Limbajul Trupului Si Semnificatiile Acestuia

TRANSMITEREA INFORMATIILOR

În viața de zi cu zi, oamenii se află într-o permanentă comunicare. Comunicarea reprezintă transmiterea informațiilor, ideilor și emoțiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor.

DeVito – pag9

Legătura dintre comunicarea verbală și comunicarea nonverbală este reprezentată de fapt de funcțiile pe care comportamentul nonverbal le are asupra comportamentului verbal. Aceste funcții sunt de repetare, susbstituire, completare, accentuare, moderare sau reglementare. (Human Comm. Pag10

Capitolul: Comunicarea nonverbală

Comunicarea nonverbală, cunoscută și sub denumirea de comportament nonverbal sau limbajul corpului/trupului reprezintă o modalitate eficientă de a transmite informații și se realizează prin intermediul gesturilor, mișcărilor, posturii corpului, expresiilor faciale, atingerii, accesoriilor personale și chiar prin tonul, timbrul și volumul vocii. Din întreaga comunicare interpersonală, comportamentele nonverbale constituie aproximativ 60-65%, iar în intimitate pot constitui chiar 100% din comunicarea dintre parteneri. (Burgoon, 1994, 229-285).

Ansamblul elementelor nonverbale este cel care menține conversația și sprijină mesajul verbal oferindu-i înțeles, sens, noimă. Comunicarea nonverbală poate scoate la iveală adevăratele gânduri, sentimente, intenții ale unei persoane deoarece oamenii nu sunt întotdeauna conștienți de acest tip de comunicarea, iar limbajul trupului lor este de multe ori mai sincer decât cel verbal, folosit conștient pentru atingerea obiectivelor. Pentru că însoțesc și completează mesajul verbal elementele nonverbale poartă denumirea de “indicii”, “semnale”, “indicatori”.

În viața de zi cu zi, semnalele nonverbale reprezintă un element critic al eforturilor de comunicare. Uneori, semnalele nonverbale sunt cea mai importantă parte a mesajului nostru. Înțelegerea și utilizarea efectivă a comportamentului nonverbal este crucial pentru succesul nostru în fiecare experiență nou întâlnită.

De cele mai multe ori, prima impresie are un impact puternic asupra oricărei interacțiuni sociale și poate afecta, de asemenea, interacțiunile subsecvente. Știm, de asemenea, că oamenii pot realiza inferențe valide despre ceilalți, bazate pe “citirea” inițială a indicatorilor lor nonverbali. Cu toate acestea, fiecare interacțiune începe cu cele două persoane care încearcă să tragă concluzii exacte despre celălalt, dar în același timp încearcă să manifeste un comportament verbal și nonverbal care ar crea cea mai bună impresie despre ei pentru a-și realiza scopurile de comunicare. Acest proces continuă pe tot parcursul interacțiunii.

Oamenii codează și decodează comportamentele nonverbale cu grade diferite de conștientizare și control. Sunt momente în care răspunsurile lor sunt atent plănuite, și sunt destul de conștienți de ceea ce fac și momente în care răspunsurile apar automat, fără nici un grad de conștientizare asociat acestui răspuns.

Comunicarea nonverbală nu ar trebui studiată ca și un fenomen izolat, ci ca un element inseparabil al întregului proces de comunicare.

Subcapitolul: Proveniența semnalelor nonverbale

Pentru a interpreta corect comportamentele oamenilor este necesar să cunoaștem modul în care creierul uman alege acele mișcări ale trupului pentru a expune nonverbal emoțiile și trăirile interioare deoarece creierul controlează toate comportamentele noastre nonverbale conștiente sau inconștiente. Această premisă constituie, în fond, fundamentul înțelegerii comunicării nonverbale.

În 1952, neurologul Paul MacLean a propus teoria “creierului triunic”. Conform acestei teorii craniul nostru adăpostește trei creiere, fiecare reprezentând un strat de evoluție distinctă care s-a format pe un strat mai vechi asemeni unui sit arheologic. Cele trei creiere operează precum “trei computere biologice interconectate”, fiecare dintre acestea având propria inteligență, propria subiectivitate, propria memorie și propriul simț al timpului și spațiului. Deși, fiecare dintre cele trei creiere este conectat prin nervi cu celelalte două, acesta funcționează ca și cum ar avea propriul sistem cu capacități distincte. Astfel, cele trei părți ale creierului triunic sunt:

Creierul reptilian denumit și “creierul primitiv” este compus din structurile trunchiului cerebral: măduvă, cerebel, mezencefal și cele mai vechi nuclee bazale: pallidus globus și bublii olfactivi. La reptile, acest tip de creier este dominant, având același tip de programe comportamentale arhaice ca la șerpi și șopârle. Este un creier umplut cu “amintiri ancestrale”, rigid, obsesiv, compulsiv, ritualic și paranoic. Nu învață niciodată din greșelile trecute, repetând mereu aceleași comportamente. Această componentă controlează mușchii, echilibrul și funcțiile autonome precum respirația și bătăile inimii. Această parte a creierului este activă, chiar și în somnul profund.

Sistemul limbic sau “creierul mamifer” joacă rolul primordial în exprimarea comportamentului nonverbal deoarece ține de tot ceea ce înseamnă emoții, instincte, comportament sexual și cele trei reacții care îl consacrează: de încremenire, de luptă, de fugă. Responsabil de supraviețuirea noastră, sistemul limbic este mereu “în priză”. Așa cum MacLean afirmă, orice ține de acest creier emoțional este “agreabil” sau “dezagreabil”, iar supraviețuirea depinde pe de o parte de evitarea durerii, iar pe de altă parte de repetarea plăcerii. Când această parte este stimulată chiar și cu un mic curent electric, se produc diverse emoții curente (fericire, tristețe, frică, furie). Fiziologic, această componentă include hipotalamusul, hipocampusul și amigdala și ne ajută la determinarea valenței unui stimul (pozitiv, negativ) și a proeminenței acestuia (de exemplu, ceea ce ne captează atenția). Sistemul limbic este “locul din care pornesc semnalele spre alte părți ale creierului, care ne orchestrează pe rând comportamentele, în funcție de felul în care se leagă de emoțiile noastre sau de supraviețuire” (LeDoux, 1996, 104-137). Aceste comportamente pot fi observate și decodificate în timp ce se manifestă fizic – în reacții ale picioarelor, toracelui, brațelor, mâinilor și feței. Acestea apărând fără gândire, spre deosebire de cuvinte, sunt autentice. De aceea, sistemul limbic este considerat a fi “creierul onest” spre deosebire de neocortex”.

Neocortexul (cerebelul), cunoscut ca fiind componenta superioară, rațională, intelectuală ocupă cea mai mare parte a emisferei (aproximativ două treimi) și este responsabilă de nivelul cel mai înalt de memorie și cogniție. MacLean consideră neocortexul “mama invenției și tatăl gândirii abstracte”. Această componentă cu înalte funcții cognitive folosește o masă mult mai mare pentru gândire, iar prin capacitățile sale putem calcula, analiza, interpreta, acționa într-un mod unic, ceea ce ne distinge, ca oameni, de celelalte mamifere. Spre exemplu, un șoarece fără neocortex se poate comporta într-o manieră normală (diferențele fiind aproape insesizabile), pe când un om fără neocortex este ca și o legumă.

Neocortexul este divizat în emisfera stângă (rațională, verbală, liniară, ce dispune de o bază biologică, care excelează la scris, citit, vorbit, matematică, logică și utilizarea simbolurilor) – care controlează partea dreaptă a corpului și emisfera dreaptă (abastractă, spațială, artistică, interpretativă) – care controlează partea stângă a corpului, fiind creierul nostru critic, dar și creativ. Datorită acestui nivel complex de gândire, neocortexul este în același timp și cel mai lipsit de încredere și cel mai puțin onest dintre toate cele trei componente cerebrale majore, fiind considerat “creierul mincinos”, capabil să înșele. Neocortexul ne permite, de exemplu, să-i spunem unui prieten cu ușurință și foarte convingător că ne place noul lui costum deși această afirmație nu este adevărată. De asemenea, neocortexul este cel care ne ajută să decodificăm ceea ce gândesc ceilalți, ce simt, ce intenționează să facă și analizează critic reacțiile sistemului limbic ale celor din jur.

În prezent, în ceea ce privește interpretarea semnalelor nonverbale, mulți cercetători cred că cele două emisfere ale creierului procesează diferite tipuri de informații, dar fiecare emisferă nu procesează în mod exclusiv un anumit tip de informație. Mesajele nonverbale pot fi prelucrate de ambele emisfere, chiar dacă masa cea mai mare de informație este prelucrată, probabil, de emisfera dreaptă. Emisfera stângă procesează îndeosebi informații digitale, verbale și lingvistice ordonate secvențial. Mesajele nonverbale prelucrate de emisfera stângă presupun gesturi simbolice și expresii faciale strâns legate de comunicarea verbală (spre exemplu, “gesturile autonome”). Emisfera dreaptă a creierului se ocupă în mod normal de procesarea relațiilor vizuale/spațiale și a informațiilor analogice și de tip “Gelstat”. De asemenea, este responsabil de anumite tipuri de gesturi și expuneri spontane, expresive ale emoțiilor, sesizate la nivelul feței și în voce.

Chiar dacă o informație este prelucrată preonderent de o singură emisferă, este improbabil ca cealaltă emisferă să fie total inactivă. Spre exemplu, în timp ce citim o carte, emisfera dreaptă se poate ocupa de înțelegerea unei metafore sau de aprecierea conținutului emoțional, în timp ce, în paralel, emisfera stângă poate lucra intensiv la înțelegerea sensurilor ce decurg din complexa relație a conceptelor și sintaxei. Diferitele funcții ale celor două emisfere nu par să fie diferite la femei și bărbați.

În ciuda aparentei complexități demonstrate de creier, o mare parte a informației procesată de emisfera dreaptă este ceea ce numim “fenomene nonverbale”, iar o mare parte a informației procesată de emisfera stângă este categorizată ca “fenomene verbale”. Evident, unele comportamente nonverbale sunt mai strâns legate de comportamentul verbal decât altele, caz în care se așteaptă o activitate mai intensă din partea emisfere stângi.

După cum se poate observa din descrierile celor trei componente ale creierului triunic, sistemul limbic este cel care dictează comportamentul nonverbal al oamenilor în funcție de emoțiile generate în interiorul nostru de situațiile cu care ne confruntăm. Aceste reacții de supraviețuire transmise prin sistemul limbic își au punctul de plecare atât în copilăria noastră cât și în moștenirea ancestrală a speciei umane. Ele sunt adânc imprimate în sistemul nostru nervos fiind greu de disimulat sau de eliminat, drept urmare sunt sincere și de încredere; sunt adevăratele manifestări ale gândurilor, sentimentelor și intețiilor noastre.

Sistemul limbic ne asigură supraviețuirea ca specie prin adaptarea comportamentului nostru în fața pericolului. Această adaptare desemnează un răspuns elegant la stres sau la amenințare și poate lua forma a trei reacții: de încremenire, de fugă sau de luptă, rezultatul fiind semnalele nonverbale care ne pot ajuta să înțelegem gândurile, intențiile și sentimentele celor care le manifestă.

Reacția de încremenire reprezintă o strategie elaborată de sistemul limbic, în urmă cu un milion de ani, când omul primitiv – care se confrunta cu numeroși prădători mult mai rapizi și mai puternici – “încremenea” în prezența pericolului deoarece mișcarea atrăgea atenția acestor animale ghidate după mecanismul “aleargă, prinde și mușcă”. Reacția de încremenire s-a transferat de la omul primitiv la omul modern, acesta din urmă integrând-o într-un mod subtil în viața de zi cu zi.

Această reacție poate fi observată la oamenii care se simt amenințați sau expuși: surprinși într-o situație de potențial pericol, încremenesc înainte de a acționa. Spre exemplu oamenii care sunt prinși trișând, furând sau chiar mințind utilizează această metodă, timp în care creierul face unele evaluări. Același comportament poate apărea și în cazul amenințărilor pe care le auzim și care ne pot alerta sistemul limbic deoarece nu ne așteptam la ele, un exemplu în acest sens fiind cel al soneriei în noapte. Reacția limbică de încremenire este des întâlnită în cazul interogatoriilor, când oamenii își rețin suflul ori respirația devine foarte superficială, iar membrele inferioare “paralizează”. De asemenea, o modalitate adiacentă reacției limbice de încremenire este diminuarea mișcărilor în încercarea de a ne proteja. Spre exemplu, hoții din magazine, înainte de a acționa își reduc mișcările cât mai mult, încercând să-și ascundă prezența fizică, fapt care, în mod paradoxal, atrage atenția deoarece este o deviere de la comportamentul normal al unui cumpărător. Pe scurt, cele două scopuri ale reacției de încremenire sunt evitarea posibilității de a fi detectați de un “inamic” și oportunitatea de a evalua situația în vederea găsirii celei mai bune modalități de acțiune de către cel amenințat în fața stării de pericol.

Reacția de fugă, este cea de-a doua reacție limbică care apare în situația în care reacția de încremenire nu reprezintă cea mai bună cale de a scăpa de amenințare. Scopul acestei manifestări este acela de a evita perciolul sau, cel puțin, de a ne distanța de el. Deși acum câteva milenii fuga reprezenta un mecanism foarte eficient de supraviețuire, în societatea modernă, oamenii își exteriorizează această reacție într-o manieră discretă, dar demnă de luat în considerare.

Spre exemplu, când unei persoane angajate într-o negociere i se propune o ofertă neatractivă din partea interlocutorului său ori se simte amenințat în timpul discuției, sistemul limbic, pentru a evada sau pentru a se distanța de persoana respectivă, îi dictează o serie de reacții ce trebuie interpretate ca semnale de neliniște. Astfel persoana se poate apleca pe spate, își poate așeza un obiect pe genunchi, își poate îndrepta picioarele spre ușă, se poate freca la ochi sau își poate aduce mâinile în dreptul feței (semn de refuz al contactului vizual), etc. Toate acestea nu reprezintă comportamente de înșelare ci indicii nonverbale de “distanțare”, care transmit faptul că persoana respectivă nu se simte în largul ei.

Reacția de luptă este “tactica” finală a sistemului limbic pentru a supraviețui agresiunii, pusă în practică în cazul în care primele două reacții ( de încremenire și distanțare prin fugă) nu se dovedesc a fi eficiente. Astfel, în amigdală ia naștere instant și automat acest răspuns emoțional, frica se transformă în furie, iar persoana utilizează lupta ca și soluție pentru a scăpa de amenințare.

În societatea noastră, această practică nu este nici utilă, nici legală însă sistemul limbic al omului a dezvoltat alte strategii pentru a contura această emoție puternică la suprafață. Strategiile de “luptă” fără mijloace fizice menite să demonstreze agresiunea iau forma controverselor, insultelor, a termenilor dezgustători, a contrazicerii, a denigrării, a umilirii, a sarcasmului etc. Ȋn timp ce unii indivizi sunt mai înclinați spre violență decât alții și utilizează diferite metode de agresiune fizică asupra celorlalți, majoritatea oamenilor preferă modalitățile mai puțin evidente atât datorită contextului social cât și momentului în sine, când capacitatea de gândire este afectată serios de emoții și perturbă concentrarea și abilitatea de a aprecia corect amenințarea. Un exemplu în acest sens poate fi o discuție în timpul căreia interlocutorul se simte agresat de discursul celuilalt și dorește să contraatace. Este foarte important să observăm la timp diferitele gesturi de calmare, dacă își încleștează pumnul, dacă își suflecă mânecile, dacă își umflă pipetul etc. pentru că toate acestea pot fi indicii de furie/nemulțumire, pot fi indicii că persoana se simte jignită, umilită. Observând aceste lucruri putem reorienta discuția pentru a evita un eventual conflict, ori putem clarifica aspectele care credem că au stat la baza acestor reacții.

Capitolul: Limbajul Trupului și Semnificațiile acestuia

Oamenii sunt ființe pline de nuanțe, de mistere și de curiozități ce comunică încontinuu. Nu putem pătrunde în mintea celuilalt, dar ne putem folosi simțurile pentru a-l înțelege, observând și interpretând comportamentul acestuia. Limbajul trupului este o formă de comunicare spontană, directă, naturală și continuă.

Mișcările corpului și poziția includ în mod obișnuit gesturi; mișcări ale membrelor, mâinilor, capului, picioarelor; expresii faciale, precum zâmbetul; comportamentul ochilor, incluzând clipitul, direcția și durata privirii, dilararea pupilelor; și postura. Încrețirea frunții, lăsarea unui umăr, înclinarea capului – toate acestea sunt considerate mișcări ale corpului și posturi. Concret, domeniile majore de interes sunt gesturile, postura, comportamentul atingerilor, expresiile faciale și comportamentul ochilor.

Gesturile au gamă largă de reprezentări și foarte multe variații ale acestora, dar cele mai întâlnite sunt:

Discursul independent – atunci când sunt privite în mod independent, aceste gesturi au o traducere larg acceptată în utilizarea la nivel comun, și de obicei constă într-un cuvânt-două sau o frază. În cultura americană, spre exemplu, sunt foarte utilizate gesturile ce se traduc prin “OK” sau “Pace”.

Discursul asociat – aceste gesturi sunt direct legate ori acompaniază discursul și deseori servește pe post de ilustrator a ceea ce este spus verbal. Aceste mișcări pot accentua sau evidenția un cuvânt sau o frază, pot creiona un traseu al gândurilor, pot arăta un obiect, pot depista o relație spațială, ritmul sau stimulul unui eveniment, o acțiune corporală, ori pot ajuta la organizarea unui proces interactiv.

Postura este de obicei studiată împreună cu alte semnale nonverbale pentru a determina gradul de atenție și implicare, modul în care omul se raportează la interlocutor din perspectiva statusului pe care îl are, sau măsura în care omul are o preferință/simpatie pentru cel cu care interacționează. Postura este de asemenea un indicator al intensității stărilor emoționale; spre exemplu, atunci când un om este supărat are o postură “moleșită”. Măsura în care cei care comunică își oglindesc posturile unul altuia, poate indica gradul de implicare în conversație, ceea ce uneori conduce la un raport mai bun între interlocutori.

Comportamentul atingerilor. Atingerea poate fi centrată pe persoana noastră sau pe alte persoane. Atingerile concetrate pe propria noastră persoană, de multe ori nu transmit un anumit mesaj, ci mai degrabă reflectă starea proprie ori un comportament de bază. Multe dintre acestea sunt numite “particularități nonverbale”. O parte dintre aceste acțiuni sunt relicve ale perioadelor din viață în care am învățat să ne controlăm emoțiile, am dezvoltat contacte sociale sau am efectuat unele sarcini de instruire. Uneori realizăm aceste mișcări pentru a ne adapta experiențelor de învățare și reapar atunci când ne confruntăm cu situații simalre mai târziu în viață. O parte dintre aceste mișcări sunt “adaptorii”. Adaptorii pot îngloba mișcări de înclinare (cu sensul de simpatie), apucare, ținere, ciupire și zgâriere. Desigur, nu toți adaptorii reflectă acțiunile obișnuite sau dispozițiile anxioase, dar reprezintă cu siguranță, o parte a modelului nostru global de comportament.

Una dintre cele mai puternice forme de comunicare nonverbale apare atunci când doi oameni se ating. Atingerea poate fi cu adevărat electrică, dar poate fi și iritabilă. Atingerea este o formă extrem de ambiguă a comportamentului a cărei sens este adesea descifrat prin observarea contextului, a naturii relației și a modului în care este executată. Unele cercetări se concentrează pe rolul pe care atingerile îl au în dezvoltarea copilului, pe când altele se concentrează pe comportamentul atingerilor la adulți.

Primele informații despre noi, despre ceilalți ori despre mediu apar din atingeri. Actul de a atinge sau de a fi atins poate avea un impact puternic asupra răspunsului la o situație, chiar dacă aceste acte au fost neintenționate. În unele cazuri, atingerea reprezintă cel mai eficient mod de a comunica; în alte cazuri poate determina reacții negative sau ostile.

Semnificațiile acestui tip de comportament variază în funcție de care parte a corpului a fost atinsă, durata atingerii, forța acesteia, metoda folosită și frecvența atingerii. Atingerea poate avea de asemenea, diferite semnificații în diferite medii – instituții, aeroporturi, etc. – și variază în funcție de vârsta comunicatorilor, gen, cultură, personalitate și natura relației. Cercetătorii consideră că experiențele timpurii/anterioare ale atingerilor ne influențează crucial dezvoltarea ulterioară. Tipurile comune de atingeri interpersonale și auto-atingeri pot comunica o gamă variată de mesaje ce includ: influența, afecte pozitive, afecte negative, joacă, reacții interpersonale, managementul interacțiunii și sarcini. Atingerea poate avea un simbolism puternic, iar posibilele efecte vindecătoare și terapeutice au fost atent studiate de-a lungul istoriei. Atingerea poate de asemenea intensifica activitatea emoțională la un anumit moment. Atingerea poate avea o influență puternică asupra comportamentelor, și există posibilitatea ca atât cel care atinge cât și cel atins, să nu fie conștienți de producerea acesteia și de efectele ei.

Expresiile faciale, adică configurațiile care expun diferitele stări emoționale fac obiectul a numeroase studii. Cele șase afecte primare cărora li se acordă cea mai mare importanță sunt furia, tristețea, surpriza, fericirea, frica și dezgustul. Expresiile faciale pot funcționa de asemenea ca și gesturi reglatorii, furnizând feedback și controlând fluxul interacțiunii. În fapt, unii cercetători cred că funcția primară a feței este de a comunica și nu de a exprima emoții.

Comportamentul ochilor. Unde privim, cum privim și cât de mult privim în timpul unei interacțiuni reprezintă cele mai importante aspecte ale studiilor despre privire. Privitul se referă la mișcările pe care ochii noștrii le fac pe direcția altei fețe. Privitul reciproc are loc când interlocutorii privesc unul în ochii celuilalt. Dilatarea și contractarea pupilelor reprezintă un aspect particular, important pentru cei care studiază comportamentul nonverbal, deoarece uneori poate fi un indicator al interesului, atenției și implicării.

Comportamentul vocal se preocupă de modul în care spunem ceva și nu de ceea ce spunem. Are în vedere gama de indicii vocale nonverbale ce însoțesc adesea comportamentul discursului. În general, se face distincția între două tipuri de sunete:

Variațiile de sunet făcute de corzile vocale în timpul discursului cu funcții în schimbarea tonalității, duratei, intensității și a liniștii;

Sunete ce rezultă din mecanismele fiziologice altele decât cele date de corzile vocale; de exemplu faringele, cavitățile orale și cele nazale.

Majoritatea cercetărilor asupra comportamentului vocal și a efectelor sale asupra interacțiunilor umane s-a concentrat pe nivelul tonalității și a variației acesteia, pe durata sunetelor, indiferent dacă sunt pronunțate sau nu; pauzele în fluxul discursului și întârzierea răspunsului în timpul conversației; nivelul intensității și al variației; răspuns; rezonanță; articularea precisă sau bâlbâită; ritm; și zgomotele intruse în timpul discursului, precum “uh” or “um”. Studiul semnelor vocale cuprinde o gamă largă de interese, de la întrebările ce se concentrează pe stereotipurile asociate cu anumite voci, la întrebări legate de efectele comportamentului verbal asupra înțelegerii și persuasiunii. Astfel, chiar și sunetele specializate precum râsul, râgâitul, căscatul, înghițitul, gemutul și multe altele pot fi de interes în măsura în care pot afecta rezultatul interacțiunii.

Limbajul picioarelor

Picioarele sunt cele mai sincere părți ale corpului. Principalele mijloace de locomoție ale oamenilor, exprimă ceea ce gândim și ceea ce simțim cu mai multă onestitate decât oricare altă parte a corpului. “Un sfert din toate oasele scheletului uman se află în picioare”. Încă din perioadele preistorice tălpile și picioarele au reacționat instantaneu și inconștient la amenințările din jur (prin pozițiile de încremenire, fugă sau luptă), acest proces fiind unul reactiv. Membrele noastre inferioare răspund atât la emoțiile negative cât și la cele pozitive și transmit informații despre starea noastră internă prin fiecare mișcare pe care o fac.

Așa cum observă Joe Navarro – fost agent FBI, o greșeală a majorității oamenilor este faptul că încep citirea limbajului trupului de la partea superioară deoarece fața este cea mai uzitată parte a corpului în ascunderea adevărului. Fericirea, tristețea, furia, nerăbdarea, depresia, anxietatea, frica, letargia, durerea, umilința, servilismul, plictiseala, încrederea, senzualitatea, joaca, toate acestea se pot exterioriza prin intermediul membrelor inferioare, de multe ori ignorate în timpul interacțiunilor.

Atunci când analizăm o persoană, observarea atentă a picioarelor poate constitui o sursă bogată de indicii semnificative cu privire la adevăratele intenții și combinând informațiile oferite de membrele inferioare cu cele oferite de celelalte părți ale corpului, vom fi mai apți în a-i descifra pe ceilalți în diferite situații. În ceea ce privește comportamentul picioarelor, Navarro a identificat, prin observarea membrelor inferioare, o serie de particularități ce pot oferi informații substanțiale despre persoana în cauză, despre ceea ce simte sau ce gândește, ținând cont în același timp de contextul în care se manifestă:

Indiciul “picioarelor vesele” (Navarro, 2008, pag. 66-69) – cele care “țopăie” de bucurie, se mișcă într-o parte și-n alta, este unul de încredere sporită, un semnal ca persoana a fost plăcut impresionată din punct de vedere emoțional (mai ales dacă apare imediat după ce a auzit sau a văzut ceva semnificativ). Mișcarea acestora poate fi observată și la nivelul superior al trunchiului deoarece, atunci când picioarele saltă sau se mișcă dintr-o parte într-alta, umerii și cămașa preiau vibrația provocată de acestea. “Poate fi un semn că persoana primește ceea ce a dorit, că se află într-o poziție avantajoasă pentru a câștiga ceva important de la cineva sau din mediul său” (Navarro, 2008, 67), dar în același timp poate fi și un semn de nerăbdare sau de nervozitate excesivă ceea ce face ca observarea în context să devină un aspect esențial în interpretarea mișcării picioarelor precum și în interpretarea celorlalte elemente nonverbale. (Figura)

Când consideră un lucru agreabil, omul are tendința de a-și îndrepta picioarele spre obiectul sau persoana respectivă, iar când acel lucru îi displace are tendința de a se îndepărta de el. (Figura) “Unghiul făcut de picioare este acul unei busole care va indica nordul atracțiilor noastre afective. Omul își indică axa dorințelor cu vârful piciorului.”. Ne putem da seama dacă o persoană este disponibilă să continue o discuție cu noi dacă și tălpile și trunchiul sunt îndreptate către noi. Dacă este doar trunchiul îndreptate spre noi, iar tălpile sunt orientate în altă direcție poate fi un semn al lipsei de interes. Dacă în timpul discuției interlocutorul își îndreaptă tălpile într-o altă direcție este un semn clar că vrea să plece. Analizând circumstanțele și corelând acest tip de element nonverbal cu elementele verbale putem determina cauza modificării survenite în comportament.

Un alt semn al intenției de a pune capăt conversației și de a pleca este apucarea genunchilor. Acest gest, urmat de obicei de o aplecare înainte a corpului sau/și de o mișcare a părții inferioare a corpului spre marginea scaunului denotă faptul că discuția e pe cale să se încheie. (Figura). În timpul unui interogatoriu, prinderea genunchilor cu palmele poate indica faptul că persoana încearcă să se stăpânească. Dacă persoana interogată stă pe scaun și își încrucișează un picior peste celălalt, acest gest joacă rolul de barieră și sugerează existența unor probleme tulburătoare.

“Picioarele care sfidează gravitația”(Navarro, 2008, pag. 71-75), sunt cele care fac gesturi de balans în sus și în jos pe tălpi, inconștient, ridică vârfurile picioarelor în timp ce stau pe scaun ori merg cu un ușor elan. Aceste gesturi ale picioarelor sunt autentice, sunt atașate emoțiilor pozitive și însoțesc povestea făcând o legătură între sentimente și emoții. Apar atunci când oamenii sunt entuziasmați, încântați, fericiți. Un alt gest important de sfidare a gravitației este “poziția de start” – piciorul trece dintr-o poziție relaxată (ca talpa pe podea), într-o poziție de “start”, cu călcâiul ridicat și cu greutatea mutată către vârful tălpii (Figura). Acesta poate fi un indiciu că persoana este extrem de interesată de discuție, sau poate sugera că pur și simplu vrea să plece.

Trecerea de la legănarea piciorului la mișcări scurte, ca de “lovire a aerului”, reprezintă un bun indiciu că persoana a văzut sau a auzit ceva negativ. (Figura). După punerea unei întrebări, dacă piciorul încrucișat peste genunchi trece de la “bâțâire” la pendulări bruște – simularea unor lovituri, este un indiciu de diconfort major față de întrebare. Este un act subconștient de îndepărtare, neplăcere sau dispreț. În activitatea de informații, acest aspect poate fi folosit în avantajul ofițerului de informații. Acesta poate provoca reacția de lovire a piciorului punând întrebări, pentru a determina subiectele sensibile sau problematice ale suspectului. Fiind gesturi de intenție, analizarea contextului și a lucrurilor pe care le știm deja despre acea persoană, poate conduce cu maximă probabilitate la descoperirea a ceea ce urmează să se întâmple.

“Încetarea mișcării picioarelor” este un semn de încordare, neliniște, disconfort extrem, o schimbare emoțională provocată de sistemul limbic care a comutat instinctele de supraviețuire ale acelei persoane pe modul “încremenire” în fața pericolului. De asemenea imobilizarea picioarelor sau a gleznelor observată prin încrucișarea picioarelor la nivelul gleznelor sau chiar poziționarea lor după picioarele scaunului (Figura) poate fi un semn al nesiguranței, anxietății sau poate indica neplăcere totală față de ceea ce persoana aude. Observatorii experimentăți au sesizat faptul că oamenii care mint, nu își mișcă picioarele în timpul interogatoriului sau și le imobilizează într-un mod care le limitează mișcările ori încearcă să le ascundă cât mai mult. Reacția naturală de retragere a picioarelor sub scaun apare, spre exemplu, atunci când subiectului interogat i s-a adresat o întrebare dificilă, se simte amenințat și vrea să se distanțeze. Această constatare este în concordanță cu cercetările care indică faptul că oamenii au tendința de a-și reduce mișcările brațelor și picioarelor atunci când mint (Vrij, 2003, pag. 24-27) pentru a nu atrage atenția asupra lor. Însă acestea nu sunt în mod imperios indicii de minciună; pot fi și un semn de precauție, circumspecție, reținerie, prudență la care oamenii nervoși pot recurge pentru a-și diminua temerile. Ușurarea sistemului limbic este exteriorizată prin scoaterea din nou la iveală a picioarelor. Ofițerul de informații poate folosi acest indiciu pentru a depista disconfortul în anumite situații, căci picioarele pot “spune” acele lucruri despre care interogatul nu vrea să vorbească și poate oferi o bună direcționare a investigației.

În ceea ce privește postura de “dominare teritorială”, oamenii își depărtează tălpile pentru a avea un echilibru mai bun, pentru a pretinde un “teritoriu” mai mare și pentru a stabili o doză de autoritate și încredere în sine (Figura). De obicei, oamenii cu un statut social mai înalt au tendința de a ocupa un spațiu mai mare (case mari, birouri spațioase), căci asemeni animalelor și la oameni puterea este asociată cu teritoriul. Această postură poate semnala faptul că un conflict este pe cale să izbucnească. De asemenea răufăcătorii pot adopta această postură, concomitent cu o privire amenințătoare pentru a intimida victima. Ofițerul de informații poate adopta această postură pentru o cauză bună în relație cu agentul de informații pentru a stabili autoritatea și controlul, căci are un puternic impact vizual și visceral, este ușor de observat și nu poate fi interpretată niciodată greșit. În timpul unei chestionări, dacă persoana interogată depărtează brusc picioarele, revendicând deci un teritoriu mai mare, este un semn al siguranței și încrederii.

“Starea de confort” a picioarelor poate fi observată prin încrucișarea picioarelor în poziție verticală, (Figura) ceea ce diminuează considerabil echilibrul, deoarece într-o asemenea poziție omul nu poate “încremeni” sau fugi ușor pentru că echilibrul este susținut într-un singur picior. Această postură denotă un sentiment pozitiv, o stare de bine, încredere, confort, comoditate și relaxare totală.

Mersul este un alt comportament care dezvăluie informații despre personalitate și reflectă starea de spirit și atitudinea. Oamenii comunică anumite lucruri, fără să-și dea seama, prin stilul de mers. Gordon W. Allport afirma că “mersul este în mod special un domeniu de studiu fascinant”. Cercetările efectuate de specialistul german Hort H. Rückle (1979/1999, 213), analizând caracteristicile principale ale mersului: tempoul, ținuta capului și a trunchiului, traiectoria mișcării, poziția vârfurilor picioarelor, tactul și ritmul, dezvăluie unsprezece tipuri de mers și semnificația psihologică a acestora:

Ritmic – exprimă bucurie și o stare psihică pozitivă;

Sacadat – declanșat de apariția bruscă a unor motive;

Repede sau încet – exprimă dorința de a ajunge mai repede la o țintă sau de a amâna un lucru neplăcut;

Relaxat – caracteristic persoanelor lipsite de țel, flegmatice, dezinteresate sau triste;

Legănat – este un mers demonstrativ, tipic persoanelor care afișează siguranță de sine;

Împiedicat – arată conflictul interior al persoanelor, lipsă de siguranță, timiditate;

Cu “pași uriași” – specific persoanelor extravertite, exprimă râvna, zelul;

Cu “pași mici” – specific persoanelor introvertite, exprimă dorința de a schimba direcția pentru a evita pericolul

Cu trunchiul țeapăn – exprimă mândrie, orgoliu, aroganță

Pe vârfuri – dă posibilitatea de a te apropia de cineva pe furiș sau de a începe să fugi după cineva;

Inadecvat – exprimă lipsa de preocupare, indiferența.

Fiecare persoană are un mers specific care poate fi lejer, tacticos, agale, greoi, țanțoș, energic, ca la promenadă etc. determinat atât ereditar cât și cultural. Schimbarea mersului specific este un indicator nonverbal care avertizează că circumstanțele s-au modificat, că s-a ivit o problemă sau că s-a întâmplat ceva important. Descoperirea cauzei modificării bruște a mersului unei persoane poate fi o modalitate bună de apropiere și utilă pe viitor în relațiile cu persoana respectivă.

Limbajul trunchiului: umerii, pieptul, șoldurile

Mișcările realizate cu ajutorul trunchiului – mai subtile sau mai evidente, asemeni gesturilor realizate cu ajutorul picioarelor, reflectă adevăratele sentimente ale sistemului limbic. Trunchiul adăpostește organele interne vitale: inima, plămânii, ficatul, sistemul digestiv. Creierul se va strădui să protejeze această zonă atunci când se confruntă cu o situație amenințătoare. Multiplele indicii nonverbale oferite de părțile trunchiului trebuie interpretate în conexiune cu celelalte semnale nonverbale în funcție de situația socială concretă și de diferențele culturale:

“Înclinarea trunchiului” indică măsura în care un obiect sau o persoană ne atrage sau ne displace. În timpul unei discuții, trunchiul aplecat în fața interlocutorului dezvăluie interesul și dorința de a continua subiectul dezbătut. Două persoane care împărtășesc aceeași opinie se vor apleca una spre cealaltă evidențiind armonia dintre ele. În momentul în care un lucru ne provoacă disconfort ori îl perpcem ca pe un pericol, trunchiul va reacționa prin încercarea de a se distanța de lucrul respectiv. Distanțarea se poate realiza brusc, sau foarte disctre. O simplă modificare cu câteva grade a unghiului de înclinare a corpului este de ajuns pentru a exprima un sentiment negativ (Navarro, 2008, 97). Onestitatea acestui element corporal este dată de faptul că la orice modificare a poziției acestuia consumă energie și are nevoie de mult echilibru, căci trunchiul poartă o mare parte din greutatea corpului și o transmite membrelor inferioare.

O altă formă prin care sistemul limbic simte nevoia de distanțare este ceea ce Navarro numește “evitarea frontală”. Partea frontală, ce cuprinde ochii, gura, nasul, pieptul, sânii, abdomenul, organele genitale etc. este cel mai vulnerabil element al corpului, sensibil la plăcere sau dezgust. Când omul se află într-o situație sau o conversație neplăcuta în care cineva îl poate răni sau supăra, inconștient își va întoarce trunchiul într-o altă direcție sau se va îndepărta, deoarece sistemul limbic simte nevoia de a-l proteja. În timpul unei chestionări oficiale, mincinoșii au tendința de a se gârbovi sau de a adopta poziția fetală (își ridică genunchii la piept și se ghemuiesc în poziție fetală pentru a face față stresului). Un alt indiciu că anchetatorul a atins un punct sensibil poate fi faptul că interogatul se îndoaie (se apleacă înainte din mijloc) cu brațele adunate peste abdomen (Navarro, 2012, 226).

În situațiile în care distanțarea este imposibilă sau inacceptabilă din punct de vedere social, omul își va proteja trunchiul printr-un “scut”. Scutul poate lua forma brațelor folosite pe post de bariere, a hainelor (spre exemplu, bărbații, deseori, își încheie sacoul când se află într-o situație neplăcută) ori a obiectelor din apropiere (cărți, caiete, pernă, poșetă, rucsac etc.). Ȋn general, femeile își acoperă mai des trunchiul decât bărbații ca semn al nesiguranței, precauției, nervozității, frustrării ori stânjenelii. Bărbații folosesc modalități mai discrete pentru a-și acoperi trunchiul: se joacă cu ceasul ori cu butonii în dreptul pieptului, își aranjează manșeta sau nodul de la cravată mai mult timp decât ar fi normal, pentru că în acest fel brațele le pot acoperi gâtul și pieptul. Încrucișarea brațelor la nivelul pieptului este o postură confortabilă pentru foarte mulți oameni. Este foarte important să cunoaștem posturile de bază ale unei persoane. Un indiciu al disconfortului este atunci când persoana își încrucișează brusc brațele și își strânge din ce în ce mai tare mâinile, iar pe măsură ce tensiunea dispare își desface treptat brațele. De asemenea, încrucișarea brațelor pe motiv de înfrigurare (deși temperatura camerei este confortabilă) este un alt indiciu al nervozității, stresului și disconfortului. Când suntem stresați, sistemul limbic implică diverse sisteme ale corpului pentru a-și pregăti reacția de supraviețuire – încremenire, fugă sau luptă (Navarro, 2008, 105). Un efect al acestei comenzi este senzația de frig. Când ne simțim stresați, amenințați sau anxioși sângele oxigenează preponderent mușchii mai mari, îndepărtându-se de piele (Navarro, 2012, 228). Trimiterea sângelui – principala sursă de încălzire a corpului, în profunzimea mușchilor determină scăderea temperaturii la suprafața corpului și chiar pierderea culorii normale a pielii.

Un alt semn al disconfortului este mărirea ritmului respirator. Dacă sistemul limbic este activat și se implică într-una dintre reacții – încremenire, fugă, luptă, corpul încearcă să-și asigure un aport cât mai mare de oxigen, fie printr-o respirație profundă, fie prin una sacadată. La exterior se va putea observa pipetul cum se ridică și se coboară rapid.

La polul opus evitării frontale se află ceea ce Navarro a denumit “expunerea frontală” – un gest făcut față de persoanele sau lucrurile pe care le agreem. Le arătăm că nu avem rețineri și adoptând această postură prin reciprocitate, dovedim armonie socială. Ne îndreptăm trunchiul spre aceste persoane și înlăturăm orice barieră atunci când ne provoacă un sentiment plăcut. Spre exemplu o mamă al cărei copil aleargă spre ea s-o îmbrățișeze va lăsa deoparte totul și-și va deschide brațele pentru a-l primi la pieptul ei.

“Umflarea pieptului” se produce atunci când individul încearcă să obțină dominația teritorială. De asemenea într-o discuție în contradictoriu, putem observa gestul de “dezvlire a trupului”

“Ridicarea umerilor” poate oferi indicii despre sinceritatea sau falsitatea unui răspuns. Un răspuns onest determină ridicarea ambilor umeri simultan: ignoranța onestă de tipul “Nu știu!”, care este pânlă la urmă un gest de “sfidare a gravitației” și arată faptul că persoana se simte în largul ei și are încredere în propriile acțiuni. Dacă umerii sunt ridicați șovăitor și alternant poate fi un semn de ezitare, îndoială, insecuritate, îngrijorare, nesiguranță. Nu există susținere din partea sistemului limbic pentru ceea ce spune, deci este o mare probabilitatea ca afirmația să fie evazivă sau mincinoasă.

Un alt gest de neîncredere este comportamentul de “broască țestoasă”, când umerii se ridică treptat atât de mult înspre urechi încât este acoperit complet. Cel care realizează acest gest, încercând să-și acopere capul asemeni unei țestoase denotă stânjeneală, lipsă de încredere, slăbiciune.

Stresul poate fi observat prin acțiunea de “frecare a umerilor”. Spre exemplu, o persoană interogată, aflată în stare de stres, va ridica un braț peste piept (gest de acoperire a trunchiului) și-și va apăsa cu mâna umărul opus, după care va coborî încet mâna în lungul claviculei spre piept. Mâna poate rămâne apăsată pe zona pieptului, sau poate repeta mișcarea.

Limbajul brațelor

În descifrarea limbajului corpului, brațelor – considerate de către Navarro “transmițătoarele emoțiilor” – nu li se acordă suficientă atenție, aceasta concentrându-se mai mult asupra feței și mâinilor.

Agile, cu o formă care favorizează mișcarea – au rolul de a ne proteja, oferă o primă reacție formidabilă la orice amenințare din exterior și ne ajută să supraviețuim. Vom ridica brațele în apărarea noastră dacă sesizăm faptul că un potențial pericol se îndreaptă spre noi. Poate nu va fi întotdeauna de ajuns acest gest pentru a ne proteja, iar creierul rațional realizează acest lucru, însă sistemul limbic determină această reacția ca urmare a nevoii de supraviețuire.

Brațele pot comunica o multitudine de mesaje de la forme de salut, la stări de spirit (fericire, dor, respingere) și chiar la gesturi obscene – caracteristice unor anumite culturi. Un indicator important al sentimentelor și atitudinilor noastre îl reprezintă măsura în care ne mișcăm brațele. Ca amplitudine, mișcările pot varia de la cele mai atenuate până la cele mai expansive. Cunoscând comportamentul de bază specific unei anumite persoane putem descifra dispozițiile și sentimentele acesteia cu ajutorul următoarelor indicii:

“Brațele care sfidează gravitația” sunt brațele care se mișcă liber, în voie, fără efort, gesticulează, îmbrățișează, arată, țin și ridică obiecte, se agită și fac semne cu mâna. Aceste tipuri de indicii corelate cu gravitația transmit limpede emoțiile noastre și arată cu precizie momentul în care apare un stimul. Când oamenii își ridică brațele deasupra capului, sfidând gravitația comunică un sentiment pozitiv, comunică faptul că sunt cu adevărat veseli, fericiți, plini de energie. De asemenea, dacă o persoană își leagănă amplu brațele în timp ce merge este un indiciu al încrederii de sine și al unei stări de bine.

“Gesturile de afecțiune ale brațelor” comunică sentimente pozitive, călduroase, apreciere, simpatie, bunăvoință, dragoste, prietenie. Acestea iau de obicei forma îmbrățișărilor al căror efect este foarte puternic și eficient. Desigur, în funcție de conjuncturi există momente în care o îmbrățișare nu este adecvată și va fi privită ca o invadare a spațiului personal. De asemenea, când o persoană nu ne place atât de mult, îi arătăm faptul că nu este bine-venită prin brațele noastre care nu se vor deschide complet spre îmbrățișare. Brațele se vor întinde doar de la coate, în rest vor fi ținute aproape de corp. Un alt gest de transmitere a bunelor intenții îl reprezintă expunerea părții interioare a brațului și chiar cu palmele vizibile. Acest comportament apare de obicei când două persoane fac cunoștință.

“Retragerea brațelor” comunică un sentiment negativ de supărare, necaz, neplăcere, teamă, disconfort. Arată o reținere de la acțiune, spre deosebire de întinderea brațelor care ar putea însemna o încercare de a-l lovi pe celălalt. Brațele retrase protejează corpul și evidențiază o postură lipistă de provocare. Însă, brațele nu protejează numai obiectele importante. Protejează și lucrurile care nu dorim să fie observate. Mișcarea brațelor se reduce pentru a putea fi cât mai puțin sesizabil.

Deseori, apare gestul de împletire a brațelor,(Fig.) ca și o barieră de protecție, ca un mencanism de blocare pentru a ne proteja sau distanța de un anumit lucru, născut din nevoie de retragere, de refugiu, însă în funcție de context poate dobândi mai multe interpretări. Postura în care brațele sunt împletite deasupra pieptului este una foarte comodă pentru multe persoane. Această postură atrage atenția asupra unor posibile modificări survenite în interiorul persoanei, când știm că nu este un comportament de bază sau când apare, spre exemplu în timpul unei discuții, ca o schimbare bruscă a comportamentului de până atunci. Acest gest obținut prin încrucișarea brațelor denotă nevoia omului de “a se ascunde” de o situație nefavorabilă, de un eventual pericol/eventuală amenințare și o atitudine defensivă. Atunci când brațele aflate în această poziție se încordează, înseamnă ca atitudinea persoanei în cauză este ostilă și este posibil să se pregătească de un oarecare atac. Apucarea strânsă (uneori atât de strâns încât pot apărea dereglări ale circulației, iar degetele și încheieturile lor se albesc) a brațelor superioare cu ambele mâini, într-o poziție încordată care împiedică încercarea de desfacere a brațelor și de expunere a trupului, reflectă o atitudine dominată, subjugată, negativă. Poate fi întâlnită atât la cei aflați în sălile de așteptare ale doctorilor, cât și la persoanele aflate într-o poziție înaltă pentru a nu-și trăda starea de nervozitate. Uneori, când acest gest devine prea evident și arată celorlalți faptul că ne temem, avem tendința de a-l înlocui cu o versiune mai subtilă. Astfel, încrucișăm doar parțial brațul – “unul din brațe este așezat de-a curmezișul trupului, atingând sau prinzând celălalt braț, formând o barieră de protecție”. Gestul poate fi întâlnit în cazul persoanelor care se simt străine în cadrul unei întâlniri și în cazul persoanelor nesigure în forțele proprii. O altă versiune subtilă a acestui tip de gest este apucarea unei mâini cu cealaltă mână – “a da mâna cu sine însuși” (Fig.)(Pease, 1997, 103).

Persoanele expuse în permanență privirii celorlalți (politicieni, prezentatori de televiziune, comercianți), dobândesc un oarecare rafinament de-a lungul timpului și utilizează gesturi mascate de încrucișare a brațelor (Fig.)pentru a ascunde lipsa de încredere și nervozitatea. Persoana în cauza își așează un braț de-a curmezișul trupului și apucă sau atinge cu mâna poșeta, butonul de manșetă, ceasul, brățara sau un alt obiect de pe celălalt braț ori din apropierea lui. La femei, gestul este mai puțin vizibil deoarece pot folosi diferite obiecte personale (poșetă, portofel etc.) pentru a “masca” bariera de protecție.

Încrucișarea brațelor la spate (figura) reprezintă o postură ce denotă superioritatea, dar și faptul că persoana respectivă nu vrea să aibă de a face cu altcineva sau să fie atinsă, cu excepția cazului în care o persoană studiază un tablou într-un muzeu; în acest caz, comportamentul trebuie interpretat ca și o postură gânditoare. Ducerea brațelor la spate, numită și postura “regală” evidențiază nevoia omului de distanțare, de izolare.

Din categoria comportamentelor teritoriale, gestul “mâinilor în șolduri” – “brațele descriu o formă de V, cu mâinile plasate pe șolduri și degetele mari îndreptate către spate” (Figura) este utilizat, de obicei, pentru a exprima o atitudine autoritară și pentru impunerea dominației. Impactul vizual este extrem de puternic. Acest gest este recomandat mai ales femeilor care sunt la începutul activității profesionale pentru a demonstra că nu se lasă intimidate, că sunt încrezătoare. Varianta acestui gest în care degetele mari sunt orientate în față și coatele depărtate de trunchi (Figura) este o postură ce desemnează curiozitate dar pozează într-o notă dominantă și preocupată. Persoana în cauză dorește să afle un anumit lucru care o îngrijorează.

Pe lângă faptul că brațele ne ajută să decodificăm intențiile și sentimentele celor din jurul nostru, reprezintă și un mijloc excelent de a intra în contact cu cineva. O mică atingere este o manieră sigură și eficientă de a iniția contactul uman. Acest gest transmite faptul că intențiile noastre sunt bune și că suntem interesați de celălalt…. Continuare “atingere”

Limbajul mâinilor și degetelor

Mâinile omului – cele mai complicate membre ale organismului, sunt adaptate atât prin structura lor cât și prin funcțiile pe care le îndeplinesc, complexei activități umane. Aproape la fel de expresive precum fața, mâinile reflectă nuanțe extrem de subtile ale creierului, în al cărui control se află, fie el conștient ori inconștient.

Prin mișcările delicate, mâna definește ființa umană, mai mult decât celelalte domenii senzoriale și procură o varietate de noțiuni despre caracterul individual. Oamenii își pot comunica gândurile și ideile mult mai eficient atunci când se ajută și de mâini, iar ceilalți reacționează pozitiv la astfel de gesturi. Fiziologia a stabilit faptul că mușchii mâinilor reflectă emoțiile trăite de o persoană. Gesturile realizate cu ajutorul mâinii cumulează gesturile făcute cu ajutorul palmelor, gesturile făcute cu degetele și gesturile făcute cu pumnii.

Mâinile reprezintă o adevărată sursă de semnificații nonverbale, deoarece creierul are o tendință naturală de a-și focaliza atenția asupra mâinilor și ochilor, iar ca parte componentă a procesului de comunicare este dependent de informațiile transmise cu ajutorul mâinilor. Încă din cele mai vechi timpuri, omul, obligat de instinctul de supraviețuire, a observat rapid mâinile celorlalți pentru a vedea dacă transmit o poziție pașnică sau o amenințare (armă, poziție de luptă). Drept urmare, modul în care ne folosim mâinile pentru a ne contura mai bine gândurile și sentimentele joacă un rol esențial în cadrul relațiilor interpersonale, pentru ca mișcările acestora au un impact deosebit asupra celorlalți.

“Credibilitatea, onestitatea, franchețea, puterea de convingere a mâinilor” a fost asociată de-a lungul timpului cu gestul palmei deschise, iar indiciile sincerității le putem descoperi prin observarea modului în care cineva își etalează palmele. În timpul unei destăinuiri sincere, omul își etalează integral sau parțial palmele în față celuilalt. Jurămintele sunt rostite cu palma pe inimă, iar mărturia la judecătorie se depune cu palma dreaptă deschisă și ridicată spre membrii completului de judecată. Majorității oamenilor le este greu să mintă cu palmele deschise, iar folosirea mâinilor în comunicare îi poate determina pe ceilalți să își înăbușe dorința de a utiliza informații false și de a ne induce în eroare.

“Ȋncrederea în sine” este arătată prin anumite posturi pe care persoana le adoptă atunci când se simte bine într-o situație, se simte în siguranță, iar gradul de confort al creierului este ridicat.

Unirea vârfurilor degetelor într-o structură ce seamănă cu turla unei biserici reprezintă un gest ce denotă o puternică încredere a persoanei care-l realizează în poziția în care se află ori în ceea ce gândește. (Fig.).

Ridicarea degetelor mari poate semnala atât o încredere crescută cât și un statut social înalt, o poziție socială importantă. Dacă ridicarea se face concomitent (Fig.), de obicei ca răspuns la prezentarea unor proiecte, lucrări, obiecte, puncte de vedere etc., denotă încredere și apreciere pentru respectiva prezentare. Practic, ridicarea degetului mare face parte din categoria gesturilor de “sfidare a gravității”. Deseori, degetul mare poate fi observat ieșind din buzunar ca un semn de exhibare a încrederii de sine.

“Ȋncrederea scăzută și stresul” sunt simbolizate prin gesturile opuse celor prezentate până acum și sunt însoțite de un disconfort al creierului și de insecuritate ce induc gânduri și sentimente negative.

Atunci când degetele mari sunt ținute în buzunar, iar restul degetelor sunt lăsate afară (Fig.) persoana nu este sigură pe capacitățile sale, are un statut social modest.

Încremenirea mâinilor este o reacție a sistemului limbic întâlnită foarte des la mincinoși. În timpul conversației, brațele unei persoane își reduc mișcările foarte mult atunci când spune o minciună pentru a nu atrage atenția asupra sa.

Frângerea mâinilor (Fig.) sau împletirea degetelor, poate apărea ca reacție la un eveniment, un comentariu sau o schimbare survenită în mediu. Face parte din categoria gesturilor de calmare.

Frecarea mâinilor indică de obicei un stres moderat, o stare de îndoială. Pe măsură ce această stare se accentuează, mângâierea ușoară a palmelor va deveni mai apăsată urmând mai apoi ca persoana să-și împreuneze degetele (Fig.).

Atingerea gâtului. Când mâinile ajung în regiunea gâtului în timpul unei conversații, poate fi un semn al încrederii scăzute ori un gest de calmare, de eliberare de stres. Practic, acest gest este un indicator universal al faptului că omul în cauză se confruntă cu o situație amenințatoare, neliniștitoare, inacceptabilă etc.

“Dominația” se poate observa prin “marcarea organelor genitale” (Fig.). Uneori bărbații, în mod inconștient, își introduc degetele mari în interiorul beteliei pantalonilor, de o parte și de alta a fermoarului, fie pentru a-și ridica pantalonii, sau chiar lăsându-le pe loc, în timp ce restul degetelor coboară în jos, ca și cum ar marca organele genitale.

Limbajul feței

Fața noastră este cea care ne identifică în mod unic în relațiile interumane. Oamenii pot afișa aproximativ 10.000 de expresiile faciale diferite datorită mușchilor care controlează cu finețe ochii, fruntea, nasul, obrajii, gura și buzele. Această mobilitate conferă expresiilor faciale calitatea de a fi indicii oneste și foarte eficiente, atunci când nu se intervine conștient în modificarea lor. Suntem educați de către părinți, încă de la vârste fragede “să nu ne strâmbăm” atunci când nu ne place un anumit lucru sau să zâmbim chiar dacă vedem o persoană respingătoare și astfel, perpetuând comportamentele de acest gen, devenim experți în tăinuirea propriilor gânduri și sentimente, mințind prin intermediul feței. Adevăratele sentimente rezultă din combinațiile de gesturi, care includ atât indiciile faciale cât și indiciile corporale.

Mimica reprezintă modificări ale fizionomiei, expresii ale feței care constituie adesea discursuri în sine. Aceasta are capacitatea de a înlocui verbalul, de a întări o afirmație, de a sublinia o declarație ori de a puncta discursul. Mimica servește drept limbaj universal oriunde în lume și are funcția de a facilita comunicarea între oamenii care nu vorbesc aceeași limbă. Fericirea, tristețea, bucuria, ura, frica, dezgustul, furia, încordarea, interesul și rușinea sunt expresii faciale recunoscute universal pe care știm să le folosim cu toții, știm să le interpretăm, dar niciodată nu am fost învățați despre cum să le generăm.

Pentru a afla ce se întâmplă cu adevărat în mintea unui om, ce simte și ce intenționează să facă este necesară evaluarea în context a indiciilor nonverbale generate de față și compararea lor cu alte semnale ale corpului.