Limbajul și Comunicarea Copiilor cu Autism
Universitatea “Babes Bolyai” Cluj Napoca
Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei
Limbajul și comunicarea copiilor cu autism
Andreica Paula
Psihopedagogie speciala
Anul IV
Cluj Napoca – 2008
Limbajul și comunicarea copiilor cu autism
Definitii.
Comunicarea este activitatea sau procesul prin care o persoana isi exprima ideile, sentimentele sau prin care ofera altora informatii (Oxford Dictionary 6th edition). Ea implica numerose forme de a trasmite mesaje celor din jur prin limbaj, gesturi sau alte modalitati. Muraru-Cernomazu, O. este de parere ca limbajul este mai mult decat actul vorbirii si il defineste ca un sistem semantic complex cu ajutorul caruia se realizeaza comunicarea intr-un anume context social, cultural.
In mod obisnuit actul, comunicarii intre doua persoane include atat sistemul lingvistic verbal cat si formele non-verbale ale comunicarii. Ultimele completeaza, accentueaza sau nuanteaza mesajul transmis prin intermediul limbajului, fiind suportul emotiilor si al atitudinilor participantilor la comunicare. Din acest punct de vedere, rolul pe care formele non-verbale de exprimare il au in comunicare si in medierea relatiilor sociale este unul extrem de important. Aceasta deoarece actul comunicarii presupune, atat in componenta sa receptiva cat si in cea expresiva, si, mai ales, in procesul de relationare a celor doua componente, existenta unor abilitati cognitive si de socializare, dobandite anterior, fara de care decodificarea si codificarea infomatiilor, indiferent de suportul verbal sau non-verbal al acestora, este imposibila. (1)
Aspecte generale legate de comunicarea si limbajul copiilor cu autism.
Daca se tine cont doar de inteledul restrans al termenului “limbaj”, anume abilitatea de avorbi, adica de a produce sunete si cuvinte, rolul pe care il au deficientele de limbaj in contextul simptomatologiei autiste ar fi mai putin inteles. Este adevarat ca mai bine de jumatate dintre copiii autisti nu vor reusi niciodata sa vorbeasca. Exista insa si autisti, aproximativ 25%, care sunt capabili sa faca acest lucru, adica sa rosteasca cuvinte, iar intre ei exista o minoritate care face acest lucru intr-o maniera functionala, ce le permite intr-o oarecare masura sa comunice si sa inteleaga ceea ce li se comunica. Insa chiar si in cazul acestora din urma, deficiente identificabile la nivele superioare ale comunicarii, care trec dincolo de simpla producere si intelegere de enunturi, constituie o importanta piedica in cale integrarii lor sociale. (1)
Dificultatile legate de limbaj si comunicare au fost mereu considerate ca avand un lor important fiind o caracteristica specifica pentru autism. Sacla abilitatilor legate de limbaj este larga, la autisti si, daca se ia in considerare autismul ca intreg, este clar ca problema fundamentala este cea a comunicarii, decat a limbajului in sine. Sunt afectate formele non-verbale ale comunicarii, si chiar daca uneori abilitatile legate de limbaj sunt destul de bune, comunicarea si utilizarea sociala a limbajului ramane saraca. (2)
Copii fara autism nu trebuie sa isi dezvolte propriile conventii de comunicare ci sunt in mod normal socilaizati intr-un sistem existent. Comunicarea timpurie este caracaterizata de “transparenta”, intentiile si credintele fiind deschise, nu ascunse. Copii cu autism nu par a fi capabili sa recunoasca aceste stari mentale si astfel pentru ei comunicarile timpurii sunt opace mai degraba decat transparente. Acesta in schimb inseamna ca ei pierd procesul socializarii prin care se vor clarifica viitoarele conventii comunicative. Forma normala de dezvoltare in care comunicarea precede limbajul si este primul mijloc de invatare a sa, este perturbata in autism. Acesta nu doar ca face si mai dificila achizitia limbajului (in sensul intelegirii si utilizarii sale mai mult decat a invatarii ca strctura), dar de asemenea inseamna ca pentru copilul cu autism vor fi probleme legate de modul in care este folosit limbajul in educatie.
Deoarece autismul este o dizabilitate de origine biologica afectand functionarea cerebrala, este foarte probabil ca ceea ce a cauzat autismul, sa fi cauzat si alte dezechilibre in functionarea creierului, si autismul “pur” fara alte dizabilitati asociate, va fi foarte rar intalnit. Astfel multe persoane cu autism vor avea si alte probleme care duc in continuare la dificultati de limbaj. Dificultati severe de invatare sau dificultati specifice de limbaj asociate, adesea inseamna ca dezvoltarea generala a limbajului este mult intarziata si intr-o minoritate semnificativa de cazuri, indivitul ramane mut. Aceasta poate fi pentru ca copilului ii lipsesc mecanismele innascute pentru a invata structura limbajului. Cu toate acestea, cel mai adesea sunt dificultati in achizitia limbajului extinse la toate formele sale, inclusiv limbajul semnelor. Limbajul vorbit, in austism, variaza de la lipsa totala (mutism) pana la o aparenta facilitate in utilizare. Cazurile in care limbajul este achizitionat, o dezinvoltura legata de structura si forma, poate sa conduca in mod eronat un ascultator naiv spre o falsa impresie a ceea ce intelege de fapt persoana din ceea ce vorbeste. (2)
Este normal sa se presupuna ca de obicei intelegerea precede producerea cuvintelor, dar acesta nu este in neaparat si cazul copiilor autisti, deoarece s-a demonstrat ca chiar si in cazurile in care pronintia si strctura propozitiei si a mesajului par bune, o analiza a acesteia ar scoate la iveala faptul ca intelegerea limbajului poate fi cu mult mai slaba decat abilitatea persoanei de a-l produce.
Problema autismului nu este o absenta a dorintei de interactiune si comunicare, ci o lipsa a posibilitatii de a face acest lucru. Aceste dificultati de socializare exercita o puternica influenta asupra comprehensiunii complexitatilor si schimbarilor continue ale vietii sociale, subiectii autisti refugiindu-se in aspecte ale lumii care nu seschimba. Pentru a-si controla incapacitatea de intelegere si frica, ei se agata fie de obiecte sau de ritualuri, fie isi concentreaza intreaga energie asupra unor subiecte anume in care regulile sunt fixe. Iar daca sunt deranjati din aceste activitati repetitive, devin agitati, uneori chiar agresivi.
Dificultati specifice de comunicare.
Gina Davies, un specialist in domeniul dezvoltarii comunicarii copiilor cu autism, explica fatul ca unul dintre cele mai izbitoare aspecte ale comunicarii cu copiii din spectrul autist este faptul ca ti se pare dificil si ciudat oarecum. Este important sa recunoastem ca ni se pare foarte normal si atractiv sa comunicam cu copiii fara nevoi speciale, si ca motivatia de comunicare cu ei este in mod natural puternica. Insa in cazul comunicarii cu copii autisti, multi dintre adultii care sunt ei insisi persoane comunicative competente si cu experienta in priviinta copiilor, adesea se simt nedumeriti dupa ce vorbesc cu un copil autist, desi le este greu sa isi explice de ce
Lipsa vorbirii este primul simptom observat in mod deschis de catre parinti si specialisti care duce la concluzia ca copilul are nevoie de ajutor specializat. Urmeaza apoi de obicei apelarea la un logoped, si parintii spera ca aceasta va rezolva problema aparuta. Insa specialistii isi dau seama ca problema copilului legata de vorbire este doar un simptom al unei probleme fundamentale care trebuie sa fie discutata deschis cu toate persoanele implicate in educarea copilului daca se doreste ca interventia sa se adreseze problemei reale. Toti trebuie sa accepte faptul ca principiile comunicarii trebuie dezvoltate inainte ca, cuvinetele sa fie intelese si vocalizate. Aceste principii trebuie sa reprezinte o prioritate in cadrul interventiei si continua sa ramana o prioritate si dupa ce apar primele cuvinte.
O caracteristica a copiilor cu autism este faptul ca nu reusesc sa mentina contactul privirilor. Acesta poate fi, de exemplu, trecator sau evitat in mod intentionat. Efectul acestui fapt, este ca copilul esueaza in a oferi mamei acea forma subtila de contact al privirii, dar atat de importanta pentru ca mama sa poata sa dezvolte un curs al comunicarii. Acesta lipsa a raspunsului poate apoi s-o descurajeze pe mama in a mai initia comunicarea. Ceea ce inseamna ca copilul va fi lipsit de acte de comunicare si acesta ii va afecta dezvoltarea sa in ansamblu.
Desi copiii cu autism adesea fac vocalizari sau produc cuvinte, acestea nu au calitatea de a fi mesaje impartasite cuiva, ci cel mai adesea pare ca le spune doar pentru sine insusi. Asemenea copii pot fi foarte tacuti pentru perioade lungi, majoritatea folosesc plasul puternic pentru a semnala manie sau distres. Instinctul mamei pentru a face sa inceteze plansul copilului este puternic es incercand sa inlature orice ar considera ca poate provoca plansul copilului. Aceasta duce imediat la starea copilului de a fi lasat in pace. Acesti acopii de asemenea au de obicei o serie limitata de expresii faciale, adesea avand o fata inexpresiva sau zambind rar. Lipsa feedback-ului poate fi foarte deezorientanta, in sensul ca e greu sa isi dea cineva seama daca interactiunea este placuta sau nu pentru copil. Tinand cont de faptul ca de obicei mamele se straduiesc mult pentru a obtine raspunsuri cu semnificatie de la copiii lor, expresia neutra este imediat interpretata ca un semnal al plictiselii, si aceasta inevitabil are impact asupra sentimentelor mamei.
Mai tarziu, cand copilul autist isi duce parintele de mana spre obisctul pe care il doreste, lipseste contactul vizual, si aratarea cu degetul este lipsita sau foarte rara.
Tulburarile de limbaj propriu-zise.
Mai intai o scurta clasificare citata de Muresan, C. legata de nivelul de realizare si comprehensiune al limbajului:
a) nivelul fonologic – cel mai adesea, autiștii care vorbesc nu prezinta deficite de articulare, dar își dezvoltă sistemul fonologic într-un ritm mai lent decât cel normal;
b) nivelul morfosintactic – o serie de cercetători au scos în evidență diferențe ale morfologiei și sintaxei la copiii autiști, cum ar fi o utilizare deficitară a morfemelor corespunzătoare timpurilor verbale și articolelor, ceea ce pare să denote o dezvoltare mai lentă, o plafonare a acestei dezvoltări;
c) nivelul semantic – în cazul autismului este extrem de afectat. Copiii autiști dau dovadă de o dificultate foarte marcată de a utiliza cuvintele, respectând semantica acestora. Uneori pot ajunge la un nivel satisfăcător al vocabularului, dar eșuează nu la reprezentarea semnificației cuvintelor, ci la utilizarea lor corectă. Dificultățile specifice se referă mai ales la folosirea termenilor caracteristici pentru spațialitate, temporalitate și pentru relațiile interpersonale;
d) nivelul pragmatic – utilizarea socială a limbajului este, de asemenea, extrem de perturbată. A fost descrisă în cazul autismului o spontaneitate redusă a limbajului, cu expresii verbale accidentale, absența unei intenții aparente de comunicare, deficite ale adaptării la rolurile unei conversații,
nerespectarea regulilor de politețe, de așteptare a momentului pentru a vorbi, o rigiditate și o inadaptare a limbajului în raport cu contextul sau cu sarcina, o variabilitate a calității și abundenței comunicării în funcție de interlocutor, mai mult sau mai puțin familiar cu situația;
e) nivelul prozodic – existența unor anomalii de tipul monotoniei intonației, cu un procent crescut de frecvențe înalte, cu o hipo- sau hipernazalitate, cu un control deficitar al volumului vocii,
cu frecvente șușoteli și o sărăcie a accentuării tonice;
f) nivelul de ecolalic – foarte frecventă, fiind uneori singura realizare lingvistică a copilului autist. Ea nu este însă specifică, putând fi întâlnită și în cazul unor demențe infantile, la copiii nevăzători sau chiar la unii copii normali. Lucrările din domeniul cognitiv s-au oprit mai ales asupra funcțiilor ecolaliei, fiind considerată cel mai adesea, ca non- comunicativă. Cu toate acestea, Prizant și Duchan (1981) îi recunosc șase funcții: luare de cuvânt, afirmație, răspuns pozitiv, cerere, repetare, care ajută la tratarea informațiilor și autoreglare a discursului. Ei au propus o ipoteză conform căreia ar exista diferite stiluri de achiziție a limbajului, repartizate între un pol analitic, în care ecolalia nu ar fi utilizată și un pol gestaltist, care s-ar baza pe ecolalie. Autistul s-ar situa
la extremitatea acestui pol gestaltist, poate și datorită deficitului de atenție conjugată, care l-ar priva de decuparea limbajului indicată de adult.
In privinta comprehensiunii au fost puse în evidență mai ales dificultățile copiilor autiști de a înțelege sensul expresiilor lingvistice în cazul în care contextul nu este evocator. Tager-Flusberg (1981) a arătat faptul că înțelegerea frazelor este precară față de cea a copiilor normali, mai puțin din motivele unei comprehensiuni sintactice deficitare, cât mai ales din rațiuni de comprehensiune semantică.
Eșecul dezvoltării abilităților comunicaționale normale este, la ora actuală, unanim acceptat ca una dintre cele mai importante trăsături ale autismului. Anomaliile limbajului sunt deseori semnalate de către părinți și sunt considerate, în literatura de specialitate, ca fiind printre primele probleme care produc îngrijorare. Vocalizele emise de bebelușii autiști sunt rareori asemănătoare cu cele ale celor normali, atât în ce privește extinderea, cât și frecvența. Acest lucru afectează și
apariția limbajului verbal (normal între 9-12 luni). Copilul autist nu reușește să participe la "conversațiile prelingvistice" reciproce, care sunt obișnuite între mamă și copil. înțelegerea limbajului verbal este de asemenea redusă, iar absența gesturilor simbolice este o caracteristică prezentă la acești copii. Chiar și cele mai simple gesturi sunt afectate, de exemplu, "arătatul cu degetul", iar dacă totuși copiii își punctează dorințele în acest mod, o fac mai degrabă cu toată mâna,
decât cu indexul. Rareori aceste mișcări sunt acompaniate de mimică, demonstrație sau gesturi simbolice.
Ca orice individ însă, autistul resimte anumite necesități și dorește să transmită anumite mesaje înspre celălalt. Dar maniera sa de comunicare non-verbală și verbală este extrem de restrânsă și neconvențională. Modul său de a atrage atenția se reduce deseori la simple strigăte; intenția este deci prezentă, ceea ce lipsește este însă, in mod dramatic, forma. Copilul utilizează rareori privirea directă ca semn preliminar al dorinței de comunicare. I se întâmplă foarte rar să se asigure de
disponibilitatea eventualului partener, căutându-i privirea. Funcția socială, interogativă, este cel mai adesea absentă. Distanța corporală nu e nici ea respectată, copilul plasându-se fie prea aproape, fie prea departe. Gesturile membrelor superioare, utilizate pentru a acompania vorbirea, pot merge până la limita discordanței, dar pot și lipsi cu desăvârșire. Apropierea de partener se face deseori din spate sau din lateral, și nu din față, ca pentru a evita contactul vizual direct. Din datele statistice rezultă că 50% dintre copiii autiști folosesc totuși limbajul verbal. Din păcate, acesta nu are întotdeauna valoare comunicativă, pentru că nu codifică "aceeași lume". El conține uneori formulări atât de ermetice, încât numai cei apropiați pot să le decodifice. Indiferent de domeniul abordat, semanticul, semioticul și contextul nu intră în rezonanță. Comunicarea și vorbirea sunt întotdeauna surse de contrarietate, de încercări laborioase și de crize de frustrare intensă, care determină deseori renunțarea completă. Autistul vorbește sau încearcă să o facă din necesitate, pentru a-și descrie
stările sau pentru a-și manifesta cerințele. Când ascultă, dacă înțelege, o face în general la primul nivel, deoarece nu poate să conceapă existența reciprocității comunicării.
Mecanismele care definesc tulburările comunicării autiste par
a fi: instabilitatea percepției, incapacitatea segmentării fluxului sonor în elemente distincte, imposibilitatea acordării sensului cu contextul, absența sentimentului de reciprocitate care presupune prezența unui punct de vedere diferit. Despre copiii autiști se poate afirma, deci, nu numai că
achiziția limbajului le este întârziată, ci și că utilizarea acestuia este complet diferită, atât față de copiii normali, cât și față de alți copii cu diverse tulburări de limbaj. Probabil că cea mai caracteristică trăsătură este eșecul în folosirea limbajului în scopul comunicării sociale. Copilul autist tinde să vorbească mult mai puțin decât un copil normal, la un nivel comparabil de dezvoltare a limbajului. El manifestă o dorință extrem de redusă de "comunicare de dragul comunicării".
Dezvoltarea limbajului generativ este întârziată, iar enunțurile repetitive și stereotipe iau locul celor creative. Ecoul întârziat și inadecvat este deseori prezent; la fel inversarea pronumelor și utilizarea
anormală, egocentrică a limbajului.
In studiile efectuate pentru decelarea relației dintre limbaj și gândire, J. Bruner și C. Feldman (1993) au ajuns la concluzia că în cadrul autismului lipsesc două elemente importante ale limbajului
productiv: aceste carențe se evidențiază, deopotrivă, în dialog și în limbajul general. în dialog, copilul autist pare incapabil să extindă comentariul anterior al interlocutorului. Dacă este vorba de limbaj în general, el pare să nu știe cum să construiască o poveste. Ambele observații sugerează o incapacitate de codificare a argumentelor unei acțiuni într-o structură. Pentru studiul limbajului și al tulburărilor sale, la copiii autiști, trebuie realizate două distincții: prima este diferența de fluență
verbală între autismul ușor și cel sever, iar cea de a doua este noțiunea de gen sau stil, care poate fi de ajutor, în cazul variabilității deseori neexplicate sau inexplicabile între formele de limbaj din cadrul autismului. Conversația obișnuită, descrierea unui set de imagini care relatează o poveste, o repovestire, explicarea unei istorioare spuse de altcineva – toate constituie genuri diferite, având tipare lingvistice diferite. Cu excepția conversației, celelalte pot fi considerate monologuri, care necesită o coeziune crescută în alăturarea și potrivirea unor afirmații. Așa cum s-a putut constata, în urma diverselor cercetări efectuate, în special, de J. Bruner, copiii cu autism moderat ajung la
achiziționarea mai multor stiluri din cele menționate mai sus, stiluri care sunt incluse în repertoriul copiilor cu autism ușor. Non-existența comentariilor într-o conversație a autiștilor poate reflecta un aspect mai profund: acela conform căruia un autist trece prin viață tară a-i conferi experienței sale forma narativă convențională necesară, care i-ar permite să fie introdusă într-o
conversație. Pentru ipoteza deficitului narativ, în autism, prezintă interes și utilizarea frecventă a cuvintelor desemnând o acțiune intențională la copiii normali – aduce, vine, merge, pleacă, se uită,
împinge. Subiecții autiști folosesc mai des cuvântul pune, pentru a exprima o intenționalitate limitată la o acțiune anume, pe care un personaj dintr-una din imagini o execută la un moment dat, acțiune în
care acesta are ceva în mână. Copiilor autiști par deci să le lipsească semnele cauzale, temporale și intențional-pragmatice, necesare pentru alcătuirea unei povești. Ipoteza pe care o propune J. Bruner este aceea conform căreia problemele comunicaționale în autism se datorează unui impuls slab
sau chiar absenței impulsului de a transpune experiența de viață în narațiune, începând cu o vârstă foarte fragedă (2-3 ani). Iar acest deficit persistă și mai târziu, manifestându-se ca o dificultate de a
spune o poveste. Se poate afirma că deficitul amintit, a cărui importanță nu este pusă la îndoială, este consecința unei alte deficiențe, mai grave, în funcționarea generală. Urmarea este deprivarea
copilului de "baia" informațională ce i-ar face posibilă crearea semnificațiilor prin care să participe la viața socială.
Majoritatea studiilor legate de limbajul copiilor autiști arată că aceștia nu folosesc pronumele eu. L. Kanner a denumit acest fenomen "inversarea pronumelui", ținând cont de folosirea de către copil a pronumelui personal tu în locul celui de persoana întâi, eu. El amintea și de "ecolalia întârziată" și de "afirmarea prin repetare" pentru cazurile în care, de exemplu, copilul este întrebat: "Tu vrei lapte?" și răspunsul este "Tu vrei lapte". Se pare însă că acest concept de inversare pronominală nu este de natură a clarifica problemele existente. Pentru că, de fapt, copilul nu inversează pronumele, ci evită folosirea acestora, cu atât mai mult cu cât se referă la el însuși.
Evitarea folosirii pronumelui eu denotă fie o negare a sinelui, fie absența conștiinței de sine, în timp ce substituția sa cu tu demonstrează o oarecare conștiință a sinelui altora. Anxietatea în
raport cu șinele nu iese la iveală doar prin refuzul copilului de a vorbi, prin evitarea folosirii pronumelor personale. Comunicarea nu este legată doar de cuvinte, ci și de scopul utilizării acestora. Numirea lucrurilor este mai accesibilă copiilor autiști, deoarece aceasta nu îi angajează în vreun fel și nu le dezvăluie gândurile (orice angajament fiind o puternică sursă de anxietate). De aceea, ultimul lucru pe care doresc să-1 facă este să-și comunice sentimentele. Astfel, chiar dacă spun ceva, copiii autiști o fac cu o voce dintre cele mai bizare, de cele mai multe ori asemănătoare vocii unei persoane surde, cu aceeași calitate atonală și neacomodată ca aceea a unei persoane care nu poate
să-și audă emisia vocală. De fapt, copiii autiști par a nu dori ca nici ei și nici alții să știe ceea ce au spus. Acest lucru îi conferă vocii lor o tonalitate cât se poate de stranie, atipică.
S-a observat, de asemenea, că acești copii evită cuvântul da tot atât de mult pe cât îl evită pe eu, negația nu aparându-le în schimb mult mai de timpuriu în vocabular. Dacă dificultatea de învățare a unor cuvinte ar fi determinată, așa cum au afirmat B. Rimland și alții, de cauze organice, de leziuni cerebrale, nu ar trebui să existe diferențe, iar cuvântul da ar trebui să apară în același timp cu nu. Probabil însă că preferința pentru folosirea negației este o consecință a negativismului deliberat și extrem de care dau dovadă copiii autiști.
Se poate adăuga faptul că prin interzicerea oricărei schimbări, prin refuzul existenței sale ca eu, prin evitarea folosirii afirmației da, copilul autist îndeplinește ceea ce el consideră a fi dorința parentală, adică aceea de a nu exista. De aceea, pronumele tu – acei alții cărora li se permite existența – și adverbul nu, care este esențialmente o negare a existenței, îi sunt mult mai accesibile.
Este, de asemenea, relevantă ușurința cu care unii copii autiști (cei care reușesc stăpânirea limbajului și care nu prezintă o deteriorare profundă a capacităților intelectuale) învață să repete uneori liste nesemnificative de state, capitale, președinți, cântece, chiar într-o limbă străină. Acest lucru se întâmplă probabil, în primul rând, pentru că prin repetare este evitată orice implicare personală evidentă. In al doilea rând, aceste înșiruiri nu divulgă nimic sau aproape nimic despre
gândurile, sentimentele interioare, care trebuie ascunse. Folosirea limbajului de către copiii autiști pare a fi mai curând axată pe ascunderea gândurilor lor reale și pe limitarea contactelor cu alte persoane, decât pe crearea unei punți între semeni.
Acei copii care renunță la orice limbaj, intrând în starea de mutism, par să fie convinși că ascunderea gândurilor în spatele unui limbaj lipsit de sens nu este suficientă pentru a le oferi siguranța necesară. L. Jackson (1972) se referă, în studiile sale, la nouă cazuri de copii nevorbitori, pe care i-a avut în grijă, diagnosticați ca autiști datorită evitării oricărui contact cu ființele umane și preocupărilor lor de tip repetitiv și compulsiv. Mutismul acestor copii s-ar putea explica prin încercarea unei ultime retrageri în fața "pericolului".
Ocupându-se în egală măsură de problemele de limbaj ale copiilor autiști, G. Bosch (1970), neurolog și psihiatru german, insistă asupra faptului că, în afara acelei absențe a pronumelui eu, se constată același lucru în privința formelor de limbaj conectate în mod obișnuit cu semnificația verbelor a avea, a poseda, a influența sau a face. Deci nu este întârziată doar folosirea pronumelui eu, ci și cea a formelor verbale esențiale, care leagă persoana întâi, eu, de viitor de pildă, precum și cea a formelor imperative. Sunt de asemenea absente și declararea intențiilor, anticiparea procedurilor sau a scopurilor unei acțiuni. G. Bosch demonstrează astfel incapacitatea copiilor autiști de a manevra aceste concepte.
In încercarea găsirii unei cauze posibile pentru folosirea acestui limbaj bizar de către copiii autiști, G. Bosch ne trimite la originea acestuia. Limbajul se dezvoltă în cadrul interacțiunii cu
ceilalți. El presupune o serie de evoluții care au loc în faza preverbală, care o precede, deci, pe cea verbală. G. Bosch pune un accent deosebit, în cercetările sale, pe comparația între dezvoltarea limbajului la copilul normal și la cel autist. El remarcă faptul, că la copilul normal, pronumele eu apare mai întâi în contextul unei posesiuni, iar doar mai târziu este folosit în legătură cu o acțiune fizică. Luând în considerare maniera unui copil autist de a se exprima, G. Bosch remarcă nu numai înlocuirea persoanei întâi și a funcțiilor legate de ea (posesie, acțiune), dar și modul general de construcție a enunțului, adică evitarea unei cerințe directe și, în orice caz, a uneia adresate altei
persoane.
Bibliografie
1. Jordan, Rita – Understanding and teaching children with autism, John Wiley & Son, New York, 1995
2. Muraru-Cernomazu, Oana – Aspecte generale ale patologiei autiste, Editura universitatii din Suceava, Suceava, 2005
3. Muresan, Cristina – Autismul infantil, Presa Universitara Clujeana, Cluj Napoca, 2004
4. Powell Stuart – Autism and Learning, David Fulton Publisher, London, 1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Limbajul și Comunicarea Copiilor cu Autism (ID: 117470)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.
