Limbajul Colocvial In Raport cu Normele Limbii

=== d80a309e2a346f4d69df0bb34c5a7bb1b012b715_139062_1 ===

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND LIMBAJUL

Limbă și limbaj

Limbajul reprezintă un sistem de comunicare între două entități. Un limbaj este constituit dintr-o colecție de simboluri (sunete, gesturi, elemente grafice ș.a.) realizabile fizic de către utilizatorii acestuia. El poate fi natural (uman și animal) sau artificial (de programare, de marcare, etc.). Pentru ființele umane limbajul reprezintă unul din aspectele fundamentale ale comportamentului lor fiind necesar pentru comunicarea interrumană prin intermediul vorbirii, scrierii sau prin semne.

Funcția primară a limbajului natural este aceea de comunicare, adică de transmitere a unei informații. Pentru a putea fi comunicată informația trebuie să fie codată într-un șir al limbajului natural de către emitent și apoi extrasă de către receptor din acel șir. Pentru transmiterea corectă a informației este necesară identificarea relațiilor care pot fi stabilite între informație și șirul care o codează. Aceasta implică o înțelegere foarte bună a limbajului natural/limbii și o intuire a mecanismelor utilizate de aceasta.

Dar ce este limba? După cum spune Ferdinand de Saussure, „limba nu trebuie confundată cu limbajul natural” putând fi considerată ca fiind (De Saussure, 2011, pag. 46):

parte (esențială / determinantă) a limbajului;

un produs al facultății limbajului;

ansamblu de convenții sociale;

posibilitate de folosire a limbajului.

Așadar putem spune că limba este un ansamblu de semne de comunicare (în acest caz semnul lingvistic) folosite în comunicare (De Saussure, 2011, pag. 56). În contextul în care se consideră că limba este un instrument, funcția sa esențială este aceea de comunicare. De exemplu, limba româna este instrumentul care permite vorbitorilor limbii române să se înțeleagă unii cu alții. Dacă nu ar exista această necesitate a oamenilor de a comunica unii cu alții, limba fiecărei persoane s-ar degrada într-o perioadă de timp relativ scurtă. Nevoia permanentă de interacțiune și comunicare a ființelor umane determină păstrarea instrumentului „limbă” într-o formă adecvată care să permită comunicarea interrumană prin intermediul vorbirii.

Pentru a înțelege maniera în care ființele umane comunică prin intermediul limbajului natural, este important să se înțeleagă foarte bine modul cum informația este codată în șirul limbajului natural și cum este extrasă din acest șir de către cititor. Scopul identificării structurii limbajului este acela de a stabili o relație între informație și șirul care o codează înainte de a scrie gramaticile și proiecta sistemele de prelucrare a limbajului natural.

Un șir este, în general, un termen pentru sintagme, paragrafe, propoziții sau fraze. Unitatea de bază a unui șir scris este cuvântul. Un cuvânt este o secvență continuă de caractere alfanumerice (uneori incluzând cratima). Acest șir conține o informație. Anumite secvențe de cuvinte pot fi grupate împreună într-un grup de cuvinte pentru a exprima ceva inteligibil. Acest lucru înseamnă că pentru un asemenea grup de cuvinte există un șablon sau o regulă care ajută la definirea grupului. Informația conținută într-un grup de cuvinte de obicei corespunde informației conținute de cuvintele care îl constituie. Similar un grup de cuvinte poate fi combinat cu alte grupuri de cuvinte sau cuvinte pentru a forma grupuri mai mari. La fel și aici, informația conținută în grupul mai mare este aceeași cu informația conținută în grupurile constituente.

Pentru realizarea analizei unei limbi, cuvintele și structurile posibile ale acesteia sunt împărțite în categorii. Pentru clasificarea cuvintelor se folosesc categoriile lexicale (ex: substantiv (N), verb (V), adjectiv etc.), fiecărei categorii lexicale corespunzându-i o anumită structură (ex: grupul nominal (GN) pentru substantiv, grupul verbal pentru verb (GV), etc.). Astfel că o propoziție poate fi structurată în funcție de constituenții ei astfel:

Figura nr. 1. Exemplu de arbore sintactic al unei propoziții

În general, prin gruparea a două sau mai multe elemente într-o unitate mai mare, se formează o structură care conține elementele respective și relațiile dintre ele. Informația conținută în unitățile mai mari, de obicei depinde de structură, adică de constituenți și de relațiile dintre ei.

Astfel, „limbajul este o formă specifică de activitate umană prin care se realizează comunicarea dintre oameni. Nu orice proces de comunicare între oameni poate fi considerat limbaj în sensul propriu al cuvântului. În accepția sa strictă, termenul de limbaj se referă la comunicarea verbală.” (Roșca, 1975, pag. 316)

Limbajul este abilitatea umană de a achiziționa și utiliza sisteme de comunicare complexe. În filosofia limbajului, în Grecia Antică, cuvintele reprezentau experiența, apoi J.J. Rousseau susținea că limbajul provine din emoții, în timp ce Kant susținea că limbajul provine din gândirea logică. Tudor Vianu făcea o remarcă substanțială cu privirea la dubla funcție de comunicare prin limbaj: „limbajul comunică (o cantitate de informație), dar prin el omul se comunică (o complexitate de stări)”. (Păunescu, 1976, pag.26) Așadar, limbajul, în general, este mijlocul de transmitere și recepționare a informațiilor (o formă de manifestare a Universului), însă „formele de manifestare ale limbajului” nu se opresc doar la modul general, avem limbajul ca enunț (raportul dintre enunțare și situații, respectiv stări) și limbajul în calitate de cuvânt (problema corespondenței dintre cuvânt și obiectul sau starea de lucruri). (Coșeriu, 2011, pag. 62-64)

Fără limbaj, nu am reuși să comunicăm, să ne formăm o gândire logică și să transmitem experiența umană. Există o legătură strânsă între dezvoltarea limbajului și dezvoltarea gândirii. Astfel, diverși teoreticieni ca Văideanu (1998) și Pușcariu (1994) au privit în mod diferit cum interacționează limbajul cu gândirea. Văideanu considera că dezvoltarea cognitivă conduce către „dezvoltarea și creșterea limbajului”, pe când Pușcariu, observa limbajul ca pe „un instrument de dezvoltare al gândirii”. (Văideanu, 1998, pag. 52); (Pușcariu, 1994) Teoria lui Pușcariu subliniază importanța comunicării cu adultul ca un factor major în dezvoltarea gândirii, astfel interacțiunile sociale în procesul de dezvoltare îi vor influența limbajul și gândirea. Acesta descrie importanța dezvoltării zonei proximale, în care este prezentă interacțiunea copiilor cu adulții și efectul remarcabil pe care îl are asupra dezvoltării limbajului.Această zonă este descrisă ca fiind distanța dintre nivelul real de dezvoltare al copilului determinat de rezolvarea independentă a problemelor și nivelul potențial de dezvoltare determinat de rezolvarea problemelor cu ajutorul adulților. Un punct de vedere comun al celor doi teoreticieni a fost vizualizarea dezvoltării limbajului ca o interacțiune complexă între copil și mediu, unde sunt influențate, atât dezvoltarea socială cât și cea cognitivă.

Privind din perspectiva ineistă se evidențiază abilitatea înnăscută a copiilor de a dobândi limbajul, din perspectivă behavioristă se atrage atenția asupra importanței mediului în care se dezvoltă limbajul, în care modelele lingvistice trebuie să fie adecvate iar feedback-ul constant în încercarea copiilor de a comunica (Eftimie, 2000, pag. 82). Punctul comun al celor două perspective este dat de faptul că limbajul este baza proceselor intelectuale. Diferența însă este redată de Eftimie (2000) care consideră că limbajul are „o bază înnăscută” (printr-un mecanism de achiziționare a limbajului). În dezvoltarea limbajului, copiii construiesc în mod activ un sistem de simboluri care îi ajută să înțeleagă mediul înconjurător. Însă limbajul se dezvoltă și într-un context social unde „depinde de dezvoltarea socială”, așa cum susține Toma (1999, pag. 51).

Stiluri funcționale

Pentru ființele umane, limbajul poate exprima emoțiile, ideile, sentimentele și gândul acestora prin utilizarea de sunete, gesturi și semnale care au model. Acest lucru permite oamenilor să transmită sau să primească informații. Acest proces al transferului de informații de la o persoană la alta, se face prin utilizarea unui anumit mediu numit comunicare ce permite menținerea relației dintre indivizi. Una dintre presupunerile de a menține conversația continuă să identifice stilurile de limbaj și modul în care oamenii comunică, folosind propriul lor stil. Potrivit lui Iordan (1975), „stilul de limbaj este alegerea printre celelalte alternative în folosirea limbajului”. (Iordan, 1975, pag. 44) Acesta se referă la modul de transmitere a acelorași informații prin folosirea expresiei diferite și legate de anumite variații ale limbajului care sunt utilizate în diferite situații și nevoi. Între timp, conform lui Zafiu (2001), stilul de limbaj are „relație cu variația limbajului”. (Zafiu, 2001, pag. 63) Pe de altă parte, stilul lingvistic este modul în care putem arăta expresia noastră fie în situația formală, fie în cea neoficială.

Vorbind despre modul în care oamenii pot comunica folosind propriul stil, variația limbajului este utilizată pentru a exprima și reflecta factorii sociali. În acest caz, cercetătorul dorește să cunoască tipurile de stil de limbaj și stilul lingvistic care este caracteristic anumitor contexte ale situației. Astfel, variația limbajului este o variație lingvistică care se referă la gama de diferențe dintre limbile din întreaga lume. Apoi, conform lui Coteanu (1973), variația limbajului este „o modalitate de a caracteriza în anumite variante că vorbitorii unei anumite limbi vorbesc uneori în dialect diferit al acelei limbi”. (Coteanu, 1973, pag. 135) În conformitate cu acesta, există mai multe caracteristici ale limbajului și variației. În primul rând, variația socială și variația regională. Studiul variației sociale a limbajului sporește studiul variației regionale. Pe baza explicației de mai sus, concluzionăm că variația limbajului este un tip de dialect care se referă la comunitate, încadrându-se în patru categorii: limbă și dialect, dialect social și regional, stiluri și registre. Mulți cercetători au opinii diferite cu privire la stilul lingvistic. De exemplu, Irimia (1986), împarte stilul limbajului în patru tipuri: înghețat, formal, consultativ și cazual. Irimia (1986, pag. 45) Între timp, Dumistrăcel (2006) împarte stilul de limbaj în patru categorii. Ele sunt argou, stilul colocvial, stilul formal și stilul informal. (Dumistrăcel, 2006, pag. 17)

Limbajul este calea pentru exprimarea modului nostru de a comunica cu o altă persoană. În primul rând, stilul înghețat sau stilul oratoric este stilul cel mai formal și se utilizează adesea în situații formale, cum ar fi ceromonia, instanța și în documentele de stat. În al doilea rând, stilul formal, conform lui Hristea (1981), este folosit în ocazii speciale care necesită demnitate și seriozitate. (Hristea, 1981, pag. 17) Acesta nu folosește construcții lingvistice și se străduiește să aibă o precizie gramaticală absolută. În general, stilul oficial se folosește adesea în evenimentele oficiale, vorbind despre probleme serioase, cum ar fi discursurile oficiale și întâlnirea oficială. În al treilea rând, se remarcă stil consultativ. Potrivit lui Maneca (1973), stilul consultativ este „cel mai neutru sau nemarcat dintre stiluri”. (Maneca, 1973, pag. 28) Folosind acest stil, se furnizează informații de fundal pe care se presupune că auditorul trebuie să le aibă pentru a înțelege ce a vrut sa spună vorbitorul. În al patrulea rând, stilul cazual. Stilul obișnuit este conversația de obicei între doi prieteni în cafenea sau în clasă. În al cincilea rând, se remarcă stilul intim. Potrivit lui Zoicaș (2009), cazualul integrează „două personalități disparate”. (Zoicaș, 2009, pag. 209) Aceasta înseamnă că acest stil este apare între membrii intime ai unei familii sau prieteni care nu au nevoie de un limbaj complet cu o articulare clară. Este suficient să se folosească declarații scurte. Al șaselea stil este cel colocvial. Stilul colocvial este stilul care utilizează relativ scurte propoziții scurte, adesea folosindu-se o formă gramaticală incompletă, ca o utilizare generoasă a construcțiilor, cuvinte tăiate, precum și omiterea pronumele relative, structuri gramaticale simplificate, un ton personal sau familiar, care încearcă să creeze impresia de a vorbi intim pentru cititor și de obicei se remarcă argoul. Al șaptelea stil argoul. Stilul acesta se referă la situația mai cazuală și informală, prin „recursul la argou”. (Irimia, 1986) El se compune din cuvinte informale care sunt folosite de adolescenți sau de tineri și de anumite grupuri de oameni. Expresiile în argou sunt afectate de cei care folosesc acest tip de stil. De asemenea, argoul se poate schimba frecvent. Unele dintre cuvintele se întorc remarcabil și, de asemenea, unele dintre ele nu se întorc. În același timp, existența vocabularului de argou nu este niciodată constantă. Ultimul este stilul informal, context în care Avram și Sala (2001), afirmă că acesta este adesea folosit în „scrierea de teste sau eseuri informale”. (Avram, Sala, 2001, pag.17) Rapoartele pot fi, de asemenea, scrise în acest stil. Cu alte cuvinte, stilul informal nu este, de obicei, conform regulilor și metodelor oficiale sau stabilite.

Totuși, s-au dezvoltat mai multe teorii despre stilul colocvial. Este vorba despre tipul de discurs care este folosit în viața de zi cu zi. Conversația este ușor de înțeles de către cititor, deoarece conversația s-a produs în situația informală. De asemenea, în acest context, există mai mulți factori care influențează utilizarea alegerii limbajului bazat pe teoriile lui Holmes (1992) și Payne (2010), alegere stabilită de participanții, subiectele, funcțiile, relațiile și regulile sociale. În primul rând, cadrul include situația, locul și timpul. În al doilea rând, participanții conform lui Holmes (1992), se referă la persoanele implicate într-o conversație. (Holmes, 1992, pag. 9) Participanții se împart în două tipuri, în funcție de statutul social și distanța socială. În al treilea rând, subiectul se referă la „despre ce se vorbește”. (Holmes, 1992, pag. 8). Subiectul este discuția principală a unei conversații. Într-un birou, de exemplu, atunci când doi colegi vorbesc despre munca lor, ei folosesc stilul oficial. A patra funcție se referă la „scopul discuției” sau la scopul interacțiunii. (Holmes, 1992, pag. 9) Această funcție se referă la funcțiile referențiale și afective care sunt fundamentale limbajului. În al cincilea rând, când o persoană vorbește cu o altă persoană pe care o cunoaște de mulți ani, stilul limbajului pe care îl folosește este destul de diferit de cel folosit față de o persoană pe care tocmai un individ a cunoscut-o recent. Ultima funcție este cea a rolurilor sociale. Rolul social al fiecărui participant la conversație joacă, de asemenea, un rol important în varietatea limbajului utilizat. Interacțiunile dintre un elev și profesor, un pastor și un paroh și un congresman și un fondator sunt mult mai formale decât interacțiunile lingvistice dintre doi participanți social-poziționați. De fapt, folosirea stilului colocvial nu se regăsește doar în conversația zilnică, ci și în reviste, ziare, povestiri, romane și altele.

Fiecare stil funcțional al limbajului literar folosește un limbaj a cărui interrelație este specifică stilului funcțional dat. Acest aspect constă în coordonarea mijloacelor de comunicare lingvistică și a dispozitivelor stilistice care modelează trăsăturile distinctive ale fiecărui stil. Fiecare stil funcțional poate fi recunoscut de una sau mai multe caracteristici principale, deosebit de evidente. Un stil funcțional este o varietate modelată de text literar caracterizată prin implicarea mai mare sau mai mică a constituenților săi, unități suprafrazale, în care alegerea și aranjarea mijloacelor lingvistice independente și intercalate sunt calculate pentru a asigura scopul comunicării. Fiecare stil funcțional este un sistem relativ stabil în etapa dată în dezvoltarea limbajului literar, dar se schimbă, de la o perioadă la alta. Dezvoltarea fiecărui stil este predeterminată de modificările normelor din limbajul standard și este puternic influențată de schimbarea condițiilor sociale, de progresul științei și de dezvoltarea vieții culturale.

Limbajul colocvial, tendință omniprezentă în context actual

Dezvoltarea accelerată a domeniului tehnologiei informațiilor a condus la o schimbare majoră în modul de percepere a lumii în care trăim. Puterea computațională a crescut exponențial în ultimii ani, ducând la dezvoltarea unor sisteme computaționale din ce în ce mai sofisticate și mai performante. Astăzi acestea fac parte din viața cotidiană a milioane de oameni, fiind utilizate în aproape orice domeniu al activității umane, atât în activitatea profesională cât și în viața privată.

Un aspect important al vieții de zi cu zi a oamenilor la ora actuală este Internetul. Datorită acestuia, cantitatea de date disponibilă este enormă așa că găsirea unei anumite informații în acest spațiu informațional este o operație anevoioasă și mare consumatoare de timp. Dezvoltarea unor instrumente care să găsească informația sau să o extragă din acest volum imens de date în timp util a devenit extrem de importantă. Acesta este unul din motivele dezvoltării limbajului colocvial. Un alt motiv foarte important al acesteia este realizarea traducerii automate, care ar permite ștergerea barierelor lingvistice dintre utilizatorii obișnuiți ai Internetului. Totuși folosirea sistemelor și dispozitivelor IT necesită acumularea unor cunoștințe și dezvoltarea anumitor abilități, ceea ce le face mai puțin utilizabile de o anumită categorie de oameni. Acesta este principalul motiv pentru care a crescut interesul față de dezvoltarea unor sisteme de dialog om – mașină cât mai prietenoase și mai ușor de folosit. Dezvoltarea unor interfețe performante de dialog om-mașină implică înțelegerea foarte bună a proceselor prin care două ființe umane comunică. Oamenii folosesc limbajul colocvial pentru a comunica între ei prin intermediul vorbirii, scrierii sau prin semne și au abilitatea de a prelucra limbajul cu o mare viteză și eficiență. Când conversează, „ființele umane sunt capabile să treacă în mod repetat de la producerea la înțelegerea limbajului colocvial și viceversa.” (Hristea, 1994, pag. 43-44) Modul în care oamenii realizează fără efort aceste treceri succesive și cum folosesc cunoștințele pe care le dețin (cunoștințele lingvistice și cele de de fond) este departe de a fi în totalitate înțeles. O bună înțelegere a mecanismelor și proceselor implicate în prelucrarea limbajului de către om poate conduce la îmbunătățirea comunicării om – mașină.

Deoarece cel mai natural mod de a comunica al oamenilor este vorbirea, cel mai ușor de folosit sistem de dialog om-mașină este cel bazat pe vorbire. Acesta este și motivul pentru care în ultimii ani s-au dezvoltat sisteme IT capabile să recunoască și să înțeleagă vorbirea sau să o genereze în mod artificial. Dezvoltarea acestor sisteme a permis nu numai îmbunătățirea comunicării om-mașină, ci și înțelegerea mai profundă a modului în care se formează structurile unei limbi (ex: propoziție, frază), a relațiilor care există între componentele structurilor respective și a modului în care „înțelesul” este codat în acestea. Dar deși s-au făcut pași importanți în acest domeniu, rezultatele obținute sunt mult inferioare față de cele ale omului. Datorită faptului că semnalul vocal este complex, el este greu de prelucrat și recunoașterea automată a vorbirii este departe de a fi la același nivel cu recunoașterea realizată de o ființă umană.

Pe de altă parte, deși inteligibilitatea vorbirii sintetice realizată până în prezent este crescută, „naturalețea acesteia este mult inferioară celei umane”. (Dănilă, 2005, pag. 15) Acest lucru se datorează faptului că producerea vorbirii umane se bazează pe efecte articulatorii complexe care sunt greu de modelat matematic și apoi de reprodus de către o mașină.

Pentru a îmbunățăți performanțele sistemelor de recunoaștere și sinteză a vorbirii s-a introdus în arhitectura acestora câte un modul de prelucrare lingvistică. Acesta este unul din motivele pentru care prelucrarea limbajului natural (Natural Language Processing – NLP) a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare deosebită. Scopul prelucrării limbajului natural este acela de a construi modele computaționale de limbă capabile să analizeze și să genereze limba respectivă. Datorită faptului că limbajele naturale nu sunt finite (nu este posibil să ne imaginăm toate propozițiile limbii române) și au foarte multe caracteristici (împărțite pe nivelurile lingvistice), ele sunt foarte greu de prelucrat. De aceea pentru rezolvarea ambiguităților inerente limbii au fost dezvoltate mai multe teorii și metode.

De-a lungul timpului s-au folosit diferite categorii de cunoștințe lingvistice pentru a se crea modele de limbă capabile să îmbunătățească recunoaștrea vorbirii continue. Una din abordările pentru prelucrarea limbajului natural a fost folosirea gramaticilor. Până acum au fost dezvoltate multe tipuri de gramatici (gramatici independente de context, gramatici cu stări finite, etc.), dar s-a constatat că modele de limbă bazate pe gramatici sunt foarte restrictive și folosirea lor în sistemele de recunoaștere a vorbirii spontane este limitată. În ultimii ani s-au dezvoltat modele de limbă statistice, care au ajuns ca astăzi să fie unele dintre cele mai folosite, deoarece sunt capabile să utilizeze aproape orice tip de cunoștință lingvistică. Aceste modele de limbă statistice sunt acum componente nu numai a sistemelor de înțelegere și sinteză a vorbirii, dar și a diferitelor sisteme de prelucrare a limbajului natural, cum ar fi cele de extragere a informațiilor, recuperarea informațiilor, traducerea automată, etc. Pentru dezvoltarea modelelor de limbă sunt necesare mari resurse lingvistice computaționale. Realizarea acestor colecții de resurse lingvistice computaționale care să poată fi folosite cu succes sunt foarte greu de realizat. Realizarea acestora implică nu numai un efort financiar deosebit, ci și a unei resurse umane speciale (lingviști, cercetători, ingineri, programatori, vorbitori ai limbii din toate zonele în care se vorbește limba respectivă, etc.). Dacă pentru limba engleză există la ora actuală multe resurse lingvistice computaționale disponibile, pentru limba română însă lucrurile nu au evoluat într-o manieră asemănătoare, astfel că astăzi resursele pentru limba română sunt puține și nu sunt accesibile pe scară largă pentru a fi folosite de comunitatea științifică.

În ceea ce privește domeniul recunoașterii vorbirii pentru limba română cercetări au fost efectuate încă din anii 1960 de către colectivul de cercetare conduse de profesorul Nicolau în care au fost studiate sinteza și recunoașterea vocalelor limbii române și ulterior, în anul 1975 a fost realizată recunoașterea cifrelor vorbite. Cercetările în domeniu au continuat, astfel că începând cu anii 80 erau deja mai multe colective care se ocupau cu recunoașterea vorbirii care studiau probleme simple cum ar fi „recunoașterea vocalelelor” și „recunoașterea cuvintelor izolate”. (Burileanu și colab, 1983, pag. 266-274); (Valsan, Z. și colab, 1998, pag. 245-251) Ulterior, cercetările s-au concentrat pe recunoșterea vorbirii continue, inițial pentru un „vocabular limitat” ajungându-se până la sistemul de recunoaștere a vorbirii continue pentru limba română folosind un vocabular mic specific unui domeniu restrâns. (Munteanu, 2006)

Faptul că nu exista nicio bază de date standard accesibilă pentru vorbirea în limba română, fiecare grup de cercetare fiind nevoit să își creeze propria bază de date, a condus la încetinirea dezvoltării unor sisteme peformante de recunoaștere a vorbirii pentru vocabulare mari în limba română. Performanțele acestor sisteme de recunoaștere a vorbirii continue pentru limba română se pot îmbunăți dacă modelele de limbă folosite de acestea sunt mai performante. Dar pentru dezvoltarea unor modele de limbă performante trebuie să fie dezvoltate baze de date computaționale cu resurse lingvistice pentru limba română. În ultimii ani s-au dezvoltat astfel de resurse dar acestea nu sunt suficiente, fiind mici ca dimensiuni.

Pentru trecerea de la recunoașterea vorbirii la înțelegerea acesteia este însă necesară o înțelegere profundă a semanticii textelor. În contextul interpretării semantice a propozițiilor și frazelor din corpusuri largi de texte sintaxa și sematica componentelor acestora joacă un rol important. Sensul sintagmelor este determinat atât de înțelesul cuvintelor componente cât și de modul în care cuvintele sunt ordonate și grupate împreună. Relațiile care se pot stabili între aceste cuvinte sunt multiple ceea ce conduce la ambiguitatea propozițiilor, frazelor și a enunțurilor. Deoarece relațiile stabilite între diferitele componente ale textului (cuvinte, propoziții, fraze) sunt foarte importante pentru înțelegerea sensului textelor, o varietate mare de cercetări au fost efectuate pentru detectarea automată a rolurilor și relațiile semantice, în mod special pentru limba engleză dar nu numai. Pentru rezolvarea problemei identificării și descoperirii automate a relațiilor semantice au fost utilizate diferite metode pornind de la metode pur probabilistice, și ajungându-se la arbori de decizie sau reguli scrise manual. Începând cu anii ‘90 pentru detectarea relațiilor semantice s-au utilizat din ce în ce mai mult metode bazate pe extragerea și potrivirea tiparelor. Astfel pentru limba engleză au fost extrase multe relații semantice printre care: relația de meronimie, relațiile stabilite între componentele grupurilor nominale, relația de hipernimie, relația de hiponimie și relația de cauzalitate. (Richards, Schmidt, 2013, pag. 202)

Cercetări privind detectarea automată a relațiilor semantice au fost efectuate ulterior și pentru limba română.

Termenul „stil neutru” este folosit în principal pentru a desemna fundalul pentru realizarea particularităților stilistice ale elementelor stilistic „colorate”. Stilul neutru este caracterizat de absența nuanței stilistice și de posibilitatea de a fi utilizat în orice situație comunicativă. Acest stil este simplificat deliberat. Dacă stilul neutru servește oricărei situații de comunicare, stilul colocvial servește unor situații de comunicare spontană de zi cu zi (cazuale, non-formale). Această diviziune nu coincide cu împărțirea în limbajul vorbit și scris, deoarece stilul colocvial poate fi folosit în ficțiune, stilul de cart fiind reprezentat, de exemplu, prin stilul oratoric ce există numai în forma orală. În același timp, trebuie să ne amintim că discursul colocvial pe care îl întâlnim în ficțiune a suferit unele transformări: scriitorul comprimă, de obicei, informații lingvistice, alegând tipicul și evitând întâmplările accidentale.

Stilul colocvial este împărțit în stilul colocvial superior, stilul colocvial comun și stilul colocvial redus. Acestea din urmă au propriile caracteristici specifice legate de regiune, sex, vârstă a vorbitorului.

Stilul livresc cuprinde stiluri științifice, oficiale, publiciste (ziare), oratorice și poetice. Zafiu (2001) aparține grupului de savanți care resping existența stilului livresc. Opinia sa este că fiecare lucrare de literatură prezintă un exemplu de discurs individual al autorului și, prin urmare, urmează propria sa normă, în lucrarea autorilor literaturii folosesc adesea stiluri diferite. Aceasta introduce noțiunea de funcție lingvistică caracteristică diferitelor stilistice. Funcția intelectual-comunicativă este legată de transferul ideilor intelectuale. Funcția voluntară servește pentru influențarea voinței și a conștiinței ascultătorului sau a cititorului.

Tabel nr. 1

Interdependența între funcția limbajului și stilul acestuia

Având în vedere faptul că stilul este o categorie istorică, Zafiu (2001) se îndoiește că în limba contemporană există „un stil poetic separat”. (Zafiu, 2001) După cum se vede clar din tabel, stilurile oratorice și științifice sunt opuse unul altuia, primul având toate funcțiile de limbaj, în timp ce cel de-al doilea nu. Nu există limite stricte care să despartă un stil de altul. Stilul oratoric are multe în comun cu cel publicitar. Stilul publicistic este apropiat de stilul colocvial. Dar dacă luăm în considerare această problemă, va fi evident că avem de-a face cu combinația de stiluri diferite în discursul unui anumit individ deoarece fiecare dintre ele este caracterizat de anumiți parametri referitori la vocabular și sintaxă.

Diferența dintre scrierea formală și informală

Când vine vorba de scrierea în limba română, există două stiluri principale – formale și informale. Luăm, astfel, în considerare aceste două exemple:

Exemplul 1: Vă informăm că materialul dumneavoastră a fost respins de compania noastră de publicare, deoarece nu corespunde standardului cerut. În cazul în care doriți să îl reconsiderăm, vă sugerăm să treceți peste el și să faceți unele schimbări necesare.

Exemplul 2: Știi cartea pe care am scris-o? Ei bine, editura a respins-o. Au crezut că este îngrozitoare. Dar am făcut tot ce am putut și cred că a fost minunat. Nu o voi face așa cum au spus ei că ar trebui.

Diferența dintre cele două este evidentă. Primul exemplu este formal, iar al doilea este informal. Dar ce anume le face formale și informale? Astfel, se remarcă stilul de scriere sau modul în care folosim cuvintele pentru a spune ceea ce vrem să spunem. Situațiile diferite necesită moduri distincte de a folosi împreună cuvintele. Modul în care scriem în medii academice și științifice diferă foarte mult de modul în care scriem unui prieten. Tonul, vocabularul și sintaxa se schimbă odată cu schimbarea ocaziei. Această diferență în stilurile de scriere este chiar diferența dintre formalitate și informalitate sau diferența dintre scrisul formal și cel informal.

Diferențe de utilizare a gramaticii:

Stilul informal: Poate să utilizeze contracții.

Stilul formal: Evită contracțiile.

Stilul informal: Poate folosi prima, a doua sau a treia persoană.

Stilul formal: Poate folosi a treia persoană (cu excepția textelor comerciale în care poate fi utilizată prima persoană).

Stilul informal: Se poate adresa cititorilor prin folosirea pronumelor la a doua persoană

Stilul formal: Evită adresarea cititorilor folosind pronumele de altă persoană

Stilul informal: Poate utiliza imperativul

Stilul formal: Evită imperativul (folosim Vă rugăm să consultați …..)

Stilul informal: Poate să folosească diateza activă (de exemplu, Ați observat că …..)

Stilul formal: Utilizează diateza pasivă

Stilul informal: Poate să folosească propoziții scurte și simple.

Stilul formal: Se preferă propoziții mai lungi și mai complexe (frazele simple scurte reflectă slaba creativitate a scriitorului)

Diferențe de utilizare a vocabularului:

Stilul informal: Poate să folosească cuvinte / expresii colocviate

Stilul formal: Evită utilizarea cuvintelor / expresiilor colocviale

Stilul informal: Poate utiliza cuvinte abreviate (foto, TV, etc.)

Stilul formal: Evită să folosească acele cuvinte abreviate (utilizează versiuni complete – cum ar fi fotografia, televiziunea etc.)

Acestea sunt doar câteva dintre diferențele dintre scrisul formal și cel informal. Principalul lucru de reținut este că ambele sunt corecte, totul constă doar într-o problemă de ton și de stabilire. Limbajul formal este folosit în principal în scrierea academică și în comunicarea de afaceri, în timp ce acela cazual este adecvat atunci când individul comunică cu prietenii și cu ceilalți apropiați.

Caracteristicile stilului formal versus informal

Explicăm pe scurt și rezumăm principalele caracteristici ale stilului informal versus stilul formal, așa cum le-am descoperit în lucrările recente. Aceste caracteristici sunt folosite pentru a construi șabloane ce pot a genera propoziții bazate pe ele. Aici explicăm caracteristicile fiecărui stil și oferim exemple:

Caracteristicile principale ale stilului informal

• Folosește pronume personale și diateza activă.

• Folosește scurte cuvinte și propoziții scurte.

• Utilizează contracții.

• Utilizează multe abrevieri (de exemplu, „TV”).

• Folosește multe verbe frazale.

• Cuvintele care exprimă relația și familiaritatea sunt adesea folosite în vorbire, cum ar fi „fratele”, „prietenul” și „omul”.

• Folosește un stil subiectiv, exprimând opiniile și sentimentele.

• Folosește expresii vagi și cuvinte vocale (cuvinte de argou sunt acceptate în vorbire, nu în textul scris).

Caracteristicile principale ale stilului formal

• Folosește pronumele impersonale și adesea diateza pasivă.

• Folosește cuvinte complexe și propoziții.

• Nu utilizează contracții.

• Nu utilizează multe abrevieri.

• Folosește expresii clare, de afaceri și vocabular tehnic.

• Folosește cuvinte și formule de politețe, cum ar fi „te rog”, „domnule”.

• Folosește un stil obiectiv, folosind fapte și referințe pentru a susține un argument.

• Nu folosește expresii vagi și cuvinte de argou.

Cu toate acestea, ce este informalitatea? Informalitatea este, în general, hetero-definită, prin prefixul latin, care înseamnă „nu, opus, fără” și demarcată ca absența formalității. Prin urmare, aceasta presupune existența unei formalități și a unui set recunoscut de practici bazate pe o structură, autoritate sau sistem. (Chivu, 2000, pag. 28) Astfel, Bulgăr (1971) definește discursul oficial drept „foarte corect și serios, nu relaxat și prietenos” în timp ce în pragmatică formalitatea este asociată cu „politețea negativă” și folosirea comportamentului de distanțare pentru a-l respecta pe celălalt și dorința de a nu se impune (Bulgăr, 1971). În general, Munteanu (1998) afirmă că: „un stil formal este caracterizat prin detașare, acuratețe, rigiditate și greutate; un stil informal este mai flexibil, direct, implicit și implicat, dar mai puțin informativ”. (Munteanu, 1998, pag. 36) În scrierea academică, formalitatea ajută la evitarea ambiguității și interpretării greșite prin minimizarea dependenței de context și a difuziei expresiilor, în timp ce, spre deosebire de informalitate, ea respinge ortodoxia înfundată pentru a descrie o persoană relaxată și accesibilă.

Întrebările legate de formalitate se referă la alegerile gramaticale care le permit vorbitorilor să-și stabilească relațiile interpersonale complexe și diverse prin selectarea opțiunilor de limbaj care descriu potrivit o persoană și o legătură adecvată cu cititorii. (Halliday, 1985) Prin urmare, informalitatea este asociată cu concepte precum limbajul colocvial sau cu limbajul folosit în conversația de zi cu zi de către oamenii obișnuiți, implicarea sau modul în care scriitorii recunosc și se conectează cu cititorii lor. (Crețu, 2010, pag. 52); (Toma și colab., 2007, pag. 62) Nu ar trebui însă să ajungem la concluzia că diferența dintre conversație și scrierea academică este îngustă, în ciuda recunoașterii că aceasta din urmă este adesea interactivă din punct de vedere strategic. (Toma și colab., 2007, pag. 65) Genurile academice, de fapt, par relativ rezistente la pătrunderea prin caracteristici colocviale, astfel încât Corniță (1995), de exemplu, sugerează că ei urmează cea mai conservatoare deschidere către inovație, variind de la genuri „agile” până la „stânjenite”. (Matieț, Stratan, 2017, pag. 85); (Corniță, 1995, pag. 221)

Un motiv esențial pentru aceasta este faptul că în cercetarea scrisă, aderarea la convențiile formalității sugerează imparțialitatea, precizia, distanța și un egalitarism fals, permițând autorilor să se construi pe ei înșiși și pe cititorii lor ca specialiști dezinteresați. Căutarea adevărului este formulată în obiectivitate, iar trăsăturile formalității servesc la minimizarea ciudățenielor, slăbiciunilor și intereselor autorilor individuali pentru a sugera prezența unui scriitor anonim care desfășoară interacțiuni democratice cu semeni simțitori. Acesta este un context în care statutul, genul, experiența și alte caracteristici sociale sunt subordonate prezentării exacte și detașate a informațiilor. Convențiile privind formalitatea sugerează că, pe cât posibil, autorii își părăsesc personalitatea la ușă când se așează la masa de scris. Ca urmare, elevii sunt adesea avertizați împotriva informalității, deoarece transmit impresii ale autorului care pot fi nedorite în scrisul academic. Sugestiile de orientare pentru elevi indică adesea acest lucru: astfel, există un mare dezavantaj pentru scrierea informală într-o clasă de istorie de exemplu, deoarece ne face să privim atât spre întâmplare, dar și în grabă, dintre care niciunul nu va ajuta. Dimpotrivă, există un mare avantaj pentru a scrie în mod oficial, mai ales aici, deoarece formalitatea forțează într-o poziție în care pare să creeze o anumită distanță între propriile sentimente și cauza pe care o susține vorbitorul. Este bine în acest caz, pentru că pune vorbitorul într-o poziție mai obiectivă încă de la început. Obiectivitatea sau chiar simpla sa apariție este bună în scrierea academică. (Coșeriu, 2000)

Un astfel de sfat este, de asemenea, dat scriitorilor de cercetare, deși este exprimat, în general, mai circumspect: scriitorii academici trebuie să fie siguri că ale lor comunicări sunt scrise în stilul potrivit. Stilul unei anumite piese ar trebui nu numai să fie consistent, ci și să fie potrivit atât în ​​ceea ce privește mesajul transmis, cât și publicul. Un raport formal de cercetare scris în limbaj informal, conversațional, poate fi considerat prea simplist, chiar dacă ideile și / sau datele actuale sunt „complexe”. (Pânișoară, 2004, pag.14) Informalitatea este, în general, în contrast cu ceea ce se consideră a fi formalitate. Un exemplu timpuriu de influență al unui astfel de contrast este studiul lui Gilbert și Mulkay (1984) despre modul în care oamenii de știință discută munca lor în moduri scrise și vorbite. Astfel, se observă, de exemplu, că interviurile cu academicienii sunt în mod obișnuit îngrămădite de controverse, perspective speculative, angajamente intelectuale și prejudecăți sociale. Aceasta este ceea ce autorii se referă la un „repertoriu contingent” în care acțiunile nu prezintă răspunsuri dezinteresate la lumea naturală, ci „judecățile unor indivizi specifici care acționează pe baza înclinațiilor lor personale și a pozițiilor sociale speciale”. Dimpotrivă, desigur, aceste trăsături lipsesc în aceleași articole de cercetare academice care sunt guvernate de un „repertoriu empiricist” mai obiectiv: discursul empiric este organizat într-un mod care neagă caracterul său ca produs interpretativ și care neagă faptul că autorul acțiunile sunt relevante pentru conținutul său. Reprezintă acțiunile și credințele oamenilor de știință ca fiind urmărite fără probleme și inevitabil se desprind din caracteristicile empirice ale unei lumi naturale impersonale. (Gilbert, Mulkay, 1984, pag. 56)

Diferențele dintre cele două, cu toate acestea, pot fi mai puțin abordate decât acest lucru, deoarece cercetarea scrisă poartă urme evidente de speculații, prejudecăți personale și afilități de grup (de exemplu, Slama-Cazacu, 1999), dar diferența propusă de Gilbert și Mulkay (1984) surprinde modul în care formalitățile ajută la scrierea cercetării academice. Deși informalitatea poate fi văzută ca o abatere de la o tradiție academică a obiectivității, nefiind vorba doar de un stil colocvial sau de opusul detașării. Informalitatea în scrisul academic este expresia unui ton mai personal care implică o relație mai strânsă cu cititorii, o dorință de negociere a pretențiilor și o atitudine pozitivă față de subiectivitate. Este relevant pentru acest studiu deoarece implică un set de caracteristici retorice care pot fi identificate și numărate, permițându-ne să măsuram schimbările în argumentul academic. Considerând informalitatea ca un set de trăsături distinctive utilizate pentru a atinge anumite obiective retorice ne permite de asemenea să vedem distincția formală / informală ca un continuum, nu ca un limbaj binar. Coteanu (1973) face acest lucru explicit în definiția sa: Prin formalitate înțelegem utilizarea vocabularului tehnic, elevat sau abstract, structurile complexe de propoziții și evitarea vocii personale. Dacă ne gândim la formalitate ca fiind parte a celor mai formale (de exemplu, documentele juridice) la cele mai informale (de exemplu, poșta electronică între prieteni), majoritatea scrisorilor academice se apropie de documentele juridice decât e-mailul prietenos. (Coteanu, 1973) Noțiunea de continuum este, de asemenea, implicită în înțelegerea formalității lui Corniță (1995) ca evitarea ambiguității. Informalitatea pentru ei se reflectă în informația care se referă la cunoștințele de fond și ipotezele care fac posibilă comunicarea, dar o fuziune informală completă „înseamnă doar că orice interpretare este la fel de probabilă ca oricare alta”. (Corniță, 1995, pag. 19) Orice text trebuie să aibă astfel de ipoteze, dar să prezinte cel puțin o formalitate minimă pentru a fi inteligibilă. În scrierea academică, atunci, avantajul de bază al formalității este acela că există mai puține șanse de a fi interpretate greșit sau de convingere influențată de caracteristicile sociale ale scriitorilor.

Orice creștere a informalității ar putea, așadar, să reflecte schimbarea normelor de angajare, care să permită o mai mare flexibilitate a tonurilor decât abandonarea convențiilor. Informalitatea, deci, nu este pur și simplu o reticență de a participa la practica convențională, mai mult decât o utilizare inadecvată a limbajului. În schimb, este vorba despre o încercare de a stabili un anumit tip de relație cu cititorii, făcând presupuneri despre un context comun și încearcând să creeze o familiaritate colegială. Asemenea modele, desigur, afișează calitatea de membru disciplinar și, prin urmare, trebuie să se asigure că se respectă standardele de precizie corespunzătoare, ceea ce înseamnă că este puțin probabil ca scriitorii să se depărteze de-a lungul liniei către informalitate.

Caracteristici ale informalității

Informalitatea în scrierea academică poate fi identificată printr-un set de caracteristici care au o șansă mare de coexistență, deși există unele dezacorduri cu privire la ceea ce sunt elementele decisive. O abordare a identificării caracteristicilor conexe este analiza corpului multidimensional al lui Biber (1988) a textelor vorbite și scrise. Folosind o tehnică statistică corelativă cunoscută ca analiză a factorilor, el prezentând cum 16 categorii gramaticale majore coincid în cinci dimensiuni ale variației, cu dimensiunea 1, denumită „producție implicită versus informațională”, fiind cel mai apropiat de ceea ce înțelegem ca informalitate/ formalitate. Genurile implicate conțin mai multe forme verbale și pronominale, adverbiale și interjecții și au mai puține substantive, prepoziții și adjective atributive. Irimia (1986) observă că trăsăturile implicate „reflectă interacțiunea directă, se concentrează asupra circumstanței imediate și asupra atitudinilor sau sentimentelor personale, fragmentării sau reducerii formei și unui context generalizat mai puțin specific”. (Irimia,1986, pag. 143) În timp ce Irimia (1986) descrie aceste diferențe ca fiind corespunzătoare unui discurs oral sau alfabetizat, ele caracterizează tipul de angajament care este tipic în rândul intimului sau întâlnirilor în care nu este necesară elaborarea unui context comun. În acest fel, ele ajută la clarificarea conceptului de formalitate și a expresiei sale.

O a doua abordare a formalității a fost propusă de Vianu (1968), care apreciază ansamblul elementelor ce contribuie la independența de precizie și context a unui text. (Vianu, 1968, pag. 31) Astfel, prin includerea tuturor cuvintelor cu o funcție deictică, referindu-se la contextul comunicativ, într-o categorie și trăsături care presupun în mare parte cunoașterea unui astfel de context, propunând o formulă de măsurare a formalității. Se spune că frecvențele mai mari ale substantivelor, adjectivelor, prepozițiilor și articolelor reduc nivelul informațiilor de bază necesare pentru a înțelege un text și pentru a face astfel un text mai formal, în timp ce mai multe verbe, pronume și interjecții se referă mai mult la contextul imediat și îl fac mai puțin formal. Astfel, pe măsură ce se oferă mai mult context, nivelul formalității crește. În afara unei dovezi pur matematice, totuși, un text complet formal care nu reușește să construiască un context și o relație cu cititorii este imposibilă, dar o creștere a caracteristicilor formale reduce cunoștințele de fond necesare pentru a înțelege un text. Formalitatea este deci rezultatul necesității unui context mai amplu, iar toate textele sunt situate între cele două extreme de fuziune completă și exactitate completă cu gradul exact de formalitate influențat de evaluarea contextului de către scriitor.

Deci, caracterizarea lui Vianu este similară cu aceea a lui Biber în identificarea textelor formale ca texte mai nominale și mai informale ca și mai verbale, cu distribuții mai mult sau mai puțin decât toate sau nimic. Aceasta este totuși o abordare foarte largă care echivalează formalitatea cu independența contextului și face presupuneri cu privire la funcția claselor gramaticale în realizarea acestui lucru. Dar, deși este adevărat că pronumele servesc pentru a ancora o afirmație într-un anumit context și astfel pot fi interpretate ca aparținând categoriei „informale”, ar trebui să fim prudenți presupunând că substantivele sunt întotdeauna mai formale decât verbe. Într-adevăr, subliniind poziția scriitorului față de un mesaj, structurile substantivale complementare pot introduce un element mai informal și mai implicat în texte, ca aici (Iordan, Robu, 1978):

(1) Colectivismul face greșeala de a-l face pe individ pe deplin heteronom, localizand sursa suverană de normativitate în întregime în afara individului din comunitate. [Articol despre filosofie]

(2) Procedura oferă avantajul obținerii unor estimări structurale mai precise. [Articol de marketing]

Astfel de expresii se numără printre resursele folosite de scriitorii universitari pentru a-și încărca atitudinea față de clauza de însoțire și astfel pot lega cuvintele foarte apropiate de contextul interactiv. Un al treilea mod de identificare a caracteristicilor informalității este de a se îndrepta spre ghidurile de stil, care reflectă anumite aspecte despre preocupările și gândirea profesorilor, elevilor și practicienilor. Sondajul lui Bennet (2009) despre manualele de stil, de exemplu, a identificat referințe frecvente la „obiectivitate” și insistența „că scrisul academic este de natură formală și tehnică”, obținut prin utilizarea extensivă a vocabularului latin și a structurilor impersonale. (Bennet, 2009, pag. 112) Chang și Swales (1999) au cercetat 40 de manuale de stil publicate pentru a compila o listă cu cele mai frecvent menționate caracteristici gramatice recomandate pentru a atinge un grad adecvat de formalitate. În lista lor de „elemente informale” apare pronumele de primă persoană, enumerarea expresiilor și contracțiile, deși autorii manualelor de stil își iau diferite poziții cu privire la modul în care acestea pot fi potrivite în scris. (Chang, Swales, 1999, pag. 110-113) Incertitudinile legate de caracteristicile informale ne reamintesc că astfel de elemente nu sunt convenții monolitice observate în toate genurile academice, iar autorii ghidului de stil au probleme de captare a complexității alegerilor retorice implicate în selectarea și folosirea lor. se remarcă, de asemenea, faptul că formalitatea la nivel de propoziție este probabil să fie interpretată subiectiv de către cititori, influențată de sentimentele, gusturile sau opiniile personale și care este supusă modului și schimbării utilizării. Nici aceste caracteristici nu sunt statice și neschimbate în contextul cercetării profesionale. Folosind categoriile multidimensionale ale lui Biber, de exemplu, Atkinson (1999) a urmărit schimbările în lucrările publicate de Royal Society of London în jurnalul său „Tranzacțiile filosofice” între 1675 și 1975, constatând o creștere neobosită a caracteristicilor „informaționale” până când Atkinson descrie ca o mutare dintr-o retorică mai puțin „orientată spre autor” către o abstracție „orientată spre obiect”. Astfel, am urmărit să pregătim terenul pentru un studiu al informalității în scrisul academic. Am încercat să definim un termen oarecum alunecos, mai întâi în ceea ce privește conceptul pe care prefixul îl opune, formalitatea și apoi ca trăsături lingvistice care stabilesc o relație strânsă cu cititorii realizând un ton relativ personal care permite scriitorilor să facă presupuneri despre un context comun. De asemenea, am căutat să arătăm că acest ton poate fi identificat și măsurat prin prezența anumitor trăsături adesea privite negativ de autorii ghidului de stil.

Expresiile colocviale se numără printre elementele culturale ale unei societăți care poate pune individul în dificultate în timp ce le redă. Cum îi poate face să redefinească cu succes semnificația dorită a autorului? Uneori, cercetătorul se confruntat cu unele texte în care expresiile lor colocviate ar putea fi redate într-un mod mai bun pentru a fi mai ușor de înțeles pentru publicul țintă și ar putea transfera intenția autorului într-un mod mai adecvat. Prezentarea a ceea ce înseamnă scriitorul sau vorbitorul este o chestiune crucială în studii. Pe baza naturii unor scrieri sau chiar a stilului scriitorilor, o serie de expresii colocviate pot fi identificate în diferite texte care le fac specifice din punct de vedere al limbajului. Din nefericire, neînțelegerea expresiilor colocvioase în diferite texte a dus la considerații rele și uneori groaznice care nu au putut răspunde așteptărilor cititorului și nu corespund așteptărilor criticilor.

Definiția colocvialismului

Cuvântul „colocvialism” provine din colocviul latin care înseamnă „conferință” sau „conversație”. Colocvialismul – ca dispozitiv literar – implică utilizarea limbajului informal sau de zi cu zi în literatură. Colocvialismul are, în general, o natură geografică, astfel încât fiecare expresie colocvială aparține unui dialect regional sau local. (Moroianu, 2010, pag. 339) Leech și Svartvik (1975) consideră limbajul colocvial ca fiind echivalentul expresiei de „umbrelă a limbii informale numind-o prima formă de limbă pe care o cunoaște un copil vorbitor nativ”. (Leech, Svartvik, 1975, pag. 24) După cum se argumentează, deoarece înțelegerea limbajului informal sau colocvial este mai ușor decât limbajul oficial, ea este acum folosită pentru anumite comunicări publice, cum ar fi ziarele și reclamele. În general, un colocvialism este orice cuvânt sau expresie informală folosită în mod corespunzător în conversația dintre oamenii obișnuiți sau educați. (Aioane, 2008, pag. 62) Un colocvialism este „un cuvânt, o expresie sau altă formă folosită în limbajul informal. Dicționarele afișează de multe ori cuvinte și expresii colocvialee cu colocviul abrevierilor, ca un identificator”. (Regma, 19786) În același sens, Rus (2005) susține că „limbajul colocvial, dialectul colocvial sau limbajul informal constau într- o varietate de limbi utilizate în mod obișnuit în conversație sau în altă comunicare în situații informale. Cuvântul colocvial, prin etimologia sa, s-a referit inițial la vorbire ca fiind distinctă de scriere, dar registrul colocvial este fundamental cu privire la gradul de informalitate sau cazualitate mai degrabă decât media, iar unii comentatori ai utilizării preferă astfel termenul cazualism”. (Rus, 2005, pag. 12) Potrivit lui Rus (2005), cuvântul „colocvial” a fost definit drept „caracteristic sau adecvat conversației obișnuite sau familiare, mai degrabă decât discursului sau scrisului formal”. (Rus, 2005, pag. 16) În opinia sa, această definiție nu nu înseamnă că un cuvânt colocvial este necorespunzător sau nepotrivit sau neglijent. Dumitrescu (2000) însuși numește colocvialism orice cuvânt sau expresie care poate fi folosită cu exactitate în conversația dintre persoanele educate. El susține că o astfel de definiție a cuvântului colocvial o transformă într-un termen mai larg decât cuvintele sau idiomurile populare care acoperă cuvintele populare și construcțiile idiomatice. Acestea includ, de asemenea, construcții care nu sunt strict idiomuri, în special versiuni abreviate ale unor cuvinte mai formale, cum ar fi „ad” pentru publicitate. (Dumitrescu, 2000)

Utilizarea colocvialismului

Limbajul colocvial este diferit de vorbirea oficială sau scrisul oficial. Acesta este o categorie de limbaj pe care vorbitorii îl folosesc în mod obișnuit atunci când sunt stresați și nu în mod special conștienți de sine. (Dumitrescu, 2000, pag. 44) Un discurs colocvial include o cantitate mare de argou, în timp ce unii nu au deloc argou. Argoul este permis în limba colocvială fără a fi un constituent necesar. Alte exemple de utilizare colocvială în limba română sunt contracțiile. În filosofia limbii, termenul „limbaj colocvial” se referă la limbajul natural obișnuit, care se deosebește de formele specializate aplicate în logică sau în alte domenii ale filosofiei. (Davidson, 1997, pag. 58) În domeniul atomismului logic, sensul este apreciat într-un mod diferit decât în ​​cazul unor propoziții mai formale.

Potrivit lui Barzegar (2008) în ceea ce privește amploarea formalității, limbajul colocvial este un stil mai înalt decât argoul fiind diferit de limbajul standard formal în ceea ce privește pronunțarea, alegerea cuvântului și structura propoziției. Holmes (1992) enumeră trăsăturile pronunțate și gramaticale ca două trăsături lingvistice ale stilului colocvial. (Holmes, 1992, pag. 265)

Colocvializările sunt expresii potrivite limbii vorbite informale, dar ordinare necorespunzătoare limbajului mai formal (de obicei, scris). Colocvializările (de la colocviile latine, de a vorbi cu, de a conversa) abundă în limba vorbită și familiară și nu reflectă nefavorabil asupra educației vorbitorului. Cuvântul colocvial este definit de McCrimmon (1963) ca fiind „caracteristic sau adecvat conversației obișnuite sau familiare, mai degrabă decât în vorbirea sau scrierea formală”. (McCrimmon, 1963, pag. 137-138) Barzegar (2008) definește că „un colocvialism este orice cuvânt sau expresie, care ar putea fi folosită în mod corespunzător în conversația dintre oamenii obișnuiți sau educați”. (Barzegar, 2008) Pe scara de formalitate, Barzegar (2008) explică faptul că acesta este un stil mai înalt decât argoul și diferă de limbajul standard formal în pronunția, alegerea cuvântului și structura propoziției. La rândul lor, Popovici și colab. (1997) afirmă că limbajul colocvial conține o mulțime de expresii idiomatice și argou și este frecvent negramatical. (Popovici și colab., 1997, pag. 62) Mai departe, Dinu (2000) descrie limbajul colocvial după cum urmează:

1. propoziții simple relativ scurte, adesea gramaticale incomplete, cu puține dispozitive retorice;

2. o utilizare generoasă a contracțiilor, cuvintele tăiate (taxă, examen, telefon) și omisiunea unor pronume relative să fie păstrat într-un stil oficial;

3. un vocabular marcat de evitarea generală a cuvintelor învățate și prin includerea unor termeni mai puțin atrăgători de argou;

4. o structură gramaticală simplificată care se sprijină foarte mult pe construcțiile idiomatice și uneori ignoră distincțiile fine ale gramaticii formale;

5. un ton personal sau familiar, care încearcă să creeze impresia de a vorbi intim cu cititorul. (Dinu, 2000, pag. 143)

Potrivit lui Aioane (2008), colocvialismul poate consta în cinci tipuri. (Aioane, 2008, pag. 62) Acestea sunt de forma:

1. Cuvintelor unice. Aici, singurul cuvânt este informal și este folosit de obicei în discursul zilnic. Pentru a ști dacă un singur cuvânt este o expresie colocvială sau nu, acesta poate fi verificat în dicționarul Explicativ al Limbii Române. Exemplele sunt „oameni” pentru „prieteni” („Te-ai întâlnit cu oamenii mei?”) sau „extraordinar” pentru „excelent” („Filmul a fost extraordinar”);

2. Cuvintele abreviate. Cuvântul abreviat este un cuvânt nou care se formează prin scurtarea cuvântului original. Cuvântul original este scurtat prin omiterea unei sau mai multe silabe, de exemplu, cuvântul „tel” este tăiat cuvânt de telefon, „lab” este abrevierea cuvântului de laborator, „biclă” este abevierea cuvântului bicicletă (Hafidah, 2007, pag. 38);

3. Cuvinte scurte pitorești pentru termeni tehnici. Este un cuvânt scurt și pitoresc cel care este folosit ca variantă pentru a numi un alt termen tehnic, cum ar fi „bug-uri” pentru „insecte” sau pentru „defecțiuni tehnice” (Hafidah, 2007, pag. 39);

4. Contracțiile. Contracția este o scurtă formă a unuia sau a doua cuvinte prin omiterea scrierii interne. Într-o contracție, o cratimă înlocuiește litera sau literele care lipsesc (Hafidah, 2007, pag. 39-40);

5. Combinații verb-adverb. Această combinație constă dintr-un verb urmat de adverb, cum ar fi „expulzat” pentru „expulzare”, „stingere”, „publicare”, „inconvenient”, „concedierea” pentru „întreruperea muncii sau a activității”, „odihna” (Hafidah, 2007, pag. 41).

Din definițiile de mai sus, se poate trage concluzia că limbajul colocvial este expresia informală, care este mai acceptabilă decât argoul și mai potrivită pentru vorbirea și scrierea informală decât pentru vorbirea și scrierea formală. Expresiile se deosebesc adesea de gramatica standard, deoarece folosesc pronunția, gramatica și vocabularul discursului de zi cu zi.

Limbajul colocvial modern este un fenomen sociolingvistic, utilizat pe scară largă în discursul de zi cu zi, în discursul informal, în mass-media și în ficțiune. Studiul și descrierea acestui fenomen sunt complicate de problema stabilirii structurii sale lexicale, care este asociată în primul rând cu abordări diferite ale conceptului de limbaj colocvial. Limbajul colocvial este uneori „considerat doar în sens restrâns”, ca vorbire a unor persoane needucate sau slab educate, prin cuvinte eronate sau forme de cuvinte. (Felea, 1982, pag. 41) În sensul cel mai larg, limbajul colocvial constă nu numai în cuvinte, ci și cuvinte expresive, stilistic substandardizate, mijloace de creare a „poeticii inferioare”. (Filin, 1979, pag. 8). Limbajul colocvial care pătrunde în limba vorbită ar trebui să fie luat în considerare în sensul cel mai larg, separându-l de vorbirea conversațională cu ajutorul conceptelor limbajului și standardului comunicativ.

Colocvializările scăzute, argourile comune și vulgarismele nu au etichetarea socială și profesională, care le distinge de jargonul profesional și corporativ și de expresiile argotice (expresii kent). În acest context, în limbaj expresiv colocvial, ele diferă în profunzime de substandardul etic și stilistic – cel mai mare la vulgarisme, cel mai mic la colocvialismele mici și la calitățile tranziționale în argourile comune.

În lingvistica occidentală, termenul „limbaj colocvial” se referă la un conglomerat de abateri de la limbajul „standard”: argouri, expresii la modă, porecle, etc. Nuanțarea stilistică a limbajului colocvial se face printr-o expresie în ficțiune și literatura comună. (Zoicaș, 2009, pag. 209) Prin limbajul lexical colocvial se înțelege o categorie complexă lexical-semantică – un fragment specific al structurii naționale a limbii, adică un an organizat într-o anumită manieră și având structura generală, o entitate ierarhică reprezentând totalitatea lexicalului determinat social de sisteme (jargon, argou) și straturi de vocabular stilistic substandard (colocvializări „scăzute”, argouri, vulgarisme), caracterizate prin diferențe și divergențe semnificative în funcțiile de bază și în aspectele sociolexicologice, pragmatice, funcțional-semantice și stilistice. Limbajul colocvial cuprinde patru subrețele:

(1) limbajul extraliterar,

(2) limbajul local-teritorial,

(3) limbajul etnocică,

(4) limbajul colocvial lexical.

Limbajul colocvial extralitar este o formă de limbaj non-existențial, prezentat prin abateri fonetice și gramatice față de norma literară a primului nivel, tipic pentru interdiacția oamenilor analfabeți sau semi-literați. Limbajul colocvial local-teritorial include formele existențiale autonome ale versiunii de limbaj național prezentat de dialectele regionale și geografice și formele existențiale semi-autonome – semi-dialectele locale și cele urbane. Prin limbajul etnic colocvial se înțeleg dialectele etnice socializate autonome și semi-autonome, semi-dialecte și nesocializate. Limbajul colocvial ca un set de forme lingvistice existențiale non-autonome este un subsistem lexical structurat ierarhic istoric al limbii naționale, incluzând elementele lexicale stilistice substandard și marcate social. Limbajul colocvial lexical este împărțit în limbaj expresiv și socio-profesional colocvial. Limbajul colocvial expresiv este o componentă a unui sistem funcțional de limbaj literar cu norma celui de-al doilea nivel, care include vocabularul supradialectual stilistic substandard cu expresia ușurinței sau derogării, bine-cunoscut și frecvent utilizat în domeniile comunicării zilnice de vorbire și indicând aparițiile, caracteristicile și procesele cotidiene. Limbajul colocvial expresiv este o medie a tipurilor de vorbire convențională vorbită cu sens emoțional și evaluativ. Expresiv „limbaj colocvial” combină colocvuialismul scăzut, argourile comune și vulgarismele.

Punctul de subliniat este acela că elementele non-standard ale limbajului literar au un anumit statut și valoare lingvistică și comunicativă, în primul rând ca mijloace expresive de exprimare a limbajului stilistic redus, reflectând într-o anumită măsură variația funcțională și stilistică în vocabularul limbii. Cu toate acestea, ele au toate caracteristicile colocvialității, reflectând psihologia vorbitorului nativ mediu și a situațiilor din viața de zi cu zi, au un tip de exprimare spontan și sunt caracterizate de emoție, imagistică, familiaritate.

Definițiile limbajului colocvial variază foarte mult, ceea ce este de așteptat, deoarece acest concept lingvistic implică o variabilă socială puternică, care poate cauza mult dezacord între lingviști – „unul dintre acele lucruri pe care toată lumea le poate recunoaște și nimeni nu le poate defini”. (Doboș, 2011, pag. 20) Totuși, teoria modernă îl identifică sub forma unui fenomen psiho-social: reprezintă „omenirea la cel mai uman nivel”. (Gherea, 1971, pag. 72) Se poate observa, în primul rând, că, în general, teoreticienii și producătorii de dicționare nu disting clar între „argou”, „limbaj colocvial” și „limbaj vulgar” sau „limbaj obscen”. Orice analiză va fi în continuare complicată de adaosul altor concepte înrudite, de exemplu „jargon”, „limbaj secret”, „imprecație”.

=== d80a309e2a346f4d69df0bb34c5a7bb1b012b715_139062_2 ===

CAPITOLUL II. LIMBAJUL DE TIP CHAT, O FORMĂ DISTINCTĂ A LIMBAJULUI COLOCVIAL

Internetul și comunicarea

2.1.1 Influența internetului asupra comunicării

„Comunicarea este cea care îl definește pe om ca membru al unei societăți și, în același timp, este cea care conferă identitate societăților umaneˮ, după cum afirmă Popa. (Popa, 2006, pag. 16). Limbajul și modul de comunicare au suferit, însă, schimbări majore odată cu evoluția tehnologică. Unul dintre cei mai importanți pași în față făcuți de omenire în domeniul tehnologiei și informației este Internetul. Acesta a reușit să creeze o lume nouă, o viață nouă, pe care din ce în ce mai mulți oameni sunt tentați să o adopte. Pentru aceia care sunt mai puțin interesați de lumea din spatele monitorului, unii termeni precum chat, blog, on-line, forum, instant messeging, facebook sunt neclari sau chiar necunoscuți. Însă, pentru cei pasionați de acest domeniu termenii amintiți stau în centrul preocupărilor lor, sunt elemente cheie ce îi ajută în viața socială, dar și în găsirea unei identități. Acest capitol își propune să explice noțiunile de internet și chat, analizând în special impactul pe care cele două instrumente web îl au asupra limbajului, avȃnd la bază mai multe posibilități de conversație pe internet: site-urile de socializare Facebook și Yahoo!Messenger.

Într-una dintre lucrările sale, John Naughton (1999) afirma că „Internetul este unul dintre cele mai remarcabile lucruri pe care ființele omenești le-au făcut vreodată. În ceea ce privește impactul asupra societății, acesta se evidențiază prin amprenta, calea ferată, telegraful, automobilul, energia electrică și televiziunea. Unii l-ar echivala cu imprimarea și televiziunea, cele două tehnologii anterioare care au transformat cel mai mult mediul de comunicare. Cu toate acestea, Internetul este potențial mai puternic decât acestea” (Naughton, 1999, pag. 21), fapt care reflectă impactul noilor tehnologii asupra comunicării.

În Weaving the Web, inventatorul World Wide Web (WWW), Tim Berners-Lee (1999) oferă un nou unghi de vedere asupra internetului, menționând scopul pe care l-a dat creației sale, rețelei WWW: „Web-ul este mai mult o creație socială decât una tehnică”. (Berners –Lee, 1999, pag. 133)

Prin urmare, calculatorul și internetul revoluționează maniera de a socializa, de a comunica, chiar de a scrie și, de ce nu, de a vorbi. Odată cu apariția acestora putem discuta despre un nou concept în comunicarea de masă, și anume, comunicare de tip many-to-many (mulți către mulți). Noutatea constă în faptul că emițătorul din schema clasică de comunicare a lui R. Jakobson (1964), cel care era considerat ca fiind unul, este acum multiplicat, existând posibilitatea existenței mai multor emițători și, în același timp, a mai multor receptori.

Acest aspect a dus la crearea unui nou limbaj, cel utilizat pe internet, al internauților sau, așa numitul, netspeak (< engl. net = internet și vb. to speak = a vorbi, a discuta). Cercetătorii englezi au găsit potriviți și alți termeni precum: cyberspeak (< engl. cyber = cibernetică și vb. to speak = a vorbi, a discuta), electronic discourse (= discurs electronic)sau computer-mediated communication (CMC)(= comunicare mediată de calculator).

Din punctul nostru de vedere, cel mai potrivit termen ar fi cel de netspeak, întrucât acesta sintetizează cel mai bine esența noului limbaj. În susținerea acestei idei îl amintim pe David Crystal (2004), care explică foarte bine acest termen: „Ca și denumire, Netspeak este succint și suficient de funcțional, atâta timp cât ne amintim că acest lucru implică aici scrierea și vorbirea și că orice vorbitorare și două elemente receptive, ascultătorul și cititorulˮ. (Crystal, 2004, pag. 17) Așadar, noul limbaj are atât trăsături ale oralității, cât și ale textului scris, fiind deci un limbaj hibrid.

Dacă i-am întreba pe bunicii și pe părinții noștri care era calea cea mai frecvent utilizată de aceștia pentru a comunica cu persoanele aflate la distanțe mari, cu siguranță ne-ar vorbi despre scrisoare. Aceasta era folosită în foarte multe situații și îndeplinea scopuri variate, însă, indiferent de destinație sau de expeditor, scrisoarea era „precum o carte de vizită pentru emițător. Tocmai de aceea se punea mare accent pe formă, limbaj, corectitudine și aspect”. (Grosseck, Negru, 2011, pag. 8)

2.1.2 Modalități ale comunicării on-line

Odată cu apariția internetului, prin anii ’80 (în România cu precădere după 1989), au apărut noi forme de transmitere de informații în scris și anume: chatul, e-mailul, blogul. Urmărind o clasificare din punct de vedere al posibilităților de comunicare ale celor implicați în acest proces, specialiștii în acest domeniu disting: (Vegheș, Ruff, Grigore 2003, pag. 23)

„comunicare sincronă one – to – one (unul către unul), one – to – few (unul către câțiva) și one – to – many (unul către mulți), dar și many – to – many (mulți către mulți. Cele sincrone presupun ca interlocutorii să fie activi simultan, să poarte un dialog, deci răspunsurile sunt imediate, succesive și există posibilitatea de a le detalia. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă chatul.

comunicarea asincronă one – to – one (unul către unul), one – to – many (unul către mai mulți), many- to – one (mai mulți către unul). Acest tip presupune că interlocutorii nu sunt activi simultan, prin urmare apar intervale temporale variate între replici. În această categorie putem include vechea telegramă, scrisoarea, dar și SMS-urile, e-mailurile ori forumurile”.

Blog

Un blog (cuvânt provenit de la expresia englezească web log – jurnal pe internet) este o publicație on-line (un text scris) ce conține articole actualizate permanent și care au un caracter personal. Actualizarea blogurilor înseamnă adăugarea unor texte noi, asemenea activității de realizare a unui jurnal, toate aparițiile fiind afișate în ordine cronologică inversă (cele noi apar primele, fiind cel mai ușor de accesat de către cititori). Acest gen de publicații web sunt, în general, accesibile publicului larg. Termenul de blog a fost consacrat abia în 1999 când Peter Merholz a scris dintr-un joc de cuvinte „we blog” în loc de „weblog”. După cum arată și definiția, blogul este un spațiu în care utilizatorii se pot exprima liber, își pot expune ideile, părerile și pot împărtăși cititorilor din experiențele lor. De asemenea, blogul permite postarea de poze, filmulețe și alte suporturi grafice, care urmăresc să însuflețească și să înveselească discuțiile participanților. (Popescu, 2008, pag. 40)

E-mail

E-mailul este o altă metodă asincronă de a comunica prin intermediul internetului, ce presupune transmiterea de mesaje de la o adresă la alta, de la o persoană la alta. Termenul este de origine englezească provenind de la electronic mail ce înseamă scrisore electronică. Acesta este, de fapt, o reinventare a stilului epistolar, a expedierii și primirii de scrisori, dar în formă electronică. Prin urmare, așa cum fiecare dintre noi avem o adresă la care putem primi corespondența prin poștă, tot așa, fiecare internaut poate deține o adresă de mail personală, pe care o poate accesa ori de câte ori dorește, și unde poate primi mailuri, omoloagele scrisorilor la nivel electronic. (Horea, 2016, pag. 71) De asemenea, oricine deține o astfel de adresă poate trimite oricând mesaje sub această formă.

John Naughton (1999) are un punct de vedere foarte interesant privind această metodă de comunicare spunând: „Netul a fost construit pe poșta electronică. . . . Este uleiul care lubrifiaza sistemulˮ. (Naughton, 1999, pag. 150) E-mailul este, deci, cel care face internetul „să se învârtăˮ. Asemenea epistolei tradiționale, în care stilurile se împleteau, ori în care întâlneam fie o adresare oficială, fie una colocvială, tot așa scrisorile electronice aduc în prim plan varietăți stilistice și de uz: profesional, publicitar, informativ, dar și unul personal, ludic, afectiv, precum și combinarea trăsăturilor textului scris cu cel oral. Una dintre cele mai importante caracteristici fiind tocmai uriașa libertate de exprimare pe care e-mailul o pune la dispoziție interlocutorilor. Aici intervine principala diferență dintre cele două tipuri de scrisori. Rodica Zafiu (2001) observă cum, „dispensându-se de multe formule fixe, mesajul electronic e liber să imite atât o scrisoare tradițională și ceremonioasă, cât și un apel oral; să devină un text autonom, o replică în dialog sau un simplu fragment (textul poate fi redus la minimum, la o interjecție – „Ei?“, „Alo!“ sau „Pa“ – a cărei scurtime să intre în opoziție cu rigida formă epistolară de odinioară”. (Zafiu, 2001, pag. 82)

Chat

Etimologic, acest cuvânt provine din limba engleză și are sensul de „sporovăială, taifas, conversație, a sta la taifas, a sta la vorbă” (D.E.R – R.E.). De aici s-au format în limba romȃnă și derivate precum: subst. chater< eg. Chatter, v.i. =„a flecări, a pălăvrăgi” (D.E.R.- R.E.).

Deși DEX nu conține o definiție a acestui termen, fapt explicabil prin data la care a fost tipărită ultima ediție a acestui dicționar, termenul este prezent în DOOM2, prezența sa aici atestând faptul că chat a fost preluat în limba română, însă este recent introdus.

Chatul este, de fapt, o modalitate de comunicare on-line sincronă întrucât reprezintă un dialog sau un schimb de replici scrise (text), care sunt transmise instantaneu între doi sau mai mulți interlocutori, prin intermediul unui canal electronic de transmitere a mesajului. Chatul poate fi realizat ori pe browser, ori cu ajutorul unui program special, separat, cum ar fi ,Yahoo! Messenger, Mirc, Skype ori Facebook.

Inițial, chatul a fost o modalitate de a comunica specifică grupurilor restrânse de utilizatori ai calculatorului și ai internetului, dar răspândirea internetului la începutul anilor ‘90 a contribuit implicit și la dezvoltarea foarte rapidă a chatului. Astfel au apărut comunități on-line care și-au dezvoltat propriul limbaj, bazat, în primul rând, pe folosirea de simboluri (cu precădereemoticonuri/ emoticoane) și acronime. Aceste comunități dialoghează într-un spațiu virtual în care realitatea și chiar personalitatea pot fi modificate. Chaterul, utilizatorul de chat, se înregistrează sub un nume, cunoscut sub denumirea generică de „nickname”, care funcționează ca o poreclă ce surprinde fie o caracteristică a persoanei, fie identitatea pe care persoana și-a ales-o. Adesea însă, utilizatorii de chat nu doresc ca identitatea lor reală să le fie dezvăluită. În acest sens, cercetătorii spun că această recurgere la anonimat permite oamenilor crearea unei noi identități și, de asemenea, manifestarea fără temeri a personalității lor. Prin urmare, chatul a devenit foarte popular și în rândul persoanelor mai timide, pentru care comunicarea față în față este deficitară.

La început, chatul a transformat comunicarea scrisă într-una orală, dar care se servește decuvântul scris. Acest tip de comunicare este descris de către lingviști (Crystal David, Naughton John, Coja Claudia, Popa Mariana) ca un limbaj colocvial care, din motive tehnice, se realizează în formă scrisă.

Limbajul chatului prezintă multe caracteristici. Grosseck Maria-Dana si Negru Adina le prezintă pe scurt pe cele mai importante dintre acestea, cele care oferă individualitate noului mod de comunicare. (Grosseck, Negru, 2011, pag.11) De menționat ar fi renunțarea la majuscule, datorită economiei de timp și a dificultății de redactare. Din acest motiv, textele par, de multe ori, neclare, lucru sesizat însă doar de cei care nu sunt obișnuiți cu limbajul de tip internet, deoarece utilizatorii nu îl percep ca atare. Limbajul chatului este însă și unul codificat de aceea este considerat de anumite persoane ca un limbaj specializat. Pentru a reda sau a sugera ridicarea tonului se folosește scrierea întregului cuvânt cu majuscule. Mulți utilizatori de chat folosesc acronime, emoticoane, „audibles”, pentru a-și exprima mai bine stările de spirit.

Un punct slab al comunicării electronice scrise față de comunicarea orală este acela că nu dispune de niciun fel de modalități de comunicare nonverbală, gestică sau mimică. Pentru a substitui acest neajuns s-a recurs la așa numitele emoticoane. Acest cuvânt provine din „cuvântul englezesc „emotion” ceea ce înseamnă sentiment, emoție și „icon”, adică semn sau iconiță, deci un chip care exprimă diverse stări emotive. Un emoticon, numit și emoticoană sau emotigramă(cu pluralul emoticoane sau emoticonuri),  rareori numit și „față zâmbitoare” (traducere din engleză de la smiley) este o reprezentare grafică stilizată (pictogramă) a unei fețe umane. Acestea au rolul de a transmite interlocutorului starea de spirit și sentimentele partenerului de discuție. Se formează prin alăturarea diferitelor semne grafice ori de punctație existente deja, combinație pe care programul de chat o recunoaște, transformând-o instantaneu în emoticonul dorit. Așadar, ele sunt simple, scurte, nu ocupă spațiu mult, și universal recunoscute. Însă, aceste semne nu au fost stabilite conform unor reguli, ci create, mai degrabă, spontan.

Mesajele electronice informale sunt împânzite de aceste chipuri care exprimă fie zâmbetul, tristețea, ironia, furia sau afecțiunea.

Emoticonurile cele mai folosite sunt următoarele:

zâmbet

tristețe

😀 amuzat

:-* te sărut

:0 casc, e atât de plictisitor

😉 clipit

;( sarcasm, ironie

😉 fac cu ochiul sau fac o aluzie în legătură cu această glumă

:'-( plâng

:-9 mă ling pe buze

˃ sunt supărat și îngrijorat de acest lucru

X-( am murit; asta m-a omorât

Pentru a reda intensitatea râsului „gurița” care redă râsul este dublată sub forma )))))))))))))))), ceea ce este echivalentul pentru „hohote de râs”, iar semnul opus (((((((((((((((((( exprimă o tristețe profundă.

Smiley-urile cu funcție ilustrativă sunt pictograme care exprimă mimica, limbajul corpului, intonația, chiar și gesturile. Iată câteva exemple: , , >:D< (gestul de a îmbățișa pe cineva), :-/ (confuz), :"> (să roșești), :-S (îngrijorat).Elementele de autoportret (demon) și(înger) ajută la conturarea imaginii celui care emite mesajul.

Acronimele, „cuvinte formate din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu,etc.(<fr. acronyme)” (DEX), reprezintă principala trăsătura a chatului. Cu ajutorul lor chaterii reduc fraze întregi la inițialele lor. Primele acronime au apărut din codul morse utilizat de telegrafiștii amatori, extinse și completate ulterior cu cifre. Cele mai uzuale și des utilizate provin din engleză, iar această lucrare cuprinde în anexe o listă cu câteva exemple de acronime și emoticonuri.

Internauții nu mai folosesc semnele de punctuație. Aceasta reprezintă una dintre cele mai vizibile particularități ale acestui limbaj, semnele de punctuație având un rol important în transmiterea și înțelegerea corectă a mesajului. Pentru a ilustra acest fapt de limbă am ales un text transmis prin intermediul chatului, pe care l-am găsit pe internet: „np e vreo problema nu de ce  ar fi doar nu paw e cool shi dk ar fi idc lol gtg gf cu. În traducere liberă și folosind semnele de punctuație, dar și cuvintele lipsă ar fi cam așa: "Nicio problemă. E vreo problemă? Nu! De ce ar fi? Doar nu se uită parinții (să mă vadă cum scriu). E foarte bine.  Și dacă ar fi (o problemă) nu-mi pasă. Rȃsete! Trebuie să plec. (am întîlnire) cu prietena. Ne vedem mai tȃrziu" (http://www.ghidul-parintilor.ro/adolescentul/psihologie/invata-limbajul-de-pe-internet.html, ultima accesare 6.04.2018). Și diacriticele sunt înlocuite: – "tz" și "sh" în loc de [ț] și [ș]. Acesta este unul dintre cele mai complicate exemple, fiind îmbinate acronime din limba romȃnă cu acronime de origine engleză. De pildă, acel idc reprezintă englezescul I Don’t Care ce înseamnă nu-mi pasă, de asemenea termenul lol, foarte utilizat in limbajul de pe internet, are mai multe variante: Laugh Out Loud (rȃsete în hohot) sau Lot of Laughs (o mulțime de rȃsete) ori Let’s all laugh (să rȃdem cu toții), de asemenea acronimul gtg provine tot din limba engleză de la expresia Got to Go, însemnȃnd trebuie să plec, în timp ce gf este prescurtarea cuvantului eg. girlfriend (prietenă).

2.1.3 Aspecte ale conversației virtuale

Toate lucrurile au un început și un sfârșit. Nu știm când sau dacă noua tehnologie își va găsi un final, însă este firesc că fiecare dintre noi am folosit, la un moment dat, pentru prima oară calculatorul conectat la internet. Orice internaut a fost cândva newbie (începător). Acest termen desemnează o persoană neinițiată încă în tainele comunicării on-line, atât din punctul de vedre al tehnicii, cât și din punct de vedere al regulilor de comunicare și al limbajului folosit pe internet.

Internetul este un mediu care oferă o mare libertate de manifestare și de expresie, astfel încât, analizând discutiile din corpusul nostru, observăm o predilecție spre simplificare și rapiditate.

Regulile Netiquette

Atunci când sunt conectați la site-urile de comunicare on-line, utilizatorii trebuie să respecte anumite reguli cunoscute sub numele de Netiquette. Acesta este un termen compus (< engl. internet + etiquette) și cuprinde convențiile de politețe respectate pe Internet. Ele fac referire la relațiile dintre internauți în timpul conversațiilor și sunt construite în ideea de a face interacțiunea dintre indivizi mai plăcută, mai eficientă și mai agreabilă.

Având în vedere comunicarea de tip chat, nu există reguli Netiquette considerate oficiale, ci au, mai degrabă, un caracter de îndrumare, variind în funcție de situația comunicațională, de relațiile dintre vorbitori, precum și de site-ul care le prezintă. Cu toate acestea, există situații când anumite abateri de la Netiquette în interiorul canalului de chat pot duce la excluderea utilizatorului din canalul respectiv, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, în funcție de gravitatea abaterii de la regulă.

În continuare, prezentăm câteva dintre cele mai importante reguli incluse în sistemul Netiquette (Coja, 2010, pag. 39):

„Respectă-ți partenerii de conversație și vei fi respectat la rândul tău! Partenerii de chat sunt persoane reale, cu idei, opinii, sentimente și merită respect.

Transmite informația cât mai succint, în mesaje clare, la obiect, folosind caractere cât mai puține!

Nu „țipaˮ! Este nepoliticos să scrii mesaje utilizând majuscule, fapt considerat echivalentul acțiunii de a țipa din conversația orală.

Oferă interlocutorului tău posibilitatea de a răspunde întrebărilor! Este neplăcut să pui o serie de întrebări consecutive fără a lăsa timpul necesar pentru răspuns.

Nu exagera cu fonturile colorate sau de mărimi neobișnuite!

Nu adresa partenerului de discuție întrebări personale sau indecente!

Folosește emoticonurile! Acestea sunt un bun mod de a-ți exprima atitudinea față de cele transmise.

Nu trimite interlocutorului fișiere decât după ce ai cerut permisiunea acestuia!

Nu abuza de mesajele colective! Așa numitele spamuri și mass message sunt considerate forme de agresiune pe internet, fiind mesaje nesolicitate. Folosește această opțiune doar atunci când consideri că informația ta este de interes general.

Anunță partenerul de conversație când ești nevoit să întrerupi discuția!

Încheie conversația pe chat într-un mod, adecvat, politicos!”

2.1.4 Cauze ale simplificării limbii române utilizate pe internet

Căutând articole despre subiectul nostru, ne-a atras atenția titlul unuia publicat în ziarul Adevărul, anume: Limba română vorbită cu mouse-ul și tastatura. Ni s-a părut a fi un articol interesant, de aceea am optat să-l inserăm aici în întregime: „Limba a început să dea semne că are cuvinte prea lungi și exprimări prea complicate încă de la începuturile internetului și telefoniei mobile în România. Alexandru Brăduț Ulmanu, jurnalist independent și trainer, își amintește că a avut acces la internet pentru prima dată în 1996. George Popescu, asistent universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, povestește că primul program de mesagerie instant pe care l-a folosit a fost ICQ, în jurul anilor ‘96-‘97. În aceeași perioadă apărea și mIRC-ul, un program de chat care le permitea românilor să converseze cu oameni din toată lumea, în special în limba engleză.

Telefonia mobilă a început să conteze în România din vara lui 1997, când au intrat pe piață Mobifon cu brandul Connex, acum parte din Vodafone România și Mobil Rom cu brandul Dialog, în prezent Orange, scria „Business Standard" în 2007. Un an mai târziu se lansa Yahoo! Messenger, cel mai popular program de mesagerie instant în România, iar în 2001, Connex edita o broșură cu prescurtări folosite în SMS-uri și-și invita utilizatorii să ‹‹înghită vocale›› ca să comunice eficient și ieftin în doar 160 de caractere, cât are un mesaj scris. Studiile in domeniu au descoperit că: 30% din gospodăriile din România aveau acces la internet în decembrie 2008, potrivit datelor furnizate de Comisia Europeană, adică peste 6,6 milioane de oameni, în timp ce, 3 din 4 români care au acces la internet folosesc un serviciu de mesagerie instant, iar 89% din acești utilizatori preferă „Yahoo! Messenger”, potrivit unui studiu realizat de InSites pentru Yahooˮ. (http://www.adevarul.ro/life/viata/Limba_romana-vorbita_cu_mouse_si_tastatura, ultima accesare 6.04.2018)

Prin urmare, românii se adaptează din ce în ce mai mult noilor forme de comunicare electronică, pare să le placă și, de asemenea, să nu-i deranjeze deloc modificările de limbă pe care acestea le induc. Noul limbaj este mai comod, mai simplu și nu necesită norme stricte de respectare, oferă o libertate de exprimare foarte mare, pe care, românii, în spiritul lor balcanic, o iubesc.

Generațiile actuale de tineri se află într-o permanentă luptă cu timpul, acesta pare că se scurge prea repede pentru copiii și adolescenții noștri, și nu numai. Aceaștia și-au pierdut de mult răbdarea de a scrie cuvintele întregi și utilizează prescurtările ori de câte ori au ocazia. „Vocabularul acesta este același pe care noi îl folosim pentru a trimite sms-uri, ori mesaje pe internet prietenilor. Este ok, atât timp cât nu utilizăm aceleași cuvinte și în discuțiile cu persoane străine"(http://hunedoreanul.gandul.info, ultima accesare 07.04.2018), e de părere David Lapșanski, elev în clasa a X-a la Matematică-Fizică. Un efect major a acestei mode „abreviate” îl reprezintă luarea de notițe la orele de curs în acest mod de către elevi. „Tinerii folosesc astfel de cuvinte din obicei. Unii scriu și la școală așa ca pe <mess>. Am pățit și eu de vreo câteva ori"(http://hunedoreanul.gandul.info, ultima accesare 07.04.2018), spune Vlad Jescu, elev în clasa a X-a la Științe Sociale. "Dacă scriu toată ziua așa pe internet și trimit și multe mesaje pe telefon în care folosesc astfel de prescurtări, tinerii sunt obișnuiți să scrie mereu la fel. Acest lucru este influențat de internet, de jocurile pe calculator și de televizor"(http://hunedoreanul.gandul.info ultima accesare 07.04.2018), susține Raluca Atinge, elevă în clasa a VIII-a.

Acest fenomen se amplifică din ce în ce mai mult. Problema nu este că tinerii scriu prescurtat și codificat   pe rețelele de socializare ori  în mesajele transmise cu ajutorul telefonului mobil, problema apare, însă, în momentul în care copilul nu mai face distincție între scrisul utilizat pe internet și cel oficial, de la școală ori din viața de zi cu zi. Astfel, astăzi, elevii scriu în teze sau lucrări prescurtat, fără punctuație și greșit din punct de vedere gramatical, fiind puternic influențați de scrisul electronic. Psihologii atrag atenția asupra faptului că un lucru, un cuvânt,  chiar dacă este greșit, dacă este repetat de foarte multe ori, este asimilat de către copil drept un adevăr.

Oamenii de știință au ajuns la concluzia că timpul s-a micșorat. Axa pământului s-a modificat ușor, ceea ce face ca planeta noastră să se învârtă mai repede, prin urmare, zilele din vremea bunicilor par să fi fost mai lungi decât cele pe care le trăim noi. Acest timp nerăbdător, care nu ne lasă să ne ducem la bun sfârșit treburile, precum și noile tehnologii care pun accentul tocmai pe eficiență au accelerat nevoia de viteză a generației secolului nostru. Acestea, mirajul unei forme de comunicare în care oricine poate fi altcineva, dar și spiritul de gașcă i-au făcut pe adolescenții și tinerii, a căror copilărie s-a mutat din fața blocului în fața calculatorului, să inventeze o nouă limbă. La bază este limba română, dar una surdă, consonantică, fără vocale, un pic de engleză, foarte multe abrevieri și simboluri. Toate acestea, lipsite de semnele de punctuație, constituie rețeta limbajului utilizat pe internet.

„Un studiu realizat în România în martie 2008 arată că peste 63% din copiii mai mici de 14 ani folosesc zilnic calculatorul, iar 59% din ei navigează pe internet. Doar 23% caută informații pentru școală, restul se joacă (43%) și vorbesc cu prietenii (19%). Cu timpul, obișnuința a devenit atât de mare încât unii elevi au început să încurce banca de la școală cu biroul de acasă și să se trezească scriind lucrări sau teze despre „viatza tzaranimii". Profesorii îi depunctează, dar știu că nu așa rezolvă problema” (http://www.adevarul.ro ultima accesare 07.04.2018).

2.1.5 Urmări

Nimeni nu se gândea la deformarea limbii române atunci când a apărut mIRC-ul, un program de conversații virtuale foarte popular în România la finalul anilor '90 – începutul anilor 2000. Acolo s-a născut deja celebra prescurtare „asl pls" („age, sex, location, please"), prin care un utilizator îi cerea altuia să se identifice prin vârstă, sex și țara sau orașul de unde provine. Ea a fost preluată și de utilizatorii de Yahoo! Messenger, cel mai popular serviciu de acest tip la ora actuală în România, care au aplicat același tratament și cuvintelor românești. Unora, din grabă, „k", „dk", altora pentru a elimina confuziile create de lipsa diacriticelor, de exemplu între fete și fețe (scris fetze).

Scriind zilnic, ore în șir, cuvinte prescurtate, fără semne de punctuație, fără cratimă, tinerii pasionați de limbajul on-line încep să înlocuiască, treptat, limba română literară, învățată în școli, cu propriul limbaj, creat după nicio normă, dar utilizat zilnic în conversațiile pe chat. Pentru ei a devenit aproape imposibil să folosească limba română corect, aceasta pare la fel de greu de învățat precum o limbă străină. De aici apar problemele de limbă de zi cu zi, greșeli pe care le putem identifica cu ușurință în jurul nostru permanent. Internauții și-au creat propriul limbaj, cu simboluri și acronime numai de ei știute, dar se întâmplă adesea să uite că nu vorbesc cu prietenii și să utilizeze același stil și în discuțiile oficiale. Suntem într-un mijloc de transport în comun, într-un magazin, pe stradă sau chiar la școală, unde mediul oficial impune un limbaj adecvat, dar totuși identificăm prescurtările, trunchierile și dezacordurile. Dar problemele vor crește odată cu ei. Neștiind să vorbească și să scrie corect ar putea da naștere unei întregi societăți care să ignore, pur și simplu, normele care oferă stabilitate și unitate limbii române, ar putea chiar, crea noi reguli, care vor fi însă absurde, dar în conformitate cu noua realitate socială.

Discutȃnd despre urmările acestui stil de comunicare, am simțit nevoia să revenim la articolul din ziarul Adevărul citat anterior, în care erau menționate și câteva dintre efectele produse în rândul tinerilor: „Problemele au apărut în momentul în care aceste formulări au ieșit din fereastra de pe ecranul computerului și au apărut în lucrările și tezele elevilor.Așa a ajuns un elev de clasa a-XII-a de la Colegiul „Unirea" din Brașov să scrie în teză următoarele:„pe langa viatza tzaranimii este prezentata shi viatza intelectualitatzii satelor", iar „Ion al Glanetashului este flacau chipesh". Elevii recunosc că li se mai întâmplă, pentru că sunt obișnuiți să scrie ca pe messenger. Profesorii spun că-i sancționează atunci când scriu la examene „obijnuit" în loc de „obișnuit", „q" în loc de „cu" sau „dk" în loc de „dacă". Claudiu Horjea, profesor de limba și literatura română la colegiul brașovean, a remarcat chiar că la tezele unice de anul trecut, jumătate dintre lucrările pe care le-a corectat nu aveau diacritice.

În opinia sociologului Alexandru Horia, care coordonează Centrul de Tineret al Bibliotecii Metropolitane București, fenomenul este cât se poate de normal, pentru că lumea virtuală a deformat vocabularul adolescenților. Unii au ajuns să vorbească în viața reală așa cum conversează pe internet, fracturat și codificat. Sociologul pledează pentru organizarea unor întâlniri care să-i „scoată din bârlog" pe dependenții de comunicare virtuală și să-i facă să-și dorească să se poată exprima la fel de corect precum cei care moderează astfel de evenimente” (http://www.adevarul.ro, ultima accesare 08.04.2018).

La toate acestea se adaugă lipsa lecturii. Generația actuală uită de studiul la bibliotecă, în defavoarea referatelor deja gândite, existente pe internet, înlocuiește plăcerea de a citi o carte bună cu jocurile pe calculator, preferă să discute cu prietenii on-line decât să iasă împreună în oraș, de exemplu, și să socializeze prin prisma interacțiunii directe, mult mai sănătoase.

În concluzie, internetul prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje. Avantajul cel mai important ar fi acela că oferă o gamă foarte largă de informații din toate domeniile, pe care nu le mai putem găsi restrânse în nici un alt loc din lume. Un al doilea plus adus de noua tehnologie este comunicarea în timp real cu persoane din întreaga lume. Acest al doilea avantaj însă, aduce cu sine, paradoxal, și o serie de minusuri. Aceste aspecte care țin de limba română literară sunt discutate pe parcursul următoarelor capitole ale lucrării noastre.

2.2 Ortografie

Internetul este un mediu care oferă o mare libertate de manifestare și de expresie, astfel încât, analizând discuțiile din corpusul nostru, observăm o predilecție spre simplificare și concizie. Această particularitate se regăsește și la nivelul ortografiei limbii române.

O primă accepțiune a termenului de ortografie (< lat. orthographia, gr. orthographia<orthos „dreptˮ + graphein „a scrieˮ) este: „un sistem de semne grafice convenționale care se folosesc în scrierea corectă a cuvintelor, a expresiilor și a locuțiunilor dintr-o limbăˮ (Constantinescu-Dobridor, 1980, pag. 308). Tot în Mic dicționar de terminologie lingvistică realizat de către Constantinescu-Dobridor Gheorghe găsim și o a doua accepțiune a termenului. Aceasta prezintă ortografia drept o parte a gramaticii care studiază scrierea corectă a cuvintelor, a expresiilor și a locuțiunilor dintr-o limbă, după anumite reguli. (Constantinescu-Dobridor, 1980, pag. 317)

Ortografia românească actuală se bazează pe câteva principii (criterii de scriere): principiul fonetic (fiecare literă notează un sunet-tip distinct, forma scrisă a cuvintelor redă pronunțarea lor literară, pom [pom]), principiul tradițional istoric sau etimologic (impune uneori abaterea de la principiul fonetic pentru că o serie de factori, printre care: tradiția, obișnuința de a scrie într-un fel sau originea cuvântului ne împiedică să scriem în toate cazurile cum pronunțăm), principiul morfologic (prin aplicarea lui se realizează o simetrie în cursul flexiunii și al derivării, uneori scrierea se abate de la pronunțare), principiul sintactic (impune delimitarea cuvintelor după sensul lexical și după valoarea gramaticală pe care o au, de exemplu odată se diferențiează de o dată) și principiul simbolic (același cuvânt se poate scrie diferit în funcție de accepția care i se dă, spre exemplu, un cuvânt se scrie în mod normal cu inițială mică, dar dacă este utilizat cu alt sens, se scrie cu majusculă, catedră și Catedra de Filologie). (Iordan, Robu, 1978, pag. 71)

În rândurile ce urmează vom detalia particularitățile limbajului de tip chat, având în vedere normele impuse de ortografia limbii române.

2.2.1 Prescurtări

La nivelul ortografiei, una dintre tendințe este aceea de a folosi prescurtările. Internauții utilizează prescurtări general cunoscute celor inițiați în limbajul de tip chat, cum ar fi jumătăți de cuvinte sau cuvinte din care sunt elidate litere de la început, ori de la sfârșit și chiar din interior, preferate în a fi omise fiind vocalele: sc (școală), sal (salut), bn/bin(bine), vb (vorbesc), pt/ptr (pentru), nush (nu știu), ms (mersi). Acestea sunt doar câteva dintre prescurtările preferate de internauți.

Cauza principală a acestui fenomen o constituie dorința utilizatorilor de chat de a scrie cât mai rapid, cât mai mult în cât mai puțin timp. Viteza este o trăsătură specifică epocii în care trăim, iar scrierea rapidă este una dintre carcateristicile principale ale comunicării prin intermediul ferestrelor de chat.

Filologul Rodica Zafiu (2009a) se apleacă, de asemenea, într-unul dintre articolele sale publicate în revista Uniunii Scriitorilor din România, România Literară, asupra fenomenului de trunchiere utilizat în limbajul on-line. Aceasta observă cum tiparul de abreviere din limba română pare să favorizeze finala –i în care au apărut mai multe forme. Oferă drept exemplu termenul întâlnit frecvent și în corpusul nostru: plicti. Această prescurtare este multifuncțională, fiind folosită pentru diferite forme morfologice: pentru adjectivul plictisitor („urmaresc un film plicti rauˮ), pentru substantivul plictiseală („e plicti pe aiciˮ), dar și pentru verbul a se plictisi („pe acasa…ma plictiˮ). (Zafiu, 2009a, pag. 39)

În același stil întâlnim și prescurtările: grădi (grădiniță), dimi (dimineață), iubi (iubit/ă), frumi (frumos/oasă). Aici se observă cum aceeași prescurtare este valabilă indiferent de persoană, gen sau de număr, ceea ce lasă loc ambiguităților, pentru că, astfel, semnul lingvistic nu se mai diferențiază grafic și fonetic în funție de sensul său. Utilizarea acestora oferă un aspect hipocoristic, glumeț, uneori chiar ironic textului, ceea ce determină o anumită dezinvoltură și libertate în conversațiile de tip chat.

A: c3 fa?

A: vr3i s vii main3 l fotbal

B:poi, vin

B:cu cn jukm?

A: cu aia d l C,dc

B:poi nu shtiam

B: merg daca e

B: l c h?

A: p l 2

Aliterațiile și asonantele sunt foarte des întâlnite, în special cu valoare afectivă. Prin repetarea consoanelor sau vocalelor se arată: bucuria, încântarea, nerăbdarea sau tristețea. Alteori sunt folosite pentru a crea superlativul absolut al diferitelor adjective.

A: maine e zi de odihna

B: aaaaa….>:P facem o baie ? 😀

A: mergem da 😉

B: ssssssssuuuupperrrrrr … te sun eu mai incolo . :*:*:* s vb :*:*:*:*

sau

A:uite ma ce mica eeeeeeeeeee sa o aduci si pe la mine :-w:X:X:X

B: chiar cea mai frumoasa si scumpaaaaaaaa:X:X

C: s-o tii pt terry al meu :X

D: frumusete micaaaaaaaaaaaaaaaaa :X

2.2.2 Semne diacritice

Un diacritic (pl. diacritice) este „un semn garfic care dă unei litere a alfabetului o valoare specială. – din fr. diacritiqueˮ(DEX).

Limba română este o limbă care folosește foarte des aceste semne, dar, care, în limbajul discutat dispar cu desăvârșire. Se pot întâlni în conversațiile on-line, dar foarte rar și, cel mai probabil, utilizatorii cere le folosesc sunt începători într-ale chatului și nu comunică foarte des astfel. Motivul pentru care diacriticele dispar este acela că majoritatea internauților dețin tastaturi englezești, aceste semne neaflându-se pe niciuna dintre taste. Tehnic, însă, acest lucru este posibil prin setarea tastaturii pe limba română. Scrierea cu diacritice folosind o tastatură englezească este, însă, una cronofagă deoarece presupune tastarea a cel puțin două butoane pentru inserarea unui singur semn diacritic. Prin urmare, cei mai mulți internauți văd scrierea cu diacritice incomodă deoarece îi împiedică să scrie repede, viteza fiind o trăsătură esențială a spațiului virtual.

Astfel, vorbitorii de chat preferă să facă o transcriere fonetică aproximativă a sunetelor prin intermediul limbii engleze, notând: ș cu grupul „shˮ sau înlocuind sunetul cu perechea sa sonoră „jˮ, ț cu „tzˮ ori ă cu „ahˮ sau „oˮ, după cum putem observa în exemplele următoare:

A: cf? eshti?

B:da fata

A:bun

A:da mi shi mie sa vad poze de la nunta

B:nu am prea multe

A:cate ai

A:e frum rochitza ta

A: c fc????

B: bn ajut o prietena la un examen sa trisheze 😉

A): ;))

A: e bn aja

B: u?

A: uite c vroiam sa vb cu tine, nuj dak jti, eu mai nou ma ocup q asigurari RCA, Casco, Locuintze j vreau s jtiu dak ai tai au facut asigurare l locuintza

2.2.3 Înlocuirea literelor cu alte semne grafice

Cu alte litere

Unii internauți, din dorința de a demonstra că sunt cunoscători ai limbii engleze, folosesc ortografierea fonetică englezească pentru forme lingvistice românești. Este, de fapt, un mod de a nota un termen autohton în stil englezesc, devenind astfel un termen hibrid, inexistent în niciuna dintre cele două limbi. Putem discuta aici despre o influență inedită, pe care limba engleză o exercită asupra limbii noastre, mediatorul fiind computerul conectat la internet. Astfel, cuvinte precum: mult,(te) pup, lume, (te) iubesc, tu devin: „mooltˮ, „poopˮ, „loomeˮ, „ubescˮ sau „uˮ. Fenomenele lingvistice care apar aici sunt: notarea sunetului românesc [u] cu dublu o, deoarece în limba engleză, una dintre regulile de pronunție spune că dublu o se pronunță [u], deși există destule excepții de la această regulă, sau notarea diftongului [iu] doar prin litera u întrucât în alfabetul englezesc litera notată grafic U prezintă pronunția [iu].

A (01/02/2012 4:02:59 PM) : ce ai facut de rev

B (01/02/2012 4:03:13 PM) : am fost la ploiesti

B (01/02/2012 4:03:22 PM) : cu mitza,prietenul ei si mai moolti

B (01/02/2012 4:03:25 PM) : u?

A:hai ca vbm atunci :*

B: oky.:*

B: poop

A: poop

O altă tendință ar fi aceea de a înlocui literele t si d cu grupul „thˮ la început sau chiar în interiorul unor cuvinte simple precum: thoamne = doamne, thu = tu, thel = telefon.

A:fata eu am vb cu tine azi-noapte la thel?

B:da .dc?

A: thoamne,nu mai tin minte

A:ce ti`am zis

A:si nici nu`mi apare pe thel

A:…

Printre aceste tendințe enumerăm și înlocuirea vocalei finale –i cu litera y, vocală, care, din punct de vedere fonetic, nu există în limba română, ci este specifică limbii engleze. Se observă din nou tendința de anglicizarefonetică și grafică a unor cuvinte autohtone, în special în cazul prescurtărilor. Câteva exemple în acest sens sunt: pay –păi, (a) sty – a ști, frumy –frumi (frumos), scumpy –scumpi (scump), iuby – iubi (iubit). De asemenea, tendința se răspândește și în procesul de creare a numelor prin care internauții se înregistrează, așa numitele nickname-uri fiind pline de litera Y. Exemple nycoleta_floryna, nyco_nycole, stefy, flory, georgy ș.a.m.d.

În limbajul de tip chat se întâlnește foarte des notarea grupurilor de litere ca, că sau a literei c prin intermediul literei k și, foarte rar, prin litera q. Litera K a fost aleasă drept înlocuitor în virtutea pronunțării sale asemănătoare în alfabetul român cu prununțarea literei C. Acest tip de substituție se regăsește atât la început de cuvânt, cât și în poziție centrală sau finală. Rezultatul ar fi un aspect mai occidental al cuvintelor românești: muzik – muzică, kiar – chiar, dak – dacă, aksa – acasă, k – ca/că, kiet – caiet, makr – măcarș.a.

A: merge bn netu?

B: binisor

B: mai prost dekt inainte,orikum

A: pai sa te interesezi kt dai

B: dar e mai bine dekt deloc

A: sa imi sp si mie

A: k vr sa imi bag si eu

B: k

A: în sf pui ji u posa q iubi ;;) :*

Cu cifre

Scrierea folosind diferite combinații de cifre în locul literelor latine poartă numele de l33t speak,derivat al cuvântului de origine englezească elite.

În timp ce internetul devenea din ce în ce mai influent, pe parcursul anilor ‘80, hackerii din occident, care nu dețineau site-uri proprii de socializare, pentru a se înțelege reciproc în cât mai puține cuvinte, dar și pentru a avea siguranța că mesajele transmise de aceștia sunt inaccesibile oamenilor comuni, au început să folosească numerele în locul anumitor litere, în special al vocalelor, cum ar fi: A=4, E=3, I=1, O=0 B=8, G=6/9,T=7.

„L33t Speak a fost inițial o metodă de a evita filtrarea automată a anumitor cuvinte sau expresii licențioase în intervențiile pe forumuri, chaturi sau alte spații virtuale. Cu timpul, folosirea acestui limbaj a fost asociat cu hackerii sau cu persoane implicate în diferite infracțiuni on-lineˮ (Coja, 2010, pag. 76). Treptat, acest tip de scriere a fost împrumutat de către utilizatorii programelor de chat, probabil, din dorința de a părea cât mai inițiați în acest limbaj sau din dorința de a vorbi codificat, discuțiile acestora fiind greu de decriptat, de pildă, de către părinți.

A: c3 fa?

A: vr3i s vii main3 l fotbal

B: poi, vin

A: t3 mai sun yo!

B:k

Pentru a ilustra mai bine această trăsătură am inserat mai jos un mesaj postat pe site-ul de socializare Facebook scris în acest mod, prin înlocuirea majorității caracterelor latine cu cifre. Mesajul are scopul de a demonstra capacitatea creierului uman de a distinge sau, mai degrabă, de a asemăna cifrele cu literele mult cunoscute, și, astfel, de a putea construi și decripta ușor un limbaj în care nu a fost nicicând inițiat. Astfel, mesajul postat poate fi citit cu ușurință, deși este scris, în mare parte, cu cifre și nu cu litere:

2.2.4 Scrierea cu majuscule

Scrierea cu literă mică sau mare privește inițiala cuvintelor, iar în cazul abrevierilor și al simbolurilor și celelelalte poziții. Fiind limitată la anumite situații, scrierea cu literă mare a cuvintelor izolate sau în propoziții are ca efect punerea lor în evidență. DOOM2 (2007) prezintă schematic situațiile în care norma impune scrierea inițialei cu majusculă:

primul cuvânt dintr-o comunicare – fie că aceasta este sau nu propoziție (notă de subsol, titlu de coloană dintr-un tabel etc.);

numele proprii folosite izolat sau în propoziții și fraze (Ion, Mihai, Popescu);

anumite abrevieri (C.F.R.);

locuțiunile pronominale de politețe;

primul cuvânt al fiecărui vers în poezia de tip clasic;

primul cuvânt dintr-o comunicare când aceasta urmează altei comunicări încheiate cu unul dintre semnele de punctuație finale: semnul întrebării, semnul exclamării, punctele de suspensie;

la începutul unei comunicări în vorbire directă precedată de linie de dialog sau de ghilimele;

în cazul antroponimelor, toponimelor, hidronimelor, zoonimelor;

nume de aștrii și constelații;

marile epoci istorice;

numele date sărbătorilor laice și religioase;

nume de instituții;

titluri de publicații,opere literare, științifice sau artistice, emisiuni, documente.

În limbajul de tip chat se observă dispariția inițialei majuscule, dată fiind și dispariția aproape în totalitate a semnelor de punctuație. Delimitarea comunicărilor se face prin trimiterea unui alt mesaj instantaneu. Fiecare comunicare este trimisă separat, astfel, internauții preferă să omită semnele de punctuație și inițiala majusculă, notarea acestor caractere ocupând câteva secunde în plus. Așadar, enunțurile vorbitorilor nu mai încep prin cuvinte notate cu inițială majusculă, uneori, chiar numele proprii sunt notate, de asemenea, cu inițială mică. Principalul motiv îl reprezintă, din nou, rapiditatea conversației on-line, scrierea cu litere mari presupunând tastarea unui buton în plus.

A:l-am dat lu ralu

il tine in casa

doarme cu ea

il iubeste

nu ti-am pov ca intr-o zi a plecat

si o zi intreaga a stat pitit in niste burlane..nu stii ce am patit atunci si cum era el…

hai k eu ies k mi-e foame

mai vb :* te sun sa iti zic ce si cum

sau

A: salut! ce faci florin?

B: sal alex

B: uite acum 15 min am ajuns shi eu aksa

B: am fost la ploiesti

B: u ce faci?

A: pe aici, p’acasa. ma cam plictisesc

În ceea ce privește scrierea întregului cuvânt folosind litere mari, aceasta are rolul stilistic de a sublinia valoarea anumitor termeni în contextul respectiv. Raportat la normele impuse de Netiquette însă, scrierea cu caractere majuscule este considerată o încălcare a regulilor de conduită conversațională în chat, fiind considerată echivalentul acțiunii de a țipa din conversația de tip oral.

2.2.5.Semne de punctuație

Pentru a exprima cât mai clar ideile este nevoie ca, în scris, să întrebuințăm corect semnele de punctație. Folosirea corectă a acestora a constituit o preocupare permanentă a tuturor lucrărilor normative. De aceea, această problemă ne preocupă și pe noi, în contextul în care încep să fie neglijate și ignorate în limbajul utilizat pe internet.

„Punctuația este un sistem de semne grafice convenționale ce marchează segmentarea textului în unități sintactice, intonația, pauzele. Forma, funcțiunea și inventarul semnelor garfice variază de la o limbă la alta, începând cu perioada antică. Punctuația utilizată în majoritatea limbilor moderne a apărut după descoperirea tiparului. Semnele de punctuație întrebuințate sunt (izolat și/sau în combinații). În româna contemporană acestea sunt: punctul, punctul și virgula, virgula, două puncte, punctele de suspensie, semnul exclamării, de interogare, bara oblică, cratima, linia de dialog, ghilimelele, parantezele, linia de pauză, pauza albă (blancul)” (DȘL, 2001, pag. 420).

Normele de punctuație ale limbii române contemporane sunt consemnate în lucrări speciale (gramatici, îndreptare), însă nu sunt prescriptive în mod categoric, multe dintre ele având caracter facultativ.

Punctul, prezintă foarte multe întrebuințări în scrierea limbii române, însă, cea mai uzitată ar fi cea a redării unei pauze între două enunțuri independente. Acest lucru nu se mai întâlnește în comunicarea de tip chat. Internauții nu mai delimitează comunicările prin semnele de punctație necesare, ci se mulțumesc prin a trimite fiecare enunț într-un mesaj instant separat, acest procedeu ocupând mai puțin timp. Exemple:

A: stau in casa k 3 cald.

am bagat o masina de rufe

si acum astept sa se termine programul

sa ma duc sa l3 scot

iti dau pozele

3sti pe m3ss?

Virgula are o frecvență redusă în cadrul conversațiilor on-line. Acest fapt se datorează enunțurilor scurte specifice noului tip de limbaj. Atunci când întâlnim și enunțuri ce ar necesita virgule pentru a fi înțeles mesajul exact, acestea lipsesc de cele mai multe ori, dând naștere ambiguităților.

A: da

am iesit l terasa

am vb am barfit

s-a tuns

B:cum?ca de obicei?

nuu mai scurt decat data trecuta

dar imi place

ii vine bn

haii ca eu ies

În exemplul de mai sus observăm o serie de virgule lipsă, dar fără de care, totuși, putem înțelege conținutul mesajului. În același timp identificăm și lipsa unei virgule care duce la ambuguitate. În contextul:Î:cum (s-a tuns)?ca de obicei? R: nuu mai scurt decat data trecuta lipsa virgulei după negație poate însemna că persoana respectivă nu s-a tuns mai scurt decât obișnuia, însă, prelungirea vocalei [u] ne determină să credem că, dimpotrivă, persoana s-a tuns mai scurt, informație care cerea, în mod obligatoriu utilizarea virgulei după negație.

Semnul întrebării este utilizat des în conversațiile de tip chat, însă, nu neapărat la finalul enunțurilor interogative. De cele mai multe ori întrebările nu sunt marcate cu acest semn, ceea ce produce probleme în transmiterea mesajului, un exemplu bun fiind:

A:cum a fost iubita ieri

B:bn

m-am cam plictisit

A:te ai intalnit cu sime

Acest semn de punctuație este utilizat în exces, prin scrierea sa în secvențe conținând mai mult de un semn, atunci când se dorește atragerea atenției asupra întrebării puse și, evident, cerința unui raspuns cât mai rapid.

A:Alex, esti???

sau

A:dc eshti suparata ralu???

Există situații când acest semn nu este afișat la sfârșitul enunțului, ci constituie o replică separată, marcând însă, în continuare enunțul dat.

A: c s alea "gablonturi"

A: ?

sau

A:l ai vazut

A: ?

De asemenea, uneori, semnul interogativ este utilizat singur, cu scopul de a arăta interlocutorului că mesajul său nu a fost înțeles. Astfel, cel care se află dincolo de ecranul calculatorului afișează unul sau mai multe astfel de semne fară însă, a mai posta enunțuri precum: nu înțeleg,poftim?!, cum? ce?.

A: ti a zis stefy?

B: ?

A: a zis stefi k dai u o pizza ca ai luat nush ce bani… si zic daca e vb vin

Semnul excalamării are o frecvență redusă. Acesta se utilizează pentru a marca enunțurile exclamative și, uneori, este utilizat în serii de mai multe pentru a arăta entuziasmul, mirarea sau uimirea exagerate. Aceste stări sunt exprimate, mai degrabă, prin lungirea vocalelor finale sau a consoanelor. În unele situații cele două modalități apar împreună.

A:buna…de knd nu te am mai vzttttttt:D

B: daaaa…acum te am gasit din intamplare :* ce mai faci?

A: haide vinooooo

B:SUPERRRRRRRRRR!!!!!!!

Punctul și virgula, două puncte, cratima, linia de pauză, linia de dialog și ghilimelele sunt semne de punctuație ce au o frecvență redusă în limbajul utilizat pe internet. Acest fapt este explicabil prin carcterul informal al Netspeak-ului, prin lipsa citatelor ori a explicațiilor din interiorul acestui tip de conversații.

Punctele de suspensie reprezintă, în schimb, semnul preferat de către internauți, de multe ori fiind folosit în exces. Utilizatorii îl folosesc pentru a marca ezitările, pauzele specifice comunicării orale. Există situații când acest semn este utilizat separat, constituind el însuși o replică, având semnificația: „nu știu”, „nu comentez”.

Cratima dispare aproape definitiv, iar apostroful este rar întâlnit. Cel mai adesea substituie cratima. Datorită rapidității scrierii, dar și al caracterului informal, utilizatorii renunță la cratime, de cele mai multe ori scriind cuvintele legat, greșit gramatical, sau preferă tastarea unui blanc în locul semnului discutat.

A: mi e dor de tine!

sau

A: inseamna k n′ai dat add

În concluzie, la nivel ortografic se întâlnesc o serie de abrevieri de la normele aflate în uz. Pentru a face o scurtă recapitulare, reamintim următoarele: preferința pentru prescurtări, înlocuirea literelor cu alte semne grafice, alte litere sau cifre, lipsa diacriticelor, dar și utilizarea semnelor de punctuație în mod aleatoriu.