.limitarile Dreptului de Proprietate

INTRODUCERE

Tema acestei lucrări m-a fascinat, m-a facut să caut răspunsuri cât mai complete la întrebările care se iveau odată cu parcurgerea cât mai multor materiale de la diferiți autori renumiți sau mai puțin renumiți dar cu păreri și sugestii diferite despre „limitările dreptului de proprietate”.

Ca viitor ofițer sau posibil „slujitor” în folosul administrației publice românești, consider că este imperios necesar să știu ce trebuie, cum trebuie și unde trebuie intervenit pentru bunul mers al lucrurilor și pentru aplicarea corectă a legii în statul pe care ne-am ales să-l slujim atât afectiv cât și participativ.

Îmi place să cred că în România se fac eforturi pentru democratizarea tuturor instituțiilor statului, că putem să scrutăm viitorul înscriindu-ne în circuitul mondial de valori, că putem înțelege mai bine unii termeni, că putem percepe ce se întâmplă pe plan mondial și cam unde ne aflăm noi în încercarea de a redeveni în rândul marilor civilizații.

Este un adevăr de necontestat faptul ca România, începând cu decembrie 1989, s-a înscris pe un drum nou, drumul marilor speranțe inoculate națiunii române de principiile libertății, democrației, demnității, legalității și aceasta, nu ca o simplă dorință a noastră , a românilor, ci fiindcă noua cale de urmat era de stringentă necesitate și actualitate.

A vorbi acum, într-o perioadă de liberalism democratic, într-o perioadă de reformă inovatoare, când libertățile și drepturile cetățenilor consfințite de Constituție și tratatele internaționale sunt cele care guvernează societatea, de restrângeri ale unor drepturi, și mai ales a dreptului de proprietate, pare un paradox.

Am încercat prin lucrarea de față să enumăr diferitele criterii după care limitările dreptului de proprietate pot să fie împărțite apoi prin dezvoltare și argumentare am dorit să cuprind majoritatea limitărilor studiate și recunoscute de dreptul civil român sau de drept în general. Desigur, această enumerare pe care ne-am permis să o creionăm, nu trebuie privită cu exclusivism, fiind posibile și alte modalități de sistematizare a materiei.

Perspectiva oferită de dreptul intern și doctrina juridică română a fost cea care ne-a îndreptățit concluziile privind determinarea criteriilor de clasificare a limitărilor dreptului de proprietate, fapt care s-a reflectat și asupra lucrării noastre.

Datorită împrejurărilor speciale în care ne aflăm, vom trata aceste limitări reglementate în Codul civil dar și alte limitări ce rezultă din diferitele ordine generale ale ministrului apărării. Acestea din urmă au un caracter special și o aplicativitate după caz.

Am considerat necesar să dezvolt ca studiu de caz restricțiile impuse de funcționarea unui poligon de trageri. Aceasta deoarece acest gen de activitate este vitală pregătirii militarului dar și pentru că astfel se impun anumite măsuri de siguranța ce trebuie respectate cu strictețe atât de militari cât și de dar mai ales de vecinii poligonului de trageri, vecini care de cele mai multe ori sunt supuși unor limitări temporare datorită stabilirii unor zone de siguranță peste proprietățile lor. Cu privire la toate celelalte limitări ale dreptului de proprietate ce nu se constituie în ordine generale sau în articole ale regulamentelor militare, de precizat că sunt aplicabile în același mod ca oricărei instituții sau persoană din statul român.

Vom analiza în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante îngrădiri aduse dreptului de proprietate într-o manieră aparent nesistematică dar necesară datorită întrepătrunderilor dinamice manifestate în materia limitărilor dreptului de proprietate.

În speranța că prin această modestă lucrare ne vom aduce și noi contribuția pentru o mai bună înțelegere și deschidere spre anumite noțiuni și elemente ale dreptului de proprietate, scrutăm cu speranță și încredere spre viitor.

Capitolul I. Noțiuni introductive

1.1. Dreptul de proprietate. Considerații generale

" Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ. »" (Cartea Genezei, Capitolul I, versetul 26).

Cicero ne învață că «proprietatea este înnăscută în sufletul nostru ». Din punct de vedere ideologic, această observație este mai neutră decât ar putea părea la prima vedere. De fapt, dincolo de vâltoarea filosofică, logica formală și datele minime ale experienței sunt suficiente pentru a demonstra că proprietatea este naturală și este naturală ca proprietate individuală.

Într-adevăr, prin însăși imperfecțiunea condiției sale, omul este supus nevoii. Chiar satisfacerea celor mai simple dintre nevoi presupune însușirea unor elemente ale mediului înconjurător. Primul om se hrănește, își însușește în prealabil hrana, adică o preia din mediul său natural și dispune de ea, conferindu-i o anumită destinație și suprimând-o în aplicarea acelei destinații. Sub imperiul celei mai naturale nevoi, primul om transformă astfel un element din mediu în obiect de apropriațiune. Sub aspectul său economic, proprietatea este la fel de naturală ca și nevoia. Proprietatea individuală a apărut odată cu primul individ.

Concurența indivizilor aflați în același mediu a condus la apariția raporturilor de proprietate. Individul proprietar pretinde celorlalți să-l recunoască astfel. Legați într-o rețea de recunoașteri reciproce, oamenii își caută siguranța în societate. Societatea reglează prin reguli conflictul dintre nevoile membrilor săi. Când se dotează cu un aparat de constrângere, regula socială devine regulă juridică. Dreptul obiectiv trasează frontiere între drepturile subiective. Apar instituția juridică a proprietății și dreptul de proprietate.

Dreptul de proprietate este recunoașterea juridică a unui fenomen economic natural. Prin sine, această aserțiune nu explică însă nimic. Omul este supus unor tendințe naturale diverse. Dintre acestea, numai unele sunt încurajate de societate, altele sunt numai tolerate, iar altele sunt reprimate prin forța de constrângere a statului. Care este virtutea socială a proprietății de natură a explica recunoașterea sa juridică ?

S-ar putea răspunde sintetic: proprietatea este forța motrice, stimulentul psihologic și rezultatul finit al progresului social. Perspectiva dobândirii ei mobilizează resursele volitive ale omului și îl îndeamnă să devină un membru activ al societății, pregătit să-și investească energia în mersul ei mai departe. « Cu cât omul se dezvoltă și pășește pe calea progresului, cu atât el simte dezvoltându-se în inima sa dorința de a fi proprietar și de a munci spre a-și ajunge scopul. El uită necazul și durerea muncii, când se gândește că rezultatul ostenelilor sale are să-i dea un patrimoniu care are să-i înlesnească traiul și să-l facă neatârnat. Ideea de proprietate îndeamnă deci pe om la muncă și-i face această muncă mai ușoară. Ideea de proprietate îndoiește puterile omului, a zis Voltaire. Proprietatea este deci naturală și necesară omului; fără dânsa organizația socială este cu neputință.»

Art. 480 C.civ. stipulează că: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege". Această definiție legală este completată și de prevederile art. 481 C.civ. potrivit cărora: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa; afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire".

Definiția dată de cod a fost criticată de doctrină din mai multe puncte de vedere, aceasta definind dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care conferă titularului său posesia, folosința și dispoziția asupra unui bun, exclusiv și perpetuu, în putere proprie și în interes propriu, cu respectarea normelor în vigoare.

1.2. Caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate a fost caracterizat ca fiind un drept absolut, exclusiv și perpetuu.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat în sensul că titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i trage toate foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care el o conferă și de a săvârși toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de propriul său interes.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate presupune și faptul că numai legiuitorul este acela care poate determina limitele exercițiului prerogativelor acestui drept, însă – așa cum s-a spus – “atunci când o face trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului și luarea în considerare a interesului general, social”.

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate presupune că titularul este îndrituit să-și exercite singur prerogativele conferite de acest drept, fără a avea nevoie de concursul altor persoane. Sau – cum s-a spus – caracterul exclusiv al dreptului de proprietate conferă titularului acestui drept “puterea de a exclude pe ceilalți de la avantajele economice ale lucrului”.

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate înseamnă că acest drept dăinuie atâta vreme cât există bunul asupra căruia poartă. Longevitatea valorilor patrimoniale, posibilitatea omului de a acumula, ridicându-și astfel nivelul de trai, vitalitatea schimbului și transmisiunea succesorală sunt toate consecințe imediate ori mai îndepărtate ale caracterului perpetuu al dreptului de proprietate. Din punct de vedere juridic, acest caracter se manifestă și prin imprescriptibilitate extinctivă, prin imposibilitatea stingerii prin neuz a dreptului de proprietate și prin posibilitatea reconstituirii sale legale.

Absolut, exclusiv și perpetuu, dreptul de proprietate nu este nelimitat. El se exercită în limitele determinate de lege. Contradictorie în aparență, acestă precizare este, pe cât de justificată, pe atât de importantă.

În ceea ce privește conținutul său și întinderea atributelor sale, dreptul de proprietate nu este neîngrădit, ci, dimpotrivă, însăși legea stabilește că exercițiul dreptului de proprietate este susceptibil de anumite limitări (îngrădiri, restricții), care nu sunt altceva decât expresia îmbinării interesului individual al titularului dreptului de proprietate cu interesele colective sau generale.

1.3. Atributele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative care prin reunirea lor constituie deplina proprietate. Aceste prerogative sunt puteri inerente proprietății, facultăți și libertăți atașate ei; ele sunt atributele proprietății – în număr de trei: jus utendi sau usus, jus fruendi sau fructus și jus abutendi sau abusus.

Jus utendi (posesia)- Acest atribut constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a se servi sau întrebuința bunul. Uzul poate aparține fie proprietarului bunului care îl exercită în putere proprie și în interes propriu, fie unei alte persoane care îl exercită cu acordul proprietarului în numele și interesul acestuia.

Jus fruendi (folosința) – Este acea prerogativă a dreptului de proprietate în temeiul căreia proprietarul poate folosi bunul în interesul său culegând și fructele. Fructus este în primul rând dreptul proprietarului de a fructifica bunul său sau de a-l lăsa neproductiv. Așa fiind folosința include un drept de opțiune.

Jus abutendi (dispoziția)- conferă proprietarului dreptul de a dispune liber de bunul său. In acest atribut proprietatea se manifestă, cum ca o „mică suveranitate". Fără acest atribut proprietatea nu poate exista ca drept real. Dreptul de dispoziție este înțeles ca dreptul de „a abuza" (abusus) material sau juridic de un bun. Astfel, proprietarul poate să înstrăineze bunul, să îi aducă modificări, să îl abandoneze, să îl distrugă (fără a produce, însă, prejudicii altor persoane). Dacă prin exercitarea dreptului de dispoziție titularul dreptului de proprietate prejudiciază drepturile altor persoane suntem în prezența abuzului de drept.

Aflată sub imperiul unorzului de drept.

Aflată sub imperiul unor puternice condiționări sociale, proprietatea a fost supusă, însă din fazele incipiente ale existenței sale, la transformări semnificative care s-au reflectat profund în desfășurarea și reglementarea relațiilor sociale. Exercitarea celor trei atribute ale dreptului de proprietate usus, fructus și abusus nu a putut fi realizată fără asigurarea venită din parte acțiunii unor norme juridice, care au avut un important rol de protecție, apărare, garantare.

Aceleași norme care apără însă absolutismul dreptului de proprietate sunt totodată și limitări ale aceluiași caracter. Creșterea numărului de limitări ale dreptului de proprietate privată și golirea progresivă a acestui drept de conținutul său au determinat, așa cum s-a afirmat, o evidentă „eroziune a dreptului de proprietate”.

1.4. Dreptul de proprietate și limitările acestuia

Dincolo de raporturile specifice dintre subiecte de drept privat, odată cu accentuarea rolului și multiplicarea funcțiilor statului asistăm la emergența unei forme specifice de proprietate – proprietatea publică – și delimitarea unei spațiu distinct – domeniul public. Permanentizarea dihotomiei public – privat în materia proprietății a fost urmată de consolidarea mijloacelor juridice specifice de apărare și garantare a proprietății, devenite condiție sine qua non pentru asigurarea stabilității raporturilor sociale.

Din totdeauna, realizarea interesului public printr-o acțiune a statului, de regulă legitimă și/sau legală, a însemnat, într-o măsură mai mare sau mai mică, o limitare a interesului individual, o îngrădire a drepturilor și libertăților persoanelor. Semnatari sau nu ai unui „contract social”, indivizii s-au văzut obligați să accepte, în ideea binelui comun sau de teama sancțiunilor, restrângeri ale drepturilor lor. Consecințele deosebite pe care o asemenea măsurile luat le implică a determinat consacrarea caracterului excepțional a unora dintre aceste măsuri și limitarea cazurilor în care ele pot fi luate.

S-a mai afirmat că, dincolo de funcția individuală prin care se protejează chiar spațiul de libertate a persoanei, dreptul de proprietate are și o funcție socială, prin care se realizează, pe de o parte, echilibrul dintre interesele generale și interesul individual, iar această funcție socială justifică limitarea exercitării dreptului de proprietate privată prin lege.

Așa cum s-a mai afirmat în literatura noastră de specialitate „a vorbi acum, într-o perioadă de liberalism democratic, într-o perioadă de reformă inovatoare, când libertățile și drepturile cetățenilor consfințite de Constituție și tratatele internaționale sunt cele care guvernează societatea, de restrângeri ale unor drepturi, și mai ales a dreptului de proprietate, pare un paradox” .

În jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului a fost evidențiată, cu caracter de principiu, cerința existenței unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere, inclusiv în materia limitărilor care pot fi aduse dreptului de proprietate.

Limitările dreptului de proprietate reprezintă fie restrângeri normale ale unora din atributele dreptului de proprietate, fie restrângeri excepționale, care pot conduce chiar la pierderea dreptului de proprietate de către titular.

Definiția proprietății cuprinsă în art. 480 din Codul Civil, conține o precizare importantă a caracterului limitărilor dreptului de proprietate: „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.” Fără existența unui temei legal, orice exercitare a dreptului de proprietate dincolo de limitele sale legale este considerată abuz de drept.

Prevederile Constituției României întăresc acest punct de vedere, în art. 44 alin. (2), proprietatea fiind garantată și ocrotită în mod egal de către lege, indiferent de titular. Același articol al legii fundamentale mai statuează că: „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”, și că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini, care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. O altă prevedere constituțională cu relevanță în materia limitărilor dreptului de proprietate este cea din art. 136 alin. (5), în care se declară că „proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii”.

Potrivit Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Așa cum rezultă din prevederile legale interne și internaționale anterior menționate, limitele dreptului de proprietate nu pot să fie realizate decât prin lege și numai în interesul general, corelat așa cum am văzut cu interesul individual al titularilor dreptului de proprietate privată.

În literatura de specialitate sunt utilizate noțiuni diferite pentru a determina dimensiunea exercitării dreptului de proprietate: limite, limitări, îngrădiri, restricții, fie ale dreptului de proprietate, fie ale proprietății. Nu vom intra în amănunte privind posibilele diferențieri terminologice, rezumându-ne prin a afirma că vom avea în vedere pe tot cuprinsul acestei lucrări sinonimia termenilor mai sus amintiți.

Capitolul II. Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate

Diversitatea atingerilor care pot fi aduse dreptului de proprietate privată și complexitatea situațiilor faptice în care dreptul de proprietate este îngrădit, face ca obiectivul unei clasificări care să poată cuprinde și apoi enumera exahustiv limitările dreptului de proprietate să nu poată fi unul atât de ușor de realizat. Ne propunem o succintă trecere în revistă a principalelor criterii utilizate în literatura noastră de specialitate, cu relevarea importanței deosebite pe care unele categorii de limitări le au asupra dreptului de proprietate.

2.1.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după obiectul dreptului de proprietate.

După criteriul obiectului dreptului de proprietate, la care a fost adăugat și rolul voinței juridice, a fost propusă clasificarea limitelor dreptului de proprietate în limite materiale și limite juridice.

S-a spus că limitele materiale au în vedere numai bunurile corporale și delimitează exercitarea dreptului de proprietate în funcție de corporalitatea obiectului dreptului de proprietate. Aceste limite materiale decurg din chiar dimensiunile corporale ale obiectului proprietății sau din voința legiuitorului.

Limitele juridice se referă la conținutul juridic al dreptului de proprietate, prin ele îngrădindu-se exercitarea atributelor proprietății, fără a echivala însă cu o suspendare a acestora în raport cu o parte din obiectul dreptului. Aceste limite legale, așa cum vom vedea pot fi supuse clasificărilor după ale criterii, născute din voința legiuitorului, din voința proprietarului sau din voința judecătorului, sau stabilite fie în interes public sau interes privat.

2.2.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după izvorul acestora.

Atunci când se are în vedere izvorul îngrădirilor dreptului de proprietate, acestea pot să fie stabilite prin: lege, convenție sau hotărâre judecătorească.

Îngrădirile legale sunt acele îngrădiri pe care legiuitorul le stabilește fie în interes public, fie în interes privat. Vom analiza principalele îngrădiri ce își au izvorul în lege în capitolele următoare ale lucrării de față.

Îngrădirile convenționale decurg din convențiile dintre părți, prin acte juridice aceste având posibilitatea de a stabili inserarea unor clauze prin care titularul dreptului de proprietate consimte să renunțe, de regulă temporar, la exercitarea unora din prerogativele pe care legea i le recunoaște. Sunt supuse discuției limitările pe care proprietarul le poate aduce proprietății sale prin inserarea unei clauze de inalienabilitate, acceptată , așa cum vom vedea, în condiții limitative.

Îngrădirile pe cale judecătorească sunt constatate de instanțe judecătorești, derivând din raportul de vecinătate, chiar dacă ele nu sunt prevăzute de către lege. Nu este vorba în acest caz de îngrădirile legale gale ale căror aplicare în caz de opunere a proprietarului poate fi dispusă prin intermediul instanțelor judecătorești, ci de situația în care îngrădirile rezultă din necesitatea exercițiului normal și cu bună-credință al prerogativelor dreptului de proprietate și a împiedicării sau interzicerii exercițiului abuziv al dreptului.

2.3.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după posibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate.

Limitarea dreptului de proprietate are un sens larg incluzând usus, fructus și deopotrivă abusus. Sunt însă situații în care exercitarea dreptul de proprietate nu este limitată în plenitudinea sa, doar unele atribute ale sale suferind îngrădiri. După criteriul limitării atributelor dreptului de proprietate sau după posibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate vom distinge între: limitări care privesc exercițiul atributului de dispoziție juridică și limitări care privesc exercițiul atributului de folosință.

2.4. Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după interesul ocrotit.

După natura interesului ocrotit se poate vorbi de limitări de interes public și limitări de interes privat aduse dreptului de proprietate privată.

O categorie aparte de limitări ale dreptului de proprietate este reprezentată de limitările de drept public, născute în profitul utilității publice sau a unui interes general, deoarece, așa cum s-a spus, interese superioare sociale, economice sau publice pot justifica excepții de la absolutismul dreptului de proprietate, iar limitările care se nasc de aici pot afecta în mod serios exercițiul atributelor dreptului de proprietate.

Aceste îngrădiri legale de interes public sunt numeroase, în literatura juridică fiind amintite: îngrădirile în interes edilitar și de estetică urbană, îngrădirile în interes de salubritate și sănătate publică, îngrădirile în interes cultural, istoric și arhitectural, îngrădirile în interes economic general sau interes fiscal, îngrădirile de apărare a țării, îngrădirile proprietății situate în zona de frontieră, servituțile aeronautice, îngrădiri care rezultă din regimul juridic al apelor sau al pădurilor.

2.5. Argument.

Desigur, enumerarea acestor criterii după care limitările dreptului de proprietate pot să fie împărțite nu trebuie privită cu exclusivism, mai fiind posibile și alte modalități de sistematizare a materiei. Perspectiva oferită de dreptul intern și doctrina juridică română a fost cea care ne-a îndreptățit concluziile privind determinarea criteriilor de clasificare a limitărilor dreptului de proprietate privată, fapt care s-a reflectat și asupra lucrării de față.

Vom analiza în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante îngrădiri aduse dreptului de proprietate , într-o manieră aparent nesistematică raportată la criteriile utilizate mai sus, dar necesară datorită întrepătrunderilor dinamice manifestate în materia limitărilor dreptului de proprietate, care fac uneori mai greu de decelat categoriile acestor limitării.

Capitolul III. Limitările dreptului de proprietate

3.1. Limitări legale

3.1.1. Limitări legale de interes public

În această categorie se pot grupa diferitele restricții care au caracterul
comun de a fi prescrise în vederea unui interes general administrativ. Aceste
restricții sunt felurite și motivele lor sunt foarte diverse. Ele au la bază în general un scop de înfrumusețare, de salubritate, de ordine și siguranță internă, de apărare națională și necesități militare etc.

Astfel sunt așa-zisele servituți edilitare, adică măsurile luate de diferitele legi și regulamente care au ca scop înfrumusețarea și salubritatea orașelor, privitoare la alinierea caselor, la înălțimea clădirilor și numărul etajelor, la construirea, repararea sau dărâmarea clădirilor, la canalizare etc, măsuri cărora trebuie să se conformeze toți proprietarii.

De asemenea sunt măsurile ce se impun acelora ce vor să facă un stabiliment industrial sau în genere o instalație primejdioasă sau insalubră, și care au ca scop nevătămarea siguranței și salubrității publice și a intereselor vecinilor. Tot astfel sunt măsurile edictate pentru paza decenței publice. În sfârșit, autoritatea poate obliga pe proprietarul unei clădiri insalubre să ia măsuri de remediere pentru a înlătura insalubritatea, să-1 oprească a mai închiria clădirea, sau chiar să-i impună dărâmarea.

Limitările legale aduse proprietății într-un interes public sunt numeroase. Printre îngrădirile de acest fel, menționăm:

a) Îngrădiri în interes edilitar și de estetică urbană. În acest sens Legea nr. 50/1991, modificată și republicată, stabilește îngrădiri pentru construcțiile civile, industriale, agricole, sau de orice altă natură privind alinierea, înălțimea și respectarea planului de sistematizare. Construcțiile se vor realiza numai cu respectarea autorizației de construire și a reglementărilor privind proiectarea și executarea construcțiilor iar autorizațiile de construire se eliberează cu respectarea dispozițiilor de urbanism, pe baza certificatului de urbanism și amenajare a teritoriului, a planului de amplasare a construcțiilor, a avizelor legale, precum și a celorlalte documente ce se anexează la cererea pentru eliberarea autorizației de construire. Restricții stabilește și Legea nr. 18/1991 privind amplasarea construcțiilor (art.70)..

b) Îngrădiri în interes de salubritate și sănătate publică, cum sunt obligațiile care rezultă din planul de amenajare a teritoriului, a planului urbanistic general, a planului urbanistic zonal, a planului urbanistic de detaliu și a reglementărilor de urbanism, inclusiv obligațiile cu privire la igiena construcțiilor, la canalizare, la protecția mediului înconjurător;

Art. 11 din Legea nr. 114/1996 prevede că „Locuințele care se realizează de către Consiliile locale se vor amplasa, prin grija acestora pe terenurile aflate în proprietatea unităților administrativ-teritoriale sau pe terenurile aparținând persoanelor fizice beneficiare, în condițiile prevederilor Codului civil, cu respectarea documentațiilor de urbanizare, legal aprobate și cu asigurarea utilităților și dotărilor edilitare necesare condițiilor de locuit".

c) Îngrădiri în interes cultural, istoric si arhitectural. În acest sens, Legea nr. 50/1991, modificată și republicată, art.7 stabilește că pentru autorizarea construcțiilor în zonele asupra cărora s-a instituit un anumit regim de protecție prevăzut în documentațiile de urbanism aprobate, se va proceda în felul următor:

în rezervațiile istorice și de arhitectură, stabilite potrivit legii sau în cazul lucrărilor care modifică monumentele de orice natură, solicitantul va obține avizul Comisiei naționale pentru protecția monumentelor, ansamblurilor și siturilor sau al Departamentului pentru urbanism și amenajarea teritoriului;

în parcurile naționale și rezervațiile naturale, solicitantul va obține avizul Ministerului Mediului;

în zonele unde s-a instituit un alt regim de restricție, solicitantul va obține avizul organelor competente.

Potrivit art.95 din Legea nr. 18/1991, modificată și republicată, monumentele istorice, vestigiile și obiectele arheologice, tezaurele care se vor descoperi la fața solului sau în subsol sunt sub protecția legii. Proprietarii și deținătorii terenurilor sunt obligați să asigure integritatea acestora, să sesizeze organele de stat și să permită efectuarea lucrărilor de cercetare și conservare. Pentru pagubele suferite se vor acorda despăgubiri.

d) Îngrădiri în interes economic general sau interes fiscal. Legea fondului funciar (nr. 18/1991) stabilește unele obligații în scopul de a asigura cultivarea terenurilor și protecția solului (art. 19).

De asemenea, folosirea terenurilor pentru producția agricolă și silvică, inclusiv stabilirea și schimbarea categoriei de folosință a terenurilor arabile, precum și obligațiile pentru ameliorarea terenurilor, sunt supuse unor îngrădiri (art.56-68).

Tot astfel, Legea nr. 18/1991 prevede unele obligații privind folosirea temporară și definitivă a terenurilor în alte scopuri decât producția agricolă și silvică (art.69-82).

Autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, pentru lucrări de interes general, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității (Constituția, art.44, pct.5).

Îngrădiri aduse proprietății care rezultă din regimul juridic al producerii, transportului și folosirea energiei ori din regimul juridic al apelor și folosirea acestora.

Legea nr. 18/1991, art.81, prevede că liniile de telecomunicații și cele de transport și distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum și instalații similare se vor grupa și amplasa de-a lungul căilor de comunicații (șosele, căi ferate), a digurilor, canalelor de irigație și de desecări și a altor limite de teritoriu în așa fel încât să nu stânjenească executarea lucrărilor agricole.

De asemenea, există îngrădiri care rezultă din regimul juridic al activităților de telecomunicații. Astfel, potrivit O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor (care a fost abrogat Legea telecomunicațiilor nr.72/1996),aprobată cu modificări prin Legea nr.591/2002, furnizorii de rețele de telecomunicații electronice autorizați beneficiează de dreptul de a instala, de a întreține, de a înlocui și de a muta orice element ale rețelelor de comunicații electronice pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică și proprietate privată, numai în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute în art. 23.

Titularul dreptului de folosință și titularul dreptului de proprietate sau de administrare nu au dreptul de a refuza accesul persoanelor împuternicite de furnizorii de rețele de comunicații electronice, autorizații în cazul în care acesta se realizează în condițiile stabilite printr-un contract încheiat potrivit prevederilor art. 26 sau prin hotărâre judecătorească pronunțată în condițiile art. 27(art.28, alin.l și alin.2)

În lipsa acordului accesul poate fi autorizat de instanță prin hotărâre judecătorească, iar în caz de urgență pe baza unei ordonanțe președințiale (art. 28, alin.3)

Tot astfel, există îngrădirile care rezultă din regimul juridic al sistemului național de transport al petrolului prevăzut de Legea petrolului nr. 134 din 29 decembrie 1995, cu modificările și completările ulterioare și din regimul juridic al perimetrelor de explorare-exploatare a resurselor de petrol și cel al zonelor de siguranță a acestora prevăzute de aceeași lege. Îngrădiri aduse proprietății care rezultă din regimul juridic de monopol pentru anumite activități, de exemplu, privind producerea, preluarea și comercializarea tutunului.

e) Îngrădiri în interes de apărare a țării, de exemplu, crearea unor zone militare, ori pentru protecția aeroporturilor, porturilor ori alte obiective
economice sau de interes general.

f) Servituțile aeronautice (Decretul nr.95 din 7 martie 1979). Sunt oprite amplasările de lucrări, construcții sau instalații în apropierea locurilor de decolare-aterizare, care pot periclita siguranța zborurilor. Interdicția există și în apropierea stațiilor de protecție a navigației aeriene.

În scopul asigurării siguranței zborului, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței împreună cu autoritățile administrației publice locale stabilesc zonele supuse servituților de aeronautică civilă aferente aerodromurilor și amplasării echipamentelor de protecție a navigației aeriene (art. 76 din O.G. nr. 29/1997-Codul aerian).

Administratorii aerodromurilor, ai echipamentelor de protecție a navigației aeriene, cât și proprietarilor terenurilor, clădirilor și amenajărilor aflate în zonele supuse servitutilor de aeronautică civilă; sunt obligați să respecte restricțiile impuse prin reglementările specifice referitoare la aceste zone.

g)Îngrădirile proprietății situate în zona de frontieră. Activități cum
sunt: mineritul, exploatările de țiței, de gaze, de ape minerale, de ape termale,
exploatările forestiere, balastiere sau de cariere, lucrările de îmbunătățiri fun
ciare și de irigații, îndiguirile, lucrările sau construcțiile pe cursurile de apă, lucrări de asigurare a condițiilor de navigație, construcțiile și amenajările turistice, de agrement sau de altă natură, cercetările sau prospectările geologice, în zona de frontieră, pe adâncimea de 500 metri de la linia de frontieră către interior, se pot executa numai cu avizul direcției teritoriale a poliției de frontieră competente (art. 39, O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată prin Legea nr. 243/2002, ordonanță care a abrogat Legea nr. 56/1992).

Pentru protecția frontierei de stat și a semnelor de frontieră se constituie culoarul de frontieră și fâșia de protecție a frontierei de stat.

Culoarul de frontieră și lățimea acestuia se convine de către statul român cu fiecare dintre statele vecine, astfel încât să asigure vizibilitatea și protecția semnelor de frontieră.

Fâșia de protecție a frontierei de stat se stabilește de la linia de frontieră către interior și are o lățime de 20 metri. La frontiera de apă sau în locurile din imediata apropiere a frontierei de stat, în care terenurile sunt mlăștinoase, supuse erodărilor sau avalanșelor, fâșia de protecție a frontierei de stat se constituie mai în adâncime. Fâșia de protecție a frontierei de stat se constituie și se marchează prin grija administrației publice locale în colaborare cu Poliția de Frontieră Română.

Nu se constituie fâșie de protecție a frontierei de stat la frontierele interne, la țărmul Mării Negre, la Dunăre, pe căile de comunicație și în zonele cu lucrări hidrotehnice situate la frontieră.

Pentru asigurarea executării pazei și controlului trecerii frontierei de stat se constituie zona de frontieră.

Zona de frontieră cuprinde teritoriul aflat pe o adâncime de 30 km față de frontiera de stat și țărmul Mării Negre, către interior.

În județele din interiorul țării unde funcționează aeroporturi și porturi deschise traficului internațional suprafața aeroportului sau a portului cu platformele, imobilele și instalațiile aferente reprezintă zonă supusă regimului de control al poliției de frontieră.

Fâșiile de teren, situate pe o adâncime de 10 km de o parte și de cealaltă a malurilor Dunării interioare, deschisă navigației internaționale, sunt supuse regimului de control al poliției de frontieră.

Culoarul de frontieră și fâșia de protecție a frontierei de stat fac parte din domeniul public al statului și se administrează de către autoritățile administrației publice locale, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Administrația publică locală asigură curățarea și întreținerea culoarului de frontieră, întreținerea și repararea semnelor de frontieră sau, la nevoie, înlocuirea acestora, conform prevederilor documentelor bilaterale încheiate cu statele vecine. Aceste activități se desfășoră la termenele stabilite prin acordurile, convențiile sau înțelegerile de frontieră încheiate cu statele vecine sau, ori de câte ori este nevoie, la cererea și sub supravegherea nemijlocită a Poliției de Frontieră Române.

În fâșia de protecție a frontierei de stat polițiștii de frontieră au dreptul să instaleze mijloace de semnalare a trecerilor peste frontieră și de supraveghere a liniei de frontieră. Dacă situația o impune, pentru termene limitate, până la dispariția stării care determină necesitatea, în fâșia de protecție a frontierei de stat se pot face și alte lucrări necesare în vederea îndeplinirii atribuțiilor de către polițiștii de frontieră.

Suprafețele de teren cuprinse între fâșia de protecție a frontierei de stat și culoarul de frontieră sau malul apelor, după caz, se administrează de către persoanele fizice sau juridice cărora le aparțin, cu respectarea normelor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 105/2001, privind frontiera de stat a României.

Accesul persoanelor în fâșia de protecție a frontierei de stat până la culoarul de frontieră sau malul apelor, după caz, este permis în baza documentelor de identitate, cu aprobarea administrației publice locale și cu avizul șefului formațiunii locale a poliției de frontieră.

Accesul persoanelor pentru efectuarea unor activități dincolo de fâșia de protecție a frontierei de stat, în situația în care aceasta se constituie mai în adâncime, precum și în insulele și ostroavele aparținând statului român, situate în apele de frontieră, este permis numai prin locurile și în condițiile stabilite de administrația publică locală și cu avizul șefului formațiunii locale a poliției de frontieră.

h) Alte îngrădiri în interes de utilitate publică:

privind cărarea pe marginea apelor navigabile;

construcțiile trebuie să respecte o distanță minimă de calea ferată;

îngrădiri care rezultă din regimul juridic al pădurilor;

îngrădiri care rezultă din regimul juridic al apelor;

îngrădiri care rezultă din regimul juridic al construirii drumurilor.

Potrivit Legii apelor nr. 107/1996, modificată și completată prin O.U.G. nr. 107/2002, Legea nr. 404/2003 și Legea nr. 310/2004, pe malurile apelor aparținând domeniului public dacă nu sunt impuse restricții, orice persoană are dreptul de acces liber, pe propria răspundere, pentru plimbare sau recreere, fără a produce prejudicii apelor, albiilor, malurilor și riveranilor (art. 25, alin.l)

Circulația pe cursurile de apă, lacuri naturale sau pe mare cu bărci de agrement fără motor, se efectuează liber, cu respectarea drepturilor riveranilor și reglementărilor legale (art.25 alin.4).

Orice activitate pe luciu de apă, în albii minore, arii protejate ori în zone de protecție, inclusiv navigația, plutăritul, flotajul, exploatarea agregatelor minerale sau recoltarea stufului, precum și exploatarea fondului piscicol și pescuitul sportiv se vor realiza astfel încât să nu producă efecte negative asupra apei, malurilor și albiilor cursurilor de apă, malurilor și cuvetelor lacurilor, monumentelor naturii, construcțiilor, lucrărilor sau instalațiilor existente în albii și să influențeze cât mai puțin folosirea apelor de către alți utilizatori. În nici o situație nu este permisă deteriorarea calității apei (art.27 în redactarea Legii nr. 310/2004 pentru modificarea Legii apelor nr. 107/1996).

Dar legea prevede o serie de servituți:

deținătorii terenurilor în aval sunt obligați să primească apele ce se scurg în mod natural de pe terenurile situate în amonte (art.26 alin.l).

riveranii sunt obligați să acorde drept de servitute, având în vedere zone anume stabilite de comun acord cu Regia Autonomă "Apele Române",

Iar a percepe taxe, pentru:

trecerea sau circulația personalului cu atribuții de serviciu în gospodărirea apelor;

amplasarea, în albie și pe maluri, de borne, repere, aparate de măsură și control precum și accesul pentru întreținerea acestora;

transportul și depozitarea temporară a materialelor și utilajelor pentru intervenții operative privind apărarea împotriva inundațiilor;

transportul și depozitarea temporară de materiale, utilaje, precum și circulația acestora și a personalului în cazul executării de lucrări.

Dacă prin executarea acestor lucrări se produc pagube, deținătorii terenurilor au dreptul la despăgubiri.

Plantarea sau tăierea arborilor sau arbuștilor de pe terenurile situate în albiile majore ale cursurilor de apă și pe țărmul mării, fără avizul de gospodărire a apelor și avizul organelor silvice de specialitate, este interzisă (art.30 alin.l).

i) Îngrădiri privind unele bunuri mobile, de exemplu, nu pot fi vândute liber de particulari, ori nu pot fi folosite decât în anumite condiții, din care amintim:

medicamentele și substanțele toxice;

stupefiantele;

armele și munițiile;

bunurile din fondul arhivistic;

bunurile din patrimoniul național-cultural.

Bunurile culturale mobile pot fi proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale sau proprietate privată a persoanelor fizice și a persoanelor juridice de drept privat. Asupra bunurilor culturale mobile se pot constitui, potrivit formei de proprietate, în condițiile legii, un drept de administrare sau alte drepturi reale (art.5 din legea nr. 182 din 27 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil). Această lege prevede pentru proprietari, titularii altor drepturi reale sau ai drepturilor de administrare și deținătorii cu orice titlu ai bunurilor culturale mobile unele drepturi și obligații (art.l6, 22, 23, 24, 27-31). De asemenea, legea reglementează circulația juridică a bunurilor culturale mobile (art.32-44). Bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului ori a unităților administrativ-teritoriale sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile (art.32). Persoanele fizice și juridice de drept privat pot împrumuta instituțiilor sau persoanelor juridice de drept privat în condițiile dreptului comun și ale prezentei legi, bunuri culturale mobile clasate (art.33, alin.2). Bunurile culturale mobile clasate, aparținând cultelor religioase, pot fi împrumutate instituțiilor publice specializate, în condițiile dreptului comun și ale prezentei legi, cu aprobarea șefilor de cult (art.33, alin.3). Vânzarea publică a bunurilor culturale clasate, aliate în proprietate privată, sau intermedierea vânzării se efectuează numai prin agenți economici autorizați, cu respectarea prezentei legi (art.35, alin.2). Bunurile culturale mobile clasate în tezaur, aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, pot fi exponate numai temporar (art.38 alin.2). Exportul temporar sau definitiv al bunurilor culturale clasate sau neclasate se efectuează numai pe baza certificatului de export (art.37, alin.2). Schimbul bunurilor culturale mobile se poate face în condițiile art.39, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor și este aprobat prin hotărâre a Guvernului, inițiată de Ministerul Culturii (art.39, alin.4). Bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice descoperite în cadrul unor lucrări sistematice sau descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice intră în proprietatea publică, potrivit dispozițiilor legale (art.45. alin.l).

Cercetările arheologice se pot efectua pe un teren proprietate privată aparținând unei persoane fizice sau persoane juridice de drept privat numai cu acordul proprietarului, iar în lipsa acestuia, pe baza unei autorizații dată de instanța judecătorească (art.47). Proprietarul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile produse ca urmare a cercetărilor efectuate. Despăgubirile se acordă anterior începerii lucrărilor (art.47).

Persoanele fizice care au descoperit întâmplător bunuri din categoria celor prevăzute la art.45 alin. 1 sunt obligate să le predea, în termen de 48 de ore de la descoperire, primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială s-a făcut descoperirea (art.48 alin.l).

Potrivit O.U.G. nr.228 din 30 noiembrie 2000 privind protejarea monumentelor istorice, aceste monumente istorice sunt bunuri imobile, construcții și terenuri, care pot aparține domeniului public sau privat al stalului sau uni- tăților administrativ-teritoriale sau pot fi proprietate privată a persoanelor juridice (art.2 și 4). Dreptul de proprietate asupra monumentelor istorice aparținând domeniului public este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil (art.4). Monumentele istorice aparținând domeniului privat pot face obiectul circuitului civil (art.4).

Exproprierea monumentelor istorice nu poate fi inițiată și nicio servitute nu poate fi instituită și aplicată monumentelor istorice și zonelor lor de protecție fără avizul Ministerului Culturii. Aplicarea de servituți care au drept consecință desființarea, distrugerea parțială sau degradarea monumentelor istorice și a zonelor lor de protecție este interzisă (art.9).

Desființarea, distrugerea parțială sau degradarea monumentelor istorice sunt interzise (art.11).

Intervențiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza și cu respectarea avizului emis de Ministerul Culturii (art.23).

3.1.2. Limitări legale de interes privat

Caracterul absolut al dreptului de proprietate conferă titularului totalitatea prerogativelor acestui drept. Totuși, așa cum s-a afirmat, absolutismul dreptului de proprietate consacrat în art. 480 C.civ. este relativ deoarece este dezmințit chiar de textul invocat.

Existența pluralității titularilor dreptului de proprietate presupune și existența raporturile de vecinătate. Vecinătatea a două proprietăți creează o stare de fapt din care rezultă anumite obligații ale unui proprietar față de celălalt proprietar și anumite restricții ale dreptului fiecăruia dintre ei. Art. 44 alin. (7) din Constituția României stabilește că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

Cele mai importante limitări care decurg din raporturile de vecinătate sunt reprezentate de servituți. Potrivit art. 576 C.civ. servitutea este „o sarcină impusă unui imobil pentru uzul și utilitatea altui imobil având un alt stăpân”. Dreptul de servitute a fost definit ca fiind acel drept real principal, perpetuu și indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fon aservit sau dominant, pentru uzul și utilitatea altui imobil numit fond dominant, imobile care aparțin unor proprietari diferiți.

Potrivit clasificării pe care Codul civil o face în art. 577, utilizând criteriul modului lor de constituire, servituțile sunt: naturale, legale și cele stabilite prin fapta omului. Așa cum s-a remarcat, doar servituțile stabilite prin fapta omului reprezintă adevărate servituți, servituțile naturale și cele legale fiind doar limitări ale dreptului de proprietate.

Analizând în detaliu elementele care alcătuiesc cele trei categorii de servituți, menționăm principalele limitări ale drepturilor de proprietate care decurg din raporturile de vecinătate cu caracter de drepturi reale.

A. Servituțile naturale

Servitutea de scurgere a apelor naturale (art. 578 C.Civ.) constă în faptul că locurile inferioare sunt supuse a primi apele ce curg firești din locurile superioare fără ca mâna omului să fi contribuit la aceasta. Această îngrădire nu se referă, deci, la apele ce s-ar scurge de pe streașină unei case ce ar fi situată pe un loc superior și nici la apele ce ar proveni dintr-o fabrică situată pe un asemenea loc.

Proprietarul fondului inferior trebuie să sufere această scurgere, fără a putea cere vreo despăgubire (chiar fondurile domeniului public sunt supuse la această servitute).

Mai mult, art. 578 C. civ. mai prevede că proprietarul inferior nu poate ridica stavilă ca să oprească această scurgere, iar proprietarul superior nu poate face nici o lucrare spre agravarea servituții fondului inferior.

Făcându-se o aplicare, în practică, a acestor dispoziții, s-a decis că proprietarul fondului inferior nu este obligat să sufere trecerea apelor naturale decât dacă scurgerea este un fenomen natural, independent de fapta omului. Ca atare, prevederile art. 578 C. civ. nu sunt aplicabile când scurgerea a fost provocată prin lucrări făcute de om, de exemplu prin facerea unor șanțuri pentru scurgerea apelor murdare.

De asemenea, nu poate fi vorba de servitute naturală când deversarea apelor se face prin burlane sau jgheaburi; în acest caz, conform art. 615 C. civ., proprietarul trebuie să facă burlanele sau jgheaburile „astfel încât apele din ploi să se scurgă pe terenul său, sau pe ulițe, iar nu pe locul vecinului". Prin urmare, pentru ca scurgerea să fie naturală este necesar: ca apele să fie naturale (nu ape uzate), adică să provină de la ploaie sau izvoare (apele murdare și cele menajere nu sunt ape naturale) și, de asemenea, trebuie ca apele naturale să fi căzut pe fondul dominat și numai apoi să se scurgă (dar fără intervenția omului)pe fondul inferior, urmând panta naturală a terenului.

O altă aplicație practică a prevederilor art. 578 C. civ., se referă la interdicția proprietarului fondului inferior de a ridica stavile care să oprească scurgerea, în această privință s-a decis că proprietarul fondului inferior nu poate nici să îngreuneze scurgerea apelor de pe fondul superior, prin lucrările ce le face, de exemplu dacă el uzează de dreptul său de a se îngrădi, va trebui să lase în zid sau îngrădire deschideri suficiente pentru trecerea apei.

În literatura juridică se adaugă, însă, că proprietarul inferior nu are nici o altă obligație pozitivă, cum ar fi aceea de a face lucrări pentru a asigura scurgerea, dar el trebuie să sufere nu numai scurgerea apei propriu-zise, dar și materialele aduse de apă: nămol, nisip, etc.

În schimb, proprietarul inferior are dreptul să facă pe propriul său fond orice lucrări pentru a-și ușura această sarcină, cu condiția de a nu vătăma pe vecinii săi sau pe proprietarul fondului superior.

Servitutea izvoarelor se referă la obligația (art.579 C.civ.) Proprietarului care are un izvor pe proprietatea sa de a se folosi de acesta, fără a vătăma dreptul proprietarului fondului inferior. Proprietarul care are izvor pe proprietatea sa nu-i poate schimba cursul dacă izvorul dă apa locuitorilor unei localități (art.581 C.civ.)

Alături de reglementările C.civ., mai amintim prevederile constituționale (art. 136 alin.3) potrivit cărora apele cu potențialul lor energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public sunt proprietate exclusiv publică.

Potrivit legii apelor din 1924, proprietarul fondului se putea folosi de apa naturală de pe fondul său, însă numai în limita nevoilor sale, dreptul său suferind o restricție când exista un interes public de a întrebuința apa în folosul general. Astfel, dacă, de exemplu, exista un caz de lipsă de apă de băut, adăpat sau pentru alte nevoi casnice, legea prevedea că folosința proprietarului poate fi restrânsă în interesul general, acordându-i-se proprietarului dreptul de a cere despăgubiri, dacă suferă o pagubă reală de pe urma interdicției impuse. De asemenea, dacă apa urmează a fi folosită pentru a avea o forță motrice și folosirea apelor arteziene, se putea introduce o nouă restricție, acordându-se proprietarului folosința lor decât pe baza unei autorizații (art. 2 al legii).

În prezent, dispozițiile din Codul civil referitoare la ape trebuie considerat ca fiind implicit, modificate (dacă nu chiar abrogate) de Legea nr. 107/1996 privitoare la ape.

Potrivit art. 1 al Legii nr. 107/1996, „apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element indispensabil pentru viață și pentru societate, materie primă pentru activități productive, sursă de energie și cale de transport, factor determinat în menținerea echilibrului ecologic. Apele fac parte integrantă din patrimoniul public. Protecția, punerea în valoare și dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes general.

Dreptul de folosință, cât și obligațiile corespunzătoare rezultate din protecția și conservarea resurselor de apă vor fi exercitate în conformitate cu prevederile acestei legi…"

Prin art. 3 al legii se face, însă, precizarea că aparțin domeniului public doar apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km, albiile minore cu lungimi mai mici, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Dar, proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanță cu condițiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv.

Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, ce se exercită prin Ministerul Agriculturii, Apelor și Pădurilor și Mediului (art. 4 din Legea nr. 107/1996).

În raport cu cele expuse mai înainte, considerăm că, în prezent, servitutea izvoarelor, nu ar mai trebui clasificată în categoria servituților naturale, ci în cea a „servituților legale".

Dreptul de grănițuire (art. 584 C.civ.) îndreptățește pe orice proprietar de a impune vecinului său să-și grănițuiască proprietatea sa, adică să-i fixeze linia de despărțire, de hotar, prin semne exterioare vizibile, respectiv prin pietre de hotar sau alte semne cu asemenea destinație.

Fixarea hotarului este o operație necesară și utilă, pentru că în acest mod se determină cu precizie suprafața respectivă a fondurilor, punându-se capăt sau prevenindu-se contestațiile și încălcările reciproce, între vecini, a dreptului de proprietate. Prin art. 584 C. civ. se prevede că orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite cu a sa. Deci, grănițuirea este în același timp un drept și o obligație pentru fiecare proprietar față de vecinul său. Chiar statul și persoanele juridice publice pot fi obligate să procedeze la grănițuire.

Dreptul fiecărui proprietar de a obliga pe vecinul său să procedeze la grănițuire, reprezintă pentru el doar o „facultate" pe care o poate exercita sau nu, în orice moment. De aceea, acest drept nu se prescrie, chiar dacă proprietarul nu a făcut uz de el mai mult de 30 de ani. Proprietatea nu se stinge prin neuz; or, grănițuirea nu este decât un atribut al proprietății, nu o adevărată servitute, așa încât este imprescriptibilă ca și proprietatea.

"Grănițuirea propriu-zisă" adică așezarea semnelor despărțitoare, este o operație care constituie un simplu act de administrare și, în consecință, administratorii bunurilor altuia, precum și minorii emancipați pot proceda la facerea ei. De exemplu, o poate cere, fără autorizația consiliului de familie și a autorității tutelare. La fel nu au nevoie de autorizație sau asistență risipitorii și cei slabi de minte. Dar, se face sublinierea că toți aceștia pot proceda la grănițuire fără autorizație, doar dacă operația de grănițuire se face prin bună înțelegere; în caz de grănițuire făcută prin judecată, ei vor avea nevoie de autorizație sau asistență, fiindcă ei nu pot sta în justiție fără autorizație sau asistență.

Grănițuirea poate comporta o serie de operațiuni: examinarea titlurilor de proprietate pentru a se putea determina cuprinderea fondurilor (întinderea, suprafețele fondurilor); măsurătoarea și arpantajul (calculul suprafețelor); apoi însemnarea și tragerea hotarului pe teren.

Art. 584 C. civ. prevede că în ceea ce privește cheltuielile grănițuirii, acestea se împart pe jumătate între proprietarii vecini. Această regulă se aplică ori de câte ori grănițuirea este simplă (adică se mărginește la așezarea hotarului, fără a se ridica probleme de proprietate); în acest caz, cheltuielile se împart pe jumătate, indiferent de întinderea comparativă a fondurilor. Când însă grănițuirea se combină cu o chestiune de proprietare, nu se mai aplică regula prevăzută de art. 584 C. civ., în acest caz fiind nevoie să se determine, în prealabil, suprafața exactă a fiecărei proprietăți printr-o serie de măsurători precise (arpantajul); cheltuielile pot fi ridicate și atunci ele se calculează proporțional cu suprafața fondurilor, căci ar fi nedrept ca proprietarul fondului mai mic să contribuie cu o sumă egală cu aceea cu care contribuie proprietarul fondului mai mare.

Am arătat mai sus că grănițuirea poate fi efectuată prin bună înțelegere, dar când unul dintre proprietari refuză să ia parte la grănițuire sau să contribuie la cheltuieli, celălalt proprietar poate să recurgă la judecată (pe baza art. 584 C. civ.), pentru a-l obliga astfel pe vecin să participe la grănițuire (inclusiv la cheltuieli). Este vorba de „acțiunea în grănițuire" (sau pentru reglare de hotare).

Acțiunea în grănițuire este de competența judecătoriei (art. 1 C. pr. civ.).

Acțiunea în grănițuire nu trebuie confundată cu „acțiunea în strămutare de hotare", care este o acțiune posesorie.

Proprietarul poate cere grănițuirea chiar când există o îngrădire, între fonduri, dacă această îngrădire nu a fost ea însăși așezată în urma unei operațiuni de grănițuire regulată.

Când acțiunea în grănițuire se mărginește la stabilirea hotarului, fără să se ridice vreo chestiune de revendicare de proprietate, hotărârea nu are puterea de a prejudeca chestiuni de proprietate. În consecință, un proprietar poate să pornească ulterior o acțiune în revendicare, chiar în urma unei grănițuiri, fără ca pârâtul să-i poată opune autoritatea lucrului judecat în cadrul acțiunii de grănițuire, obiectul revendicării fiind diferit de acel al grănițuirii.

Hotărârea de grănițuire este declarativă, nu atributivă de drepturi, motiv pentru care nici nu este supusă publicității imobiliare.

Dreptul de îngrădire (art. 585 C.civ) presupune dreptul proprietarului de a-și îngrădi proprietatea și de a obliga pe vecinul său de a contribui la efectuarea acestei operațiuni. O altă prevedere relevantă a Codului civil statuează că, în orașe, orice proprietar poate obliga pe vecinul său să contribuie la clădirea și repararea îngrădirii ce desparte casele, curțile și grădinile lor (art. 600 C.civ.). "Dreptul de îngrădire" este dreptul oricărui proprietar de a-și putea îngrădi proprietatea, cu restricția însă, rezultând din art. 615 C. civ. relativă la obligația de a lăsa liberă scurgerea apelor (situație la care ne-am referit mai pe larg mai sus).

Dreptul de îngrădire nu poate suferi alte restricții decât acelea care ar deriva din convenții sau din existența unor servituți naturale sau legale de scurgere sau de trecere.

În literatura juridică se face observația că dreptul de îngrădire nu are nimic comun cu o servitute, ci este un simplu atribut al dreptului de proprietate (care face parte din dreptul proprietarului de a se folosi în mod liber de fondul său). Art. 525 C. civ. l-a consacrat tocmai pentru a suprima niște servituți anterioare care restrângeau dreptul proprietarului, servituți și restricții care au dispărut odată cu vechiul regim feudal care impunea proprietarilor obligația de a respecta dreptul de vânătoare al seniorului și uzul rural de a pășuna vitele pe locurile neîngrădite.

Deși art. 600 C. civ. vorbește despre îngrădire în mod general, în practica judiciară s-a decis că obligația de a contribui la clădirea și repararea îngrădirii nu există decât pentru zid, nu și pentru alte îngrădiri, cum ar fi, de exemplu, un gard de scânduri.

Art. 600 C. civ. stabilește și înălțimea îngrădirii, dispunând că „ea se va hotărî după regulamentele particulare sau după obiceiul obștesc, iar în lipsă de reglementare și de obicei, înălțimea zidului va fi de cel mult 2 metri socotindu-se și coama".

Textul echivalent din Codul civil francez (art. 663), de unde a fost inspirat textul art. 600 din Codul civil român, prevede că în lipsă de reglementări sau uzanțe, orice zid de separare între vecini va avea „cel puțin 32 de decimetri (10 picioare) înălțime, inclusiv coama.

Pornind de la textul din Codul civil francez, unii autori au susținut că legiuitorul român a comis o eroare când a fixat înălțimea la „cel mult" 2 metri, în realitate el voind să spună „cel puțin" 2 metri, așa cum spune legiuitorul francez.

Dreptul la îngrădire se poate exercita prin bună învoială sau prin judecată, stabilindu-se, în prealabil, felul materialelor, locul, cheltuielile etc.

O problemă controversată există în legătură cu posibilitatea pe care ar avea-o de a se putea elibera de servitutea de a întreține îngrădirea renunțând la orice drept asupra zidului și terenului pe care este ridicat zidul.

Dificultatea provine din cauza contradicției aparente ce ar exista între art. 593 C. civ. și art. 600 C. civ.

Potrivit art. 593 C. civ. fiecare coproprietar al unui zid comun poate să se elibereze de obligația de contribuție la repararea și reclădirea zidului, renunțând la dreptul său.

Art. 600 C. civ. prevede că „fiecare poate în orașe și suburbii, a îndatora pe vecinul său, a contribui la clădirea și repararea îngrădirii ce desparte casele, curțile și grădinile lor…"

Alți autori, urmați de jurisprudența franceză și belgiană, au considerat că facultatea de a se sustrage de la contribuția de întreținere prin renunțarea la comunitate există chiar în cazul prevăzut de art. 600 C. civ., în sensul că și în orașe și suburbii un proprietar poate să se elibereze de această obligație dacă abandonează locul necesar pe care se va ridica sau este deja ridicată îngrădirea, precum și orice drept asupra îngrădirii.

Dreptul de a îngrădi, precum și acela, corelativ, de a obliga pe vecin să contribuie la îngrădire, fiind simple facultăți derivând din dreptul de proprietate, nu se pot prescrie prin neuz.

B. Servituțile legale.

Servitutea de trecere (art. 616 – 619 C.civ.) Proprietarul al cărui loc este înfundat, adică fără ieșire la calea publică, poate pretinde pe locul vecinului său un drept de trecere la calea publică, pentru exploatarea propriului fond, cu obligația de a-l despăgubi de pagubele pe care le poate cauza. Exercitarea dreptului de trecere trebuie să urmărească posibilitatea realizării cel mai scurt drum la calea publică iar la alegerea locului de trecere trebuie să aibă în vedere să se producă cea mai puțină pagubă aceluia pe al cărui teren urmează să aibă trecerea la calea publică. "Servitutea de trecere" este o importantă servitute legală de interes privat care merită a fi aprofundată, fiind de largă aplicare.

În literatura juridică se atrage atenția că trebuie făcută diferențierea între două sintagme care în mod obișnuit sunt utilizate cu înțelesuri echivalente: „dreptul legal de trecere" și „servitutea legală de trecere".

Se arată că există o diferență între dreptul de trecere, în ansamblul său, și ipotezele în care se manifestă acest drept, servitutea legală de trecere propriu-zisă fiind una dintre aceste ipostaze.

Deci, trebuie să se facă distincție, în funcție de context, între „servitutea legală de trecere stricto sensu" și „servitutea legală de trecere lato sensu (numai aceasta din urmă fiind echivalentă cu noțiunea de „drept legal de trecere".

Într-adevăr, dreptul legal de trecere, așa cum remarcă autorul citat, are multe înfățișări: mai întâi, este vorba de dreptul de a cere recunoașterea servituții de trecere; apoi, este vorba de servitutea legală de trecere „stricto sensu" (cea de care ne vom ocupa în continuare); în al treilea rând, este vorba de dreptul de a cere modificarea servituții legale de trecere și, în sfârșit, este vorba de o extensiune a primelor două înfățișări în legătură cu accesul temporar pe terenul vecin pentru repararea și întreținerea construcției proprii.

Vom trece în revistă aceste ipostaze (aspecte) pentru a se putea avea o viziune de ansamblu cu privire la „dreptul de trecere", în acest context înțelegându-se mai bine instituția „servituții legale de trecere stricto sensu".

Dreptul de a cere stabilirea servituții legale de trecere constă în dreptul proprietarului unui teren care devine „înfundat" de a cere stabilirea „servituții legale de trecere stricto sensu.

Acest drept are caracter potestativ (constituie o simplă facultate), dar spre deosebire de cele mai multe drepturi potestative, dreptul de a cere accesul la calea publică nu duce prin simpla sa exercitare, adică prin voința unilaterală a proprietarului locului înfundat, la stabilirea servituții legale de trecere stricto sensu.

Legea stabilește doar criteriile pentru selectarea căii de acces pe un teren vecin, respectiv „criteriul lungimii minime", cumulat cu „criteriul prejudiciului minim", aceste două criterii legale explicite fiind completate de un alt criteriu implicit „criteriul necesității".

Cu alte cuvinte, servitutea legală de trecere stricto sensu se stabilește doar în măsura necesară pentru exercitarea rezonabilă a dreptului de proprietate asupra locului înfundat.

Dar, aplicarea acestor criterii nu este la latitudinea (arbitrară) a proprietarului locului înfundat, pe lângă voința acestuia mai fiind necesară și fie voința proprietarului terenului vecin, fie voința judecătorului, fie posesiunea îndelungată (uzucapiunea).

Așadar, dacă părțile convin asupra locului pe care se stabilește să se exercite servitutea de trecere, nu mai este necesară nici o altă cenzură în legătură cu îndeplinirea celor trei criterii sus-menționate (necesitatea exploatării, lungimea minimă și prejudiciul minim).

Dacă însă nu se poate obține acordul proprietarului locului vecin, prin bună înțelegere, proprietarul locului înfundat are dreptul să ceară instanței judecătorești să stabilească servitutea legală de trecere stricto sensu, inclusiv sub aspectul locului și al întinderii acestuia.

Stabilirea locului pe care se va exercita servitutea implică, în ipoteza în care sunt mai multe terenuri vecine aparținând unor proprietari diferiți, și alegerea terenului pe care se va exercita servitutea. Dacă dreptul de trecere se exercită deja pe terenul unui vecin, proprietarul locului înfundat nu mai poate pretinde exercitarea acestui drept pe terenul altor vecini.

Chiar dacă există mai mulți vecini, iar dreptul de trecere nu este încă stabilit, proprietarul terenului înfundat încă nu poate alege în mod arbitrar vecinul pe al cărui teren urmează să exercite trecerea. Această alegere trebuie să se facă ținându-se seama de calea cea mai scurtă la drumul public și cea mai puțin împovărătoare pentru proprietarul pe al cărui teren se poate exercita dreptul de trecere, în astfel de cazuri judecătorul fiind cel care va decide pe baza unei cercetări la fața locului sau pe baza unei expertize.

Așadar, s-a apreciat că și în situația în care s-a stabilit locul de trecere prin convenție sau prin hotărâre judecătorească servitutea legală de trecere stricto sensu poate fi stabilită, pe temeiul prescripției achizitive, în alt loc care a fost utilizat timp de 30 de ani pentru trecerea fără opunerea proprietarului vecin. Și, chiar mai mult, servitutea legală de trecere stricto sensu poate fi dobândită (în privința locului pe care se exercită) prin uzucapiune, chiar dacă acest loc este un teren proprietate publică sau afectat de un regim juridic de inalienabilitate.

Dreptul de a cere și exercita servitutea legală de trecere stricto sensu încetează în momentul în care încetează „situația de loc înfundat". Într-adevăr, situația de loc înfundat nu este eternă, un teren putându-se afla în situația de loc înfundat pe o perioadă de timp mai îndelungată sau mai scurtă. De pildă, dacă un teren devine înfundat ca urmare a revărsării apelor, pentru o perioadă de câteva luni, proprietarul său poate cere să exercite dreptul său de trecere, conform art. 616 – 619 C. civ., pe terenul unui vecin, dar numai până în momentul în care încetează situația de loc înfundat.

Odată stabilite locul și întinderea servituții legale de trecere stricto sensu, aceasta se poate exercita în mod efectiv. Din acest moment, proprietarul locului înfundat are, asupra terenului vecinului său, un drept asemănător unui dezmembrământ al proprietății.

Proprietarul terenului pe care se exercită servitutea poate să ceară schimbarea conținutului acesteia, de exemplu, pentru efectuarea unor lucrări necesare pentru repararea fondului său, cu condiția ca noua cale de trecere să fie la fel de comodă pentru proprietarul locului înfundat.

În literatura juridică și practica judiciară s-a considerat, în mod constant, că dreptul de trecere trebuie interpretat extensiv, în sensul că în temeiul prevederilor art. 616 C. civ., proprietarul unui loc înfundat poate să treacă pe terenul proprietatea vecinului pentru a executa lucrările de reparație sau de întreținere la construcția proprie.

Dacă, însă, nu este vorba de un loc înfundat, nu vor mai putea fi invocate, prin analogie, prevederile art. 616 C. civ., așa încât va fi necesară convenția părților.

Conform art. 616 C. civ. „proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona".

De regulă, trebuie să se utilizeze calea cea mai scurtă pentru ieșirea la drumul public, cu excepția cazului în care o altă cale ar pricinui un prejudiciu mai mic proprietarului pe al cărui teren se exercită dreptul de trecere (art. 617 și art. 618 C. civ.).

Prin „loc înfundat" se înțelege un fond înconjurat din toate părțile de alte fonduri, care nu are, deci, nici o ieșire directă la calea publică. Într-un asemenea caz, art. 616 C. civ., dă proprietarului locului înfundat dreptul de a trece peste fondul vecinului, pentru a ieși la calea publică; vecinul va suferi, așadar, o servitute de trecere.

Servitutea de trecere există în favoarea oricărui loc înfundat, fie el îngrădit sau neîngrădit, clădit sau neclădit, urban sau rural; ea poate exista, de asemenea, în sarcina oricărui fond alăturat cu un loc înfundat, chiar în sarcina unui fond aparținând domeniului public.

Art. 616 C. civ. acordă dreptul de trecere peste locul vecinului „pentru exploatarea fondului". Textul nu specifică despre ce fel de exploatare este vorba, așa încât în practica judiciară s-a recurs la o interpretare extensivă a acestui text, decizându-se că este vorba atât de exploatare agricolă, cât și de exploatarea industrială.

S-a mai decis că trecerea trebuie acordată pentru a putea ajunge la locul înfundat și a umbla pe el, independent de orice exploatare propriu-zisă. S-a admis chiar trecerea pe fondul vecinului pentru a face unui imobil reparații de întreținere, în cazul când efectuarea acestora nu era imposibilă, fără trecerea pe fondul vecin.

Spre deosebire de celelalte servituți legale, servitutea de trecere nu este gratuită, art. 616 C.civ. prevăzând că proprietarul fondului înfundat este obligat să despăgubească pe proprietarul fondului aservit, dacă acesta suferă vreo pagubă, iar despăgubirile sunt proporționale cu prejudiciul suferit.

Aceste despăgubiri nu se stabilesc în raport cu folosul pe care l-ar avea proprietarul fondului dominant ca urmare a exercitării dreptului de trecere; dacă vecinului nu i se cauzează o pagubă sau dacă înfundarea locului este cauza unui act de înstrăinare al proprietarului fondului aservit (vânzare,donație, schimb, etc.), al unui testament, al unui act de partaj ori al unui alt asemenea act, proprietarul locului înfundat nu datorează nicio despăgubire.

Valoarea despăgubirii se fixează fie prin bună învoire, fie pe cale judecătorescă, pe baza unei expertize, cheltuielile necesare pentru efectuarea expertizei revenind titularului dreptului de trecere.

Pagubele cauzate vecinului vor fi apreciate și în funcție de durata servituții de trecere, dacă acesta poate fi estimată în momentul stabilirii ei. În acest caz, despăgubirea va fi stabilită printr-o sumă globală; dacă nu se poate face o estimare globală, întrucât nu se poate anticipa durata servituții de trecere este preferabil să se plătească o sumă anuală.

Prescripția dreptului vecinului de a cere despăgubiri nu împiedică în nici un fel exercitarea servituții legale de trecere stricto sensu.

În cazul încetării servituții de trecere, ca urmare a desfundării locului, s-a apreciat că proprietarul care a plătit despăgubirea într-o sumă globală are dreptul la o restituire parțială, prin deducerea valorii pagubei suferite de vecin în raport cu durata efectivă a servituții (cel care cere restituirea având, desigur, obligația de a dovedi că a plătit-o).

Servitutea legală de trecere fiind stabilită prin lege, nu poate fi vorba de dobândirea ei prin uzucapiune. S-a pus însă problema dacă nu se poate dobândi prin uzucapiune modul ei de exercitare, adică locul pe unde se face și felul în care se face (pe jos, cu vehicul etc.) Noul text al art. 685 C. civ. francez dă un răspuns afirmativ acestei chestiuni.

Conținutul acestui text este următorul „L'assiette et le mode de servitude de passage pour cause d'enclare sont determines par trente ans d'usage continu".

În Codul civil român nu găsim un text similar, dar în literatura juridică se apreciază că soluția este conformă cu rațiunea juridică și, prin urmare, când timp de 30 de ani proprietarul fondului înfundat a trecut mereu prin același loc și în același mod, el ar trebui să dobândească definitiv dreptul de a trece în acel mod și pe acel traiect, fără ca proprietarul fondului aservit să mai poată cere schimbarea locului prin care se face trecerea și felul ei. Se atrage, însă, atenția că deși soluția este logică și echitabilă, ea este, totuși, în contradicție cu regula admisă pentru servituțile stabilite prin fapta omului, potrivit căreia nici servitutea, nici modul de a o exercita, nu se pot uzucapa când servitutea nu este în același timp continuă și aparentă; or, servitutea de trecere este necontinuă.

Nu trebuie însă confundată uzucapiunea felului în care se exercită trecerea, cu uzucapiunea servituții ( care nu poate opera, servitutea fiind legală). Prin urmare, atunci când trecerea s-a exercitat timp de 30 de ani, ea se stinge dacă fondul încetează de a mai fi înfundat.

Servitutea de vedere (art. 611 – 614 C. Civ.) Potrivit prevederilor Codului civil un proprietar nu poate să-și deschidă o vedere dreaptă deasupra proprietății vecinului său prin ferestre, balcoane, terase etc deschise paralel cu linia despărțitoare ce separă proprietatea sa de cea a vecinului, decât dacă între zidul în care se găsește fereastră ori între linia exterioară a balconului, terasei etc. și între linia despărțitoare, există o distanță prevăzută de lege.

Art. 611 C. civ. prevede că nici unul dintre vecini nu poate face ferestre sau deschideri într-un zid comun, fără consimțământul celuilalt.

Art. 612 și 613 C. civ. se ocupă de „vedere" și se impune ca ele să fie la o oarecare distanță de limita proprietății vecine, chiar dacă zidul în care sunt făcute aparține în întregime proprietarului care le-a făcut. Diferența la care se pot deschide vederi variază după cum vederile sunt drepte sau piezișe.

În Codul civil francez (sursă de inspirație pentru Codul civil român) se deosebesc două feluri de deschideri: „vues" (la noi „vederi") care sunt deschideri prin care pătrund nu numai lumina și aerul, ci dau și o vedere asupra fondului vecin, și „jours" (la noi „lumini") care sunt deschideri care nu procură o vedere spre vecin, ele neservind decât pentru a aduce lumină.

Codul civil român nu a reglementat decât „vederile" așa încât s-a pus problema regimului juridic al deschiderilor pentru „lumini".

În această situație, în lipsa unui text expres, în practica judiciară s-a adoptat soluția aplicării prin analogie, a unei reguli identice aceleia pe care legea o prescrie pentru „vederi" asimilându-se, așadar, luminile cu vederile.

Soluția a fost criticată în literatura juridică arătându-se că prohibiția de a avea „vederi" mai aproape decât la o anumită distanță de vecin este o restricție adusă dreptului de proprietate, o excepție de la caracterul absolut al proprietății, și, ca atare, este de strictă interpretare; legea nevorbind decât de „vederi", ea nu se poate întinde la „lumini". Prin urmare, în mod logic, proprietarul poate deschide „lumini" chiar la hotarul fondului său, fără a observa vreo distanță sau vreo înălțime, cu singura condiție ca zidul în care s-a făcut deschiderea de „lumini" să-i aparțină în întregime proprietarului, nu să fie zidul comun.

În orice caz, s-a decis că deosebirea între „vederi" și „lumini" este o chestiune de fapt care rămâne la aprecierea instanțelor de fond. În practică s-a pus și problema dacă ușile se pot asimila cu „vederile"; s-a considerat că în general răspunsul trebuie să fie negativ deoarece ușile, spre deosebire de ferestre, nu procură o vedere permanentă și stânjenitoare pentru vecin.

Totuși, când se constată că o ușă poate servi drept deschidere de vedere (de exemplu, cazul când ușa este de sticlă), atunci ea trebuie asimilată cu o fereastră și devine aplicabil art. 612 C, civ.

În art. 614 C. civ. se indică modul în care se măsoară distanța prescrisă în art. 612 și 613 C. civ. și anume: se socotește de la fațada zidului în care s-au deschis „vederile", pentru vederile ce nu ies din zid (cum sunt ferestrele simple), iar pentru deschiderile ce ies afară din zid (balcoane, galerii, prispe, terase etc), distanța se măsoară de la marginea cea mai dinafară a deschiderii, adică cea mai apropiată de fondul vecin, până la hotarul fondurilor. În vederile piezișe, distanța se va măsura de la punctul deschiderii cel mai apropiat de hotar.

Servitutea de vedere se aplică atât în cazul prevederilor urbane, cât și a celor rurale, celor îngrădite ca și celor neîngrădite. Ea nu se aplică, însă, pentru vederile deschise pe căile publice sau pe un teren destinat uzufructului public.

Sancțiunea acestei servituți constă în dreptul vecinului de a cere închiderea vederii făcute la o distanță mai mică decât distanța legală.

În literatura juridică se face observația că servitutea de vedere, nu este o adevărată servitute, ci o simplă restricție legală a dreptului de proprietate. Ea se stinge când un proprietar a dobândit o „servitute contrarie", adică dreptul de a avea vederi la o distanță mai mică care se poate dobândi prin titlu, destinația proprietarului sau prescripție achizitivă de 30 de ani.

Se consideră că tocmai această „servitute contrară" este o servitute de vedere propriu-zisă.

Servitutea distanței plantațiilor și a construcțiilor (art. 607 – 609 C.civ.) are în vedere faptul că proprietarul unui teren se poate apropia cu plantațiile și construcțiile lui de terenul vecin dacă respectă distanța față de linia despărțitoare a celor două proprietăți prevăzută prin regulamente particulare ori prin obiceiuri constante și recunoscute iar în lipsa acestora dacă se respectă distanța de doi metri pentru arborii înalți și de jumătate de metru pentru celelalte plantații, sub sancțiunea ca, în caz contrar, proprietarul locului vecin să poată cere scoaterea plantațiilor puse la o distanță mai mică.

"Distanța și lucrările intermediare pentru anumite construcții" este servitutea legală care operează atunci când proprietarul unui fond face pe acel fond anumite construcții sau instalații, care ar putea aduce tulburări vecinilor sau periclita interesul public.

Conform art. 610 C. civ., proprietarul respectiv este obligat să lase o anumită distanță între construcțiile pe care le edifică și proprietatea vecină sau să facă anumite lucrări intermediare pentru a nu vătăma pe vecini. Art. 610 C. civ. impune această obligație pentru puțul sau privata ce se fac lângă zidul învecinat, fie el comun sau nu; pentru un cămin sau vatră; o fierărie, un cuptor sau o sobă; pentru un ocol de vite alăturat de zid; pentru un magazin de sare sau grămezi de materii corozive așezate lângă zid.

Enumerarea din art. 610 C. civ. nu este limitativă, obligația prescrisă de lege existând pentru toate instalațiile care ar putea vătăma pe vecini sau periclita interesul public, cum ar fi o sondă, o săpătură adâncă, construcția unei ghețării, a unei parcări etc.

Art. 610 C. civ. nu specifică nici distanța ce trebuie observată, nici lucrările intermediare ce trebuie făcute cu precauțiile ce trebuie luate; el mărginindu-se să prevadă că se va lăsa distanța și se vor face lucrările prescrise de regulamentele și obiceiurile particulare pentru a nu se aduce vătămare vecinului.

În situația în care nu există regulamente sau obiceiuri particulare, si nici nu există o bună înțelegere între vecini, în practica judiciară s-a decis că justiția va fi aceea chemată să reglementeze situația, pe bază de expertize, în ceea ce privește obligațiile relative la precauțiile ce trebuie luate.

"Distanța plantațiilor" este o altă servitute legală reglementată de art. 607 C. civ. potrivit căruia „nu e iertat a sădi arbori care cresc înalți decât la depărtarea hotărâtă de reglementările particulare sau de obiceiurile constante și recunoscute și în lipsă de reglementări și obiceiuri, în depărtare de 2 metri de la linia despărțitoare a celor două proprietăți pentru arborii înalți, și o jumătate de metru pentru celelalte plantațiuni și garduri vii" (deci textul are în vedere nu numai arborii înalți, ci toate plantațiile, singură distanța variază).

În literatura juridică se face observația că deși textul art. 607 C. civ. se referă numai la interdicția de „a sădi" prea aproape de linia despărțitoare, în realitate trebuie să se admită că „în mod general" proprietarul nu poate avea arbori și plantații la o distanță mai mică decât cea fixată de lege, fie că le-a sădit el, fie că le-a sădit altă persoană, fie că au crescut în mod natural.

O altă observație se referă la faptul că prevederile art. 6C7 C. civ. sunt aplicabile oricăror fonduri, urbane sau rurale, îngrădite sau neîngrădite, clădite sau neclădite.

Motivul instituirii acestei servituți legale este faptul că arborii și plantațiile, prin ramurile și rădăcinile lor, ating adesea dimensiuni importante, pot încălca proprietatea vecinului când sunt sădite prea aproape de hotarul fondului. Iar cum această încălcare este mai păgubitoare și mai întinsă când este vorba de arbori înalți, decât atunci când este vorba de alte plantații, legea a prescris două distanțe deosebite.

Textul art. 607 C. civ. nu oferă nici un criteriu de determinare a ceea ce înseamnă arbori înalți (același lucru se remarcă în ceea ce privește art. 671 din Codul civil francez, după care a fost inspirat și art. 607 C. civ. român. Numai că art. 671 C. civ. francez a suferit o modificare printr-o lege din 1881, în prezent prevăzându-se că distanța de 2 metri este obligatorie pentru orice fel de plantații care trec de 2 metri înălțime).

În cazul când nu este respectată distanța prevăzută de art. 607 C. civ., conform art. 608 C. civ., vecinul are dreptul să ceară și să obțină în justiție ca plantațiile respective să fie desființate, el nefiind obligat să dovedească că suferă vreo pagubă.

De asemenea, vecinul are dreptul să ceară să fie tăiate crăcile care se întind peste fondul său, chiar dacă plantațiile sunt la distanța reglementară; dar el nu poate tăia singur crăcile, afară dacă a obținut autorizația justiției(art. 608 alin. 2 C. civ.).

În privința rădăcinilor, vecinul are el însuși dreptul să le taie, fără nicio autorizație, dacă ele se întind pe fondul său (art. 608 alin. 3 C. civ.).

În literatura juridică se face și o altă observație și anume că distanțele fixate prin Codul civil (art. 607 C. civ.) sunt obligatorii „numai în mod subsidiar", adică în lipsă de regulamente particulare sau obiceiuri legale. Când există însă regulamente particulare (acte normative speciale) întocmite de autorități (prefecți, consilii locale, primari), fie există obiceiuri locale, se vor aplica acestea, fie că agravează, fie că ușurează, fie chiar că suprimă servitutea distanței plantațiilor.

Obligația de a respecta distanța plantațiilor dispare când proprietarul fondului a obținut servitutea contrarie, adică dreptul de a avea plantații la o distanță inferioară, servitute care se poate dobândi fie prin titlu, fie prin destinația proprietarului, fie prin prescripția achizitivă de 30 de ani. Astfel, în practica judiciară s-a decis că dreptul de a avea arbori care cresc înalți, la o distanță mai mică decât cea hotărâtă de lege, se poate dobândi prin prescripție ori de câte ori arborii plantați la o distanță mai mică ar fi existat timp de 30 de ani fără ca vecinul să fie cerut scoaterea lor. Această prescripție este achizitivă, nu literatorie, întrucât acest drept fiind o mărginire a dreptului de proprietate, stabilită în interesul vieții comune, impune o sarcină vecinului și anume aceea de a suferi niște plantații care depreciază fondul său.

Această soluție a fost înscrisă în mod expres în art. 672 C. civ. francez (așa cum a fost modificat în anul 1881).

Servitutea de picătură a streșinilor (art. 615 C.civ.) stabilește că orice proprietar este dator să facă streșinile casei sale în așa fel încât apele din ploi să se scurgă pe terenul său ori pe stradă, iar nu pe locul vecinului.

"Picătura streașinilor" nu este nici ea o adevărată servitute, ea putând fi nimicită prin „servitutea contrarie", adică prin dreptul dobândit de proprietar de a lăsa să se scurgă streașină pe fondul vecin, drept ce poate fi dobândit prin titlu, prescripție sau destinația proprietarului.

Conform art. 615 C. civ. proprietarul unui fond trebuie să facă streașină casei sale astfel încât apa de ploaie (sau din zăpadă) să cadă pe fondul său sau pe uliță (adică pe calea publică), nu pe fondul vecinului său; mai mult, proprietarul fondului trebuie să facă în așa fel, încât să nu provoace surparea zidului vecinului, el fiind răspunzător într-un astfel de caz.

Dacă însă apa de ploaie este lăsată să curgă pe fondul inferior în mod natural, vecinul este supus „servitutii de scurgere" prevăzută de art. 578 C. civ.

3.2. Limitări materiale ale exercitării dreptului de proprietate

3.2.1. Considerații generale

Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată există numai în cazul bunurilor corporale. Numai prin limite juridice exercitarea acestui drept asupra bunurilor incorporale poate fi țărmurită.

Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt determinate chiar de corporalitatea bunului în cazul bunurilor mobile corporale iar în măsura în care se modifică sau se transformă această corporalitate ca urmare a exercitării dreptului de dispoziție al proprietarului, a acțiunii licite sau ilicite a altei persoane sau a unui eveniment natural, se schimbă și limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată. Delimitarea corporală între bunurile mobile este, de regulă, clară și precisă.

De asemenea,sunt configurate în mod limpede limitele materiale ale construcțiilor, astfel încât, de cele mai multe ori, nu apar probleme litigioase. Totuși, în ipoteza construcțiilor cu mai multe apartamente aparținând unor proprietari diferiți, pot să apară litigii fie în legătură cu delimitarea apartamentelor, fie în legătură cu delimitarea apartamentelor de părțile comune ale construcției, în ambele ipoteze, pe lângă verificarea titlurilor de proprietate, este necesară analiza proiectelor pe baza cărora a fost edificată construcția.

În legătură cu limitele exercitării dreptului de proprietate privată asupra terenurilor apar cele mai multe probleme litigioase. Într-adevăr, dreptul de proprietate asupra terenurilor se întinde nu numai asupra suprafeței acestora, ci și asupra spațiului aflat deasupra terenului și asupra subsolului. Conform art. 489 C. civ., „Proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeței și a subfeței lui".

În plus, limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată asupra terenurilor cu ape (apa freatică, izvoarele, lacurile, apele curgătoare nenavigabile) au o configurație specială.

3.2.2. Suprafața terenului

Terenurile care formează obiectul dreptului de proprietate privată trebuie să fie delimitate indiferent de destinația lor, în primul rând, sub aspectul suprafeței lor. Litigiile dintre proprietarii unor terenuri vecine sunt determinate, de cele mai multe ori, de confuziile existente în titlurile de proprietate (acestea nu conțin elemente suficiente referitoare la suprafață și la vecinătăți) sau de diferențele dintre suprafața și vecinătățile menționate în titluri și situația reală a terenurilor respective. Iată de ce este foarte important ca titlurile de proprietate să cuprindă toate mențiunile necesare referitoare la suprafață și la vecinătăți și să aibă anexate planuri cadastrale care să ateste concordanța dintre elementele cuprinse în titluri și situația reală a terenurilor.

Ori de câte ori există neînțelegeri în legătură cu suprafața terenurilor vecine, acțiunea în grănițuire, întemeiată pe dispozițiile art. 584 C. civ., este instrumentul juridic prin care se stabilesc limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată sub acest aspect. În mod complementar, proprietarul are dreptul să-și îngrădească terenul, conform art. 585 C. civ., cu excepția cazului în care există o servitute legală de trecere (art. 616-619 C. civ.) sau s-a stabilit o servitute de trecere prin fapta omului.

Asupra suprafeței terenului exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate este limitată legal prin instituirea unui drept de uz sau a unui drept de servitute în favoarea autorității competente pentru realizarea și exploatarea unor lucrări de utilitate publică în măsura în care acestea nu impun exproprierea. Asemenea restrângeri ale exercitării dreptului de proprietate privată au fost reglementate prin art. 7 din Legea petrolului nr. 238 din 7 iunie 2004, art. 7 din Legea minelor nr. 85 din 18 martie 2003 și prin art. 16 și 18, alin. 1-5 din Legea energiei electrice nr. 318 din 8 iulie 2003. Pentru ca asemenea restrângeri să nu fie excesive și să nu stânjenească lucrările agricole, s-a prevăzut că liniile de telecomunicații și cele de transport și distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum și alte instalații similare se vor grupa și amplasa de-a lungul și în imediata apropiere a căilor de comunicații — șosele, căi ferate —, a digurilor, canalelor de irigații și de desecări (art. 102, alin. 1, din Legea fondului funciar).

3.2.3. Spațiul suprapus terenului

În mod normal, proprietarul terenului este și proprietarul spațiului situat deasupra acestuia. Teoretic, înainte de nașterea și dezvoltarea traficului aerian, proprietarul terenului avea vocația să își exercite atributele până la limita inferioară a spațiului atmosferic. O dată cu apariția și dezvoltarea traficului aerian, a fost conturată noțiunea de spațiu aerian, atât în dreptul intern, cât și în dreptul internațional. Conform art. 6 din Codul aerian, „Spațiul aerian național reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic". Această definiție legală păcătuiește prin aceea că, deși stabilește limita superioară a spațiului aerian, care coincide cu limita inferioară a spațiului extraatmosferic, nu precizează care este limita inferioară a spațiului aerian. Această limită rezultă însă din interpretarea sistematică a art. 3, 6, 7, 10, 76 și 78 ale Codului aerian. Aceste prevederi conduc la concluzia că limita spațiului aerian este variabilă, în funcție de fiecare dintre zonele stabilite prin art. 7 și este configurată prin reglementări ale Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței și ale Ministerului Apărării .

Așadar, în principiu, dreptul de proprietate asupra terenului se întinde și asupra spațiului aflat deasupra terenului, până la limita spațiului aerian, întrucât acesta este obiectul exclusiv al proprietății publice, conform art. 136, alin. 3 din Constituție.

Conform art. 3.32 din Codul aerian, în sfera noțiunii de servitute aeronautică sunt incluse „condiții, restricții, obligații, impuse sau recomandate de prevederile reglementărilor aeronautice naționale și/sau internaționale în interesul siguranței zborului aeronautic". Zonele supuse servituților aeronautice sunt stabilite, după caz, de Ministerul Transporturilor împreună cu autoritățile administrației publice locale și cu avizul ministerelor interesate, conform art. 76 din Codul aerian, sau de Ministerul Apărării. Conform art. 77 din același cod, „În zonele supuse servituților de aeronautică civilă nu pot fi construite și amplasate nici un fel de construcții, instalații și echipamente noi fără avizul Ministerului Transporturilor".

Statul, având în domeniul său public spațiul aerian, acordă dreptul de survol companiilor aeriene, drept opozabil oricărui proprietar de terenuri. Totuși, în ultimul timp, s-a apreciat că acest drept de survol nu trebuie să fie exercitat în mod abuziv, adică să nu fie de natură să împiedice exercițiul dreptului de proprietate privată. Aprecierea caracrerului abuziv se face nu numai în funcție de reglementările legale existente, ci și în funcție de prejudiciile reale cauzate proprietarilor din apropierea aeroporturilor, mai ales sub aspectul zgomotului și trepidațiilor determinate de traficul aerian. Existența servituților aeriene nu este un temei legitim pentru a înlătura răspunderea companiei aeriene care a cauzat aceste prejudicii.

Limita de înălțime până la care proprietarul își poate exercita atributele asupra spațiului suprapus terenului său este stabilită alteori din considerente de urbanism. Reglementările în materie de urbanism limitează sever, în funcție de fiecare localitate și de fiecare cartier, dreptul proprietarului asupra spațiului suprapus terenului său.

Tot astfel, exigențele distribuirii energiei explică stabilirea unor servituți având ca obiect instalarea unor conducte sau a unor cabluri aeriene. În acest sens, sunt relevante prevederile art. 16 și 18 din Legea nr. 318/2003. În art. 18, alin. 6 din acest act normativ este menționată expres și definită servitutea de trecere de suprafață sau aeriană. Mai ales în marile orașe, transmiterea imaginii prin cablu este posibilă prin montarea unei rețele de fire aeriene. În toate aceste cazuri, este vorba și de o limitare a exercitării dreptului de proprietate privată asupra spațiului suprapus terenurilor.

Pe lângă aceste limite materiale stabilite de legiuitor în interes public, dreptul asupra spațiului suprapus terenului poate fi restrâns chiar prin voința proprietarului, de exemplu, prin consimțirea unei servituți de a nu construi.

În aceste limite, proprietarul își poate exercita dreptul său asupra spațiului suprapus terenului sub aspect pozitiv, în sensul că poate construi sau planta el însuși ori prin intermediul altei persoane. Și în acest caz însă proprietarul trebuie să respecte servituțile stabilite de legiuitor în materia raporturilor de vecinătate. Sub aspect negativ, proprietarul poate interzice oricărei alte persoane să încalce dreptul său asupra spațiului suprapus terenului.

3.2.4. Subsolul terenului

Teoretic, conform art. 489 C. civ., proprietarul terenului își poate exercita dreptul său asupra subsolului în mod nelimitat, până în centrul pământului. În realitate, acest drept are numeroase limite materiale, stabilite de legiuitor în interes public.

Mai întâi, conform art. 136, alin. 3 din Constituție, „Bogățiile de interes public ale subsolului… fac obiectul exclusiv al proprietății publice". Așadar, dreptul de proprietate privată asupra unui teren poate fi exercitat și asupra subfeței, dar numai până la limita la care încep bogățiile de interes public ale subsolului. În formularea revizuită, acest text constituțional restrânge sfera bogățiilor subsolului care fac obiectul dreptului de proprietate publică numai la bogățiile de interes public. Ca urmare, alte bogății ale subsolului pot fi obiect al dreptului de proprietate privată.

În al doilea rând, conform art. 44, alin. 5 din Constituție, „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității". Despăgubirile se stabilesc prin acordul încheiat între autoritate și proprietar sau, în caz de divergență, de către instanța judecătorească, potrivit art. 44, alin. 6 din Constituție.

„Așadar, sunt necesare mai multe condiții pentru ca autoritatea publică să își exercite dreptul de a folosi subsolul terenului. Astfel, autoritatea trebuie să dovedească existența unui interes general pentru executarea unor lucrări. Cât privește despăgubirile, ele sunt datorate pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor indiferent de culpă. Într-adevăr, în acest caz, despăgubirile nu intră în conținutul unui raport de răspundere civilă delictuală, ci reprezintă echivalentul pierderii obiective suferite de proprietarul terenului în urma executării lucrărilor de către autoritatea publică”. De asemenea, proprietarul este îndreptățit și la despăgubirile pentru daunele imputabile autorității. Altfel spus, în acest caz, este vorba de un raport de răspundere civilă delictuală, iar proprietarul trebuie să facă dovada condițiilor necesare pentru angajarea acestei răspunderi. În sfârșit, autoritatea are obligația să negocieze cu proprietarul cuantumul despăgubirilor. Numai dacă nu este posibil un acord între părți oricare dintre ele se poate adresa justiției pentru stabilirea acestui cuantum, desigur, pe baza unei expertize de specialitate.

O aplicație legală a acestei ipoteze constituționale, cu referire la lucrările de intervenții efectuate de transportatori, dar numai în ipoteza conductelor încorporate în subsol, este menționată în art. 25, alin. 4 din Legea petrolului nr. 238/2004, în care se prevede că „Transportatorii au dreptul să realizeze lucrări de intervenții numai cu anunțarea proprietarului terenului. Despăgubirile pentru intervențiile executate se stabilesc ulterior prin negocieri cu proprietarul terenului, iar în caz de divergență cuantuimul despăgubirilor se stabilește de către instanțele judecătorești".

Pentru lucrările petroliere și miniere, există o reglementare specială, care trece dincolo de sfera de aplicare a ipotezei prevăzute în art. 44, alin. 5 din Constituție, în forma revizuită. Astfel, pentru asigurarea accesului la terenurile necesare efectuării operațiunilor petroliere, deci nu numai la subsolul acestora, au fost prevăzute următoarele instrumente juridice: nașterea unui drept de servitute legală asupra acestor terenuri în favoarea titularilor de acorduri petroliere sau de permise de prospecțiune; vânzarea-cumpărarea acestora; schimbul de terenuri, însoțit de strămutarea proprietarului afectat și de reconstrucția clădirilor pe terenul nou acordat, pe cheltuiala titularului care beneficiază de terenul eliberat; închirierea terenului pe durată determinată; exproprierea pentru cauză de utilitate publică; concesionarea terenurilor; asocierea dintre proprietarul terenului și titularul acordului petrolier (art. 6 și 7 din Legea petrolului). O reglementare identică este cuprinsă și în art. 6 și 7 din Legea minelor nr. 85/2003.

Conform art. 16, alin. 2, lit. c și alin. 18 din Legea energiei electrice, servitutea de trecere subterană cuprinde „dreptul de acces și de executare a lucrărilor la locul de amplasare a capacităților energetice cu ocazia intervenției pentru retehnologizări, reparații, revizii și avarii".

Este de observat că în nici una din aceste trei legi nu se face aplicarea art. 44, alin. 5 și 6 din Constituție în legătură cu exploatarea bogățiilor subsolului.

3.2.5. Terenurile cu ape

A. Izvoare, lacuri, ape subterane (freatice) și ape pluviale. În principiu, proprietarul unui teren poate apropria și utiliza apa izvoarelor și lacurilor aflate pe terenul respectiv, precum și apa subterană (freatică). Câteva precizări sunt însă necesare.

„Mai întâi, apele geotermale, gazele care le însoțesc, apele minerale naturale (gazoase și plate) și apele minerale terapeutice aparțin domeniului public al statului, conform art. 1 și art. 2, alin 1 din Legea nr. 85/2003.

În al doilea rând, în cazul izvoarelor, dincolo de servitutea naturală reglementată în art. 578 C. civ., proprietarul fondului inferior poate dovedi că a dobândit, conform art. 579 și 580 C. civ., o servitute fie prin titlu, fie prin uzucapiunea de 30 de ani, servitute în virtutea căreia poate folosi apele din izvor care curg pe proprietatea sa și poate pretinde proprietarului fondului superior să nu oprească această curgere. Uzucapiunea presupune folosința neîntreruptă, timp de 30 de ani, începând din ziua când proprietarul fondului inferior a făcut lucrări aparente necesare pentru a înlesni curgerea apei pe terenul său. Potrivit art. 581 C. civ., „Proprietarul izvorului nu-i poate schimba cursul când izvorul dă apă trebuincioasă locuitorilor unei comune, unui sat sau unui cătun".

În al treilea rând, este vorba de lacuri nenavigabile, de mică întindere, care nu pot fi folosite în interes public. într-adevăr, conform art. 136, alin. 3 din Constituție, „… apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, …fac obiectul exclusiv al proprietății publice". De obicei, aceste lacuri se află pe terenul unui singur proprietar sau pe terenurile vecine aparținând unor proprietari diferiți. Aceste lacuri intră în categoria apelor de suprafață, susceptibile de apropriere privată, conform art. 3, alin. 2 din Legea apelor.

În al patrulea rând, conform art. 3, alin. 4 și art. 9, alin. 2 din Legea apelor, apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului în mod liber, cu respectarea normelor sanitare și de protecție a calității apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat și alte trebuințe gospodărești, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalații sau se folosesc instalații de capacitate mică de până la 0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesităților gospodăriilor proprii. Dacă nu este îndeplinită această ultimă condiție, art. 9, alin. 1 instituie cerința autorizației de gospodărire a apelor, eliberată conform art. 55 din Legea apelor.

În al cincilea rând, apele pluviale pot fi colectate și apropriate de proprietarul terenului. Mai mult, conform art. 615 C. civ., acesta are obligația, în cazul construcțiilor, să facă streașină (sau un alt dispozitiv de scurgere) astfel încât apele pluviale să se scurgă pe terenul său sau pe drum, iar nu pe terenul vecinului său.

B. Apele de suprafață și albiile lor. Conform art. 3, alin. 2 din Legea apelor, „Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanță cu condițiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv". Rezultă din acest text că, dacă terenurile sunt proprietate privată, și albiile minore menționate formează obiectul dreptului de proprietate privată. Cât privește apele, deși nu se mai face aceeași mențiune, concluzia este identică printr-o interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 3, alin. 1 din aceeași lege, în care se precizează că aparțin domeniului public numai apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 kmp. Desigur, această afirmație trebuie să fie înțeleasă, în legătură cu apele curgătoare, în sensul că aceste ape sunt susceptibile de apropriere privată în măsura acelor cantități care sunt efectiv consumate de proprietarul terenului, fie pentru irigații, fie în alte scopuri, cu respectarea cerințelor legale, conform art. 9, alin. 2 din Legea apelor și art. 582 C. civ. în acest ultim text legal se precizează expres, în legătură cu apele curgătoare, dreptul proprietarilor riverani de a folosi apa pentru irigații, „fără însă a o abate de tot", precum și dreptul proprietarului pe al cărui teren trece apa curgătoare de a utiliza „în toată întinderea prin care ar avea curgere, cu îndatorirea numai de a-i lăsa cursul firesc la ieșirea din proprietatea sa". Mai mult, pepinierele și crescătoriile piscicole aflate în afara cursurilor de apă sunt, conform art. 3, alin. 5, susceptibile de apropriere privată chiar dacă depășesc dimensiunile prevăzute în art. 3, alin. 1 din Legea apelor.

Dreptul de proprietate privată asupra insulelor este reglementat în Codul civil și în Legea apelor. Astfel, conform art. 3, alin. 3 din Legea apelor, „Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparțin proprietarului albiei apei". Așadar, dacă albia apei este proprietate privată, și insula va fi proprietate privată. Potrivit art. 500 C. civ., insulele și prundurile formate în râurile nenavigabile și neplutitoare formează obiectul dreptului de proprietate privată al proprietarilor riverani, fiecare dintre aceștia având o parte din insulă delimitată de. linia mediană a râului. în schimb, insulele și prundurile formate în albia fluviilor și râurilor navigabile sau plutitoare aparțin domeniului public al statului, cum se precizează în art. 499 C. civ. Ele n-ar putea fi dobândite deci prin titlu sau prescripție achizitivă, mențiunea contrară din partea finală a acestui articol nefiind operantă. Conform art. 501 C. civ., când un râu sau un fluviu formează un braț nou care înconjoară pământul unui proprietar riveran, acesta nu pierde dreptul de proprietate asupra insulei astfel formate, chiar dacă este vorba de un fluviu sau râu navigabil ori plutitor.

Art. 496 și art. 502 C. civ., împreună cu art. 42 din Legea apelor reglementează două situații: în prima situație, apele unui râu sau fluviu „se retrag pe nesimțite de la unul din țărmuri și se îndreaptă către celălalt țărm" (art. 496 C. civ.); în a doua situație, „un curs de apă își formează o albie nouă, părăsind în mod natural pe cea veche" (art. 42, alin. 1 din Legea apelor). Deși în acest ultim text legal se face referire numai la art. 496 C. civ., derogarea instituită are în vedere situația descrisă în art. 502 C. civ. Ca urmare, această derogare vizează ambele situații. Așa fiind, în ambele situații, proprietarii riverani sau utilizatorii de apă pot să solicite readucerea apei în vechea albie, pe cheltuiala acestora, în termen de un an de la sfârșitul anului în care apa a părăsit albia. Cererea este adresată Administrației Naționale „Apele Române", care are competența să o aprobe sau să o respingă. Eventualele litigii se soluționează de instanțele judecătorești. Dacă cererea a fost respinsă sau dacă nu s-a formulat o asemenea cerere în termenul menționat, albia veche rămâne, în situația prevăzută în art. 496 C. civ., a proprietarului țărmului de unde apa s-a retras, fără ca proprietarul țărmului opus să poată reclama pământul pierdut. În cea de-a doua situație descrisă în art. 502 C. civ. și în art. 42, alin. 1 din Legea apelor, vechea albie se împarte între proprietarii riverani, iar albia nouă se consideră albie naturală și se înregistrează în cadastrul apelor, fiind preluată în administrare de Administrația Națională „Apele Române".

Dreptul de proprietate privată asupra apelor de suprafață și a albiilor acestora este supus unor multiple limitări legale în interes public. Mai întâi, titularii acestui drept intră sub incidența unor interdicții privind desfășurarea anumitor activități, conform art. 25-27, 30, 32, 37, alin. 1 și 2, 40 și 49, alin. 1 din Legea apelor. Alte activități sunt condiționate de obținerea unor avize și autorizații sau de efectuarea unor notificări prealabile, conform art. 50,51 și 54. Unele obligații propter rem cu caracter administrativ sunt prevăzute în art. 34, alin. 3 și 59, alin. 1 și 2. Servituțile administrative în această materie sunt reglementate în art. 28, iar posibilitatea exproprierii pentru lucrări de utilitate publică este expres prevăzută în art. 29.

3.3. Limitări care privesc exercițiul atributului de dispoziție juridică

3.3.1. Considerații generale.

Atributul de dispoziție (ius abutendi, abusus) conferă titularului dreptului de proprietate prerogativa de a dispune în mod liber de bunul său. În analiza acestui atribut al dreptului de proprietate, se amintește despre existența a două forme a acestuia: dispoziția materială si dispoziția juridică.

Dispoziția materială are în vedere bunurile corporale, inclusiv drepturile de creanță a căror substanță juridică este încorporată în materialitatea titlului. Proprietarul poate, el însuși sau prin intermediul altei persoane, în virtutea acestei prerogative, să modifice forma lucrului, să transforme, să distrugă sau să consume substanța acestuia, inclusiv prin culegerea productelor.

Dispoziția juridică se referă la exercitarea acestui atribut prin intermediul unor acte juridice de dispoziție, cum ar fi: înstrăinarea dreptului de proprietate prin acte juridice între vii sau prin acte pentru cauză de moarte, înstrăinarea unor atribute ale dreptului de proprietate având ca urmare nașterea dezmembrămintelor acestuia, constituirea unor garanții reale, abandonarea sau delăsarea bunului și renunțarea la dreptul de proprietate.

Limitările atributului de dispoziție juridică privesc atât bunurile inalienabile, definitiv sau temporar, bunurile alienabile condiționat, precum și bunurile aflate în circuitul civil în condiții restrictive.

3.3.2. Bunuri inalienabile definitiv

Discuția privind inalienabilitatea bunurilor nu va avea în vedere decât bunurile aflate în proprietatea privată, pentru că prin natura, caracterele și determinarea lor legală, bunurile aflate în proprietate publică nu sunt alienabile.

De la regula generală, potrivit căreia bunurile proprietate privată sunt alienabile, există excepția inalienabilității bunurilor, declarată de legiuitor din considerente dintre cele mai diverse. Controversată este, așa cum vom vedea, declararea inalienabilității sau indisponibilității unui bun prin convenție.

Inalienabilitatea trebuie distinsă de indisponibilitate care este o măsură preventivă de suspendare a dreptului de dispoziție al proprietarului asupra unor bunuri mobile sau imobile în scopul menținerii lor în patrimoniul persoanei respective spre a servi la garantarea executării unei anumite creanțe.

Alături de bunurile aflate în domeniul public, mai sunt alienabile bunurile nesusceptibile de apropriere privată precum și drepturile de uz, uzufruct sau abitație.

O interesantă discuție a fost deschisă cu privire la corpul uman și elementele acestuia. S-a susținut faptul că acestea nu pot fi enumerate printre bunurile inalienabile deoarece ele nu sunt bunuri, corpul uman fiind persoana însăși, iar individul nu se poate afla în relații patrimoniale cu propriul corp.

3.3.3. Bunuri alienabile temporar sau condiționat

Sunt situații în care unele bunuri sunt declarate inalienabile temporar sau condiționat, de către legiuitor. Situațiile expuse nu vor epuiza conținutul larg al acestei sfere de bunuri, aflat, datorită creșterii în complexitate a raporturilor juridice civile, într-o expansiune evidentă.

O limitare temporară a exercitării atributului de dispoziție juridică a dreptului de proprietate o reprezintă situația chiriașilor care locuiau apartamentele trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Potrivit Legii nr. 112/1995. În baza prevederilor aceluiași act normativ, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului legal de 6 luni, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului iar odată dobândite apartamentele nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării. Prin Legea nr. 10/2001, această ipoteză de inalienabilitate absolută și temporară a fost transformată într-una relativă și temporară, deoarece interdicția de înstrăinare se referă la același interval de timp, cu excepția cazului în care locuința este înstrăinată către fostul proprietar.

O situație asemănătoare este constituită și de terenurile atribuite în baza prevederilor Legii 18/1991, a fondului funciar, care nu pot fi înstrăinate, prin acte juridice între vii pe o perioadă de 10 ani de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare.

Imobilele construite, cumpărate, realizate, consolidate sau extinse prin utilizarea unor credite acordate de instituții financiare autorizate nu pot fi înstrăinate până la rambursarea integrală a creditului, decât cu acordul scris al creditorului ipotecar, așa cum rezultă din prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, constituie de asemenea o situație de limitare temporară a exercitării atributului de dispoziție.

Potrivit Legii nr. 646/2002 privind sprijinul acordat de stat tinerilor din mediul rural, terenurile atribuite în proprietate pentru construirea de locuințe nu pot fi înstrăinate, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare, pe o perioadă de 10 ani, calculați de la data terminării construcției.

Tot o limitare temporară a exercitării atributului de dispoziție juridică îl constituie și cazul locuințelor realizate cu subvenții de la bugetul de stat, reglementat de Legea nr. 114/1996. Astfel, în art. 19 al acestei legii se prevede că înstrăinarea, prin acte între vii, a locuințelor pentru realizarea cărora s-au acordat subvenții se poate face numai după restituirea integrală a sumelor actualizate datorate și pe baza dovezii depunerii integrale a contravalorii sumelor actualizate, obținute ca subvenții de la bugetul de stat.

Locuințele achiziționate cu credite C.E.C. în baza Decretului – Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile de stat către populație nu pot fi restructurate sau înstrăinate fără autorizarea prealabilă a C.E.C.-ului.

3.3.4. Drepturile de preemțiune

Prin legea 247/2005 se abrogă legea 54/1998. În aceste condiții instituția dreptului de preemțiune dispare din dreptul actual păstrându-se doar dreptul de preemțiune al statului stipulat de C. Silvic.

Prin faptul că aduc o condiționare a dreptului de a dispune, drepturile de preemțiune constituie limitări ale dreptului de proprietate.

3.3.5. Bunuri aflate în circuitul civil în condiții restrictive

O categorie deosebită de bunuri este constituită din acele bunuri care, deși aflate în circuitul civil, nu pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate decât cu respectarea unor condiții speciale.

În această situație pot fi incluse: bunurile monopol de stat (Legea nr. 31/1996), armele și munițiile (Legea nr.295/2004 privind regimul armelor de foc și al munițiilor), materialele explozive (Legea nr. 126/1995 privind regimul materialelor explozive), deșeurile toxice (Legea nr. 137 privind protecția mediului), produsele și substanțele stupefiante.

Bunuri aflate în circuitul civil în condiții restrictive sun și bunurile care alcătuiesc patrimoniul național cultural mobil. Potrivit Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului național cultural mobil, bunurile culturale mobile pot fi proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale sau proprietate privată a persoanelor fizice și a persoanelor juridice de drept privat. Bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului ori a unităților administrativ-teritoriale sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Vânzarea publică a bunurilor culturale clasate, aflate în proprietate privată, sau intermedierea vânzării se efectuează numai prin agenți economici autorizați, cu respectarea prevederilor legale. Bunurile culturale mobile, proprietate a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, clasate în tezaur, pot face obiectul unei vânzări publice numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune de către statul român.

3.3.6. Inalienabilitatea voluntară (convențională)

O problemă controversată o reprezintă situația în care inalienabilitatea unui bun este declarată prin voința omului, prin actele pe care acesta le încheie. În urma dezbaterilor doctrinare care au oscilat între acceptarea și neacceptarea clauzelor convenționale sau testamentare de inalienabilitate, s-a concretizat concluzia potrivit căreia aceste clauze sunt, în principiu, nule, cu excepția cazului în care ele sunt justificate de un interes serios și legitim și au caracter temporar.

S-a considerat că stipulația de inalienabilitate ori indisponibilitate este valabilă în următoarele cazuri :

a) donatorul care și-a rezervat uzufructul asupra bunului dăruit stipulează de la donatar inalienabilitatea ori indisponibilitatea temporară a acestui bun

b) donatorul sau testatorul stipulează de la donatar sau legatar inalienabilitatea sau indisponibilitatea temporară a bunului dăruit sau legat, în scopul ca acel bun să nu poată ieși din patrimoniul donatarului sau legatarului minor pe tot timpul până va deveni major;

c) donatorul sau testatorul stipulează de la donatar ori legatar o inalienabilitate ori indisponibilitate temporară a bunului dăruit ori legat, în scopul de a asigura unui terț îndeplinirea sarcinii privind o prestație impusă donatarului ori legatarului în favoarea terțului, pe tot timpul cât durează acea prestație.

Se cuvine să mai precizăm că nerespectarea unei clauze de inalienabilitate valabile nu atrage nulitatea înstrăinării, ci rezoluțiunea, respectiv revocarea actului juridic încheiat.

3.4.Limitări pe cale judecătorească

3.4.1. Considerații generale

Exercițiul dreptului de proprietate (folosință, administrare și dispoziție materială) poate fi îngrădit și pe cale judecătorească atunci când el ar reprezenta un exercițiu abuziv al dreptului. El poate fi îngrădit astfel deoarece aceste îngrădiri nu sunt enumerate de lege. Așadar, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite de judecător în absența unei prevederi legale, într-o situație de fapt care face necesară o asemenea limită pentru a păstra echilibrul între sferele de exercitare ale drepturilor de proprietate privată aparținând unor proprietari diferiți. Desigur, problema păstrării acestui echilibru se pune, în primul rând, în materie imobiliară, în raporturile de vecinătate.

Astfel:

un proprietar nu poate face pe terenul său săpături ce ar fi de natură să producă slăbirea sau dărâmarea unei construcții așezate pe terenul vecin;

un proprietar trebuie să permită intrarea în curtea sa a vecinului, când aceasta este necesar pentru ca vecinul să facă reparații sau lucrări necesare unui zid ce dă în acea curte;

un proprietar nu poate aduce vecinilor săi tulburări intolerabile prin exercițiul unei activități desfășurate, de exemplu, un obiectiv economic ce ar produce zgomote asurzitoare sau care degajă un miros insuportabil;

un proprietar nu poate construi un zid înalt tară utilitate pentru el. numai cu scopul de a lua vederea sau lumina vecinului său.

Rezultă că din raportul de vecinătate reiese pentru proprietar îndatorirea de a-și exercita dreptul său în așa fel încât să nu stânjenească exercițiul drepturilor celorlalți proprietari dimprejur.

3.4.2. Obligația născută din cvasicontractul de vecinătate

Mai întâi, au fost invocate prevederile art. 588 C. civ., conform cărora „Legea supune pe proprietari la osebite obligații unul către altul, fără chiar să existe vreo convenție între dânșii". S-a încercat să se găsească în acest text fundamentul puterii judecătorului de a fixa limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată. Textul ar reglementa o adevărată obligație de vecinătate, în virtutea căreia proprietarul trebuie să se abțină de la acele acte de exercitare a dreptului său care ar putea cauza prejudicii terților. Încălcarea acestei obligații atrage răspunderea proprietarului.

În realitate, noțiunea de obligație de vecinătate este lipsită de conținut, astfel încât nu se poate vorbi de încălcarea ei. Textul art. 588 C. civ. este, împreună cu art. 586,587 și 589 C. civ., o simplă introducere la servituțile legale descrise în art. 590-619 C. civ. Formularea textului art. 588 C. civ. nici n-ar putea fi citită altfel decât ca o introducere la textele care descriu servituțile legale. Într-adevăr, textul spune expres că obligațiile la care face referire sunt stabilite prin lege. În plus, noțiunea de cvasicontract este inexactă și inutilă din punct de vedere juridic.

3.4.3. Răspunderea civilă delictuală

În măsura în care exercitarea dreptului de proprietate cauzează un prejudiciu unui terț, repararea acestui prejudiciu ar fi posibilă potrivit regulilor răspunderii civile delictuale. S-a observat însă, pe bună dreptate, că răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția. Or, de cele mai multe ori, este greu să se probeze caracterul ilicit al exercitării dreptului de proprietate privată și vinovăția proprietarului. Neîndeplinirea acestor condiții face imposibilă angajarea răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie.

S-ar putea face apel însă la prevederile art. 1000, alin. 1, teza a doua din Codul civil, care reglementează răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general sau la prevederile art. 1002 C. civ. care reglementează răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului. Desigur, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste texte legale, răspunderea va fi angajată, dar, în prima ipoteză, ea apasă în sarcina paznicului juridic, iar acesta nu este întotdeauna proprietarul. În plus, ori de câte ori nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute în aceste texte legale, cei păgubiți prin exercitarea dreptului de proprietate privată nu ar mai putea fi despăgubiți.

Așadar, concepția răspunderii delictuale, fie ea pentru prejudiciile cauzate prin faptă proprie, pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general sau pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului, nu este un temei suficient pentru a explica posibilitatea judecătorului de a stabili limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată.

3.4.4. Abuzul de drept în raporturile de vecinătate

Exercitarea atributelor proprietății în cadrul oricărui raport juridic care le implică presupune existența unor limite, care odată depășite aduc cu sine o încălcare a drepturilor altui subiect titular de drepturi. Prin încălcarea acestor limite ne putem afla în prezența unui abuz de drept.

În doctrină, se face o distincție între limitele interne exercitării drepturilor civile subiective (scopul economic și social pentru care drepturile au fost recunoscute) și limitele externe ale exercitării drepturilor civile subiective (limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate, ca limite obiective care rezultă din dimensiunile bunului sau din stabilirea lor de legiuitor sau de proprietar).

Potrivit unei definiții consacrate în literatura noastră „există abuz de drept în situația în care titularul dreptului de proprietate, prin exercitarea atributelor pe care acesta le conferă, cauzează din vina sa, un prejudiciu altei persoane”.

Constituția României, în art. 57 prevede că „cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”. Alături de alte drepturi fundamentale recunoscute și garantate de Constituția României, dreptul de proprietate poate fi și el exercitat în mod abuziv. În materie de proprietate abuzul de drept dobândește o circumscriere particulară cu precădere în cadrul raporturilor de vecinătate.

Bună vecinătate presupune cel puțin două îndatoriri: 1) vecinul să nu îl prejudicieze pe vecin; 2) vecinul nu trebuie să îl incomodeze într-un mod intolerabil pe vecin. Nerespectarea acestora poate genera fie un inconvenient de vecinătate, calificat ca fiind anormal, în raport cu celelalte inconveniente normale, firești desfășurării raporturilor sociale specifice vecinătății, fie un abuz de drept.

Utilizarea criteriului subiectiv și a celui obiectiv în determinarea caracterului abuziv al exercițiului dreptului de proprietate conduce la o diferențiere între abuzul de drept (căruia îi este caracteristic elementul intențional, fără dorința de a obține un profit) și inconvenientele anormale ale vecinătății (care presupun lipsa elementului intențional).

După criteriul subiectiv, proprietarul săvârșește un abuz de drept ori de câte ori, deși nu depășește limitele prevăzute de lege pentru exercițiul dreptului său, totuși își exercită dreptul său fară nici un motiv serios sau legitim și fără nici un interes sau avantaj pentru el, ci numai pentru a incomoda sau produce o pagubă vecinului său. Astfel ar fi cazul proprietarului care ridică un zid cu scopul de a lua vederea vecinului său ori ridică deasupra casei sale un coș înalt cu scopul de a umbri locuința vecinului, ori face săpături sau ridică obstacole cu scopul de a împiedica aterizarea-decolarea avioanelor pe terenul vecin. În acest ultim caz există, cum s-a arătat, servituți aeronautice;

După criteriul obiectiv, se săvârșește abuzul de drept chiar dacă un proprietar își exercită dreptul său în limita dispozițiilor legale și în acord cu scopul acordării acelui drept subiectiv, dacă prin acest exercițiu s-a cauzat un prejudiciu vecinului său. Aceasta este posibil dacă prin acel exercițiu al proprietății s-au depășit condițiile obișnuite ale epocii și ale situației imobilului, precum și dacă acel exercițiu a avut un caracter nenormal, sau excesiv, de exemplu într-un cartier exclusiv de locuințe, un proprietar își instalează pe terenul său o activitate producătoare de zgomote supărătoare, deoarece acest proprietar nu a respectat condițiile normale de exercițiu ale dreptului de proprietate în acel cartier și în acel moment, adică a săvârșit un exercițiu anormal sau excesiv al dreptului său de proprietate. În art.3 lit.b din Legea nr.98/1994, cu modificările și completările ulterioare, se prevede contravenția care constă în "producerea în mod repetat a zgomotelor care depășesc limitele maxime stabilite de normele legale de igienă și de standardele în vigoare pentru zonele de locuit" .

Potrivit art.3 al Decretului nr.31/1954. drepturile civile pot fi exercitate numai corespunzător cu scopul lor economic și social. Dincolo de acest scop, se săvârșește abuzul de drept.

S-a mai afirmat că pentru angajarea răspunderii proprietarului pentru abuz de drept trebuie îndeplinite următoarele condiții: 1) un prejudiciu cauzat vecinului; 2) un act de folosință făcut de proprietar asupra imobilului său; 3) intenția de a vătăma; 4) lipsa unui interes serios și legitim.

3.4.5. Depășirea inconvenientelor normale ale vecinătății

În raporturile de vecinătate, în înțelesul larg pe care l-am evocat mai sus, există inconveniente normale, reciproce cauzate prin exercitarea dreptului de proprietate. Altfel spus, fiecare vecin are obligația de a suporta aceste inconveniente normale. Este vorba de așa-numitele obligații normale de vecinătate, dincolo de obligațiile prevăzute expres de lege și la care trimite, în realitate, art. 588 C. civ.

Așadar, există două diferențe între această concepție și concepția cvasicontractului de vecinătate.

Mai întâi, prima concepție se întemeiază pe art. 588 C. civ., în care vede izvorul unei obligații de vecinătate, dincolo de servituțile legale enumerate în art. 590-619 C. civ., dar asemănătoare în conținut cu acestea; în ambele situații, este vorba de o restrângere, de cele mai multe ori cu caracter reciproc, a exercitării dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate. A doua concepție, deși vorbește tot de obligația de vecinătate, are în vedere, în primul rând, obligația de a suporta anumite inconveniente, inclusiv prejudicii minore, și, în al doilea rând, în mod implicit, obligația de a-și exercita propriul drept de proprietate astfel încât să nu se cauzeze vecinilor inconveniente mai mari decât cele normale sau chiar prejudicii majore.

În al doilea rând, prima concepție întemeia obligația de vecinătate pe un așa-numit cvasicontract reglementat în art 588 C. civ. A doua concepție deduce, implicit, obligația normală de vecinătate din principiul echității, iar nu din vreun text legal.

Această concepție are avantajul de a explica, pe de o parte, limitarea răspunderii pentru exercitarea dreptului de proprietate numai la prejudiciile care nu au caracter normal în raporturile de vecinătate și, pe de altă parte, funcționarea acestei răspunderi independent de orice idee de culpă.

3.4.6. Concluzie

Adevărate limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate sunt însă acelea care sunt fixate de judecător chiar în absența unor dispoziții legale. Din acest punct de vedere, concepția inconvenientelor normale ale vecinătății sau, altfel spus, concepția obligațiilor normale de vecinătate se apropie cel mai mult de explicarea cuprinzătoare a posibilității pe care o are judecătorul de a stabili limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate.

La o analiză atentă, observăm însă că această concepție nu este altceva decât manifestarea principiului echității în raporturile de vecinătate, înțelese în sens larg. Cu alte cuvinte, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate. Astfel se explică rezistența întâmpinată în procesul de recunoaștere a acestor limite, mai întâi în jurisprudența, iar mai apoi în doctrină.

Într-adevăr, în sistemul nostru de drept, care face parte din familia dreptului continental, judecata în echitate este, de regulă, prohibită. Cu toate acestea, chiar în Codul civil se prevede, în art. 3, că „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate". Este adevărat că în textul imediat următor (art. 4) se adaugă că „Este oprit judecătorului de a se pronunța, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziții generale și reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse".

Așadar, Codul civil, pe de o parte, sancționează denegarea de dreptate iar, pe de altă parte, interzice judecătorului să dea hotărâri cu caracter normativ.

Între aceste două reguli nu există însă nici o incompatibilitate. Altfel spus, judecătorul poate soluționa o pricină, chiar în absența unei dispoziții legale exprese pentru soluționarea unei probleme de fapt, făcând apel fie la analogia legii, fie la analogia dreptului. Dar, în acest ultim caz, întemeierea soluției pe principiile generale ale dreptului înseamnă, printre altele, și o judecată în echitate. Într-adevăr, principiul echității este pilonul central al sistemului de principii care fundamentează dreptul în general, dreptul civil în special.

În aplicarea acestei concepții, judecătorul apreciază asupra limitelor interne ale dreptului de proprietate, asemănător aplicării teoriei abuzului de drept, dar, spre deosebire de această ultimă ipoteză, el apreciază și asupra caracterului anormal al inconvenientelor, respectiv asupra caracterului anormal al prejudiciilor cauzate în exercitarea dreptului de proprietate dincolo de limitele interne. Tot spre deosebire de teoria abuzului de drept, în această concepție culpa proprietarului nu mai este relevantă. Prin aceste aprecieri, judecătorul fixează limitele judiciare, ca limite interne ale exercitării dreptului de proprietate privată în raporturile de vecinătate. Dincolo de aceste limite, activitatea chiar neculpabilă a proprietarului, în măsura în care cauzează prejudicii vecinilor, determină nașterea obligației de despăgubire.

Inconvenientele legate de vecinătate se împart în două categorii: cele cauzate prin exercitarea dreptului de proprietate fără depășirea limitelor materiale ale fondului (de exemplu, cu ocazia executării unor lucrări de construcții, se produc fisuri în construcția vecină) și cele cauzate prin depășirea limitelor propriului fond și introducerea (immissio) unor elemente materiale în subsolul, solul sau spațiul suprapus fondurilor vecine: substanțe chimice, fum, miros, zgomot, unde electrice etc. S-a apreciat că inconvenientele din prima categorie justifică nașterea unei obligații de despăgubire numai dacă ele au fost săvârșite cu vinovăție, caz în care nu mai are importanță dimensiunea prejudiciului; altfel spus, în acest caz este vorba de o răspundere civilă delictuală. Ca urmare, numai inconvenientele din cea de-a doua categorie, dacă nu se înfățișează ca un prejudiciu minor și dacă nu poate fi angajată răspunderea delictuală, inclusiv în forma răspunderii pentru abuzul de drept, sunt susceptibile de a da naștere unei obligații de reparare a prejudiciului pe temeiul echității sau al așa-numitor obligații normale de vecinătate.

Această obligație subzistă chiar în ipoteza în care proprietarul a avut autorizația administrativă necesară pentru desfășurarea unei anumite activități sau a obținut concesionarea unui serviciu public.

Ca urmare a dezvoltării legislației privind protecția mediului, există tendința ca obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin poluare să înglobeze parțial obligația de reparare pentru prejudiciile cauzate, fără culpă, în raporturile de vecinătate prin introducerea unor elemente materiale în subsolul, solul sau spațiul suprapus fondurilor vecine .

Tocmai pentru că obligația de reparare a prejudiciului se naște independent de culpă în această materie s-a admis că limitele judiciare se stabilesc nu în mod abstract, ci și în funcție de anumite elemente personale. Profesia celui prejudiciat, starea sănătății, condiția materială sunt elemente care trebuie să fie avute în vedere de judecător în momentul în care stabilește limitele judiciare și apreciază dacă s-a născut sau nu obligația de reparare a prejudiciului. În mod simetric, trebuie să se țină seama de elementele personale relevante care caracterizează pe autorul prejudiciului.

Cât privește modalitățile de reparare a prejudiciului, cel vătămat poate să ceară despăgubiri, adică o sumă de bani echivalentă valorii prejudiciului. Pe lângă despăgubiri, victima poate solicita instanței de judecată să oblige vecinul la încetarea activității păgubitoare, în măsura în care această activitate nu se desfășoară pe baza unei autorizații emise cu respectarea condițiilor legale. De asemenea, măsura încetării activității n-ar putea fi dispusă de judecător dacă ea este disproporționată în raport cu valoarea prejudiciului. În plus, vecinul poate fi obligat să ia măsuri pentru restrângerea efectelor prejudiciabile ale unei anumite activități sau pentru prevenirea ori diminuarea prejudiciilor.

3.5. Limitări ale folosinței unor bunuri în situații speciale. Rechiziția unor bunuri

3.5.1. Natura juridică a rechiziției

Rechiziția de bunuri reprezintă măsura cu caracter excepțional prin care organele autorității publice împuternicite prin lege obligă agenții economici, instituțiile publice, precum și alte persoane juridice și fizice la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile in condițiile prezentei legi.

Rechiziția nu este o lipsire a dreptului de proprietate privată, ci numai o lipsire a atributul folosinței pe durata prevăzută de lege, exceptând situația bunurilor consumptibile și a celor perisabile, care sunt preluate în proprietate de către stat, cu plata despăgubirilor legale.

Caracterele juridice ale rechiziției:

are în vedere, în principiu, bunuri neconsumptibile

este, în principiu, o măsură temporară, încetarea situației excepționale generând obligația de restituire a bunurilor rechiziționate (cu excepția bunurilor neconsumptibile)

este o măsură obligatorie

se face cu acordarea de despăgubiri, atât în cazul rechiziției temporare, cât și în cazul celei definitive

Potrivit Legii 132/1997 rechiziționarea de bunuri și se dispune în trei situații, enumerate limitativ: declararea mobilizării generale sau parțiale sau a stării de război, prin decretul de declarare emis de Președintele României, instituirea stării de asediu sau de urgență, prin decretul de instituire emis de Președintele României; prevenirea, localizarea și înlăturarea unor dezastre, prin hotărâre a Guvernului sau prin ordine ale prefecților.

3.5.2. Bunurile supuse rechiziției

În scopul rezolvării problemelor materiale de orice natură destinate apărării, autorităților publice, sinistraților, refugiaților, populației afectate de consecințele războiului și prizonierilor de război; precum și în scopul funcționării agenților economici și instituțiilor publice, a funcționării și exploatării sistemelor de telecomunicații și căilor de comunicații sunt prevăzute de către lege bunurile care pot fi supuse rechiziției.

Astfel se pot rechiziționa: mijloace de transport cu tracțiune animală, auto, feroviare, aeriene și navale; instalații portuare și dane; sisteme, instalații și tehnică de aerodrom, de comunicații și de telecomunicații; surse de alimentare energetice; tehnică de calcul; tehnică și materiale topografice, tipografice, audiovizuale, de construcții și de cai ferate; carburanți-lubrifianți, utilaje și materiale pentru transportul și depozitarea acestora; clădiri; terenuri; piese de schimb și materiale pentru întreținere și reparații; utilaje și materiale pentru dotarea atelierelor de reparații; articole de echipament de protecție, de regie, de gospodărie și de igienă personală; alimente și materiale pentru preparat servit distribuit și transportat hrana; animale; furaje; tehnică, aparatură și materiale sanitar-veterinare.

3.5.3. Procedura aplicării măsurii rechiziției

Rechiziționarea bunurilor se face de către centrele militare, în caz de mobilizare sau de război, precum și de către prefect, pentru prevenirea, localizarea și înlăturarea urmărilor unor dezastre. Ca excepție de la această regulă, rechiziționarea navelor, a mijloacelor plutitoare și portuare se face de către Statul Major al Forțelor Navale, iar rechiziționarea aeronavelor, instalațiilor și tehnicii de aerodrom se face de către Statul Major al Forțelor Aeriene.

Rechiziționarea se face numai pe baza ordinului de predare emis de autoritățile militare competente. Ordinul de predare se înmânează proprietarului sau deținătorului legal de către delegatul centrului militar, al autorităților administrației publice locale, al poliției sau al unității beneficiare. La predarea bunurilor rechiziționate se întocmește un proces verbal, în care sunt înscrise datele de identificare menționate în ordinul de predare, precum și starea și valoarea bunurilor la data rechiziției.

3.5.4. Restituirea bunurilor rechiziționate și despăgubirile cuvenite proprietarilor

Legea 132/1997 prevede ca, după expirarea perioadei pentru care este făcută rechiziția sau în absența unor termene fixate inițial, la încetarea cauzelor care au determinat rechiziția, bunurile se restituie celor de la care au fost rechiziționate, pe baza unui proces verbal.

Dacă bunurile au suferit degradări sau devalorizări, proprietarii au dreptul la despăgubiri, conform legii. În cazul bunurilor neconsumptibile rechiziționate despăgubirile se acordă: prin chirie, prin acordarea diferenței de valoare corespunzătoare, pentru bunurile care se restituie cu degradări majore și prin acordarea unui bun similar sau prin plata contravalorii bunului, stabilită în funcție de starea tehnica și de gradul de uzura la momentul rechiziționării, în cazul în care, din motive obiective, acesta nu mai poate fi restituit.

Despăgubirile pentru bunurile consumptibile se acordă prin achitarea la prețul pieței în momentul preluării, conform măsurilor dispuse în împrejurări excepționale de către Guvern, potrivit legii.

Plata despăgubirilor pentru bunurile rechiziționate și pentru prestările de servicii în interes public se face de către ministere și celelalte autorități publice în folosul cărora s-au efectuat rechizițiile, în cazul stării de război, de mobilizare, de asediu sau de urgență și de către autoritățile administrației publice, din bugetele locale sau de la bugetul de stat, pentru prevenirea, localizarea și înlăturarea urmărilor unor dezastre.

3.5.5. Confiscarea

Pe lângă faptul că, prin natura ei, lipsește proprietarul bunurilor de exercițiul atributului de folosință a dreptului de proprietate, s-a considerat că măsura confiscării presupune chiar lipsirea titularului de dreptul său de proprietate privată și drept urmare această măsura, alături de expropriere, nu poate considerată o îngrădire sau limitare a dreptului de proprietate.

Potrivit prevederilor art. 44 (8) din Constituția României „bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii”. În legislația penală și în legislația contravențională sunt prevăzute cazurile și condițiile în care se poate dispune confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții.

Astfel, Codul penal, în art. 80 prevede că, în caz de condamnare, instanța, sub rezerva drepturilor terților, poate dispune, prin hotărârea pe care o pronunță, confiscarea: lucrurilor produse prin infracțiune; a lucrurilor care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, dacă acestea sunt ale autorului infracțiunii, ale instigatorului sau ale vreunei complice; lucrurilor deținute în contra legilor și regulamentelor.

3.6. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

3.6.1. Considerații generale

Exproprierea a fost definită ca „o instituție juridică de drept public care constă în achiziția forțată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii și sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată"

Pornind de la reglementarea Codului Civil, care, în art. 481, prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire” și-a găsit o reglementare completă în dreptul nostru actual, prin prevederile art. 44 alin. (3) din Constituția României și cele ale Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Astfel, legea fundamentală, în articolul menționat statuează că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, iar din cuprinsul alin. (6) al aceluiași mai prevede că „despăgubirile prevăzute se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție”.

Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor Omului, așa cum au fost acestea interpretate în jurisprudența C.E.D.O., rezultă că privarea de proprietate a unei persoane nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra bunului respectiv, dacă sunt întrunite următoarele condiții: 1) privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; 2) să fie impusă de o cauză de utilitate publică; 3) să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional; 4) este asigurată indemnizarea corespunzătoare a titularului dreptului; 5) este proporțională cu scopul pentru care a fost realizată.

Prin caracterul său puternic restrictiv, exproprierea este atingerea cea mai puternică ce poate fi adusă dreptului de proprietate privată, fiind o excepție de la caracterul inviolabil al acesteia.

Pornind de la acest considerent, au fost exprimate opinii care au afirmat că exproprierea se diferențiază de îngrădirile (limitările) dreptului de proprietate privată, deoarece duce, alături de confiscare, la încetarea dreptului de proprietate. În ciuda argumentelor invocate, pe baza cărora s-a afirmat că exproprierea constituie o excepție de la caracterul perpetuu al proprietății și că, odată cu stingerea dreptului de proprietate privată, ea are ca efect nașterea dreptului de proprietate publică asupra bunului imobil expropriat, exproprierii nu poate să îi fie refuzat caracterul ei de îngrădire a dreptului de proprietate.

3.6.3. Bunuri supuse exproprierii

Pornind de la prevederea art. 2 din Legea nr. 33/1994, sunt susceptibile de expropriere bunurile proprietate privată aparținând persoanelor fizice sau juridice de drept privat fie cu scop lucrativ, fie fără scop lucrativ, precum și bunurile aflate în domeniul privat al comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor.

În privința bunurilor proprietate publică, este de la sine înțeles că datorită caracterelor lor juridice (inalienabile, imprescriptibile și insesizabile), nu pot face obiectul măsurii de expropriere.

În privința bunurilor aflate în domeniul privat al statului, măsura exproprierii nu poate fi luată. Explicația constă în faptul că statul, fiind proprietar al acestor bunuri, poate dispune oricând de ele, afectându-le unei utilități publice, moment în care bunul trece din proprietatea privată în domeniul public, nemaifiind necesară luarea vreunei măsuri de genul exproprierii. Cu alte cuvinte, statul nu se „autoexpropriază".

Aceeași situație se întâlnește și în cazul bunurilor aflate în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, când utilitatea publică se declară pentru un interes local.

După cum lesne se observă, legea exproprierii dispune că fac obiectul acestei măsuri doar bunurile imobile, însă fără a face distincția între imobilele prin natura lor, cele prin destinație sau cele prin obiectul la care se referă.

Pentru a discerne între cele trei categorii de bunuri imobile care pot fi supuse exproprierii, trebuie subliniat faptul că bunurile sunt expropriate nu pentru a fi folosite ca atare, ci pentru a permite realizarea unor lucrări.

În atare condiții, numai acele bunuri imobile care pot servi scopului mai sus enunțat pot fi expropriate, sau, altfel spus, trecute în proprietatea statului prin expropriere. Și imobilele prin natura lor pot constitui, bineînțeles, obiectul exproprierii.

În ceea ce privește imobilele prin destinație, acestea sunt acele bunuri sau obiecte ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond, precum și toate efectele mobiliare ce proprietarul a așezat către fond în perpetuu [art. 468 alin. (1) și (3) C. civ.].

Deci caracterul imobiliar al acestor veritabile mobile este dat de afectațiunea pe care proprietarul le-o dă, care raportată la efectiva lor utilitate fac ca bunul imobil să apară de nefolosit.

Față de aceste bunuri, măsura exproprierii nu se impune, întrucât ele pot fi lesne îndepărtate, pot fi deplasate, și astfel nu împiedică exproprierea. Însă tot atât de adevărat este faptul că privat fiind de ele, titularul lor poate înregistra un prejudiciu, care, deși nu se înscrie în nota exproprierii, trebuie acoperit. Acest aspect este rezolvat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 conform căruia cel expropriat trebuie să primească atât valoarea reală a bunului imobil expropriat, cât și prejudiciul cauzat.

În ceea ce privește imobilele prin obiectul la care se referă, conform art. 471 C. civ. acestea sunt uzufructul bunurilor imobile, servituțile și acțiunile care tind la revendicarea unui bun imobil.

Raportând aceste imobile la instituția exproprierii se impune reliefarea aplicării în cauză a art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, conform căruia „uzul, uzufructul, abitația și superficia […] se sting prin efectul exproprierii, titularii acestora având dreptul la despăgubiri".

O situație aparte o are servitutea ca dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.

Este de reținut că servituțile prin fapta omului nu pot exista asupra bunurilor din domeniul public, însă servituțile naturale și legale, întrucât reprezintă limitări legale ale exercitării dreptului de proprietate (chiar și publică) sunt compatibile cu domeniul public.

În acest sens, art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 trebuie coroborat cu art. 13 din Legea nr. 213/1998 care prevede că „servituțile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituți sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate".

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că servituțile prin fapta omului stabilite anterior trecerii unui bun în domeniu public pot fi exercitate în măsura în care sunt compatibile cu afectațiunea bunului respectiv, cu utilitatea publică căreia i-a fost destinat.

În acest sens, art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 dispune că „servituțile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se mențin în condițiile prevăzute în alin. (1)".

Per a contraria, dacă aceste servituți constituite anterior trecerii bunului în domeniul public nu sunt compatibile cu utilitatea publică căreia i-a fost destinat bunul expropriat. Ele încetează de drept, chestiune care poate fi constatată, în caz de litigiu, de către instanța de judecată.

3.6.5. Efectele exproprierii

Principalele efecte ale exproprierii sunt următoarele:

imobilul expropriat trece în proprietate publică și intră în patrimoniul expropriatorului liber de orice sarcini, în temeiul hotărârii judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă. Momentul intrării imobilului în patrimoniul exproprietarului coincide cu momentul îndeplinirii tuturor obligațiilor stabilite în sarcina sa prin hotărârea de expropriere pronunțată de instanța de judecată;

se sting drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate – uzufruct, uzul, abitație și superficie – precum și servituțile stabilite prin fapta omului în măsura în care devin incompatibile cu situația naturală și juridică a obiectivului urmărit prin expropriere. De asemenea, se sting dreptul de concesiune și dreptul de folosință constituite asupra imobilului expropriat;

dreptul de ipotecă și privilegiul imobiliar special care grevează bunul imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirii stabilită de instanța de judecată sau prin acordul părților. Astfel, art. 28 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 reglementează un caz de subrogație legală cu titlu particular;

d) se sting orice drepturi personale dobândite de alte persoane asupra imobilului expropriat, cum ar fi cele născute din contractul de locațiune sau din contractul de comodat. Cu toate acestea, dacă exproprierea are ca obiect clădiri cu destinație de locuință, evacuarea persoanelor care le ocupă legal, nu se va putea face decât după asigurarea de către expropriator a spațiului de locuit, potrivit legii, la cererea persoanelor respective;

e) nașterea unui drept de creanță în favoarea persoanelor stabilite în hotărârea instanței de judecată asupra despăgubirilor acordate ca o consecință a exproprierii imobilului. Dreptul de creanță se naște pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și devine exigibil la data stabilită de părți sau, în caz contrar, la termenul de plată stabilit de instanță. Atunci când termenul de plată este stabilit de instanță, el nu poate fi mai mare de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere.

Eliberarea titlului executoriu și punerea în posesie a expropriatorului se realizează numai pe baza unei încheieri a tribunalului, prin care se constată îndeplinirea obligațiilor privind plata despăgubirilor, dar nu mai târziu de 30 de zile de la achitarea acestora.

Atunci când exproprierea are ca obiect terenuri cultivate sau cu plantații, punerea în posesie a expropriatorului asupra lor va avea loc numai după ce recolta a fost culeasă, în afară de situația când valoarea recoltei neculese a fost inclusă în calculul despăgubirilor. Totuși, în caz de extremă urgență, impusă de executarea imediată a unor lucrări ce interesează apărarea țării, ordinea publică și siguranța națională sau în caz de calamități naturale, instanța poate dispune prin hotărâre punerea imediată în posesie, cu obligația expropriatorului de a consemna în termen de 30 de zile, pe numele expropriatului, sumele stabilite cu titlu de despăgubiri.

Art.34 din Legea nr.33/1994 reglementează un drept prioritar la închirierea imobilului expropriat în favoarea fostului proprietar, în cazul în care expropriatorul s-a hotărât să-1 închirieze pentru perioada de timp dintre punerea sa în posesie și momentul utilizării lui în scopul executării lucrării sau lucrărilor pentru care s-a hotărât exproprierea.

3.6.6. Dreptul de retrocedare

În cazul în care imobilele expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică (art.35).

Dispozițiile an.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii .

În aceeași decizie se arată că participarea procurorului nu este obligatorie la soluționarea cererii de retrocedare.

Cererea de retrocedare se adresează tribunalului, care – verificând temeiurile acesteia – dispune retrocedarea. Prețul imobilului se stabilește ca și în cazul exproprierii și nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată (art.36).

În cazul în care lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul dorește înstrăinarea imobilului, expropriatul (fost proprietar) are un drept prioritar de dobândire, la un preț ce nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată. În acest scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau dacă nu răspunde expropriatorului în termen de 60 de zile de la primirea notificării, acesta din urmă poate dispune de imobil (art.37).

Capitolul IV. Studiu de caz privind limitări ale dreptului de proprietate în sistemul militar

Limitările în interes de apărare a țării sunt numeroase și se regăsesc îndeosebi în legislația ce are caracter special, în regulamentele militare, în ordinele generale emise de ministrul apărării sau în numeroasele hotarâri de guvern.

Vom enumera și vom dezvolta câteva dintre aspectele ce sunt luate in considerare ca limitări aduse dreptului de proprietate, urmare a existenței unei părți speciale- Ministerul Apărării.

A. Astfel, decretul numărul 129 din 30 martie 1949, stabilește regimul culturilor în jurul depozitelor armatei:

Art. 1.- Este interzis a se cultiva în jurul depozitelor armatei, pe o rază de 500 de metri de la limita exterioară a terenului acestora, alte plante decât cele enumerate mai jos:

–pe o rază de la 100 de metri de la limita exterioară, următoarele plante joase : ceapă, usturoi, salată, ridichi de lună, ridichi de toamnă, castraveți, morcovi, păstârnac, pătrunjel, pepeni verzi, pepeni galbeni, varză de vară și toamnă;

–pe o rază de la 100 -500 de metri, următoarele plante ale căror înălțime la maturitate nu depășeste 80 cm: cartofi, ardei, fasole oușoară sau de Moldova, mazăre, pătlăgele, roșii, sfeclă de zahăr sau de nutreț, spanac, dovleac, lubeni, soia, năut, trifoi, lucernă, bob, bumbac, soflor-șofrănel;

Art. 2.- Abaterile de la dispozițiunile art. 1 se vor pedepsi cu închisoare de la 6 luni la un an .

Art. 3.-Procedura de judecată este cea prevăzută de procedura penală privitoare la delictele flagrante.

B. Hotărârea 62 din 7 februarie 1996 privind aprobarea listei obiectivelor de investiții și de dezvoltare, precum și a criteriilor de realizare a acestora, pentru care este obligatoriu avizul Statului Major General.

Publicat în Monitorul Oficial nr. 32 din 15 februarie 1996 , prin care
Guvernul Romaniei hotărăște:

Articol unic

Se aprobă lista obiectivelor de investiții și de dezvoltare, precum și criteriile de realizare a acestora, pentru care este obligatoriu avizul Statului Major General, conform anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

ANEXA: LISTA obiectivelor de investiții și de dezvoltare, precum și criteriile de realizare a acestora, pentru care este obligatoriu avizul Statului Major General

(1) Industrie:

– obiective industriale noi și dezvoltarea celor existente, precum și închiderea sau demolarea acestora;

– platforme industriale;

– centrale termo-, hidro- sau nuclearo-electrice;

– stații electrice de transformare;

– rafinării, dane portuare pentru carburanți și depozite de carburanți- lubrifianți cu o capacitate mai mare de 100 m3 stații PECO;

– conducte magistrale de orice fel, aeriene sau subterane;

-conducte de orice fel, prevăzute a se monta pe infrastructura podurilor, ori instalarea acestora aerian sau subteran în amplasamentele podurilor sau în imediata apropiere;

– linii electrice aeriene sau subterane, precum și cabluri aeriene sau subfluviale;

– deschideri, amenajări sau extinderi miniere de orice fel, inclusiv lucrările anexe ale acestora (tunele, funiculare, instalații de forță etc.);

– lucrări hidrotehnice și hidroenergetice;

– depozite industriale de toate categoriile.

(2) Transporturi:

– autostrăzi, drumuri rapide, drumuri publice clasificate (europene, naționale, județene, comunale), precum si drumuri publice neclasificate (turistice, forestiere si industriale), care se construiesc sau se modernizeaza;

– căi ferate ce se construiesc sau se dezvolta (dublări, electrificări, dezafectări etc.), instalații de spălare a vagoanelor, linii de garare din stațiile de cale ferată, instalații feroviare (de alimentare cu apă, de depou, de transbordare, de transvazare), rampe fixe, rampe demontabile, plăci turnante și triunghiuri de intoarcere a locomotivelor, tuneluri;

– poduri-viaducte, apeducte sau alte asemenea lucrări de artă;

– linii de metrou și de tramvai, stații de metrou;

– aeroporturi, completări de instalații la aeroporturile existente și alte construcții aferente acestora;

– poduri, bazine portuare, cheiuri, dane și lucrari hidrotehnice aferente.

(3) Telecomunicații și tehnologiile informației:

– stații de emisie de radiodifuziune și televiziune, stații coordonatoare de rețea și alte instalații fixe de radiocomunicații, în toate benzile de frecvență;

– construcții noi, schimbări de amplasamente sau ale parametrilor principali la echipamentele de radiocomunicații;

– centrele (oficiile) pentru utilizarea capacităților de prelucrare electronică a informației, rețelele de calculatoare pentru transportul datelor, care aparțin administrației publice centrale și locale sau altor organe ale statului, precum și agenților economici, indiferent de forma de proprietate.

(4) Construcții și lucrări în alte domenii:

– orice fel de construcții ce urmeaza a fi executate la o distanță mai mică de 2.400 m față de obiectivele speciale situate in extravilan;

– toate construcțiile care vor fi executate în vecinătatea obiectivelor militare situate în intravilan, pe parcele limitrofe, precum și a celor situate de cealaltă parte a străzilor învecinate cu incinta acestora, în condițiile prevederilor legale în vigoare;

– orice lucrări de construcții pe malul Dunării și pe o adâncime de 2 km de la linia apei pe Litoral;

– executări de foraje de orice fel la distanțe sub 500 m față de obiectivele speciale;

– deschideri de cariere de orice fel sau extinderi de cariere, la distanțe sub 1 km de obiectivele speciale;

– silozuri și depozite cerealiere cu capacități ce depășesc 15 tone;

– lucrări pentru defrișarea pădurilor și pentru împădurirea terenurilor.

Având în vedere această listă destul de vastă cu obiective ce necesită aprobare din partea Statului Major General în cazul în care se dorește să se construiască diferite obiective sau dimpotrivă, schimbarea locului sau demolarea totală a anumitor construcții, tragem o concluzie foarte importantă și anume că în aceste condiții interesul public primează în fața interesului privat și dacă Statul Major General consideră neoportună construirea unei anumite clădiri sau nu este de acord cu demolarea alteia deoarece prin lucrul acesta s-ar știrbi din securitatea unei anumite zone sau s-ar îngreuna circulația diferitelor mijloace de tehnică în cazul unui conflict în zona respectivă, acea construcție nu va primi aprobarea cerută.

C. Studiu de caz privind regimul juridic al unui poligon de instrucție și limitările impuse de funcționarea acestuia

Prin poligon de tragere se înțelege o suprafață de teren nepopulat, de dimensiuni bine delimitate și echipat cu mijloace necesare în raport cu destinația sa , care permit executarea tragerilor cu una sau mai multe categorii de armament potrivit cerințelor câmpului de luptă și prevederilor de trageri în deplină siguranță, fără a se produce pierderi de vieți omenești, accidente sau pagube de orice fel și fără a întrerupe activitățile economice în afara limitelor sale.

Poligoanele de tragere se amplasează de regula pe terenuri aflate în administrarea M.Ap. și uneori cu aprobarea organelor locale pe alte terenuri proprietate de stat.

Omologarea poligonului se execută după precizarea modului de dispunere pe teritoriul respectiv al elementelor acestuia, iar în cazul poligoanelor permanente, după trecerea terenului în administrarea M.Ap.

Pentru omologare se încheie un act care să răspundă tuturor problemelor respective la care se anexează documentele explicative sau justificative necesare (harta sau schema la scară mare, înțelegeri cu organele locale, calcule justificative privind măsurile de siguranță. Comisia se desfășoară în plen, reprezentanții organelor locale fiind invitați numai la discutarea și stabilirea problemelor care au legatură cu activitatea acestora.

Autorizarea funcționării poligonului se realizează prin aprobarea actului de omologare de către comandantul eșalonului superior celui care a efectuat omologarea și se materializează printr-un ordin scris în care se precizează principalele probleme cu privire la destinația și folosirea acestuia.

În toate situațiile în care se pregătesc și se execută trageri, comandantul poligonului permanent sau comandantul unității (conducătorul tragerii) în poligonul temporar este obligat să ia legătura cu organele locale de stat și instituțiile de stat interesate, anunțându-le în scris și sub luare de semnătură cu cel puțin 3-5 zile înainte de începerea tragerii sau perioadei de tragere precizând raioanele și drumurile în care accesul populației este interzis.

În art. 11 din O.G. 8/1988 se precizează că pentru desfășurarea activităților în poligoane, suprafața acestora trebuie să fie pregătită astfel încît să realizeze siguranța deplină atît pentru unitățile și subunitățile participante, cît și pentru populația și obiectivele economico-sociale din zonă.

ACT DE OMOLOGARE AL POLIGONULUI DE TRAGERE CU ARMAMENTUL DE INFANTERIE”ARVONEANU”

În baza art.7,8,9, din O.G.-8/28.01.1988 ”Instrucțiuni privind organizarea și funcționarea trupelor de uscat și măsurilor de siguranță a tragerilor “ și O.Z.U nr.64 din 01.04.2004 a U.M.09999 Iași comisia formată din:

-președinte: ……………………

-membrii:……………….., …………………………………, ……………………………, ……………………..,împreună cu ……………………..,reprezentantul U.M.09999 Iași, au analizat în data 07.04.2004 documentele și terenul în care este amplasat acest teren și au constatat urmatoarele:

conturul poligonului este determinat de urmatoarele puncte ale căror coordonate geografice sunt:

B=47º12’18” L=27º36’47”

B=47º12’15” L=27º37’08”

B=47º11’57” L=27º36’40”

B=47º11’50” L=27º37’25”

În acest poligon se pot executa urmatoarele trageri:

a) cu următoarele categorii de armament de infanterie:

Cu pistolul= ședința pregătitoare și 1 instrucție;

Cu pistolul mitralieră (pușca automată)=sedința pregătitoare;

Cu pușca mitralieră=ședința pregătitoare;

b) pentru reglarea următoarelor categorii de armament :

Pistol;

Pistol mitralieră;

Pușcă automată;

Pușcă mitralieră;

Pușcă semiautomată cu lunetă;

c) pentru executarea tragerilor cu armament individual de infanterie în cadrul concursurilor aplicativ militare;

d) pentru executarea tragerilor de către alte instituții militare sau civile din garnizoană cu condiția ca ședințele să nu impună obiective comandate automat.

Se interzice executarea tragerilor cu alte categorii de armament în afara celor specificate.

Terenul pe care este amplasat poligonul aparține M.Ap. , constituind cazarma nr.304567, fiind în administrarea unității militare 09999 Iași și are suprafața de 8,79 ha.

Poligonul este situat la 5km N de cazarma 568 Iași între localitatea Arvoneanu și localitatea Doroba.

Perimetrul poligonului este împrejmuit cu gard din sârmă pe stâlpi metalici.

Poligonul corespunde din toate punctele de vedere destinației sale.

În adâncime, poligonul are o biută de fund executată din pământ,înaltă de 12m, iar lateral biuta de pământ înaltă de 3-12m.

Diferența de înălțime a formelor de teren ce înconjoară poligonul de tragere este de 65 m.

Limitele de siguranță pentru tragerile cu armamentul de infanterie sunt cuprinse între:

Limita dreapta-viroaga din marginea poligonului 300 m. S cota 190,8 dispusă la un unghi de 40º față de axul de tragere al poligonului;

Limita stânga-viroaga din marginea stângă a poligonului 150m. V cota 121,0 dispusă la un unghi de 25º față de axul de tragere al poligonului.

Înapoia ultimului aliniament de ținte există o fâșie de captare a gloanțelor cu o adâncime de 1000 m. Pe cele două limite de siguranță sunt instalate indicatoare de avertizare.

Pe timpul organizării de tragere se instalează patru posturi de pază, dispuse în teren.

Subunitățile și unitățile care execută tragerea se obligă ca pe timpul tragerilor în acest poligon să nu distrugă culturile, să nu deterioreze comunicațiile, rețelele electrice și telefonice din zonă, iar la sfârșitul tragerilor să execute asanarea terenului.

Pe timpul executarii tragerilor se impun următoarele măsuri de siguranță:

Cunoașterea de către întregul personal participant la tragere a regulilor de mânuire a armamentului din dotare;

Buna organizare și conducere a tragerilor potrivit regulamentelor în vigoare și respectarea de către întregul personal a regulilor și măsurilor specifice tragerilor conform O.G.-8/88, cap.VI și R.T.A.I cap.III;

Cu 3 zile înainte de executarea tragerilor U.M. 09999 Iași va înștiința, în scris și sub luare la cunoștință pe bază de semnătură, primăria localității Arvoneanu despre ziua în care se vor executa trageri, precizându-se raioanele și căile de access interzise populației;

Se interzice circulația oricărui mijloc de transport precum și a pietonilor pe direcția: Com.Arvoneanu, Pădurea Fără Nume, marginea de vest poligonului Arvoneanu, marginea de est si sud-est a poligonului Arvoneanu;

Se interzice pășunatul, cositul, adunatul ciupercilor sau alte activități ce impun prezența persoanelor sau animalelor domestice în zona poligonului pe timpul tragerilor;

Pentru prevenirea pătrunderii oamenilor, animalelor, vehiculelor pe teritoriul poligonului, acesta se imprejmuiește cu gard de sârmă sau se delimitează cu tranșee (șanțuri); pe drumurile și cărările ce duc spre poligon se instalează bariere, iar in locuri vizibile tăblițe indicatoare cu inscripția: “Trecere interzisă –poligon de tragere”, “Stai! Se trage!”.Comandanții cărora le este subordonat poligonul, prin intermediul primăriilor trebuie să inștiințeze populația privind: semnificația tablițelor (panourilor), indicatoare instalate pe drumurile și cărările ce duc spre poligon și a fanionului roșu instalat pe stâlpul din adâncimea poligonului; pericolul la care se expun persoanele care intră in poligon pe timpul executarii tragerilor, care ating muniția neexplodată sau instalația de marcare a focului.

La terminarea tragerilor, poligonul trebuie să fie verificat și asanat de muniția neexplodată la tragerile anterioare de către o echipă, numită prin ordin de zi condusă de un ofițer din unitatea care execută tragerile.

PROTOCOL

Încheiat astăzi ………………… între noi, ………… , reprezentantul UM 09999 Iași și domnul, ………………. , primarul com.Arvoneanu, județul Iași, privind obligațiile ce revin ambelor părți, rezultate din încheierea documentelor de reomologare a poligonului de tragere cu armamentul de infanterie “Arvoneanu” Iași.

Unitatea Militară 09999 Iași se obligă să anunțe cu 3 zile înainte, în scris despre ziua în care se vor executa trageri în poligon și măsurile pe care primăria trebuie să le ia în această situație.

Primăria comunei Arvoneanu se obligă ca după ce a luat la cunoștință pe bază de semnătură despre ziua în care se execută trageri in poligon să pună in vedere populației din comună ca în ziua respectivă să nu pătrundă în zona de siguranță a poligonului, să respecte semnificația indicatoarelor, marcajelor și restricțiile impuse de militarii din posturile de pază.

Prezentul protocol constituie convenție între părțile semnatare.

REPREZENTANTUL U.M.09999 IAȘI REPREZENTANTUL PRIMĂRIEI

ROMÂNIA

Consiliul local al com.Arvoneanu

Nr. din …..

AUTORIZAȚIE

Prin prezenta, Consiliul Local al com. Arvoneanu, jud.Iași, autorizează funcționarea pe teritoriul său al poligonului de trageri cu armamentul de infanterie “Arvoneanu”.

Poligonul este situat la NV de localitatea Arvoneanu ( pe pârâul Neagra) și funcționează din anul 1976.

Unitatea militară 09999 Iași ne va anunța cu 3 zile înainte despre ziua planificată pentru trageri si luarea măsurilor de siguranță.

Paza poligonului cât și asanarea acestuia după trageri se va efectua de U.M 09999 Iași și formațiunile militare care îl folosesc.

Prezenta autorizație se eliberează în vederea reomologării poligonului și întocmirii documentelor necesare.

Primar……….

Prin poziționarea acestui poligon de trageri, localitatea Arvoneanu se angajează prin diferitele convenții semnate între U.M. 09999 și autoritățile locale ca în zilele în care au loc trageri cu diferite categorii de armament, să fie respectate anumite reguli de siguranță.

Poligonul își construiește o anumită zonă de siguranță, zonă care depășește suprafața alocată poligonului și care în condiții normale nu ar afecta dreptul de proprietate al vecinilor.

Faptul că poligonul are o parte a zonei de siguranță suprapusă unor drumuri publice și aici ne referim la orice cale de acces pe direcția Com.Arvoneanu, Pădurea Fără Nume, marginea de vest poligonului Arvoneanu, marginea de est și sud-est a poligonului Arvoneanu, limitează prin interzicere dreptul la circulație a oricărui mijloc de transport precum și a pietonilor de câte ori în poligon se execută trageri.

Se interzice pășunatul, cositul, adunatul ciupercilor sau alte activități ce impun prezența persoanelor sau animalelor domestice în zona poligonului pe timpul tragerilor.

Pentru prevenirea pătrunderii oamenilor, animalelor, vehiculelor pe teritoriul poligonului, acesta se imprejmuiește cu grad de sârmă sau se delimitează cu tranșee (șanțuri); pe drumurile și cărările ce duc spre poligon se instalează bariere, iar în locuri vizibile tăblițe indicatoare cu inscripția: “Trecere interzisă –poligon de tragere”, “Stai! Se trage!”.

CONCLUZII

Prin lucrarea de față am dorit să scoatem în evidență importanța majoră pe care o are dreptul de proprietate în viețile noastre dar și faptul că acest drept este indispensabil nouă pentru că « omul dezvoltându-se și pășind pe calea progresului, simte dezvoltându-se în inima sa dorința de a fi proprietar și de a munci spre a-și ajunge scopul. El uită necazul și durerea muncii, când se gândește că rezultatul ostenelilor sale are să-i dea un patrimoniu care are să-i înlesnească traiul și să-l facă neatârnat. Ideea de proprietate îndeamnă deci pe om la muncă și-i face această muncă mai ușoară. Ideea de proprietate îndoiește puterile omului, a zis Voltaire. Proprietatea este deci naturală și necesară omului; fără dânsa organizația socială este cu neputință.»

Am încercat prin studierea diferitelor lucrări în domeniul dreptului de proprietate să găsim și să cuprindem dacă nu pe toate măcar o parte sau cel puțin majoritatea limitărilor care se regăsesc în sistemul nostru de drept și nu numai.

Majoritatea autorilor de drept civil au criterii diferite de clasificare a limitărilor dreptului de proprietate. Astfel, o parte dintre ei tratează în părți separate servituțile de celelalte îngrădiri și amintim aici pe L. Pop, acesta tratând mai pe larg exproprierea ca limitare a dreptului de proprietate. Alții, cum este V. Stoica, introduce o altă categorie de limitări puțin reliefată la ceilalți autori și anume limite materiale ale dreptului de proprietate.

Cădem de acord asupra faptului că dincolo de multitudinea limitărilor pe care le-am amintit sau le-am tratat în lucrarea de față, nu există o gamă separată de limitări care să facă referire strict la sistemul militar. Jurisprudența studiată de noi nu aduce noutăți pentru sistemul militar diferite de sistemul civil, astfel încât există o aplicativitate generală atât pentru sistemul militar cât și pentru cel civil. Singurele excepții evidențiate de noi în prezenta lucrare care nu se aplică decât în cazuri speciale cum este și al nostru sunt reprezentate de conținutul decretului 129/1949 cu privire la înălțimea plantațiilor, aflat încă în vigoare, de hotărârea 62 din 7 februarie 1996 cât și de O.G. 8/1988, acesta din urmă reprezentând ordinul general al ministrului apărării naționale privind organizarea și funcționarea poligoanelor trupelor de uscat și măsurile de siguranță ale tragerilor.

Studiul de caz asupra căruia ne-am aplecat este făcut pe un poligon temporar de trageri pentru că am considerat de cuviință că este nevoie de o analiză atentă asupra regimului juridic impus de un asemenea obiectiv special. Așa cum se observă din analiza făcută, existența unui poligon de trageri într-un anumit loc impune anumite restricții vecinilor dar și multe obligații pentru militarii din poligon.

Chiar dacă zona înconjurătoare poligonului este anunțată prin semne de avertizare și cu atât mai mult acestea există mai ales în perioadele în care se fac trageri cu diferitele tipuri de armament, militarii care sunt programați la trageri sunt obligați să constituie un sistem de pază care să fixeze anumite poziții ca puncte de observație pentru a exista control total asupra eventualelor probleme ce ar putea apărea în timpul tragerilor. Aceștia sunt dispuși la limita zonei de siguranță fiecare având anumite atribuțiuni și ordine de îndeplinit astfel ca la sfârșitul unei ședințe de tragere să nu existe incidente soldate mai ales cu victime umane.

Existența acestui decret 129 din 1949 cu privire la înălțimea plantațiilor din jurul obiectivelor militare limitează dreptul de proprietate al vecinilor pentru că proprietatea administrată de M.Ap. având un grad ridicat de securitate trebuie protejată împotriva eventualilor factori perturbatori ce ar putea apărea o dată cu existența unei vizibilități scăzute datorită plantațiilor de înălțimi mari ce ar exista în jurul obiectivelor militare. Datorită faptului că interesul public primează în fața interesului privat iar obiectivele militare fac parte din sistemul de apărare națională, acest decret se aplică în favoarea M.Ap.

Suntem în totalitate de acord cu acest gen de limitări care știrbesc în tot sau în parte dreptul de proprietate al vecinilor obiectivelor militare deoarece aceste obiective prin poziția lor și prin scopul în care s-au ridicat într-un anumit loc servesc interesului nostru comun și anume de a securiza, de a proteja și de a servi continuității noastre ca națiune independentă pentru că dacă vremurile ne-o cer, trebuie să fim gata oricând să ne apărăm drepturile și libertățile indiferent de ce ar însemna asta.

Însumând și analizând studiile realizate în domeniu, sperăm că am reușit să elaborăm o lucrare ce se poate lăuda ca fiind cuprinzătoare și clar creionată prin argumentele și ideile aduse.

BIBLIOGRAFIE

Adam, I., Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All Beck, București, 2005

Adam, I., Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, București 2002

Adam,I., Proprietatea publică și privată asupra imobilelor în România,Editura All Beck,București, 2000

Baieș, S., Roșca, N., Drept civil. Drepturile reale principale, Chișinău, 2005

Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă „Șansa" S.R.L., București, 1998

Bîrsan, C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole., Editura All Beck, București, 2005

Bîrsan, C., Drept Civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București, 2002

Bîrsan, C., Drepturi reale principale, Editura All Beck, București, 2001

Boroi, G., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura All, București, 2001

Boroi, G., Liviu Stănciulescu , Drept civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2003

Brezoianu, D., Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004

Calotă-Ponea, A., Drepturi reale, Ed. Universitaria, Craiova,2004

Chelaru E., Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck , București, 2000

Chelaru E., Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – Comentată și adnotată , Editura All Beck, București, 2001

Chelaru, E., Administrarea domeniului public și a domeniului privat, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

Chelaru, E., Măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în „Dreptul" nr. 10/2001

Chelaru, E., Drept civil. Drepturi reale principale, Editura C.H. Beck, București, 2006

Chelaru, E., Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București, 2000

Costin, M.N., Marile instituții ale dreptului civil român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982

Curierul Judiciar nr. 2/2002

Dogaru, I., Drept civil-Teoria generala a drepturilor reale, Editura CH Beck, București,2003

Filipescu, A. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Universul Juridic, București, 2004

Filipescu, I., Filipescu A., Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 2000

Filipescu, I.P., Domeniul public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale, Dreptul nr. 5-6/1994

Florescu,D., Dreptul de proprietate, Ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2002

Hamangiu, C., Georgean, N., Codul Civil Adnotat, Editura SOCEC & CO. S.A.R., București, 1999

Hamangiu,C., Georgean,N., Codul civil adnotat, vol. I, București, 1930

Hamangiu,C., Rosetti – Bălănescu,I., Băicoianu,Al., Tratat de drept civil român, vol.2 Ed. All Beck, 2002

Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura Nemira, Bucuresti 1996

Iorgovan, A.,Tratat de drept administrativ,vol II,editia a III-a,Editura All Beck, Bucuresti , 2002

Înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției civile pe anul 2005, Editura Hamangiu, București, 2006

Jora, C., Drept civil, curs de dreprturi reale, Ed. Luminalex, București, 2005

Lucian,I., Drept civil român. Drepturi reale, Ed. Tribuna, Sibiu, 1996

Lupulescu, D., Drept civil. Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Luțescu, G.N., Teoria generală a drepturilor reale, București, 1947

Micescu, I., Curs de drept civil, Editura All Beck, București, 2000

Nicolae,V.M., Discuții privind interdicțiile legale de înstrăinare a unor bunuri imobiliare, în revista Dreptul

Pătulea,V., Turianu,C., Dreptul de proprietate, vol. 3, Ed. Rosetti, București, 2005

Pop, L., Curs de drept civil,Editura All Beck,București,2006

Pop, L., Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 2001

Pop, L., Drept civil. Drepturile reale principale,Editura Universul Juridic, București, 2006

Pop, L., Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 2001

Revista de drept public, nr.1/1999

Revista Dreptul, anul XVIII, Seria a III-a, Nr. 3 ,Editura C.H. Beck, 2007

Revista Dreptul, anul XVIII, Seria a III-a, Nr. 4, Editura C.H. Beck, 2007

Sabău, I., Drept civil.drepturi reale, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2002

Sebeni,A., Noțiunea contractului de concesiune și încheierea acestuia, în Dreptul nr. 8/1999

Stoica ,V. , Drepturile reale principale, Editura Humanitas, București, 2004

Stoica,V. Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Humanitas, București, 2004

Stoica,V., Servitutea legală de trecere, în “Dreptul” nr. 11/2003

Ungureanu, O., Munteanu, C., Drept Civil. Drepturile reale, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 2003

Ungureanu, O., Reflecții privind abuzul de drept și inconvenientele anormale de vecinătate, în AULB,Jurisprudenția, nr. 1-2/2003

Voicu, M., Dreptul de proprietate. Doctrină și jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed. Lumina Lex, București, 2003

*** Constituția României, adoptată la 8 decembrie 1991 și revizuită prin Legea nr. 429/2003, republicată;

*** Codul civil român, adoptat în 1864, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 cu modificările ulterioare;

*** Legea 18/1991 – Legea fondului funciar, publicată în M. Of., nr. 37 din 20/02/1991;

*** Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, Publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001 și republicată în M., Of., nr. 279/4 apr. 2005 și M. Of., nr. 798/2 sep. 2005;

*** Legea nr. 107/1996 – Legea apelor, Publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 244/8.10.1996, modificată și completată prin Legea nr. 310/2004, publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea 1, nr. 584/30.06.2004;

*** Legea nr. 318/2003 – Legea energiei electrice, Publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 511/16.07.2003;

*** Legea 219/1998, privind regimul concesiunilor, Publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 140/6.04.1999;

*** Legea nr. 238/2004-Legea petrolului

*** Legea nr. 85 din 18 martie 2003-Legea minelor

*** Legea nr.295/2004 privind regimul armelor de foc și al munițiilor

*** Legea nr. 126/1995 privind regimul materialelor explozive

*** Legea nr. 137 privind protecția mediului

*** O.G. 8/1988

*** Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului național cultural mobil

*** Regulamentul de trageri cu armamentul de infanterie (R.T.A.I.)