Limitari ale Drepturilor Garantate de Articolul 8 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului

TEZA DE LICENȚĂ

LIMITĂRI ALE DREPTURILOR GARANTATE DE ARTICOLUL 8 AL CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

CUPRINS

INTRODUCERE

NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA CONCEPTUL ȘI EVOLUȚIA DREPTURILOR OMULUI

Noțiuni introductive

Conceptul și evoluția drepturilor omului

DOMENIUL DE APLICARE AL ART. 8 al CONVENȚIEI EUROPENE AL DREPTURILOR OMULUI

Noțiuni generale cu privire la dreptul la respectarea vieții private și de familie. Natura obligațiilor impuse statelor

Fazele examinării aplicabilității articolului 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea problemei abordate

Definirea și protejarea drepturilor de care trebuie să se bucure orice ființă umană a constituit o preocupare constantă a filozofilor și a juriștilor din cele mai vechi timpuri. Aceste idei privind egalitatea naturală dintre oameni au apărut încă din antichitate. Un drept al omului este o formulă conceptuală, exprimată în formă lingvistică, ce acordă prioritate anumitor atribute umane sau sociale considerate esențiale pentru funcționarea deplină a ființei umane și care e destinată să servească ca ambalaj protector pentru aceste atribute și recurge la o acțiune deliberată pentru asigurarea unei astfel de protecții.

Conceptul drepturilor omului își are sorgintea în teoria dreptului natural, teorie care a fost fundamentată în țări cum ar fi Anglia, Franța, Olanda și nu numai, iar ca etapă istorică este cea aparținând secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea.

Sorgintea concepției „drepturilor omului” se găsește în sistemele de gândire stoice, naturaliste grecești și romane din antichitate. Acest fapt s-a datorat extinderii relațiilor economice, politice și culturale ale Greciei antice, când spre anul 410 î. e. n., gânditori ai acestei țări au început să înțeleagă relația dintre statul cetate laic, religie și individ.

Drepturile omului și respectarea lor confirmă gradul de civilizație al unui stat, al unui popor. Recunoașterea demnității umane și a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naționalitate, apartenență religioasă, indiferent de vârstă sau condiție socială, constituie temelia păcii și a libertăților fundamentale, a dreptății și toleranței față de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite țări sunt aceleași, doar oamenii și modalitățile de abordare ale lor sunt diferite.

Codificarea primară a instituției drepturilor omului este dată, cu precădere, de Carta Organizației Națiunilor Unite din anul 1945 și de Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1948.

Drepturile și libertățile civile și politice au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societății, un stadiu de puternice revendicări și luptă contra tiraniei și despotismului. Aceste drepturi au apărut ca măsuri de protecție a individului contra violenței și arbitrariului guvernanților, ca revendicări ale unei poziții juridice egale în fața legii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. Ulterior au apărut drepturile de solidaritate, ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor și nu individual de către fiecare stat în parte.

Dreptul protejat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la viață privată și de familie, la domiciliu și corespondența, face parte din categoria drepturilor condiționale, drepturi care, în opoziție cu drepturile intangibile protejate de Convenție, cum ar fi spre exemplu dreptul la viață sau dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante, pot fi supuse unor limitări.

Astfel, după ce în primul paragraf al articolului 8 se prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, în al doilea paragraf sunt prevăzute restricțiile ce pot fi impuse în exercițiul acestor drepturi, respectiv condițiile în care o autoritate publică poate să intervină în exercitarea dreptului, Convenția impunând expres ca ingerința să fie prevăzută în lege și să constituie o măsură necesară într-o societate democratică pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

În afara acestor condiții expres prevăzute în textul Convenției, în jurisprudența constantă a Curții se mai reține în plus că ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit.

Vorbind despre limitele de aplicare ale art. 8 avem însă în vedere nu numai restricțiile impuse în exercitarea dreptului ci și limitele determinate de stabilirea sferei de aplicare a art. 8, conținutul noțiunilor de “viață privată”, “familie”, “domiciliu” și “corespondentă” variind în timp și spațiu de la un stat la altul și chiar în interiorul aceluiași stat de la un grup social la altul.

Astfel în continuare voi aborda în lucrare detaliat toate noțiunile prevăzute în art. 8 din convenție cu exemple din jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Scopul și obiectivele tezei

Prezentul studiu are drept scop elucidarea domeniului de aplicabilitate a articolului 8 din convenția europeană cu privire la drepturile omului, care este extrem de greu de determinat obiectiv, din cauza câmpului vast de situații pe care le acoperă, motiv pentru care, cantitativ și calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenției de către instanța de la Strasbourg și de către instanțele naționale ale statelor membre, deoarece nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputației sale, pentru că, orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei și/sau rezultatelor obținute

Acest studiu efectuându-se prin abordarea cauzelor soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma interpretărilor oferite de aceasta și prin a distinge faptul că sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenție garantează posibilitatea exercitării drepturilor recunoscute de Convenție și protocoalele adiționale de către titularii lor, respectiv de orice persoană aflată sub jurisdicția, fie și numai de facto, a unui stat membru.

Teza poate fi utilizată atât de cadrele didactice, studenții de la facultatea de drept, cât și de juriști. Totodată, lucrarea ar putea sugera celor interesați subiecte de discuție și de tratare detaliată a altor chestiuni legate de metodele și formele răspunderii politice și materiale ale statelor în dreptul internațional.

Metodologia cercetării

În realizarea lucrării am pornit de la studierea și analizarea obiectului acestei lucrări în literatura de specialitate națională precum și în cea internațională. Pentru a răspunde cât mai bine metodelor și abordărilor specifice, structura și concepția tezei se bazează pe studiul lucrărilor savanților recunoscuți în domeniul dreptului internațional.

Baza metodologică constă dintr-o totalitate de metode științifice, dintre care mai cu seamă putem remarca: (metoda istorică, metoda logică, metoda comparativă, metoda cantitativă, metoda transcendentală, utilizată pentru elaborarea formei și conținutului prezentei lucrări, metoda intuiționistă, utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la evidențierea scopului și realizarea obiectivelor tezei, metoda fenomenologică) utilizată la analiza temei cercetate. În afară de acesta, lucrarea face trimitere la bogata jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului care prin eficiența sa a susținut din punct de vedere practic, opera valoroasă, cu privire la drepturile omului.

Sumarul compartimentelor tezei ( structura tezei)

În Introducere a fost fundamentată actualitatea temei tezei de licență, au fost formulate scopul și sarcinile, a fost prezentat suportul teoretico-științific, precum și cel informațional.

În Capitolul I sub denumirea de „Noțiuni generale cu privire la conceptul și evoluția drepturilor omului” unde sunt relatate aspectele generale asupra noțiuni, conceptul și evoluția drepturilor omului.

Capitolul II intitulat ca „Domeniul de aplicare al art. 8 al convenției europene al drepturilor omului” în care sunt abordate noțiuni generale cu privire la dreptul la respectarea vieții private și de familie, natura obligațiilor impuse statelor cît și fazele examinării aplicabilității articolului 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor și a bibliografiei studiate în vederea realizării tezei.

NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA CONCEPTUL ȘI EVOLUȚIA DREPTURILOR OMULUI

Noțiuni introductive

Definirea și protejarea drepturilor de care trebuie sa se bucure orice ființă umană a constituit o preocupare constantă a filozofilor și a juriștilor din cele mai vechi timpuri. Aceste idei privind egalitatea naturală dintre oameni au apărut încă din antichitate. Un drept al omului este o formulă conceptuală, exprimată în formă lingvistică, ce acordă prioritate anumitor atribute umane sau sociale considerate esențiale pentru funcționarea deplină a ființei umane și care e destinată să servească ca ambalaj protector pentru aceste atribute și recurge la o acțiune deliberată pentru asigurarea unei astfel de protecții.

René Cassin, deținătorul premiului Nobel pentru pace în anul 1968 și părintele fondator al Declarației Universale a Drepturilor Omului, definește dreptul universal al drepturilor omului astfel: “Ramură particulară a științelor sociale, care are ca obiect de studiu raporturile dintre oameni în funcție de demnitatea umană, determinând drepturi și libertăți al căror ansamblu e necesar să dezvolte personalitatea fiecărui om” [27, p. 134]. Conceptul drepturilor omului își are sorgintea în teoria dreptului natural, teorie care a fost fundamentată în țări cum ar fi Anglia, Franța, Olanda și nu numai, iar ca etapă istorică este cea aparținând secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Potrivit teoriei mai sus amintite omul este liber de la natură, el trebuind să se bucure în societate de drepturi și libertăți care își au originea chiar în natura umană.

Încă din timpurile cele mai vechi, pe planul relațiilor dintre state s-au manifestat anumite preocupări cu caracter umanitar. Ele vizau însă numai anumite categorii, specifice, determinate, ca de pildă trimișii diplomatici (soli) cărora li se recunoștea inviolabilitatea (sancti habentur legati), sau persoanele necombatante (femeile, copii) care urmau să fie cruțate în cazul cuceririi unor cetăți.

Conceptul și evoluția drepturilor omului

Sorgintea concepției „drepturilor omului” se găsește în sistemele de gândire stoice, naturaliste grecești și romane din antichitate. Acest fapt s-a datorat extinderii relațiilor economice, politice și culturale ale Greciei antice, când spre anul 410 î. e. n., gânditori ai acestei țări au început să înțeleagă relația dintre statul cetate laic, religie și individ. În această perioadă, zisă „antropocentrică”, sofiștii au fost primii care au avansat o teză revoluționară pentru epoca respectivă, după care omul este stăpânul destinului său și nu se află la discreția zeilor, cum se gândea înainte [11, p.107].

O contribuție deosebit de importantă în apariția progresivă a concepției unui ansamblu universal și etern de reguli și valori a avut-o Platon, care a stabilit o netă distincție între idei și cultură sau tradiție. În aceeași direcție, Aristotel, în „Politica” afirma că „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc prin nimic” [14, p.79].

În opiniile de mai sus se pot identifica primii germeni ai unui drept natural. Stoicii greci au fost primii care au elaborat noțiunea unui drept natural, conform căreia legile stabilite de om sunt replici imperfeli și valori a avut-o Platon, care a stabilit o netă distincție între idei și cultură sau tradiție. În aceeași direcție, Aristotel, în „Politica” afirma că „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc prin nimic” [14, p.79].

În opiniile de mai sus se pot identifica primii germeni ai unui drept natural. Stoicii greci au fost primii care au elaborat noțiunea unui drept natural, conform căreia legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui drept etern și imuabil aplicabil Cosmosului și ansamblului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale.

Discuțiile în legătură cu existența unui jus natural a continuat de-a lungul veacurilor, diferite concepții confruntându-se prin glasul marilor gânditori ai omenirii. S-a ajuns ca și biserica catolică să se implice, astfel Sfântul Toma d’Aquino așează individul în centrul unei ordini juridice și sociale juste, însă legea divină având o proeminență absolută asupra dreptului laic [14, p.146].

Odată cu apariția curentului raționalist, se fundamentează teoria unui drept natural etern dar nesupus unei ordini divine. Din ideile raționaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social, care se fondează pe principiul presupus irefutabil, că orice contract social trebuie respectat. Montesquieu în spiritul acestui contract social afirma că dacă un cetățean ar putea să facă ce legile interzic „el nu mai ar avea libertate pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel” [21, p.71].

În Grecia antică cele mai importante lucrari care exprim necesitatea de a se recunoaste fiecarui om dreptul la egalitate si dreptul la libertate sunt cele ale filozofilor Hesiod, Solon si Pericle.

În Roma antică ideile privind libertatea individuală si egalitatea intre oameni sunt dezvoltate de Cicero în lucrările “Despre republica”, “Despreregi” [21, p.108]. Primele documente care au consacrat si au garantat drepturi fundamentale ale omului au fost documentele constitutionale adoptate în Anglia în Evul mediu.

Primele documente constituționale au apărut în Anglia [27, p.84], “Magna Charta” – dată de Ioan fără de Țară, la 15 iunie 1215, baronilor și episcopilor englezi- având din acest punct de vedere o prioritate absolută asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume, în decursul timpurilor, în această materie. Marea Britanie a cunoscut înaintea altor țări încă trei importante documente privind drepturile omului: “Petiția drepturilor” din 7 iunie 1628, “Habeas Corpus Act” din 26 mai 1679 și “Bill of rights” din 13 februarie 1689. La actele constituționale engleze, care reflectă, parțial, conceptul drepturilor omului astfel definit, se adaugă Declarația de independență din fostelor colonii engleze din America de Nord și Declarația drepturilor omului și cetățeanului, proclamată de Revoluția franceză din 1789. În Franța, la 26 august 1789, Declarația drepturilor omului și cetățeanului înscrie în primul său articol ideea că “oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe egalitatea comună”, stabilind ca scop al oricărei asociații politice apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi. “Declarația drepturilor din statul Virginia”, din anul 1776 enunțase, de altfel, cu alte cuvinte, această idee, consacrând principiul că “toți oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute”. “Declarația de independență a S.U.A.” din 14 iulie 1776 subliniază și ea că “oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viața, libertatea și căutarea fericirii” [27, p.85]. 

O idee deosebit de valoroasă pe care o consacră acest document este aceea că toate guvernările au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi. “Oricând o formă de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli și de a stabili un nou guvernământ” [8, p.81]. Ideile libertății politice înscrise în Declarația americană de independență duceau de fapt mai departe valoroasele concepte fundamentale în “ Magna Charta Libertatum”, de “Petiția drepturilor”, ”Habeas Corpus Act”, sau “Bill of Rights”, tot atâtea documente care fundamentaseră marile idei ale libertății politice.

Codificarea primară a instituției drepturilor omului este dată, cu precădere, de Carta Organizației Națiunilor Unite din anul 1945 și de Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1948 [3, p.3]. Drepturile si libertățile civile și politice au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societății, un stadiu de puternice revendicări și luptă contra tiraniei și despotismului. Aceste drepturi au apărut ca măsuri de protecție a individului contra violenței și arbitrariului guvernanților, ca revendicări ale unei poziții juridice egale în fața legii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales dupa adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. Ulterior au apărut drepturile de solidaritate, ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor și nu individual de către fiecare stat în parte. Drepturile civile și politice s-au impus, mai ales, după adoptarea Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, completat cu cele două Protocoale facultative la acest Pact. Declarația Universală a Drepturilor Omului a plasat individul și personalitatea sa la un nivel superior sferei naționale și internaționale. La baza acestui fapt a stat ideea esențială că fiecare ființă umană trebuie să poată beneficia de șanse depline și egale pentru a-și dezvolta personalitatea sa, respectând drepturile altuia și colectivității în ansamblu.  În Țara Românească concepțiile privind drepturile omului s-au cristalizat și afirmat în procesul înfăptuirii aspirațiilor de libertate și unitate națională. În Transilvania, sub influența Renașterii, s-au dezvoltat încă de timpuriu idei umaniste, însumate în operele lui Nicolaus Olahus, M. Halici, Ioan Honterus, Oprea Diacul și alții. În Moldova și în Țara Românească, începând cu secolul al XVI-lea, se afirmă idei umaniste în operele lui Iacob Heraclid (Despot Vodă), Neagoe Basarab, Matei al Mirelor, Petru Cercel și alții [14, p.321]. Mai târziu se manifestă chiar o adevărată școală umanistă în contextul european, care fundamentează originea, continuitatea și unitatea poporului român. Această școală are exponenți de seamă în marii cărturari Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, mitropolitul Dosoftei și Antim Ivireanul [12, p.124].

Drepturile omului și respectarea lor confirmă gradul de civilizație al unui stat, al unui popor. Recunoașterea demnității umane și a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naționalitate, apartenență religioasă, indiferent de vârstă sau condiție socială, constituie temelia păcii și a libertăților fundamentale, a dreptății și toleranței față de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite țări sunt aceleași; doar oamenii și modalitățile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mecanismul instituțional de control creat de Consiliul Europei, și în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispozițiilor în materie pe plan european. Nu este de neglijat nici rolul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuție importantă pe linia dezvoltării politicii de protecție a drepturilor omului. Relativ recent, odată cu summit-ul de la Nisa (sub președinția Franței), prin care s-a lansat și Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană a început o nouă eră, în care, așa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”. Cu toate acestea, problema „proiectului social” nu a mai fost dezbătută pe larg, nici sub președinția Suediei (summit-ele de la Stocholm și Göteborg) și nici sub președinția Belgiei (summit-ul de la Laeken). Această problemă a revenit în actualitate, după atacurile teroriste din SUA din 11 septembrie 2001, care au constituit veritabile crime contra umanității, și deci o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, determinând și Uniunea Europeană să ia măsuri prompte, să se alăture Statelor Unite pentru combaterea terorismului.

Problematica drepturilor omului constituie o problemă de fond cu care, pe plan european, se confruntă foarte multe organizații, cele mai importante fiind, până în prezent Consiliul Europei și OSCE, în ajutorul cărora vine se pare puternic, Uniunea Europeană.

DOMENIUL DE APLICARE AL ART. 8 al CONVENȚIEI EUROPENE AL DREPTURILOR OMULUI

2.1. Noțiuni generale cu privire la dreptul la respectarea vieții private și de familie. Natura obligațiilor impuse statelor

Articolul 8 al Convenției consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora [2].

Scopul Articolului 8. Din momentul în care Articolul 8 urmărește protecția celor patru arii ale autonomiei personale – viața privată, și de familie, domiciliu și corespondența – aceste arii nu se exclud reciproc și o măsură ce ar putea simultan să interfereze în ambele drepturi la viață privată și acea de familie.

Sfera „vieții private”. Nu există o definiție exhaustivă a vieții private, cazul Niemietz v. Germany, dar acesta este un concept extensiv Peck v. the United Kingdom; Pretty v. the United Kingdom și va include următoarele arii: 1) integritatea fizică și psihică a persoanei, inclusiv și tratamentul medical și examinări psihiatrice Glass v. the United Kingdom; Y.F. v. Turkey, referitor la examinare ginecologică forțată; Matter v. Slovakia, precum și sănătatea mentală Bensaid v. the United Kingdom; 2) aspectele referitoare la identitatea fizică și socială (de exemplu dreptul de a obține informații pentru a afla originea sa și identitatea părinților – Mikulić v. Croatia, inclusiv și ridicarea documentelor necesare de a dovedi identitatea persoanei Smirnova v. Russia; 3) numele și prenumele persoanei; 4) dreptul persoanei la imagine și fotografierea individului; 5) reputația persoanei, inclusiv și dreptul la o recunoaștere oficială a transsexualilor; 6)orientarea sexuală; 7) viața sexuală; 8)dreptul de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi și lumea înconjurătoare; 9) legături sociale între imigranți statuați cu traiul și comunitatea în care aceștia locuiesc, indiferent de existența sau lipsa „vieții familiale”; 10) relații sentimentale între două persoane de același sex; 11) dreptul la dezvoltarea personală și autonomia individuală, deși aceasta nu acoperă orice activitate publică, o persoană ar putea urmări angajarea în relație cu alți semeni de ai săi (de exemplu, vânătoarea cu câini a animalelor sălbatice din cauza Friend and Countryside Alliance and Others v. the United Kingdom (dec.); 12) dreptul de respect al alegerii de a deveni ori nu părinte, în sens genetic Evans v. the United Kingdom [GC]. Oricum, Curtea a lăsat deschisă întrebarea poate oare un drept la adopție să cadă ori nu în sfera de reglementare al Articolului 8, luat în mod distinct, în timp ce recunoașterea dreptului unei singure persoane de a aplica pentru autorizația pentru adopție potrivit regulilor legislației naționale se consideră ca fiind în „sfera de aplicabilitate” al Articolului 8; 13) activități de natură profesională sau de și restricții de acces la anumite profesii sau la angajare; 14)dosare sau date personale sau de natură publică (de exemplu, informații despre activitățile politice ale persoanei) adunate și arhivate de servicii secrete sau de alte autorități ale Statului Rotaru v. Romania [GC]; cu privire la mostre de ADN-uri, urme biologice și papilare, S. and Marper v. the United Kingdom [GC]; cu privire la includerea în bazande date ale infractorilor sexuali Gardel v. France; 15) informații cu privire la starea de sănătate a persoanei (de exemplu, informații despre infectarea cu virusul HIV; sau cu privire la abilitatea reproductivă și informații asupra riscurilor de sănătate a persoanei; 16) identitatea etnică și dreptul membrilor minorităților naționale de a menține propria identitate și de ași duce viața privată și familială în conformitate cu tradițiile sale; 17) informații despre convingerile filosofice și religioase proprii; 18) anumite drepturi ale persoanelor cu dezabilități: Articolul 8 a fost considerat ca fiind aplicabil condiției impuse persoanei de a achita taxa de excludere de la serviciu militar deși aceasta a fost declarată ca fiind indisponibilă, dar nu și pentru dreptul persoanei cu dezabilități de a avea garantat accesul la plajă și marea în cadrul vacanței sale; 19) ridicări și percheziții; 20) somarea de a se opri și percheziții corporale în loc public; 21) interceptarea comunicărilor și a convorbirilor telefonice, deși nu întotdeauna, apelarea la serviciile agenților sub acoperire; 22) urmărirea video a locurilor publice atunci când informații vizuale sunt înregistrate și făcute publice; 23) poluarea gravă a mediului încunjurător care potențial poate afecta bunăstarea persoanelor și să-i limiteze în folosirea domiciliului său, respectiv afectând viața privată și de familie, inclusiv mirosuri insuportabile provenite de la gunoiște de lângă penitenciar, care a ajuns camera de detenție a reclamantului, considerată ca fiind unicul „loc de trai” disponibil pentru acesta timp de mai mulți ani; 24) aspecte referitoare la funerarii a membrilor de familie, unde Articolul 8 este de asemenea aplicabil, uneori fără clarificarea de către Curte dacă ingerința se referă la conceptul de viață privată sau acea de familie: întârzierea nejustificată a autorităților de returnare a cadavrului copilului după autopsie; refuzul de a permite transferul urnei cu cenușa soțului; privilegiu mamei de a participa la funeralii ale copilului născut mort, posibil însoțită de o ceremonie, și de a avea cadavrul copilului transportat cu autovehicul mortuar [30].

Din momentul în care Articolul 8 asigură indivizilor o sferă în care aceștia pot să-și urmărească în mod liber dezvoltarea și manifestarea propriei sale personalități, acesta nu este limitat doar la măsurile care afectează persoanele la domiciliul acestora sau în condiții private: există o zonă de interacțiune între o persoană și alții, chiar și într-un context public, care ar putea cădea în sfera conceptului de viață privată.

Nu fiecare act care într-un mod nefavorabil afectează integritatea fizică și morală ar limita dreptul la respectarea vieții private. Oricum, tratamentul care nu a atins nivelul minim de severitate cerut de Articolul 3 ar putea să violeze Articolul 8 și elementul său de „viață privată” unde sunt suficiente efecte nefavorabile asupra integrității fizice și morale. Ar putea fi și circumstanțe în care Articolul 8 ar putea să ofere protecție în ce privește condițiile în detenție care nu au atins nivelul minim de severitate necesar prin prisma Articolului 3.

Curtea a statuat în mod constant că, deși obiectul art. 8 este esențialmente acela de a proteja individual împotriva oricăror ingerințe din partea statului, aceasta nu înseamnă că autoritatea publică este obligată numai să se abțină de la orice asemenea ingerință. El reclamă din partea statelor, pe lângă această obligație negativă, și îndeplinirea unor obligații pozitive, inerente respectului efectiv al vieții private și familiale și al dreptului la domiciliu. Aceste obligații pot implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea acestor drepturi. Sfera obligațiilor care revin statelor în temeiul art. 8 al Convenției este deosebit de largă. Dintre aprecierile Curții pe acest articol amintim obligația statului de a organiza accesul persoanelor la dosarele autorităților publice care conțin date personale, de a lua măsuri pentru respectarea dreptului la domiciliu prin evitarea producerii unor zgomote insuportabile, obligația de a garanta unei persoane transsexuale operate asigurarea respectului dreptului acesteia la viața privată, în special prin recunoașterea conversiunii sexuale a acelei persoane pe plan juridic.

Așa cum am precizat, protecția dreptului la viață privată și familială este garantată de Convenția europeană în articolul 8. În linii generale, acesta garantează dreptul la intimitate, însă domeniul efectiv de aplicabilitate a acestui articol este extrem de greu de determinat obiectiv, din cauza câmpului vast de situații pe care le acoperă, motiv pentru care, cantitativ și calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenției de către instanța de la Strasbourg și de către instanțele naționale ale statelor membre: „Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri” [4].

Articolul 8 este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenției care protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului, sistemul de protecție a individualității umane fiind completat prin dispozițiile articolelor 9, 10, și 11. Având în comun aceeași structură, articolele ce reglementează aceste drepturi și libertăți conturează o caracteristică esențială a acestora. Astfel, fiecare text conține un prim alineat ce le garantează, în timp ce într-un al doilea alineat al aceluiași text, sunt prevăzute anumite condiții în care exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus anumitor restricții, structură ce permite păstrarea echilibrului între drepturile individului și interesele generale ale societății democratice în întregul său, atunci când acestea pot intra în conflict. După cum s-a constatat, drepturile prevăzute de aceste articole sunt considerate drepturi condiționale extrajudiciare, pentru că, pe de o parte, ele beneficiază de o protecție relativă, ca urmare a limitărilor care le afectează, iar pe de altă parte, pentru că, deși în cele din urmă acestea sunt valorificate în justiție, ele nu sunt specifice domeniului judiciar, având o aplicabilitate generală, practic în toate domeniile. Așa cum s-a conturat în doctrina internațională, dreptul Convenției nu este unul static, obiectivele acesteia fiind solidare cu ritmul evoluției societății.

Articolul 8 impune statelor două tipuri de obligații: negative și pozitive. În raport de obligațiile negative ce le incumbă, statele trebuie să se abțină de la comiterea unor acte de natură a stânjeni exercițiul drepturilor de către titularii cărora le sunt recunoscute, exceptând ipoteza în care astfel de acte sunt legitime prin raportare la prevederile paragrafului 2. Articolul 8 este aplicabil ori de câte ori ingerința în drepturile garantate aparține statului ori, deși aparține unei persoane de drept privat, are la bază un act al statului sau este confirmată ulterior de către stat. De asemenea, se impune a preciza, că nu există o ingerință în exercițiul vreunuia dintre drepturile prevăzute în art. 8 atunci când actul prejudiciabil a fost săvârșit cu acordul valabil al persoanei protejate, atunci când a fost produs chiar de către persoana prejudiciată sau atunci când acesta este consecința absolut normală a unei situații date, de care persoana în cauză era conștientă. Drepturile garantate prin prevederile articolului 8 nu sunt drepturi absolute, astfel încât nu orice ingerință a statului în exercițiul acestor drepturi constituie o violare a articolului 8, ci doar acelea care nu respectă, cumulativ, cele trei condiții enunțate în cuprinsul paragrafului 2 al articolului 8. Astfel, se conferă un caracter legitim ingerinței statului dacă aceasta este prevăzută de lege, vizează un scop legitim și e necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop.

Prima condiție impusă de articolul 8 paragraful 2 al Convenției pentru justificarea unei atingeri a drepturilor pe care le garantează primul alineat al acestui text, este ca aceasta să fie prevăzută de lege, respectiv să aibă o bază legală internă. Noțiunea de lege implică o dublă abordare: formală și materială [27, p. 113]. Din punct de vedere formal, legea include nu doar accepțiunea clasică a termenului, ci orice act juridic care creează, în mod licit, drepturi și obligații pentru anumite persoane – noțiunea de legalitate se aplică astfel tuturor domeniilor dreptului intern – administrativ, constituțional, scris sau nescris. Din punct de vedere material, este necesar ca acea dispoziție să fie cunoscută, în condiții rezonabile, de către cel căruia i se aplică, ceea ce înseamnă că este considerată lege doar acea reglementare care e accesibilă tuturor – există un minim de publicitate în privința ei – și care e previzibilă – e enunțată în termeni suficient de clari pentru ca oricine să îi poată anticipa consecințele. Îndeplinirea acestor două condiții, a previzibilității și a accesibilității, se apreciază prin raportare la momentul producerii ingerinței incriminate, fiind irelevantă îndeplinirea ulterioară a condițiilor. Curtea a dezvoltat, în jurisprudența sa, această idee de legalitate precizând că ”legea” ar fi împotriva supremației dreptului dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaște limite, astfel încât ea trebuie să definească întinderea și modalitățile de excludere ale unei asemenea puteri cu suficientă claritate, pentru a oferi individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului.

A doua condiție pentru ca ingerința să fie legitimă, este aceea ca măsura statului să vizeze unul dintre scopurile enumerate în paragraful 2 al articolului 8, cercetarea scopului imixtiunii puse în discuție făcându-se în concret, în raport de împrejurările fiecărei cauze.

Ultima condiție ce trebuie îndeplinită pentru a se considera că intruziunea autorităților este licită, este aceea de a fi necesară într-o societate democratică. După cum a relevat în hotărârile sale, Curtea apreciază că ingerința trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase și să fie proporțională cu scopul legitim vizat [30].

Dacă articolul 8 are în mod esențial ca obiect ocrotirea persoanei împotriva ingerințelor arbitrare a puterilor publice, acesta nu se mărginește doar la a solicita statului să se abțină de la asemenea intruziuni: la acest angajament negativ se adaugă obligații pozitive, inerente respectării efective a vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței. Aceste obligații sunt menite să asigure respectarea drepturilor consacrate de art. 8 și în raporturile dintre persoanele private, fiecare stat contractant fiind ținut să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient, care să aibă ca scop tocmai îndeplinirea acestor angajamente.

Așadar, în virtutea obligațiilor pozitive ce le incumbă în temeiul art. 8, statele trebuie să legifereze raporturile private și de familie, astfel încât să asigure respectarea acestora și să intervină prin mijloacele aflate la dispoziția lor pentru a garanta respectarea legislației respective, inclusiv prin sancționarea corespunzătoare a atingerilor nejustificate aduse dreptului la viață privată și familială în raporturile între persoane de drept privat [13, p. 474].

Având în vedere cele expuse, putem sublinia că atât în ceea ce privește obligațiile pozitive, cât și cele negative ale statelor, pentru garantarea efectivă a dreptului la viață privată și de familie, autoritățile trebuie să asigure justul echilibru între interesele concurente ale persoanelor implicate și ale societății în ansamblul său.

În concepția instanței europene, viața privată cuprinde, în primul rând, integritatea fizică și morală a persoanei, sfera intimă a individului. În al doilea rând, respectul vieții private ar trebui să însemne dreptul individului de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi, protecția îmbinării vieții personale cu cea socială a individului, dreptul la imagine, dreptul la nume, dreptul la un mediu înconjurător sănătos, respectarea dreptului la viața familială, la corespondență, la domiciliu.

Jurisprudența privind dreptul la respectarea vieții private cuprinde o serie de subiecte care variază de la culegerea și memorizarea informației, accesul la informațiile cu caracter personal, reglementarea utilizării numelor patronimice și protejarea integrității fizice și morale. Întrebările cu privire la corespondența în care unele aspecte specifice se referă la viața privată, reprezintă obiectul unei secțiuni separate de la finalul acestei părți.

Integritatea fizică și morală

S-a stabilit că Statul poate să-și asume o obligațiune pozitivă de protecție a persoanelor contra atingerilor aduse integrității lor fizice și morale. Cazul X & Y v/Olanda se referea la incapacitatea juridică a unei handicapate mintal de șaisprezece ani de a contesta decizia procurorului public de neintentare a urmăririi penale împotriva bărbatului suspectat de faptul că a violat-o. Reclamanta susținea că acest refuz reprezenta o atingere la drepturile recunoscute de articolul 8. În răspunsul lor, Judecătorii de la Strasbourg au relevat faptul că obligațiunile pozitive pot implica, pentru Stat, adoptarea măsurilor ce vizează respectarea vieții private chiar și până la relațiile indivizilor între ei. Cât privește fondul, ei au estimat protecția dreptului civil insuficientă în cazul unor acte criminale de tipul celui în care Y pretindea a fi victimă, fiind dat caracterul lor grav și violent. În plus, din cauza unei lacune în dreptul penal, legislația nu oferea reclamantei nici o protecție: o situație analizată ca fiind o nerespectare a obligațiilor Statului de a proteja dreptul interesatei la integritatea sa fizică și, în consecință, a constituit o încălcare a articolului 8.

Marea parte a intervențiilor medicale constituie o ingerință în integritatea fizică considerată ca un aspect al vieții private, însă sunt justificate de nevoia de a proteja sănătatea și drepturile societății în general sau ale individului supus tratamentului. Spre exemplu, în ceea ce privește alimentarea forțată precum cea care a fost aplicată în cazul Herczegfalvy v/Austria, Judecătorii de la Strasbourg au estimat acest tratament litigios ca fiind compatibil cu respectarea vieții private a reclamantului deoarece, în conformitate cu principiile psihiatrice admise la acea perioadă, el corespunea unui imperativ medical [30].

Perchezițiile corporale inclusiv examinările rectale, efectuate pe motive de securitate sunt în general considerate ca fiind compatibile cu articolul 8, cu toate că asemenea măsuri constituie în mod normal o ingerință în dreptul la respectarea vieții private. Totuși, ingerințele de acest tip sunt în general admisibile, ținându-se cont de exigențele rezonabile și ordinare ale vieții de carceră: un mediu poate justifica, în scopul prevenirii criminalității și a dezordinii, ingerințe mai grave decât cele tolerate pentru persoanele aflate în libertate. În cazul McFeely v/Regatul Unit, spre exemplu, perchezițiile corporale frecvente au fost estimate necesare pe motivul exigențelor de securitate excepționale care prevalează în închisoarea Maze situată în Irlanda de Nord. Aceasta, deoarece în clădire au fost infiltrate de mai multe ori obiecte periculoase. Comisia a estimat că, în pofida caracterului în particular umilitor al acestor percheziții, ele nu au fost efectuate cu scopul de a înjosi intenționat deținuții, mai ales în lipsa contactului fizic și a prezenței unui al treilea funcționar cu scopul de a evita abuzul.

Cazul Dudgeon v/Regatul Unit permite enunțarea unui principiu important: un comportament sexual privat, care este un element esențial al vieții private intime, nu poate fi interzis pentru simplul motiv că riscă să șocheze sau să rănească terțe persoane. Într-o sferă atât de intimă ca viața privată, ingerințele nu pot fi justificate din motive foarte serioase. Judecătorii de la Strasbourg au subliniat în repetate rânduri, în acest context, două dintre caracteristicile esențiale ale societății democratice: toleranța și spiritul de sinceritate. În această împrejurare, ei au estimat că interzicerea penală a raporturilor homosexuale ale bărbaților adulți capabili să le consimtă constituie un prejudiciu nejustificat adus dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private.

În cazul ADT v/Regatul Unit, Judecătorii de la Strasbourg au trebuit să determine dacă urmărirea reclamantului pentru înregistrarea activităților sale sexuale pe casete video constituia o ingerință nejustificată în dreptul său la respectarea vieții private. Deși guvernul pârât stabilește că activitățile sexuale se derulează uneori într-un mod în care interferența Statului poate fi justificată, Judecătorii au considerat că acesta nu era cazul în speță. În special, ei au relevat că activitățile sexuale ale reclamantului nu implicau decât un număr restrâns de prieteni în astfel de circumstanțe precum descoperirea faptului de către terți era puțin probabilă. Cu toate că distracțiile au fost înregistrate pe casete video, Curtea a considerat că este util de relevat că reclamantul a fost urmărit pentru activități în sine și nu pentru înregistrarea pe casete deoarece riscul vizionării acestora din urmă intră în domeniul public. Activitățile vizate erau deci pur «private», și anume că Statul dispunea în speță de o slabă marjă de apreciere cum se întâmplă întotdeauna în cazurile care relevă aspecte intime ale vieții private. Ținându-se cont de acești factori, Judecătorii au ajuns la concluzia că menținerea legislației în vigoare, împreună cu urmărirea și inculparea reclamantului, era neproporțională cu scopul protecției moralei și a drepturilor și libertăților terților în sensul articolului 8 (2) [7, p. 113].

Conform Curții, dorința transsexualilor de a li se recunoaște schimbarea sexului și de a se bucura de alte drepturi convenționale ridică întrebări juridice, sociale, medicale și etice. În lipsa unui consens clar în interiorul Statelor contractante asupra facultății de schimbare a stării civile pentru a o adapta noii identități obținute, Judecătorii de la Strasbourg acordă o vastă marjă de apreciere în acest domeniu și refuză invariabil să recunoască că respectarea vieții private necesită modificarea certificatelor de naștere cu scopul de a ține cont de schimbarea sexului unui transsexual. Făcând aceasta, ei acceptă argumentul, punând în lumină că sistemul stării civile se bazează pe înregistrarea faptelor la momentul dat și că orice modificare ulterioară ar echivala cu o falsificare. Ei recunosc, de asemenea, că măsurile ce protejează transsexualii de la divulgarea schimbării sexului riscă să aibă efecte nefaste, inclusiv riscul posibil de confuzie și complicarea cazurilor cu privire la dreptul familiei sau al succesorilor. Astfel Judecătorii de la Strasbourg au ajuns la concluzia că, în ponderea interesului general al societății și intereselor individului, balanța se înclină în favoarea interesului general. Aceasta este, în special, adevărat în Statele în care tanssexualii pot să-și modifice prenumele și documentele lor oficiale. În pofida jurisprudenței sale, Curtea admite, totuși, gravitatea problemelor din acest domeniu cu care se confruntă transsexualii și recunoaște, în consecință, necesitatea de a urmări evoluția situației.

Viața privată și corespondența

Interceptarea comunicărilor, sub forma punerii sub ascultare a unui telefon sau întreruperea corespondenței, este în mod general echivalată cu o ingerință în mai multe interese protejate de către articolul 8 (1) și, în mod special, dreptul la respectarea vieții private și la corespondență. Problemele litigioase inerente acestui tip de cazuri, precum un număr din cele pe care le-am examinat deja pe paginile anterioare, se referă la capacitatea reclamantului de a demonstra existența unei ingerințe contestate și/sau conformarea acesteia din urmă cu legile (una dintre condițiile impuse de articolul 8 (2)) [7, p. 115].

Interceptarea unui colet poștal

Chiar dacă primele cazuri păreau să admită existența restricțiilor implicite exercitării drepturilor convenționale de către deținuți, Curtea a respins acest argument în cazul Golder v/Regatul Unit. Totuși, ea a admis că «necesitatea» ingerinței în exercitarea dreptului unui deținut condamnat la respectarea corespondenței sale trebuie să fie apreciată ținându-se cont de exigențele obișnuite și rezonabile ale vieții de carceră. Cu toate acestea, în ceea ce privește faptele, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că decizia de a împiedica un deținut să corespondeze cu consiliul său constituie o încălcare a articolului 8.

În cazul Campbell v/Regatul Unit, reclamantul se plângea de faptul că scrisorile sale pe care le trimitea avocatului și Comisiei sau pe care le primea de la aceștia erau des chise și citite de către autoritățile închisorii. Acest caz a furnizat Curții ocazia de a stabili când și cum sunt autorizate autoritățile să intercepteze corespondența deținuților. Judecătorii de la Strasbourg au reamintit că corespondența cu avocații este privilegiată în conformitate cu articolul 8, mai ales în cadrul unei închisori deoarece uneori este mai dificil pentru un avocat să-și viziteze clientul, mai ales în cazul depărtării geografice. Ei au relevat în continuare incompatibilitatea obiectivului urmărit, confidențialitatea relațiilor cu avocatul, cu controlul automat al corespondenței în cauză. În consecință, orice ingerință de acest tip necesită o justificare solidă.

Conform Curții, protecția specială acordată de către Convenție corespondenței între un deținut și avocatul său semnifică că autoritățile penitenciare pot deschide scrisoarea unui avocat adresată unui deținut doar dacă ele au motive plauzibile să creadă că acolo figurează un element ilicit care nu a fost relevat prin mijloacele normale de detecție.

Chiar și în acest caz, scrisoarea trebuia să fie deschisă și nu citită și trebuiau luate garanții adecvate pentru a împiedica citirea ei: spre exemplu, deschiderea ei în prezența deținutului.

În ceea ce privește citirea corespondenței dintre un deținut și avocatul său, Curtea estimează că această practică nu trebuie autorizată decât în cazuri excepționale, și în mod special dacă autoritățile au avut motive să creadă că s-a abuzat de acest privilegiu și că conținutul scrisorii amenință securitatea clădirii sau a altora sau dezvăluie un caracter delictuos într-un alt mod. Pentru Judecătorii de la Strasbourg, «plauzibilitatea» motivelor va depinde de ansamblul de circumstanțe, însă acesta presupune…fapte sau informații specifice care să convingă un observator obiectiv că se face abuz de calea privilegiată de comunicare.

În timp ce guvernul pretindea că acordarea unui statut special corespondenței între un deținut și apărătorul său ar crea un risc de abuz, Curtea a estimat că necesitatea de a respecta confidențialitatea care se atribuie relației avocat-client prevalează asupra simplei eventualități de abuz. În consecință, interceptarea corespondenței între un deținut și avocatul său duce clar la o ingerință în drepturile recunoscute de articolul 8, ingerință care nu poate fi justificată decât în circumstanțe excepționale. Aceleași pricipii s-au aplicat în cazul Schonenberger & Durmaz v/Elveția cu privire la corespondența între un avocat și o persoană aflată în detenție preventive [29].

În acest caz, reclamanții nu le reproșau autorităților elvețiene competente faptul că au făcut cunoștință cu conținutul scrisorii, ci de faptul că nu au transmis-o destinatarului, încălcând astfel articolul 8. Justificarea guvernului pentru refuzul de a transmite scrisoarea era faptul că el susținea că această scrisoare îi dădea interesatului sfaturi de natură să contracareze bunul curs al unei proceduri penale care nu era încă finalizată. De fapt, acea scrisoare îl informa pe Dl Durmaz de dreptul său de a refuza orice declarație: o tactică legală în sine din vreme ce, conform jurisprudenței Tribunalului federal elvețian, echivalentul căruia se întâlnește în alte State contractante, este permis ca un inculpat să păstreze tăcerea. Interceptarea corespondenței a fost deci considerată ca fiind incompatibilă cu articolul 8.

Admisibilitatea interceptării corespondenței private a deținuților depinde mult de conținutul acesteia. Apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale în sensul articolului 8 (2), spre exemplu, putând «justifica ingerințele mai ample în ceea ce privește un astfel de deținut decât o persoană aflată în libertate», un anumit control al acestei corespondențe nu este în mod fundamental incompatibil cu Convenția. Cazul Silver v/Regatul Unit, spre exemplu, ilustrează bine modul în care interceptarea scrisorilor ce conțin amenințări de recurgere la violență sau care comentează infracțiuni comise de către terți poate fi estimată ca fiind necesară într-o societate democratică în sensul articolului 8 (2). Pe de altă parte, este nejustificabil în sensul articolului 8 de a intercepta scrisorile private «care vizează disprețul față de autorități» sau utilizând «termeni insultători aleși în mod deliberativ pentru autoritățile penitenciare». Conform Curții, măsurile care nu urmăresc aceste scopuri sau orice alt scop enunțat în dispoziție nu sunt tolerabile și interceptarea unei corespondențe pur personale și private este deci incompatibilă cu Convenția [29].

Operațiunile de urmărire secretă

Recunoscând că serviciile de informare pot exista legitim într-o societate democratică, Curtea a lăsat să se înțeleagă că urmărirea secretă a cetățenilor nu era tolerabilă – din punctul de vedere al Convenției – decât în măsura în care ea este strict necesară pentru securitatea instituțiilor democratice. Din acest punct de vedere, Judecătorii de la Strasbourg au admis că societățile democratice sunt amenințate de forme extrem de perfecte de spionaj și de terorism: Statul trebuie să fie în măsură să evite efectiv aceste amenințări, să efectueze supravegherea secretă a elementelor subversive care activează în interiorul jurisdicției sale. Deci Judecătorii au considerat, că existența dispozițiilor legislative ce acordă puteri de supraveghere secretă a corespondenței, a coletelor poștale și a telecomunicațiilor este, în cazul unei situații excepționale, necesară într-o societate democratică pentru securitatea națională și/sau pentru apărarea ordinii și pentru prevenirea infracțiunilor penale.

Sfera „vieții familiale”. Noțiunea de viață familială este un concept autonom, există oare sau nu o „viață familială” este, esențialmente, o întrebare în fapt dependentă de existent reală și practică a unor relații strânse și cu caracter personal. Curtea, prin urmare, privește relațiile familiale de facto, precum dacă reclamanții locuiesc împreună, în absența oricărei recunoașteri oficiale ale familiei. Alți factori vor include durata relației și, în cazul cuplurilor, au demonstrat oare aceștia voința sa unul altuia întru a avea copii împreună. În aceiași ordine de idei, din momentul în care nu există o definiție exhaustivă a conceptului de viață de familie, reieșind din jurisprudența Curții aceasta ar acoperi următoarele:

Dreptul de a deveni părinte

Cum și noțiunea de „viață privată”, conceptul de „viață familială” incorporează dreptul la respectare a intențiilor de a deveni părinți genetici. Respectiv, dreptul cuplului de a beneficia de asistența medicală la procreare intră în sfera de aplicare a Articolului 8, fiind o expresie a vieții privare și de familie. Oricum, prevederile Articolului 8, aplicat distinct, nu garantează nici dreptul de a crea familia sau dreptul la adopție.

Cu privire la copii. Relații naturale între o mamă și copilul său.

Un copil născut dintr-o uniune conjugală este ipso jure parte a relației; respectiv din momentul nașterii copilului și prin acest simplu fapt există o legătură între copil și părinți care rezultă într-o viață familială pe care evenimentele ulterioare nu o pot distruge decât în circumstanțele excepționale.

Pentru un tată natural și copilul acestuia născut în afara căsătoriei, drept factori relevanți pot fi incluse coabitarea, natura relației între părinți și interesul acestuia pentru copil. În general, totuși, coabitarea nu este sine qua non considerată viață de familie între părinți și copii.

Copii adoptați și părinții săi adoptive. O adopție adevărată și legală va putea să fie considerată „viață familială”, chiar și în absența coabitării sau oricăror altor relații între un copil adoptat și părinți adoptivi.

Curtea poate recunoaște existența de facto a „vieții familiale” între părinte/părinți tutore sau custode și copilul plasat în supravegherea lor, având în vedere timpul petrecut împreună, calitatea relației și rolul pe care î-l are adultul vis-à-vis de copil. Relațiile între copil și rudele apropiate precum bunei și verișori, din momentul în care acestea pot juca un rol important în viața familială.

Viața familială nu se termină atunci când copilul este luat pentru întreținere sau părinții divorțează.

În cazurile de imigrare nu ar avea loc viața de familie între părinți și copilul adult până când nu se va demonstra elemente adiționale de o altă dependență decât acea emoțională. Oricum astfel de legături ar putea să fie luate în considerație prin prisma conceptului de „viață privată”. Curtea a acceptat în numeroase cazuri referitoare la tinerii adulți, care încă nu au format o familie rezultată din propriile sale relații, că legăturile cu părinții acestora și alți membri apropiați a familiei vor constitui „viață familială” [30].

Cu privire la cupluri. Noțiunea de „familie” în Articolul 8 nu este limitată exclusiv la relații bazate pe o căsătorie și poate include și alte de facto „legături familiale” în care partenerii locuiesc împreună în afara căsătoriei.

Chiar și în absența coabitării ar putea exista suficiente legături pentru a forma viața familială. Căsătoriile care nu sunt recunoscute ca fiind legale potrivit legislației naționale nu sunt un impediment pentru viața familială. Logodna prin sine nu creează viață familială.

Un cuplu între parteneri de același sex, trăind o relație stabilă cade în noțiunea de „viața familială” la fel precum și o relație între parteneri de diferite sexe [14, p. 88].

Cu privire la alte relații. Viața familială poate de asemenea exista între frați/surori și unchi/mătușă și nepoți/nepoate. Oricum abordarea tradițională este că relațiile apropiate, mai puțin caracteristice unei „vieți familiale”, în general se includ în conceptul de „viață privată”.

Interese materiale. „Viața familială” nu include numai relații sociale, morale sau culturale, aceasta de asemenea conține și interese de ordin material, după cum rezultă, printre altele, din conținutul obligațiilor și a poziției abordate de marea majoritatea a sistemelor juridice domestice în Statele Contractante cu privire la institutul cotei-părți din proprietate/rezerva succesorală (réserve héréditaire). Curtea astfel a acceptat că dreptul la moștenire între copil și părinte, între nepoți și bunei, de asemenea este strâns legat de viața familială și cade în domeniul de aplicare a Articolului 8. Totuși, Articolul 8 nu impune că un copil obligatoriu să fie recunoscut ca moștenitor al defunctului pentru a accede la succesiune. Nu este aplicabil conceptul de „viață familială” pentru pretenții cu privire la compensații împotriva terților urmare a decesului nevestei reclamantului [7, p. 154].

Pornind de la momentul în care este adusă dovada existenței unei vieți de familie în sensul articolului 8, aceasta este protejată în anumite domenii.

Conform articolului 5 al Protocolului 7, soții se bucură de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia.

Conform Codului civil român, părinții aleg prenumele și, când este cazul, numele de familie al minorului, în condițiile legii. Alegerea prenumelui de către părinți intră în cadrul noțiunii de „viață privată”, așa cum este ea definită de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, refuzul ofițerului de stare civilă de a înregistra acel prenume constituie în mod manifest o ingerință neadmisă de Convenție. În legătură cu menținerea unității vieții familiale s-a pus problema separării familiilor de străini. Dar articolul 8 trebuie interpretat luându-se în considerare și necesitatea controlului imigrărilor. Convenția nu garantează nici un drept pentru un străin de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite țări. Totuși, expulzarea unei persoane dintr-o țară în care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerință în dreptul la respectarea vieții de familie, așa cum este el protejat de art. 8 par. 1 din Convenție (Cauza Boultif împotriva Elveției). În cauza Monory c. României și Ungariei, reclamantul a susținut ca art. 6 a fost violat pentru că autoritățile române au manifestat lipsă de diligență în a-i permite să-și reîntâlnească fiica a cărei custodie comună o deținea și care locuia cu mama sa în România. Curtea a reamintit că interesele copilului sunt vitale în astfel de cazuri. Cauza Lupșa c. România (2006) este similară.

Recunoașterea juridică a legăturilor familiale

Mama celibatară și copilul său

În cazul Marckx v/Belgia Curtea a stabilit că viața de familie între o mamă celibatară și copilul său rezulta din însăși nașterea acestuia din urmă cât și din legătura biologică pe care aceasta a generat-o. Aceasta semnifică faptul că transformarea automată și imediată a acestei legături biologice într- o legătură juridică este esențială pentru a garanta respectarea vieții familiale în conformitate cu articolul 8. Faptul că mijloacele de recunoaștere variază de la un Stat contractant la altul explică marja de apreciere acordată autorităților naționale în ceea ce privește modalitățile sale practice. Cu toate acestea, «respectarea vieții de familie implică în particular, în ochii Curții, existența în dreptul național a unei protecții juridice care dă posibilitate copilului de la naștere să se integreze în familia sa». Judecătorii de la Strasbourg au estimat, de asemenea, că dreptul intern al familiei trebuie să permită tuturor părților în cauză să «aiba o viață de familie normală».

Situația copilului născut de părinți necăsătoriți

În cazul Johnston v/Irlanda, Judecătorii de la Strasbourg au relevat faptul că dezvoltarea normală a legăturilor familiale naturale între părinții necăsătoriți și copilul lor necesită ca acesta din urmă să fie plasat, juridic și social, în situația unui copil legitim. Este deci interzis tratarea diferită a copiilor în virtutea statutului matrimonial al parinților săi în conformitate cu articolul 8 combinat cu articolul 14 (care interzice orice dispoziție discriminatorie) [29].

Situația unui copil născut prin inseminare artificială cu donator («IAD»)

Toți părinții și copii lor nu au motive temeinice pentru a obține recunoașterea legăturilor lor familiale naturale în conformitate cu articolul 8, chiar dacă excepțiile eventuale trebuie să fie justificate de interesul suprem al copilului în conformitate cu paragraful 2. În cazul X, Y & Z v/Regatul Unit, Curtea a refuzat să recunoască că respectarea vieții de familie a unui transse- xual convertit din sex feminin în sex masculin, partenerul său și fiica lor născută prin inseminare artificială cu donator («IAD») necesita înregistrarea transsexualului în rubrica «tatăl» în certificatul de naștere a copilului. În decizia sa, ea s-a bazat pe lipsa normei europene în materie de acordare a drepturilor parentale transsexualilor și de transpunere pe planul juridic a realității sociale a relației care ar uni un copil conceput prin IAD și persoana care își asuma rolul social de tată. Acest consens explică că Statul se bucură de o vastă marjă de apreciere deoarece el echivalează drepturile individului, pe o parte, și interesul societății în ansamblul său, pe de altă parte. Societatea sau interesul public depind de menținerea unui sistem coerent de drept al familiei ținându-se cont înainte de toate de binele copilului. În ceea ce privește drepturile individului, Judecătorii de la Strasbourg au estimat în plus că inconveniențele sociale și juridice suportate de copil și tatăl său social erau puțin susceptibile de a aduce cu sine dovezi excesive în circumstanțele din speță. În ansamblu, ei nu s-au declarat convinși că înregistrarea reclamantului ca tată i-ar face un avantaj fetiței în cauză și altor copii concepuți prin IAD. Judecătorii au refuzat astfel să admită că articolul 8 conține o obligație implicită pentru Statul apărător să recunoască oficial ca tată al copilului o persoană care nu este tatăl biologic.

Drepturile taților celibatari

Anumite State permit mamelor să controleze dacă tatăl celibatar al copilului lor se va înregistra în cerificatul de naștere al acestuia din urmă. Întrebarea care apare este dacă această practică încalcă articolul 8 sau nu în dependență de posibilitatea de a o justifica prin interesul suprem al copilului. O astfel de justificare nu este în general stabilită decât în caz de conflict între părinți și de obiecție din partea mamei la înregistrarea tatălui în certificat, de teamă ca această formalitate să nu-i ofere drepturi automate de păstrare și de acces.

Comisia a estimat că incapacitatea părinților necăsătoriți de a se bucura de custodia comună a copilului corespunde circumstanțelor prevalente în cazul nașterii unui copil în afara căsătoriei și că un astfel de tratament este deci în acest caz compatibil cu Convenția. Aceasta, chiar și în cazul în care ambii părinți doresc să obțină recunoașterea juridică a situației lor din cauza responsabilității împărțite. În ceea ce privește Curtea, ea încă nu a avut ocazia să se pronunțe asupra acestei întrebări.

Abordarea Convenției în materie de paternitate reflectă prioritatea acordată realității sociale și biologice în raport cu situația legală la recunoașterea legăturilor familiale. În 1993, o mamă s-a plâns de faptul că incapacitatea sa de a respinge prezumția de paternitate a copilului său de care se bucura soțul ei, în pofida dispariției acestuia din urmă timp de mai mulți ani înainte de nașterea copilului constituia o încălcare a dreptului la respectarea vieții sale de familie. Judecătorii de la Strasbourg au conchis că această prezumție irefutabilă încălca articolul 8 și că în particular: «respectarea vieții de familie» cere ca realitatea biologică și socială să prevaleze asupra unei prezumții legale afectând faptele stabilite precum și voințele persoanelor în cauză, fără a servi de fapt nimănui.

Viața de familie care nu se încheie odată cu divorțul, dreptul la respectarea sa în conformitate cu articolul 8 trebuie să fie recunoscut atât soților căsătoriți cât și celor separați și copiilor lor. Deoarece în urma unei separări, dreptul de custodie și îngrijire a copilului este acordat unui părinte, celălalt părinte poate să pretindă că această decizie încalcă dreptul său la respectarea vieții de familie. Controlul exercitat de Curte asupra compatibilității deciziei tribunalului național cu articolul 8 este cu greu influențat de vasta marjă de apreciere de care se bucură un Stat în acest domeniu: șansele ca Judecătorii de la Strasbourg să estimeze că o decizie ce acordă custodie unui părinte, încalcă articolul 8 sunt în consecință reduse, cu atât mai mult că evident procedura nu este arbitrară sau ignoră drepturile și interesele părților în cauză [27, p. 141].

Convenția interzice autorităților naționale să acorde sau să refuze custodia și îngrijirea copiilor unuia din părinți din motive religioase. Acest principiu a fost enunțat pentru prima dată în cazul Hoffmann v/ Austria. Reclamanta în speță era o catolică romană care s-a căsătorit cu un coreligionar. Cei doi soți au botezat copiii și i-au crescut în această credință. Cu toate acestea, reclamanta a devenit mai târziu Martoră a lui Ie- hova și a divorțat, luând copiii cu ea. Cuplul a disputat custodia copiilor în fața tribunalelor austriece, iar jurisdicțiile inferioare au oferit autoritatea parentală mamei. Curtea supremă a clasat această decizie, convinsă de efectele potențiale nefaste ale religiei mamei asupra copiilor: opunerea transfuziilor sanguine, refuzarea zilelor de sărbătoare tradiționale și, mai răspândit, situația minorității sociale. Judecătorii de la Strasbourg au estimat că decizia Curții supreme era incompatibilă cu Convenția, pentru că constituia o discriminare care se baza pe religie. Fără a nega că, în anumite circumstanțe, datele invocate de către Curtea supremă a Austriei care priveau apartenența la Martorii lui Iehova că poate să încline balanța în favoarea unui părinte – incidente posibile asupra vieții sociale a copilului, faptul de a fi reprezentant al unei minorități religioase particulare și pericolele (cu excepția ordonanței judiciare) a refuzului reclamantei de a face o transfuzie sanguină – Curtea a confirmat că orice distincție între părinți dictată în esență din conside- rațiuni de religie erau inacceptabile.

Obligațiunea pozitivă de a reuni părinții și copiii

Respectarea vieții de familie în sensul articolului 8 implică o obligațiune pozitivă de a reuni părinții și copiii lor. Această obligațiune este în general invocată atunci când o ordonanță provizorie ce încredințează copilul în grija Statului, devine depășită. În ceea ce privește conținutul său, Curtea a stabilit necesitatea de a pregăti un echilibru just între interesele copilului de a locui undeva stabil și cele ale părinților care vor trăi cu el. Ea a relevat în special că:

Efectuând aceasta, Curtea va atribui o importanță deosebită interesului suprem al copilului care, conform naturii și gravității sale, poate prevala asupra celui al părintelui. În special, după cum sugerează Guvernul, articolul 8 al Convenției nu va autoriza părintele să întreprindă măsuri prejudiciabile pentru sănătatea și dezvoltarea copilului. În cazul Johansen v/Norvegia, fiica reclamantului a fost plasată într-un cămin pentru adopție: o decizie contestată de către mama sa în conformitate cu articolul 8. Judecătorii de la Strasbourg au estimat că măsurile ce privesc privarea totală a unui părinte de drepturile sale parentale și de dreptul la vizită nu trebuie aplicate decât în circumstanțe excepționale și nu pot fi justificate decât dacă ele sunt inspirate dintr-o exigență primordială ce privește interesul suprem al copilului. În ceea ce privește faptele în speță, aceiași Judecători au relevat, că mama făcea vizite regulate fiicei la cămin, constatându-se o ameliorare în viața ei. Punctul de vedere al autorităților conform cărora interesata nu era cooperantă și risca să perturbeze educația fiicei sale dacă i se oferea dreptul de a o vedea pe aceasta în cămin se baza, din contra, pe dificultățile întâlnite începând cu executarea deciziei de plasare a feciorului său. În consecință, Curtea a estimat că aceste dificultăți și acest risc nu erau de o natură și de un grad care ar putea să scutească autoritățile de obligațiunea normală în conformitate cu articolul 8 al Convenției, să întreprindă măsuri pentru a reuni mama și copilul, dacă prima devenea aptă să-și educe corect fiica. În consecință, decizia de a priva reclamanta de drepturile parentale încălca articolul 8 [7, p. 153].

Abordarea adoptată de Curte în cazurile de plasare a unui copil

Curtea nu are prerogativă de a hotărî în apel asupra deciziilor tribunalelor naționale și deci se abține să substituie opinia sa cu cea a jurisdicțiilor interne competente în ceea ce privește fondul unui caz. Astfel, în acest domeniu, rolul său constă în evaluarea faptului dacă decizia de a plasa un copil este compatibilă cu Convenția. Din acest punct de vedere, funcția sa de supraveghere nu se limitează la a determina dacă Statul pârât s-a folosit de puterea sa de apreciere a bunei credințe, cu grijă și într-un mod sensibil: ea trebuie, de asemenea, să determine dacă motivele invocate în sprijinul ingerințelor în cauză sunt «pertinente și suficiente». În cazul Olsson v/Suedia, spre exemplu, trei copii au fost plasați deoarece autoritățile sociale au considerat că dezvoltarea lor era amenințătă de diferite motive, inclusiv incapacitatea părinților de a face față necesităților lor afective și intelectuale. Aceste motive au fost considerate «pertinente» și «suficiente» aducându-se, spre exemplu, dovadă întârzierile în dezvoltarea interesaților și de eșuarea altor măsuri. Judecătorii de la Strasbourg au putut, în consecință, să se convingă de faptul că ordonanța de plasare era compatibilă cu articolul 8. Totuși, nu este întotdeauna așa, în pofida unei vaste marje de apreciere recunoscută Statului, în cazul K & T v/Finlanda, Curtea a estimat, după examinarea faptelor, că ordonanța de plasare nu era singurul mijloc de asigurare a protecției unui copil. În special, motivele invocate pentru a justifica ordonanța erau insuficiente, iar metodele pentru a le pune în aplicare erau excesive, fapt care a generat o încălcare a articolului 8. În consecință, atunci când autoritățile nu apelează la ordonanța de plasare ca la o măsură a ultimului recurs și fondează deciziile lor pe motive arbitrare și nejustificate în circumstanțele speței, se poate considera că articolul 8 a fost încălcat [29].

Scopul final al reuniunii familiilor

Curtea a stabilit că, ținându-se cont de relația fundamentală, în viața de familie, între părinți și copiii lor, trebuie luată în considerație orice ordonanță ca o măsură temporară și orice act de executare ca având un scop final: unirea din nou a familiei.

În consecință, trebuie să existe circumstanțe excepționale pentru a acționa ca și cum ordonanța nu ar fi trebuit niciodată să fie întreprinsă și ca copilul să rămână pentru mult timp departe de părinții săi. Scopul procedurii ordonanței întreprinse este de a informa toate părțile asupra ansamblului de aranjamente adoptate în timpul acestei perioade. În cazul Olsson trei copii au fost plasați în trei familii diferite la sute de kilometri unul față de celălalt și de părinții lor, complicând astfel considerabil menținerea unui contact. În cadrul evaluării acestei situații din punctul de vedere al respectării vieții de familie a interesaților, Judecătorii de la Strasbourg au relevat că, dacă autoritățile au reacționat cu bună-credință, nu era mai puțin inadmisibil ca dificultățile administrative, precum sărăcia familiilor adoptive sau de primire sau a multor centre de plasament, să determine locul în care copiii vor fi plasați. Pentru Judecătorii de la Strasbourg, asemenea considerații nu joacă decât un rol secundar la implementarea și anularea ordonanței de custodie, astfel încât, în pofida lipsei de cooperare a părinților, dispozițiile definitive ale autorităților publice să nu se bazeze pe motive «suficiente» pentru a le justifica ca fiind proporționale în scopul legitim urmărit. Cu toate acestea a existat o încălcare a articolului 8 [7, p. 161].

Importanța contactului cu copiii luați în custodie

Curtea acordă o importanță majoră menținerii contactului între părinți și copii în timpul luării acestora în custodie. Se întâmplă deseori să se estimeze că o ordonanță de plasare este compatibilă cu articolul 8, echivalând cu o încălcare a restricțiilor sau cu refuzul de a contacta pe care le prevede ordonanța în cauză.

Orice limită impusă comunicării între părinte și copil trebuie să se fondeze pe motivele pertinente și suficiente și să țină cont de interesele copilului și de posibilitatea de reunire ulterioară a familiei. În particular, restricțiile impuse contactelor trebuie să fie proporționale scopului legitim urmărit. În cazul Andersson v/Suedia, o mamă și feciorul ei se plângeau de o severă limitare a drepturilor lor de vizită și de interzicerea oricărui contact prin scrisori sau prin telefon pe o perioadă de timp care a durat cel puțin optsprezece luni. În pofida pertinenței motivelor avansate de către autorități – copilul risca să fugă din centrul de tratament și să se eschiveze de la tratamentul necesar – Curtea a refuzat să recunoască pentru ele un caracter suficient pentru a justifica măsurile severe impuse și a conchis o încălcare a articolului 8 [29].

Curtea a stabilit existența drepturilor procedurale implicite aplicabile respectării vieții private în sensul articolului 8. În cazul W v/Regatul Unit, autoritatea locală a adoptat o rezoluție asupra drepturilor parentale ale reclamantului înainte de a lua un număr anumit de decizii – printre care plasarea de lungă durată a copilului său la niște părinți adoptivi în scopul adopției, precum și restricția și apoi suprimarea dreptului de vizită al tatălui – fără a consulta în prealabil reclamantul. La examinarea compatibilității măsurilor întreprinse cu articolul 8, Judecătorii de la Strasbourg au subliniat că importanța primordială a unei protecții adecvate a părinților contra ingerințelor ilegale într-un domeniu în care deciziile (precum sunt legăturile stabilite între copil și părinții săi adoptivi) riscă puternic să fie ireversibile. În aceste circumstanțe de speță, Judecătorii au estimat că reclamantul nu a fost informat sau consultat în prealabil în ceea ce privește o serie de decizii care afectau relațiile cu fiica sa și că, în consecință, el a fost puțin implicat în procesul decisiv al autorităților locale. Ei au ajuns la concluzia că reclamantul nu a avut posibilitatea să-și exprime punctele sale de vedere sau ca interesele sale să fie luate în considerație și astfel a fost încălcat articolul 8.

Precedentul fiind astfel stabilit este necesar, în consecință, în sensul articolului 8, ca părinții (și dacă e necesar alți membri ai familiei) să participe la orice proces decisiv ce vizează copilul lor într-o măsură suficientă pentru a satisface exigența de protecție a intereselor lor. Se cuvine astfel, să se acorde o atenție deosebită echității procedurale a acestui proces (fie că este administrativ sau judiciar), chiar dacă nivelul cerut de consultare sau participare a interesaților variază în ceea ce privește familia apropiată alta decât părinții.

Incidența duratei procedurilor dreptului familiei asupra rezultatului lor are anumite implicații în conformitate cu articolul 8, deoarece, respectarea efectivă a vieții de familie impune ca relațiile ulterioare între părinte și copil să se regleze în baza ansamblului elementelor pertinente, și nu doar prin scurgerea timpului. În cazuri asemănătoare, orice întârziere în procedura care riscă să decidă în fapt, înaintea dezbaterilor, problema de care este sesizat tribunalul, în consecință, autorităților le revine sarcina să fie martori ai unei sârguințe excepționale pentru a evita efectele eventuale ireversibile asupra vieții de familie a părților [27, p. 83].

Părinții ai căror copii sunt plasați în scopul unei adoptări pot să invoce o încălcare a dreptului lor la viața de familie în conformitate cu articolul 8 al Convenției. Este incontestabil faptul că o adopție aduce atingere acestui drept. Cu toate acestea, doar examinarea circumstanțelor cauzei permite a determina dacă această ingerință este justificată de motive pertinente și suficiente în conformitate cu drepturile și interesele copilului în cauză. În cazul Johanson v/Norvegia, decizia de a autoriza adopția fiicei reclamantei a fost echivalată cu o încălcare a articolului 8, deoarece ea nu se fonda pe motive pertinente și suficiente. Cu toate acestea, concluzia contrară a fost făcută în cazul Soderback v/Suedia care se referea la aceeași problemă însă într-un context diferit. Reclamantul contesta și el decizia de a autoriza adopția copilului său însă, spre deosebire de cazul Johansen în care era vorba de o ruptură a legăturilor între o mamă și copilul său plasat, acesta se desfășura cu privire la legăturile între un tată natural și fiica sa crescută de mamă încă de la naștere. Judecătorii de la Strasbourg au luat în considerație mai mulți factori importanți:

În primul rând, cazul nu se referea la un părinte în a cărui custodie era copilul sau care se ocupa de el în altă calitate;

În al doilea rând, pe parcursul perioadei considerate contactele între reclamant și copil au fost puține și limitate: începând cu perioada când adopția a fost autorizată, tatăl și fiica nu s-au văzut de mult timp;

În final, tatăl adoptiv al copilului s-a ocupat de aceasta, împreună cu mama, de la nașterea ei și fetița îl considera ca tată. Adopția nu făcea, în consecință, decât să consolideze și să oficializeze aceste legături.

Datorită acestor condiții și avându-se în vedere modul în care jurisdicțiile interne au apreciat interesul superior al copilului, Curtea a estimat că articolul 8 nu a fost încălcat.

Conceptele de „domiciliu” și „corespondență”

Scopul conceptul de „domiciliu”

Domiciliu este un concept autonom și în ce măsură o locuință va putea constitui „domiciliu” protejat de Articolul 8 § 1 va depinde de circumstanțe de fapt, în special existența de suficiente și permanente legături cu un loc particular.

Mai mult, termenul „domiciliu” în versiunea engleză a Articolului 8 nu trebuie să fie interpretată restrictiv, fiind observat echivalentul din textul francez „domicile” ca având o conotație mai largă. Conceptul: – va acoperi ocupațiunea unei case aparținând unei alte persoane dacă acest lucru are loc pentru o perioadă semnificativă exprimată în ani. Un reclamant nu are nevoie de a fi proprietarul „domiciliului” pentru a fi aplicabil Articolul 8; – nu este limitat la reședința legal instituită; – poate, prin urmare, să fie aplicabilă și locuințelor sociale ocupate de reclamant în calitate de chiriaș, chiar dacă termenul de închiriere s-a terminat potrivit normelor legale naționale; – nu este limitat la reședințe în sens comun și respectiv va include, spre exemplu, caravane și alte facilități de trai mobile; – poate, de asemenea, să acopere locuințe adiacente și locuințe pentru odihnă; – poate să fie aplicabil și oficiilor pentru afaceri la lipsa unei distincții clare între oficiul persoanei și reședința privată sau între activitățile private și cele de afaceri; – la fel se va aplica și oficiului înregistrat al unei companii, filialelor sau altor oficii de afaceri; – nu se extinde intenției de construi o casă sau asupra unui lot de pământ, sau asupra faptului de a avea legături de rudenie într-o anumită zonă; – nu se aplică asupra spălătoriei comune a co-proprietarilor unui bloc de locuit și destinat pentru uz special, asupra camerei de schimb a unui actor sau asupra unui lot de pământ unde proprietarii practică sau admit practicarea exercițiilor sportive (de exemplu vânătoare – Friend and Countryside Alliance and Others v. the United Kingdom (dec.) [30].

Totuși, unde „domiciliu” este pretins asupra unei proprietăți care nici odată, sau aproape nici odată, nu a fost ocupată de reclamant sau care nu a fost în folosință pentru o perioadă de timp considerabilă, ar putea avea loc faptul că anumite legături cu acea proprietate sunt atât de diluate încât să înceteze să ridice orice întrebare, în general sau distinct, prin prisma Articolului 8. Posibilitatea de a moșteni o astfel de proprietate nu constituie prin sine o legătură suficient de concretă pentru a fi tratată ca „domiciliu”.

Exemple de ingerințe

Posibile ingerințe în dreptul la respectarea domiciliului altuia vor include: – distrugerea deliberară a locuinței; – refuzul de a permite persoanelor refugiate de a reveni la casele sale; percheziții și alte întrări de poliție; – planuri de reconstrucții și dispoziții de procurare forțată; – probleme ecologice;– înregistrarea telefonică; – omisiunea de a proteja bunurile private care fac parte din locuință.

Câteva măsuri care afectează folosința locuinței urmează, totuși, să fie examinate potrivit prevederilor Articolului 1 din Protocolul nr. 1. Acestea ar putea include: – cazuri ordinare de expropriere; – aspecte specifice de arendă precum categorii de chirie.

În aceiași ordine de idei, anumite măsuri care rezultă într-o violare a Articolului 8 nu neapărat vor determina constatarea unei violări a Articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În ce privește obligații pozitive, respectarea domiciliului ar putea implica și adoptarea de către autoritățile publice a unor astfel de măsuri de asigurare, chiar și în sfera raporturilor între privați, care să preîntâmpine ingerința și violarea de domiciliu al reclamantului.

Recunoașterea unui loc ca fiind «domiciliu» în sensul articolului 8 este echivalată cu acordarea diferitor protecții precum cele care sunt descrise în continuare. Cu toate acestea, atunci când o persoană deține un drept de proprietate asupra acestui loc, orice ingerință în acest drept este analizată din punctul de vedere al articolului 1 al primului protocol care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Protecția domiciliului persoanei se extinde dincolo de încălcările “fizice”. În cauza Lopez-Ostra c. Spaniei (1994), Curtea a decis că poate exista o ingerință în dreptul persoanei la protecția domiciliului și când există o poluare a mediului, chiar dacă nu este afectată serios sănătatea rezidenților. În cauza Akdivar c. Turciei (1996), Curtea a constatat încălcarea acestui drept și a obligației pozitive a statului în momentul în care casele reclamanților au fost distruse și arse în mod deliberat de către militari [29].

Scopul conceptului de „corespondență”

Dreptul la respectarea corespondenței altuia urmărește protecția confidențialității comunicărilor private și după cum a fost interpretat astfel acoperă următoarele arii: – scrisori între indivizi, chiar dacă expeditorul sau adresatul sunt deținuți, inclusiv pachetele sechestrate de oficialitățile vamale; – conversații telefonice, inclusiv și informații relative acestora, precum ar fi data sau durata, fie numere de telefoane apelate; – mesajele pager; – modalitățile mai vechi de comunicare electronică cum ar fi teletext; – mesajele electronice (e-mail), și informații de monitorizarea a folosinței Internetului;– radioemisie privată, dar nu atunci când aceasta este pe o undă publică și astfel accesibilă altora; – corespondența interceptată în cursul activităților de afaceri sau din oficiile de afaceri; – datele electronice ridicate în cadrul percheziției într-un oficiu de asistență juridică [11, p. 144].

Conținutul corespondenței este irelevant întrebării cu privire la ingerință. Nu se aplică principiul de minimis pentru o ingerință să aibă loc: deschiderea unei singure scrisori este de ajuns.

Actualmente, Curtea a acceptat să găsească următoarele obligații pozitive în relație cu corespondența: – obligația de a preveni divulgarea publicului a conversațiilor; – obligația de a asista deținuții asigurând-ui cu materialele necesare pentru a putea scrie.

Fazele examinării aplicabilității articolului 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului

Faza I a examinării aplicabilității articolului 8 al CEDO.

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

Nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Este evident că articolul 8 cuprinde două părți fiecare dintre ele având câte un paragraf. Prima parte enumeră în mod exact drepturile pe care Statul trebuie să le garanteze oricărei persoane: respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale. Cea de-a doua parte limitează puterea acestor drepturi permițând, în anumite circumstanțe, ingerința autorităților publice în exercitarea lor. Articolul 8 (2) precizează de altfel aceste circumstanțe: ingerințele prevăzute de lege sunt considerate ca fiind derogări acceptabile de la protecția garantată de Articolul 8 (1), doar într-o societate democratică și doar având unul sau mai multe scopuri legitime enumerate.

Pentru a merita garanția articolului 8, cererea trebuie să se afle în câmpul de aplicare al acestei dispoziții, adică să se refere la unul sau la mai multe din interesele personale protejate de paragraful 1: viața privată și de familie, domiciliu sau corespondență [26, p. 83].

Reclamantul trebuie să stabilească interesul pe care el caută să-l protejeze și să-l prezinte Curții ca decurgând din articolul 8 (1). De exemplu, în cazul Gaskin v/Regatul Unit, reclamantul a convins majoritatea Judecătorilor de la Strasbourg că interesul său de a obține informații (de la serviciile sociale ale unei municipalități și care vizau perioada când era plasat la părinți adoptivi) se referea la viața sa privată și de familie și nu făcea parte dintr-un simplu drept general de acces la datele personale: un domeniu care se situează în afara câmpului de aplicare a articolului 8. În afară de aceasta, dacă o persoană invocă în plângerea sa mai mult de un drept protejat de articolul 8 și dacă ele toate sunt aplicabile, Judecătorii din Strasbourg uneori omit să precizeze dreptul specific implicat. De exemplu, în cazul Klass v/ Germania, ei au estimat că o plângere care se referea la interceptarea comunicărilor (poșta și telefonul) constituia o ingerință în viața privată, viața de familie și corespondență.

Semnificația celor patru concepte protejate de Articolul 8 (1) nu este în mod perfect explicită, iar Curtea a evitat să definească regulile precise cu privire la interpretarea lor. În special, abordarea sa constă în valoarea aplicabilității articolului 8 – și deci dacă o cerere individuală este în sfera de acțiune a unuia din drepturile protejate – de la caz la caz, conferind conceptelor o semnificație autonomă la nivelul Convenției. Dacă această abordare suplă permite Curții să țină cont de evoluția socială, juridică și tehnologică a diferitor țări de familie, a domiciliului sau a corespondenței. Următoarele secții ale prezentului dosar expun anumite orientări generale cu privire la conținutul acestor patru interese. Nu trebuie, totuși, să pierdem din vedere caracterul dinamic al conceptelor: semnificația lor poate evolua și ele pot cuprinde în mod potențial o întreagă serie de subiecte dintre care unele se completează, iar altele se regrupează.

Pentru Judecătorii de la Strasbourg, viața privată este un concept vast care nu are o definiție exhaustivă. Acest concept este în special mai larg decât cel al dreptului la intimitate [privacy] și se referă la o sferă în cadrul căreia orice persoană poate liber să-și dezvolte personalitatea și să se destindă. În 1992, Curtea a declarat astfel:

Ar fi totuși foarte restrictiv de a o limita la un «cerc intim» unde fiecare poate să-și ducă viața personală după plac și de a îndepărta lumea exterioară de acest cerc. Respectarea vieții private trebuie, de asemenea, să cuprindă, într-o anumită măsură, dreptul pentru individ de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi [26, p. 88].

În așa fel, viața privată include neapărat dreptul de a dezvolta relații cu alte persoane și cu lumea exterioară.

Relațiile aflate dincolo de câmpul vieții de familie în sensul articolului 8 pot, totuși, merita protecția conferită de această dispoziție, doar pentru că ele constituie elemente ale vieții private: o categorie care cuprinde mai multe tipuri de relații.

Relații între părinți adoptivi și copiii pe care i-au crescut;

Relații între părțile care nu sunt încă căsătorite;

Relațiile între homosexuali și partenerii lor cu sau fără copii. Conceptul de viață privată nu se extinde asupra relațiilor unui animal domestic și stăpânul său.

Măsura în care activitățile sexuale fac parte din viața privată. Viața sexuală a unei persoane face parte din viața sa privată și constituie un aspect important. Respectarea vieții private garantează, prin urmare, un cerc în care o persoană poate stabili diferite tipuri de relații inclusiv sexuale, în așa fel încât alegerea și afirmarea identității sale sexuale să cadă sub protecția articolului 8. În cazul Dudgeon v/ Regatul Unit, Curtea a estimat că fiind dată personalitatea reclamantului, chiar existența dispozițiilor legislative care instituiau anumite practici homosexuale ca infracțiuni, afectau direct și permanent viața sa personală. Ea a confirmat, din acel moment, în repetate rânduri, că orientarea și activitatea sexuală sunt un aspect intim al vieții private. Totuși, nu orice practică sexuală dusă cu ușile închise, ține neapărat de articolul 8. În cazul Laskey, Jaggard & Brown v/Regatul Unit, reclamanții s-au dedat din proprie dorință actelor sado – masochiste pentru plăcere sexuală [29]. Cu toate că nu erau oficial obligați să determine dacă comportamentul reclamanților se raporta la viața personală, Judecătorii de la Strasbourg au exprimat unele rezerve în ceea ce privește extinderea protecției articolului 8 asupra activităților care implicau un număr considerabil de persoane; punerea la dispoziție a mai multor odăi special echipate, recrutarea unor membri noi și înregistrarea a numeroase casete video distribuite printre membrii în cauză.

Măsura în care activitățile sociale depind de viața privată. Jurisprudența de la Strasbourg conține câțiva indici care lasă să se presupună o sferă de relații personale care depășesc «cercul intim», dar care sunt protejate indiferent de conceptul de viață privată.

În cazul McFeely v/Regatul Unit, Comisia sugera că relațiile cu alții erau la fel de importante pentru deținuți și că respectarea vieții intime solicita posibilitatea de a avea anumite contacte cu colectivul penitenciarului. Libertatea de a se asocia altor persoane constituia, în consecință, un aspect social al vieții private [29].

Conform unor Judecători de la Curte, viața privată ar cuprinde, de fapt, posibilitatea de a duce o viață socială, adică facultatea de a se asocia persoanelor cu care au aceleași afinități culturale și lingvistice: un factor deosebit de important în cazurile de imigrare.

Măsura în care relațiile profesionale depind de viața privată

În cazul Niemietz v/Germania, Curtea a admis că unele relații personale stabilite în cadrul profesional puteau să reiasă din noțiunea de viață privată.

Recurgerea la aparatele de urmărire electronică cu scopul de a intercepta convorbirile private a fost considerată ca depinzând de domeniul vieții private, oricare ar fi câteodată conținutul conversației în cauză.

În cazul A. v/Franța, guvernul pârât a susținut că conversația interceptată ținea exclusiv de un omor și nu deriva din viața privată. Comisia a respins această teză pe motivul că o conversație telefonică nu pierde caracterul său privat din simplul fapt că conținutul său vizează sau poate să vizeze interesul public;

În cazul Halford v/Regatul Unit, conversațiile telefonice, care erau totodată de ordin personal și privat, au fost ascultate, la fel și telefoanele care se aflau în birourile reclamantului;

Din contra, în cazul în care o persoană utilizează o bandă de frecvență radio rezervată aviației civile, interceptarea acestor mesaje nu constituie un amestec ilegal în viața privată, conversația fiind dusă pe o lungime de undă accesibilă și altor persoane și neputând în consecință să fie calificată drept o discuție privată.

Colectarea informațiilor cu privire la individ de către funcționarii Statului fără consimțământul lui afectează viața sa privată și decurge din prevederile articolului 8 (1). În această categorie de activități intră în special:

Un recensământ oficial ce conține întrebări obligatorii cu privire la sex, statutul matrimonial, locul nașterii și alte detalii personale;

Luarea amprentelor digitale și efectuarea unei fotografii de identitate, cât și colectarea altor date personale de către poliție, fie și într-un registru ținut secret;

Colectarea datelor medicale și perfectarea unor dosare medicale;

Tendința serviciilor fiscale de a afla detalii despre cheltuielile personale ale contribuabililor (și despre detaliile intime din viața lor privată);

Un sistem de identificare precum cel folosit în domeniul administrativ și civil (domeniul sănătății, serviciilor sociale, fiscale, etc.) [29].

Accesul la datele cu caracter personal

Imposibilitatea de a avea acces la dosarele Statului poate uneori să fie analizată ca fiind o ingerință în viața privată, în funcție de tipul informațiilor deținute. În cazul Gaskin v/Regatul Unit Judecătorii de la Strasbourg au estimat că dosarul reclamantului conținea precizări asupra unor aspecte cât se poate de personale cu privire la copilărie, educație și antecedentele sale. Acestea reprezentau «principala sa sursă de informație» în ceea ce privește trecutul și formarea sa. Așadar, imposibilitatea de a le consulta dădea prilejul unei discuții sub unghiul articolului 8.

Cu toate că articolul 8 nu conține nici o referință explicită la nume, patronimicul unei persoane ține de viața privată și de familie, în măsura în care acesta constituie un mod de identificare. Faptul că Statul are interesul de a reglementa uzul nu este suficient pentru a exclude problema numelui unei persoane din domeniul vieții private și de familie. Același raționament este valabil pentru prenumele care țin de viața privată și de familie, în măsura în care ele constituie un mijloc de identificare în familie și societate.

Lipsa unei protecții contra intruziunii presei sau divulgarea în medie a detaliilor foarte intime ale vieții private, care nu sunt însă defăimătoare nu au fost niciodată examinate asupra fondului de către organele de la Strasbourg. Unele cereri – precum cazul irlandez, în care reclamanta se plângea de faptul că compania sa de asigurări a fotografiat-o în afara casei sale, fapt ce constituia o ingerință în viața sa privată sau cererea înaintată de contele și contesa Spencer care viza afișarea vieții lor private în presă – au fost declarate inadmisibile din lipsa epuizării căilor interne de recurs. Probabil că pentru a rezolva mai repede o astfel de problemă, Judecătorii țineau cont de măsura în care reclamantul a anunțat media, de natura și de gradul de intruziune în sfera privată și de capacitatea diverselor remedii prevăzute de dreptul intern pentru a obține o reparație efectivă și adecvată [21, p. 151].

Determinarea legăturilor juridice

Instanțele de contestare a paternității

Determinarea legăturilor juridice între un tată și un fiu a fost estimată ca făcând parte din viața privată. Aceasta s-a întâmplat chiar dacă interesatul își propunea să introducă o instanță de constatare a paternității pentru a obține dizolvarea legăturilor de rudenie existente. În majoritatea cazurilor, aceste legături juridice constituie părți componente importante ale vieții de familie.

Transsexualii

Cazurile cu privire la refuzul autorităților publice de a autoriza un transsexual să-și schimbe prenumele și piesele de identitate pentru a-i reflecta mai bine aparențele sale fizice au fost analizate ca fiind o încălcare a dreptului de respectare a vieții private recunoscute de articolul 8 (1).

Integritatea fizică și morală

În cazul X & Y v/Olanda, Curtea a estimat că viața privată este un concept care cuprinde integritatea fizică și morală a persoanei și include viața sexuală [29]. În acest caz imposibilitatea pentru un handicapat mintal de șaisprezece ani să urmărească în justiție o persoană care a votat-o a fost analizat din punctul de vedere al articolului 8 (1). Acuzația inoportună a unei persoane contra alteia poate constitui o ingerință în viața privată a celei din urmă.

Cu toate că anumite prejudicii aduse integrității unei persoane pot afecta viața sa privată, ingerința nu este sistematică. Cazul Costello-Roberts v/Regatul Unit se referea la faptul dacă pedeapsa corporală a unui băiețel era compatibilă cu articolul 8. Judecătorii de la Strasbourg au estimat că: măsurile adoptate în domeniul învățământului pot cauza atingere la dreptul la respectarea vieții private […], însă actele sau deciziile care pot fi calificate ca fiind dăunătoare pentru integritatea fizică sau morală a unei persoane, nu antrenează în mod inevitabil un astfel de prejudiciu.

Înainte de a face, totuși, concluzia că luând în considerație scopul și obiectul Convenției luate în ansamblul său și circumstanța cum ar fi frecventarea unei școli de către un copil implică în mod inevitabil o ingerință în viața privată a acestuia, că tratamentul incriminat nu a dăunat integrității fizice sau morale ale reclamantului în măsura în care să fie interzis conform articolului 8.

În această împrejurare, lejeritatea pedepsei și faptul că aceasta a fost aplicată în cadrul formal al unei școli a contat mult în luarea deciziei de către Curte.

Un tratament medical obligatoriu, chiar dacă este neînsemnat, reiese din prevederile articolului 8 (1) și poate presupune:

analize de sânge și de urină impuse deținuților pentru a-i depista pe toxicomani;

analize impuse șoferilor pentru a verifica dacă nu sunt în stare de ebrietate sau părților pentru efectuarea procedurilor de paternitate pentru a stabili legăturile de sânge;

vaccinarea, îngrijirea dentară, teste pentru stabilirea tuberculozei sau radiografii obligatorii pentru copii;

alimentarea forțată a unei persoane care a declarat greva foamei.

Multiple măsuri adoptate de către Stat pentru protejarea publicului contra diverselor pericole, precum purtarea centurii de siguranță sau utilizarea echipamentului de protecție în industrie, nu sunt niciodată examinate din punctul de vedere al articolului 8 (1), chiar dacă ele vor fi aproape sigur considerate justificabile, în baza celui de al doilea paragraf.

Conceptul de viață de familie a evoluat în mod constant începând cu redactarea Convenției sub influența schimbărilor juridice și sociale. În consecință, Curtea a adoptat o abordare docilă, în ceea ce privește interpretarea sa (cum ar fi cea a conceptului de viață privată), ținând cont de diversitatea formelor de viață de familie, precum și implicațiile divorțului și progresele medicale în lumea modernă. Formularea articolului 8 plasează familia în centrul sferei private unde se presupune că ea se exercită liber, sub tutela ingerințelor Statului. Cu toate acestea, articolul în cauză nu prevede dreptul explicit de fondare a unei familii spre exemplu prin căsătorie sau având copii.

În mod general, Curtea decide existența unei vieți de familie bazându-se pe faptele fiecărui caz și criteriul pertinent în materia dată este existența legăturilor personale strânse între părți. Deși abordarea de la caz la caz adoptată de Judecătorii de la Strasbourg împiedică uneori clasificarea sistematică a relațiilor distingând cele care fac parte dintr-o viață de familie a altora, un număr crescând de relații se bucură, în prezent, de protecția automată a articolului 8 [29].

Protecția articolului 8 se extinde întotdeauna asupra căsătoriilor, dacă acestea din urmă se dovedesc a fi legale și nefictive. Căsătoriile care nu sunt permanente sau care sunt pur formale, precum căsătoriile albe contractate doar pentru a evita legislația cu privire la imigrare sau pentru a obține naționalitatea, riscă să fie plasate în afara câmpului de aplicare a articolului 8.

Un copil născut de părinții căsătoriți legal și nefictiv se inserează cu drepturi depline în această relație, prin simplul fapt al nașterii sale. Pentru că relațiile dintre părinții căsătoriți și copiii lor se află mereu în câmpul de acțiune al articolului 8 (1).

Articolul 8 se aplică în mod automat relației între o mamă și copilul său, oricare ar fi situația matrimonială a interesatei. O astfel de relație beneficiază deci întotdeauna de protecția articolului 8.

Cuplurile care nu sunt căsătorite și trăiesc împreună cu copiii lor sunt în mod normal considerate ca formând o familie. Acest principiu a fost enunțat în cazul Johnston a căror concluzii precizează că Judecătorii de la Strasbourg au fost influențați de natura stabilă a relațiilor între reclamanți și de faptul că relațiile în cauză nu diferă în practică de o viață familială formată prin căsătorie.

Coabitarea nu este o condiție sine qua non a vieții de familie, oricare ar fi statutul matrimonial al părinților. Astfel, membrii unei familii care nu mai trăiesc împreună – în urma unui divorț, a unei separări sau a unui aranjament – pot, în pofida oricărui fapt, să beneficieze de protecția articolului 8.

Chiar dacă un părinte a împiedicat dezvoltarea legăturilor familiale cu un copil, potențialul vieții familiale poate fi suficient pentru a merita protecția oferită de articolul 8. Acest punct de vedere a fost adoptat de Curte în cazul Keegan v/Irlanda care se referea la un caz în care fiica reclamantului a fost încredințată fără consimțământul acestuia, de către mama sa unui serviciu de adopție, privând astfel interesatul de posibilitatea de a stabili relații personale strânse cu ea. Cu toate acestea, luând în considerație natura relațiilor între părinții copilului – ei au coabitat, au planificat sarcina și au avut intenția de a se căsători – Curtea a estimat că, ținându-se cont de potențiala viață între tată și copil, relația lor se plasa sub sigiliul vieții de familie în scopul articolului 8, chiar dacă ei s-au întâlnit doar o singură dată.

Deși Judecătorii de la Strasbourg mai degrabă pun accentul pe realitatea socială a situației, decât pe cea biologică pentru a determina existența unei vieți de familie, ei au estimat într-o singură instanță că această existență poate fi constatată fără o legătură de sânge. În cazul X, Y & Z v/Regatul Unit ei au ajuns la concluzia că relația dintre un transsexual convertit din sex feminin în sex masculin și copilul său născut prin inseminare artificială de la un donator («IAD») echivala cu o viață de familie. Inițial ei au fondat această concluzie pe faptul că relația era conform tuturor celorlalte puncte asemănătoare celor din familiile tradiționale și în al doilea rând datorită faptului că transsexualul a participat la procesul IAD în calitate de tată al copilului. Curtea încă nu a avut ocazia să se pronunțe asupra chestiunii de a ști dacă relațiile între doi indivizi de același sex constituie o viață de familie. În cazul Kerkhoven v/Olanda, Comisia a refuzat să echivaleze o relație stabilă între două femei și copilul adus pe lume de una dintre acestea în urma unei IAD, cu o viață de familie. Judecătorii de la Strasbourg au estimat că, într-adevăr, reclamanții, în pofida coabitării lor de tip familial și a divizării sarcinilor parentale, nu puteau revendica o recunoaștere juridică decât pe planul vieții private. Se presupune că dacă Curtea ar trebui să se pronunțe asupra unui caz asemănător, ea ar putea să decidă conformarea la unul din cazurile sale precedente X, Y & Z și să echivaleze relațiile între persoane de același sex cu o viață de familie în pofida faptului că lipsesc legăturile de sânge. Chiar dacă lipsa unei legături biologice nu împiedică o relație să constituie o viață de familie, o simplă legătură de sânge sau legătură genetică pare a fi insuficientă în această privință. Astfel, relația dintre un donator de spermă și un copil născut din sămânța sa nu este în general considerată viață de familie în sensul articolului 8, în afara cazurilor când există dovezi suficiente care atestă pe lângă legăturile de sânge și legături personale strânse. În ceea ce privește alte relații Curtea determină existența unei vieți familiale examinând faptele fiecărei cauze. Numeroasa jurisprudență cu privire la familie și alte aranjamente pot fi analizate precum urmează:

viață de familie poate exista între copii și buneii lor, aceștia din urmă jucând «un rol considerabil»;

Frații și surorile, ca copii și ca adulți, intră în mod egal în conceptul de viață de familie;

Relația între un unchi sau o mătușă și nepotul sau nepoata sa intră în mod egal în conceptul de viață de familie dacă sunt dovezi detaliate referitoare la legături personale strânse. Astfel, în cazul Boyle v/Regatul Unit Judecătorii de la Strasbourg au estimat că legăturile dintre un unchi și nepotul său constituiau o viață de familie, în măsura în care copilul petrecea week-end-urile la unchiul său și acesta din urmă întruchipa în ochii săi «imaginea» tatălui;

O viață de familie poate să existe între părinți și copiii adulterini, mai ales în cazul când paternitatea lor a fost recunoscută și când părțile se bucură de relații personale strânse;

Relația dintre părinții adoptivi și copiii lor se află în principiu sub protecția articolului 8.

Problema de a ști dacă legăturile dintre un copil și părinții lui adoptivi constituie o viață de familie depinde de faptele cauzei, în particular de existența relațiilor personale strânse între copil și părinții săi naturali și de timpul pe care l-a petrecut deja în familia sa adoptivă. Cu cât aflarea în familia adoptivă se prelungește, cu atât sunt mai mari șansele unor relații echivalate cu viața de familie [15, p. 123].

Odată ce sunt stabilite, legăturile de rudenie nu i-au sfârșit odată cu divorțul sau dacă părțile decid să nu mai trăiască împreună. Ele nu se termină nici prin decizia de a plasa un copil într-o familie adoptivă. Deși legătura în cauză poate fi întreruptă de unele evenimente ulterioare, precum adoptarea sau expulzarea, Curtea a stabilit că aceasta nu se întâmplă decât în circumstanțe excepționale.

În general, domiciliul, în sensul articolului 8, este locul unde o persoană trăiește pe o bază stabilă astfel încât orice cadru de viață poate constitui un domiciliu în conformitate cu articolul 8 (1), cu excepția eventuală a caselor de vacanță și a căminelor-ateliere sau alte locuințe temporare de lungă durată.

În cazul Gillow v/Regatul Unit, Curtea a estimat că reclamanții, care aveau casa lor, dar care nu au locuit în această casă mai mult de 19 ani, puteau să o considere efectiv conform articolului 8 drept domiciliul lor. Aceasta s-a întâmplat, deoarece în pofida absenței lor de lungă durată ei au avut intenția de a reveni și au păstrat cu ea destule legături.

După cum am menționat mai sus, Curtea a extins noțiunea de domiciliu, în sensul articolului 8, asupra localurilor de uz profesional în contextul justificării percheziției lor. În cazul Niemetz v/ Germania. Spre exemplu, Judecătorii de la Strasbourg au decis că biroul unui liber profesionist poate fi echivalat unui domiciliu. Datorită faptului că putem desfășura acasă activități având legături cu o profesie sau cu un comerț iar în birou sau într-un local comercial, activități de ordin personal, poate fi dificil de stabilit distincții exacte. În acest context, Judecătorii au estimat că localurile profesionale ale reclamantului meritau protecția oferită de articolul 8.

Dreptul la respectarea corespondenței este definit ca facultatea de a comunica cu terțe persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură [13, p. 75].

Dacă conceptul de corespondență inserează în mod clar obiectele distribuite prin poștă, Curtea estimează că el se extinde, de asemenea, asupra comunicațiilor telefonice și telexului. La fel precum sensul noțiunii de domiciliu a fost extins, probabil că cel de corespondență va continua să fie interpretat într-un mod extensiv cu scopul de a conferi noilor metode de comunicație precum este poșta electronică, protecția oferită de articolul 8. Nivelul corespunzător de protecție poate totuși varia conform metodelor de comunicație care sunt utilizate.

Protecția oferită de articolul 8 se referă mai degrabă la căile sau mijloacele de comunicație decât la conținutul său, astfel încât Statul să nu poată obiecta, spre exemplu, doar conversațiile telefonice cu privire la activitățile criminale care nu sunt în competența articolului 8 (1). În cazul Halford v/Regatul Unit, în special, Judecătorii de la Strasbourg au estimat că conversațiile telefonice de ordin privat sau profesional, la fel ca și utilizarea telefonului de la birou, sunt protejate de această dispoziție.

Acest aspect al corespondenței joacă un anumit rol în stabilirea exigențelor articolului 8. Spre exemplu, Curtea a indicat în mod clar că protecția acordată scrisorilor și altor mijloace de comunicație între un avocat și clientul său, mai ales dacă este vorba de un deținut, este considerabilă.

Faza II a examinării aplicabilității articolului 8 al CEDO.

Fiind stabilit faptul că litigiul se referea la viața privată sau de familie, la domiciliul sau la corespondență, Curtea începe examinarea conținutului plângerilor invocate cu privire la articolul 8 (2) care este următorul: “Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

Din moment ce a fost stabilit faptul că litigiul presupune un drept protejat de articolul 8, faza următoare examinării constă în întrebarea dacă măsura contestată interferează cu exercitarea acestui drept. Printre exemplele de ingerintă sunt citate următoarele acțiuni:

luarea copiilor de la părinții lor și încredințarea lor asistenței publice;

întreruperea corespondenței deținuților;

percheziționarea unui domiciliu;

colectarea și consemnarea informațiilor într-un dosar secret al poliției.

Reclamantului îi revine rolul de a stabili veridicitatea ingerinței. Spre exemplu, în cazul Campbell v/Regatul Unit, guvernul a considerat că reclamantul, un deținut, nu a susținut alegația unei ingerințe în respectarea corespondenței sale, fiind imposibil de a demonstra că una dintre scrisorile sale a fost vreodată deschisă. Judecătorii de la Strasbourg s-au declarat totuși convinși de existența unei ingerințe, în măsura în care regimul de carceră în vigoare autoriza deschiderea și citirea scrisorilor: o condiție care a fost adusă în mod explicit la cunoștința reclamantului și avocatului său. În aceste cir- cumstante, reclamantul putea să pretindă a fi victima unei ingerințe în dreptul de respectare a corespondenței sale în conformitate cu articolul 8. În consecință, dacă reclamantul este incapabil să stabilească cu certitudine pagubele materiale constitutive ale ingerinței, este suficient ca el să demonstreze că această ingerință a fost probabil comisă.

În cazul Dudgeon v/Regatul Unit, reclamantul a tras concluzia că legislația considerând relațiile homosexuale între bărbații adulți ce consimt aceasta, un delict penal individual, constituia un atentat nejustificat la dreptul său de respectare a vieții private, protejat de articolul 8. Guvernul a contestat faptul că existența chiar a dispozițiilor legislative în cauză ar fi putut aduce atingere dreptului reclamantului la viața sa privată, nefiind intentată de ceva timp nici o urmărire contra bărbaților adulți ce consimt, în virtutea acestei legislații, și reclamantul însuși nefiind condamnat sau urmărit în justiție. Cu toate acestea, Curtea a estimat că frica resimțită de reclamant, din cauza înclinațiilor sale, nu era nici iluzorie, nici teoretică, însăși existența acestor dispoziții legislative în cauză au afectat în mod direct și permanent viața sa private [13, p. 86].

În virtutea faptelor, majoritatea persoanelor care constituie obiectul unei urmăriri secrete ignoră ingerința. Alții o bănuiesc, totuși fără a avea dovezi suficiente. Dificultatea reclamantului de a demonstra că comunicările sale au fost interceptate îl provoacă uneori să susțină că însăși existența legislației aduce atingere dreptului său la respectarea vieții private și a corespondenței sale în sensul articolului 8. O argumentare similară este reținută de către Curte doar în anumite circumstanțe.

În cazul Malone v/Regatul Unit, litigiul supus Curții se referea la chestiunea de a ști dacă telefonul reclamantului a fost într-adevăr ascultat. Independent de permisiunea din partea poliției de a intercepta o singură conversație, guvernul a refuzat cu obstinație să divulge dacă, și, în ce măsură apelurile și corespondența interesatului au constituit obiectul unei urmăriri, limitându-se la conchiderea că deoarece era bănuit de tăinuirea bunurilor furate, reclamantul aparținea unei categorii de persoane care sunt expuse acestor feluri de măsuri. Judecătorii de la Strasbourg se bazează pe această mărturisire pentru a conchide că existența legilor și a practicilor ce autorizează și instaurează un sistem de urmărire secretă a comunicațiilor constituie în sine o ingerință în exercitarea drepturilor pe care articolul 8 care recunoaște pentru interesat «chiar și în lipsa aplicării efective a acestuia».

În caz de constatare a unei ingerințe, aceasta fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime enumerate și să fie necesară într-o societate democratică sau proporțională unui scop legitim urmărit.

O măsură ce constituie o ingerință în exercitarea unui drept protejat de articolul 8 va fi recunoscută ca fiind compatibilă cu acesta din urmă, doar dacă este prevăzută de lege. Dacă măsura contestată nu îndeplinește acest criteriu de legalitate, ea este echivalată unei încălcări fără a mai fi necesară examinarea cazului în fond. Anumite domenii ale dreptului par în mod deosebit vulnerabile din acest punct de vedere. Acesta este, în special, cazul legislațiilor și reglementărilor ce vizează urmărirea secretă, protecția copiilor și interceptarea corespondenței deținuților.

Pentru a fi considerată ca «prevăzută de lege», ingerința contestată trebuie să aibă o bază legală. În plus, legea în cauză trebuie să fie suficient de exactă și să conțină măsuri de protecție contra acțiunilor arbitrare ale autorităților publice.

Măsurile adoptate riscă să fie problematice din acest punct de vedere dacă nu sunt în mod explicit autorizate de o lege și rezultă pur și simplu din observarea unei practici administrative sau din alte indicații neobligatorii. În consecință, o practică administrativă, fie ea chiar scrupulos respectată, nu răspunde condițiilor cerute de legalitate [13, p.91].

În cazul Malone v/Regatul Unit, Curtea s-a întrebat dacă autoritatea de a intercepta conversații telefonice avea o bază legală. La acel moment, interceptarea era reglementată de o practică administrativă detaliile căreia nu au fost niciodată publicate și care nu se bazau pe nici o obligație legislativă precisă. Judecătorii de la Strasbourg au declarat că dreptul aplicabil nu indica cu destulă claritate extinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul în cauză: ascultarea secretă a conversațiilor telefonice ce se bazează pe o practică administrativă, modalitățile sale pot fi modificate la orice moment constituind în consecință o încălcare a articolului 8.

Pentru a satisface exigența egalității articolului 8, legea în cauză trebuie să fie accesibilă persoanelor la care se referă și formulată cu exactitate pentru a le permite – fiind însoțită, dacă este necesar, de sfaturi clare – să prevadă, la un grad rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele care ar rezulta dintr-un act determinat. Această condiție este cunoscută sub numele de exigență de previzibilitate. Ea semnifică că o lege care conferă o facultate de apreciere autorităților publice nu este în sine incompatibilă cu articolul 8 astfel încât extinderea acestei puteri discreționare și modalitățile exercitării sale sunt fixate suficient de clar pentru a acorda individului o protecție adecvată contra ingerințelor arbitrare. În plus, exercitarea acestei puteri discreționare are șanse să răspundă condițiilor articolului 8 de când este supus unui control juridic.

Legislația în materie de protecție a copilului

În cazul Olsson v/Suedia, reclamanții au înaintat ideea că legislația suedeză aplicată în speță se exprima în termeni prea generali pentru ca efectele sale să fie previzibile și conferea o putere de apreciere excesivă serviciilor sociale, în special pentru punerea în acțiune a deciziilor în materie de încredințare a copiilor [29]. Recunoscând formularea foarte generală a legislației, Judecătorii de la Strasbourg au estimat că ea îndeplinea condițiile juridice puse de articolul 8 (2). Ei au subliniat în special că circumstanțele ce pot duce la încredințarea unui copil, sau executarea unei decizii asemănătoare, sunt atât de diverse și sunt prezente în calitate de elemente active încât devine practic imposibil să redacteze o lege capabilă să prevadă orice eventualitate. În plus, limitarea puterii de intervenție a autorităților în cazul în care copilul a suferit deja o daună, ar risca mult să reducă pe nedrept protecția de care are nevoie. Este foarte important faptul că Judecătorii de la Strasbourg au relevat competența discreționară exersată în virtutea acestei legislații, care prevedea garanții contra ingerințelor ilegale: de fapt utilizarea tuturor puterilor legale sunt în competența sau sub controlul jurisdicțiilor administrative, la mai multe niveluri.

Legislația în materie de urmărire secretă

Din motive evidente, această legislație pune probleme din punct de vedere al previzibilității. În consecință, problema este de a ști cum trebuie aplicat acest criteriu în speță.

În cazul Malone v/ Regatul Unit, Curtea a recunoscut că prescripțiile Convenției, în special în ceea ce privește previzibilitatea, nu pot fi aceleași în contextul special al interceptării comunicațiilor pentru necesitățile anchetei poliției decât atunci când legea în cauză are drept scop armonizarea restricțiilor de conduită ale indivizilor. Exigența previzibilității, în special, nu semnifică că eșuează în a permite cuiva să prevadă dacă și când comunicațiile sale riscă să fie interceptate de către autorități, cu scopul de a regla comportamentul său în consecință.

Legislația în materie de interceptare telefonică

În două cauze care au vizat Franța – cazul Kruslin și cazul Huving – Curtea a trebuit să se pronunțe asupra conformității legislației franceze care prevedea interceptarea convorbirilor telefonice de către poliție la exigența de previzibilitate a articolului 8 (2). Judecătorii de la Strasbourg au estimat că: Ascultările și alte forme de interceptare a convorbirilor telefonice reprezintă o atingere gravă la respectarea vieții private și a corespondenței. Deci, ele trebuie să se fondeze pe o «lege» de o precizie specială. Existența regulilor clare și detaliate în materie este indispensabilă,cu atât mai mult că procedeele tehnice utilizabile nu încetează să se perfecționeze. Din acest punct de vedere, ei au exprimat opinia că dreptul francez (scris sau nescris) nu indică cu destulă claritate înțelegerea și modurile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul considerat. Acesta era încă un avantaj în perioada faptelor cauzei, astfel încât Dl Kruslin nu s-a bucurat de nivelul minim de protecție dorit de supremația dreptului într-o societate democratică. În cazul Rotaru v/România, reclamantul se plângea de detenție și de utilizarea de către serviciul român de informații (SRI) a unui fișier ce conținea date personale dintre care unele erau false și defăimătoare. Problema fundamentală era de a cunoaște dacă legea care a autorizat ingerința era accesibilă reclamantului și previzibilă în ceea ce privește rezultatele sale. Curtea a relevat dintr-o dată că pericolul de arbitrar apărea cu o claritate specifică acolo unde puterea executivului este exercitată în secret.

Deoarece aplicarea măsurilor de urmărire secretă a comunicațiilor nu mai este controlată de cei interesați precum și de public, «legea» va merge împotriva supremației dreptului dacă puterea de apreciere acordată executivului nu cunoștea limite. În consecință, ea trebuie să definească extinderea modalităților de exercitare a unei asemenea autorități cu o claritate suficientă – ținându-se cont de scopul legitim urmărit – pentru a furniza individului o protecție adecvată contra arbitrarului.

Principiul proporționalității

În ansamblu, principiul proporționalității recunoaște că drepturile omului nu sunt absolute și că exercitarea drepturilor unui individ trebuie întotdeauna să fie apreciată în raport cu interesul public mai larg. Aceasta este metoda de a ajunge la acest echilibru și utilizarea sa este de acum înainte curentă în aplicarea Convenției de către Judecătorii de la Strasbourg. În special, aceștia au amintit în repetate rânduri că preocuparea de a asigura un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului este inerent în ansamblul Convenției.

Aplicarea principiului proporționalității articolului 8

În examinarea compatibilității deciziilor naționale cu articolul 8, Curtea aplică criteriul de proporționalitate care poate fi rezumat la verificarea echilibrului între drepturile individului și interesele Statului. Totuși nu Curtea hotărăște asupra fondului deciziilor luate de tribunalele naționale. Rolul său constă mai curând în examinarea ansamblului cazului pentru a determina dacă autoritățile au avut motive «pertinente» și motive «suficiente» pentru a lua măsurile litigioase.

ÎNCHEIERE

Articolul 8 are în mod esențial ca obiect ocrotirea persoanei împotriva ingerințelor arbitrare a puterilor publice, acesta nu se mărginește doar la a solicita statului să se abțină de la asemenea intruziuni: la acest angajament negativ se adaugă obligații pozitive, inerente respectării efective a vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței. Aceste obligații sunt menite să asigure respectarea drepturilor consacrate de art. 8 și în raporturile dintre persoanele private, fiecare stat contractant fiind ținut să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient, care să aibă ca scop tocmai îndeplinirea acestor angajamente.

Așadar, în virtutea obligațiilor pozitive ce le incumbă în temeiul articolului 8, statele trebuie să legifereze raporturile private și de familie, astfel încât să asigure respectarea acestora și să intervină prin mijloacele aflate la dispoziția lor pentru a garanta respectarea legislației respective, inclusiv prin sancționarea corespunzătoare a atingerilor nejustificate aduse dreptului la viață privată și familială în raporturile între persoane de drept privat.

Semnificația celor patru concepte protejate de articolul 8 nu este în mod perfect explicită, iar Curtea a evitat să definească regulile precise cu privire la interpretarea lor. În special, abordarea sa constă în valoarea aplicabilității articolului 8 – și deci dacă o cerere individuală este în sfera de acțiune a unuia din drepturile protejate – de la caz la caz, conferind conceptelor o semnificație autonomă la nivelul Convenției. Dacă această abordare suplă permite Curții să țină cont de evoluția socială, juridică și tehnologică a diferitor țări de familie, a domiciliului sau a corespondenței. Nu trebuie, totuși, să pierdem din vedere caracterul dinamic al conceptelor: semnificația lor poate evolua și ele pot cuprinde în mod potențial o întreagă serie de subiecte dintre care unele se completează, iar altele se regrupează.

Pentru Judecătorii de la Strasbourg, viața privată este un concept vast care nu are o definiție exhaustivă. Acest concept este în special mai larg decât cel al dreptului la intimitate și se referă la o sferă în cadrul căreia orice persoană poate liber să-și dezvolte personalitatea și să se destindă. Curtea a declarat astfel că, ar fi totuși foarte restrictiv de a o limita la un «cerc intim» unde fiecare poate să-și ducă viața personală după plac și de a îndepărta lumea exterioară de acest cerc. Respectarea vieții private trebuie, de asemenea, să cuprindă, într-o anumită măsură, dreptul pentru individ de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi.

Având în vedere cele expuse, putem sublinia că atât în ceea ce privește obligațiile pozitive, cât și cele negative ale statelor, pentru garantarea efectivă a dreptului la viață privată și de familie, autoritățile trebuie să asigure justul echilibru între interesele concurente ale persoanelor implicate și ale societății în ansamblul său.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. l din 02.08.1994.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=6547885

Declarația Universală a Drepturilor Omului. Rezoluția Adunării Generale O.N.U., nr. 217 A (III) din 10.12.1948. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://www.justice.md/md/trat/

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, nr. 1 din 2003, p.68 -75.

Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/

Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice (adoptat și deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976. http://www.justice.md/md/trat/

Monografii, articole de specialitate

Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.

Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 1228 p.

Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.

Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.

Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.

Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.

Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.

Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.

Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.

Moca Gh. Drept internațional public. București: UNEX A-Z, 1993. 220 p.

Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.

Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.

Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.

Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.

Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.

Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.

Renucci F. Droit européen des droits de l’homme. Paris: LGDJ, 2002. 389 p

Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.

Sudre F., Marguénaud J.P., Andriantsimbazovina J., ș.a. Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 2003. 854 p.

Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.

Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.

Site Internet

Counsil of Europe [online]. http://www.coe.int/ (citat la 10.02.2013).

European Court of Human Rights [online].

http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home (citat la 10.02.2013).

Ghid practic cu privire la criterii de admisibilitate [online]. http://www.justice.md/file/CEDO%20materials/Ghid%20practic%20cu%20privire%20la%20admisibilitate.pdf (citat la 10.02.2014).

International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat la 10.04.2013).

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. l din 02.08.1994.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=6547885

Declarația Universală a Drepturilor Omului. Rezoluția Adunării Generale O.N.U., nr. 217 A (III) din 10.12.1948. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://www.justice.md/md/trat/

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, nr. 1 din 2003, p.68 -75.

Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/

Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice (adoptat și deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976. http://www.justice.md/md/trat/

Monografii, articole de specialitate

Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.

Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 1228 p.

Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.

Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.

Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.

Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.

Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.

Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.

Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.

Moca Gh. Drept internațional public. București: UNEX A-Z, 1993. 220 p.

Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.

Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.

Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.

Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.

Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.

Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.

Renucci F. Droit européen des droits de l’homme. Paris: LGDJ, 2002. 389 p

Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.

Sudre F., Marguénaud J.P., Andriantsimbazovina J., ș.a. Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 2003. 854 p.

Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.

Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.

Site Internet

Counsil of Europe [online]. http://www.coe.int/ (citat la 10.02.2013).

European Court of Human Rights [online].

http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home (citat la 10.02.2013).

Ghid practic cu privire la criterii de admisibilitate [online]. http://www.justice.md/file/CEDO%20materials/Ghid%20practic%20cu%20privire%20la%20admisibilitate.pdf (citat la 10.02.2014).

International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat la 10.04.2013).