IDPagina/441.
KHVOSTUNOVA Olga, A Brief History of the Russian Media, 2013, [Online] la adresa http://www.interpretermag.com/a-brief-history-of-the-russian-media/.
KRASNOBOKA Natalya, Russia, [Online] la adresa http://ejc.net/media_landscapes/russia.
LEE Angela, Putin’s Youth: Nashi and the pro-regime youth movement in Russia, 2000-2012, [Online] la adresa http://repository.wellesley.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1173&context=thesiscollection.
Mass Media in Russia, [Online] la adresa http://www.rusemb.org.uk/massmediainrussia/.
NGOs faced a wave of inspections. "Kommersant", 2013, [Online] la adresa http://president-sovet.ru/presscenter/publications/read/722.
Power to the power people, [Online] la adresa http://www.economist.com/node/2668278.
President orders limit on foreign ownership in Russian mass media, 2014, [Online] la adresa http://rt.com/politics/196084-russia-mass-media-foreign/.
PRIMAC Anna, Vladimir Putin îndeamnă la evitarea unor ,,revoluții colorate’’ în Rusia, Moscova, 2014, [Online] la adresa http://www.mediafax.ro/externe/vladimir-putin-indeamna-la-evitarea-unor-revolutii-colorate-in-rusia-13609587.
Putin: Western governments use NGOs to destabilize Russia, 2015, [Online] la adresa http://barentsobserver.com/en/politics/2015/03/putin-western-governments-use-ngos-destabilize-russia-27-03.
RAWLINGS Nate, Meet Mikhail Khodorkovsky, Russia’s Freed Oligarch and Putin Foe, [Online] la adresa http://world.time.com/2013/12/20/meet-mikhail-khodorkovsky-russias-freed-political-prisoner/.
Russia media ownership: a changing landscape, [Online] la adresa http://www.cliffordchance.com/briefings/2014/09/russia_media_ownershipachanginglandscape.html.
Russia: Harsh Toll of ‘Foreign Agents’ Law, 2013, [Online] la adresa http://www.hrw.org/news/2013/06/25/russia-harsh-toll-foreign-agents-law.
Russian NGO branded as 'foreign agent' after reporting on Russian military action in Ukraine, 2014, [Online] la adresa https://www.amnesty.org/en/articles/news/2014/08/russian-ngo-branded-foreign-agent-after-reporting-russian-military-action-ukraine/.
STANOVAYA Tatiana, ,,Moral Deterioration of Putin’s Power Vertical: Outcomes of 2012’’, [Online] la adresa http://imrussia.org.
STANOVAYA Tatiana, The Fate of the Nashi Movement: Where Will the Kremlin's Youth Go?, [Online] la adresa http://imrussia.org/en/politics/420-the-fate-of-the-nashi-movement-where-will-the-kremlins-youth-go.
Surkov’s "Sovereign" and "Managed" Democracy, [Online] la adresa http://seansrussiablog.org/2006/06/30/surkovs-sovereign-and-managed-democracy/.
The press in Russia, [Online] la adresa http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4315129.stm.
TRUDOLYBOV Maxim, Putin’s evolution, [Online] la adresa http://www.nytimes.com/2015/02/03/opinion/maxim-trudolyubov-putins-evolution.html.
Vladislav Surkov divides Democracy, [Online] la adresa http://www.kommersant.com/p686274/r_1/Vladislav_Surkov_Divides_Democracy/.
VOLKOV Denis, Putin’s Ratings: Anomaly or Trend?, 2014, apud: Arina BORODINA, [Online] la adresa http://imrussia.org/en/analysis/nation/2135-putins-ratings-anomaly-or-trend.
WILLIAMS Shannon, Russia, [Online] la adresa https://freespeechfreepress.wordpress.com/russia/.
ANEXE
LISTA FIGURILOR
Figura 1.1 Ascensiunea la putere a grupului siloviki
Figura 1.2 Gradul de independență politică a subiectelor federale
Figura 1.3 Scorul de acceptare a lui Vladimir Putin de către populație
Figura 2.1 Principalele diferențe dintre ,,mișcările sociale’’ și ,,organizațiile neguvernamentale’’
LISTA TABELELOR
Tabelul 1.1 Principalele instituții și ,,înlocuitoarele’’ acestora
Tabelul 3.1 Distribuția proprității privind rețelele și canalele de televiziune din Rusia
Tabelul 3.2 Cele mai importante stații radio (2012)
Tabelul 3.3 Media a 1000 de cititori de ziare/ reviste, cu vârsta cuprinsă între 10 ani/ și peste 10 ani, exprimată în procente
Tabelul 3.4 Procentul utilizatorilor de internet (2000-2010)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Limitele Democratizarii In Federatia Rusa (ID: 107230)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.