Limbajul Si Comunicarea Interetnica

Limbajul și comunicarea interetnică. Studiu de caz:

Comunicarea româno-polonă

Cuprins

Introducere

Capitolul 1

1. Elemente ale comunicării interetnice

1.1 Conceptul de comunicare interetnică

1.2 Elemente socio-culturale

Capitolul II

2. Limbajele comunicării interetnice

2.1 Limbajul verbal – caracteristici și funcții

2.2 Limbajul non-verbal – caracteristici și funcții

Capitolul III. Studiu de caz. Comunicarea româno-polonă

3.1 Prezentare generală a comunității poloneze din România

3.2 Particularități din viața minorității poloneze

3.3 Atitudinea față de minoritatea polonă

3.4 Metode și tehnici de optimizare a comunicării româno-polonă

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lucrarea de față iși propune să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în legătura cu limbajul și comunicarea interetnică, cu aplicație asupra comunicării româno-polone. Rolul acestei lucrări este de a evidenția principalele aspecte teoretice referitoare la comunicare, dar și principalele probleme de comunicare apărute între români și minoritatea poloneză din România.

Comunicarea reprezintă un proces de interacțiune între persoane, grupuri, ca relație mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul comunicării oamenii reușesc să-și transmită cunoștințe, atitudini, idei, interese. Comunicarea nu este doar un atribut uman, deoarece putem observa că și alte ființe comunică, categoric prin forme specifice.

O comunicare eficientă interetnică necesită alegerea unui limbaj adecvat construirii și transmiterii mesajului, în funcție de obiectul vizat, de identitatea emițătorului și receptorului. Mesajul trebuie să fie pertinent, să răspundă așteptărilor informaționale ale receptorului, iar limbajul verbal sau non-verbal pentru a fi recunoscut trebuie să conțină simboluri comune experienței comunicative a locutorilor și adaptat situației particulare de comunicare.

Primul capitol al acestei lucrări abordează aspectele teoretice cu privire la conceptual de comunicare interetnică și elementele socio-culturale referitoare la minoritatea poloneză din România.

În capitolul al II-lea sunt prezentate caracteristicile și funcțiile limbajului verbal, dar și caracteristicile și funcțiile limbajului non-verbal. În procesul comunicării verbale, emițătorul comunică o succesiune de indici, pe lângă informația transmisă direct, indici ce nu au legătură cu conținutul mesajului inițial. Vocea unui interlocutor poate informa asupra stării de sănătate, a originii sociale sau geografice, a stării de spirit din acel moment. În schimb, comunicarea non-verbală accentuează, contrazice, completează, repetă și de multe ori chiar înlocuiește comunicarea verbală.

Capitolul al III-lea se constituie într-un studiu de caz intitulat Comunicarea româno-polonă. În prima parte a acestui capitol am discutat despre istoricul comunității poloneze din România. Cum orice comunitate are propriile sale tradiții și caracteristici, în continuare am evidențiat câteva aspecte cu privire la cultura poloneză (sărbători și alimentație). Apoi, am realizat o scurtă analiză a atitudinii românilor față de minoritatea poloneză. Am constatat faptul că relația dintre români și poloni a fost una pașnică, fără situații conflictuale ieșite din tipar. În încheierea acestui capitol, am evidențiat principalele metode și tehnici de optimizare a comunicării româno-polone. O măsură de ajutor pe care românii o pot acorda minorității poloneze este aceea de sporire a eforturilor de conservare a limbii, tradițiilor și culturii poloneze. De asemenea, minoritatea poloneză are nevoie și de ajutorul guvernanților pentru a fi cât mai ușor integrați în societatea românească. Alte metode de optimizare a comunicării româno-polone re referă la conceperea de programe și proiecte de durată, multisectoriale și de profunzime, care să susțină și să faciliteze pătrunderea interculturalității, în special în școlile multietnice, la organizarea de grupuri de lucru și de evenimente de diseminare a practicilor pozitive aplicate de alte organizații în domeniul promovării interculturalității

Capitolul 1

Elemente ale comunicării interetnice

1.1 Conceptul de comunicare interetnică

Încercând să justifice aceleași fenomene, științele comunicării împrumută de la o varietate de alte discipline principiile epistemologice aflate la baza abordării comunicării intergrupuri. După Sarbaugh (1988), cultura corespunde ansamblului de practici sociale ce caracterizează un anume grup. Dacă se ține cont de faptul că orice individ aparține mai multor grupuri (uneori familia, alteori prietenii, alteori națiunea) care nu sunt delimitate clar de grupurile celorlalți, atunci orice întâlnire între doi indivizi implică un grad de mai mare sau mai mică interculturalitate. Sarbaugh (1987) afirma că gradul de interculturalitate depinde de patru factori principali:

1) Concepția despre lume corespunde ansamblului convingerilor despre natura și scopul vieții și al relației cu universul. Dupa Hofstede (1980), de pildă, culturile se diferențiază în funcție de patru dimensiuni: individualistă/colectivistă, masculinitate/feminitate, distanțarea de putere și evitarea incertitudinii.

2) Normele asociate convingerilor și comportamentului public definesc ceea ce înseamnă o persoană "bună" într-un context specific. Ele răspund la întrebările despre ceea ce trebuie sau ar trebui să facem și ceea ce nu trebuie sau nu ar trebui să facem.

3) Codurile corespund ansamblului de sisteme de comunicare verbală și non-verbală adoptată de un grup. Hall (1976) propune o distincție între codurile de context superior care se bazează pe o împărtașire prealabilă și impliciă a culturii de către interlocutori, și codurile de context inferior, a căror informație este cuprinsă în mare parte în mesaje. Limbajul informatic ar fi un exemplu de coduri de context inferior, în timp ce schimburile verbale dintre soți sau prieteni buni s-ar baza mai curând pe coduri de context superior.

4) Relațiile și intențiile percepute sunt definite, la nivelul unei întâlniri particulare, ca relația de putere între participanți și scopul, împărtășit sau nu, al interacțiunii.

Așadar, utilizând acesti factori, se poate trasa un continuum al gradului de interculturalitate unde ar fi posibil sa fie localizate toate interacțiunile, de la mai puțin (de exemplu, doi gemeni unilingvi, amuzându-se impreună) la mai mult interculturale (de exemplu, un patron japonez și un angajat latino-american, ambii bilingvi, în cadrul unei întâlniri oficiale). În aceeași ordine de idei, Gudykunst & Kim (1992) împrumută de la Simmel (1950) conceptul de "străin" pentru a defini comunicarea cu un interlocutor necunoscut. Ei propun ca gradul de "străinatate" să varieze în funcție de similaritatea față de cultura-gazdă. Fiindcă definiția culturii înglobează apartenența la orice grup, această conceptualizare le permite autorilor să descrie orice interacțiune.

Abordarea științelor comunicării renunță, deci, într-o oarecare măsură, la conceptele dichotomiei in-group/out-group definite obiectiv ca elemente fundamentale în explicarea raporturilor intergrupuri. Ea le înlocuiește cu un continuum de interculturalitate permițând ca, în aceeași perspectivă, să fie cuprinsă atât comunicarea intragrup cât și cea intergrupuri. Conceptele paralele de competență în comunicarea interpersonală și de competență în comunicarea interculturala dau rezultate similare: orice teorie interpersonală bună care trebuie să explice și comunicarea interculturală (Milhouse, 1993). Această temă a fost analizată din trei perspective de cercetare axate pe comportament, cunoaștere și, respectiv, identitate.

Dată fiind practica curentă în țările Europei de Est, și în mod deosebit în România, de a distinge între cetățenie și naționalități, la nivelul național și local, ni s-a părut util să atragem atenția cititorilor nu doar asupra conotațiilor esențialiste ce ar putea fi asociate recurgerii la termenul de etnie, aplicat unor grupuri lingvistice și culturale distincte într-un stat-națiune în secolul XXI. Pentru evitarea oricărei confuzii și pentru a rămâne într-o perspectivă antropologică, preferăm să recurgem la termenii de cultură și la relații interculturale decât la relații interetnice atunci când descriem relațiile între diferitele grupuri de populație, cetățeni ai României, chiar dacă și cultura, ca entitate dată, a fost și ea contestată de către anti-esențialiști.

Totuși, această primă distincție între etnie și cultură nu ne permite să evităm o a doua distincție, stabilită de legislația și de politica din România, și anume: distincția între o majoritate, niciodată numită ca atare, românii, și ceilalți cetățeni numiți minorități. Cele două criterii se conjugă deci pentru a da termenul de minoritate etnică, cu nimic mai satisfăcător, deoarece el este de două ori exclusiv. Problema aferentă acestei terminologii, politic corecte în sensul primar al termenului, adică conforme uzanțelor politice actuale, este legată de faptul că ea subliniază de la început un raport de forță între cei mai numeroși și cei mai puțin numeroși, trecând sub tăcere statutul istoric și diversitatea minorităților în cauză. Dată fiind istoria constituirii României ca stat național, aceste apelative riscă astfel să creeze mai multă confuzie și frustrări decât să le rezolve. Dacă ținem cont, între altele, de noțiunea de minoritate, așa cum este ea cel mai frecvent utilizată în Europa occidentală, în contextul imigrației, opunând noii veniți cetățenilor mai vechi, ceea ce nu este deloc cazul României, sau utilizarea sa în America de Nord și în Australia, cuvântul își pierde sensul. Kymlicka (1995) a evidențiat confuzia provocată deseori de termenul « multicultural » și propune distingerea a două forme de pluralism în cadrul statului-națiune. Am avea astfel de-a face cu state multinaționale, adică state ce găzduiesc minorități istorice, pe care le numește « naționale », și cu state poli-etnice, adică cele ce conțin comunități de imigranți mai recente ce nu au participat la construcția națiunii. El semnalează între altele că cele două caracteristici pot foarte bine coexista în cadrul aceleiași națiuni. O soluție ar fi deci adoptarea acestei terminologii ce distinge minorități etnice și minorități naționale și, în cazul României, reținerea celor din urmă. Nici această soluție nu este însă mai satisfăcătoare, datorită conotației termenului de minoritate care, după cum am spus, induce din start un raport de putere între grupurile în cauză. Ar trebui deci să recurgem mai degrabă la termenul « multicultural » ce are avantajul, din punct de vedere semantic cel puțin, de a rămâne neutru ? Se întâmplă însă că în dezbaterea asupra prezenței și coexistenței mai multor culturi în cadrul politic al națiunii, termenul « multicultural » să fie asociat cu ceea ce a devenit « multiculturalismul ». Acesta din urmă face de acum referință la reflecții politice precise, cărora nu li se poate ignora contextul socio-istoric particular. Este vorba în principal de multiculturalismul nord-american așa cum este el practicat, revendicat și discutat în Statele Unite, în Canada și în Australia de aproximativ treizeci de ani, în opoziție cu vechiul și tradiționalul mono-culturalism bine cunoscut sub numele de « melting-pot ». Or istoria și tradiția politică nord-americană ne interzic aplicarea unui astfel de « model » multiculturalist în Europa central-orientală fără a i se fi demonstrat în prealabil pertinența. Am menționat între altele că multiculturalismul (Kymlicka: 1995), împinge spre confuzie și că, în cazul Statelor Unite, el tinde să se intereseze doar de « poli-etnic » și să uite « multinaționalul », adică populațiile autohtone colonizate. Aceasta constituie un argument în plus pentru respingerea termenului.

Ar rămâne termenul « pluri-cultural » ce semnalează diferența fără a o cuantifica. Totuși, exceptând descrierile statistice ale populațiilor, acest termen nu permite abordarea relațiilor între comunități. Iată dîn Europa central-orientală fără a i se fi demonstrat în prealabil pertinența. Am menționat între altele că multiculturalismul (Kymlicka: 1995), împinge spre confuzie și că, în cazul Statelor Unite, el tinde să se intereseze doar de « poli-etnic » și să uite « multinaționalul », adică populațiile autohtone colonizate. Aceasta constituie un argument în plus pentru respingerea termenului.

Ar rămâne termenul « pluri-cultural » ce semnalează diferența fără a o cuantifica. Totuși, exceptând descrierile statistice ale populațiilor, acest termen nu permite abordarea relațiilor între comunități. Iată de ce i-am preferat termenul de « intercultural » ce lasă să se înțeleagă, nu doar prezența mai multor culturi sau « națiuni » în cadrul unui stat, ci și o anumită relație între entitățile culturale distincte. Cum unul dintre scopurile demersului nostru este tocmai aprofundarea și sistematizarea cercetărilor în domeniul relațiilor între comunitățile culturale din România, ni se pare legitim să recurgem la termenul de « intercultural » ceea ce ne permite simultan evitarea importării prea rapide – deși comode – a unor modele inadecvate, legate atât de analiză, cât și de practici.

Se cuvine subliniat aici că, dezbaterea asupra terminologiei nu a avut loc în manieră formală între partenerii proiectului și că nu am dorit impunerea unei terminologii celor ce au contribuit la cercetările cuprinse în acest volum. Este interesant în final de observat, în anchetele ce fac referire directă la aceste diferite « minorități », cum sunt percepute mai exact apartenențele la națiune și la « minoritate ». Este evident că această reflecție va trebui făcută în faza a doua a proiectului și că ea va putea reprezenta un câștig pentru cercetare. Trăim într-o lume traversată de conflicte interetnice și de crize identitare. Lucrul este atât de evident încât el nu mai trebuie demonstrat. Tragicele evenimente din 11 septembrie 2001 se încadrează în aceeași fenomenologie.

După prăbușirea sistemului mondial bipolar, omenirea trăiește în cadrul procesului globalizării efectele contradicției dintre integrarea politică pe baza solidarității de interese și dezintegrarea statală pe criterii identitare, dintre omogenizarea economică și pulverizarea culturală. Globalizarea modelului societății deschise și libere a facilitat contactul intim al unor culturi diferite. Încrucișarea lor a generat uneori fenomene periculoase precum crima organizatä, fundamentalismul religios sau terorismul. Ele pun astăzi în discuție întregul sistem de securitate și stabilitate al lumii. Fără a nega susbstratul lor economic și social, este totuși imposibil să nu observăm că motorul care pune în mișcare factorii de destabilizare amintiți este mai puțin foamea cât alienarea indusă de sentimentul implicării forțate în experiențe moral-culturale eșuate, precum și teama că acceptarea complicității cu protagoniștii unor asemenea experiențe nu va rămâne nesancționată. Sărăcia crează doar cadrul favorabil recrutării celor care formează armatele luptătoare sub diferite steaguri identitare. Aceste armate sunt finanțate, însă, din belșug, nu numai de strategii cinice ai politicilor de manipulare ci și de lideri carismatici care își asumă proiecte mesianice. Trebuie observat, de asemenea, că globalizarea a mai permis și accesul reprezentanților unor anumite comunități culturale la tehnologii pe care numai reprezentanții altor culturi le-au putut produce. Cultura este un mod specific de a crea. Aceasta este legată de o înțelegere particulară a lumii și a ordinii universale. Când o anumită cultură își însușește tehnologii pe care nu le-a creat și nici nu le-ar fi putut crea — potrivit logicii sale interne — atunci există riscul ca respectivele tehnologii să fie utilizate în scopuri diferite față de cele pentru care au fost create. (Într-adevăr, este dificil să credem că cei care au inventat avioanele cu reacție și care au construit zgârie-norii, și-ar fi închipuit că avioanele ar putea fi folosite pentru a demola zgârie-norii. Motivul pentru care tehnologia de vârf per se nu ar putea coexista cu terorismul care utilizează această tehnologie, este acela că nimeni nu ar putea fi de acord să trăiască într-o eră în care îmbarcarea într-un avion să reprezinte un pericol, construirea unui zgârie-nori un exercițiu riscant, iar progresul în chimie sau biologie o amenințare pentru aer sau pentru apă). Identificăm aici sursa unui mare pericol pentru stabilitatea lumii și desigur, pentru cea europeanä.

Traversăm în prezent o eră modernă în care se oferă mult. Cu toate acestea, multe grupuri culturale care, aparent, ar fi putut accede la promisiunile acestei ere noi, scăpând astfel de neregulile și eșecurile vechii ere, nu au făcut-o. De ce se întâmplă așa? Scuza clasică că neprogresarea și sărăcia au fost cauzate de forțele imperiale și de intențiile coloniale este insuficientă, dacă nu chiar nesatisfăcătoare. Răspunsul principal rezidă într-un set de valori culturale care sunt caracteristice diferitelor comunități umane.

Soluționarea problemei identitate europeană versus identitate național-statală constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea noii arhitecturi instituționale europene. Cu cât viziunea asupra Europei viitoare promovează o integrare mai profundă a actualelor state-națiune europene, cu atât mat mare este teama celor din urma în fața “pericolului” de a-și pierde identitatea. În ce constă, de fapt, această identitate și de ce ar fi o nenorocire atât de mare dispariția ei? Cum s-ar putea pierde identitatea națională și cum ar putea fi ea înlocuită de o identitate europeană? lată doar câteva întrebări care frământă astăzi conștiințele europenilor.

Individul își articulează propriul fond cultural și biografic și respectă fondurile culturale și biografice ale celor cu care intră în dialogul comun al societății globale. Comunicarea ideală se bazează pe o competență globală care reprezintă unitatea dintre „identificările globale, naționale și etnice”, ca rezultat al internalizării valorilor și principiilor etice, universal valabile. De cealaltă parte, poziția relativismului cultural se articulează pe un „eurocentrism fără prejudecăți” (Nieke, 2000:96) prin relativizarea modelelor de orientare, gândire, interpretare, fapt ce poate conduce spre mai multă toleranță în raporturile cu contextele străine. Ambele viziuni au însă un punct comun, și anume cultura, de care sunt legate elemente diferențiatoare de ordin etnic, național, religios și lingvistic.

În ceea ce privește relația dintre cultură și limbă, este foarte clar, că majoritatea teoriilor din domeniul lingvistic și al comunicării susțin că cele două nu ar trebui separate, „cele două sfere se intersectează”, cu atât mai mult în procesul didactic de predare/învățare a limbilor străine. Preocuparea cu dimensiunea culturală, implicată în învățarea limbilor străine, cunoaște însă accente diferite. Până în 1990 atenția s-a focalizat, ca urmare, în special, a influenței teoriei actelor de vorbire și a analizei discursului, pe aspectul sociolingvistic, în care predomină componenta lingvistică. Acest lucru a condus la o dezvoltare inegală a celor două componente. Pe de altă parte, legătura implicită dintre limbă și cultură, în viziunea ipotezei Sapir-Whorf, este combătută, considerându-se că, de exemplu limba engleză, ca limbă internațională/lingua franca poate fi învățată și fără coordonate culturale.

1.2 Elemente socio-culturale

Europa Orientală și cea Occidentală au izvoare culturale comune în literatura elină, religia iudaică și dreptul roman. Cele două jumătăți de continent sunt asemănătoare, au chiar același nume, însă sunt desparțite doar de două puncte cardinale, care le fac să fie atât de diferite. Culturile din aceste două jumătăți prezintă două povești diferite, dar foarte importante și interesante.

Europa Occidentală a luptat pentru crearea unei identități caracterizată prin pluralism politic, participare socială, respect al diversității, concurență liberă și loială, supremația legii și primordialitatea drepturilor omului. (Aceste valori sunt frecvent sintetizate ca find democrația pluralistă/participativă, statul de drept și drepturile omului, la care credem că trebuie adăugată și ceea ce am numi “democrația economică”, respectiv caracterul sacru al proprietății private și formarea liberă a prețurilor pe piață. Ele includ, evident, egalitatea șanselor și laicitatea statului.) În paralel cu aceste trăsături considerate a fi pozitive, Occidentul european a acumulat și vulnerabilități avându-și rădăcinile în modele comportamentale negative. Consumismul, egoismul și lipsa de flexibilitate a pieței muncii — consecutivă unui exces de protecție socială – sunt doar câteva dintre ele. La nivelul structurilor comunitare (instituțiile Uniunii Europene) li se adaugă birocratismul, lipsa de transparență și de sisteme de răspundere față de cetățean, precum și un anume deficit de legitimitate. Dincolo de toate acestea, statele Occidentului, chiar dacă mai sunt afectate de unele puseuri naționaliste, au părăsit într-o foarte mare măsură cultura independenței spre a trăi în cultura interdependenței. Pentru Răsăritul european, în schimb, independența statului națiune și caracterul absolut al suveranității sale rămân trăsături esențiale ale identității atât la nivelul elitei politice cât și la acela al mentalului popular.

Europa Centrală și Orientală este caracterizată, încă, prin insecuritate — existențială și cultural-identitară, individuală și colectivă, națională și internațională — și prin sărăcie. Adică exact ace1eași realități care au făcut din Europa Occidentală, la finele celui de al doilea război mondial, o adevărată “Uniune a Fricii” transformată apoi într-un proiect politic realizat prin mijloace economice – “Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului” – spre a deveni o “Uniune de Valori” întrupată în Uniunea Europeană de astăzi. Insecuritatea și disparitățile economico-sociale, dar și lipsa unei societăți civile dezvoltate și, mai ales, a unei clase de mijloc puternice, au imprimat popoarelor și statelor din jumatatea estică a continentului mentalități și atitudini circumscriind modele de viață cartacterizate printr-o combinație ciudată de individualism și colectivism, printr-o slăbiciune cronică a spiritului rațional și pozitiv.

Individualismul își are originile în experiența rezistenței pasive împotriva totalitarismului și explică o redusă participare socială, fiecare încercând să se “salveze” pe sine prin practicarea unui joc de sumă nulă. El nu a ajuns în faza spiritului de întreprindere și a excelenței competiționale, ci se manifestă prin energia consumată în acumularea primitivă de capital.

Colectivismul este o expresie inerțială a experienței sociale comuniste și se manifestă prin lipsa spiritului de inițiativă și teama asumării de riscuri, ca și prin tendința de a transfera întreaga răspundere și întreaga grije pentru rezolvarea problemelor comunității, către stat. Colectivismul este tot atât de departe de comunitarismul occidental și de solidaritatea socială, precum este și individualismul. El este responsabil pentru menținerea centralismului în admnistrație și modesta evoluție a principiului subsidiarității, precum și pentru ineficiența economică consecutivă unor cereri de protecție socială fără legătură cu productivitatea muncii. În fine, lacunele spiritului rațional și pozitiv face din Europa Centrală și Orientală locul unei religiozități necunonoscute astăzi în Occident (uneori chiar ordinea de stat este marcată de clericalism), al practicării unui naționalism de secol XIX — retoric în formă și retrograd în conținut – ca și al recurgerii la confruntare violentă ca formă de rezolvare a unor conflicte etnice (cultural-identitare) și religioase. Așa se face că pentru cetățenii țărilor respective încrederea în Biserică și Armată trece înaintea încrederii în instituțiile specifice democrației dintr-un stat laic. Iredentismul, războaiele religioase și gândirea soluțiilor la problemele politico-economice în termeni etnici — ca, de altfel, și celelalte trăsături evocate anterior – sunt parte a identității acestei bucăți de Europă (inclusiv cât privește statele din Grupul de la Vișegrad) ele fiind cu atât mai accentuate cu cât ne deplasăm mai la Est. De aici nu ar trebui, însă, să se ajungă la concluzia superiorității absolute a Europei occidentale. Aceasta, în primul rând, întrucât în materie de identitate este periculos a se judeca în termenii morali de “bine” și de “rău”, ori în cei, tot subiectivi, de “superior” și “inferior”, ci trebuie să se raționeze în context ontologic și pragmatic, fiind vorba despre opțiuni referitoare la modul de a exista și de adecvarea la provocările și oportunitățile oferite de mediul înconjurător. În al doilea rând, pentru că est europenii aduc în patrimoniul identitar comun atuuri certe deduse dintr-o istorie relativ mai vitregă, precum un nivel ridicat de adaptabilitate (flexibilitate), imaginație mai dezvoltată, un spirit de sacrificiu cu mult mai accentuat — consecință a obișnuinței cu lipsa de confort și a religiozității sporite -, un mai mare devotament pentru familie, o rată oarecum mai accentuată a natalității (importantă mai cu seamă în condițiile în care scăderea de populație în Occident va genera un tot mai acut deficit de forță de muncă educată susceptibil, în lipsa aportului est-european, a atrage migrație din spații culturale mai depărtate de standardele europene), o mai mare rezistență la efort și o disponibilitate sporită pentnu muncă, în special cea grea — chiar dacă travaliul lor nu este și foarte disciplinat.

Așa cum stau lucrurile în prezent, se poate afirma că “extinderea UE” despre care am putea vorbi și ca despre un “imperialism pozitiv occidental” – are un caracter pseudo sau cvasi globalizator — evident menținându-ne la scara continentului european. Aceasta întrucât Uniunea concepe integrarea europeană exclusiv ca pe un transfer al modelului său — aquis-ul comunitar — către țările Europei Centrale și Orientale. Dimpotrivă, mișcarea integratoare care se deplasează de la Est la Vest — “expansionismul dezordinii orientale” dispunând de o proteicitate similară migrațiunilor barbare care au dărâmat cu peste un mileniu în urmă Imperiul Roman de Apus — are un cert caracter globalizator. Într-adevăr ea tinde — chiar dacă lucrul nu este totdeauna conștient iar intenția, de cele mai multe ori, nu este declarată – spre o sinteză a modelului Occidental cu tradițiile, experiențele, valorile și abilitățile caracterizând viața europeană care a existat și continuă să existe în afara Uniunii Europene. Din perspectivă vestică procesul european este limitat la o extindere, ceea ce pune accentul pe aspectul cantitativ al problemei. Din perspectivă estică procesul vizează realizarea unei sinteze identitare ceea ce deplasează accentul pe latura calitativă, rezultatul final urmând a consacra schimbarea în toate componentele noii Uniuni.

Integrarea europeană (construcția unei Europe unite) nu este un exercițiu de fantezie ci o încercare vitală menită a oferi o securitate și stabilitate durabile pentru ambele jumătăți ale Europei. Principala cale spre stabilizarea securității este folosirea puterii pentru exportul propriului model de viață. Cu alte cuvinte este vorba despre construirea unei identități comune a “Marii Europe” bazate pe un set unic de valori și pe instituții compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental. Procesul european este, deci, o chestiune de putere și de cultură. Cine are puterea să transfere altora propria paradigmă cultural-identitară iși mărește puterea necesară spre consolidarea securității proprii. Privit din acest unghi de vedere aquis-ul comunitar este, în fapt, un aquis identitar.

Problema principală este aceea că în prezent UE nu are capacitatea nici de voință și nici de efort spre a-și impune modelul în afara frontierelor sale deși securitatea sa, într-o lume aflată în plin proces de globalizare, cere mai mult ca oricând o astfel de extindere. Capacitatea de voință ar implica renunțarea la confortul actual și la sentimentul de superioritate care caracterizează Europa Occidentală spre a face din integrarea europeană un proces preponderent politic menit să conducă spre o entitate continentală dotată cu o structură de instituții politice unitară. Capacitatea de efort se referă la mobilizarea resurselor economico-financiare apte a consolida unitatea politică prin echilibrarea dezvoltării sub-regionale în interiorul ei și prin lichidarea disparităților economico-sociale dintre națiunile europene care ar intra în componența Europei unite.

Nefiind, așadar, în măsură să conjuge securitatea prin integrare cu securitatea prin dezvoltare, UE va fi, inevitabil, în situția de a constata nu doar că nu-și poate consacra identitatea ca atare în jumătatea estică a continentului ci și că tăria defensivei sale împotriva invaziei cu care o amenință actuala “dezordine orientală` este depășită de forța de atracțe a standardelor sale de viață. Împinși de disperarea pe care insecuritatea și sărăcia prelungite și fără de perspective le-o alimentează, pe de o parte, și seduși de civilizația apuseană, pe de alta parte, europenii de est vor găsi, cu siguranță, energia spre a dărâma zidurile de apărare cu care acest Apus a înlocuit demolatul Zid at Benlinului. Din acest punct de vedere UE este cu mult mai îndreptățită să se gândească la “pericolul” ca identitatea sa să se modifice în urma acțiunii de extindere. În fapt nu va fi vorba despre o Uniune mai mare ci despre o altă Uniune. În discuție nu este extinderea UE ci unificarea Europei.

Pentru ca întâlnirea Vestului cu Estul și sinteza lor în cadrul procesului de integrare europeană să nu conducă la convulsii, la anarhie și instabilitate, sau pentru ca ele să nu genereze fenomene nocive de felul celor rezultate din încrucișarea culturii (identității) de clan cu cultura (identitatea) statului-națiune, în unele părți ale lumii și chiar în Europa (în Balcani — în special în Kosovo și Macedonia, în Sicilia, în Țara Bascilor, în Corsica, precum și în Orientul Apropiat și Asia Centrală), va fi nevoie ca viziunea asupra Europei unite de mâine să fie dezvoltată în comun de către toți europenii, deopotrivă din Apus și din Răsărit. UE nu poate fi unica responsabilă pentru derularea procesului european. Iar acest proces nu poate și nu trebuie să fie unul de transfer identitar ci unul de sinteză identitară. Impactul cultural al unificării Europei trebuie acceptat și asumat de toți participanții la proces. Pentru moment se pare că Europa Centrală și Orientală este mai dispusă la aceasta.

Capitolul II

2. Limbajele comunicării interetnice

2.1 Limbajul verbal – caracteristici și funcții

Ca în orice tip de comunicare, în comunicarea interculturală există două categorii de limbaje: verbale și nonverbale, care sunt utilizate cel mai adesea simultan sau alternativ. Adeseori, limbajele sau codurile nonverbale ale comunicării completează sau înlocuiesc pe cele verbale. La întrebarea cum și de ce folosim codul/limbajul verbal al comunicării, se poate răspunde prin enumerarea unei liste de efecte ale comunicării verbale:

1) prin limbaj ne putem îmbogăți adaptabilitatea la mediu;

2) prin limbaj putem stabili o ordine, o selecție în percepțiile și cunoștințele noastre;

3) putem să folosim limbajul pentru a ne ajuta să creăm, definim, redifinim și distingem categorii;

4) folosim limbajul pentru a eticheta categorii și a le comunica celorlalți agenți ai comunicării cu care interacționăm;

5) folosim limbajul pentru a crea un cod de înțelesuri/semnificații, cu care putem manipula simbolic seturi de categorii și concepte;

6) limbajul verbal facilitează și „economisește”, ajutându-ne să folosim cuvintele în locul entităților;

7) limbajul ne ajută să dezvoltăm și să comunicăm înțelesurile/semnificații conotative;

8) limbajul verbal ne ajută să gandim despre evenimente, chiar în absența lor și să comunicăm despre ele cu alții;

9) limbajul verbal este flexibil, deoarece se poate schimba în funcție de moment, perspectivă, trecerea timpului, etc.;

10) cu cât între o ființă umană și alta există mai multe puncte comune din punct de vedere verbal și mai puține simboluri, cu atât este mai mare succesul/eficiența interacțiunii comunicative;

11) folosim limbajul verbal pentru a descoperi și relaționa punctele comune ale conceptelor și înțelesurile care pot, la rândul lor, sa lărgească înțelegerea despre noi, alții și contextul comunicării.

Utilizarea într-o mai mică sau mai mare măsură a unuia sau altuia dintre aceste limbaje este diferită de la o cultură la alta și acest lucru poate constitui o dificultate în comunicarea interculturală.

În ceea ce privește rolul comunicării verbale, oamenii nu trăiesc numai în lumea obiectivă, ci și prin limba culturii lor, prin care se conceptualizează lumea înconjurătoare. Limbile diferă atât de mult prin gramatică și structură, încât două nu pot reprezenta aceeași realitate socială.

Principalele caracteristici ale limbajului verbal sunt : eficiența (un număr limitat de sunete se referă la mai multe obiecte și experiențe) și productivitatea (același grup de cuvinte poate fi folosit pentru a da înțelesuri diferite).

Limbajul uman are abilitatea de a comunica ceva care nu se află în mediul imediat, spre exemplu lucrurile care s-au petrecut în trecut sau se vor petrece în viitor, oferind astfel posibilitatea. Abilitatea de a gândi în termeni abstracți a ființelor este influențată de cultura lor. Imaginile despre Dumnezeu ca și exprimarea diferitelor emoții sunt specific „culturale”.

Necesitatea de a distinge în interiorul activității lingvistice între ceea ce este inerent și ceea ce este extrinsec limbajului, ne aduce în situația de a discuta despre funcția fundamentală a limbajului.

Potrivit Scolii de la Port-Royal, limba a fost inventată pentru a permite oamenilor să-și comunice gândurile, iar pentru aceasta vorbirea trebuia să reprezinte un tablou al gândirii, structurile gramaticale trebuiau să fie un fel de copie a structurilor intelectuale. Subordonarea funcției de reprezentare celei de comunicare a fost pusă sub semnul îndoielii de comparatiști. Aplicarea principiului economiei în comunicare provoacă de regulă eroziuni fonetice constante care pot face de nerecunoscut structurile gramaticale.

Așa se face că limbile “evoluate”, deși răspund din ce în ce mai bine nevoilor de comunicare, nu mai pot pretinde că dețin o adecvare maximă în raport cu structurile gândirii, pierzându-și funcția reprezentativă.

W.von Humbolt a susținut că reprezentarea a fost dintotdeauna funcția fundamentală a limbii în istoria umanității, ea nefiind un simplu instrument de comunicare, ci în primul rând expresia gândirii și a concepției despre lume a vorbitorilor.

Intelectul uman și-a construit limba încercând să-și alcătuiască o reprezentare a propriei lui imagini, “luându-se astfel în stăpânire printr-un act de reflexie devenit nu doar posibil ci necesar”. Limbile indo-europene au atins cu succes stadiul în care vorbirea reflectă gândirea, iar toate deteriorările fonetice la care au fost supuse în cursul evolutiei lor nu au cum să mai modifice această realitate. În sprijinul acestei idei Humbolt a încercat să releve funcția reprezentativă a unor fenomene aberante cum ar fi acordul gramatical, sau neregularitățile de conjugare și declinare, fenomene care în concepția sa, fac vizibil efortul unificator al intelectului.

K.Bühler a propus o analiza generală a comunicării care să o descrie ca un “act” ce exprimă condiția esențială a omului, și nu ca o simpla “acțiune” particulară. Comunicarea devenea în concepția sa o dramă cu trei personaje: lumea, locutorul și destinatarul. Din această perspectivă, orice enunț lingvistic este un semn triplu, iar actul de a semnifica este orientat în trei direcții:

· către conținutul comunicat (funcția de reprezentare)

· către destinatarul vizat de conținut (funcția de apel)

· către locutor (funcția de expresie).

Pe lînga cele trei elemente luate în calcul de Bühler, R. Jakobson a mai introdus în descrierea actului de comunicare codul lingvistic utilizat, mesajul transmis si contactul stabilit între interlocutori. Astfel, celor trei funcții li se adaugă următoarele:

· funcția metalingvistică (este centrată pe cod și vizează oferirea de explicații,

precizări asupra codului și utilizării lui)

· funcția poetică (în structura lui materială, enunțul are valoare intrinsecă și este considerat un scop în sine, ca o creație cu valențe valorice estetice și morale)

· funcția fatică (nu există comunicare în afara unui efort depus pentru stabilirea și menținerea contactului cu interlocutorul. Formule precum “alo”, “mă auziți?” folosite în comunicarea telefonică au rolul de atrage atenția sau de a verifica dacă interlocutorul ne ascultă).

Independent de reflecțiile lingviștilor, filosofii școlii din Oxford au ajuns la concluzii similare și chiar le-au depășit, în sensul că au integrat în acțiunea inerentă vorbirii o parte mult mai considerabilă a activității umane. Filosoful englez J.L. Austin, spre exemplu a ajuns la o primă concluzie potrivit căreia enunțurile pot fi performative și constative .

Enunțurile constative descriu un eveniment, fără pretenția de a modifica o stare de fapt, pe când cele performative, transformă realitatea. Neputând opune enunțurile constative celor performative, Austin a creat ulterior o teorie generală a actelor de limbaj (sau acte de vorbire), valabilă pentru toate tipurile de enunț. Astfel, atunci când locutorul enunță o frază oarecare el efectuează trei acte simultane:

· un act locutoriu care constă din articularea și combinarea de sunete, evocarea și combinarea sintactică a noțiunilor reprezentate de cuvinte;

· un act ilocutoriu, în măsura în care enunțarea frazei reprezintă prin ea însăși un anume act, cum ar fi actul de a promite sau de a ordona;

· un act perlocutoriu, în măsura în care enunțarea servește unor scopuri mai îndepărtate, pe care interlocutorul poate să nu le sesizeze deși cunoaște perfect limba (putem adresa cuiva o întrebare din dorința de a-l ajuta, încercând să-l punem în încurcătură sau pur și simplu pentru că dorim să-l facem să creadă că ținem la opinia lui).

Funcțiile limbajului verbal sunt multiple, dar două par să prevaleze pentru om: funcția de reprezentare adică de construcție a unor sensuri și cea de acțiune adică de comunicare.

2.2 Limbajul non-verbal – caracteristici și funcții

Comunicarea nonverbală este acea formă a comunicării în care transmiterea mesajului se realizează prin alte mijloace decât cuvântul. În mod voluntar sau involuntar, noi comunicăm ceva celorlalți și prin expresia feței, gesturi, privire, postură, gesticulație sau atingere.

Comunicarea nonverbală implică suma stimulilor (cu excepția celor verbali) prezenți în contextul unei situații de comunicare, generați de individ și care conțin un mesaj potențial.

Un astfel de sistem de comunicare nu impune anumite reguli stricte, iar receptorul poate descifra semnificațiile mesajului transmis. Astfel, limbajul „gesturilor” cum a mai fost denumită comunicarea nonverbală, a devenit astăzi un limbaj universal. Comunicarea nonverbală are loc „chiar prin simpla prezență, prin lucrurile din jur sau prin felul cum sunt alese și aranjate acestea fără ca persoana să dorească sau să-și dea seama”.

Caracteristicile comunicării nonverbale, în comparație cu cele ale comunicării verbale, sunt următoarele:

1. Structura – dacă limbajul vorbit folosește un număr limitat de sunete și reguli, prin care mesajul devine inteligibil receptorului, pentru comunicarea nonverbală nu există o ordine comportamentală fixă, respectiv reguli structurale propriu zise. Din acest motiv, semnalele nonverbale pot fi interpretate diferit, deci sunt echivoce.

2. Conținutul – pe cale verbală comunicăm cel mai bine ceea ce percepem și recunoaștem la alte persoane sau obiecte, cum le apreciem sau evaluăm. În schimb, comunicarea nonverbală este mai adecvată transmiterii de sentimente și atitudini față de ceilalți cu care interacționăm.

3. Durata – comunicarea verbală are un început și un sfârșit clar definite, ea putând fi întreruptă oricând. Durata unei comunicări verbale, durata pauzelor dintre mesaje, frecvență întreruperilor sau succesiunea în timp între vorbit și ascultat pot fi definite exact. În comunicarea nonverbală, lucrurile stau astfel: durata ei coincide cu durata percepției reciproce a comunicatorilor.

4. Controlul – exprimarea verbală poate fi controlată în mare măsură, deoarece comunicatorul poate decide ce vrea sa spună și poate prevedea urmările posibile ale afirmațiilor sale.

5. Eficiența – într-o conversație normală, doar o treime din sensuri sunt comunicate pe cale verbală și aproape două treimi pe cale nonverbală.

Septimiu Chelcea, profesor sociolog, a elaborat în România primul manual universitar de comunicare nonverbală, formulând cinci axiome ale comunicării nonverbale:

comunicarea nonverbală este filogenetică și etnogenetic primordială;

b) în relațiile interpersonale directe este imposibil să nu comunicăm nonverbal;

c) comunicarea nonverbală reprezintă un element în sistemul comunicării umane și trebuie analizată ca atare, nu independent de comunicarea verbală;

d) comunicarea nonverbală se realizează printr-un sistem de semne și semnale (discrete și analogice), de coduri și de canale de transmitere a informației și trebuie analizată integral, nu fiecare element separat;

e) în comunicarea nonverbală, semnificația semnelor transmise prin multiple canale trebuie stabilită în termenii posibilităților și în funcție de contextul socio-cultural concret.

Același autor este de părere că axiomele comunicării nonverbale trebuie interpretate în ansamblul axiomelor stabilite de către Școala de la Palo Alto, în scopul declarat de a fonda o știință a pragmaticii comunicării umane: este imposibil să nu comunicăm, orice comunicare prezintă două aspecte: conținut și relație / realizarea unei metacomunicări, natura relațiilor depinde de punctuația secvențelor de comunicare dintre parteneri, oamenii utilizează două modiri de comunicare: digital și analogic, schimbul de comunicare este simetric sau complementar.

R. P. Harrison a identificat patru tipuri de coduri care funcționează în comunicarea nonverbală:

a) coduri de execuție – mișcările corporale, expresiile faciale, privirea, atingerile și paralimbajul;

b) coduri spațio-temporale – utilizarea spațiului și a timpului;

c) coduri artefactuale – utilizarea materialelor și a obiectelor de la îmbrăcăminte la arhitectură;

d) coduri mediatoare – efecte speciale produse de interpunerea între emițător și receptor .

Studiul dedicat comunicării nonverbale are la bază două ipostaze:

orice mișcare transmite informații despre stările psihice și / sau fizice ale persoanei, dincolo de cultura în care aceasta se integrează; (sunt exceptate cazurile patologice) reflectă realitatea momentului;

abilitatea de a descifra semnificațiile mișcărilor este universal umană și se axează pe două resorturi: rolul comunicării nonverbale este adesea minimalizat și din totalul mesajelor emise de un individ, „7% sunt verbale – cuvinte, 38% sunt vocale – inflexiunea, tonalitatea vocii, iar 55% sunt mesaje nonverbale; cu alte cuvinte, în situația unei conversații, componenta verbală deține 35%, iar comunicarea nonverbală 65%”.

Michael Argzle (1975) precizează patru funcții ale comunicării nonverbale: exprimarea emoțiilor, transmiterea atitudinilor interpersonale (dominanță/supunere, plăcere/neplăcere etc.), prezentarea personalității, acompanierea vorbirii cu rol de feedback, pentru a atrage atenția etc.

În literatura română, Gheorghe-Ilie Fârte distinge șase funcții ale comunicării nonverbale: repetarea, substituirea, completarea, inducerea în eroare, reglarea, sublinierea. Ilustratorii au rolul de dublare a mesajului verbal prin repetare, mărind astfel șansele de înțelegere a acestuia. Substituirea presupune înlocuirea unui cuvânt sau a unei expresii verbale cu un gest au o combinație de gesture. Funcția de completare este evidentă atunci când cineva întâmpină dificultăți în folosirea codului verbal (de exemplu, discuția dintre două sau mai multe persoane care vorbesc limbi diferite).

Doina-Ștefana Săucan identifică aproximativ aceleași funcții: repetarea, substituirea, complementaritatea, accentuarea, reglarea, contrazicerea.

Irena Chiru aduce în discuție cinci funcții ale comunicării nonverbale:

De repetare – clarificarea a ceea ce am dorit să comunicăm;

De completare – relaționată cu repetarea;

De substituire – a ceea ce ar fi putut fi comunicat verbal;

De contradicție a mesajelor verbale – comunicarea prin gesturi care însoțesc vorbirea, dar care comunică mesaje care demonstrează contrariul a ceea ce dorim să înțeleagă interlocutorul;

De regularizare – ajută la o mai bună clarificare a situației.

Adriana Chiriacescu distinge șase funcții ale comunicării nonverbale :

Sublinierea / accentuarea

În momentul transmiterii unei informații, există și o stare emoțională care se manifestă fără voia persoanei sau pe care aceasta simte nevoia să o comunice. Informația poate fi pozitivă sau negativă, poate provoca plăcere sau tristețe etc.în aceste cazuri – de la zâmbet la actul prin care se bate cu pumnul în masă – există o multitudine de posibilități în care comunicarea nonverbală apare ca fiind eficientă. Astfel, un zâmbet larg și o expresie deschisă care însoțesc o afirmație pozitivă, pot face ca caeasta să fie mai convingătoare pentru interlocutor.

Contrazicerea

Unele persoane nu știu să-și exprime sau să-și transmită în mod adecvat emoțiile (în unele culturi exprimarea liberă a emoțiilor este interzisă) și se simt stingheriți atunci când trebuie să o facă. Astfel, exprimerea emoțiilor apare forțată, nesinceră și în neconcordanță cu ceea ce simte sau gândește cu adevărat.

Substituirea

Un număr foarte mare de cercetări în domeniu confirmă uzitarea mesajelor nonverbale într-o măsură mai mare decât cele verbale. Substitute precum vestimentația, obiectele personale (spații de lucru, mobilier, mașini etc.), gesturile, atitudinile, postura, limbajul trupului etc., pot transmite mesaje precise și importante, care nu mai necesită explicații verbale.

Complementaritatea

Această funcție are în vedere gesturile și limbajul corporal cu scopul de a completa sau preciza mesajul sau relațiile dintre interlocutori.

E) Ajustarea/reglarea

La nivelul comunicării există numeroase posibilități oferite de mesajele nonverbale pentru reglerea bunului mers al procesului. Astfel, este posibil ca prin nonverbal să se comunice unui partener când se dorește să se oprească din expunere pentru că și celălalt are ceva de spus. Aceste mesaje pot fi transmise printr-un gest ușor sau prin menținerea susținută a contactului vizual, prin consultarea frecventă a ceasului etc.

Repetarea

Are ca scop sublinierea / întărirea unui mesaj verbal, atrăgându-se atenția asupra conținutului său. Astfel, pe parcursul unei discutii, declarația de bună intenție a partenerului, făcută cu palmele larg deschise spre interlocutor, este un exemplu de manifestare a sincerității, care are ca scop câștigarea totală a încrederiii acestuia.

Aspecte ale limbajului corpului și al limbajului culorilor

Limbajul corpului

Pentru a realiza cât de important este limbajul corpului, ne putem reaminti de cei care exprimă povești întregi doar prin limbajul trupului, de exemplu ne putem aminti de filmele mute și de expresia feței lui Charlie Chaplin care face inutile cuvintele, sau ne putem pune întrebarea de ce atunci când avem de discutat ceva important evităm comunicarea prin telefon și preferăm comunicarea față în față.

Există și o explicație pentru toate aceste lucruri, comunicarea prin telefon blochează comunicarea prin intermediul limbajului corpului și în acest fel comunicarea se realizează incompletă, nesigură. Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feței, mișcarea corpului (gesturi), forma și poziția corpului, aspectul general și prin comunicarea tactilă.

Mimica reprezintă modul în care trăsăturile feței redau trăirile unei persoane: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschiși – mirare, surpriză; nas încrețit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesigurantă, ezitare, ascunderea unor informații. În timpul unui discurs, pentru a ajuta la câștigarea încrederii publicului, mimica nu trebuie să intre în contradicție cu cele spuse. Vorbitorii experimentați folosesc anumite trucuri care îi ajută în convingerea auditoriului. De exemplu, fără a spune în cuvinte că nu sunt de acord cu o idee, aceștia o susțin zâmbind ironic, creând o reacție de opoziție față de ceea ce spun.

Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime foarte multe lucruri, de la plăcere, bucurie, satisfacție, la promisiune, cinism, jenă. Este un element care ajută vorbitorul să atragă bunăvoința publicului, deoarece transmite prietenie, apropiere și siguranță. Din acest motiv este recomandabil ca în introducerea discursului, vorbitorul să zâmbească.

Zâmbetul, dacă e artificial, de regulă se mărginește la gură, nu ajunge până la ochi; dacă e depreciativ, semnul e că gura are colțurile trase puțin în jos. Zâmbetul sincer este larg, rotund, simetric, prinde contur încet și se stinge încet. Cel nesincer este strâmb, asimetric, prea lung sau se curmă prea brusc, iar cel nervos este prea scurt, se întrerupe brusc.

Râsul este expresia valabilă exclusiv oamenilor, fiind reacția limitată a unui comportament unic, care oglindeste trăirile interioare. Râsul eliberează tensiunile interne.

Charles Darwin aprecia că „râsul pare să constituie, în primul rând expresia bucuriei sau a fericirii”. „În timpul râsului, gura este mai mult sau mai puțin larg deschisă, cu colțurile mult trase înapoi, precum și puțin în sus, iar buza superioară este puțin ridicată”.

Încruntarea este gestul care ne arată concentrarea, atenția maximă și de asemenea încordare și rigiditate. De aceea nu este bine ca vorbitorul să stea încruntat, deoarece transmite către auditor o stare de tensiune care poate provoca o ruptură.

Privirea are un rol foarte important în limbajul non-verbal, prin ea păstrându-se legătura dintre vorbitor și public. Faptul că privirea nu este îndreptată spre public induce sentimentul de nesiguranță și de ascundere a adevărului.

Felul în care privim și suntem priviți este în strânsă legătură cu nevoile noastre de acceptare, aprobare, prietenie și încredere. Privind pe cineva confirmăm că recunoaștem prezența unei persoane, că există pentru noi. Interceptarea privirii cuiva înseamnă dorința de a comunica. O privire directă poate însemnă onestitate și intimitate, dar în anumite situații poate sugera amenințare. O privire insistentă și continuă poate deranja.

Realizarea contactului intermitent și scurt al privirilor arată lipsa de prietenie. Mișcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos indică tristețe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoții. Privirea într-o parte poate denota lipsa de interes, indiferență. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovăție. Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli întotdeauna privirea interlocutorului în situații în care se simt amenintați, dar o vor cauta în situații favorabile.

Pupilele dilatate indică emotii puternice. Pupilele se largesc, în general, la vederea a ceva plăcut, față de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micsorează ca manifestare a necesitatii, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate.

Sprâncenele sunt considerate de chinezi drept una dintre cele cinci trăsături vitale ale feței. Într-adevar, nici o expresie facială nu poate fi citită cum se cuvine fără a le lua în considerare. Putem considera sprâncenele ca o graniță între partea superioară a feței și cea mijlocie. Acestea arată tipul afectiv al omului, precum și gradul de înțelegere dintre minte și inimă. Ele au o formă moștenită care prin mișcarea din timpul vieții se modifică. Ridicarea sprâncenelor se face în semn de salut, de recunoștință și putem numi acest lucru chiar salutul ochilor.

Limbajul culorilor

Culorile influențează și ele comunicarea. Ele evidențiează atitudinea omului față de viață și față de cei din jur. Culoarea vestimentației folosită de către manager ne comunică o serie de lucruri despre acesta.

Culorile calde (roșu, portocaliu, galben) favorizează comunicarea, iar cele reci (gri, verde, albastru) o inhibă. Comunicarea se desfăsoară greoi si în cazul monotoniei sau varietății excesive de culori.

Culorile strălucitoare sunt alese de oamenii de acțiune, comunicativi, extrovertiți, iar cele pale de timizi, introvertiți.

Unele întreprinderi din SUA au stabilit reguli de ținută care au fost fixate în scris. Peste jumătate din întreprinderi au însă o zi pe săptămână în care se renunță la ținuta conservatoare. Totusi, libertatea are limitele ei. Nu a fost văzut nici un bancher în șort tip bermude.

Mihaela Berciu, în cartea sa „Ținuta pentru succes” face o clasificare a culorilor în funcție de însemnatatea lor:

Roz Culoare ce denotă imaturitate, dar în același timp induce o stare de confort și relaxare. Preferată în vestimentație aceasta culoare spune despre persoana în cauză că dorește să copilarească și să retrăiască bucuria tinereții. Aceste persoane nu au capacitatea de a lua decizii și sunt obsedate de propria persoană.

În concluzie, putem aprecia faptul că o comunicare eficientă necesită alegerea unui limbaj adecvat construirii și transmiterii mesajului, în funcție de obiectul vizat, de identitatea emițătorului și receptorului. Mesajul trebuie să fie pertinent, să răspundă așteptărilor informaționale ale receptorului, iar limbajul verbal sau non-verbal pentru a fi recunoscut trebuie să conțină simboluri comune experienței comunicative a locutorilor și adaptat situației particulare de comunicare.

Capitolul III. Studiu de caz. Comunicarea româno-polonă

3.1 Prezentare generală a comunității poloneze din România

Conform datelor rezultate în urma recensământului din anul 2002, numărul estimativ al polonilor din România era de 3559 persoane. În urma ultimului recensământ din anul 2011, constatăm faptul că numărul oficial al polonezilor cu domiciliul în România a scăzut cu aproximativ o treime, ajungând la un număr de 2543 de persoane, ceea ce reprezintă 0,02% din populația țării. Majoritatea acestora trăiesc în județul Suceava. Celelalte zone preferate de polonezi sunt: București, Hunedoara, și județul Timiș.

Relațiile românilor cu polonezii au o istorie de secole, deoarece cele două popoare au fost prin evoluția istoriei multă vreme vecine. Relațiile istorice și contactele culturale au contribuit la importante schimburi reciproce. Polonezii reprezintă astăzi în România una din cele 17 minorități recunoscute de statul român. Destinele polonezilor de pe teritoriul României reflectă cu fidelitate istoria popoarelor român și polonez, ca și raporturile stabilite între ele de-a lungul timpului.
Cu mai bine de 600 de ani în urmă, regele Cazimir cel Mare împinsese granițele Poloniei până la fruntariile Moldovei, inaugurând o lungă perioadă de concurență cu Ungaria, pentru a-și asigura suveranitatea asupra teritoriilor românești și a celor de la Marea Neagră. Miza o constituia controlul asupra principalei căi comerciale ce traversa Europa de la nord la sud și lega Marea Baltică cu Marea Neagră și, mai departe, de Marea Mediterană. În felul acesta, cerealele și postavurile poloneze ajungeau la Brusa, Constantinopol sau Pera. În același timp, această cale comercială se întretăia la Lvov cu un alt drum comercial important, care lega estul de vestul Europei. Semnificative pentru strângerea relațiilor cu Polonia sunt și căsătoriile din rațiuni de stat. Astfel, Alexandru cel Bun fusese căsătorit cu Ryngalla, sora marelui duce al Lituaniei, Witold, iar fiul lui, Iliaș, cu Maria Holszanka, cumnata regelui Wladzslaw Jagiello. Ieremia Movilă și-a căsătorit toate fetele cu mari magnați polonezi, toți oameni cu mare influență în țara vecină. La fel cum mulți boieri moldoveni s-au bucurat de- a lungul timplui de calitatea de nobil polonez, posedând privilegii de indigenat în Polonia, precum Miron Barnovschi, și au făcut cariere militare importante, precum Constantin Cantemir, viitor domn în Moldova.

Constituirea comunității poloneze în Moldova
Despre o comunitate polonă închegată pe teritoriul românesc putem vorbi, după anul 1774, odată cu schimbarea statutului Moldovei de Nord, cunoscută și sub numele de Bucovina. O statistică a acestei provincii datând din 1772/ 1773 atestă un număr de 460 de polonezi, reprezentând 0,54% din populația provinciei.

Emigrația politică poloneză spre teritoriile românești a stat sub semnul dramatismului unor momente din istoria Poloniei. Ea nu s-a constituit în comunități compacte pe teritoriul României, dar prin dinamismul și personalitățile ei, a amplificat ecourile prezenței polonezilor într-un spațiu care le-a fost ospitalier. După înfrângerea insurecției lui Tadeusz Kosciusko (1794), urmată de cea de-a treia împărțire a Poloniei (1795) mulți polonezi au trecut în Moldova și în Tara Românească, urmând chemarea "Cine-și iubește patria să meargă în Valahia".

După unele izvoare, în Principate s-au refugiat atunci 1840 de soldați și 50 de ofițeri și subofițeri. Pentru organizarea lor a fost trimis, în 1796, de la Paris, generalul Ksawery Dabrowski, care a înființat la București prima organizație a polonezilor din Principatele Romane, denumită "Confederația Generală a Republicii", menită să relanseze lupta de eliberare națională. Părăsiți de marile puteri, polonezii au fost însă înfrânți la 11 iulie 1797 lângă Cernăuți. Un nou val de imigranți s-a produs după înăbușirea insurecției naționale poloneze din noiembrie 1830. Atunci, 2-3000 de soldați din trupele de cavalerie ale generalului Jozef Dwernicki au ajuns în Transilvania și în Moldova. Cu toate intervențiile și persecuțiile austriece, mulți boieri moldoveni i-au adăpostit pe polonezi, organizându-și cu ei străji înarmate. În urma arestărilor făcute de autoritățile austriece în rândul revoluționarilor galițieni, unul dintre funcționarii acestora, Adolf Dawid, a fost transferat în Transilvania ca inspector de mine, unde a înființat o societate româno-polonă, însușindu-și dezideratele românilor transilvăneni.

Cea mai puternică emigrație politică poloneză era însa concentrată în Moldova, unde veniseră și mulți fruntași ai mișcării galițiene, printre care Teofil Wisniowski, colaborator al lui Adolf Dawid și Faustyn Filanowicz. Ultimul a organizat chiar un detașament militar, "Legiunea Polonă de sud", pe care l-a pus sub comanda lui Ioan Loga (Radziszewki), stabilit la Buda Mică. În 1846, sub comanda lui Teofil Wisniowski, "Legiunea Polonă de Sud" a participat la luptele din Galiția. În toamna anului 1851, revine în Moldova Zygmunt Milkowski cunoscut în literatură sub pseudonimul T.T. Jez, cu misiunea de a restabili legăturile cu teritoriile ocupate de Austria în vederea susținerii unei noi insurecții naționale. Când aceasta izbucnește (ianuarie 1863), mulți polonezi pun iar mâna pe arme, Zygmunt Milkowski organizând chiar un detașament cu care încearcă să forțeze trecerea prin Moldova (iulie 1863), pentru a provoca un conflict între marile puteri europene, cu eventuale beneficii în folosul insurgenților. Ca în atâtea rânduri, și această ultimă ridicare a poporului polonez a fost înfrântă și un nou val de emigranți a pornit spre România, socotită "teritoriul cel mai prietenos și favorabil".

Printre susținătorii polonezilor se număra principele Al. I. Cuza, care semna cu plăcere ordinele de numire a lor în funcții importante. Medicul lui curant era doctorul cracovian, Feliks Gluck, iar aghiotant un polonez naturalizat, Nicolai Pisotki. La rândul lor, polonezii și-au exprimat în numeroase ocazii simpatia pentru domnitor și loialitatea față de poporul care le-a oferit ospitalitate. Emigrația poloneză din București, deși numeroasă (în jur de 3 000 de persoane), era și cea mai instabilă. Mulți emigranți "pasageri", după un timp petrecut în capitală, plecau în Apus sau în orașele de provincie, unde găseau mai ușor o ocupație. De aceea și primele organizații (comunele) înființate în 1867, sau sala de lectură a Bibliotecii polone s-au dizolvat foarte repede.

Până în primele decenii ale secolului XIX situația polonezilor din Moldova nu se modifică radical, nu există valuri importante de emigrare sau de colonizare. Dispariția statului polonez ca urmare a împărțirilor succesive a adus și în spațiul românesc un număr relativ important de pe arme, Zygmunt Milkowski organizând chiar un detașament cu care încearcă să forțeze trecerea prin Moldova (iulie 1863), pentru a provoca un conflict între marile puteri europene, cu eventuale beneficii în folosul insurgenților. Ca în atâtea rânduri, și această ultimă ridicare a poporului polonez a fost înfrântă și un nou val de emigranți a pornit spre România, socotită "teritoriul cel mai prietenos și favorabil".

Secolul al XIX-lea

Până în primele decenii ale secolului XIX situația polonezilor din Moldova nu se modifică radical, nu există valuri importante de emigrare sau de colonizare. Dispariția statului polonez ca urmare a împărțirilor succesive a adus și în spațiul românesc un număr relativ important de poloni. După 1880 în mediile poloneze debutează gazetăria polonă bucovineană. Gazete umoristice, săptămânale, precum Gazeta Polska, cu rol de informare dar și de a educa în spiritul valorilor naționale, presa poloneză a consacrat talente poetice precum poetul Aleksander Morgenbesser. Deja pe tot parcursul secolului XIX polonezii din Cernăuți inițiază trupe de teatru, și teatre. La 1910 comunitatea poloneză din Bucovina număra 36.210 persoane care se revendică drept polonezi.
Polonezii din România în perioada interbelică

Începutul primului război mondial a trezit din nou speranțele polonezilor, privind constituirea unui stat național. În cele din urmă, Polonia și-a redobândit independența. Sfârșitul primului război mondial conduce la destrămarea celor două imperii, austro-ungar și țarist și realizarea statelor naționale pentru români și polonezi deopotrivă. La ședința consiliului național din 15/17 noiembrie 1918 polonezii bucovineni au fost singurii dintre reprezentanții minorităților din Bucovina care au votat fără rezerve unirea Bucovinei cu România.

Organizații politice ale polonezilor

Deși după renașterea statului polonez, mulți emigranți, mai ales intelectuali, s-au repatriat, semnarea convenției româno-polonă în 1921 a avut darul de a revigora activitatea polonezilor din întreaga Românie. Astfel, Consiliul Național Polonez din Bucovina, înființat în 1918 în locul Cercului Polonez, și-a extins influența transformându-se în Consiliul Național din România Mare (1925), iar din 1926 în Uniunea Polonezilor din România. Dintre numeroasele organizații poloneze, care atestau o anumită dezbinare în rândurile acestei populații, Uniunea poloneză a școlilor s-a remarcat prin înființarea unei întregi rețele de învățământ particular, menite să permanentizeze tradițiile naționale, mai ales că apăruseră agitatori care vânturau ideea originii slovace a muntenilor polonezi. O amplă acțiune, cu centrul în Poiana Micului, a fost însă întreruptă de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Date statistice

În România întregită trăiau un număr de 48 310 persoane poloneze. Date publicate de comunitatea însăși oferă cifre mult mai mari, numărul fiind aproape dublu, circa 72 500 – 82 500. În afară de Bucovina, în celelalte provincii istorice românești comunitățile de polonezi erau puțin numeroase. Circa 2.000 în Transilvania-Banat, peste 8 000 în Basarabia, circa 1.300-1.600 la București. Se cuvine remarcat faptul că în perioada interbelică România și Polonia au avut o frontieră comună de circa 366 km, fapt ce a facilitat bunele relații și schimburile comerciale.

În anii douăzeci ai secolului trecut s-a constituit în Valea Jiului, întâi la Petrila, apoi la Lupeni, cea mai numeroasă colonie poloneză de pe teritoriul României. Aceasta s-a format din mineri veniți din Silezia dar și din împrejurimile Tarnow-ului. În 1928, comunitatea poloneză număra în jur de 1000 de familii, dispunea de biserica romano-catolică, școală proprie, bibliotecă. Deși alcătuiau o colectivitate foarte unită, polonezii s-au integrat în toate sferele vieții politice și sociale romanești, trei dintre ei plătind cu viața participarea la grevele minerilor din 1929. Politic, polonezii nu au coagulat grupări puternice, ei au dat 2 parlamentari în perioada interbelică, iar o seamă de grupări precum cea a dr. Gregorz Szymonowicz întemeiată în 1927, era apropiată de partidul lui Iuliu Maniu.

În România interbelică apăreau 4 publicații în limba polonă. Cel mai important organ de presă polonez din România era Kurjer Polki w Rumunlji, ce apărea la Cernăuți între 1933 și 1939 și la București între 1939-1940, și Gazeta Polski. Alte ziare și publicații au apărut la Cernăuți și la Suceava. Polonezii din România au susținut în perioada interbelică complexe relații culturale cu Polonia și cu mediile politice și culturale poloneze. La Cernăuți funcționau un teatru polonez, bănci, restaurante, croitorii.

Comunitatea poloneză din România a avut o bogată activitate asociativă. Asociații culturale, sportive, societăți de lectură, etc. Activitățile școlare au cunoscut o dezvoltare intensă. După unire exista chiar un liceu polon la Cernăuți și importante școli de stat și private. În România polonezii au înființat 32 de școli de diferite grade, cu 3.126 de elevi (coordonate de Uniunea poloneză a școlilor), au editat numeroase publicații, au început să-și tipărească, în limba polonă, operele clasicilor, atât de necesare școlilor poloneze, dar și opere care surprindeau tragedia proaspăt dezlănțuită. Așa a apărut, în 1940, la Tîrgu Jiu, volumul de versuri "Vînt prin România" de Boguslaw Leskiewicz, dar și versiunea românească a romanului "Panica vine din văzduh" (Pobojowisko) de Boguslaw Kuczinski. Polonezilor imigrați în România în septembrie 1939 li se adaugă alții, din Bucovina și Basarabia, refugiați în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940 și reocupării acestor teritorii în anul 1944. După 1947 nu s-au mai produs modificări semnificative în structura minorității poloneze din România. "Societatea de lectură", înființată la Suceava în 1903 și care reprezenta comunitatea poloneza va fi desființată în 1950.
Comunitatea poloneză din România după 1990

Astăzi, conform datelor Comisiei Naționale pentru Statistică (2011), în România trăiesc 2.543 de polonezi (reprezentând 0,02% din populație), răspândiți pe tot teritoriul țării. Cei mai mulți locuiesc în județul Suceava, în localități ca Solonețul Nou, Cacica, Poiana Micului, Pleșa, Bulai, dar și în București, județul Hunedoara sau Timiș. Conducerea Uniunii Polonezilor din România "Dom Polski" declara că numărul etnicilor polonezi este mai mare, circa 10.000 de persoane, dar din diferite motive, unii dintre ei se declară de naționalitate română. Uniunea "Dom Polski", care are sediul central la Suceava și filiale în București, Constanța, Iași etc, editează din 1991 revista lunară bilingvă "Polonus" care pe lângă informații din viata comunităților oferă date despre cultura și istoria polonezilor. "Dom Polski" organizează anual, în luna septembrie, "Zilele culturii poloneze" care cuprind simpozioane științifice, expoziții artistice, spectacole folclorice. De două ori pe an, în mai și noiembrie, sunt organizate concursuri naționale de recitare, la care participă zeci de copii și tineri.

3.2 Particularități din viața minorității poloneze

Sărbători ale polonezilor

Pentru polonezi traditiile si mai ales sarbatorile sunt deosebit de importante, fiind transmise de la o generație la alta și supraviețuind incercărilor și dramelor istorice care au măcinat Polonia de-a lungul istoriei. Multe dintre vechile tradiții, originare din perioada pagână, și-au pierdut în timp caracterul magic, devenind astăzi un prilej de sarbătoare și o amintire plină de culoare a trecutului acestui popor. În Polonia există două sărbători naționale foarte importante: Ziua Independenței, sarbatorită pe 11 noiembrie și ziua adoptării primei constituții polone, eveniment care a avut loc pe 3 mai 1791. În fiecare an cu aceste ocazii sunt organizate ceremonii, marșuri, concerte.

Dar poate cea mai importantă sărbătoare din Polonia este Craciunul, sărbătoare marcată prin numeroase ceremonii și obiceiuri, păstrate de secole. În special Ajunul Craciunului devine o zi magică pentru polonezi, un rol major fiind jucat de podoabele specifice și mai ales de bradul de Crăciun.

Nici Anul Nou nu este sărbatorit cu mai puțin fast. În ajunul Anului Nou în Polonia este ziua Sf Silvestru, cand incepe carnavalul, ocazie unică pentru baluri și petreceri greu de uitat. S-a păstrat și tradiția plimbărilor cu sania trasă de cai, kulig, altădată distracția preferată a nobililor polonezi, iar străzile orașelor și satelor sunt adesea scena unor adevărate cavalcade, de la o casă la alta. În timpul carnavalului se mânanca (gogoși) chrust saufaworki, produse de patiserie. La finalul carnavalului se mănâncă heringi.

Una dintre cele mai interesante tradiții, pastrată de secole, are loc cu puțin timp înainte de Paște: Duminica Palmierului. Este sarbatorită în bisericile catolice din Polonia, pentru a aminti de intrarea lui Iisus în Ierusalim și este in fapt o versiune a Floriilor românești. În ciuda numelui, nu se folosesc frunze de palmier, ci buchete de flori și ramuri sălbatice, în timp ce în unele regiuni se folosesc aranjamente florale complicate și foarte mari, împodobite cu panglici si flori. În trecut se credea ca un astfel de buchet, odată sfințit în timpul slujbei, apără de boli și necazuri familia care îl păstrează. După incheierea slujbei, participanții se ating ușor unul pe altul cu buchetele, urându-și toate cele bune.

În România, în locurile în care există minorități de etnie poloneză se serbează în fiecare an aceste sărbători. Un exemplu concret în acest sens este  seria de manifestări dedicate celor trei sărbători de la începutul lunii mai 2014. La Poiana Micului, un sat din Bucovina, s-au organizat o serie de festivități, care au fost onorate de o delegație din parlamentul Poloniei.

Alimentația

Mâncărurile devin și ele tradiționale pentru că sunt specifice anumitor popoare și, lăsând vremea să treacă peste ele, rămân la fel de apreciate ca atunci când a fost descoperit prima dată gustul lor. Dar, nu este un secret că fiecare este curios să guste din bucătăria altor popoare și să facă cunoscut specificul propriei bucătării.

Chiar dacă trecerea timpului și contactul cu românii au mai atenuat din autenticitatea tradițiilor, polonezii au păstrat în familiile lor graiul coloniștilor – strămoși sosiți în Bucovina -, câteva cântece vechi, amintirea costumelor naționale și, desigur, o parte din secretele bucătăriei polone.

În ajunul Crăciunului, nu există casă de polonez în zona Cacica în care să nu se prepare celebrul borș de urechiușe. E un preparat fără de care nu se poate închipui Crăciunul. Savoarea și gustul deosebit i-au ademenit până și pe consătenii români sau pe ucraineni, așa că borșul de urechiușe a devenit o delicatesă locală. „Borșul acesta se prepară cu urechiușe, un fel de chiroște locale. Chiroșca este în trei colțuri, însă, la urechiușe se mai lipesc încă două colțuri. Acestea se umplu cu ciuperci și cu sfeclă roșie. Borșul se mănâncă în ajunul Crăciunului. Acum, însă, l-au preluat și românii și toată lumea face borș cu urechiușe“, povestește doamna Cehaniuc.

O altă rețetă tradițională poloneză este cea a babelor, un soi de cozonac românesc, deosebit însă prin forma finală. Babele polonezilor sunt rotunde și înalte, pentru că se coc în niște forme ușor conice, de lut.

3.3 Atitudinea față de minoritatea polonă

Definite drept orientări primare care constituie o raportare selectivă față de un obiect social (eveniment, grup, personalitate, instituție) și care determină un model de comportament propriu, atitudinile sociale joacă un rol primordial în metabolismul relațiilor interpersonale și intergrupale.
Constituind o specie a atitudinilor sociale, atitudinile etnice sau regionale reprezintă un set de orientări primare față de grupuri etnice și regionale cu care actorii sociali întrețin raporturi nemijlocite sau imaginare și influențează semnificativ comportamentele față de reprezentanții acestor grupuri nou formate.

Atitudinea socială a românilor față de minoritatea polonă este, în mare măsură, una de toleranță și de ajutor pentru integrarea acestora în societatea română. Însă, de-a lungult timpului, a existat și o serie minoră de conflicte, care însă s-au soluționat odată cu trecerea timupului. Polonezii din Bucovina au reprezentat una din minoritățile cele mai bine integrate în Regatul României Mari. Numărul mic al acestora în totalul populației provinciei, 46.254 de persoane reprezentând 5,4% din total precum și obișnuința populației cu statutul de minoritar din perioda austriacă au determinat o atitudine favorabilă autorităților române. Singurele dispute care au rezultat în această relație au fost generate de reprezentarea politică a polonezilor și situația învățământului în limba maternă. Reprezentarea politică a fost un subiect de dispută deoarece minoritarii pretindeau că numărul real al polonezilor din Bucovina era de 60.000 de persoane, fapt ce le dădea dreptul la o reprezentare parlamentară permanentă, fapt contestat de statul român care susținea conform cifrelor recensământului că polonezii nu ating pragul de 50.000 de persoane necesar acordării unui mandat parlamentar permanent.

Strategia minorității poloneze de păstrare a specificului etnic era puternic influențată de implicarea statului polonez. Polonia a fost și rămâne un stat foarte activ în relația cu comunitățile poloneze din jurul granițelor sale. Politica sa a fost una de implicare directă în problemele minorității poloneze din Bucovina, cea mai numeroasă din România interbelică, punând accent pe sprijinirea învățământului în limba poloneză și pe concentrarea activităților membrilor etniei în cadrul ”Dom Polski”. Conceptul ”Dom Polski” care și-a dovedit utilitatea în epocă, principalele evenimente ale asociațiilor poloneze, spectacolele și reuniunile de orice natură aveau loc în acest cadru.

În cadrul ”Dom Polski” funcționau o sală de spectacole, o bibliotecă, sediile principalelor asociații și organizații, birourile unde primeau în audiențe liderii minorității, locul unde se adresau străinii sau polonezii din Polonia pentru relații referitoare la minoritate, locul unde alte minorități organizau evenimente comune cu polonezii etc. Modelul a fost adaptat de minoritatea ucraineană din Bucovina în forma ”Narodnîi Dim”. În unele localități rurale din Bucovina existau în perioada interbelică chiar și trei centre culturale aparținând minoritarilor: spre exemplu, în Solonețul Nou funcționau ”Dom Polski” a polonezilor, ”Narodnâi Dim” a ucrainenilor și un centru cultural românesc. Comunitatea poloneză din Bucovina s-a diminuat semnificativ ca urmare a repatrierilor voluntare din epoca postbelică.

În anii 1947-1948, din județul Suceava s-au repatriat în Polonia aproximativ 60.000 de persoane, iar autoritățile comuniste din România au interzis organizațiile și asociațiile polonezilor. Sprijinul direct sau indirect de care s-a bucurat comunitatea din partea statului polonez a reprezentat o constantă pentru această minoritate și în perioada postbelică. Problemele cu care aceste minorități se confruntă țin de păstrarea identității etno-culturale. Observația socio-istorică relevă faptul că strategiile de conservare identificate sunt specifice grupurilor etnice reduse numeric, dominate din punct de vedere demografic și politic, izolate teritorial de comunitatea de referință.

În România, marea majoritate a persoanelor tinde să includă în categoria grupurilor discriminate imigranții, minoritățile entice. Vorbim aici de maghiari, romi, unguri, polonezi etc.

În urma unui studiu realizat de Insomar (Cercetare și marketing politic) în anul 2009, a rezultat faptul că grupurile față de care populația manifestă disponibilitatea cea mai mare de acceptare în cercurile de proximitate cele  mai intime (familia și cercul de prieteni apropiați) sunt persoanele de altă cetățenie, etnicii maghiari  și persoanele de altă religie. Peste 64% din populație ar accepta aceste persoane ca membri ai familiei, și peste 76% i‐ar accepta ca prieteni apropiați. Aceste rezultate indică un grad ridicat de toleranță al populației în raport cu aceste grupuri de minoritari.

După cum am menționat și în rândurile anterioare, cei mai mulți etnici poloni locuiesc în județul Suceava (în partea de sud a Bucovinei istorice), cu precădere în zona localităților Solonețul Nou, Pleșa, Poiana Micului, unde polonezii se constituie ca majoritate etnică. Această populație și-a păstrat limba, obiceiurile și specificul național. De aceea, atitudinea românilor din zona Sucevei față de polonezi este tolerantă, având în vedere numărul mare de polonezi, dar și vechimea acestora în regiune.

Dovadă a acestei atitudini de toleranță este și faptul că minoritatea polonă are dreptul să studieze în limba sa maternă.  Studiul în limba polonă în cadrul sistemului românesc al învățământului de stat se realizează în conformitate cu prevederile Legii privind învățământul nr 84/1995; acest lucru înseamnă lecții de limbă și literatură polonă 3 -4 ore pe săpămână (clasele I -V) și 4 -5 ore pe săpămână ( inclusiv istoria și tradițiile naționale) pentru clasele VI – VII. Restul materiilor este predat în limba română.

       De sistemul de învățare a limbii polone în cadrul școlilor publice românești beneficiază proximativ 500 de copii de etnie polonă care frecventează școlile generale din zona Bucovinei și anume în Moara, Poiana Micului, Gura Humorului, Pleșa, Păltinoasa, Ilișești Gară, Cacica, Solonețul Nou, Siret Vicșani și Suceava precum și în două licee, la Suceava și Gura Humorului. În cadrul Punctului Școlar Consultativ de pe lângă Ambasada Republicii Polone învață aprox. 20 de copii de origine polonă.

       Cursurile de limba polonă de sâmbata și duminica ce se desfășoară în cadrul Caselor Polone din Solonețul Nou, Vicșani, Iași și București consituie o prețioasă completare a cunoștințelor de limbă polonă; cursurile amintite sunt destinate copiilor de etnie polonă care nu beneficiază de studiul limbii materne în cadrul școlilor publice pe care le frecventează.

       În prezent studiază în Polonia și România aproximativ 70 de studenți de origine polonă.

       Predarea limbii polone este asigurată de un număr de 20 cadre didactice; aceștia sunt în principal absolvenți din zonă ai institutelor pedagogice din Polonia susținuți de 4 profesori delegați de către Ministerul Polonez al Educației și Invățământului.

Alte centre importante în care regăsim diaspora polonă: București, zona Văii Jiului, Craiova, Constanța și Ploiești.

Printre principalele cauze ale tensiunilor, chiar conflictelor, se numără diferențele etnice și religioase. Înțelegerea corectă a relațiilor care se stabilesc între români și polonezi reprezintă primul pas în încercarea de a dizolva tensiunile și conflictele interetnice.

Se observă cum atitudinea față de propriul grup etnic este intens pozitivă, iar în raport cu etniile conlocuitoare din țară se înregistrează o deschidere relațională, căci românii nu manifestă față de nici o minoritate etnică atitudini xenofobe, de excludere din țară sau de acceptare a lor numai ca vizitatori.

Potrivit datelor recensământului din 1992, în comuna Cacica erau înregistrați 1.001 polonezi, dintre care 612 numai în Solonețul Nou, sat în care, după cum spuneam, există cea mai compactă comunitate poloneză din România. Alături de polonezii din satele comunei Cacica, trăiesc, însă, în bună înțelegere, și români, și ucraineni. Toleranța a fost dintotdeauna principiul de bază al relațiilor dintre cele trei etnii.

Cunoașterea reciprocă a grupurilor etnice în procesul interacțiunii lor favorizează comunicarea. În procesul cunoașterii interetnice se implică tiparele culturale, sistemul de simboluri, limbile specifice, experiențele și practicile fiecărui grup etnic. Percepția și cunoașterea interetnică îmbracă forme instituționalizate pentru că cele mai puternice influențe în realizarea lor vin din direcția factorilor culturali și de interacțiune concretă (politică, economică etc.) a etno-organizărilor. În ultimul deceniu asistăm la o nouă relansare a studiilor asupra etniilor din România.

În câmpul de cunoaștere și aprofundare a identității grupurilor etnice se relevă rolul important al limbii ca fenomen social și cultural. Diferențele lingvistice se alătură altor diferențieri: de la cutume culinare și vestimentare până la instituțiile care susțin și apără grupurile etnice, de la modalități de socializare a relațiilor dintre oameni până la modalitățile de funcționare a localităților și industriilor, de la modalitățile în care își manifestă sensibilitatea estetică până la caracteristici ale creației culte.

În România, românii și polonezii conlocuiesc un spațiu geografic mai degrabă decât încearcă să-l dividă. Adică oamenii s-au adunat în anumite spații (așezări, zone) pentru a-și ușura supraviețuirea mai degrabă decât pentru a se exclude ulterior. În dihotomia „spațiu conlocuit“ – „spațiu divizat“ populația din România a optat pentru conlocuire sau locuire colectivă a teritoriului și nu pentru varianta etnocentrică, de locuire etnică separată.

3.4 Metode și tehnici de optimizare a comunicării româno-polonă

În contextul bogăției de referiri la rolul îmbunătățirii comunicării între români și minorități etnice în promovarea unei societăți democratice bazate pe valorile drepturilor omului și a egalității de șanse, este evident că preocuparea actorilor politici europeni pentru implementarea principiilor educației interculturale nu trebuie să rămână un deziderat pe hârtie.

Cu toate că România, ca dealtfel întregul spațiu balcanic, a reprezentat dintotdeauna un mozaic etnic și cultural, preocuparea pentru educația interculturală este de dată recentă. Firește, politica practicată de regimul comunist a fost una de nivelare socială, etnică și culturală, în pofida afirmării discursive a egalității între români și „naționalitățile conlocuitoare”. Astfel, în istoria educației interculturale, sau cel puțin a preocupării pentru interculturalitate, există un vid corespunzător perioadei comuniste.

Demersurile de prevenire și înlăturare a disfuncțiilor în comunicarea româno-polonă trebuie fundamentate pe o analiză riguroasă a factorilor determinanți și a modalităților specifice de manifestare.

În primul rând, trebuie să ne referim la stimularea utilizării adecvate a tuturor formelor de comunicare între polonezi și români. De exemplu, observăm faptul că Internetul a luat o foarte mare amploare în contemporaneitate. Putem astfel folosi Internetul și alte diferite forme de socializare în favoarea îmbunătățirii relațiilor de comunicare între cele două națiuni.

De asemenea, un alt factor important în vederea dezvoltării durabile a comunicării se referă la munca pentru câștigarea existenței. Toți trebuie să muncim pentru a supraviețui. Includerea în viața contemporană a metodelor bazate pe cooperare (ca munca în grupuri sau în echipă), asigurând astfel cadrul formal de manifestare a tendinței naturale a oamenilor de a comunica între ei.

Înființarea de organizații voluntare sau de asociații cu profil româno-polonez poate contribui enorm la dezvoltarea legăturilor sociale. Un exemplu de astfel de organizație este Uniunea Polonezilor din România Dom Polski, din Suceava. Aceste organizații au de cele mai multe ori o capacitate sporită de influență asupra maselor de oameni. Asociațiile pot realiza campanii de promovare a relației între români și minoritatea poloneză. Mesajele acestor campanii trebuie să fie formulate cât mai clar, explicate, adaptate nivelului de înțelegere al persoanelor, dar și argumentate, evitându-se totodată mesajele cu excedent informațional care depășește capacitatea de asimilare a persoanelor în cauză. Este necesar ca aceste mesaje să fie însoțite de mijloace adecvate, stimulative, care pot susține realizarea intercomunicării prin discuții pe baza acestora, comentarii, luări de poziții pro sau contra, analize, comparații.

Un rol important în evoluția comunicării îl are învățământul. Elevii care au ca limbă maternă poloneza pot studia la școală în limba lor maternă, dar, în același timp, sunt obligați să învețe și limba română, fapt ce conduce la o dezvoltare durabilă a relațiilor româno-poloneze. De asemenea, faptul că acești elevi vor putea comunica în ambele limbi îi va ajuta să se integreze foarte ușor în societate, dar și mai târziu, la integrarea profesională a subiectului în cauză.

Este foarte greu să fii o minoritate etnică în România. Este mai greu decât în alte țări, de exemplu în țări din Europa de Vest, unde procentajul minorităților etnice este foarte ridicat. În România, multe peroane au o mentalitate învechită, care nu îi ajută la tolerarea minorităților. În schimb, tinerii sunt mult mai deschiși. Aceștia tolerează și integrează cu ușurință minoritățile. Deși minoritatea poloneză are valori diferite de viață față de români, aceasta trebuie înțeleasă și integrată.

Pentru a facilita integrarea polonezilor, românii ar trebui să cerceteze și cultura poloneză. Detalii precum salutul, ritualurile revederii, ceremonia înainte de masa, mâncarea, sau stilul vestimentar pot fi foarte importante în ameliorarea comunicării româno-poloneză.

O altă măsură de ajutor pe care românii o pot acorda minorității poloneze este aceea de sporire a eforturilor de conservare a limbii, tradițiilor și culturii poloneze. Aceasta este o chestiune care depinde întâi de toate de cuantumul banilor pe care autoritățile române își pot permite să îl aloce, dar și de capacitatea organizațiilor minorităților naționale și etnice de a atrage fonduri suplimentare din alte surse. Totuși, trebuie găsite soluții urgente, inclusiv legislative, pentru a se asigura mai bună desfășurare a procesului de învățământ în limba maternă, mai exact să se asigure manualele ca și cadrele didactice necesare.

De cele mai multe ori, organele politice din regiunea unde conviețuiesc cele două naționalități poate avea o foarte mare influență pentru conviețuirea în armonie a celor două națiuni. De exemplu, politicienii din zona Bucovinei ar trebui să aibă o legătură reală cu minoritatea poloneză, pentru a-i ajuta atât în integrarea în societate, cât și la îmbunătățirea relațiilor între români și polonezi.

Implicarea populației poloneze în centrul proceselor de luare a deciziilor este una dintre cheile pentru a evidenția modele adecvate de dezvoltare acceptate de toți. Implementarea efectivă și completarea legislației privind garantarea și asigurarea protecției polonezilor din România este de asemenea o metodă foarte importantă de optimizare a comunicării dintre români și polonezi. În acest sens, chiar dacă a fost adoptat cadrul legislativ, lipsesc elementele necesare unui mecanism antidiscriminare eficient cum ar fi înlăturarea sarcinii probei sau acceptarea datelor statistice ca dovadă a discriminării indirecte. Pe de altă parte, cadrul legislativ actual trebuie completat prin ratificarea în scurt timp a Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare a Consiliului Europei, pe care România a semnat-o din 1995.

Însă principalul act normativ care ar trebui adoptat în scurt timp este o lege a minorităților, care să definească foarte clar ce anume și mai ales care sunt minoritățile naționale, care sunt drepturile acestora și totodată să definească foarte precis statutul organizațiilor minorităților naționale.

Îmbunătățirea mecanismului instituțional de promovarea a identității etnice este un alt aspect foarte important pentru comunicarea și relația româno-poloneză pe teritoriul României.. Desele schimbări din ultimii ani în ce privește structura guvernamentală însărcinată cu gestionarea politicilor publice privind minoritățile naționale face necesară promovarea unei autorități independente care să aibă suficientă autonomie în ce privește apărarea drepturilor minorității poloneze, ca și a derulării fondurilor bugetare. Acest lucru trebuie însoțit de promovarea mai susținută a principiului repartiției deschise a fondurilor bugetarepe bază de concurs de proiecte, în funcție de prioritățile reale ale comunităților minoritare.

Dialogul cu populația poloneză, luând în considerare cultura acesteia și respectând drepturile lor umane – în special drepturile lor culturale – sunt esențiale pentru succesul tuturor proiectelor, programelor sau politicilor. În plus, schimburile ajuta la diversificarea abordărilor și dezvoltarea modelelor.

Înțelegerea, aprecierea și respectarea culturilor polonezilor (limbă, religie, istorie, stil de viață, organe de decizie, metode de comunicare, structuri sociale) este esențială pentru accesul și implicarea tuturor. Ca exemplu, în cadrul unei politici educaționale, utilizarea de conținut pedagogic într-un limbaj diferit față de cel polonez constituie un obstacol în calea accesului acesteia la conținut, deși mulți elevi vorbesc și limba română. Dar, faptul că profesorul vorbește limba română și nu limba sa maternă poate constitui de multe ori un obstacol în calea învățării. Marea majoritate a politicilor și programelor de dezvoltare au legături vizibile sau ascunse atât cu moștenirea culturală (tangibilă și intangibilă), creativitatea și economia de cultură. Aceste legături ar trebui identificate și promovate pentru a le transforma în active care contribuie la succesele programelor. Promovarea lor contribuie la transmiterea moștenirii populației în cauză și la a diversifica expresiile culturale.

Moștenirile intangibile, cum ar fi cunoștiințele locale se pot dovedi a fi factori cheie pentru succesele programelor în departamente cum ar fi educația, sănătatea, administrarea resurselor naturale sau agricultura. Ca un exemplu, cunoștiințele legate de practici în agricultura locală trebuie sa fie privilegiate pentru adoptarea unei agriculturi adaptate la nevoile populației care respectă de asemenea mediul.

Alte metode de optimizare a comunicării româno-polone se referă la conceperea de programe și proiecte de durată, multisectoriale și de profunzime, care să susțină și să faciliteze pătrunderea interculturalității, în special în școlile multietnice, la organizarea de grupuri de lucru și de evenimente de diseminare a practicilor pozitive aplicate de alte organizații în domeniul promovării interculturalității. Calitatea învățământului din școlile multietnice trebuie realizată din punct de vedere al incluziunii minorității poloneze.

Concluzii

Comunicarea umană se ocupă de sensul informației verbale, prezentată în formă orală sau scrisă și de cel al informației non verbale, reprezentată de paralimbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului.

Noțiunile de limbaj, limbă, comunicare au mai multe sensuri, fiind considerate polisemantice. Aceasta se datorează faptului că fiecare noțiune prezentă este foarte complexă, dar și faptului că fiecare din aceste noțiuni- comunicare, limbă, limbaj – sunt studiate de mai multe discipline științifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare.

În procesul comunicării interetnice se implică tiparele culturale, sistemul de simboluri, limbile specifice, experiențele și practicile fiecărui grup etnic. Percepția și cunoașterea interetnică îmbracă forme instituționalizate pentru că cele mai puternice influențe în realizarea lor vin din direcția factorilor culturali și de interacțiune concretă (politică, economică etc.) a etno-organizărilor. În ultimul deceniu asistăm la o nouă relansare a studiilor asupra etniilor din România.

În urma acestei lucrări, am constatat faptul că optimizarea comunicării interetnice are o importanță primordială în dezvoltarea relațiilor dintre români și minoritatea poloneză. Considerãm cã autoritãțile, ca și organizațiile non-guvernamentale trebuie sã promoveze educația multiculturalã în școli, licee etc pentru cunoașterea mai bunã a culturii poloneze, lucru ce poate contribui indiscutabil la relații intercomunitare bune și stabile.

În urma ultimului recensământ din anul 2011, a rezultat o scădere cu aproximativ o treime a numărului oficial de polonezi cu domiciliul în România, ajungându-se la un număr de 2543 de personae. Majoritatea acestora trăiesc în județul Suceava. Celelalte zone preferate de polonezi sunt: București, Hunedoara, și județul Timiș.

Se poate observa faptul că atitudinea socială a românilor față de minoritatea polonă este, în mare măsură, una tolerabilă și de ajutor pentru integrarea acestora în societatea română. Însă, de-a lungult timpului, a existat și o serie minoră de conflicte, care însă s-au soluționat odată cu trecerea timupului. Puținele dispute care au rezultat din această relație au fost generate de reprezentarea politică a polonezilor și situația învățământului în limba maternă. Reprezentarea politică a fost un alt subiect de dispută deoarece minoritarii pretindeau că numărul real al polonezilor din Bucovina era de 60.000 de persoane, fapt ce le dădea dreptul la o reprezentare parlamentară permanentă, fapt contestat de statul român care susținea conform cifrelor recensământului că polonezii nu ating pragul de 50.000 de persoane necesar acordării unui mandat parlamentar permanent.

Strategia minorității poloneze de păstrare a specificului etnic este puternic influențată de implicarea statului polonez. Polonia a fost și rămâne un stat foarte activ în relația cu comunitățile poloneze din jurul granițelor sale. Politica sa a fost una de implicare directă în problemele minorității poloneze din Bucovina, cea mai numeroasă din România interbelică, punând accent pe sprijinirea învățământului în limba poloneză și pe concentrarea activităților membrilor etniei în cadrul ”Dom Polski”. Conceptul ”Dom Polski” care și-a dovedit utilitatea.

În concluzie, constatăm faptul că pentu optimizarea comunicării dintre români și polonezi trebuie utilizate o serie de metode atent selecționate. Printre acestea, se regăsesc conceperea de programe și proiecte de durată, multisectoriale și de profunzime, care să susțină și să faciliteze pătrunderea interculturalității. De asemenea, înțelegerea, aprecierea și respectarea culturilor polonezilor (limbă, religie, istorie, stil de viață, organe de decizie, metode de comunicare, structuri sociale), și îmbunătățirea mecanismului instituțional de promovarea a identității etnice au o incontestabilă valoare pentru îmbunătățirea comunicării dintre cele două naționalități care împart același spațiu de existență.

Această lucrare se constituie într-un studiu teoretic și practic al relațiilor interetnice, cu referire la statutul minorității poloneze pe teritoriul statului român în ultmul secol și în contemporaneitate.

Bibliografie

Cărți:

1. Abraham Dorel; Bădescu Ilie și Chelcea Septimiu: Relațiile interetnice în România. Diagnoze sociologice și evaluarea tendințelor, ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;

2. Anghel Florin, Studiu preliminar al evoluției minorității poloneze din România mare, 1918-1940, în „Revista Istorică”, tom VIII, 1997, nr. 1-2;

3. Anghel Florin, Câteva date despre polonezii din România. Minoritatea polonă și refugiații, 1939-1940, în „Revista Istorică”, tom VIII, nr. 7-8, 1997;

4. Berciu Mihaela, Ținuta pentru succes, Editura Coreus Publishing, București, 2008;

5. Bourhis R., Leyens J., Stereotipuri, discriminare,relatii intergrupuri, Polirom, 1997;

6. Buzan B., Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, 2000, Editura Cartier, Chișinău;

7. Chelcea, S., Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, Comunicare.ri, București, 2005;

8. Chiriacescu, A., Comunicarea interumană. Comunicarea în afaceri. Negocierea, Editura Academiei de Studii Economice, București, 2003;

9. Chiriac Mariana, Provocările diversității. Politici publice privind minoritățile naționale și religioase în România, Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, Cluj, 2005;

10. Chiru I., Comunicare interpersonală, editura Tritonic, București, 2003;

11. Darwin Charles, The Expression of the Emotions in Man and Animals, London: John Murray, 1st edition, 1872;

12. Delhees Karl, Soziale Kommunikation, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1994;

13. Fârte Gh., Comunicarea. O abordare praxiologocă, Editura Demiurg, Iași;

14. Giordano C., „Affiliation, Exclusion and the national State : Ethnic Discourses and Minorities in East Central Europe , 1997, Rethinking nationalism & Ethnicity, Oxford;

15. Hymes, Models of the interaction of language and social life, 1972;

16. Iancu Gheorghe, Informații privind problema minorităților din România în documentele Societății Națiunilor, 1923-1926, în Transilvanian Revue 1992, 1, nr. 2;

17. Kabagarama, Daisy, Breaking the Ice. A Guide to Understanding People from Other Cultures, Boston, Allyn and Bacon, 1993;

18. Mahrabian A., Tactics in Social Influence, New York, CRC Press, 1969;

19. Martiniello M., L’ethnicité dans les sciences sociale contemporaines, 1995, PUF, Paris;

20. Nicoară Toader, Istoria și tradiția minorităților din România, 2005;

21. Pascu Rodica, Introducere în comunicare interculturală, Editura Universității “ Lucian Blaga”, Sibiu, 2002;

22. Pease Allan, Limbajul Trupului, Editura Polimark (traducere în limba română), București, 1997;

23. Petre Anghel, Stiluri și modele de comunicare, Editura Aramis, București, 2003;

24.Ruegg F., Interculturalitate. Cercetări și perspective românești, 2002, Centrul de Cercetare a Relațiilor Interetnice, Cluj-Napoca ;

25. Roach, Brian, William W. Wade, Jason R. Plater, and Marvin Feldman, 2001. “Forecasting Environmental and Social Externalities Associated with OCS Oil and Gas Development: The Offshore Environmental Cost Model, Volume 2: Determinants of Environmental and Social Costs.” Final report to the Minerals Management Service, OCS Study MMS-2001-018, April;

26. Rusu-Păsărin G., Fundamente ale comunicării, Editura Independeța Economică, Pitești, 2007;

27. Schweitzer, Psychologie de la santé, 1994;

28. Severin A., Stabilitatea și sfidările multiculturalismului civic în Europa, Institutul Intercultural, Timișoara, 2002;

29. Stânea R., Tehnici de comunicare eficientă, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2007;

30. Taylor Ch., Multiculturalisme. Différence et démocratie, 1997, Rethinking Nationalism and Ethnicity, Berg, Oxford, New York ;

31. Zanc Ioan, Informație și comunicare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005;

Surse Web:

32.http:// cadredidactice.ub.ro/dandragoi/files/2011/10/curs-tehnici-de-prezentare-si-comunicare-tehnica.pdf;

33. http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/;

34. http://www.artline.ro/Traditii_poloneze-13159-1-n.html;

35. http://www.cncd.org.ro/files/file/Fenomenul%20discriminarii%202009.pdf;

36. http://ziarullumina.ro/reportaj/acasa-la-polonezii-din-bucovina;

37. http://www.bukareszt.msz.gov.pl/ro/cooperare_bilaterala/diaspora_polona/.

Bibliografie

Cărți:

1. Abraham Dorel; Bădescu Ilie și Chelcea Septimiu: Relațiile interetnice în România. Diagnoze sociologice și evaluarea tendințelor, ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;

2. Anghel Florin, Studiu preliminar al evoluției minorității poloneze din România mare, 1918-1940, în „Revista Istorică”, tom VIII, 1997, nr. 1-2;

3. Anghel Florin, Câteva date despre polonezii din România. Minoritatea polonă și refugiații, 1939-1940, în „Revista Istorică”, tom VIII, nr. 7-8, 1997;

4. Berciu Mihaela, Ținuta pentru succes, Editura Coreus Publishing, București, 2008;

5. Bourhis R., Leyens J., Stereotipuri, discriminare,relatii intergrupuri, Polirom, 1997;

6. Buzan B., Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, 2000, Editura Cartier, Chișinău;

7. Chelcea, S., Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, Comunicare.ri, București, 2005;

8. Chiriacescu, A., Comunicarea interumană. Comunicarea în afaceri. Negocierea, Editura Academiei de Studii Economice, București, 2003;

9. Chiriac Mariana, Provocările diversității. Politici publice privind minoritățile naționale și religioase în România, Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, Cluj, 2005;

10. Chiru I., Comunicare interpersonală, editura Tritonic, București, 2003;

11. Darwin Charles, The Expression of the Emotions in Man and Animals, London: John Murray, 1st edition, 1872;

12. Delhees Karl, Soziale Kommunikation, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1994;

13. Fârte Gh., Comunicarea. O abordare praxiologocă, Editura Demiurg, Iași;

14. Giordano C., „Affiliation, Exclusion and the national State : Ethnic Discourses and Minorities in East Central Europe , 1997, Rethinking nationalism & Ethnicity, Oxford;

15. Hymes, Models of the interaction of language and social life, 1972;

16. Iancu Gheorghe, Informații privind problema minorităților din România în documentele Societății Națiunilor, 1923-1926, în Transilvanian Revue 1992, 1, nr. 2;

17. Kabagarama, Daisy, Breaking the Ice. A Guide to Understanding People from Other Cultures, Boston, Allyn and Bacon, 1993;

18. Mahrabian A., Tactics in Social Influence, New York, CRC Press, 1969;

19. Martiniello M., L’ethnicité dans les sciences sociale contemporaines, 1995, PUF, Paris;

20. Nicoară Toader, Istoria și tradiția minorităților din România, 2005;

21. Pascu Rodica, Introducere în comunicare interculturală, Editura Universității “ Lucian Blaga”, Sibiu, 2002;

22. Pease Allan, Limbajul Trupului, Editura Polimark (traducere în limba română), București, 1997;

23. Petre Anghel, Stiluri și modele de comunicare, Editura Aramis, București, 2003;

24.Ruegg F., Interculturalitate. Cercetări și perspective românești, 2002, Centrul de Cercetare a Relațiilor Interetnice, Cluj-Napoca ;

25. Roach, Brian, William W. Wade, Jason R. Plater, and Marvin Feldman, 2001. “Forecasting Environmental and Social Externalities Associated with OCS Oil and Gas Development: The Offshore Environmental Cost Model, Volume 2: Determinants of Environmental and Social Costs.” Final report to the Minerals Management Service, OCS Study MMS-2001-018, April;

26. Rusu-Păsărin G., Fundamente ale comunicării, Editura Independeța Economică, Pitești, 2007;

27. Schweitzer, Psychologie de la santé, 1994;

28. Severin A., Stabilitatea și sfidările multiculturalismului civic în Europa, Institutul Intercultural, Timișoara, 2002;

29. Stânea R., Tehnici de comunicare eficientă, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2007;

30. Taylor Ch., Multiculturalisme. Différence et démocratie, 1997, Rethinking Nationalism and Ethnicity, Berg, Oxford, New York ;

31. Zanc Ioan, Informație și comunicare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005;

Surse Web:

32.http:// cadredidactice.ub.ro/dandragoi/files/2011/10/curs-tehnici-de-prezentare-si-comunicare-tehnica.pdf;

33. http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/;

34. http://www.artline.ro/Traditii_poloneze-13159-1-n.html;

35. http://www.cncd.org.ro/files/file/Fenomenul%20discriminarii%202009.pdf;

36. http://ziarullumina.ro/reportaj/acasa-la-polonezii-din-bucovina;

37. http://www.bukareszt.msz.gov.pl/ro/cooperare_bilaterala/diaspora_polona/.