Limitele Cunoasterii Perceptive Si Personalitatea Managerului

Cuprins

1. Introducere

2. Cunoașterea perceptivă

2.1 Definiții

2.2 Scurt istoric

2.3 Importanța percepțiilor și a reprezentărilor asupra minții umane

2.4. Funcționalitatea minții din perspectiva mai multor gânditori

2.5 Tipuri de percepții

2.5.1 Percepțiile senzoriale

2.5.2 Extinderea percepțiilor senzoriale

2.6 Transmiterea informațiilor la niveluri diferite de conștiință

2.6.1 Glandele endocrine care corespund centrilor energetici

2.6.2 Semnificația culorilor. Decodificarea câmpului energetic

2.7 Fazele procesului perceptiv

2.7.1 Orinetarea

2.7.2 Explorarea

2.7.3 Detecția

2.7.4 Discriminarea

2.7.5 Identificarea

2.7.6 Interpretarea

2.8 Legile percepțiilor

2.8.1 Legea integralității imaginii perceptive

2.8.2 Legea selectivității

2.8.3 Legea semnificației

2.8.4 Legea constantei

2.8.5 Legea proiecției obiectuale

2.9 Concluzii

Bibliografie

3. Personalitatea

3.1 Noțiunea de personalitate

3.2 Problemele psihologiei personalității

3.3 Aptitudinile

3.3.1 Definiția și caracterizarea generală a aptitudinilor

3.3.2 Clasificarea aptitudinilor

3.4 Temperamentul

3.4.1 Tipurile temperamentale clasice și tipurile de activitate nervoasă superioară

3.4.2 Influența temperamentului asupra personalității

3.5 Caracterul

3.6 Explorarea naturii existenței

3.7 Calitățile memoriei

3.8 Concluzii

Bibliografie

4. Managerul

4.1 Rolul managerului într-o organizație

4.2 Statutul managerului din Administrația Publică

4.3 Tipuri de comportament ale managerului

4.3.1 Noțiunea de ,,atitudine

4.3.2 Funcțiile îndeplinite de atitudini

4.3.3 Cele cinci modele propuse de Abric

4.3.4 Situația optimă de comunicare

4.3.5 Stiluri de leadership

4.4 Strategii, tactici,tehnici și metode folosite de manager într-o organizație

4.4.1 Managementul stresului

4.4.2 Dezvoltarea managerială

4.4.3 Conducerea eficientă folosind limbajul corpului

4.4.4 Obținerea rezultatelor: performanță și percepție

4.4.5 Cinci modalități prin care un manager poate obține rezultate bune

4.4.6 Principiile procesului decizional

4.4.7 Capcanele procesului decizional

4.4.8 Arta managementului nerezonabil

4.4.9 Domeniile inteligenței emotionale și competențele emotionale

4.5 Concluzii

5. Studiu de caz: Personalități manageriale-modul de percepție asupra rolului lor de conducere

6. Tendințe și orientări moderne

7. Concluziile lucrării

Blibliografie

Anexe

Glosar de termeni

Capitolul 1. Introducere

Prin tema ,,Limitele cunoașterii perceptive și personalitatea managerului" mi-am propus să arăt că două știinte, psihologia experimentală și managementul, care aparent nu au nimic în comun nu numai că sunt strâns legate, dar joacă un rol esențial în orice organizație. Pentru a realiza ceea ce mi-am propus, am stabilit câteva obictive pe care le voi avea în vedere pe tot parcursul lucrării.

Pentru a răspunde întrebării "de ce am ales acest subiect ?" voi încerca să fiu cât mai concis. Am fost surprins să constat cât de vastă este tema aleasă și cât de mare este numărul autorilor din diverse culturi care au abordat în scrierile lor subiectele-țintă ale lucrării mele făcând conexiunea între cele două științe. Obiectivul meu principal, așadar, este acela de a demonstra necesitatea, actualitatea și noutatea temei. Chiar dacă științele abordate în redactarea acestei lucrări nu sunt unele noi, subiectul în sine este de mare actualitate. Managementul zilelor noastre nu se mai poate compara cu cel de acum douăzeci sau treizeci de ani.

În capitolul doi, am început cu câteva definiții ale noțiunii de percepție și cu celor care au contribuit la elaborarea acesteia, dar și a întregului proces senzorial. În continuare, am realizat o departajare între noțiunea de percepție senzorială și noțiunea de extindere a percepțiilor senzoriale, lucru ce s-a dovedit foarte util pe parcursul întregii lucrări. Nu am insistat foarte mult asupra acestor extensii ale procesului perceptiv senzorial, însă trebuia să menționez transmiterea informațiilor la niveluri de conștiință diferite, și mai exact la glandele endocrine, care corespund centrilor energetici, și rolul și importanța culorilor aurei în decriptarea personalității. Am continuat cu fazele procesului perceptiv și cu legile pe baza cărora se desfășoară percepția la nivel de conștient.

În capitolul trei, m-am axat asupra personalității, începând cu definiții ale noțiunii de personalitate, și cu problemele psihologiei personalității prezentate de Alexandru Roșca. Am identificat apoi termenii din care se compune această personalitate, și anume atitudinea, caracterul, temperamentul, și am vorbit despre minte la nivel de conștient. Legat de atitudine m-am mărginit la definiții și o scurtă clasificare. În ceea ce privește caracterul și temperamentul am decis să mă rezum la chestiuni strict generale, menționând și rolul temperamentului în definirea personalității. Am decis să includ în cuprins și o postfață din lucrarea lui Abraham Maslow, scrisă de Ruth Cox, care se numește atât în curpins, cât și în cuprinsul lucrării de față ,,Explorarea naturii existenței". De asemenea, am considerat că subcapitolul ,,Stiluri de leadership" trebuie introdus tot în acest capitol, deoarece se vorbește despre tipurile de personalități întâlnite la nivel de organizație, și mai exact la persoanele aflate în poziții de conducere, dar și pentru că face tranziția între capitolul de față și următorul.

Capitolul patru fiind și cel mai amplu, abordează rolulul managerului într-o organizație ceea ce apare chiar și în titlul lucrării mele, și anume rolul managerului într-un sediu al administrației publice. Continuarea o reprezintă tipurile de comportament ale manegerului prin definirea noțiunii de atitudine, funcțiile acestora, cinci modele propuse de către Abric și situația optimă de comunicare propusă tot de către Abric. Subcapitolul ,,Strategii, tactici, tehnici și metode folosite de manager într-o organizație" dezvoltă managementul stresului, dezvoltarea managerială, conducerea eficientă folosind limbajul corpului în relația angajator-angajat, obținerea rezultatelor, cinci modele prin care un manager poate obține rezultate foarte bune, dar și principiile și capcanele procesului decizional, urmate de arta managementului nerezonabil și domeniile inteligenței emoționale și competențele emoționale.

Capitolul 2. Cunoașterea perceptivă

2.1 Definiții

Nu a fost posibilă găsirea unei definiții general acceptată de către toți autorii de specialitate . Sigur că toți sunt într-o oarecare măsură cam pe aceeași lungime de undă. Așadar, voi începe cu un autor român ale cărui lucrări au contat foarte mult în istoria științelor psihologice. Alexandru Roșca este de părere că percepția reprezintă reflectarea obiectelor și fenomenelor în momentul acțiunii lor nemijlocite asupra receptorilor (Roșca, 1976).

J. Piaget, citat de Doina Mușat în lucrarea sa ,,Percepția și gândirea în câmp perceptiv", spune că ,,percepția este o structură totală, produs al unei construcții progresive (prin diferențieri acomodate și asimilări combinative)". Citat de asemenea de doamna Doina Mușat, R.H. Forgus consideră că percepția poate fi apreciată ca un proces într-o continuă mișcare, de la evenimentele cele mai simple până la cele mai complexe, ce necesită mai multă concentrare și gândire (Mușat, 1996, p. 32).

Așa cum am arătat în capitolul anterior, există o distincție foarte clară între inteligența managerului, experiența acumulată și felul în care acesta își percepe postul de conducere și tipul de personalitate pe care îl abordează din postul de conducere. Eduard Claparide apreciază că inteligența este capacitatea de a rezolva probleme, de a găsi soluții adecvate la situații noi, de diferite tipuri, în care nici instictele și nici experiența dobândită nu sunt suficiente pentru a furniza individului adaptarea dorită, spune Petre Pufan într-o lucrare a sa.

Tot în lucrarea lui A. Roșca, este definită și personalitatea; acesta arată că personalitatea omului se formează în procesul interacțiunii sale active cu lumea obiectivă, în primul rând cu mediul său social; în personalitatea sa se reflectă sistemul relațiilor sociale în care el se formează și se dezvoltă. Acesta afirmă că personalitatea nu se dezvoltă prin simplul proces de creștere și maturizare sau prin contemplarea acțiuniilor altora ori prin ascultarea pasivă a unor sfaturi și îndemnuri, ci în procesul activității. În procesul activității se formează priceperile și deprinderile omului, aptitudinile și caracterul, și tot prin activitate el învață să se integreze în colectivul de muncă (Roșca, 1976, p. 469).

2.2 Scurt istoric

Cel dintâi care s-a preocupat de noțiunea de ,,percepție" a fost Leonardo da Vinci. Acesta a fost interesat de percepția umană, considerând-o prima sursă de informație. A studiat contracția pupilară, prezența cristalinului, creierul ca loc în care se întâlnesc toate simțurile etc. Pot fi, desigur menționate și alte nume pe care le putem vedea ca pe niște repere pre-științifice (Juan Luis Vives, George Berkley, David Hartley, James Mill, René Descartes). O contribuție importantă este cea a lui Gotfried Wilhelm Leibnitz (1646-1716). Acesta vorbește despre percepțiile mici sau slabe, care stau la baza percepției principale.

Apariția psihologiei experimentale, evoluția și dezvoltarea ei sunt indisolubil legate de contribuții importante ale unor mari personalități ale secolului al XIX-lea, apoi de contribuția unor școli sau curente majore.

Herman von Helmholtz (1821-1894) s-a născut la Potsdam și este considerat unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai perioadei sale, studiind fizica, fiziologia și psihologia. A fost adeptul ideii că toate schimbările care au loc la nivelul organismului pot fi analizate și explicate în mod fiziologic, deci și din punct de vedere chimic și fizic. Prin urmare, el neagă teoria care se răspândise în acea perioadă conform căreia o energie vitală misterioasă influențează procesele fizice și psihice.

În cartea sa Ghidul de optică fiziologică, Helmholtz folosește atât psihologia, cât și fizica și fiziologia și descrie părți componente ale ochiului, cum ar fi corneea, cristalinul, refracția ochiului, retina, tratând și subiecte precum percepția adâncimii, percepția cromatică, dar și falsele percepții sau iluziile. Helmholtz a fost, de asemenea, inventatorul oftalmoscopului.

În 1894, el a publicat un articol numit "Originea și interpretarea corectă a impresiei simțurilor noastre", în care a analizat percepția în toate formele ei. A fost primul care a folosit termenul "deducție inconștientă" în ceea ce privește percepția, considerând că un copil învață să asocieze obiectele cu denumirea lor prin limbaj, devenind în timp capabil să progreseze, interpretând și dând un sens particular fiecărei informații perceptive pe care o primește. Această teorie este folosită și astăzi în anumite teste psihologice.

Helmholtz a început să facă experimente privind combinarea culorilor, încercând să descopere numărul minim de culori necesare care, amestecate în diferite proporții, pot rezulta în toate culorile spectrului luminos. El a continuat astfel cercetările lui Aristotel (care considera că o culoare nu este altceva decât un amestec de lumină și întuneric) și pe cele ale lui Isaac Newton, care a vorbit despre dispersia fasciculului de lumină printr-o prismă. Tot Newton a fost cel care a dovedit că teoriile din vremea sa care considerau că lumina albă nu are nicio culoare sunt greșite, demonstrând că, atunci când culorile distincte se combină prin aceeașfost interesat de percepția umană, considerând-o prima sursă de informație. A studiat contracția pupilară, prezența cristalinului, creierul ca loc în care se întâlnesc toate simțurile etc. Pot fi, desigur menționate și alte nume pe care le putem vedea ca pe niște repere pre-științifice (Juan Luis Vives, George Berkley, David Hartley, James Mill, René Descartes). O contribuție importantă este cea a lui Gotfried Wilhelm Leibnitz (1646-1716). Acesta vorbește despre percepțiile mici sau slabe, care stau la baza percepției principale.

Apariția psihologiei experimentale, evoluția și dezvoltarea ei sunt indisolubil legate de contribuții importante ale unor mari personalități ale secolului al XIX-lea, apoi de contribuția unor școli sau curente majore.

Herman von Helmholtz (1821-1894) s-a născut la Potsdam și este considerat unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai perioadei sale, studiind fizica, fiziologia și psihologia. A fost adeptul ideii că toate schimbările care au loc la nivelul organismului pot fi analizate și explicate în mod fiziologic, deci și din punct de vedere chimic și fizic. Prin urmare, el neagă teoria care se răspândise în acea perioadă conform căreia o energie vitală misterioasă influențează procesele fizice și psihice.

În cartea sa Ghidul de optică fiziologică, Helmholtz folosește atât psihologia, cât și fizica și fiziologia și descrie părți componente ale ochiului, cum ar fi corneea, cristalinul, refracția ochiului, retina, tratând și subiecte precum percepția adâncimii, percepția cromatică, dar și falsele percepții sau iluziile. Helmholtz a fost, de asemenea, inventatorul oftalmoscopului.

În 1894, el a publicat un articol numit "Originea și interpretarea corectă a impresiei simțurilor noastre", în care a analizat percepția în toate formele ei. A fost primul care a folosit termenul "deducție inconștientă" în ceea ce privește percepția, considerând că un copil învață să asocieze obiectele cu denumirea lor prin limbaj, devenind în timp capabil să progreseze, interpretând și dând un sens particular fiecărei informații perceptive pe care o primește. Această teorie este folosită și astăzi în anumite teste psihologice.

Helmholtz a început să facă experimente privind combinarea culorilor, încercând să descopere numărul minim de culori necesare care, amestecate în diferite proporții, pot rezulta în toate culorile spectrului luminos. El a continuat astfel cercetările lui Aristotel (care considera că o culoare nu este altceva decât un amestec de lumină și întuneric) și pe cele ale lui Isaac Newton, care a vorbit despre dispersia fasciculului de lumină printr-o prismă. Tot Newton a fost cel care a dovedit că teoriile din vremea sa care considerau că lumina albă nu are nicio culoare sunt greșite, demonstrând că, atunci când culorile distincte se combină prin aceeași lentilă convergentă, apare culoarea albă. Thomas Young a fost un alt psiholog care s-a ocupat de studiul cromaticii, demonstrând că există trei tipuri de analizatori distincți, fiecare sensibil la un anumit stimul cromatic-mai exact, la culorile roșu, galben și albastru. Helmholtz îl contrazice, susținând că există nu trei, ci cinci culori primare-roșu, galben, verde, albastru și violet -, dar ulterior îi dă dreptate, iar teoria aceasta e cunoscută și astăzi ca ,,teoria Young-Helmholtz".

Wilhelm Maximilian Wundt (1832-1920) este supranumit ,,părintele psihologiei experimentale". A fost cel care a înființat primul laborator experimental dedicat psihologiei (în anul 1879), în cadrul Universității din Leipzig. Deși cercetările au început să se desfașoare destul de repede, atât Wundt, cât și studenții săi folosind din plin acest laborator, posibilitățile erau reduse din cauza nivelului scăzut de dezvoltare a științei din acea perioadă.

A făcut cercetări și în domeniul psihologiei sociale, mai ales în ultimii ani din viață, publicând 10 volume legate de psiholingvistică, criminalistică, psihologia religiei, personalitate și psihologie socială. Wundt a descoperit că un anumit tip de stimulare a nervilor adiacenți poate avea ca efect excitarea sau inhibiția, afirmând că senzația este doar un element al conștiinței. El a definit percepția ca fiind o alăturare a tuturor amprentelor pe care le lasă stimulii externi asupra organelor de simț ale individului. La rândul ei, ideea este definită ca fiind amprenta unor informații provenite din memorie.

În ceea ce privește activitatea, Wundt a formulat teoria tridimensională a emoției, afirmând că rolul afectivității este unul foarte important la nivelul vieții psihice, pentru că influențează într-o mare măsură memoria, imaginația, percepția și gândirea. Prin urmare, Wundt a afirmat că există trei perechi complementare de emoții care reprezintă baza produselor afectivității: plăcere-durere, relaxare-încordare, excitare-liniște. Totuși, aceste emoții apar foarte rar în formă pură, conținând în diferite proporții atât încarcătură afectivă, cât și cognitivă.

Ernst Heinrich Weber (1795-1878) a fost unul dintre cei mai importanți profesori ai Universității din Leipzig, după ce s-a specializat în studii medicale la universitățile din Wittenberg și Leipzig. A lucrat, în jurul anului 1860, și împreună cu Gustav Fechner, în această perioadă formulând celebra sa lege. A făcut cercetări anatomice, fiziologice, fizice și biologice, a avut mai multe descoperiri în domeniul psihofizicii, mai ales din 1826, când a început să se concentreze asupra studierii senzațiilor tactile și a modului în care se contractă mușchii. Prima sa lucrare în acest domeniu este Simțul tactil, operă considerată astazi clasică de către psihologia experimentală. Weber a folosit esteziometrul pentru a studia pragurile diferențiale ale sensibilității cutanate. În cadrul experimentelor sale, a constatat că fiecare mână are grade diferite de sensibilitate pe anumite părți ale corpului. De asemenea, printre deducțiile sale s-a numărat și aceea că sensibilitatea tactilă nu este egală pe toată suprafața pielii, fiind mai mare în anumite zone (buze, degete).

O altă descoperire a lui Weber din cadrul acestui dublu experiment de aceea că dacă cele două puncte ale esteziometrului sunt aplicate simultan, sensibilitatea tactilă scade, iar daca sunt aplicate la un interval de timp unul de celălalt, sensibilitatea crește. Acest principiu se aplică și în cazul presării pielii cu greutăți specifice, precum și în ceea ce privește diferențele de temperatură aplicate pielii.

Gustav Theodor Fechner (1801-1878) prin studiile sale efectuate la Universitatea din Leipzig, a inspirat mai mulți psihologi experimentali, după ce Fechner și-a făcut cea mai mare parte din studii la Sorau și Dresda. Spre deosebire de Weber, Fechner a fost interesat atât de fizică, cât și de filozofie. A formulat două teorii, pe care le-a numit nocturnă și diurnă. Teoria nocturnă este una materialistă, care susține că lumea are o origine pur materială, începând cu primele momente ale universului. Teoria diurnă este exact opusul acesteia, afirmând că universul are la bază fenomene psihice. Pentru evidențierea acestor teorii-și mai ales a celei diurne-, a căutat să formuleze răspunsuri în cadrul psihofizicii.

Lucrarea majoră a lui Fechner în acest domeniu este Elemente der Psychophisik (Elemente de psihofizică) (1860), considerată și astăzi o lucrare importantă pentru psihologie în general.

După derularea mai multor experimente, Fechner a obținut același rezultat ca și Weber: confirmarea faptului că există o legatură între intensitatea stimulului și intensitatea senzației.

(Aniței, 2007, pp. 24-27)

2.3 Psihologia experimentală în România

Procesul de constituire a unei psihologii științifice, experimentale, detașate de filozofie, este strâns legat de contribuția unor mari personalități care au trezit interesul pentru noua psihologie experimentală: Vasile Conta, Titu Maiorescu, Ștefan C. Michăilescu și Constantin Leonardescu. În acest fel, o generație de tineri absolvenți ai universităților de la Iași și București vor vădi un interes din ce în ce mai amplu pentru o psihologie fundamentată mai degrabă pe experiment, pe măsurare, decât pe speculații cu încărcătură filozofică. În universitățile românești se țin primele cursuri și se realizează primele cercetări de psihologie experimentală.

În România, psihologia experimentală s-a dezvoltat la București și la Iași, mai mult ca știință experimentală decât ca știință de formulare a unor teorii speculative filozofice. În jurul anilor 1900 încep să se realizeze în România studii de psihologie experimentală la scară largă. Eduard Gruber realizează primul său studiu de psihologie la Universitatea din Iași, în 1886. Utilizând introspecția, el urmărește procesul de reactualizare în memorie a denumirii unei flori și ajunge la concluzia că în procesul reamintirii participă imagini vizuale, auditive și motorii cu diverse grade de conștientizare. Bejat (1973) și Roșca împreună cu Bejat (1976) realizează o analiză detaliată a procesului de constituire a noii psihologii științifice în România. Eduard Gruber va prezenta în 1889, la Leipzig, primele rezultate ale cercetării sale privind audiția colorată (sinestezie), apoi își va susține doctoratul cu Wundt în laboratoarele din Leipzig, având ca temă luminozitatea specifică a culorilor.

În 1893, Eduard Gruber susține la Universitatea din Iași primul curs de psihologie experimentală și înființează primul laborator de psihologie experimentală. Din păcate, nu se știe cu precizie dacă laboratorul a funcționat în mod real și dacă a fost dotat, așa cum reiese dintr-o solicitare adresată Ministerului Învățământului.

Eduard Gruber poate fi considerat întemeietorul psihologiei experimentale în România, dar a avut, din păcate, o perioadă scurtă de activitate. Lui i se datorează primele studii de psihologia artei și asupra sinesteziilor, primele comunicări de psihologie experimentală la congresele internaționale, primul curs de psihologie experimentală și primul laborator de psihologie experimentală din România.

Nicolae Vaschide a fost decisiv marcat de conferințele psihologului francez Alfred Binet în 1905, la Universitatea din București. Îl urmează pe marele savant în Franța, iar acesta îi oferă posibilitatea de a lucra în laboratorul de psihologie fiziologică de la Sorbona. Nicolae Vaschide este primul cercetător veritabil în domeniul psihologiei experimentale, realizând studii, cercetări și metode de investigație a proceselor senzoriale împreună cu mari psihologi din Franța: Alfred Binet, Ed. Toulouse și H. Piéron. Elaborează metode de investigație experimentală a gusturilor și mirosului, studii dedicate influenței muncii intelectuale și fizice, a emoțiilor și a altor procese psihice asupra tensiunii saguine la om. Vaschide se apropie și de fenomenele mai dificil de studiat, cum ar fi somnul, visele profetice, semnificația viselor, fenomenele telepatice. A elaborat un volum dedicat somnului și viselor și un altul dedicat psihologiei mâinii. În eseul său asupra psihologiei mâinii pornește de la date de fiziologie, anatomie, psihologie normală și patologică și ajunge până la elemente de chiromanție și estetică.

În cei doar 34 de ani de viață, Nicolae Vaschide a avut realizări remarcabile și poate fi considerat primul cercetător român veritabil în psihologie, dobândind o recunoaștere internațională apreciabilă. El face parte dintre corifeii psihologiei experimentale franceze.

Constantin Rădulescu-Motru după obținerea licenței în filozofie și-a continuat studiile la Paris (timp de un an) și apoi la Leipzig, în laboratorul lui Wundt (timp de trei ani). După cum rezultă din analiza detaliată realizată de M. Bejat (1973), Rădulescu-Motru a audiat la Paris și la Leipzig cu marii profesori de psihologie ai vremii și a lucrat inclusiv în laboratorul de psihofiziologie de la Sorbona, chiar de la înființarea acestuia. Aici realizează și primele sale cercetări de psihologie experimentală.

Constantin Rădulescu-Motru efectuează mai multe studii în laboratorul lui Wundt, unde își susține teza de doctorat, intitulată ,,Despre dezvoltarea teoriei lui Kant asupra cauzalității în natură". După ce realizează mai multe studii și acumulează suficiente cunoștințe, se întoarce în țară, unde, timp de câțiva ani, va fi bibliotecar la Fundația Universitară, iar din 1897 devine conferențiar la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din București. Constantin Rădulescu-Motru a fost primul psiholog român care a înființat un laborator de psihologie experimentală în care s-au derulat studii specifice de o deosebită însemnătate.

Are meritul de a fi introdus primul curs de psihologie, Problemele psihologiei (1896), și a pledat pentru autonomia psihologiei ca știință. În 1906 înființează primul laborator de psihologie experimentală la Universitatea din București. Laboratorul a avut inițial o dotare minimă, cu aparatură provenită din Germania, și un scop preponderent didactic. Se pare că este cu adevărat primul laborator de psihologie experimentală din România, în care activitățile se vor dezvolta abia după 1926.

Florian Ștefănescu-Goangă după după ce își obține licența la Facultatea de Filozofie și Litere din București și după patru ani de activitate ca profesor, în 1908, pleacă la studii în Germania, la Leipzig, unde va sta trei ani. Lucrează la Institutul de psihologie al lui Wundt și în 1911 obține titlul de doctor în filozofie cu o teză legată de ,,Cercetări experimentale asupra simțului cromatic", publicată în revista lui Wundt. În 1919 va ocupa Catedra de Psihologie de la Universitatea din Cluj, nou-înființată după Unire. Astfel, trei dintre elevii români ai lui Wundt au înființat laboratoare de psihologie experimentală în România: Eduard Gruber la Iași, Rădulescu-Motru la București și Stefănescu-Goangă la Cluj.

În 1922, Ștefănescu-Goangă transformă laboratorul în primul Institut de psihologie experimentală comparată și aplicată din România. Marea contribuție a psihologului clujean o constituie întemeierea Școlii de psihologie de la Cluj. De la un bun început, Ștefănescu-Goangă va acorda o foarte mare importanță metodei experimentale și statistice. Beneficiind de interesul Guvernului de la București pentru dezvoltarea primei universități românești din Cluj, Florian Ștefănescu-Goangă a dispus de fonduri substanțiale pentru acea vreme, în vederea înzestrării Institutului și a Laboratorului de psihologie experimentală. În acest scop, el va pleca în Germania pentru a vizita mai multe institute și laboratoare similare și pentru achiziționarea celei mai moderne aparaturi. Astfel, o lungă perioadă de timp, laboratorul Institutului de psihologie experimentală din Cluj a fost cel mai bine dotat laborator din România.

Florian Ștefănescu-Goangă se va preocupa de dezvoltarea unor servicii de psihologie aplicată la căile ferate, la poștă și telegraf, în armată, justiție, penitenciare, asistență socială sau educarea persoanelor cu handicap mental. Institutul său va colabora cu Ministerul Muncii pentru orientarea și selecția profesională și organizarea științifică a muncii. De asemenea, a depus eforturi susținute în vederea introducerii în toate școlile din țară a fișei personale de observație și a examenelor psihologice pentru cunoașterea individualității elevilor.

Florian Ștefănescu-Goangă s-a ocupat și de adaptarea și crearea de teste, chestionare, fișe de observație necesare pentru evaluarea aptitudinilor și a personalității. Încununarea acestor eforturi a fost lucrarea Măsurarea inteligenței (1940).

2.3 Importanța percepțiilor și a reprezentărilor asupra minții umane

În lucrarea celebrului psiholog francez Alfred Binet, Psihologia raționamentului (2002), acesta discută despre procesul perceptiv, definind întâi termenul de percepție a obiectelor exterioare, după care explică raționamentul percepției exterioare și cum se manifestă raționamentul în raport cu percepția. După cum afirmă acesta, raționamentul percepției exterioare aparține clasei raționamentelor inconștiente. Noi, însă, acordăm puțină importanță acestei categorii, deoarece în realitate nu există decât o singură modalitate de a raționa, iar studierea raționamentului inconștient ne va conduce la concluzii care se aplică tuturor speciilor de raționamente. Aceste concluzii sunt: elementul fundamental al spiritului este imaginea; raționamentul este o organizare de imagini, determinată doar de proprietățile imaginilor; în sfârșit, este suficient ca imaginile să fie puse în prezență pentru ca ele să se organizeze și raționamentul să rezulte cu fatalitatea unui reflex (Binet, 2002, p.14). Autorul concluzionează că percepția este o stare mixtă, un fenomen cerebro-senzorial determinat de o acțiune asupra simțurilor și o reacție a creierului. O putem compara cu un reflex a cărui fază centrifugă, în loc să se manifeste în afară prin mișcări, s-ar consuma în interior, trezind asociații de idei. Concluzia acestei scurte introduceri va fi o definiție a percepție senzoriale: percepția este procesul prin care spiritul completează o impresie a simțurilor cu o escortă de imagini. În percepția externă, imaginile care iau naștere în noi, la contactul cu obiectele, își au originea într-un ansamblu de proprietăți ce lipsesc cu totul imaginilor izolate pe care le-am studiat în capitolul precedent. Sugerate în mod direct de impresii exterioare, ele se asociază în mod organic cu aceste impresii, în așa fel încât formează aceste legături senzoriale, fiecare imagine suferind în consecință, toate modificările pe care senzația le suferă în mod direct. Halucinația cuprinde, ca și percepția, două elemente: o impresie a simțurilor și o imagine cerebrală exteriorizată. Percepția, afirmă Taine, este o halucinație adevărată. Este adevărat că modul de formare nu este același în ambele cazuri. Halucinația hipnotică este formată dintr-o imagine sugerată de vorbire, care se asociază cu un reper, în timp ce în percepție imaginea este sugerată în mod direct, de o impresie a simțurilor. Dar între aceste două acte se găsește un al treilea, care le servește de tranziție: este iluzia simțurilor. Iluzia senzorială hipnotică nu diferă de halucinația hipnotică decât într-un punct, acela că ea constă în transformarea unui obiect exterior, pe când halucinația creează un obiect imaginar în întregul său (Binet, 2002, pp. 50-51).

În sfârșit, iluzia simțurilor ține de percepția exterioară, căreia îi este într-un fel reproducerea. În consecință, percepția și halucinația sunt legate de o serie neîntreruptă de intermediari. Este ceea ce ne permite să considerăm iluzia senzorială obișnuită, iluzia hipnotică și, în sfârșit, halucinația drept deformări din ce în ce mai accentuate ale percepției (Binet, 2002, p. 53). Putem considera percepția externă drept o operație de sinteză, deoarece ea are ca rezultat uniunea datelor furnizate de o operație de sinteză, a experiențelor precedente. Percepția este o combinție a prezentului cu trecutul. Experiența și raționamentul ne dovedesc că în orice percepție există travaliu. Cantitatea de travaliu consumat de percepție crește în seria ascendentă, aceasta devenind foarte sensibil când ne apropiem de raționamentele în care intervine o parte manifestă de reflecție și de comparație; invers, travaliul descrește când coborâm spre actele reflexe, fără a deveni, totuși, complet nul. Există o continuitate perfectă între percepțiile cele mai simple, ca, de exemplu, percepția unei culori, și percepțiile complicate, care se învecinează cu raționamentele logice și conștiente; și în sfârșit, un același act, dezvoltându-se, evoluând, începe prin a fi o percepție simplă și se transformă gradual într-un raționament complex (Binet, 2002, p. 58). Oricum ar sta lucrurile, vedem că percepția constă, ca și raționamentul, din aplicarea unei amintiri la cunoașterea unui fapt nou, ajungând la generalizarea acestei amintiri. Ba și mai mult încă. Dacă, în majoritatea raționamentelor, premisele rămân inconștiente, în toate sau aproape toate percepțiile, experiențele anterioare care le fac posibile nu sunt nici ele conștientizate.

În rezumat, percepția și raționamentul au în comun următoarele trei caractere:

1. Aparțin cunoașterii mediate și indirecte;

2. Cer intervenția unor adevăruri cunoscute anterior (premise, amintiri);

3. Presupun recunoașterea unei similitudini între faptul care este afirmat și adevărul anterior, pe care se bazează. Reuniunea acestor caractere arată că percepția este compatibilă cu concluzia unui raționament logic (Binet, 2002, pp. 68-69).

2.4 Funcționalitatea minții din perspectiva mai multor gânditori

Din perspectiva autorilor Doina-Elena și Aliodor Manolea, mintea omului reprezită și cel mai mare miracol al acestei lumi, dar și o potențială ,,armă" care, dacă nu este stăpânită și folosită cu grijă, poate deveni un mare pericol. Gândul reprezintă mobilul acțiunii; acțiunea reprezintă acumularea de impresii noi. Instrumentele de acțiune ale minții sunt reprezentate de simțuri. Mintea, la rândul ei, reprezintă instrumentul conștiinței individuale prin intermediul căruia aceasta cunoaște și percepe natura. Întreaga cunoaștere a mediului înconjurător este reprezentat de ceea ce numim ,,minte". Facultatea de a înțelege sau rațiunea și mintea sau sursa gândurilor la un loc reprezintă simțul EU-lui. Instrumentele cunoașterii sau cele cinci simțuri provenite din ,,tendințele înnăscute" ale minții sunt: auzul, văzul, simțul tactil, gustul și mirosul. Organul de simț este o prelungire a minții. Ochii pot doar să vadă, urechea să audă, limba să guste, pielea să pipăie, iar nasul să miroasă, însă mintea poate să vadă, să audă, să guste, să pipăie sau să miroasă. Toate cele cinci simțuri sunt reunite în minte, ea reprezentând senzorul comun. Toate facultățile senzoriale își găsesc un corespondent în minte care este cunoscută ca fiind cel de-al șaselea simț. La fel cum organele de simț fizice se dezvoltă pentru a percepe planul fizic, tot așa ființa umană poate să-și dezvolte organele de percepție sufletești și spirituale.

Mintea reprezintă facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege; reprezintă inteligență, istețime, iscusință (DEX).

"Este poarta de intrare în această lume; ea poate fi însă și o poartă de ieșire. Mintea te poate conduce spre infern; mintea te poate conduce spre paradis… Este esențial cum îți folosești mintea. Utilizarea corectă a minții duce către meditație; utilizarea greșită a minții degenerează în nebunie." (Pantanjali)

*Prelucrare după Sri Aurobindo (Conform Doina-Elena și Aliodor Manolea), tabel numărul 1, tipuri și nivele de conștiință, vezi anexa 1.1.

Modificările minții

Modificările minții definesc modurile de funcționare a acesteia și sunt în număr de cinci. Acestea sunt cunoașterea corectă, cunoaterea greșită, imaginația, somnul și memoria.

1. Cunoașterea corectă. Se referă la modul de funcționare a minții în care capacitatea ei de cunoaștere este corect direcționată, iar rezultatul acțiunii de percepere a minții relevă ceea ce este adevărat.

2. Cunoașterea greșită. Opusă cunoașterii corecte, este un centru care, atunci când este stimulată să funcționeze, dă minții posibilitatea de a denatura totul. Acest centru este foarte ușor de stimulat prin alcool, droguri, patimi, sex, obișnuințe, diferite excese etc.

3. Imaginația. Minții îi este recunoscută această capacitate. Tot ce e frumos: pictură, artă, muzică este rodul imaginației. Dar și ceea ce este urât este rodul unei imaginații excesive. Imaginația poate fi atât creatoare, cât și distrugătoare. Imaginația reprezintă aptitudinea de a ne reprezenta obiectele absente și de a combina imaginile. Ea își are sediul în centrele secundare ale memoriei. Ca o funcție a centrilor de asociație secundari din creier, ea este în afara influenței centrilor de percepție ai creierului, deci nu depinde de organele de percepție obișnuite, astfel că se poate manifesta chiar și cu ochii închiși.

4. Somnul profund. Reprezintă un alt mod de funcționare a minții. În acele momente ființa nu mai are control asupra corpului fizic, orice activitate conștientă încetează, iar mintea nu mai funcționează. Somnul profund este lipsit de vise; înseamnă repaus absolut și este dătător de viață.

5. Memoria reprezintă un mod de manifestare a minții și poate fi folosită în mod corect sau greșit. Folosirea ei greșită creează starea de confuzie, debusolare etc. Memoria corectă, obiectivă, presupune a fi sincer cu ține însuți.

2.5 Tipuri de percepții

2.5.1 Percepțiile senzoriale

Trebuie mai întâi arătat ce stă baza acestui proces sau, mai bine zis acestei, etape a procesului psihologic al minții umane. Voi reda în continuare explicația Doinei Mușat. Aceasta spune că ,,din punct de vedere fiziologic, percepția este fundamentată pe un complex de procese aferențiale și aferențiale cerebrale, pe o interrelație continuă între aceste procese, pe o comparare permanentă a proceselor fiziologice actuale cu <<urmele>> altor procese cerebrale din cursul ontogenezei". Cu alte cuvinte, noi percepem orice înseamnă percepție senzorială numai când avem o bază, o ,,amintire" a acelui obiect sau fenomen, căruia îi actualizăm senzația. Atunci putem spune că percepem. Totuși, aici poate interveni o problemă ca urmare a operării greșite a distincției între termenii ,,percepție" și ,,inteligență". Termenii funcționează, e adevărat într-o legătură foarte strânsă, însă asta nu înseamnă că sunt unul și același lucru. Am alcătuit un tabel pe baza unor criterii de diferențiere, plecând tot de la din lucrarea ,,Percepția și gândirea în câmp perceptiv". Pornind de la citatul D. Mușat, am realizat un tabel comparativ între noțiunile de percepție și inteligență care spune că ,,la toate nivelurile dezvoltării funcțiilor cognitive se distinge un aspect figurativ (percepție, imaginație) și un aspect operativ (mobilitatea operațiilor intelectuale)".

(Conform, Mușat Doina, op. cit., p.33)

2.5.2 Extinderea percepțiilor senzoriale

După ce am arătat ce înseamnă noțiunea de percepție, ce rol joacă acestea în cadrul minții și am vorbit despre noțiunea de percepție senzorială, în continuare voi aborda un palier superior, și anume ,,extinderea percepțiilor senzoriale". Trebuie spus înainte de toate că tot ceea ce ne înconjoară din lumea fizică pe care o putem vedea cu ochii, simți cu ajutorul pielii, mirosi cu nasul și auzi cu urechile nu este singura realitate existentă. Doina-Elena și Aliodor Manolea, în lucrarea lor, explică amănunțit misterele ce ne înconjoară. Din perspectiva celor doi autori, toate cunoștințele legate de mediul exterior (tot ce ne înconjoară), precum și mediul interior (propriul corp) sunt recepționate prin simțuri. Prin simțuri, omul observă tot ce se întâmplă asupra sa. Lumina, sunetele, căldura și presiunea excită organele de simț, care analizează însușirile emițătorilor din mediul extern. Nu se poate vorbi despre un număr concret de senzații, nici măcar cu aproximație, din simplul motiv că simțurile aduc în permanență noi senzații în creier. Primele senzații, cele de la naștere și din primele zile, sunt cele mai pure, iar cele resimțite mai târziu se amestecă cu acele senzații anterioare, formând împreună o nouă stare de conștiință numită percepție. Percepția reprezintă un proces psihic prin care obiectele și fenomenele din lumea exterioară care acționează asupra organelor de simț sunt reflecatate în totalitatea însușirilor lor, ca un tot unitar; rezultatul acestor reflectări este o integrare a senzațiilor respective, ce poartă denumirea de percepție.

A percepe înseamnă, de fapt, a sesiza cu ajutorul simțurilor și al gândirii prin reflectare nemijlocită. Percepția este, prin urmare, o stare de conștiință superioară, întrucât ea întrunește cel puțin două senzații: una actuală și o alta mai veche, aflată în creier în stare de repaus.

Figura nr. 1, conform Doina-Elena și Aliodor Manolea

De asemenea, autorii vorbesc despre un concept superior percepției dar inferior gândirii, apercepția. Aceasta reunește toate operațiile de asociere, asimilare sau elaborare a unor date prezente, folosindu-se de cunoștințele anterioare. Stările de conștiință aperceptive reprezintă un factor activ față de stările determinate de senzația percepută, care reprezintă un factor pasiv.

2.6 Transmiterea informațiilor la diferite niveluri de conștiință

2.6.1 Glandele endocrine care corespund centrilor energetici

1. Glandele suprarenale. Situate în extremitatea superioară a rinichilor, participă la funcționarea acestora, a oaselor, a măduvei osoase și chiar a măduvei spinării. Glandele suprarenale secretă hormonii steroizi și glucocorticoizi. Tot de către glandele suprarenale este secretată și adrenalina. O secreție scăzută de adrenalină caracterizează o persoană sensibilă la frig, cu extremitățile membrelor reci, fără poftă de mâncare, grijulie, care se emoționează foarte ușor și cade foarte ușor în depresie.

2. Glandele sexuale sunt cele mai importante din punct de vedere energetic, deoarece ele produc energie pentru celelalte glande cu care sunt corelate. Ele răspund diferit, în funcție de sexul persoanei: testosteron la bărbați, estrogen și progesteron la femei. Ele determină ansamblul personalității umane. Funcționarea lor normală are că rezultat simpatia, atracția fizică și psihică, iubirea, asigură tinerețea, siguranță și forța energetică a omului.

3. Pancreasul are un rol important în controlul digestiv privit în ansamblu. Controlează glucoza din sânge și reglează temperatura corpului. Disfuncția pancreasului poate cauza fie crize hipoglicemice, fie diabet zaharat.

4. Timusul este localizat sub stern, între cei doi plămâni, și este glanda responsabilă de creșterea copilului. Pe perioada pubertății, aceasta se diminuează atât din punct de vedere ale dimensiunii, cât și al funcționalității.

5. Glanda tiroidă și paratiroidele. Glanda tiroidă se află în partea anterioară a gâtului. Secretă hormonul tiroxină, ce are iod în compoziția sa, și controlează consumul de oxigen. O cantitate prea mare de tiroxină poate duce la o disfuncție, deoarece determină accentuarea nervozității, a ritmului respirator, a sezației de sete, a ritmului cardiac, determină urinarea frecventă, insomnii, scădere în greutate și sensibilitate la căldură. Paratiroidele sunt așezate în gât, lângă tiroidă, și controlează repartizarea fosforului, a calciului și a magneziului, elemente esențiale ce determină echilibrul nervos și rezistență la stările emoționale.

6. Hipofiza sau glanda pituitară. Localizată în centrul cutiei craniene, la baza creierului, în dreptul rădăcinii nasului. Are mărimea unui bob de fasole și este de culoare galben-verzui. Glanda pituitară domină întregul sistem endocrin, înfluențându-l întru-un mod hotărâtor. Hipotalamusul și hipofiza sunt corelate funcțional și anatomic. Gândurile, speranțele și bucuriile, grijile, necazurile și constituția nervoasă, memoria, înțelepciunea și inteligență sunt influențate de funcțiile complexului format din hipotalamus și glanda pituitară.

7. Glanda pineală sau epifiza acționează direct asupra celorlalte glande ale sistemului endocrin. Se află sub emisferele cerebrale, pe linia mediană, spre partea posterioară a creierului, deasupra cerebelului. În compoziția glandei pineale se regăsesc celulele care conțin un pigment sensibil la lumină, ca și celulele retinei. Rolul atribuit glandei pineale este acela de centru psihic și spiritual al ființei umane și îi sunt asociate conștiința și intuiția. Glanda pineală secretă o formă de neurohormoni vitali ce influențează cea mai mare parte a funcțiilor organismului, cum ar fi stările de somn, starea sufletească și apetitul sexual.

Ca o scurtă paranteză, aș dori să fac câteva precizări pe baza excepționalei lucrări în două volume a lui Drunvalo Melchizedek, ,,Floarea vieții". Acesta menționează că, după studiile lui Thoth, există cinci niveluri diferite de conștiință umană posibile pe această planetă. Distincția este facută la nivelul ADN-ului, al trupului, dar și al felului diferit de a percepe realitatea. Însă principala și cea mai vizibilă deosebire dintre aceste categorii o constituie înălțimea lor. Oamenii din prima categorie au înalțimea de 1,2 – 1,4 metri. Cea de-a doua categorie, în jur de 1,5 – 2,2 metri, exact cum suntem în prezent. Cea de-a treia categorie, în jurul unei înălțimi de 3 până la 4,8 metri, lucru spre care tindem să devenim. Nivelul patru, spune Thoth, presupune oameni cu înălțimea cuprinsă între 9 și 11 metri, iar ultimul nivel cuprinde ființe umane cu înălțimea de 15 până la 18 metri. Ultimele două niveluri se vor manifesta în viitorul îndepărtat, după cum reiese din cercetarile lui Thoth.

Sigur ca nu doar înălțimea reprezintă un criteriu de diferențiere. Fiecarei înălțimi îi corespunde un anume număr de cromozomi, după cum spune D. Melchizidek, citându-l pe Thoth. Potrivit acestei teorii, noi suntem acum la nivelul al doilea și avem 44+2 cromozomi. Un exemplu al primului nivel este cel al unor triburi aborigene din Australia, care au 42+2 cromozomi. La al treilea nivel, pe care suntem pe punctul să-l atingem, oamenii au 46+2 cromozomi. Ultimele două niveluri au 48+2, respectiv 50+2 cromozomi (Melchizidek, 1994, p. 119).

În continuare, voi discuta despre semnificația culorilor aurei și despre rolul pe care acestea îl au în descoperirea personalității.

2.6.2 Semnificația culorilor. Decodificarea aurei

1. ROȘU

Este simbolul fundamental al vieții, cu o deosebită forță de dinamizare. Este culoarea puterii, a focului și a forței creative primare. Roșul pur și strălucitor încurajează, încât dinamizează; roșul viu, intens, strălucitor incită la acțiune, exprimă forță impulsivă, dinamism, tinerețe, sănătate, bogăție. Roșul vișiniu/purpuriu/stacojiu exprimă somptuozitatea, maiestuozitatea, grandoarea și elevarea. Roșul strălucitor exprimă impetuozitatea, pasiunea și trăirile ardente, veselia. Roșul pal exprimă o persoană nervoasă și instabilă, mult prea activă. Roșul brun arată că ființa umană se confruntă cu starea de frică, roșul maron închis exprimă satisfacerea animalică a simțurilor, iar roșul pământiu arată furia sau mânia.

2. PORTOCALIU

Portocaliul este cea mai intensă dintre culori, este un amestec al planului fizic (roșu) și mental (galben). Este culoarea căldurii, a creativității și emoțiilor. Este culoarea cea mai des întâlnită. Prezența să indică o tendință spre echilibru și armonie, iubire temeinică și fidelitate.

Galben-portocaliu arată stăpânire de sine, pe când portocaliul brun aparține ființelor leneșe și indică rinichii bolnavi care au și calculi atunci când apar și nuanțe de gri.

3. GALBEN

Galbenul poate fi observat cu ușurință în aură și este culoarea activității mentale și a luminii solare, dătătoare de sensibilitate. Galbenul este cea mai expresivă, cea mai caldă și cea mai ardentă dintre culori. Ființa umană care are în aura sa culoarea galben-aurie manifestă inteligență, intuiție, iubire pură, armonie lăuntrică, o înaltă spiritualitate. Galbenul exercită o influență binefăcătoare și stimulatoare asupra sistemului cu rol de apărare a organismului. Galbenul viu indică o persoană cinstită și directă, în care poți avea încredere. Un galben murdar arată o persoană fricoasă, lașă, iar galbenul roșcat aparține celor timizi fizic și moral și cu o slăbiciune spirituală, care își schimbă părerile și religia căutând mereu altele; nu sunt perseverente. Galbenul cu tente roșii exprimă puternice complexe de inferioritate, iar când roșul predomină, persoană suferă mult. Un galben-brun relevă gânduri necurate și îi caracterizează pe bețivi și vagabonzi.

4. VERDE

Verdele este culoarea neutră, mediatoare între cald și rece, intens liniștitoare, profund umană. Verdele pastel semnifică liniște, calm, pace interioară. Verdele smarald exprimă dorința de cercetare a unei gândiri logice, clare și profunde. Verdele însoțit de un roșu frumos relevă un chirurg competent. Verdele cu galben-citron arată tendințele ființei către minciună, șiretenie și înșelătorie, dar dacă verdele are tente de bleu frumos ca cerul sau de bleu electric, înseamnă că persoană este onestă.

5. ALBASTRU

Albastrul este, după galben, a doua culoare care poate fi văzută cu ușurință în aură. Se consideră adesea că este culoarea lumii spirituale, a iubirii pure, durabile, a afectivității necondiționate. Este culoarea calmului și a liniștii, a reveriei. Reflectă adevăr, seriozitate, talent artistic.

6. INDIGO

Este culoarea care exprimă spiritualitate, elevare și o căutare asiduă a adevărului absolut. Este combinarea elevată între intuiție și spirtualitate, ceea ce poate permite accesul direct la înțelepciune. Este culoarea compasiunii superioare și a stării de liniște și pace interioară, a stării de hiperluciditate și a simțului de responsabilitate. Influențează benefic ființă umană, are efecte de purificare, calmare la nivelul fizic.

7. VIOLET

Este culoarea căldurii și a permutațiilor, a îmbinării minții cu inima, a fizicului cu spiritul. Arată o persoană activă, în permanentă căutare, cumpătată, echilibrată, care reflectă în mod egal luciditate și acțiune adânc gândită.

8. AURIU

Auriul este culoarea care reflectă energia spirituală dinamică și puteri cosmice, cele mai înalte energii de devoțiune și restaurare a armoniei universale, reflectă timpul revitalizării. Nuanțele mai tulburi indică faptul că persoana în cauză este în plin proces de trezire a inspirațiilor înalte, că lucrează pentru transformarea existenței sale în aur.

9. ALB

Reprezintă prezența absolută a luminii. Albul de sine stătător în aură indică o stare de purificare excepțională, o capacitate uluitoare de a transcende lumea materială, reflectă adevăr și puritate.

10. NEGRU

Semnifică absența luminii. Este culoarea cea mai discutabilă a spectrului auric. Nu întotdeauna când apare în aură poate însemna boală, moarte sau absența bunătății, a frumuseții sau dezechilibru. Negrul este o culoare de protecție, care acționează ca un scut împotriva energiilor exterioare și poate reflecta o stare de autoapărare sau faptul că persoana are secrete, sau indică iminența unei noi înțelegeri a datoriilor sau sacrificiilor.

11. GRI

Este o culoare de inițiere și poate indica trezirea unor capacități înnăscute. Atunci când griul invadează o culoare indică slăbiciune de sănătate și de caracter. Benzile/punctele gri pe alte culori de deasupra unui organ arată că acel organ este în suferință energetică și că se va îmbolnăvi în curând. Griul simbolizează depresie și atenție, este o culoare care se autoîntreține.

12. MARON

Este o culoare care, atunci când apare clară, strălucitoare, ilustrează un caracter laborios și spirit de organizare, indică stabilirea de noi rădăcini și dorința de împlinire. Atunci când apare deasupra capului sau în jurul picioarelor reflectă o nouă creștere. Poate indica lipsă de energie sau dezechilibru, iar când apare în zonele centrilor energetici este un indiciu că acestea trebuie purificate, pentru că energiile sunt blocate la acest nivel.

13. ARGINTIU

Atunci când apar un fel de sclipiri, sunt un semn de creativitate și fertilitate, iar când apar suprafețe mai mari, indică o activitate creativă înaltă sau fertilitate. Poate exprima imaginație debordantă, plăcerea de a călători, de a visa, de a contempla. În aspectele sale negative, indică tendința către mercantilism, dorința de acumulări bănești.

Tabel 4. Semnificația culorilor din câmpul energetic, conform Doina-Elena și Aliodor Manolea

2.7 Fazele procesului perceptiv

În lucrarea sa, Mihai Golu, afirmă că trebuie să admitem, așadar, că percepția are un caracter fazic. Cercetările de laborator au dus la evidențierea următoarelor faze: a) orientarea; b) explorarea; c) detecția; d) discriminarea; e) identificare; f) interpretarea.

A. Orientarea. Aceasta constă în direcționarea și ,,acordarea" aparatului de recepție în raport cu ,,locul" și specificul sursei externe de stimulare. Prima reacție pe care o avem la orice stimul din afară este cea de orientare. În cazul percepției active, deliberate, la acțiunea reacției de orientare se adaugă factorii dispoziționali, îndeosebi stările de sete și de motivație.

B. Explorarea. Pe fondul stării de ,,vigilență orientată" creată de faza anterioară, are loc explorarea. Ea constă într-o succesiune de operații sensori-motorii de parcurgere a câmpului stimulator extern, în vederea stabilirii coordonatelor principale în interiorul cărora se situează stimulul propriu-zis și a precizării schemelor optime de captare a acțiunii acestuia. În funcție de gradul de dezvoltare și implicare a mecanismelor reglatorii superioare, explorarea se realizează în două forme: spontan-haotică și selectiv-dirijată. Prima se desfășoară fără un program precis elaborat; traiectoriile ei se intersectează și se direcționează la întâmplare. Cea de a doua are la bază un program, algoritmic sau euristic, prin care se stabilește o proporție optimă între duratele de fixare și frecvența inspecției diferitelor puncte.

C. Detecția. Dacă esența explorării constă în căutarea stimulului, detecția înseamnă surprinderea existenței lui și "extragerea" din contextul elementelor de fond. Ea fixează și conturează aparatul de recepție pe stimul. Realizarea detecției se finalizează la ,,ieșire" cu răspunsul ,,semnal" sau ,,stimul", care semnifică: ,,este un semnal", ,,este un stimul (obiect)". Corectitudinea operațiilor de codificare a semnalelor de la "intrare" condiționează calitatea procesului ulterior de prelucrare propriu-zisă a informației, care se va obiectiva în discriminare, identificare și interpretare.

D. Discriminarea. În percepție, avem de a face cu grade diferite de prelucrare a informației, determinate, așa cum am văzut, atât de factori obiectivi externi, cât și de factori psihofiziologici interni. Discriminarea marchează acel stadiu de prelucrare în care informația rezultată la ,,ieșire" este suficientă pentru a detașa obiectul de fond și pentru a nu-l confunda cu altele, date simultan sau succesiv. Ea se bazează pe o operație de accentuare a contrastelor sau de înregistrare a discrepanțelor parametrice (formă, mărime, intensitate, culoare etc.). Principalul obiectiv constă, deci, în stabilirea unor înregistrări A#B sau A>B, B>A etc.

E. Identificarea. Dacă discriminarea reclamă numai sesizarea diferențelor dintre stimuli, realizându-se prin compararea unor indicatori de ordin cantitativ, identificarea reprezintă un stadiu în care determinările cantitative fuzionează în determinări calitative de ordin semantic. Informația furnizată de operațiile care intră în alcătuirea ei va permite formularea unui răspuns definit la întrebarea ,,ce este aceasta ?", evidențiindu-se astfel legătura semantică dintre percept și obiect. Operațional, identificarea se realizează ca o succesiune de testări ale coincidenței dintre modelul informațional actual al obiectului și modelul informațional etalon, constituit în cursul experienței perceptive anterioare: "input-ul" trebuie inclus în aria de integrare a unuia din modelele stocate, care întrunește criteriile de corespondență designativă adecvate (Golu, 2002, pp. 269-273).

F. Interpretarea presupune atât stabilirea unei legături instrumentale directe între stările de motivație și valențele primare ale obiectului, cât și a unei legături indirecte sau convenționale, obiectul putând fi utilizat ca substitut și în alte scopuri decât cele pentru care este el consacrat (Golu, 2002, p. 274).

2.8 Legile percepției

Acest grup de legi se referă la percepția ajunsă la nivelul său optim de elaborare și funcționare. Aici sunt incluse: legea integralității, legea selectivității, legea semnificației, legea constantei și legea proiecției obiectuale.

2.8.1 Legea integralității imaginii perceptive

Experimental, legea integralității în percepție este ușor de demonstrat cu ajutorul figurilor sau al formelor lacunare și al figurilor ascunse. Integrarea este principiul care face posibilă trecerea în cursul dezvoltării ontogenice de la un nivel inferior la altul superior, precum și apariția diferențelor și delimitărilor calitative dintre niveluri. În sfera percepției, integrarea se realizează în două planuri: intramodal și intermodal.

Integrarea intermodală evidențiază mai pregnant caracterul sistemic al experienței senzoriale, ea realizând modelele informaționale de un nivel de complexitate mai ridicat, pe baza modelelor informaționale modale. Cum între integrările pe verticală și cele pe orizontală există legături bilaterale și transferuri informaționale reciproce, în funcție de natura și obiectivele sarcinii perceptive, putem afirma că legea integralității duce la organizarea percepției ca structură închisă, autoreglabilă.

2.8.2 Legea selectivității

Aceasta subliniază caracterul activ al procesului perceptiv, implicarea în orientarea și reglarea lui a unor determinații specifice ale subiectului, precum: voință, stările de motivație, dispozițiile afective, scopurile.

În orice moment, analizatorii noștri sunt supuși unor multiple și variate fluxuri de semnale și de solicitări. Capacitatea lor de admisie este însă limitată, neputând prelua pentru procesarea ulterioară decât o foarte mică parte. Astfel, o selecție-filtrare este impusă obiectiv de însăși organizarea funcțională a analizatorilor. Ce anume se selectează și ce este lăsat în afară depinde, pe de o parte, de caracteristicile câmpului stimulator extern (gradul de noutate și inedit al unor elemente sau însușiri, raporturile de intensitate dintre ele, pozițiile spațio-temporale etc.), iar pe de altă parte, de factorii de personalitate.

Întrucât atât câmpurile stimulatoare externe, cât și configurația factorilor de personalitate au un caracter dinamic, fluctuant, conținutul selecției perceptive se va modifica permanent în succesiunea momentelor temporale.

2.8.3 Legea semnificației

Legea semnificației exprimă în mod direct legătura percepției cu sarcinile activității și cu satisfacerea stărilor noastre de necesitate. Pe lângă reflectarea obiectului așa cum este el, în determinațiile lui reale, percepția reflectă același obiect și din perspectiva utilității lui pentru noi. Cu alte cuvinte, ea include în sine operatori distincți de diferențiere-identificare obiectivă a stimulilor, modali specifici și de relevare a semnificației lor pentru subiect, prin raportarea informației despre ei la stările de motivație și la scopurile activității acestuia. Așa ajungem să clasificăm obiectele ce ne sunt date în experiența senzorială curentă în semnificative și indiferente sau neutre.

Departajarea nu este absolută și ea nu este o invariantă, unul și același obiect putând face parte, în momente diferite de timp, și dintr-o clasă, și din cealaltă.

Legea semnificației conferă percepției un caracter pronunțat activ și dinamic.

2.8.4 Legea constantei

Legea contantei decurge din caracterul intrinsec sistematic al percepției și ea postulează tendința spre echilibru și stabilitate (invariantă) a imaginii unui obiect în pofida varierii între anumite limite a unor însușiri secundare sau a contextului în care acesta este prezentat. Până să dobândească stabilitate și constanță, percepția trebuie să parcurgă în ontogeneză o traiectorie evolutivă destul de îndelungată.

Așa cum au demonstrat cercetările genetice efectuate de J. Piaget (1961), constanta începe să se manifeste de abia în jurul vastei de 2-6 ani; până la consolidarea deplină mai este însă nevoie de încă pe atât. Elaborarea ei presupune, în plan obiectiv, prezentarea aceluiași stimul în variante și ipostaze cât mai diferite, iar în plan psihologic, perfecționarea și maturizarea funcțională a mecanismelor perceptive, cu formarea operatorilor centrali de corecție și coordonare a transformărilor, având că rezultat atenuarea sau eliminarea efectelor de câmp (de supra- și subestimare a unor dimensiuni sau elemente în raport cu altele).

Legea constantei este sinergică și consubstanțială cu legile integralității și structuralității, împreună ele formând suportul autoreglabilității schemelor și mecanismelor perceptive.

2.8.5 Legea obiectualității sau legea proiectivității

Această lege exprimă proprietatea fundamentală a percepției de a se proiecta asupra obiectului pe care-l desemnează și de a ne deschide conștiința înspre în afară, către lumea externă ca existanță în sine. Prin funcția să reflectorie-designativă, imaginea perceptivă ne permite să facem disticție și să păstrăm opoziția între subiectivitatea noastră interioară și ceea ce se află în afară. Informația pe care ne-o furnizează ea ne raportează și ne orientează nu spre ceea ce se întâmplă în mintea noastră, ci spre lucrurile din jur, permițându-ne să răspundem la întrebările "ce este ?", "ce reprezintă ?", "cum este (format)?", "la ce folosește ?" un obiect sau altul.

În fine, legea obiectualității exprimă și tendința percepției de a se adapta în funcție de particularitățile obiectului-stimul și de a-l reflecta cât mai complet și veridic. Că urmare, cu cât atributul obiectualității este mai bine realizat, cu atât valoarea informațional-cognitivă și instrumental-pragmatică a perceptului va fi mai ridicată. Conștientizând această relație, noi nu lăsăm ca percepția să se desfășoare la voia întâmplării, pasiv sau haotic, ci ne-o organizăm și planificăm în așa fel, încât să ne asigure o cunoaștere cât mai completă și veridică a lucrurilor și fenomenelor din jur. Sub acțiunea legii obiectualității, percepția umană se dezvoltă într-o activitate intențională și sistematică de relevare, analiză și interpretare a informației despre stările și însușirile lumii externe, integrându-se ca verigă esențială în activității practice sau de cercetare științifică supraordonate. Criteriul fundamental de apreciere a obiectualității îl constituie tocmai gradul de reușită și eficiență al acțiunilor noastre cu obiectele percepute: un percept adecvat, veridic, se asociază cu un comportament adecvat, corect în raport cu obiectul considerat; și invers, un percept incomplet sau eronat se asociază cu un comportament inadecvat, care, în loc să conducă la realizarea scopului propus, ne abate sau ne îndepărtează de el.

2.9 Concluzii

În acest capitol am aflat faptul că deși primele tendințe de a descoperi psihologia experimentală își are orginile încă din curentul renașcentist, acesta a fost recunoscută ca știință oficial în prima jumătate a secolului 19 de către Wundt. În jurul anilor 1900 s-a dezvoltat și în România, primul laborator de psihologie experimentală fiind la București.

Descopăr de la mai mulți autori care sunt care sunt treptele conștientizării senzoriale însă accentuez subiectul ,,percepției" întrucât acesta constituie un obiectiv al lucrării.

În paralel, explic și detaliez pe câte niveluri poate fi conștiința și mintea printr-un tabel al marelui maestru indian Sri Aurobindo. Noutatea adusă de acest maestru este faptul că există mai multe niveluri superioare de conștiință și de minte decât îmi puteam imagina. Deasupra minții ,,comune" și a conștiinței fizice pe care toată lumea le cunoaște mai există alte patru niveluri superioare.

Prin transmiterea informațiilor la nivele de conștiință diferite doresc să demonstrez cum noțiunea de ,,glandă endocrină" are legătură cu noțiunea de ,,chakră" lucru ce nu a fost luat în serior de către oamenii de știință întrucât medicina modernă nu a demonstrat existența sau absența acestor câmpuri energetice.

Pe lângă acest aspect am aflat și noutatea faptului că prin vizualizarea câmpului bioenergetic putem descifra personalitatea fiecărui individ.

Finalul acestui capitol îl reprezintă aspectul mai științific al procesului perceptiv de care nu puteam să mă detașez fără al aborda, și mai exact, fazele sau etapele procesului perceptiv și legile percepțiilor.

Bibliografie

1. Aniței, Mihai ,,Psihologie experimentală", Iași, Editura Polirom, 2007.

2. Binet, Alfred ,, Psihologia raționamentului", trad. de Leonard Gavriliu, Editura IRI,București, 2002.

3. Manolea, Doina-Elena și Manolea, Aliodor ,,Perceptii extrasenzoriale: manual pentru dobândirea și dezvoltarea simțurilor subtile", pref. de acad. Berdj Asgian, București, Editura Aldomar Extrasenzorial, cop. 1998.

4. Melchizidek, Drunvalo ,,Floarea vieții", editura Medialux, volulmul I, o transcriere editată a atelierului Floarea Vieții susținută în direct între 1985 și 1994, scris și adaptat de Drunvalo Melchizidek.

5. Mușat, Doina ,,Percepția și gândirea în câmp perceptiv", București, Editura Universității din București, 1996.

6. Golu, Mihai ,,Bazele psihologiei generale", București, Editura Universitară, 2002.

7. Lector univ. dr. Kiss Csaba, scurt istoric al psihologiei experimentale,

sursa xa.yimg.com/kq/groups/71002038/1006142609/name/SCURT, accesat la data de 30.03.2014, ora 13:27.

3. Personalitatea

3.1 Noțiunea de personalitate

Alexandru Roșca pleacă de la premisa formulată de S.L. Rubinstein, care consideră noțiunea de personalitate ca fiind o categorie socială și nu una psihologică, ceea ce nu exclude ca personalitatea ca realitate, ca fragment al realității, posedând însușiri variate, nu numai sociale, ci și naturale, să fie un obiect de studiu pentru științe diferite, fiecare dintre ele studiind-o în legăturile și relațiile ei specifice. Deși nu putem prezenta o definiție a personalității unanim acceptată, se poate totuși spune că, în esență, din punct de vedere psihologic, personalitatea reprezintă îmbinarea unitară non-repetitivă a însușirilor psihologice care caracterizează mai pregnant și cu un mai mare grad de stabilitate omul concret și modalitățile sale de conduită. Aceste însușiri ale personalității sunt aptitudinile, temperamentul și caracterul, la care, în ultimul timp, se adaugă tot mai frecvent sentimentele predominante și motivele conduitei. Trebuie să ne oprim la unele caracteristici care prezintă o oarecare semnificație în contextul personalității. Trebuie subliniat de asemenea că, cu tot caracterul unic al unei persoane, comparativ cu toate celelalte, conduita aceleiași persoane prezintă o anumită consistență, într-o varietate de situații. Omul manifestă adeseori atitudini și calități asemănătoare în roluri diferite (cap de familie, director de școală, conducătorul unui grup sportiv etc.).

Personalitatea nu se dezvoltă prin simplul proces de creștere și maturizare sau prin contemplarea acțiunilor altora ori prin ascultarea pasivă a unor sfaturi și îndemnuri, ci în procesul activității. În procesul activității se formează priceperile și deprinderile omului, aptitudinile și caracterul și tot în activitate el învață să se integreze în colectivul de muncă, să se cunoască pe sine și capacitățile sale, ceea ce este o condiție a formării conștiinței de sine. Un rol deosebit în formarea personalității îi revine educației. Învățământului de toate gradele îi revin sarcini deosebite în formarea personalității multilaterale a tineretului. Atât pentru însușirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, cât și pentru formarea personalității, învățământul trebuie să stimuleze cât mai mult activismul elevilor și studenților, să creeze acele condiții care să-l pregătească pe viitorul constructor al socialismului, pentru a putea îndeplini cu succes anumite funcții sociale, pentru a îndeplini un rol activ în viață societății (Roșca, Chircev, Radu, Mare, Zörgö 1976, pp. 468-469) (Vezi anexa 1.2, schema-bloc a personalității).

3.2 Problemele psihologiei personalității

Prin prisma propriei gândiri, Alexandru Roșca afirmă că personalitatea omului se formează în procesul interacțiunii sale active cu lumea obiectivă, în primul rând cu mediul său social. În personalitatea sa se reflectă sistemul relațiilor sociale în care el se formează, se dezvoltă. Aceste relații privesc omul ca membru al societății, aparținând unei anumite clase, unui anumit grup social, unui colectiv concret. Totuși personalitatea nu este numai un obiect, produs al dezvoltării social-istorice, ci și un element activ. Omul poate să-și aleagă un mod sau altul de viață. Acesta nu depinde numai de poziția socială a omului, ci și de nivelul conștiinței sale moral-politice. Între dezvoltarea socială și dezvoltarea personalității există o legătură strânsă și o condiționare reciprocă.

Personalitatea nu se dezvoltă prin simplul proces de creștere și maturizare sau prin contemplarea acțiunilor altora, ori prin procesul activității. În procesul activității se formează priceperile și deprinderile omului, aptitudinile si caracterul, și tot în activitate el învață să se integreze in colectivul de muncă, să se recunoască pe sine și capacitățile sale, ceea ce este o condiție a formării de sine (Roșca, Chircev, Radu, Mare, Zörgö 1976, p. 469).

3.3 Aptitudinile

3.3.1 Definiția și caracterizarea generală a aptitudinilor

Aptitudinile reprezintă însușirile psihice și fizice relativ stabile care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activitate. Aptitudinile omului se formează în anumite condiții sociale, care fac necesare aceste aptitudini, și în procesul unei activități adecvate. Dezvoltarea tehnicii și culturii dă naștere la noi aptitudini. Aptitudinile au la bază anumite dispoziții individuale native. Aceste dispoziții sunt premisele naturale ale aptitudinilor. În rândul lor cuprindem, în primul rând, particularitățile diferiților analizatori, ale dinamicii activității nervoase superioare, ale relației dintre primul și al doilea sistem de semnalizare. La aceste particularități mai pot fi adăugate unele însușiri anatomofiziologice mai generale, cum ar fi o constituție fizică mai robustă, care-l fac pe om mai apt pentru anumite forme de activitate profesională sau sportivă (Ibidem., p. 470).

Un indiciu al existenței unor dispoziții favorabile pentru dezvoltarea unei aptitudini oarecare este precocitatea. Astfel, Mozart a compus un menuet la vârsta de 5 ani; Goethe a scris la vârsta de 8 ani lucrări literare cu maturitatea unui adult; George Enescu a început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la 7 ani a intrat la conservatorul din Viena; Repin a manifestat aptitudini pentru desen și artă picturală la vârsta de 3-4 ani. Totuși, aptitudinile se pot manifesta și mai târziu (Ibidem., p. 473).

3.3.2 Clasificarea aptitudinilor

Aptitudinile se împart, în mod obișnuit, în generale și speciale, fără ca între ele să se poată trasa vreo linie despărțitoare. Acele aptitudini de care depinde succesul unui mare număr de activități se numesc aptitudini generale, și acestea sunt: capacitatea de învățare, spiritul de observație, anumite calități ale memoriei etc. Unii psihologi obișnuiesc să considere ca aptitudini generale aptitudinile intelectuale sau inteligența.

Aptitudinile speciale sunt cerute de domenii specifice de activitate, de exemplu muzica, artele plastice, tehnica, o disciplină sau alta școlară sau universitară (matematica, istoria, fizica, chimia etc.) (Ibidem. p. 476).

3.4 Temperamentul

Integrarea însușirilor și trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice și actelor motorii, precum intensitatea, pregnanța, acuitatea, modalitatea, echilibrul etc., dă structura temperamentală a personalității. Dacă însușirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic, integrarea lor în plan psiho-comportamental, adică în dinamica proceselor psihice și a actelor motorii, se realizează în ontogeneză. Întrucât, însă, aceste însușiri bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaborează stadial în cursul vieții individului, structura temperamentală și, respectiv, tipul temperamental sunt înnăscute, reprezentând astfel, alături de predispoziții, ,,elementul" ereditar în organizarea internă a personalității.

Probabil, cel mai corect este să considerăm că temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituționale și bioenergetice se psihizează (adică se implică în organizarea și desfășurarea proceselor psihice-percepție, memorie, gândire, afectivitate) și se reflectă în comportament. Astfel înțeles, temperamentul dobândește obligatoriu un conținut și o condiție psihologică, devenind obiect de studiu al psihologiei.

Când vorbim despre temperament în plan psihologic, noi nu ne gândim direct la constituția fizică sau la procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc în organism, ci la modul în care reacționează și se manifestă individul, sub aspect dinamico-energetic, în diferite situații externe: rapiditatea percepției, a răspunsurilor verbale la întrebări, a reacțiilor motorii; intensitatea trăirilor emoționale și durata lor; intensitatea sau forța acțiunilor voluntare; echilibrul sau impulsivitatea derulării răspunsurilor la succesiunea stimulării externe; gradul de impresionabilitate la semnificația stimulării externe; gradul de impresionabilitate la semnificația stimulilor; direcția orientării dominante-spre lumea exterioară (extraversie) sau spre lumea interioară (introversie); locul controlului (dependență de stimularea externă sau dependență de activismul intern propriu); disponibilitatea la comunicare interpersonală; ascendență sau obediență relațională; capacitatea generală de lucru și rezistență la solicitări puternice și de lungă durată; rezistență la frustrații, la stres, la situații afectogene și conflictuale.

Toate aceste trăsături se exprimă și se concretizează numai la persoana care se manifestă, se comportă și acționează într-o împrejurare de viață sau alta; ele nu pot fi observate în stare pasivă, în somn sau în comă. De aceea, temperamentul, deși are o condiționare biologică directă și ereditară, dobândește valențe și sens real numai în plan psihocomportamental. El reprezintă, astfel, pecetea și dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unități psihocomportamentale. Temperamentul se regăsește și începe să-și dezvăluie trăsăturile sale specifice de îndată ce omul începe să deschidă gura, să ridice mâna, să gesticuleze. De aceea, spunem că temperamentul se manifestă în orice situație, în orice împrejurare, fiind prima determinație a personalității care se impune nemijlocit observației. Așa se și explică de ce primele lui descrieri și clasificări datează încă din Antichitate (Hippocrate, Gallenus).

Studiul particularităților dinamice ale personalității a fost impulsionat (chiar și în epoca lui Hippocrate) de necesități practice. Încă din primii ani ai dezvoltării psihologiei aplicate, s-a constatat că pentru a putea prevedea în ce măsură un individ va putea face față într-un anumit domeniu de activitate nu este suficient să-i cunoaștem aptitudinile (H. Wallon, 1929, D. Todoran 1932, 21). S-a constatat că nivelul de dezvoltare a inteligenței constatat cu ajutorul testelor nu corespunde întotdeauna cu gradul de eficiență al activității subiecților respectivi.

Trăsăturile dinamico-energetice ale personalității au un caracter foarte stabil, au o baza ereditară și se manifestă în cele mai diferite forme ale comportamentului (P. Popescu-Neveanu, 15) (Ibidem., p. 485).

În literatura psihologică găsim numeroase cercetări care dovedesc influența trăsăturilor temperamentale asupra percepției. După cum constată M. Golu-bazadu-se pe rezultatele acestor cercetări-,,caracteristicile de ordin dinamic ale percepției-promptitudinea, volumul, viteza de desfășurare, vivacitatea imaginii, saturația, selectivitatea etc.- sunt puternic influențate de ansamblul proprietăților tipului general și în special de sistemul nervos și de trăsăturile temperamentale" (Guilford,J.P., Personality, 1959, p. 88).

3.4.1 Tipurile temperamentale clasice și tipurile de activitate nervoasă superioară

Sistemul celor patru tipuri temperamentale, sangvinicul, melancolicul, colericul și flegmaticul, în afară de experiența empirică, avea la bază, pe de-o parte, concepția cosmogonică a gânditorului din Antichitate Empeodocle, iar pe de altă parte ideile lui Hippocrate despre cele patru umori organice: sângele, flegma, fierea neagră și fierea galbenă. În concepția cosmogonică a lui Empeodocle se consideră că lumea se compune din patru elemente: aerul, pământul, focul și apa. Acestor patru elemente, în concepția hipocratică le corespund cele patru umori din organism precum și cele patru anotimpuri.

Tipul sangvinic. Trăsături pozitive: optimism, sociabilitate, curaj, veselie, bună dispoziție, reactivitate accentuată, caracter deschis, impresionabilitate, sensibilitate, adaptabilitate, amabilitate, rapiditatea reacțiilor, capacitate de a se angaja ușor în activitate, bogăția expresiei, capacitatea de a se decide, activism, energie etc.

Aspecte negative: atitudini ușuratice, lipsa de probleme, mulțumire de sine, slăbiciunea și instabilitatea sentimentelor, platitudinea , fluctuația și inegalitatea trăirilor, influențabilitate, ușor de deviat de la o hotărâre, nestatornicie, expresivitate exagerată, lipsa de concentrare, lipsa de aprofundare, neponderat, vorbăreț etc. (Rempleim, H., ,,Psyhologie der persönlichkeit", 1963, p. 440)

Tipul melancolic. Aspecte pozitive: seriozitate, simțul datoriei și al responsabilității. Procese active intense și durabile, profunzimea sentimentelor, sensibilitate, interiorizare, dependență, supunere, autenticitate, sârguință, pereseverență, conștiinciozitate etc.

Aspecte negative: neîncredere, pesimism, înclinație de a fi nesociabil, predispoziție pentru anxietate, înclinare de a fi retras, nesiguranță, tristețe, sentimentul inferiorității, adaptabilitate și mobilitate reduse, reactivitate mai slabă.

Tipul coleric. Trăsături pozitive: reactivitate acccentuată, procese afective intense, bogăția și intensitatea reacțiilor, plăcerea de a depune rezistență, de a înfrunta greutăți, trăsături volitive accentuate, înclinație de a fi pasionat.

Aspecte negative: excitabilitate, iritabilitate, agresivitate, nemulțumire, furie, îndârjire, inegalitatea trăirilor, înclinația de a fi părtinitor, nerăbdător, tendința de dominare, încăpățânare, tendința de a se opune.

Tipul flegmatic. Trăsături pozitive: echilibru, tendința de a fi mulțumit, calm, prietenos, sânge rece, bună dispoziție, toleranță, răbdare, de încredere, perseverență, trăsături volitive accentuate, atașament, înclinație de a fi cugetat.

Aspecte negative: reactivitate redusă, procese afective mai slabe și mai sărăcăcioase, adaptabilitate mai scăzută la situații variabile, înclinație de a fi calculat (uneori peste măsură), fără pasiuni, monotonie, tendința de stereotipizare, comoditate etc. ( După H. Remplein, 16) (Golu, 2002, pp. 659-661)

În legătură cu temperamentele este bine cunoscut faptul că tipurile pure sunt foarte rare. Practic în marea majoritate a cazurilor întâlnim indivizi cu trăsături temperamentale mixte și cu predominanță mai ușoară sau accentuată a anumitor trăsături (Roșca, Chircev, Radu, Mare, Zörgö, 1976, pp. 489).

Tabel 5. Cele patru tipuri de personalitate clasificate cu criteriul forței, al echilibrului și al mobilității, după Roșca, Chircev, Radu, Mare, Zörgö, 1976, p. 489

3.4.2 Influența temperamentului asupra personalității

Tot Al. Roșca vorbește, în lucrarea menționată și mai sus, despre cele două dimensiuni descoperite de către Carl Gustav Jung. Dimensiunea energetico-dinamică a personalității cuprinde ansamblul trăirilor noastre afective, perceptive, imaginative, a reprezentărilor, ideilor, idealurilor, tendințelor, aspirațiilor, intențiilor, preferințelor și aversiunilor noastre. Este vorba despre o dimensiune ce cuprinde doi poli: extroversiunea și introversiunea, două orientări cu sens opus ale persoanei.

Extroversiunea este orientarea predominantă spre lumea exterioară, spre lumea obiectelor și fenomenelor reale, lasând în al doilea plan lumea interioară, cu toate componentele sale. La extravertit rolul predominant în determinarea preferințelor, a alegerilor, a deciziilor îl are factorul extern raportat la cel intern, iar la introvertit, dimpotrivă, viața psihică se centrează mai mult în jurul propriilor idei despre lucruri și despre sine. La extravertit energiile psihice sunt orientate înspre obiect, de parcă ar fi atrase de acesta ca de un magnet; la intravertit energiile se îndreaptă înspre subiect, de parcă ar fi respinse de obiect.

Jung indică patru compartimente diferite în care se poate manifesta extraversiune/intraversiune. Acestea sunt: gândirea, afectivitatea, senzațiile și intuiția. În funcție de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri:

tipul gânditor extravertit (analitic, strategic, planifică, implementează, îi organizează pe ceilalți);

tipul gânditor introvertit (contemplativ, descoperă, teoretic, urmărește autocunoașterea);

tipul afectiv extravertit (sociabil, sentimental, urmărește succesul personal și social);

tipul afectiv introvertit (inaccesibil, enigmatic, autonom, urmărește intensitatea interioară);

tipul senzorial extravertit (practic, participativ, caută plăcerea, inflexibil);

tipul senzorial introvertit (intens, obsesiv, detașat, cunoscător, expert);

tipul intuitiv extravertit (aventuros, intuitiv, caută noutatea, propune schimbarea);

tipul intuitiv introvertit (idealist, vizionar, esoteric, mistic, rezervat).

Extravertitul (trasături): atenție externă, gândire concretă, obiectivitate, simț practic, orientat spre realitate, sociabil, deschis, tendință de dominare, agresivitate, cu inițiative.

Introvertitul (trăsături): atenție interioară, autonomie, gândire abstractă, profunzimea gândirii, capacitate de convigere, hotărât, corectitudine, subiectivitate, tendință de izolare, încăpățânare, indiferență. ( După H. Remplein) (Ibidem., pp. 485 – 487)

Din cele de mai sus se poate trage concluzia că temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptiv. Dimpotrivă, așa cum am menționat, structura comportamentală este o interfață între persoană și lume și îndeplinește rol de mediator între intensitatea, durata și semnificația influențelor externe și efectele lor în sfera psihocomportamentală. O importanță specială dobândesc trăsăturile temperamentale în cadrul relațiilor interpersonale, atracțiile și respingerile, simpatiile și antipatiile dintre membrii unui grup fiind condiționate de acestea (Golu, 2002, pp. 659-661).

3.5 Caracterul

În sensul larg al cuvântului, prin caracter se înțelege ansamblul trăsăturilor esențiale și calitativ specifice, care se exprimă în activitatea omului în mod stabil și permanent. Într-un sens ceva mai restrâns, caracterul poate fi definit ca totalitatea de trăsăturilor esențiale și stabile, derivate din orientarea și voința omului (N.D. Levitov, A.G. Kovalev, V.N. Measiscev, V.A. Krutetki). Aceasta este definiția care exprimă cel mai adecvat conținut psihologic al noțiunii de caracter. Cu mult mai limitative și unilaterale, deși redau o parte din adevăr, sunt punctele de vedere după care caracterul ar fi o ,,funcție a voinței" (W. Stephenson), ,,o formă a voinței" (J. Leadd), ,,o formă a activității mintale" (F. Paulhan), o îmbinare variabilă a intelectului, sentimentelor și voinței, cu predominarea uneia dintre ,,facultățile psihice" menționate (Th. Ribot, P. Malapert etc.), ,,un sistem mai mult sau mai puțin stabil și durabil al comportamentului conativ" (H.J. Eysenck).

Componentele caracterului pot fi împărțite în două grupe mari: 1. trăsături derivate din orientare și 2. trăsături derivate din voința omului.

1. Trăsăturile derivate din orientarea persoanei. În structura caracterului apare în primul rând orientarea, care deține un rol conducător și reglator al conduitei omului. Reflectând complexul de influențe sociale, conținutul caracterului conferă persoanei umane o anumită orientare în viață. Prin orientare se înțelege atitudinea selectivă față de realitate, capabilă, în faza de motiv, să exercite o influență determinată asupra activității omului.

Atitudinea față de alți oameni. Dintre trăsăturile pozitive de caracter care exprimă această atitudine fac parte: colectivismul, sociabilitatea, sinceritatea, spiritul combativ, corectitudinea, cinstea, tactul, delicatețea etc. În lista trăsăturilor negative se înscriu: individualismul, "închiderea de sine", indiferența, lipsa de fermitate, susceptibilitatea, nesinceritatea etc. Trăsăturile de mai sus se formează și se manifestă sub formă de atitudini în procesul relațiilor complexe dinte oameni.

Atitudinea față de propria persoană. Modestia, sentimentul demnității personale, curajul, spiritul autocritic, mândria sunt câteva dintre trăsăturile pozitive de caracter care se exprimă prin atitudinea omului față de sine însuși. Reversul negativ al acestor trăsături îl constituie îngâmfarea, aroganța, sentimentul inferiorității personale, autoaprecierea necritică, timiditatea, egocentrismul (tendința de a aduce în centrul atenției altora propria persoană) etc.

2. Trăsăturile de caracter derivate din voința omului. În afară de orientare, caracterul omului se manifestă și prin eforturile conștiente pe care le depunde în vederea realizării scopurilor fixate. Cu toate că voința și caracterul au o strânsă legătură și se întrepătrund, ele nu sunt realități identice. Voința imprimă caracterului anumite trăsături cum ar fi energia, fermitatea, gradul de organizare. Caracterul însă are și o serie de trăsături care rezultă din orientare, și astfel îi dau conținut, după cum s-a putut vedea mai sus.

Ca trăsătură volitivă de caracter, energia se exprimă în hotărârea, curajul și spiritul de inițiativă cu care acționează omul în realizarea scopurilor ce-i stau în față. De hotărâre este nevoie atât în alegerea mijloacelor, cât și în trecerea ,,promptă" la aplicarea lor.

Când ne referim la fermitatea caracterului, avem în vedere tăria voinței și perseverența cu care omul luptă pentru realizarea scopurilor, fără a se abate și a ceda în fața greutăților. Un om cu un caracter ferm dă dovadă întotdeauna de perseverență, răbdare și rezistență în activitatea desfășurată. Pus în fața unor situații complexe, a unor probleme de perspectivă, el urmărește obiectivele principale, face deosebirea între esențial și secundar, nu se pierde în chestiuni de amănunt, fără însă a le scapă din vedere.

O ultimă trăsătură volitivă de caracter de care ne ocupăm o reprezintă gradul de organizare, exprimat prin trei însușiri: stăpânirea de sine, spiritul de disciplină și încrederea în sine. Stăpânirea de sine este un rezultat al organizării interioare a vieții psihice, al autoreglării și controlului permanent pe care omul îl exercită asupra gândurilor, sentimentelor și faptelor sale de conduită. Stăpân pe sine este numai acela care nu se lasă pradă afectelor, care este capabil să-și inhibe reacțiile emotiv-impulsive, să-și regleze mimica vocală, expresia feței, gesturile etc.

Structura psihologică a spiritului de disciplină este foarte complexă. Esența acestei însușiri o constituie atitudinea conștientă a omului față de îndatoririle sale ca membru al societății. Un om disciplinat, fiind pătruns de importanța îndatoririlor profesionale, cetățenești etc., este gata oricând să primească sarcinile ce i se încredințează și, mobilizându-și toată energia, le duce cât mai bine la îndeplinire.

Nu poate fi conceput un om de caracter care să nu aibă încredere în sine. Omul de caracter nu se descurajează în fața insucceselor, nu-și pierde prezența de spirit, nu este cuprins de panică. Dimpotrivă, el își mobilizează toate forțele fizice, intelectuale și morale pentru a învinge obstacolele ivite.

Toate trăsăturile de caracter mai sus analizate nu sunt izolate unele față de altele în structura persoanei umane. Ele se organizează și se ierarhizează într-un sistem mai mult sau mai puțin unitar, formând trăsături individuale de caracter, specifice fiecărei persoane în parte.

3.6 Explorarea naturii existenței

În opinia autorului, psihologia transpersonală nu poate fi numită strict un model al personalității, pentru că ea consideră personalitatea drept unul dintre multiplele aspecte ale naturii noastre psihice; ea reprezintă mai degrabă o explorare a naturii existenței. Psihologia transpersonală explorează următoarele teme:

1. Conștiința reprezintă esența existenței umane, în special conștiința autoreflexivă (Walsh și Vaughn, 1980).

2. Condiționarea este următoarea dimensiune a persoanei. Se afirmă că suntem întemnițați în condiționările noastre mult mai mult decât ne imaginăm, dar că eliberarea de condiționare este posibilă, cel putin experiențial (Goleman, 1977).

3. Personalității i se acordă mai puțină importanță decât în alte psihologii.

4. Fenomenele și procesele interne, intrapsihice sunt mai importante decât identificările externe.

3.7 Calitățile memoriei

Ca o componentă centrală a sistemului psihici uman, memoria pune în evidență o serie de calități, pe baza cărora se poate realiza în plan aplicativ, în activitatea de psihodiagnoză, determinarea eficienței ei. Principalii indicatori în funcție de care se poate aprecia eficiența instrumentală generală a memoriei sunt: 1. întinderea repertoriului (tezaurului); 2. fidelitatea; 3. exactitatea; 4. promptitudinea; 5. mobilitatea.

Întinderea repertoriului se exprimă prin cantitatea totală și diversitatea modală a cunoștințelor și a experiențelor acumulate și păstrate în stare funcțională satisfăcătoare. Cu cât are valori mai ridicate, cu atât se poate spune că memoria este mai eficientă, ea permițând abordarea și rezolvarea mai rapidă și cu rezultate bune a unui volum mai mare și mai eterogen de sarcini, și invers. O memorie bogată devine astfel un factor facilitator în orice gen de activitate pe care o poate întreprinde o persoană, după cum o memorie slabă și săracă se poate transforma într-un handicap sever, cu repercusiuni puternic negative asupra capacității generale de adaptare și acțiune.

Fidelitatea reflectă gradul de compatibilitate calitativă, logico-semantică dintre input-ul stocat anterior și ceea ce se păstrează și se reproduce ulterior. Memoria ar deveni contraproductivă, dezadaptativă, dacă ceea ce s-ar păstra și s-ar reproduce nu ar corespunde deloc cu ceea ce a fost înregistrat sau memorat în mod real. Rezultatul alterării fidelității este confabulația, în cadrul căreia subiectul reproduce cu totul altceva decât a memorat anterior, el fiind însă convins că reproducerea lui este întru totul fidelă, conformă cu realitatea. Pentru a fi utilă în reglarea și eficientizarea activității, memoria trebuie să posede o fidelitate pe măsură, altminteri din factor optimizator se transformă în factor perturbator.

Exactitatea corelează pozitiv cu fidelitatea, dar înseamnă ceva mai mult decât această. Anume, ea reclamă păstrarea și reproducerea unui material (informații) fără modificări semnificative de conținut și de formă. Luată că atare, cel mai pregnant ea se realizează în cadrul memoriei mecanice, care, așa cum am văzut, presupune o înregistrare și redare aidoma a materialului, chiar dacă înțelesul și legăturile lui logice interne nu sunt dezvăluite. În cadrul memoriei logice, unde intervin activ operațiile de analiză, comparație, interpretare, reorganizare etc., exactitatea capătă un sens mai larg, de corespondență semantică între ,,intrare" și ,,ieșire".

Promptitudinea exprimă raportul dintre momentul lansării ,,apelului" de reactualizare a unei informații sau amintiri și momentul în care informația sau amintirea respectivă apare pe scena internă a cunoștinței. Cu cât distanța dintre cele două momente este mai mică, cu atât promptitudinea va avea un nivel mai ridicat, și invers. De regulă, o memorie poate fi considerată promptă dacă reactualizarea informației necesare se face în timp util, adică, dacă atunci când este ecforată mai poate fi folosită eficient pentru rezolvarea sarcinii date sau atingerea scopului propus. Promptitudinea este condiționată, în primul rând, de nivelul pragului de ecforare la care se păstrează informația și, apoi, de starea psihofiziologică generală a subiectului în momentul dat, precum și de factorii ambientali.

Mobilitatea exprimă calitatea memoriei de sistem semideschis, adică de a se afla și de a realiza în permanență schimburi informaționale și energetice cu sursele externe. Grație acestei însușiri, conținuturile și structurile actuale ale sistemului mnezic se îmbogățesc și se perfecționează din punct de vedere funcțional prin achiziția continuă de informații și experiențe noi. Astfel, în funcție de dinamica evenimentelor în plan extern, precum și de dinamica motivelor și a scopurilor activității, se modifică și configurația repertoriului memorativ: elementele aflate într-un anumit momentul în prim-plan trec în momentele următoare în plan secundar, în vreme ce altele, aflate la un moment dat în plan secundar, trec în momentele următoare în prim-plan.

Opusă mobilității este rigiditatea, care, atunci când depășește o anumită limită, duce la anchilozarea sistemului mnezic, la funcționarea lui în contratimp, în dezacord cu sensul și tendința schimbărilor din plan obiectiv (Golu, 2002, pp. 477-478).

3.9 Concluzii

În acest capitol am studiat înainte de toate noțiunea de personalitate. Pentru că nu este un subiect atât de sensibil precum noțiunea de percepție, am preferat definiția lui Rubinstein, citat de către Alexandru Roșca. Continui prin a răspunde la următoarele întrebări: cum se formează personalitatea? și când se formează personalitatea?. După ce am văzut că este vorba despre un proces cu o durată de până la 50 de ani, am trecut la următorul criteriu de formare a personalității, aptitudinile. Am constatat că și aptitudinile se împart în două categorii: aptitudini generale și aptitudini speciale (unde se creează și legătura dintre termenii aptitudine și talent). Constituie o noutate pentru mine faptul că orice aptitudine ușor ieșită din comun este considerat mai degrabă talent.

Temperamentul reprezintă un domeniu destul de important în formarea personalității. După o scurtă introducere despre acest termen, am arătat care sunt tipurile temperamentale clasice și care sunt tipurile de activitate nervoasă superioară (cele patru categorii extreme: tipul sangvinic, tipul melancolic, tipul coleric și tipul flegmatic). Un aspect interesant este faptul că aceste categorii de temperament reprezintă mai mult o machetă pe baza caruia se poate verifica ce tip de temperament are fiecare. Realitatea este că fiecare temperament este un amestec din cele patru categorii arătate de către Al. Roșca și M. Golu. Mi s-a părut apoi necesar să menționez cele două categorii descoperite de către Carl G. Jung și cum pot ele influența personalitatea (extravertitul și intravertitul).

Caracterul fiind și el o componentă esențială a personalității, am arătat care sunt componentele acesteia mai exact, grupa de trăsături derivate din orientare și grupa de trăsături derivate din voința omului. Descopăr la aceste grupe care sunt trăsăturile fiecăruia și cum se pot diferenția.

Cu toate că psihologia transpersonală nu era obligatoriu de menționat, mi s-a părut interesantă, drept urmare, am analizat-o pe scurt. Am abordat acest subiect deoarece psihologia transpersonală, din câte am remarcat, este aproape în antiteză cu psihologia experimentală, pentru simplul motiv că aceasta din urmă acordă o atenție mult mai mare personalității. Psihologia transpersonală explorează personalitatea, însă foarte puțin.

În încheiere, am adus în discuție principalii indicator după care putem aprecia eficiența generală a memoriei întrucât memoria, în opinia mea, stă în vârful piramidei de construire a personalității.

Bibiligrafie

1. Al. Roșca, A. Chircev, I. Radu, V. Mare, B. Zörgö, "Psihologie generală", editia a 2-a, Editura Didactică și Pedagogică, 1976.

2. Golu, Mihai ,,Bazele psihologiei generale", Editura Univeritară, București, 2002.

3. Postfața din A. Maslow ,,Motivație și personalitate" (trad. de Andreea Răsuceanu, București, Editura Trei, 2002), ,,Bogata recoltă a lui A. Maslow" de Ruth Cox.

4. Managerul

4.1 Rolul managerului într-o organizație

Nu este o noutate că în orice grup există o persoană înzestrată cu o calitate specifică, și anume aceea de a îi conduce pe ceilalți. Relația este una reciprocă din punct de vedere al nevoilor. Ei, adică membrii grupului, au nevoie de acea persoană ce le inspiră încredere, iar liderul, la rândul său, are nevoie de discipoli care să îl urmeze.

,,Conducerea oamenilor este un proces dinamic de grup, prin care o persoană reușește să-i determine, prin influență, pe ceilalți membri ai grupului să se angajeze de bună voie în realizarea sarcinilor sau scopurilor grupului, de-a lungul unei anumite perioade de timp și într-un context organizațional particular", spune G.A. Cole în ,,Managementul personalului". Tot la Cole aflăm că și eficacitatea conducerii se referă la tipul de activitate performantă care duce la:

– Atingerea scopurilor organizației;

– Obținerea unui înalt grad de angajament din partea grupului, pentru îndeplinirea acestor scopuri;

– Atingerea unui înalt grad de satisfacție în rândul membrilor grupului.

Cole, în lucrarea sa, îl citează pe Reddin (1970), care vorbește despre eficacitatea managerială. Acesta spune că există trei tipuri de eficacitate:

1. Eficacitatea aparentă, mai exact, măsura în care managerul dă impresia de eficacitate prin păstrarea unui nivel înalt de resurse în cadrul activității sale, când, de fapt, rezultatele sale denotă exact opusul.

2. Eficacitatea personală, adică măsura în care managerul își realizează propriile obiective, prin opoziție cu cele ale organizației.

3. Eficacitatea de lider sau altfel spus, liderul își determină grupul să realizeze obiectivele de grup. (Reddin, 1970)

Mă voi referi în continuare la decizia eficace. Un alt autor, de data aceasta este vorba despre P. Drucker și lucrarea sa ,,Despre profesia de manager", menționează că directorii/managerii/liderii eficienți nu iau foarte multe decizii. Aceștia se concentrează asupra aspectelor importante și iau decizii numai pe baza celui mai înalt nivel de înțelegere conceptuală. Cu alte cuvinte, ei vor să cunoască decizia și obiectul ei, care sunt realitățile fundamentale pe care aceasta trebuie să le satisfacă. Liderii eficienți se aseamănă între ei prin faptul că îi interează efectul, mai puțin tehnica, și aceștia vor să acționeze judicios, nu să dea dovadă de inteligență. În continuare, Drucker exemplifică cât se poate de clar care sunt pașii pe care un lider eficient trebuie să îi urmeze pentru a putea rezolva ,,problema". Aceștia sunt:

1. Clarificarea problemei. Acest pas, afirmă autorul, trebuie să răspundă la întrebări de genul: ,,Este ea una generică?", ,,Este extraordinară sau singulară?" sau ,,Este cea dintâi manifestare a unui nou gen de probleme pentru care trebuie elaborată o nouă regulă?"

2. Definirea problemei. Trebuie să răspundă la întrebarea ,,Cu ce ne confruntăm?"

3. Specificarea răspunsului problemei: ,,Care sunt condițiile-limită?"

4. Stabilirea a ceea ce este ,,corect", nu a ceea ce este acceptabil, în vederea satisfacerii condițiilor-limită.

5. Încorporarea în decizie a măsurii de aplicare: ,,În ce trebuie să constate demersul practic?"

6. Verificarea valabilității și eficacității deciziei prin raportare la cursul real al evenimentelor. Sau cum este dusă la îndeplinire decizia? (Drucker, 2006, pp. 30-31).

Vorbind în continuare despre rolul managerului într-o organizație, despre felul în care acesta poate să i-a o hotărâre cât mai bună și despre pașii cei mai indicați de urmat spre luarea acestei decizii eficace, evităm un lucru important: ce anume face un manager când nu ia o decizie? Voi prezenta în continuare cei ,,trei pași uriași" discutați tot de către P. Drucker.

1. Analiza

Din această poziție managerul trebuie să cunoască realitățile. Un manager neinformat în privința ultimelor noutăți nu se poate numi manager. Acesta trebuie să identifice toate posibilitățile și costurile reale ale produselor, potențiala contribuție a diferitelor activități ale personalului și centrele de cost importante din punct de vedere economic.

2. Alocarea

Managerul trebuie să știe exact unde să aloce resursele potrivit rezultatelor anticipate. Pentru aceasta, el trebuie să știe cum sunt alocate resursele în prezent, cum ar trebui să fie repartizate în viitor pentru a susține activitățile care oferă cele mai mari posibilități și ce trebuie să facă pentru a ajunge, din poziția în care se află, acolo unde ar trebui să fie.

3. Decizia

Managerul trebuie să fie pregătit să facă pasul cel mai dureros dintre toți-acela de a decide care dintre produse, activități de personal sau centre de cost favorizează confuzia în loc să aducă posibilități noi și rezultate. În mod normal, resurele productive, indiferent de mărime sau potențial, ar trebui să nu primească niciodată asemenea destinații (Drucker, 2006, p.77).

4.2 Statutul managerului din Administrația Publică

După ce am discutat asupra subiectului principal, și anume, ,,rolul conducătorului într-o organizație", voi aborda subiectul ,,rolul conducătorului într-o organizație publică", deoarece acesta este unul dintre obiectivele ce trebuie neapărat atinse pe parcusul acestei lucrări. În lucrarea ,,Administrația publică", ce îi are ca autori pe Herbert Simon, Victor Thompson și Donald Smithburg, se discută despre rolul conducătorului, care este sensul conducerii și cum se poate identifica un lider într-un grup.

Rolul conducătorului

În primul rând, într-o manieră generală, este absolut normal să credem că un lider, chiar și unul înnăscut, nu poate avea influență în formarea unui grup social fără a exista o bază solidă de sarcini, convingeri, afilieri sau simboluri comune.

În al doilea rând, un bun conducător își poate transforma unitatea într-un grup de lucru atunci când diverse loialități profesionale ale membrilor săi ar putea-o dezbina. Un conducător nu este fundamental doar pentru a forma grupuri noi; acesta poate îndeplini și sarcina de a păstra unite grupurile deja existente.

Sensul conducerii

După cum spun autorii, conducerea este întotdeauna o chestiune de măsură, de intensitate a influenței, depinzând de calitățile personale ale conducătorului în raport cu cei pe care încearcă să îi influențeze și de situația în care se află grupul. Important nu este că liderul posedă calități superioare, ci că persoanele care îl urmează cred că el posedă aceste calități. Subordonații sunt rareori conștienți de calitățile personale reale ale conducătorului. Dacă acesta poate menține un nivel ridicat al loialității față de grup, membrii grupului vor fi dispuși să creadă că este inteligent sau bine informat.

Coducătorul are foarte rar sau niciodată puterea de a modifica atitudini, valori sau convingeri de bază al celor care îl urmează. El manipulează mai de grabă idei și valori și, prin compromisuri și persuasiune, obține aprobarea unor politici și propuneri.

De asemenea, activitatea de conducere este dificilă dacă liderul este foarte sensibil la atitudinile subordonaților săi. Dacă îi lipsește această sensibilitate, nu va ști în ce măsură este necesar compromisul pentru a-și asigura influența spre a menține coeziunea grupului. Pe scurt, conducerea este mai curând un proces dual decât unul unidirecțional. Totuși, este evident că, în mare măsură, conducătorul trebuie să acționeze într-o direcție pe care subordonații săi sunt dispuși să o urmeze.

Identificarea liderului

Conducătorul oficial desemnat al unității se află în poziția privilegiată de a-și asuma conducerea grupului și de obicei el este liderul recunoscut. Chiar și așa, poziția sa în organizație și faptul că este numit "din afara" grupului îl plasează într-o poziție diferită față de liderul înnăscut, ales de către membrii grupului și nu impus oficial.

1. Ambiția personală. Identificarea liderului cu grupul de lucru sau cu ,,administrația" va depinde adesea de cât de mult își dorește acesta să avanseze. Din moment ce promovarea din cadrul unei organizații este un simbol acceptat al succesului personal, un individ cu ambiții personale foarte puternice va încerca de obicei să urce pe scara ierarhică cât de repede poate. Măsura în care ambiția va intra în conflict cu devotamentul față de grup depinde în mare parte de măsura în care sunt deja satisfăcute ambițiile personale ale conducătorului. Ambiția personală este un factor ce intervine în aproape toate situațiile în care sunt implicați oameni. Practic, toți conducătorii vor lua la un moment dat decizii ce reflectă mai mult ambițiile lor personale decât interesele grupului, obiectivul programului sau chiar interesele superioare ale națiunii.

2. Loialitatea duală. În afară de un posibil conflict cu ambiția personală, loialitatea conducătorului unei unități față de grupul său poate intra în conflict cu loialitatea sa față de o unitate organizatorică executivă. Membrii grupului se așteaptă ca liderul lor să îi susțină și să își folosească prestigiul și abilitatea pentru a proteja grupul.

Extrem de important este faptul că indivizii pot aparține mai multor grupuri și că se pot identifica și cu alte grupuri decât grupul de lucru imediat căruia îi aparțin. De fapt, s-a observat că rolul organizatoric al supraveghetorilor și conducătorilor depinde în mare parte de identificarea acelor persoane cu grupul de lucru format din subordonații lor și cu grupul executiv, format din colegii și superiorii lor. Această identificare duală este foarte importantă pentru asigurarea integrării în organizațiile mari. În lucrarea doamnei dr. Diana Marilena Popescu Petrovszki se precizează că prin statutul special se pot reglementa funcții publice specifice, dar și îndatoriri și incompatibilități specifice, altele decât cele prevăzute de Ordonanța de Urgență nr. 92/2008 ce reglementează Statutul funcționarului public denumit manager public.

Modul în care autoritățile publice își îndeplinesc obligațiile în privința cetățenilor se află în continuă schimbare, misiunile organizațiilor publice fiind îndreptate către prestarea serviciilor pentru cetățeni, precum și înspre elaborarea și punerea în practică a politicilor publice (Popescu Petrovszki, 2011, pp. 58-59).

Schimbările produse în societate ,,nu se reflectă suficient în sistemele instituționale, nu numai în ceea ce privește structura lor și funcționarea lor zilnică, explicând astfel atitudinea cetățenilor tot mai pretențioasă cu privire la informare, democrație, transparență, participare la decizie" .

Ca mod de gândire, trebuie schimbată mentalitatea cadrelor superioare din aparatul administrațiilor, prin introducerea principiului conform căruia nu poate fi tolerat randamentul inferior unei norme calitative, spune dr. Petrovszki. Promovarea eficientă a carierei este o condiție fundamentală a succesului reformei administrației publice, pentru a păstra încrederea cetățenilor.

Școală Națională de Studii Politice și Administrative are ca obiectiv principal necesitatea formării unui corp de înalți funcționari publici, prin recrutarea celor mai buni absolvenți din fiecare an și orientarea lor către carieră. Corpul înaliților funcționari publici, sau corpul de cadre superioare, este un sistem structurat și recunoscut de gestionare a personalului pentru posturi nepolitice, de nivel înalt, din cadrul administrației. Ne referim la funcția publică de carieră, ce furnizează și formează persoane experimentate pentru numirea în posturi de conducere. Corpul înalților funcționari publici este administrat de instituții menite să garanteze profesionalismul și stabilitatea grupului central de cadre superioare, ce permite flexibilitatea necesară pentru a răspunde schimbărilor de guvern (Diana Petrovszki, 2011, p. 60).

Înalții funcționari publici europeni care ocupă posturile de directori generali la nivelul funcției publice europene, din punctul de vedere al atribuțiilor atașate postului, își găsesc corespondență în categoria funcționarilor publici de conducere care ocupă postul de directori generali în țara noastră.

Categoria managerilor publici la nivelul funcției publice românești corespunde categoriei funcționarilor europeni de încadrare intermediară din categoria AD, numiți pe postul de șef de unitate, putând fi încadrați între gradele AD 9 și AD 14 (Diana Petrovszki, 2011,p. 63). Ambele categorii de funcții publice sunt încadrate în categoria funcțiilor publice de conducere. La nivelul funcției publice europene, funcția amintită presupune conducerea permanentă și continuă a unei unități administrative.

Conform dr. Popescu Petrovszki, această categorie de șef de unitate este numită stâlpul administrației publice europene, deoarece acești manageri ai funcției publice europene trebuie să dețină competențe în managementul resurselor umane, aptitudini de lider demonstrate de capacitatea de a defini și de a se concentra asupra priorităților unității pe care o conduc, de a urmări și evalua progresele membrilor echipei , capacitatea de a-și alege colaboratorii apți de a duce la îndeplinire în mod eficient obiectivele propuse, capacitatea de a delega responsabilități membrilor echipei, capacitatea de a stimula și motiva personalul aflat în subordine, capacitatea de a comunica și de a se exprima în mod clar și simplu, capacitatea de a negocia.

Autoarea ce susține pe bună dreptate că funcționarul manager trebuie să posede cunoștințe în domeniul administrativ, financiar și de control. Totodată, trebuie să cunoască circuitele administrative și financiare din instituția în care lucrează. În ceea ce privește calitățile managerului public român, prevăzute în fișa postului, acestea se referă la posibilitățile de:

îndeplinire a rolului de agent al schimbării;

rezolvare eficientă a obiectivelor și a problemelor;

autoperfecționare și valorificare a experienței dobândite;

analiză și sinteză;

planificare și acționare strategică;

a lucra eficient în echipă;

a lucra eficient independent;

consiliere și îndrumare;

delegare a atribuțiilor;

gestionare a resurselor alocate;

adaptabilitate;

asumare a responsabilității;

creativitate și spirit de inițiativă;

abilități de comunicare;

abilități în gestionarea resurselor umane;

abilități de mediere și negociere.

Compețenta managerială vizeazp următoarele aspecte (conform Diana Petrovszki, 2011,p. 65):

întărirea capacității instituționale, prin îmbunătățirea sectorului de resurse umane, precum și a metodelor existente;

evaluarea, revizuirea și propunerea de recomandări pentru îmbunătățirea sectorului de resurse umane, precum și a metodelor existente;

identificarea de lacune, suprapuneri sau dublări în relațiile organizaționale existente;

formulări de politici, strategii și proceduri noi, actualizate sau îmbunătățite;

elaborarea de planuri de acțiune pentru implementarea politicilor și strategiilor;

estimarea, asigurarea și gestionarea resurselor umane, financiare, tehnice, materiale;

managementul sistematic al informației;

monitorizarea și evaluarea implementarii, după caz, de politici, strategii, programe;

implementarea de planuri și strategii de comunicare internă și externă;

orice alte domenii specifice instituției și postului.

Alte atribuții, după cum propune autoarea:

1. Revizuirea, evaluarea și propunerea de recomandări pentru simplificarea, modernizarea și îmbunătățirea interfeței serviciilor publice la nivelul furnizării;

2. Propunerea și implementarea de strategii de comunicare și management la nivel intra și interinstituțional;

3. Conducerea de activități, proiecte, programe, departamente, instituții sau servicii publice;

4. Identificarea ariilor care ar putea beneficia de asistență externă privind reforma administrației publice, precum și a proiectelor corespunzătoare;

5. Proiectarea de cadre de monitorizare continuă și control al calității activităților privind reforma administrației publice și integrarea europeană;

6. Susținerea de prezentări publice și asumarea rolului de purtător de cuvânt;

7. Elaborarea de rapoarte privind activitățile-cheie ale reformei administrației publice și integrarea europeană;

8. Analiza și elaborarea de documente legate de afacerile europene;

9. Îndeplinirea oricăror atribuții în limita competențelor dispuse de șeful ierarhic;

10. Evaluarea personalului coordonat pe perioada derulării proiectului sau programului. (Popescu Petrovszki, 2011, p. 66)

4.3 Tipuri de comportament al managerului

Voi analiza în continuare, după ce am prezentat foarte pe scurt noțiunea de manager/lider, cu ce se ocupă acesta și care sunt pașii pentru a lua o decizie ,,corectă", cum este recomandat să se comporte un bun conducător. Sigur că nu toți managerii își percep rolul la fel, asta pentru că, până la urmă, toți suntem diferiți. Deosebirile dintre noi nu se rezumă la diferențele fizice, ci implicând și diferențele de personalitate. Voi folosi foarte mult cuvântul-cheie ,,atitudine".

Atitudinea managerului poate spune totul despre întregul grup pe care îl conduce. Subalternii săi, fie că sunt încântați sau dezamăgiți, suportă toate consecințele atitudinii liderului lor din organizație.

Autorul francez Jean-Claude Abric, în lucrarea sa ,,Psihologia comunicării", vorbește la modul general despre noțiunea de atitudine și tipuri de personlitate, dar și despre modelul optim al comunicării și tipurile de comportament managerial .

4.3.1 Noțiunea de ,,atitudine"

Citându-l pe Abric numim atitudine acea ,,stare mentală și neurofiziologică determinată de experiență și care exercită o influență dinamică asupra individului, pregătindu-l să acționeze într-un mod specific unui număr de obiecte și evenimente".

4.3.2 Funcțiile îndeplinite de atitudini

La modul general, atitudinile îndeplinesc trei funcții:

a) O funcție cognitivă, ce corespunde faptului că atitudinile organizează percepțiile;

b) O funcție energetică sau tonică: atitudinile determină natura și intensitatea motivațiilor;

c) O funcție reglatoare: atitudinile vizează unificarea opiniilor unui individ, ele generează și guvernează coerența internă a opiniilor și a comportamentelor, apropiindu-se prin aceasta de reprezentări (atitudinile, ca și reprezentările, sunt filtre interpretative ale realității).

4.3.3 Cele cinci modele propuse de Abric

Voi reda în continuare cele cinci modele propuse de Abric, urmând modelul optim al comunicării.

a. Atitudinea de interpretare

Este atitudinea ce constă în a formula, a verbaliza pentru celălalt rațiunile ascunse care se află la originea spuselor sau faptelor proprii. Atitudinea de interpretare creează-sau accentuează-o diferență de statut între actorii interacțiunii, creând o relație ierarhizată în profilul celui ce interpretează.

b. Atitudinea de evaluare

Constă în formularea sau crearea unei judecați pozitive sau negative în raport cu ceea ce spune sau face celălalt. Atitudinea de evaluare se bazează pe o diferență de statut între locutori sau instituie o astfel de diferență.

c. Atitudinea de consiliere

Constă în a-i propune celuilalt soluții sau elemente ale unor soluții , în funcție de ceea ce acesta a exprimat, fiind prin urmare o atitudine care reprezintă ,,a priori" manifestarea interesului pentru celălalt.

d. Atitudinea de chestionare sau de anchetă

Constă în a pune întrebări pentru a-i permite celuilalt să se exprime. Natura relației pare a se baza așadar pe preeminența celui care se exprimă. Cu toate acestea, când spunem chestionare, spunem persoană ce chestionează și persoană chestionată, sau anchetator și anchetat.

e. Atitudinea de comprehensiune

Este atitudinea care constă în a-i arată celuilalt că te interesează ceea ce îți spune și că asculți pentru a încerca să-l înțelegi, nu pentru a-l judeca. Concret, atitudinea de comprehensiune se manifestă prin reformulare, intervenție care presupune retransmiterea către celălalt a ceea ce acesta tocmai a exprimat, dintr-o preocupare pentru controlul comprehensiunii și pentru stimularea exprimării și a aprofundării.

4.3.4 Situația optimă de comunicare

Definim drept situație optimă de comunicare acea situație în care celălalt nu se simte judecat, analizat, interpretat, nici ghidat prin sfaturi și nici manipulat sau hărțuit prin întrebări. Este o situație în care el se simte pur și simplu ascultat. Ascultarea este caracteristica fundamentală a comunicării vizând facilitarea exprimării celuilalt; și nu vorbim aici despre o ascultare interpretativă sau evaluativă, ci despre una comprehensivă (Abric, 2002, p. 49).

Caracteristicile unei situații optime de comunicare vizâand exprimarea celuilalt

1. Non-evaluare

2. Non-interpretare

3. Non-consiliere

4. Non-chestionare sistematică întrebări deschise

5. Comprehensiune

Aceste cinci caracteristici definesc atitudinea de ascultare activă.

Tabel 5. Diferite atitudini și consecintele lor, conform J.-C. Abric, 2002, p. 51

4.3.5 Stiluri de leadership

După cum am menționat, mai sus Jean-Claude Abric, vorbește despre stiluri sau tipuri de personalități comportamentale din cadrul leadershipului. Acesta propune trei mari categorii de stiluri de leadership.

1. Leadership autoritar: această categorie se caracterizează prin fapul că deciziile cu privire la muncă și la organizarea grupului sunt luate de responsabilul grupului singur, pe măsură progresiei activităților. Deciziile nu sunt nici justificate, nici explicitate în raport cu vreun progres, iar criteriile de evaluare aplicate de șef nu sunt cunoscute de ceilalți membrii ai grupului. Leaderul preferă să rămână în afară vieții grupului.

2. Leadership democratic: deciziile sunt rezultatul unor discuții provocate de lider, prin urmare țin seama de opinia grupului. Liderul democratic explicitează și justifică judecățile pe care le emite. Atunci când apare o problemă, el sugerează întotdeauna mai multe alternative, dând grupului posibilitatea să aleagă. Spre deosebire de leadershipul autoritar, liderul din acest model preferă să se implice mai puțin în activitate, însă încearcă să se integreze în viața grupului.

3. Leadership laisser-faire: grupul se bucură de o libertate totală, știind totuși că poate apela oricând la responsabil. Acesta nu judecă și nici nu evaluează. Prezența liderului este binevoitoare, iar el nu intervine decât la cerere, luând inițiativa minimă. În acest tip de conducere, performanța are nivelul cel mai scăzut, fără ca prezența sau absența șefului să joace vrun rol. Aceste grupuri pot fi numite ,,inactive neproductive" (Abric, 2002, p. 92).

4.4 Strategii, tactici, tehnici și metode folosite de manager într-o organizație

Înainte de a aprofunda subiectul cel mai amplu, și anume strategii și tehnici, voi discuta foarte pe scurt despre un lucru de care se lovesc aproape toți managerii care vor să își facă treaba bine, și anume stresul. Bineînțeles că nu doar ei sunt victimele acestuia, toată lumea care muncește se împiedică de acest sentiment și, fie că îți dorești sau nu, trebuie să treci peste el că să poți încheia ziua de muncă. G.A. Cole discută despre managementul stresului, factorii de stres, în speranța că dacă se cunosc s-ar putea mai ușor rezolva aceste probleme majore.

4.4.1 Managementul stresului

Criteriile propuse de autor sunt ierarhizate, începând cu factorii exteriori și până la factorii individuali, ce diferă de la un individ la altul.

1. Mediul exterior: situația economică, înnoirile tehnologice etc.;

2. Factorii personali: dificultatea muncii, puterea deținută etc.;

3. Structura și cultura organizației: structura ierarhică, stilurile manageriale etc.;

4. Relațiile de serviciu: calitatea relațiilor cu colegii, cu șefii, cu subalternii etc.;

5. Situația casnică/socială: boală, decesul cuiva apropiat, datorii etc.;

Toate aceste surse potențiale de stres conduc spre:

Stresul individual: percepția asupra problemelor, asupra rezultatelor și asupra sinelui

(Cole, 2000, p.314).

Modele disfuncționale de leadership

Evitarea conflictelor

Deși avem tendința să-i considerăm pe lideri dominatori și neînfricati, mulți dintre ei simt nevoia să evite conflictele. Există un grup mare de manageri stăpâniți de dorința ireproșabilă de a se face placuți de oameni, de a primi aprobarea lor. Un lider care este tot timpul împăciuitor seamănă cu cineva care dă întruna mânare la crocodili, sperând că va fi mâncat ultimul.

Tiranizarea subalternilor

Un alt tipar comportamental care denotă incompetență este tiranizarea subalternilor: purtare abrazivă și câteodată chiar sadică, adoptată de unii șefi trecuți prin Școala de Management ,,Iosif Vissarionovici Stalin". Tiranizarea subalternilor declanșează câteodată o reacție pe care Anna Freud a numit-o ,,sindromul identificării victimei cu agresorul" (Cole, 2000, p. 90).

Identificarea aptitudinilor pentru conducere într-un mediu global

,,Liderilor globali", adică liderilor care acționează într-un sistem mediu multicultural le-ar fi utile următoarele însușiri și aptitudini:

charisma,

aptitudini pentru munca în echipă,

deschidere față de schimbare,

interes față de viața politică și socioeconomică a altor țări,

capacitatea de a stabili relații bune cu oamenii aparținând altor culturi,

aptitudini pentru o bună comunicare nonverbală,

înțelegerea impactului pe care îl are specificul cultural asupra funcționării oamenilor și interes față de acest subiect,

disponibilitatea de a asculta și a înțelege alte păreri,

o oarecare fluență într-o limbă străină,

dorința de a călători, de a învața lucruri noi, obiceiuri culinare străine,

ușurința în abordarea unor ambiguități culturale,

capacitatea de a lucra bine într-o echipă multiculturală,

disponibilitatea pentru asumarea riscurilor, atunci când câștigurile potențiale sunt mari,

o bună toleranță față de situațiile frustrante și ambigue,

adaptabilitate la situațiile noi,

orientare internă (percepție și control asupra propriei vieți),

simțul umorului (De Vries, 2003, p. 271).

4.4.2 Dezvoltarea managerială

Unul dintre cele mai discutate aspecte legate de management, încă din cea de-a doua jumătate a anilor '50 este dezvoltarea managerială. Am hotărât să integrez subiectul în această parte a capitolului deoarece reprezintă o strategie gândită la nivel de organizație, lucru ce implică pe toți managerii, din toate domeniile de activitate ale unei organizații.

G.A. Cole a avut bunăvoința de a împărtăși câteva dintre definițiile colectate despre acest subiect vast.

1. ,,…Dezvoltarea managerială trebuie să îi aibă că obiect pe toți managerii din cadrul întreprinderii. Scopul ei trebuie să fie stimularea tuturor în direcția dezvoltării și autoperfecționării. Ea trebuie să se concentreze mai mult pe performanță decât pe promisiune și mai degrabă pe cerințele zilei de mâine decât pe cele ale zilei de azi." (P. Drucker, 1955, ,,The practice of management")

2. ,,…orice efort de a îmbunătăți eficacitatea managerială printr-un proces planificat și deliberat de învățare." (MSC, 1978, "Policy papper on management development")

3. ,,…dezvoltarea este îmbunătățirea continuă a eficacității în cadrul unui sistem particular, care poate fi chiar și o persoană, dar în cazul dezvoltării manageriale este funcțiunea de management a unei organizații…" (Morris, 1978, "Management development and development management")

Prof. Morris, adaugă Cole, vede dezvoltarea managerială ca parte a procesului de înnoire a organizației, implicația fiind că se poate aplica o mare varietate de abordări metodologice.

4. ,,În unele organizații, dezvoltarea managerială va pune accent în primul rând pe instruirea și educarea managerilor. În altele[…] poate fi văzută ca modalitate de schimbare a stilului managerial[…] Iar în altele[…] accentul principal va fi pus pe sistemele formalizate[…] în paralel cu evaluările de performanță și planningul de carieră." (Easterby-Smith et al, 1980, ,,Auditing management development")

După ce au fost detaliate opinii din diferite lucrări de referință, G.A. Cole discerne patru elemente-cheie pentru ceea ce ar trebui să știe sau să poată face un manager, după cum urmează de menționat faptul că autorul citează pe Simons și Brennan, 1981:

Cunoștințele manageriale: ceea ce trebuie să știe managerul în legătură cu organizația, activitatea de post, procedurile de urmat etc.

Aptitudinile manageriale: competențele în materie de soluționare a problemelor, deprinderile sociale și alte competențe pe care managerul trebuie să le poată exercita în practică;

Atitudinea managerială: ceea ce managerul trebuie să accepte din punct de vedere al gestionării condițiilor de stres, al relațiilor cu clienții, cu subordonații etc.

Stilul managerial: așteptările celor din jur în legătură cu modul în care managerul își exercită autoritatea de conducere.

Aceste patru elemente pot fi găsite în majoritatea programelor de dezvoltare managerială, fie ele pentru indivizi/grupuri. Totodată, ele reprezintă o componentă definitorie a standardelor ocupaționale elaborate pentru posturile manageriale (Cole, 2000, pp.420-421).

4.4.3 Conducerea eficientă folosind limbajul corpului

O altă strategie, detaliată de Horst Rückle, este prezentată în lucrarea sa ,,Limbajul corpului pentru manageri" și are că scop dezvoltarea aptitudinilor de luare a deciziilor ale unui manager într-o organizație. Acesta îl citează pe Hofsteher în definirea personalității ca fiind ,,media rolurilor sociale", iar pe Allport ca fiind ,,fiecare sistem din individ care se asociază în mod unic, la mediul înconjurător." Ambele definiții sunt de natură dinamică și extensivă. Cel care se dezvoltă de la persoană la personalitate preia roluri noi, astfel încât înzestrările și talentele nefolosite sunt acum lăsate să se dezvolte și sunt însușite noi moduri de comportament, menționează Horst Rückle (2001, p.27).

Conducerea corectă nu lasă loc unui stil de conducere rigid. Acest lucru se bazează pe observația că atât așteptările subordonaților, cât și mediul înconjurător sunt într-o permanență schimbare. Conducerea de conjunctură lasă mult prea multe spații libere, dat fiind faptul că diversele situații sunt percepute și evaluate diferit de conducători și de cei conduși. O conducere corectă necesită stabilirea unor parametri care stau la baza unor principii fundamentale. Acești parametri sunt: obiectivul, valorile și așteptările grupului de referință. Cerințele rezultate din acești parametri constituie beneficiul pentru un comportament și un mod de conducere convenabil ambelor părți, în acest fel efortul fiind optimizat. Pentru ca acest lucru să fie posibil, managerul are nevoie de timp și de calificarea necesară pentru a comunica cu subordonații. Cu cât calificarea este mai slabă, cu atât este necesar mai mult timp pentru discuții și mai ales pentru negocieri (Rückle, 2001, p. 296).

4.4.4 Obținerea rezultatelor: performanță și percepție

Jo Owen, în lucrarea ,,Cum să fii un bun manager", arată cum gândește orice manager o decizie eficientă și vorbește despre performanță și obținerea rezultatelor, despre cele cinci modalități de a obține rezultate acceptabile, despre principiile procesului decizional și despre posibilele lui capcane.

Jo Owen afirmă că managerii eficienți încep cu sfârșitul sau, altfel spus că munca în sens invers stă la baza felului cum gândesc și acționează managerii eficienți. Această concentrare asupra rezultatului este importantă deoarece:

– clarifică și se concentrează asupra punctelor importante;

– determină oamenii să acționeze, nu să analizeze;

– deschide căi pozitive de evoluție, în loc să genereze griji în privința trecutului;

– simplifică prioritățile;

– ajută la identificarea posibilelor obstacole și la evitarea lor.

Lipsa rezultatelor caracterizează un manager ineficient. Aceste rezultate nu constau întotdeauna în obținerea unui profit: nu toată lumea are responsabilitatea să declare profitul și pierderile. Managerii pot fi responsabili de rezultatele unor proiecte, rezultatele calitative, costuri, proiectarea produsului, dezvoltare și livrare, recrutare și trainingul personalului. Există nenumărate saricini de care managerii pot fi responsabili. Până la urmă, cel mai important lucru este că aceștia să obțină rezultatele dorite. Oricum ar fi, organizațiile nu acordă foarte multă atenție modului prin care sunt obținute aceste rezultate, atâta timp cât nu implică nimic imoral sau ilegal. Dimpotrivă, dacă strategia nu conduce la obținerea rezultatelor, atunci acesta este un indiciu al eșecului. Rezultatele sunt mult mai bune decât scuzele (Owen, 2008, pp. 29-30).

Mai mult chiar, Zlate Mielu în lucrarea sa, îl menționează pe Serge Mascovici, un foarte bun cunoscător al psihologiei liderului charismatic, care este încrezător în ideea că puterea unui lider carismatic rezidă, pe de-o parte, în faptul că charisma, o dată recunoscută, acționează ca un placebo simbolic, iar, pe de altă parte, în ambivalența sentimentelor pe care le gene rează aceasta.

Teoria trăsăturilor. Potrivit acestei teorii, susține autorul, succesul conducerii se datorează unor trăsături de personalitate proprii, specifice celui care conduce. Liderul apare ca fiind o persoană ce dispune de o trăsătură sau un ansamblu de trăsături personale care îi asigură autoritatea și succesul în activitatea desfășurată (Zlate, 2004, p. 36).

4.4.5 Cinci modalități prin care un manager poate obține rezultate bune

1. Muncă mai multă

Este un adevăr neplăcut, într-o eră a raportului dintre muncă și viața personală. Totuși, să muncești mult nu este tocmai o soluție de durată. Având în vedere natura ambiguă a activității manageriale, șefii nu știu cât de mult muncesc managerii în realitate. Dacă ai rezultate, se presupune din start că poți și mai mult.

2. Muncă mai inteligentă

Este finalul dorit al acestei obsesii a rezultatelor: găsim metode să facem lucruri mai bine, mai repede, mai ieftin. Aceste concepte sunt esența capitalismului. Când un manager atinge acest nivel, rezultatul ideal este promovarea.

3. Stabilirea liniei de bază

A depăși un target facil este mult mai ușor decât a depăși unul dificil.

4. Jocul cifrelor: în majoritatea organizațiilor, există un ritual anual numit ,,bugetul de sfârșit de an".

5. Gestionarea axată pe rezultate

Managerii obțin realizări prin intermediul celorlalți. Există o diferență enormă a acționa (adică muncind mai mult și într-un mod mai inteligent) și a gestiona (adică a reuși să-i determini pe oameni să muncească mai mult și într-un mod mai inteligent). Managerii care încearcă să facă ei toată munca nu gestionează în adevăratul sens al cuvântului, iar pe termen lung sunt condamnați la eșec. Managementul este un sport de echipă. Managerii au nevoie de oameni potriviți care să abordeze mod corect provocările adecvate.

Figura 2. Cele cinci modalități pentru obținrea unor rezultate bune, conform Owen, p. 35

4.4.6 Principii ale procesului decizional

Potrivit cercetărilor lui Jo Owen, s-au descoperit patru tipuri de comportament al managerilor cu putere de decizie.

1. Înclinare spre acțiune, nu spre analiză. Acțiunile produc rezultate, analiza nu. De multe ori, detaliile conduc la eșecul luării unor decizii.

2. Preferarea unei soluții practice, nu a uneia perfecte. Acceptarea faptului că soluția perfectă nu există. Trebuie găsită o soluție care să funcționeze în practică, chiar dacă din punct de vedere teoretic nu este perfectă. Soluția perfectă este inamicul soluției eficiente, deoarece căutarea perfecțiunii conduce la inerție.

3. Rezolvarea colectivă a problemelor.

4. Asumarea responsabilităților. Este un moment definitoriu care îi separă pe lideri de ceilalți, pentru că majoritatea oamenilor sunt foarte mulțumiți să urmeze pe cineva (Owen, 2008, pp. 38-39).

4.4.7 Capcanele procesului decizional

a. Analiză vs. acțiune

Analiza este echivalată cu siguranța, iar acțiunea cu riscul. Dar analiza dă de multe ori naștere unor probleme și provocări ce necesită și mai multă analiză. Analiza care determină lipsa de acțiune devine o realitate nedorită.

b. Perfecțiune vs. caracter practic

În față problemelor minore, scurtăturile par o soluție acceptabilă. Dar problemele mai mari necesită rezolvări mai elaborate, iar cele și mai mari necesită soluții perfecte. Soluția perfectă trebuie de asemenea să aibă un grad foarte scăzut de risc. Numai că în lumea complicată a managementului nu există rezolvări perfecte.

c. Împărțirea responsabilității

Este mult mai bine dacă greșeala este colectivă, nu individuală: nimeni nu vrea să-și asume riscul de a fi nevoit să recunoască faptul că a făcut o alegere greșită.

d. Pasarea responsabilității

Responsabilitatea pentru problemele importante și pentru soluțiile lor este de cele mai multe ori împărțită între departamente. Analizarea problemei se încâlcește în încercarea de a afla unde s-a greșit, în loc să se caute rezolvaresa acesteia (conform Owen, 2008, pp. 40-41).

Managerii au nevoie de ceva mai simplu și mai practic. Iată o variantă revizionistă, neautorizată a piramidei lui Maslow: piramida managerială a nevoilor (Owen, 2008, pp.106-107):

Figura 3. Piramida managerială a nevoilor, Owen, 2008, p. 107

Autorul nu se oprește aici și mentionează că dacă se insistă asupra literaturii de specialitate, se poate descoperi că managerul ideal are comportamentul și caracteristicile următoare:

este ambițios și modest;

este puternic și are putere de decizie;

suține și controlează;

se concentrează asupra oamenilor și a sarcinilor;

are o perspectivă generală și detaliată;

este intuitiv și logic;

se concentrează asupra scopurilor și este atent la ele;

este riguros din punct de vedere analitic și conștient de propriile sentimente;

este de încredere și are spirit antreprenorial;

este rapid și metodic.

4.4.8 Arta managementului nerezonabil

Arta managementului nerezonabil conține trei elemente:

1. Când să fiți nerezonabili și severi

2. Cum să fiți nerezonabili și severi

3. Cum să vă purtați cu un șef sever

Cele mai bune momente pentru a fi sever sunt atunci când miza este foarte mare, adică:

În negocierile bugetare;

În stabilirea normelor;

În alcăturirea echipei;

În cazul proiectelor și al promoțiilor.

Tabel 6. Cele două tipuri de severitate, îmbunătățit Owen, 2008, p.240

Studiul realizat de Daniel Goleman arată că, indiferent ce își propun liderii, succesul acestora depinde în cele din urmă de felul în care acționează. Nu este de mirare că, dacă un lider eșuează din acest punct de vedere și nu își poate canaliza emoțiile în direția potrivită, nu poate exista randament la nivel de ramură sau chiar la nivel de organizație.

De asemea, starea de spirit precum și tonul prin care aceștia își transmit mesajele constituie un criteriu fundamental de diferențiere între un lider bun și unul nepriceput: ,,unul dintre ei a trezit antagonismul și ostilitatea grupului, în timp ce celălalt a trezit optimismul, chiar inspirația în fața dificultăților".

Cu alte cuvinte, s-a ajuns la concluzia că emoțiile liderului, precum și starea de spirit a acestuia joacă un rol semnificativ în orice organizație. Diferențierea dintre cei mai buni lideri și cei mai slabi, după cum demonstrează autorul, constă în faptul că aceștia cunosc felul în care să își canalizeze emoțiile, nu numai în privința aspectelor tangibile (rezultate bune sau chiar optime în afaceri), ci și în privința aspectelor intangibile, cum ar fi moralul ridicat, motivația, devotamentul, la care aș adauga și charisma.

Autorul afirmă: ,,responsabilitatea emoțională a liderului este fundamentală în două sensuri: este funcția elementară și în același timp cea mai importantă a conducerii". În orice grup uman, liderul are capacitatea maximă de a influența emoțiile tuturor persoanelor pe care le conduce. De aceea este considerată esențială această ,,joacă cu focul" în care puțini știu cum să procedeze din această poziție.

Chiar și astăzi, în organiziațiile moderne, responsabilitatea emoțională joacă un mare rol. Nu este chiar pe primul loc, însă este alături de cele mai importante sarcini ale conducerii, cum ar fi canalizarea emoțiilor colective într-o direcție pozitivă și a emoților create de stările de sprit de tip negativist.

Cheia pentru funcționarea unei conduceri bazate pe inteligență emoțională în avantajul tuturor rezidă în folosirea de către conducere a competențelor ce țin de inteligență emoțională, adică modul în care liderii se raportează la propria lor persoană și la relațiile cu persoanele din subordinea lor. Toți liderii care exploatează la maximum beneficiile conducerii bazate pe inteligență emoțională canalizează emoțiile celor pe care îi îndrumă în direcția corectă (Goleman, 2007, pp. 21-22).

4.4.9 Domeniile inteligenței emoționale și competențele emoționale

După cum voi arăta în continuare, autorul vorbește mai detaliat despre inteligența emoțională, pe care o împarte pe domenii. Acestea sunt următoarele:

A. Competențele personale

1. Autocunoașterea. Reprezintă un domeniu fără de care conducerea sub orice formă nu ar fi posibilă. Nu poți să îi controlezi pe alții până când nu te poți controla pe tine, acesta fiind un exemplu foarte ușor de dat. Deci, autocunoașterea emoțională presupune înțelegerea tuturor emoțiilor proprii și recunoașterea impactului acestora asupra factorilor externi. O calitate excepțională este INTUIȚIA. Folosirea acesteia în luarea deciziilor a ajuns să fie una dintre cele mai importante calități ale unui lider. Nu doar autocunoașterea emoțională reprezintă autocunoașterea propriu-zisă, ci și autoevaluarea corectă și încrederea în sine. Autoevaluarea corectă presupune cunoașterea propriilor calități și limitele de capacitate optimă a randamentului. Cât despre încrederea în sine, trebuie spus că reprezintă aprecierea valorilor și capacităților proprii.

2. Stăpânirea de sine. Nu este nicio noutate că stresul poate deveni o problemă majoră, mai ales că dacă un manager cedează, toți vor ceda, după principiul dominoului. Stăpânirea de sine presupune: autocontrol emoțional, adică ținerea sub control a emoțiilor și impulsurilor adolescentine; transparență, mai exact adoptarea unui comportament omest și o privire sinceră; adaptabilitate, sau flexibilitatea de adaptare în situațiile de schimbare și calitatea de a trece peste obstacole; ambiția, sau dorința de a îmbunătăți performanțele pentru a satisface standardele proprii de excelență; inițiativa, adică disponibilitatea de a acționa și de a profita de oportunități; optimismul, calitatea de a vedea "partea plină a paharului".

B. Competențele sociale

1. Conștiința socială, formată din: empatie, sau perceperea emoțiilor celorlalți precum și înțelegerea perspectivei acestora și preocuparea activă manifestată față de interesele lor; conștiința organizațională, adică interpretarea tendințelor sau a deciziilor executive; solicitudinea, detaliat observarea și întâmpinarea dorințelor subalternilor/clienților/cumpărătorilor.

2. Gestionarea relațiilor, alcătuită din următoarele: conducerea inspirată, ori îndrumarea și motivarea prin intermediul unei viziuni satisfăcătoare; influența, sau folosirea unor tactici persuasive; formarea altora, adică stimularea abilităților celorlalți prin feedback, respectiv îndrumare; catalizarea schimbărilor, sau inițierea managementului relațional și mobilizarea celorlalți în altă direcție; gestionarea conflictelor, adică soluționarea dezacordurilor; spiritul de echipă și colaborarea (cooperarea și consolidarea echipei), conform D. Goleman, A. McKee și R. Boyatzis, 2007, pp. 62-63).

4.5 Concluzii

Acest capitol s-a dovedit a fi cel mai inspirat, deoarece înglobează capitolele anterioare. Ca și autorii din care m-am documentat pentru acest capitol ca și din cele anterioare, menționez cuvintele-cheie percepție și personalitate, care au contribuit la coagularea părții teoretice din această lucrare de licență. Astfel, în introducerea capitolului am abordat chestiunea rolului pe care îl are un manager într-o organizație (publică sau privată), și anume eficacitatea conducerii ce are ca scop atingerea scopurilor organizației, obținerea unui înalt grad de angajament din partea grupului și atingerea unui înalt grad de satisfacție. Detaliând apoi ce presupune adoptarea unei decizii eficiente, arăt care sunt pașii pe care îi urmează orice manager în vederea adoptării unei decizii (clarificarea problemei, definirea problemei, specificarea răspunsului problemei și stabilirea a ceea ce este ,,corect").

De asemenea, propun teoria lui Peter Drucker despre pașii cei mai indicați de urmat spre luarea unei decizii eficiente (analiza, alocarea și decizia).

După detalierea acestor aspecte, mă axez asupra statutului managerului din Administrația publică, pe baza lucrării doamnei Popescu Petrovszki. Aflăm care este rolul managerului și că un lider înnăscut nu poate avea puterea de coordonare fără să fie pus într-o astfel de funcție . Tot aici menționez încă un motiv pentru care sunt mândru că termin această facultate, și anume faptul că Școala Națională de Studii Politice și Administrative are drept obiectiv principal necesitatea formării unui corp de înalți funcționari publici prin recrutarea primilor absolvenți ai fiecărui an și orientarea lor către carieră, conform doamnei Popescu Petrovszki.

Continuarea o reprezintă calitățile managerului din Administrația Publică, competența managerială și alte atribuții, tipuri de comportament al managerului (ce includ noțiunea de atitudine, funcțiile atitudinilor, cele cinci modele propuse de Abric și situația optimă de comunicare-aceea în care vorbitorul simte că este pur și simplu ascultat).

Cu toate că termenii de leadership și management sunt aproape unul și același lucru, am învățat că un manager nu trebuie neapărat să fie și un lider. Totuși, mi s-a părut esențial să adaug care sunt stilurile de leadership, adică: liderul autoritar, liderul democratic și liderul laisser-faire, fiecare având trăsăturile sale specifice. După cum am zis și mai sus, diferența dintre un lider și un manager rezidă în faptul că un lider dobândește această calitate prin nașter, un manager își dobândește acest statut printr-un concurs, fie ca este apt sau nu pentru această funcție importantă. Ca pe o paranteză, menționez câteva aspecte despre managementul stresului, la care adaug și modelele disfuncționale în leadership (evitarea conflictelor și tiranizarea subalternilor) descrise de către Kets de Vries care recunoaște că un lider perfect ar trebui sa aibe la baza personalității sale charisma urmate de o deschidere către schimbare, să îl preocupe viața politică la nivel global, comunică eficient din punct de vedere verbal, non-verbal și paraverbal, simțul umorului ș.a.

Continuarea capitolului o reprezintă dezovoltarea managerială, mai exact, care sunt elementele propuse de G.A. Cole (atitudinea managerială, cunoștințele manageriale, aptitudinile manageriale și stilul managerial).

Menționez câteva tehnici folositoare despre conducerea eficientă folosind limbajul corpului în relația angajator-angajat, conform lui Horst Rückle. Astfel aflăm că o conducere corectă nu se poate suprapune cu o conducere mai rigidă. O conducere corectă se bazează pe obiectivul, valorile și așteptările grupului de referință, iar pentru ca acest lucru să fie posibil managerul are nevoie de timp și la care se adaugă calificarea necesară pentru a putea comunica cu subordonații săi. Cu cât calificarea sa este mai slabă cu atât este nevoie de mai mult timp pentru discuții.

Finalul acestui capitol este reprezentat de câteva idei pe care orice manager ar trebui să le aibă în vedere pentru atingerea obiectivelor, idei propuse de Jo Owen (muncă mai multă, muncă mai inteligentă, stabilirea liniei de bază, jocul cifrelor și getionarea axată pe rezultate), principiile procesului decizional, capcanele procesului decizional: analiză versus acțiune, perfecțiune versus caracter politic, împărțirea responsabilității și transmiterea responsabilității. Caracteristicile și comportamentul managerului ideal propus să demonstreze faptul că un manager are nevoie de un plan pe care să îl respecte, dar care să fie mai simplu și mai practic. Consider rolul managerului ca fiind foarte important în special în domeniul Administrației Publice întrucât aceștia în timp ce trebuie să țină cont de ceea ce își dorește grupul condus, trebuie să satisfacă și cerințele persoanelor în serviciul căruia lucrează (cetățenii pe teritoriul al cărui stat lucrează) cât și de instituțiile superioare acesteia atât la nivel național (Guvernul și Președintele) cât și la nivel supranațional (în cazul României, Comisia Europeană ș.a.).

Bibliografie

1. Abric, Jean-Claude, ,,Psihologia comunicării: teorii și metode", trad. de Luminița Botoșineanu și Florin Botoșineanu, Iași, Editura Polirom, 2002

2. Cole, Gerald A., ,,Managementul personalului", trad. de Smaranda Nistor, București, Editura Codecs, 2000

3. Drucker, Peter ,,Despre profesia de manager", trad. de Dan Criste, București, Meteor Press, 2006

4. Goleman, Daniel; Boyatzis, Richard; McKee, Annie "Inteligența emoțională în leadership", trad. de Sabina Dorneanu, București, Editura Curtea Veche, 2007

5. Kets de Vries, Manfred F. R., ,,Leadership, arta și măiestria de a conduce", trad. Tatiana Chera, București, Editura Codecs, 2003

6. Owen, Jo, ,,Cum să fi un bun manager", trad. de Corina Costache, Iași, Editura Polirom, 2008

7. Popescu Petrovszki, Diana Marilena, ,,Statutul funcționarilor publici din România și din Uniunea Europeană principii, drepturi și obligații", Institutul român pentru drepturile omului, București, 2011

8. Rückle, Horst, ,,Limbajul corpului pentru manageri", trad. de Rudolf Emil Nistor, București, Editura Tehnică, 2001

9. Simon, Herbert A.; Thompson, Victor A.; Smithburg, Donald W., ,,Administrația publică", trad. de Aurelia Anghel, Catalina Hirceag, Simona Constantinescu, București, 2003

10. Zlate, Mielu, ,,Leadership și management", Iași, Editura Polirom, 2004

V. Studiu de caz: Personalități manageriale; Felul în care aceștia percep rolul lor de conducere

Prezentul studiu vizează statistica despre cum susține fiecare manager trăsăturile liderului de succes. Studiul se bazează pe un număr de 15 subiecți, astfel ajungând la o statistică cu referire la cum și în ce fel se diferențiază aceste caracteristici variază de la o persoană (de vârstă și/sau sex diferit) la alta.

VI. Tendințe și orientări moderne

VII. Concluzii

BIBLIOGRAFIE

1. Dalai Lama "Mintea liniștită și senină"

2. Drunvalo Melchizedek "Floarea vieții", volumul I

3. Doina Mușat "Percepția și gândirea în câmp perceptiv"

4. Petre Pufan ,,Psihologia muncii pentru uzul studentilor", ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

6. Al. Roșca, A. Chircev, I. Radu, V. Mare, B. Zörgö, ,,Pshihologie generală", ediția a 2-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

7. S. L. Rubinstein ,,Exitență și conștiință: Despre locul psihicului în conexiunea universală a fenomenelor lumii materiale", ediția a II-a, traducere de Paul Popescu Neveanu și Mihai Golu, Editura Științifică, București, 1962

8. G. A. Cole "Managementul personalului"

9. Peter Drucker "Despre personalitatea managerului"

10. Peter Drucker "Despre decizie și eficacitate"

11. Jean-Claude Abric "Psihologia comunicării"

12. Ivan Ogrev, Vladimir Russev "Psihologia comunicării"

13. A. Mucchielli "Arta de a comunica"

14. Herbert Simon, Victor Thompson si Donald Smithburg "Administrația publică"

15. Horst Ruckle "Limbajul corpului pentru manageri"

16. Jo Owen "Cum să fi un bun manager"

17. Abraham Maslow "Motivație și personalitate"

18. Manfred F. R. Kets de Vries "Leadership – arta și măiestria de a conduce"

19. Alfred Binet "Psihologia raționamentului"

20. Zlate Mielu "Leadership și management"

21. Steven Pinker "Cum functionează mintea"

22. Daniel Goleman "Inteligența emotională în leadership"

23. Doina-Elena Manolea și Aliodor Manolea "Percepții extrasenzoriale"

24. Tom Brown, Stuart Crainer, Des Dearlove și Jorge N. Rodigues "Bussiness minds"

25. Diana Marilena Popescu Petrovszki "Statutul funcționarilor publici din Romania și din Uniunea Europeană. Principii, drepturi și obligatii"

26. Mihai Golu "Bazele psihologiei generale"

Anexe

Anexa 1.1

Sri Aurobindo (15.08.1872-05.12.1950) a fost un scriitor, filozof și yoghin indian. Născut într-o familie de intelectuali, cu tatăl medic și mama sa fiind fiica unui celebru reformator religios, părinții acestuia își cresc odrasla în spirit european deoarece aceștia au urmat stuiile în Anglia. La vârsta de șapte ani (1879), Aurobindo este trimis, impreună cu frații săi, sa studieze în Marea Britanie.

În 1893 se întoarce în locul său natal unde ia îmbrățișează cultura hindusă. Studiază textele sacre Upanișadele, Bhagavad Gita, Ramayana și învață sanscrita, hindi și bengaleza.

Întors acasă ia legătura și cu realitățile politico-locale. Stabilit în Calcutta, hotărăște să se implice în lupta pentru eliberarea Indiei de sub ocuparea engleză. Acesta joacă un rol important în trezirea conștiinței naționale, astfel devenind pentru autorități unul dintre naționaliștii cei mai de temut.

În același timp odată cu lupta revoluționară, Sri Aurobindo se perfecționează din punct de vedere energetic sau spiritual.

Lucrări

Cântece pentru Myrtilla (1895), Kālidāsa (1929), Eroul și nimfa (1942), Eseuri despre Gita (1949), Ciclul uman (1949), Sinteză despre Yoga (1953), Bazele culturii indiene (1953), Viața divină (1955), Perseus eliberatorul (1955), Vyasa și Valmiki (1956), Rodogune (1958), Vizirul din Bassora (1959) și Eric (1960).

Anexa 1.2

Figura 4. Schema-bloc a personalității. Prelucrat după Roșca, Chircev, Radu, Mare, Zörgö 1976, p.469.

(A) împreună cu (B), și (C) formează mișcarea fizică a materialelor și a bunurilor conform Drucker.

BIBLIOGRAFIE

1. Dalai Lama "Mintea liniștită și senină"

2. Drunvalo Melchizedek "Floarea vieții", volumul I

3. Doina Mușat "Percepția și gândirea în câmp perceptiv"

4. Petre Pufan ,,Psihologia muncii pentru uzul studentilor", ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

6. Al. Roșca, A. Chircev, I. Radu, V. Mare, B. Zörgö, ,,Pshihologie generală", ediția a 2-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

7. S. L. Rubinstein ,,Exitență și conștiință: Despre locul psihicului în conexiunea universală a fenomenelor lumii materiale", ediția a II-a, traducere de Paul Popescu Neveanu și Mihai Golu, Editura Științifică, București, 1962

8. G. A. Cole "Managementul personalului"

9. Peter Drucker "Despre personalitatea managerului"

10. Peter Drucker "Despre decizie și eficacitate"

11. Jean-Claude Abric "Psihologia comunicării"

12. Ivan Ogrev, Vladimir Russev "Psihologia comunicării"

13. A. Mucchielli "Arta de a comunica"

14. Herbert Simon, Victor Thompson si Donald Smithburg "Administrația publică"

15. Horst Ruckle "Limbajul corpului pentru manageri"

16. Jo Owen "Cum să fi un bun manager"

17. Abraham Maslow "Motivație și personalitate"

18. Manfred F. R. Kets de Vries "Leadership – arta și măiestria de a conduce"

19. Alfred Binet "Psihologia raționamentului"

20. Zlate Mielu "Leadership și management"

21. Steven Pinker "Cum functionează mintea"

22. Daniel Goleman "Inteligența emotională în leadership"

23. Doina-Elena Manolea și Aliodor Manolea "Percepții extrasenzoriale"

24. Tom Brown, Stuart Crainer, Des Dearlove și Jorge N. Rodigues "Bussiness minds"

25. Diana Marilena Popescu Petrovszki "Statutul funcționarilor publici din Romania și din Uniunea Europeană. Principii, drepturi și obligatii"

26. Mihai Golu "Bazele psihologiei generale"

Anexe

Anexa 1.1

Sri Aurobindo (15.08.1872-05.12.1950) a fost un scriitor, filozof și yoghin indian. Născut într-o familie de intelectuali, cu tatăl medic și mama sa fiind fiica unui celebru reformator religios, părinții acestuia își cresc odrasla în spirit european deoarece aceștia au urmat stuiile în Anglia. La vârsta de șapte ani (1879), Aurobindo este trimis, impreună cu frații săi, sa studieze în Marea Britanie.

În 1893 se întoarce în locul său natal unde ia îmbrățișează cultura hindusă. Studiază textele sacre Upanișadele, Bhagavad Gita, Ramayana și învață sanscrita, hindi și bengaleza.

Întors acasă ia legătura și cu realitățile politico-locale. Stabilit în Calcutta, hotărăște să se implice în lupta pentru eliberarea Indiei de sub ocuparea engleză. Acesta joacă un rol important în trezirea conștiinței naționale, astfel devenind pentru autorități unul dintre naționaliștii cei mai de temut.

În același timp odată cu lupta revoluționară, Sri Aurobindo se perfecționează din punct de vedere energetic sau spiritual.

Lucrări

Cântece pentru Myrtilla (1895), Kālidāsa (1929), Eroul și nimfa (1942), Eseuri despre Gita (1949), Ciclul uman (1949), Sinteză despre Yoga (1953), Bazele culturii indiene (1953), Viața divină (1955), Perseus eliberatorul (1955), Vyasa și Valmiki (1956), Rodogune (1958), Vizirul din Bassora (1959) și Eric (1960).

Anexa 1.2

Figura 4. Schema-bloc a personalității. Prelucrat după Roșca, Chircev, Radu, Mare, Zörgö 1976, p.469.

(A) împreună cu (B), și (C) formează mișcarea fizică a materialelor și a bunurilor conform Drucker.