Limbi Artificiale Versus Limbi Naturale

Limbi artificiale versus limbi naturale

*** În căutarea limbii perfecte ***

Cuprins:

Introducere:

Capitolul I: Mitul limbii perfecte

I.1. Nostalgia Babelică

I.2. Revalorizarea unor limbi trecute

I.2.1. Limba latină

I.2.2. Limba ebraică

I.3.Tendințe contemporane: engleza – limbă internațională sau limbă universală?

Capitolul II: Limbi artificiale (construite)

II.1. Scurt istoric

II.2. Tipuri/răspândire/folosire

II.3. Limbi artificiale versus limbi naturale

II.4. Insuficiență

Capitolul III: Răsturnarea Turnului Babel

III. 1. Umberto Eco – “În căutarea limbii perfecte”

III.2. George Steiner – “După Babel”

Concluzii

Capitolul I: Mitul limbii perfecte

I.1. Nostalgia babelică

Cu siguranță că dorul după veșnicia pierdută în Eden, dor care se regăsește în sufletul fiecărui muritor, poate fi extins și la domenii secundare teologiei, precum este cel studiat în această lucrare. Acest dor, se găsește exprimat și în dorința îndârjită a lingviștilor de a pătrunde în tainele limbii originare, inclusiv în acea înclinație de a oferi limbajului primar valențe mistice.

De-a lungul timpului, tot mereu, cercetătorii au revenit nostalgic la episodul babelic cu pretenția de a săpa cât mai adânc în trecut pentru a descoperi limba dată lui Adam în Paradis și universală până în momentul divizării limbilor din Geneza. Misterul apariției limbajului primar a constituit o problema larg dezbatută și încă se dorește acea societate perfectă din punct de vedere al unitații lingvistice. Este cunoscut că în diverse etape istorice, pe diferite căi, s-a încercat formarea unei limbi comune, universale, dar niciunul din aceste proiecte nu a devenit realitate. În trecut au existat civilizațiile sclavagiste în care limba cuceritorului era impusă ca limbă oficială și, în timp, ajungea să fie adoptată de civilizația cucerită. Mai târziu, limba greacă comună, koiné a fost folosită în tot bazinul mediteranean, fiind urmată de latină, care s-a extins, după cum spune Alexandru Graur „ca limbă a științei” și a permis înțelegerea în toată Europa apuseană. În orient s-a încercat folosirea în același scop a arabei, în Europa de Est, a slavonei, în Extremul Orient a chinezei, etc.  Într-un fel sau altul în toate civilizațiile Antichității se resimte nostalgia antebabelică regăsită în doctrine religioase sau în concepția despre lume și viață adoptată.  În actualitate, în Postmodernism se cere tot mai mult o limbă comună, până acum însă nu s-a reușit acest lucru, visul acesta fiind emblematic dacă luăm în calcul blestemul generat de evenimentul Turnului Babel.

Relatarea cea mai veche a mitului babelic este cea biblică prezentată în Geneza, capitolul 11, versetele 1-9.

1. “În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă și un singur grai la toți.

2. Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în țara Senaar un șes și au descălecat acolo.

3. Apoi au zis unul către altul: "Haidem să facem cărămizi și să le ardem cu foc!" Și au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var.

4. Și au zis iarăși: "Haidem să ne facem un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer și să ne facem faimă înainte de a ne împrăștia pe fața a tot pământul!"

5. Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea și turnul pe care-l zideau fiii oamenilor.

6. Și a zis Domnul: "Iată, toți sunt de un neam și o limbă au și iată ce s-au apucat să facă și nu se vor opri de la ceea ce și-au pus în gând să facă.

7. Haidem, dar, să Ne pogorâm și să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înțeleagă unul cu altul".

8. Și i-a împrăștiat Domnul de acolo în tot pământul și au încetat de a mai zidi cetatea și turnul.

9. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului.”

În urma calamității universale reprezentate de Potop, oamenii au hotarât să ia măsuri de protecție împotriva voinței divine și prin urmare au hotărât construirea unui turn suficient de înalt pentru a putea asigura salvarea în cazul în care istoria avea să se repete. Răzvrătirea umană a mers prea departe prin faptul că au sfidat porunca divină și în loc să se împrăștie pe toată fața pământului au ales să rămână împreună în țara Șinear “pentru ca să-și facă un nume.” Dumnezeu i-a privit și le-a încurcat limba în timp ce lucrau la construirea turnului Babel, ceea ce a condus la imposibilitatea finalizării construcției și la realizarea planului inițial al lui Dumnezeu de populare a pământului, pentru că oamenii s-au separat între ei de atunci în funcție de limbă. S-ar putea spune deci că la Turnul Babel Dumnezeu a acordat încă o șansă omului prin amestecarea și diferențierea limbilor, deși incidentul este văzut în general, mai mult ca o pedeapsă.

Pornind de la această relatare, în istoria lingvistică s-a împletit mereu căutarea limbii perfecte cu revenirea la căutarea limbilor originare pentru ca uneori noțiunile să se confunde, alteori să se despartă, alteori să se mistifice. S-a încercat inclusiv să se contureze, în imaginația multora, limba în care Dumnezeu i-a vorbit lui Adam, limbă folosită pentru a crea.

Se intâlnesc mituri despre limba originară încă de la primele civilizații cunoscute, ca de exemplu sumero-babiloniană, asiriană, egipteană, etc. Cel mai comun mod de înțelegere a subiectului pentru ei era interpretarea limbajului ca pe un dar divin, sau ca pe o invenție a unui înțelept.

Filozofii greci au dominat o vreme concepția despre limbajul originar, problema fiind considerata pentru un timp ca aparținând ca și domeniu de cercetare filosofiei. Per ansamblu, aceștia sunt interesați de doua aspecte. Vor să afle care este natura limbajului, dar de asemenea, îi interesează și relația dintre obiect și numele pe care acesta îl primește, interes manifestat și mai târziu, până la declararea arbitrarietății semnului lingvistic de către Saussure. Un lucru interesant este că filosofii greci nu acceptau neapărat o intervenție divină ci unii dintre ei, precum epicurienii de exemplu credeau că „limbajul nu a fost creat de zei, ci de nevoie.” Ei susțineau că limba nu a fost creată de un singur om, ci de către grupuri de indivizi. Aceeași idee o întâlnim si la Aristotel care consideră că „limba este rezultatul convenției unor grupuri de oameni și, cum asemenea grupuri au existat în mai multe părți ale lumii concomitent, pe pământ există mai multe limbi.

În perioada Evului Mediu, din cauza extinsei influențe bisericești, teoria predominantă și singura acceptată oficial în ceea ce privește originea limbajului rămâne aceea a originii divine a limbi. Limba este considerată un dar din partea Creatorului, iar Turnul Babel este văzut ca o formă de pedeapsă.

Spre sfârșitul Evului Mediu este de remarcat teoria novatoare a lui Dante Aligheri pe care o exprimă în cartea sa „Despre arta cuvântului în limba vulgară.” Această operă scrisă în 2 părți poate fi considerată un prim tratat de lingvistică generală a popoarelor neolatine. Dante consideră ilustră, cardinală, aulică si curială limba populară și leagă începuturile limbii de începuturile necesității limbajului și a apariției limbii populare. El declară drept cea mai nobilă limbă, limba „vulgară” deoarece este limba învățată natural și vorbită fără efort în comparație cu latina oficială încă, dar pentru vorbirea căreia era necesar un efort considerabil pentru a domina gramatica și a o vorbi corect. „Dintre acestea două cea mai nobilă este cea vulgară, și pentru că ea a fost prima întrebuințată de neamul omenesc, și pentru că de folosința ei se bucură întreaga omenire, deși este împărțită în rostiri și cuvinte felurite, precum și pentru că ea este pentru noi firească, pe când cealaltă e mai degrabă o alcătuire meșteșugită.”

El analizează de asemenea apariția limbii originare și apoi analizează și diversificarea și evoluția limbilor pana în timpul său. Ca prim act de limbaj, el se oprește la dialogul dintre șarpe și Eva în Gradina Edenului, numind acest dialog ca fiind primul din istoria umanității. În concepție dantescă Eva este cea care a vorbit întâi, pe Adam văzându-l făcând uz de limbaj doar în urma înfăptuirii păcatului, atunci când a fost nevoit să răspundă întrebării lui Dumnezeu. Totuși, autorul este contrazis de însuși contextul teoriei lui, dar și de contextul biblic concis. De fapt, Dante neagă impropriu dialogul dintre Adam și Dumnezeu, dar acceptă drept dialog acel moment în care Lucifer o ispitește pe Eva și o face să păcătuiască. Dacă ar fi să ținem cont de afirmațiile pe care autorul le face în cartea mai sus amintită, nici acest dialog nu poate fi încadrat în act de vorbire, pentru că, de fapt se produce între un înger decăzut (care, după Dante nu poate comunica prin limbaj) și o ființă umană. Justificarea pe care poetul o încearcă pentru această explicație citându-l pe Ovidiu cu episodul gaițelor vorbitoare din Metamorfoze, nu este convingătoare. Si apoi rămâne neexplicat episodul în care Adam se folosește de limbaj pentru a da nume animalelor, episod petrecut înainte de momentul ispitirii Evei de către șarpe, în Paradis.

Referitor la modul în care Dumnezeu comunica cu omul, Dante consideră că Divinitatea se folosea de fenomenele naturii pentru a-și face cunoscută voința și deci nu folosea un limbaj articulat în sensul pe care noi îl înțelegem astăzi.

Despre episodul diversificării limbilor la Babel, el înțelege că „numai celor care îndeplineau același fel de muncă le-a rămas aceeași limbă, și anume una pentru toți arhitecții, una pentru toți cei care căraseră pietre, pentru toți care le pregătiseră, una; și așa s-au petrecut lucrurile pentru toate felurile de lucrători: câte feluri de îndeletniciri se străduiau pentru lucrarea aceea, în atâtea limbi a fost atunci dezbinat neamul omenesc.” Sarcasmul dantesc, umoristic, este simțit și aici pentru că în viziunea autorului cu cât îndeletnicirea era mai sus pusă, cu atât vorbesc în prezent mai necioplit și mai barbar reprezentanții ei. Bineînțeles că în concepția lui, limba perfectă este o limbă poetică, creatoare.

Se pare chiar că discuțiile au devenit la un moment mai târziu în istorie atât de aprinse și controversate pe acest subiect, încât Societatea de lingvistica de la Paris a interzis discuția pe această tema în 1866.

Sau dezvoltat de-a lungul timpului mai multe mituri si idei interesante, unele chiar năstrușnice cu privire la limba originară, limba perfectă, limba universală. Umberto Eco amintește unele dintre cele mai hilare sau îngrijorătoare nebunii de acest fel în introducerea sa la cartea „ În căutarea limbii perfecte.”

În literatură, de exemplu, tema aceasta a fost preluată într-o formă sau alta de mai multe ori și se poate regăsi în mai multe opere literare. De pildă în Secolul de Aur al literaturii spaniole tema este regăsită la diverși autori precum Cervantes, Gongora, Quevedo, Gracián și Calderón. Nilo Palenzuela ne spune că acești scriitori ne-au arătat drumul spre construirea ordinii universale încă din începuturile modernității, amintind în același timp vechea povestire biblică. La ei, mitul Turnului Babel reapare din dorința de a construi o lume nouă, de a transforma naturalul, de a explica trecutul și de a oferi o viziune utopică între nostalgia unității și realitatea fragmentării limbilor și națiunilor, totul sub semnul interpretului, a traducătorului, care orientează către propria sa istorie. Autorul anticipează parcă actualele mișcări de revalorizare a evenimentului babelic prin intermediul traducerilor.

Interesantă este și ironia lui Jonathan Swift atunci când descrie vizita eroului său la școala de limbi a academiei din Lagado. Acesta amintește un proiect al acestei academii fictive prin care este propusă înlocuirea cuvintelor de către lucrurile pe care acestea le reprezintă, invenția având ca atu privilegiul de a sluji ca limbă universală pentru toate popoarele civilizate. Utopic, autorul își imaginează înțelepții îngreunați de povara lucrurilor pe care le duc în spate pe la congrese și diferite alte întâlniri oficiale, acesta fiind principalul impediment al proiectului. O idee interesantă care răzbate acest proiect este aceea că masele pot fi mai ușor stăpânite și manipulate prin interzicerea și desființarea cuvintelor, prin abolirea dreptului la replică în alte cuvinte.

În plan autohton, Lucian Blaga a cules și a dezvoltat la noi, un mit vis-a-vis de această temă. Mitul este cules din perioada efervescentă a Școlii Ardelene, iar ideea centrală este exprimată în următorul fel: „cu cuvinte divine omul ar putea, rostindu-le doar, să creeze după dorință toate lucrurile.” În viziunea acestui mit limbile omenești sunt rezultatul unui proces de degradare. Ele nu au ca material cuvintele primare ci ele funcționează cu vorbe secundare generate din a doua numire inițială a tuturor lucrurilor, adică din limba lui Adam. Limbile contemporane păstrează toate cate ceva din această limbă a lui Adam, problema este că fiecare limbă păstrează altceva. Blaga este și el de acord că limba puternică, de început, a lui Adam s-a pierdut în evenimentul Turnului Babel, însă consideră că acest blestem babelic a durat doar până la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt s-a coborât în limbi de foc și apostolii au vorbit noroadelor în diferite limbi, ceea ce astăzi am numi modernism datorită valențelor revalorizante ale incidentului babelic. Ineditul mitului dezvoltat în stil blagian stă în faptul că autorul îi dă o revalorizare religioasă cel puțin interesantă. Mitul cules și dezvoltat de Blaga concluzionează că prin cincizecime limbile au fost eliberate de blestem și sfințite pentru a putea transmite Evanghelia, Vestea Buna despre Isus Hristos. Prin urmare, pentru Blaga este natural și corect ca fiecare rasă de oameni să-și iubească limba maternă mai presus de oricare altă limbă.

În cadrul acestui mit cuvintele originare au puteri supraomenești. Se desprinde ideea că în limba originară a lui Adam și mai apoi în limbile rezultate în urma încurcăturii babelice, ar putea exista reflexii ale puterii creatoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Prin urmare, în fiecare limbă ar putea exista ceea ce Blaga numește „cuvinte de vrajă”, cuvinte care sunt asociate cu cele folosite de către poeți, sfinți, gânditori, etc.

În general, aceste diverse idei și teorii apărute de-a lungul timpului, scot în evidență anumite premise sau cauze și neglijează altele poate la fel de importante. Acest lucru conduce la imposibilitatea descoperirii cu precizie a cadrului complex în care a apărut limba sau vine tocmai din puținele vestigii descoperite vis-a-vis de lumea și limba originară. De aceea, în vremea noastră, începând cu secolul al XX-lea, mulți cercetători au renunțat la a mai da explicații privind apariția limbajului și s-au concentrat pe a evidenția trăsăturile limbajului omenesc de-a lungul timpului în comparație cu alte limbaje de comunicare non-umană.

I.2. Revalorizarea unor limbi trecute

Este dificil să delimitezi cu claritate unde se termină interesul pentru începuturile limbilor vorbite pe glob și unde începe ideea unei limbi comune universale. Visuri pentru ajungerea la o națiune globală au existat întotdeauna pe Terra iar limba a jucat întotdeauna un rol important în schema acestor idealuri. Pe de altă parte, lingviștii au încercat reconstrucția limbii primare pornind de la limbile cunoscute și alimentând cercetarea lor de mituri despre puterea creatoare a cuvintelor originare, trezindu-se astfel, în unele cercuri, dorința stăpânirii unor astfel de idiomuri și dominarea lor semi-demiurgică.

Este recunoscut faptul că limbile înrudite între ele provin dintr-o sursă comună numită protolimbă, limbă comună, limbă-bază. Din această limbă ele au moștenit trăsături în structura gramaticală și în lexic, chiar dacă acestea sunt de ordin elementar. Având la bază acest adevăr recunoscut, au apărut în timp câteva încercări de a readuce în actualitate unele limbi moarte, trecute, deja neînsemnate. În urma studiilor de lingvistică, s-au grupat mai multe familii de limbi pe glob, după cum urmează: familia limbilor indo-europene, familia limbilor ungro-finice, familia limbilor turcice, familia limbilor basco-cucaziene, familia limbilor semito-hamitice, familia limbilor bantu, familia limbilor mongolice, limbile tunguso-manciuriene, limbile paleosiberiene, limbile samoede, limbile dravidiene, limbile malaio-polineziene si familia limbilor amerindiene.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, W. Jones a comparat manuscrisele sanscrite cu limbile indiene contemporane și a arătat înrudirea și apropierea dintre sanscrită, greacă, latină, limbile germanice, celtice, iraniene. S-a creat în urma studiului său ideea că limba-bază este limba sanscrită bazându-se acest raționament pe detectarea ei ca fiind cea mai veche dintre toate celelalte limbi amintite.

Saussure s-a ridicat însă, împotriva ideii de reconstrucție folosită în scopul prezentat mai sus spunând că „ne putem gândi, mai întâi, la originea primară, la punctul de plecare a unei limbi, dar cel mai simplu raționament arată că nu există nici o limbă căreia să-i putem atribui o vârstă, pentru că orice limbă este continuarea a ceea ce se vorbea înaintea ei.” El susține ideea că „vechi” nu este în sine un etalon pentru primul apărut ci poate avea și alte sensuri. De exemplu, poate desemna o stare lingvistică mai arhaică precum întâlnim în lituaniana secolului al XVI-lea care în acești termeni este mai veche decât latina secolului al III-lea. El recunoaște importanța limbii sanscrite dar neagă că aceasta ar putea fi limba mamă a limbilor indo-europene., fiind mai degrabă dispus să îi acorde un loc alături de acestea.

Totuși nu poate fi negat faptul că au fost idiomuri care au avut o influență majoră în timp și a căror revalorizare s-a încercat și obținut într-o măsură chiar importantă în determinate perioade istorice și chiar în modernism. În această lucrare se va lua în studiu limba latină și limba ebraică în acest sens.

I.2.1. Limba latină

Limba latină este limba mamă a tuturor limbilor romanice, limbile care s-au dezvoltat din ea fiind: româna, dalmata, italiana, sarda, occitana, franceza, catalana, spaniola, portugheza și reto-romana. Aceste limbi au rămas cu influențe pregnante de limbă latină atât la nivel de gramatică, cât și la nivel de vocabular, dar aceste influențe au urmat un proces natural de adaptare la regulile idiomului nou format. Pe de altă parte însă, multe cuvinte din limba latină sunt răspândite astăzi în multe din limbile moderne, iar acest lucru nu este de mică importanță, ci dimpotrivă are o influență lingvistică destul de puternică și în jurul acestui fenomen se grupează tendințe, ideologii și chiar mișcări lingvistice.

Influența latinei în timp nu poate fi negată și este susținută de viabilitatea acestei limbi. Folosirea ei în lumea medievală apuseană, pentru mai mult de o mie de ani, fiind limba învățată și vorbită pentru conducerea Bisericii Romano-Catolice și pentru soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și politico-juridic, atestă viabilitatea ei. Această limbă continuă să fie limbă formală pentru Biserica Romano-Catolică și limbă oficială a statului Vatican, ceea ce îi dă greutate și în prezent.

Dacă vorbim de periodizarea limbii latine putem lua în discuție cinci sau chiar șase etape: limba latină arhaică, latina preclasică, limba latină clasică, latina post-clasică, latina târzie, iar cea de-a șasea etapă o putem numi limba latină renăscută, revalorizată prin introducerea „cultismelor” la nivel internațional.

În scopul dezvoltării cercetării prezente vom aprofunda în cele ce urmează ultima etapă prezentată și anume aceea a latinei actuale, a latinei vii și contemporane.

Întâlnim astăzi o multitudine de neologisme introduse în numeroase limbi prezente pe glob, neologisme provenite direct din limba latină, fără a trece însă prin filtrele limbii în care sunt adoptate, așa cum s-a întâmplat în trecut cu cuvintele din fondul principal lexical al limbilor de origine latină. Aceste cuvinte nu sunt adaptate formelor specifice limbii de adopție ci sunt doar acceptate în forma lor originală, creându-se în acest fel un limbaj unic în istoria lingvistică, limbaj care permite o înțelegere de nivel bazic oriunde pe glob. Acest limbaj rupe natural limitele naționale și ajunge să fie implementat fără constrângere sau efort, termenii noi asimilându-se destul de ușor. Dezvoltarea media, globalizarea, congresele internaționale de interes științific tot mai numeroase conduc la adoptarea unei terminologii comune, globale. „Noțiunile noi capătă de la început nume internaționale, luate de cele mai multe ori, direct sau indirect, din latinește (iar acolo adesea din greacă). Vocabularul de care se servește un om plecat de-acasă este aproape în întregime același în toată lumea: cuvinte ca hotel, restaurant, teatru, șofer, avion, etc. sunt înțelese peste tot.”

Pe de altă parte avem denumirile științifice universale care de cele mai multe ori provin din latină. De exemplu, în biologie numele științifice ale speciilor, în Anatomie definirea părților corpului uman, chiar dacă pentru anumite organe se folosesc termeni grecești latinizați. În Meteorologie denumirile norilor au o clasificare în limba latină. În drept avem în limba latină nenumărați termeni și definiții juridice. În farmaceutică vocabularul latin este foarte comun. În astronomie, constelațiile și stelele care le formează au oficial nume latine. Informatica apelează la nenumărate greco-latinisme directe sau indirecte, terminologia științifică și tehnică actuală este în proporție destul de mare greco-latină, etc. Toate aceste cuvinte au fost introduse treptat și s-au fixat într-un vocabular pan-idiomic.

În acest context, Alexandru Graur ajunge să vadă în latină, limba unică a viitorului. El spune că datorită celor arătate mai sus „vocabularul devine același în diversele limbi, dar el capătă și o structură unitară, se formează familii de cuvinte și mai ales se întăresc unele deja existente de mai înainte, se creează și tipuri de formare a cuvintelor după modelul latin.”

Aceste cuvinte amintite mai sus sunt introduse natural în limbile vorbite pe glob, totuși, în spate stau adevărate mișcări lingvistice adepte ale latinei vii, mișcări care au promovat în cadrul unor congrese internaționale chiar prezentări și intervenții în limba latină. Aceste mișcări fac distincție între latina clasică și latina utilitară nou apărută.

Problemele cu care se confruntă astfel de inițiative sunt destul de complexe. Una dintre ele este aceea că multe cuvinte latinești definesc obiecte deja dispărute, pe de o parte, iar pe de altă parte „partizanii reînvierii latinei se află în următoarea dilemă: dacă se respectă structura latinei cu toată bogăția și complicația ei, se ajunge la o limbă grea, care nu corespunde nevoilor practice pentru care e reînviată; dacă se simplifică latina, se va ajunge la o limbă relativ eficace, dar aceasta nu va mai fi latina, ci o limbă modernă.”

O altă problemă este latinizarea termenilor moderni, neexistenți în limba bază. Așadar, pentru revitalizarea limbii latine este necesară completarea ei cu o serie întreagă de concepte moderne, lucru care nu este deloc ușor. Dincolo de studierea limbii latine în școli în toată societatea europeană, statul Vatican sprijină de asemenea astfel de inițiative, susținând publicarea de materiale actualizate pentru studiul și uzul acestei limbi. Dicționarul în două volume "Lexicon Recentis Latinitatis" din 2003 cuprinde 15.000 de neologisme prin care vocabularul modern este tradus în limba lui Cicero. Dintre acestea am selecționat câteva exemple:

Adresă de mail: inscriptio cursus eletronici 
Blugi: bracae línteae caerúleae 
ONU: Unitarum Nationum Coetus 
Calculator (PC): instrumentum computatorium 
Deodorant: foetōris delumentum 
Baschet: follis canistrīque ludus
Film serial: fabula televisifica, etc.

Lista completă a termenilor respectivi se poate găsi pe site-ul oficial al Fundației Latine și este cel puțin interesant efortul care se depune pentru astfel de activități științifice a căror realizare are prea puțină folosință generală, lucrarea servind unui grup restrâns de persoane.

Alexander Baumgarten, într-un articol apologetic publicat pe site-ul Contributors.ro în data de 4 ianuarie 2016 spunea că „însăși depășirea modernității ca proiect cultural presupune reevaluarea limbii latine și reinterpretarea funcției ei cel puțin independent de efortul secolelor modernității de a se desprinde de universitatea medievală.” Tot el scoate limba latină din sfera umanistă și o include ca și disciplină de studiu în rândul logicii sau matematicii, deoarece ea conferă distincții ale gândirii analitice. Ideea conform căreia studiul limbii latine disciplinează mintea nu este nouă și nici restrânsă, ea fiind acceptată și susținută de regulă pe scară largă de toți aceea care se dedică studiului acestei limbi.

Din dorința de a apăra predarea limbii latine în școli în învățământul românesc, într-o formă destul de coerentă este exprimată și ideea că latina susține universalitatea care admite diferența culturală. De asemenea este citat cancelarul Germaniei care prognozează că multiculturalismul ‘s-a terminat’, iar locul lăsat liber reclamă o nouă universalitate în pluralitate și se pretinde a fi preluat din punct de vedere lingvistic de forma europeană a universalității gândirii și limbajului, care este limba latină. Se dorește deci a se face din limba latină o reprezentantă a culturii europene.

Uneori lucrări actuale sunt traduse în limba latină ca de exemplu: în 2003 a apărut prima parte a romanului Harry-Potter al scriitoarei Joanne K. Rowling în latină cu titlul Harrius Potter et Philosophi Lapis, Karl May, Winnetou III, este tradus în latină, de asemenea și Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț, etc.

Totuși tendințele acestea se văd în prezent în necesitatea de a-și tempera elanul și de a-și restrânge pretențiile doar la folosirea acestei limbi cu precădere ca idiom auxiliar destinat schimburilor științifice, chiar dacă se speră pe viitor într-o posibilă reînviere a acestei limbi, drept limbă universală.

Dacă se va ajunge la acest lucru, sunt convinsă că latina universală nu se va putea încadra însă în canoanele latinei clasice datorită diversității limbilor naționale și a tiparelor noi dezvoltate în timp.

I.2.2. Limba ebraică

Limba ebraică are o traiectorie specială în istorie datorită schimbărilor de ordin social și politic cărora vorbitorii acestei limbi le-au făcut față, dar dincolo de toate vicisitudinile, această limbă este învăluită de o atmosferă mistică alimentându-se ideea că ea poate fi idiomul primar, limba inițială dată lui Adam de către Dumnezeu în Paradis, limba sacră. Această idee survine din paginile Vechiului și Noului Testament, dar mai ales din Vechiul Testament unde poporul Israel este prezentat ca fiind poporul ales. De aceea, în lumea lingvistică este manifestat un interes deosebit pentru această limbă, societăți și mișcări lingvistice ocupându-se de promovarea ei.

Scriitorul spaniol Garcián dezvoltă în „El criticón” chiar o fabulă pe această temă, fabulă alimentată de credințe populare, mai ales că Peninsula Iberică a avut multe în comun cu limba ebraică pe teritoriul Spaniei trăind mulți evrei la un moment dat. Fabula se numește Fabula peșterii și povestește istoria imaginară a unui personaj pe nume Critilo care ajunge pe o insulă, în urma unui naufragiu. Într-un loc izolat, pe această insulă întâlnește un personaj adamic pe nume Andrenio. Critilo îi vorbește acestuia în toate limbile pe care el le cunoaște, dar fără vreun rezultat. Plecând de la acest incident creat, Garcián introduce probabil un mit dezvoltat în zilele lui și anume acela al copiilor abandonați, care în singurătate, în final, încep să vorbească limba ebraică. El susține că necesitatea de exprimare primară conduce mai întâi și în mod natural la vorbirea primei limbi, care este limba ebraică. Totuși, Garcián, admite și excepții pentru că eroul său, Andrenio este diferit de semenii săi deoarece el nu poate vorbi ebraica, și în acest caz se complace în situație învățând pentru a se putea exprima limba spaniolă, care este o limbă postbabelică

Dorința care alimentează reînvierea limbii ebraice și interesul deosebit pentru limba ebraică sunt date de faptul că în sistemul de scriere al limbii sunt prezente doar consoanele, vocalele fiind deduse de vorbitori. În plus, literele consoane au de asemenea și valoare numerică ceea ce a condus de-a lungul timpului la diferite căutări de sensuri ascunse în textele sacre ale Torei.

Evoluția cestui idiom poate fi periodizată după cum urmează:

„Perioada biblică. Surse: Biblia (Vechiul Testament) sau Tanahul.

Perioada post-biblică. Surse: Mișna și Manuscrisele de la Qumran.

Perioada Talmudului și a Masoreților. Surse: Midraș, Piutim, Talmud.

Perioada medievală. Surse: Comentariile biblice și Talmudice (Rași Maimonide, Nahmanid); poeți hispanici (Iehuda Ha-Levi, Ibn-Ezra); Kabbala.

Perioada secolelor XVIII-XIX: Surse: Reviste, ziare, romane, manuale școlare la toate disciplinele.

Perioada renașterii limbii ebraice: (secolul al XX-lea).”

În ceea ce privește procesul renașterii acestei limbi, acesta a avut loc în Europa atunci când în 1948 limba ebraică a devenit din nou, din limbă sacră, limbă națională; acest proces a avut implicații istorice mai mult de nivel politic decât lingvistic, el fiind un plan al mișcărilor sioniste în vederea fundării din nou a statului Israel. Revenirea limbii ebraice este o revenire lingvistică unică în istorie întrucât nu mai există o limbă sfântă care să se convertească în limbă națională, maternă pentru milioane de vorbitori, după o absență oficială de aproape 18 secole.

Totuși, o dată cu revenirea idiomului ca limbă națională s-a produs o oarecare schimbare. După o vreme îndelungată de absență nu a mai fost posibil ca limba să fie renăscută cu vitalitatea secolului I, II e.n., atunci când poporul Israel a fost desființat ca unitate națională. Așadar, astăzi nu se mai vorbește ebraica sacră ci o nouă limbă îmbogățită cu neologisme de tot felul, limbă care înglobează ebraica cu elemente din toate etapele ei trecute, dar care include și influențe ale limbilor europene și influențe arabe. Ioana Preoteasa numește această limbă vie un limbaj reconstituit întrucât el nu a descins pe cale naturală din ebraica veche și explică acest lucru bazându-se pe caracterul social al limbii: „Ebraica modernă nu este pur și simplu vechea ebraică reînviată. Limba e strâns legată de societate, și diferențele între societatea din epoca când ebraica nu murise încă și societatea din prezent, pe care o deservește această limbă, impun, de la sine înțeles, o întreagă acțiune de adaptare la nevoile actuale de exprimare.”

Este interesant cum această limbă s-a menținut totuși vie o perioadă de 18 secole, un rol important în aceasta avându-l activitățile de cult caracteristice evreilor. Limba s-a transmis din generație în generație prin textele sacre precum Tora, Psalmii, sau alte texte alte Talmudului, tradiția orală acumulată în timp; dar și prin imnuri, rugăciuni și alte manifestări cultice. În Evul Mediul ebraica a fost limba literaturii rabinice.

Mișcările cabaliste au dezvoltat ideea ezoterică conform căreia poate fi pus semnul egal între textul sacru al Torei și Intelectul Activ. În acord cu poziția cabalistică „schema prin intermediul căreia Dumnezeu crease lumea coincidea cu darul lingvistic pe care i-l făcuse lui Adam, un soi de matrice generatoare a tuturor limbilor ce încă nu coincidea cu ebraica.” Dicționarul explicativ al limbii române definește cabala drept o „ doctrină mistică evreiască bazată pe interpretarea ezoterică a unor texte din Vechiul Testament și a tradiției orale ebraice.” De asemenea, tot aici apare și un al doilea semn, acela de practică ocultă. În tradiția cabalistă se crede că înainte de a fi creată lumea noastră, Tora exista sub forma unor litere încă neunite în cuvinte. Ideea care se desprinde este aceea că aceste litere ar avea puteri magice, creatoare. Dumnezeu s-ar fi folosit de aceste litere pentru a aduce la îndeplinire actul creației, iar dacă primul om nu ar fi păcătuit, este posibil ca aceste litere să se fi unit într-o formă distinctă de Tora cunoscută nouă astăzi, scriind o istorie diferită pentru rasa umană.

Deși cabaliștii au ca domeniu de activitate limba ebraică și textele sacre, totuși este greu să acceptăm cercetarea lor ca având interes lingvistic, având în vedere mijloacele folosite. Totuși, în ideea găsirii limbii originare, limbii creatoare, efortul lor trebuie menționat.

I.3.Tendințe contemporane: engleza – limbă internațională sau limbă universală?

Societatea post-modernă pare să conducă tot mai mult spre ideea că limba engleză ar putea deveni limba unică a viitorului. Ideea aceasta este dată pe de o parte de conștientizarea nevoii unei limbi comune iar, pe de altă parte de rapiditatea cu care limba engleză s-a infiltrat în aproape toate culturile actuale. La răspândirea limbii engleze pe glob, dincolo de caracterul sintetic al limbii, care face ca învățarea ei să fie relativ ușoară, au contribuit totuși și factori de altă natură, precum factorii politici si economici iviți la finalul secolului 19, începutul secolului 20, atunci când țări importante ale lumii au început să privească cu interes înspre America, care în definitiv este cea mai mare țară vorbitoare de limbă engleza. În urma celor două războaie mondiale America s-a impus în lumea economică și politică, influența ei fiind considerabilă în lume în aceste planuri.

Atât influența coloniilor englezești, în unele limba engleză rămânând limbă oficială vreme îndelungată, cât și răspândirea Internetului, a programelor de operare Windows, Microsoft, a propagării masive a filmelor americane, a muzicii, etc. toate acestea au condus de asemenea la răspândirea globală a idiomului. Astăzi, limba engleză este „prin tratat internațional, limba oficială pentru comunicațiile aeriene și maritime, precum și una din limbile oficiale ale Uniunii Europene, ale Națiunilor Unite, și a majorității organizațiilor atletice internaționale, incluzând aici Comitetul Olimpic Internațional.” Cărți, reviste și ziare scrise în engleză se pot găsi în multe țări de pe Glob, multe lucrări științifice traducându-se în această limbă.

Situația prezentă care favorizează limba engleză astăzi nu este însă un garant al faptului că în viitor aceasta ar putea devenii limbă comună la nivel universal. Istoria ne amintește și de alte episoade în care una dintre limbile naturale s-a impus într-un anumit spațiu atâta vreme cât influența geo – politică, economică sau culturală au susținut-o, locul ei fiind luat mai apoi de limba unei alte culturi care s-a remarcat posterior. De exemplu, limba engleză la nivel european cel puțin, a înlocuit limba franceză, care pentru o vreme bună a fost limba de cultură a continentului.

Dacă engleza ca limbă unică a viitorului pare utopie, este însă ușor să o acceptăm ca limbă internațională. De altfel, ea este limba cu cei mai mulți vorbitori de pe glob. În 1930 Ogden și Richards au simplificat limba engleză reducând-o la ceea ce astăzi numim Basic – English, cu scopul de a face idiomul cât mai accesibil străinilor. Vocabularul acestui idiom se reduce la 850 de cuvinte între care numai 18 sunt verbe, iar principiul care stă la baza selectării cuvintelor este acela al alegerii cuvintelor care pot exprima cât mai multe lucruri. Acest dialect nou format a fost combătut din interior fiind renegat și afirmându-se că nu reprezintă limba engleză normală, iar unii vorbitori ai Basic English și-au exprimat frustrarea în fața imposibilității comunicării într-o engleză autentică, numind idiomul un idiom artificial.

Răspândirea limbii engleze este astăzi promovată prin mai multe foruri, ONG-uri, etc, dar și prin introducerea acestei limbi în curriculumul școlar al multor state, în unele studiindu-se în paralel cu limba mamă a studenților. În Spania, de exemplu, Ministerul Educației si Științei a semnat un acord în 1996 cu Consiliul Britanic pentru a dezvolta un program bilingv prin alcătuirea unui curriculum școlar hispano-britanic. Acest acord a fost reînnoit pe 18 aprilie 2013 conform site-ului oficial al Ministerul Educației si Științei spaniol. Acest program începe cu al doilea an de grădiniță și se finalizează cu ultimul an de învățământ secundar obligatoriu, astfel, elevii care trec prin astfel de colegii sunt la finalul perioadei vorbitori activi ai limbii engleze, cu bune capacități de exprimare în diverse domenii, atât în scris cât si oral. Limba engleză devine pentru ei automat o a doua limbă.

Rezultatele programului evaluate în 2011 sunt foarte bune, elevii spanioli care s-au prezentat ulterior la probele susținute de sistemul educativ britanic, aprobând examenele într-un procent mai mare de 90%.

Astfel de programe întâlnim la diverse nivele de învățământ în mai multe părți ale continentului, ele recunoscând prin însăși implementarea lor internaționalitatea limbii engleze.

Această limbă pare să absoarbă aspecte ale unor alte culturi din întreaga lume, pe măsură ce influența ei se extinde capacitatea ei de înglobare altor culturi făcând-o să fie dorită și folosită la nivel mondial. Trebuie recunoscut că un vorbitor de limbă engleză chiar și la nivel bazic, se poate descurca oriunde în lume.

Capitolul II: Limbi artificiale (construite)

II.1. Scurt istoric

Dorința după o comunicare care să fie înțeleasă la nivel mondial a dus, dincolo de nostalgie, la realizarea concretă a mai multor proiecte de limbi create artificial, alcătuite în special după criteriul desființării formelor neregulate. Aceste limbi nu au apărut pe cale naturală ca fiind rezultatul direct al unor relații dezvoltate în cadrul unei comunități umane, ci ele au fost concepute de regulă de către grupuri mici de indivizi sau chiar de un individ, după criterii oarecum subiective, deși inițial s-au vrut de interes general. Ca și principiu comun s-a urmărit alegerea de cuvinte existente în mai multe limbi curente pentru exprimarea unei noțiuni determinate pe de o parte iar, pe de altă parte, s-a avut în vedere simplificarea gramaticii. Consider că decizia de a crea un nou idiom în mod artificial, în loc de a dezvolta ca limbă universală unul din idiomurile contemporane cu mai mulți vorbitori, a pornit din ideea de a acorda aceeași valoare tuturor limbilor existente, de a media pacific pentru o bună înțelegere și comunicare între națiuni, la nivel global.

Dacă ar fi să încercăm o definiție a ceea ce înseamnă o limbă artificială, atunci aceasta ar trebui să îndeplinească câteva condiții fundamentale pentru a putea fi numită astfel:

Să nu aibă nici un vorbitor nativ;

Să existe persoane care să folosească acest limbaj pentru comunicare;

Vocabularul și gramatica trebuie să fie dezvoltate de un singur individ, sau de un grup restrâns de persoane;

Chiar dacă în conceperea ei a fost folosit un timp considerabil, totuși limba trebuie să fie complet funcțională și ușor de învățat atunci când este prezentată oficial;

Sistemul creat trebuie să permită transmiterea unui cât mai mare număr de idei;

În ceea ce privește necesitatea apariției unor astfel de idiomuri, acestea au fost create având motivații din cele mai diverse și atinse de o oarecare notă de mândrie. Motivația principală însă este una utilitară, aceea a creării unui limbaj care să permită comunicarea între persoane care au o limbă maternă diferită, și de asemenea, de a păstra neutralitatea culturală pe de o parte, dar și aceea de a explora formele de exprimare, mediul de scenariu, etc, pe de altă parte. Este interesant faptul că există limbi artificiale doar pentru a sluji esteticii, ludicului, ficțiunii, etc. Astfel de idiomuri construite dintr-un scop pur creativ sunt vorbite de un număr foarte mic de vorbitori, doar din rațiuni de amuzament sau pentru a menține un limbaj secret al grupului. Un exemplu pentru aceasta poate fi limba spargă a Ninei Cassian, pe care o dezvoltă ca formă de exprimare artistică în volumul Loto poeme publicat în 1972 sau chiar banala limbă „păsărească” cu care mulți dintre noi suntem familiarizați din jocurile copilăriei noastre.

Primul document care s-a păstrat pe tema limbilor artificiale îl avem lăsat de Descartes în memorabila scrisoare pe care o trimite Părintelui Mersenne deși, dacă ar fi să luăm în considerație vestigii mai vechi ne-am putea opri și la ceva anterior ca referință, în sensul că limbile artificiale apăruseră cu mult înainte de acest document.

De exemplu, sistemul scrierii hieroglifice poate fi născut din aceeași dorință primară de a înțelege în același fel o oarecare noțiune comună și probabil că a reprezentat un element unificator pentru diversele triburi egiptene care s-au folosit de această scriere, deși nu putem vorbi aici în întregime de unificarea limbii, ci doar de exprimare a ideilor. Mai concret este însă exemplul șeicului Maxiedin care în secolul al XI-lea a dezvoltat un sistem de comunicare intertribală. Pe măsură ce limba latină a fost înlocuită treptat cu limbile romanice la nivel european, nu numai în sfera socială dar și în documentele scrise, s-a simțit tot mai mult nevoia unui mijloc de comunicare universal care într-un anume fel să ia locul limbii latine. Nevoia de a dezvolta relații între popoare, nevoia creată în mediile științifice, etc. a condus la necesitatea unui idiom comun. Așadar, situația creată a dus la încercarea construirii de limbi noi, nenaturale, neutre, care să slujească acestui scop.

În scrisoarea sa, Descartes răspunde la 20 noiembrie 1629 abatelui Marin Mersenne vis-a-vis de proiectul pe care călugărul francez pe nume Herman Hugo îl publicase recent și pe care, abatele îi ceruse lui Descartes să îl evalueze. Descartes consideră că problematica esențială a oricărei limbi este vocabularul și gramatica. Cu privire la proiectul lui Herman Hugo, el crede că propunerea acestuia de a găsi cuvinte radical în fiecare limbă cărora să li se aplice apoi o serie de afixe comune publicate toate într-un dicționar nu soluționează problema vocabularului pentru că această limbă ar avea foarte multe dialecte și ar fi imposibil și fără folos să se învețe toate variantele acestei limbi pentru a putea avea o limbă comună. Chiar ajunge să ironizeze proiectul comparând timpul de căutare în dicționar cu citirea misterelor și revelațiilor, proiectul solicitând prea mult efort și promițând în schimb destul de puțin. În concepția lui, limbajul unei limbi comune trebuie să fie filosofic și propune alcătuirea cuvintelor primitive bazată pe o ordine ierarhică între toate gândurile care pot pătrunde în spiritul omenesc. El crede că dacă ar fi posibilă dezvoltarea unei asemenea analogii atunci ar fi ușor ca oamenii să învețe această limbă în câteva ore, la fel cum se învață numerele după ordinea numerică stabilită. Mai târziu, această corespondență cuvinte/numere va fi preluată de Leibniz în dezvoltarea unei propuneri de limbă universală.

În ceea ce privește gramatica, Descartes consideră că greutatea este dată de lipsa unei gramatici comune, ușoare, construite după legile logicii. Într-un anume fel el se opune unei gramaticii create în laborator deoarece aceasta ar duce în practică la sunete dezagreabile și imposibile de suportat, acest fapt datorându-se rigidității regulilor gramaticale. Procedând în acest fel se ajunge la creare de dialecte ale limbii dorite universale, pentru că fiecare categorie de vorbitori va adapta regulile la înclinația lor naturală în limbă, înclinație care ține de pronunție, de accent, de reguli particulare de citire cu care indivizii sunt deprinși, etc. El propune o gramatică fără forme neregulate, cu un singur mod de a conjuga, de a declina și de a construi cuvintele. Aplicând această gramatică direct asupra cuvintelor radical din limbile naturale, ar putea fi posibilă înțelegerea între vorbitori de limbi diferite.

Concluzionându-și scrisoarea, Descartes lasă optimist ca ideea posibilității unei limbi artificiale, universale, să prindă contur, dar vede într-o formă utopică realizarea acesteia: „ori eu susțin că această limbă e posibilă și că se poate găsi știința de care ea depinde, prin mijlocirea căreia țăranii ar putea judeca mai bine asupra adevărului lucrurilor, decât o fac filozofii; dar nu sperați s-o vedeți vreodată în uz, aceasta presupune mari schimbări în ordinea lucrurilor și ar trebui ca toată lumea să fie un paradis terestru, ceea ce nu-i bun de propus decât în țara romanelor.”

Consider că acest vis al realizării unei limbi comune a existat dintotdeauna în istoria post babelică și astăzi el fiind de asemenea destul de prezent și la fel de îndrăzneț ca și în trecut, deși, în urma experiențelor trecute, visul de a crea limba perfectă s-a mai temperat. Este greu de aproximat câte astfel de idiomuri construite există, câte au existat de-a lungul timpului sau să se arate statistic intensitatea cu care acestea au apărut, să se analizeze statistic din punct de vedere temporal, geografic, etc. Un asemenea studiu nu ar conduce la nici un rezultat științific, deoarece domeniul nu poate fi controlat, el fiind într-o continuă modificare, iar multe din aceste limbi create artificial rămânând cunoscute doar unui număr mic de vorbitori și apoi, probabil stingându-se în mod natural odată ce interesul pentru ele s-a pierdut.

II.2. Tipuri/răspândire/folosire

Există mai multe propuneri de clasificare ale limbilor artificiale, totuși, ce mai simplă și cuprinzătoare dintre ele consider că este aceea amintită de Ioana Prioteasa în Tratatul de Lingvistică Generală. De altfel, această clasificare include ca subcategorii toate celelalte propuneri mai detaliate și cuprinde doar trei ramificații, criteriul fiind acela al relației limbilor construite cu limbile naturale. Așadar avem:

„Limbi apriori, adică limbi artificiale fără vreo legătură cu limbile naturale.

Limbi mixte, adică limbi artificiale care au trăsături comune cu tipul apriori, dar au și elemente extrase din limbile naturale.

Limbi aposteriori, adică cele create pe baza uneia sau a mai multor limbi naturale.”

Limbile apriori se ramifică în două direcții: cea a limbilor filozofice și cea a limbilor nefilozofice. În linia limbilor filozofice, primul care a concretizat un proiect de limbă de acest fel a fost filozoful german Gottfried Wilhelm Leibniz. Acesta a fost preocupat mai întâi de a identifica urmele limbii adamice în graiurile actuale prin cercetarea etimologiei cuvintelor, considerând că există o origine comună a tuturor semințiilor și a unei limbi radicale și primitive. Deși concluzionează că idiomul germanic ar putea fi idiomul de bază, el ajunge în urma studiului său să realizeze că este utopică căutarea limbii pierdute în evenimentul babelic și de asemenea, înțelege că limbile vorbite în lume au o evoluție în timp, ele sunt într-o continuă schimbare, iar un grup de limbi are la bază graiuri înrudite.

Pornind de la aceste premise și având în spate mai multe încercări de a asocia limbajul cu filozofia, Leibniz ajunge să dezvolte un proiect filozofic de limbă apriorică liber de mențiuni de alchimie, astrologie sau chiar magie, proiect care este salutat cu mult interes de către contemporani, oamenii de știință aspirând să transforme acest limbaj într-un instrument al științei, iar biserica catolică majoritară sperând ca dezvoltând un astfel de proiect să se elimine interpretările teologice greșite și să poată fi propagată cu mai multă ușurință dogma creștină.

Propunerea lui Leibniz este aceea de a găsi un simbol matematic pentru fiecare concept simplu în așa fel încât conceptele complexe să poată fi reprezentate ca sumă sau produs al conceptelor simple. Limbajul ar deveni astfel rezultatul unui calcul. Ideea este preluată din trecut, scrisoarea lui Descartes influențând gândirea filozofului german, însă Leibniz nu a dezvoltat acest proiect din dorința de a se reîntoarce la situația paradisiacă la care spera Descartes, ci el a dorit crearea unui limbaj sigur, un limbaj științific, înțelegând că societatea pre-babelică este pierdută pentru totdeauna.

Pentru formarea vocabularului acestei limbi, a fost necesară o cercetare filozofică intensă și solicitantă în vedea alcătuirii unei liste complete a ideilor primare, această activitatea de cercetare logică a cuvântului reprezentând studiul de toată viața pentru filozof. În ceea ce privește gramatica unui astfel de idiom, este propusă o gramatică rațională dezvoltată din cercetarea relațiilor dintre cuvinte în limbile actuale. Leibniz lansează astfel ideea posibilității unei gramatici universale, care ar corespunde logicii și s-ar afla la baza tuturor limbilor, idee prezentă și la Descartes și în Gramatica de la Port-Royal.

Proiectul lui Leibniz a fost unul destul de îndrăzneț și l-a făcut să spere că dacă sunt urmate regulile aritmetico-filozofice stabilite este posibilă traducerea noțiunilor din orice limbă cunoscută, relativ ușor, lucru care ar facilita comunicarea la nivel internațional. Totuși, deși inițial, autorul proiectului și-a exprimat optimismul în speranța că limba aceasta ar putea fi implementată și dată uzului public în mai puțin de cinci ani, „pe măsura avansării în vârstă și experiență, devine tot mai rezervat, admite propriile neîmpliniri și evocă relativul dezinteres al învățaților timpului, apoi, după cum confesează Sophiei de Hanovra într-o epistolă din martie 1706, sfârșește prin a conchide că „umanitatea nu este încă suficient de matură” pentru a înțelege importanța și avantajele pe care realizarea sa le-ar comporta.”

O altă limbă filozofică este și cea propusă de John Wilkins. El pornește de la ideea recuperării beneficilor limbii pre-babelice și propune clasificarea ideilor și criptarea acestora. Proiectul lui ajunge să cuprindă 6 clase și 40 de subclase, acestea fiind apoi divizate în specii. Fiecare dintre acestea au fost apoi simbolizate printr-un fonem. Ioana Prioteasa spune că în concepția lui Wilkins „începutul complexului sonor al unui cuvânt se formează din consoană + vocală”, iar semnificația cuvântului se obține prin așezarea unui sunet înaintea complexului sonor. În felul acesta, fiecare literă este un simbol și are un înțeles aparte, idee întâlnită și în modul în care cabala interpretează textele sacre evreiești. Detaliile acestui proiect sunt dezvoltate în lucrarea intitulată An Essay Towards a Real Character, and a Philosophical Language, apărută în 1668. Modelul său este demn de admirat, dar are și o multitudine de neajunsuri. Proiectul este impregnat de arbitrarietate, clasele și speciile care îl compun fiind contradictorii și vagi și de aceea, nici acest proiect nu a fost pus vreodată în uz.

Mergând în cealaltă direcție a limbilor nefilozofice apriori care au la bază clasificarea empirică a ideilor, Soresol, limba muzicală universală inventată în secolul al XI-lea de către muzicianul Jean Francois Sudre este un bun exemplu. Această limbă este prima care a câștigat recunoașterea internațională, fiind apreciată de personalități culturale și politice ale vremii în care a apărut. Creatorul ei a propus ca în loc de sunete să fie folosite cele șapte note muzicale pentru exprimarea ideilor. El a asociat de asemenea aceste note, cu cele șapte culori ale curcubeului și chiar și cu primele șapte cifre arabe. Principiul limbii Solresol se axează pe denumirea notelor care, combinate și răsturnate, formează cuvinte și familii de corespondențe, iar antonimele sunt formate prin inversiune topică. Simbolurile pot fi cântate sau citite sau exprimate prin mișcări ale mâinilor. Autorul o propune astfel ca limbă utilă pentru analfabeți, pentru nevăzători, dezvoltând un sistem de bătăi cu un anumit ritm, sau ca limbă mută dacă se folosește după următoarea schemă:

Sudre simplifică foarte mult și gramatica pe care o propune păstrând doar trei cazuri, femininul se formează de la masculin prin repetarea vocalei din silaba finală, repetarea consoanei din silaba finală fiind marcă a pluralului. Totuși, deși mult mai accesibilă decât limba propusă de Leibniz și decât cea a lui Wilkins, nici această limbă nu a rezistat probei timpului, a utilității, a frecvenței în folosire, etc.

Comun limbilor artificiale apriori este faptul că acestea nu au devenit populare, la unele renunțându-se încă din faza de proiect. Lucrul care atrage la aceste limbi construite este faptul că ele au o bază complet nouă atât în vocabular cât și în gramatică, excluzând împrumuturi din limbile naturale.

Limbile auxiliare mixte au apărut din încercarea de a aduce mai aproape de natural proiectul unei limbi universale neutre, din dorința de a o face cât mai accesibilă publicului larg. Cea mai reprezentativă din această categorie de limbi, este limba volapük inventată de preotul german Johann Martin Schleyer. Acesta, a publicat o schiță a limbii pe care o propunea, în 1879, în luna mai , în revista catolică Sionsharfe, la care era redactor. Acestui articol i-a urmat anul următor o carte în limba germană, iar succesul noii limbi a fost aproape imediat, în momentele lui cele mai bune idiomul având în jur de 100 000 de vorbitori. Pentru a crea vocabularul acestei limbi, Schleyer s-a folosit de cuvinte din limbi deja existente precum limbile engleză, germană și latină pentru a alcătui vocabularul limbii construite de el. El a încercat, de asemenea, să elimine sunetele care ar putea crea probleme de pronunție și să reducă cuvintele la cât mai puține silabe pentru ca idiomul să fie ușor de învățat și pronunțat. Uneori cuvintele au fost foarte schimbate datorită modificărilor la care au fost supuse, astfel încât cu greu mai pot fi recunoscute în limbile de origine din care au fost luate, mai ales că, prin corespondență cu limbile naturale s-a creat un alfabet propriu acestei limbi după cum urmează:

În ceea ce privește gramatica, uneori aceasta a fost comparată cu gramatica limbii latine având patru cazuri, șase pronume cu forme plurale, șase timpuri verbale și șase persoane. Ca și moduri verbale se mențin indicativul, pasivul, infinitivul, aoristul, condițional-conjunctivul, imperativul și participiu. Totuși gramatica acestei limbi a fost considerată filozofică după modelul lui Descartes și Leibniz datorită arbietrarității ei.

După ce la Viena a fost înființată în 1882 Societatea pentru promovarea limba volapük s-a răspândit cu repeziciune peste tot în Europa , America de Nord și de Sud , Rusia și părți din Asia, formându-se diverse asociații ace vorbitorilor acestei limbi . S-au desfășurat conferințe au fost și o serie de publicații periodice publicate în volapük, demne de menționat fiind cele trei congrese internaționale care au avut loc după cum urmează:

1884 – Friedrichshafen

1887 – Munchen

1889 – Paris

În cadrul primelor două congrese limba de uz a fost germana, însă la congresul de la Paris, singura limbă folosită a fost volapük. Acesta a fost și momentul de maximă dezvoltare a limbii estimându-se în acel moment existența a 283 de asociații, a 25 de publicații periodice în sau despre volapük și 316 cărți de text în 25 de limbi. Tot atunci a fost creată și Academia Internațională de volapük din dorința de conservare și perfecționare a acestui nou idiom care se extinsese cu repeziciune permițând o bună comunicare internațională.

Aproximativ tot în această perioadă și în perioada imediat următoare au început să apară și problemele acestui idiom, probleme survenite pe de o parte din interior deoarece Schleyer nu a recunoscut autoritatea Academiei nou formate și nici nu a văzut cu ochi buni schimbările propuse de acesta, iar pe de altă parte aceste probleme fiind grăbite și de apariția și extinderea limbii esperanto. Această limbă chiar dacă a încetat să mai fie de interes general, totuși a reușit să se mențină existând și astăzi câțiva vorbitori ai acestei limbi. Ea continuă să fie prezentă în diverse foruri sub conducerea unei linii neîntrerupte de conducători numiți cifali, fiind reorganizată în anul 1931 de către Arie de Jong. În prezent cifal este Brian R. Bishop. Astăzi se găsesc forumuri, materiale și dicționare on-line pentru curioși, interesați sau vorbitori ai acestei limbi.

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a acordat de asemenea atenție deosebită proiectelor de construire a unei limbi universale, însă începând cu această perioadă interesul s-a axat pe proiecte aposteriori dorindu-se realizarea cât mai rapidă și cu mijloace cât mai accesibile a visului idiomului universal. Aceste limbi de natură aposteriorică sunt limbi create pe baza uneia sau mai multor limbi naturale și se pot clasifica în limbi schematice și limbi de tip natural sau limbi semi-artificiale.

Limbile schematice aposteriori sunt limbi logice, cu sisteme regulate de formare a vocabularului, iar gramatica este dezvoltată plecând de la modelul unei limbi naturale care este însă simplificat, modelul luat în calcul mai des fiind cel al limbii engleze întrucât este mai simplu decât cel al limbilor indo-europene. Idiomul cel mai reprezentativ al acestui gen de construcții lingvistice este limba esperanto creată de către medicul polonez de origine evreiască Ludovic Lazar Zamenhof. Acesta copilărind într-o zonă populată de evrei, polonezi, ruși și germani a dezvoltat ideea că o limbă comună ar putea soluționa desele conflicte care apăreau între aceste comunități și de aceea, încă din școală a construit un proiect de limbă universală, pe care l-a făcut public prin 1878 colegilor săi, dar nu a îndrăznit să-l publice. Apoi, timp de aproape zece ani, în perioada studenției, a testat posibilitățile de exprimare ale acestei limbi, pentru ca pe 26 iulie 1887 să apară o nouă carte în limb rusă, intitulată Limba Internațională a doctorului Esperanto.. În timpul aceluiași an au apărut ediții ale acestei cărți în mai multe limbi, precum poloneză, franceză și germană. În final, limba își va primi numele de la pseudonimul creatorului său, o astfel de limbă reprezentând de altfel, optimismul cu care erau căutate soluții la problema limbii universale în acea epocă.

Esperanto este chiar „menționată în "Cartea recordurilor" ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.” Deși se pare că inițial Zamenhof s-a gândit să construiască apriori un vocabular pentru limba sa, totuși a renunțat la această idee, înțelegând că ar fi destul de greu de învățat și amintit un astfel de vocabular. Așadar, lexicul esperanto este alcătuit din rădăcini alese din limbi naturale, mai precis din limbile germanice și cele romanice. S-au selecționat cuvintele cele mai uzuale la nivel internațional urmărindu-se o ușoară înțelegere a acestora de cât mai multe naționalități. Aceste rădăcini, devin cuvinte simple printr-un proces regulat de adăugare a terminațiilor gramaticale și se pot deriva cu ajutorul afixelor. Se folosesc un număr de numai 25 de sufixe și 6 prefixe pentru a lărgi posibilitățile de exprimare în limbă și pentru a-i îmbogăți vocabularul prin derivare. Gramatica esperanto este și ea foarte accesibilă, calitate care duce de fapt la succesul pe care acest idiom construit l-a avut în timp și continuă să-l aibă și în prezent. A fost menținută o singură conjugare, timpul și modul exprimându-se cu ajutorul verbului auxiliar a fi – singurul verb auxiliar care există în această limbă, verb care este regulat și permite cu ușurință exprimarea diverselor forme de mod și timp. În limbă există doar articolul nehotărât la care este invariabil, esperanto neavând articole hotărâte. De asemenea, formarea substantivelor este ușoară: se adaugă o la rădăcină, iar plurarul se formează prin adăugarea lui j. Sunt doar două cazuri, nominativ și acuzativ. Pentru forma de acuzativ, se adaugă n la forma de nominativ, iar celelalte cazuri se exprimă cu ajutorul prepozițiilor.

Ceea ce face din esperanto o limbă ușor de învățat este și existența unor reguli simple menite să evite confuzia în exprimare și interpretare, reguli ce poată denumirea Cele 16 reguli sau Temelia limbii esperanto. De exemplu, nu sunt permise mai multe negații multiple. În acest sens este de asemenea importat și aspectul fonetic al acestei limbi. Alfabetul este latin, cu câteva caractere speciale: a, b, c, ĉ, d, e, f, g, ĝ, h, ĥ, i, j, ĵ, k, l, m, n, o, p ,r, s, ŝ, t, u, ŭ, v, z. Pentru fiecare literă s-a fixat o pronunție clară care să evite greșelile de pronunție date de formarea lingvistică națională a fiecărui vorbitor. Dintre aceste litere cinci sunt vocale a, e, i, o, u; j și ŭ sunt semivocale, iar celelalte litere sunt consoane. Accentul cade în cuvânt, întotdeauna pe penultima silabă – toate aceste lucruri facilitând învățarea limbii și ajutând la vorbirea ei corectă.

Limba esperanto a ajuns să aibă succes într-un timp neașteptat de scurt, primul congres internațional al vorbitorilor de esperanto organizându-se în 1905 la Boulogne-sur-Mer, Franța, congres la care au participat 688 vorbitori din 20 de țări diferite. În 1914, la Paris, s-a organizat un alt congres la care trebuia să participe și Zamenhof, dar din cauza războiului nu a putut avea loc, ultimul congres esperanto la care Zamenhof a participat fiind așadar cel din 1911. Creatorul acestei limbi a putut vedea cu proprii ochi în timpul primului război mondial că o limbă comună nu este îndeajuns pentru a soluționa problemele internaționale de ordin politic și economic, deși dorința lui inițială și idealistă era ca prin proiectul construirii unei limbi comune universale să fie diminuate neînțelegerile dintre diverse naționalități. Zamenhof a murit în Varșovia pe 14 aprilie 1917, fără a mai prezenta interes pentru proiectul său. De fapt, el, spre deosebire de Schleyer, autorul limbii Volapük, a renunțat la toate drepturile sale de autor asupra idiomului pe care l-a construit.

Au fost organizate mai multe asociații esperantiste, primul grup organizându-se la Núremberg în anul 1888, grupul transformându-se de fapt din grup volapük în grup esperanto. Printre cele mai importante organizații amintesc Universala Esperanto-Asocio (UEA – Asociația Universală de Esperanto – 1908, Sennacieca Asocio Tutmonda (SAT – Asociația Mondială Non-națională), organizație preponderent muncitorească – 1921, Tutmonda Junular-Organizo (TJO – Organizația Mondială a Tineretului) – 1938.

Limba oferă posibilități deosebite de expresie, fiind folosită ca limbă originară pentru mai multe opere, primul poem scris în această limbă aparținându-i creatorului ei. Poemul se intitulează Mia penso (Gândul meu (1887). Esperanto a ajuns să fie utilizată la nivel mondial, apărând publicații în această limbă, susținându-se slujbe religioase, traducându-se din opere importante ale literaturii universale în acest idiom, scriindu-se romane în această limbă și chiar o enciclopedie în două volume. De asemenea au fost timpărite manuale în diverse limbi și s-au organizat clase pentru învățarea limbii esperanto. Conform cu H.P. Burney a devenit limbă cotidiană pentru anumite familii și limbă maternă pentru anumiți copii. Chiar a fost organizată Internacia Infana Kongreseto (IIK – Micul Congres Internațional pentru Copii) în 1956.

La noi, și se pare că și în alte părți ale lumii, limba a servit și ca mijloc de comunicare pentru activitatea culturală subterană din timpul regimului totalitar comunist. Deși regimurile totalitare nu au interzis-o, totuși au interzis înființarea de organizații esperantiste, dar chiar și în aceste condiții limba a fost folosită, în special în lumea literară.

În ciuda succesului inițial, astăzi interesul pentru esperanto s-a mai diminuat, dar încă este menținut viu prin diverse organizații internaționale, prin site-uri care oferă cursuri on-line, prin întâlniri internaționale organizate pentru vorbitorii acestei limbi, uneori folosindu-se doar Internetul pentru aceasta, întâlnirile fiind organizate on-line prin diverse programe gen Skype. Federația Mexicana de Esperanto sub auspiciul TEJO (Tutmonda Esperantista Junulara Organizo) oferă actualmente membrilor săi un „Pasporta Servo,” un fel de serviciu gratuit oferit între esperantiști din diverse părți ale lumii, serviciu prin care există posibilitatea de a cunoaște alți vorbitori de alte naționalități ai acestui idiom, posibilitatea de a exersa limba într-o formă directă, vie, în alte orașe sau țări, economisind în acest fel bani, călătorind.

Limba esperanto a fost revizuită de mai multe ori de la înființarea ei și, în timp, au apărut mai multe idiomuri construite care au la bază această limbă, exemplul cel mai elocvent fiind cel al limbii artificiale Ido, care este de fapt o altă variantă îmbunătățită a limbii esperanto.

Făcând trecerea la cealaltă categorie a limbilor aposteriori de tip natural, trebuie spus că acestea au apărut din dorința evitării neajunsurilor proiectelor de limbi artificiale și au fost fie proiecte de reînviere a uneia dintre limbile deja trecute, fie proiecte de simplificare a uneia dintre limbile naturale în uz. Pentru prima categorie, primul capital al lucrării amintește inițiativele de a reînvia limba latină și limba ebraică, iar în privința simplificării uneia dintre limbi, este cel mai potrivit de amintit din nou proiectele de simplificare a limbii care au la bază limba engleză. Proiectul din 1930 al lui Ogden și Richards intitulat Basic English a fost amintit pe scurt de asemenea în primul capitol.

Interesul pentru limbi construite, în urma tuturor acestor proiecte oarecum eșuate s-a canalizat mai aproape de zilele noastre spre o altă direcție și anume, s-a încercat dezvoltarea unui idiom care să aibă tot conținutul bazat pe următoarele limbi indo-europene: engleză, franceză, italiană, portugheză și franceză. Scopul urmărit de un astfel de proiect este acela ca un vorbitor al vreuneia din aceste limbi să recunoască din context cuvintele, gramatica construindu-se de asemenea pe baza celor mai răspândite reguli de flexiune și derivare întâlnite în limbile de la care se pornește. Au fost mai multe proiecte de acest fel, unul care s-a remarcat și s-a bucurat de un oarecare succes fiind Interlengua.

Interlengua este un proiect dezvoltat de o asociație americană numită Asociația Internațională a Limbilor Auxiliare și s-a bucurat de popularitate fiind un idiom care a trezit interesul lumii științifice, care a fost admis ca limbă oficială la câteva congrese internaționale și în care au apărut diverse publicații în special cu caracter științific. Chiar Biblia se pare că a fost tradusă în acest idiom.Totuși, dacă ar fi să comparăm acest proiect cu Esperanto, Interlengua are o gramatică mai greoaie pentru faptul că sunt dezvoltate trei conjugări, în loc de una, iar în privința lexicului, este dificil de determinat care trăsătură este comună unei familii de limbi și care reprezintă de fapt un stadiu de dezvoltare.

II.3. Limbi artificiale versus limbi naturale

II.4. Insuficiență

Capitolul III: Răsturnarea Turnului Babel

III. 1. Umberto Eco – “În căutarea limbii perfecte”

III.2. George Steiner – “După Babel”

Concluzii

Bibliografie:

Academia Română: Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan și Al Rosetti: „Dicționarul explicativ al limbii române”, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2012, p.1230.

Aligieri, Dante: „Despre arta cuvântului în limba vulgară” în vol. Opere minore , trad Petru Creția, București, Editura Univers, 1971, p. 533

Bălan, Nina Aurora: „Curs de lingvistică”, Facultatea de litere a Universității din Craiova, 2013.

Blaga, Lucian: „Cuvinte originare”, in volumul Izvoade, Ed. Minerva, Bucuresti, p. 244.

Eco, Umberto: „În căutarea limbii perfecte”, Editura Polirom, 2002, p. 300

Graur, Alexandru: „Introducere în lingvistică”, București, Editura Științifică, 1965.

Graur, Alexandru: „Lingvistica pe înțelesul tuturor”, Ed. Enciclopedică română, București, 1972, p. 187.

Graur, Alexandru: „Tratat de lingvistică generală”, București, Editura Academiei, 1971, p.562.

Palenzuela, Nilo: „Los hijos de Nemrod. Babel y los escritores del siglo de oro”, Editorial Verbum, Madrid, 2000. p. 200.

Saussure, Ferdinand de: „Curs de lingvistica generala” publicat de Charles Bally si Albert Sechehaye in colaborare cu Albert Riedlinger. Editie critica de Tullio De Mauro, Ed. Polirom Co S.A., 1998, Iași, p.421.

Swift, Jonathan: „Călătoriile lui Gulliver”, Ed. Allfa – Grupul Editorial ALL, București, 1997, p. 312.

****, Curs litografiat al Universitatii din Bucuresti: „Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII/lea (în texte și studii), București, 1983, p. 248.

Site-uri consultate:

http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=25&cap=11

https://la.wikipedia.org/wiki/Lexicon_recentis_Latinitatis

https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_ebraic%C4%83

https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_englez%C4%83

http://www.vatican.va/roman_curia/institutions_connected/latinitas/documents/rc_latinitas_20040601_lexicon_it.html

http://www.contributors.ro/cultura/despre-functia-politica-a-predarii-limbii-latine/

http://www.mecd.gob.es/educacion-mecd/areas-educacion/sistema-educativo/ensenanzas/ensenanza-idiomas/centros-bilingues.html

http://lambenor.free.fr/ardalambion/artlang.html

http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/22_GHERGHEL.pdf

http://serbal.pntic.mec.es/~cmunoz11/eduardo.html#Dos

http://www.saga.unal.edu.co/etexts/PDF/saga16/Manrique.pdf

https://ccrma.stanford.edu/courses/155/assignment/ex1/Borges.pdf

http://www.institutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/Probleme%20de%20logica/Extrase%20vol.%20XVI/02.%20Al.%20Boboc%20-%20Conceptul%20modern%20de%20geamatica%20[PL%20vol.%20XVI].

http://cogito.ucdc.ro/2012/vol4n1/ro/2_leibnizidealulstiinteigeneraleadrianjinaru.pdf

http://zeceintop.ro/wp-content/uploads/2011/06/Solresol.gif

http://randomnotes.typepad.com/rnd/2015/04/incercari-de-a-crea-un-limbaj-universal-perfect.html

http://www.losfilologos.com/portal/index.php/linguistica/563-el-volapuek-la-lengua-artificial-que-perdio-su-batalla-con-el-esperanto

http://www.proel.org/index.php?pagina=mundo/artificial/volapuk

http://www.omniglot.com/writing/volapuk.htm

https://ro.wikipedia.org/wiki/Volap%C3%BCk

https://groups.yahoo.com/neo/groups/volapuk/conversations/messages/94

http://personal.southern.edu/~caviness/volapuk/misc/eng-vol.htm

https://ro.wikipedia.org/wiki/Esperanto

http://www.evz.ro/esperanto-limba-pasareasca-neinteleasa-de-securisti-890581.html

http://ro.lernu.net/

http://www.esperanto-mexico.org/es/pasportaservo-es