LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ LIMBA ȘI LITERATURA ENGLEZĂ [603353]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE LITERE
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ – LIMBA ȘI LITERATURA ENGLEZĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

LUCRARE DE LICEN ȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
CONF. UNIV. DR. GÂNSCĂ CRENGU ȚA
ABSOLVENT: [anonimizat]
2020

2

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE LITERE
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ – LIMBA ȘI LITERATURA ENGLEZĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

ROMANUL ISTORIC AL LUI MIHAIL SADOVEANU

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
CONF. UNIV. DR. GÂNSCĂ CRENGU ȚA
ABSOLVENT: [anonimizat]
2020

3
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 4

CAPITOLUL I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 9
VIZIUNEA ISTORICĂ A LUI SADOVEANU ………………………….. ………………………….. …………. 9

CAPITOLUL II ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 18
ETAPE ALE ROMANULUI ISTORIC SADOVENIAN ………………………….. ………………………. 18
2.1. Prezentare generală ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 18
2.2. Vârsta mitică ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 21
2.3. Vârsta de aur ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 36

CAPITOLUL III ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 53
ALTE TEME IN ROMAN ELE ISTORICE ………………………….. ………………………….. …………….. 53
3.1. Panorama temelor fundamentale ………………………….. ………………………….. ……………….. 53
3.2. Iubirea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 55
3.3. Familia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 61
3.4. Biserica ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 64
3.5. Natura ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 69

CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 75

1. BIBLIOGRAFIE BELETRISTICĂ: ………………………….. ………………………….. ………………… 78
2. BIBLIOGRAFIE CRITICĂ: ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 78

4
INTRODUCERE

Lucrarea de față urmărește evoluția condițiilor istorice și a formelor culturale autohtone
prin pris ma operei lui Mihail Sadoveanu fiind structurată în trei capitole mari și opt subcapitole.
Primul capitol are menirea să inițieze cititorul în modalitatea de concepere a rom anelor
istorice sadoveniene, prezintă viziunea autorului în ceea ce privește istoria, la modul general și
decurge spre implicațiile personale ale trecutului neamului său.
Al doilea capitol reprezintă temelia studiului de față, fragmentat în mai multe subcapitole
este conceput în baza aceluiași principiu, pornind de la prezentarea romanelor istorice și
adâncindu -se în evoluția scrierii acestora, încadrată în vârsta mitică și vârsta de aur. Cele două
vârste însumează cele opt romane istorice sadoveniene și urmăresc tra nsformările care au loc în
țara Moldovei prin domniile binecuvântate de popor sau dimpotrivă asupririle care se abat asupra
mulțimii ca o boală. În ceea ce privește atmosfera romanelor, poporul , se confruntă cu o perioadă
de decădere, în rândul primelor sc rieri, ca apoi să se poată bucura de bunăstarea și belșugul țării
închipuit ca vârstă de aur. Analiza urmărește evoluția protagonistului de la un roman la altul, un
exemplu ilustrativ în acest sens este eroul primului roman istoric, Șoimii , care coincide c u cel din
ultimul roman, Nicoară Potcoavă .
Al treilea capitol tratează o parte din multitudinea de teme regăsite în romanele istorice,
după ce este înfăptuită panor ama temelor fundamentale, se conturează tema iubirii, deoarece este
cunoscut faptul că acestea pot fi citite ca romane de dragoste. Familia decurge oarecum din acest
filon romantic și pune în oglinda societății dragostea poporului pentru țară, aceștia apar ținând
unei familii mai mari, cum este Moldova , dar și relațiile dintre copii și părinți. Biserica era în
strânsă legătură cu domnia, de cele mai multe ori, fețele bisericești erau parte a divanului
domnesc de judecată. Cel din urmă subcapitol este dedicat naturii, care avea un rol de netăgăduit
în calea asupririlor străine asupra țării Moldovei și răm âne un punct de referință în opera
sadoveniană.
În contextul confruntării cu o d egajare privind romanul istoric ori evenimentele
exterioare – elaborată de Pompiliu Constantinescu – și o îndreptare spre interiorul omului, spre
complexul problemelo r de conștiință, o revenire asupra datelor fundamentale ale romanului
istoric autohton este prielnică.
Mihail Sadoveanu (1880 -1961) este fiul Profirei Ursachi, urmașă a unei familii de răzeși

5
și al lui Alexandru Sadoveanu, un avocat de origine oltenească. Crește mai mult sub influența
mamei având un contact cu lumea satului și cu natura prin prisma casei bunicilor de la Verșeni.
Școala primară o face în satul natal, unde Mihai Busuioc supranumi t „domnul Tra ndafir” îi
insuflă dragostea pentru istoria neamu lui. Urmează școala gimnazială Alecu Donici din Fălticeni
și apoi Liceul Național din Iași, unde e atras prin lecturile sale de autori precum: Grigore
Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihai Emin escu și în special Ion Creangă.
Colaborarea scriitorului cu revista Semănătorul , la invitația lui Șt. O. Iosif , redeschide
zările tânărului scriitor în urma unor efemere colaborări cu Revista modernă sau cu Revista
idealist ă, deși mutarea la București nu era un prilej de bucurie căci lă sa în urmă Moldova, totuși
realizează că era greu, în casa lui iubită, să găsească mijloacele de existență pe care le găsea în
marele oraș, odată cu această revistă iese de sub semnul semianonim atului. Contribuția acestuia
la programul revistei nu se limita la valorizarea tezei semănătoriste a „valorilor clasei boierești”,
pentru Sadoveanu viața omului adevărat se rezuma la perpetuarea generației succesive, la bogăția
sufletească date de moștenir ea înțelepciunii nu la trăirea în belșug a vieților pustii, cum le
numește el însuși. Succesul său este profetizat de mințile luminate, va fi invitat în cercul
Convorbirilor literare și la în trunirile organizate de Gherea.
Mihail Sadoveanu debutează în anul 1904, la cei doar 24 de ani ai săi marchează
literatura română cu t rei nuvele Povestiri , Dureri înăbușite , Crâșma lui Moș Precu și un roman
Șoimii . Anul 1904 a fost s upranumit de Nicolae Iorga , conducătorul revistei Semănătorul , „anul
Sadoveanu ”.
Creația de debut dezvăluie personalitatea autorului, capacitatea de înfăptuire a
personajelor și situațiilor epice urmând ca acestea să fie dezvoltate în aureola carierei sale. Oper a
sadoveniană nu trebuie înțeleasă ca o călătorie, c i fascinați de sentimentul paradisiac al existenței
să ne lăsăm conduși spre p lanul acvatic, terestru, cosmic, așa cum remarca Ion Simuț.
Proza lui Sadoveanu exprimă nevoia ființei umane de a reveni la lumea primitivă,
nostalgia trecutului în care suntem a ncorați cu toții, m ai mult sau mai puțin. Mihail Sadoveanu
prezintă în contrast două civilizații: arhaică – cu valori necontestate și modernă – cu valori
demitizate p unând față în față o lume veche, un suflet colectiv pur și o lume nouă care trăiește
din fil osofia îndoielii.
Modernitatea scrierilor lui Sadoveanu constă în surprinderea sentimentului dureros al
temporalității și evadarea în raiul primitiv unde domnește o atmosferă de armonie deplină,

6
încercare nereușită dat fiind faptul că însăși întoarcerea l a lumea primi tivă atestă trecerea
ireversibilă a timpului.
Peisagistica sadoveniană are accepții diferite în funcție de momentele istorice ; întâlnim
„natura istorizantă” – așa cum o numea Mihai Ralea – unde este predominant sentimentul
nefericirii și „natura dezistoricizată ”- supranumită astfel de Ion Simuț unde se întrevedea
speranța că temporalitatea poate fi înlocuită de vârsta „copilăriei lumii” .
La Sadoveanu, natura reprezintă lumea în ansamblul ei, având loc o fuziune a omului cu natura,
acesta se relaț ionează la natură ca la un suflet viu, ceva ce face parte din el, făptura omenească
ajunge la un mome nt dat să se integreze materiei, ca o încununare a acestei fuziuni.
După evaluarea romanelor se distinge rafinamentul la nivel senzorial, punctul de plec are
spre desăvârș irea rafinamentului intelectual „Căutarea singurătății nu mai apare ca o asceză, ci ca
o rafinare a sufletelor nesărăcite de civilizație. Singurătatea e interpretată ca vărsta de aur și
natura ca un izvor de lapte și miere.”1
Matei Roussou afirma despre Mihail Sadoveanu în Omagiu lui Sadoveanu „Mihail
Sadoveanu este mare prin bogăția imaginației, bazată pe observație, prin frumusețea unui stil
care ar putea fi numit neoclasic, prin poezia care se degajă din acest stil, prin gen erozitatea
operei sale grea de umanitate și prin excepționala sa fecunditate. El nu este numai marele scriitor
al țării sale: el este unul din marii scriitori ai timpului nostru.”2
Mihail Sadoveanu în comparație cu Liviu Rebreanu, nu a lăsat umbra unui at elier de
creație, deoarece era coordonat de dorința de a lăsa suveran rezultatul final al efortului creator ,
ceea ce l-a determinat să șteargă orice urmă a instrumentelor folosite în creație – așa cum
mărturisea chiar el – „Am obiceiul să distrug scrisorile, ciornele și notele. ”
Totuși putem reconstitui imaginea creației lui Sadoveanu prin mărturisirile sale în cel puțin trei
volume cu valoare documentară: Cele mai vechi amintiri (1935), Anii de ucenicie (1944) și
Mărturisiri (1960).
Un alt volum, demn de lua t în considerare este intitulat Pagini de jurnal și documente inedite , cu
o prefață de Constantin Ciopraga volumul apare în 2005, la 125 de ani de la nașterea autorului și
cuprinde activitatea lui Mihail Sadoveanu întinsă pe cinci decenii între anii 1906 – 1956 .

1 Matei Roussou, Omagiu lui Mihail Sadoveanu , Editura de Stat pentru Literatură și Artă,
București, 1956, p. 390
2 Ibidem , p. 392 -393

7
În prima parte , cuprinsă între anii 1906 – 1913 , este relatată experiența chinuitoare a
concentrării în armată a autorului, impresii în urma unei călătorii în Deltă și în Dobrogea s au
însemn ări despre Bulgaria.
Partea a doua , între anii 1919 – 1927 , cuprinde viziunea scriitorului încrezătoare în întregirea
României prin înnoirea Basarabiei și recunoașterea Transilvaniei „adună posibile nuclee epice
sau detalii de viață concretă de peste tot”3
În această perioadă călătorește în Polonia, în Germania – unde în mijlocul capitalei îi mărturisește
lui Liviu Rebreanu că aude „un mierloi, care cântă moldovenește, ca -n grădină la noi, la Iași”4,
experieța călătoriei prin lume îl determină să afirme „Toate din lumea asta sunt interesante – și
dacă știi să le vezi – găsești în ele minunea. În toate este fulgerul Dumnezeirii.”5
Partea a treia, 1932 – 1936 cuprinde documentarea istorică despre epoca lui Ștefan cel Mare întru
întocmirea romanului Frații Jderi .
Partea a patra, 1927 – 1944 pe lângă jurnalul de călătorie apare un jurnal propriu -zis despre viața
culturală din Iași și București, culegere de observații, maxime și proverbe. Acolo, Sadoveanu îl
apără pe A. C. Cuza și aduce la cunoștință implicarea acestuia în comitetul centra l al Teatrului
Național, de asemenea preocuparea acestuia întru adoptarea normelor ortografice la Academie.
În partea a cincea , între anii 1944 – 1956 , sunt cuprinse însemnările autorului în urma călătoriei la
Moscova, scriitorul este copleșit, impresionat de viața politică a sovietelor : „Se găsește undeva în
această stepă înfățișând liniștea și puterea poporului rus, caracter pe care îl are și statu ia de 60 m
înălțime a lui Iosif Visarionovici, dominând Volga la deschiderea canalului, se găsește un colhoz
de 70 000 ha.”6
Sadoveanu , apărut în literatură într -un moment de criză a mișcării noastre literare,
reprezintă un fenomen de sinteză comparabil cu Eminescu, așa cum remarcă Ion Simuț,
personalități explorate de gândiri critice mai mult sau mai puțin recente în ceea ce privește
viziunea existenței și filosofia românească a istoriei. Principalele direcții în ceea ce privește
profilul lui Sadoveanu sunt: „ambitusul filosofic cuprins în sc enariul mitic, istoria ca timp tragic

3 Mihail Sadoveanu, Pagini de jurnal și documente inedite , transpunere dactilografică a
manuscriselor, ordonare cronologică de Constantin Mitru, Maia Mitru, Olga Rusu; machetă,
introducere și note de Constantin Ciopraga, Editura Junimea, Iași, 2005, p. 145
4 Idem, ibidem, p. 149
5 Idem, ibidem, p. 179
6 Idem, ibidem, P. 374

8
și intermediar de trimitere spre origini, sensurile sadoveniene ale utopiei (de la utopia naturii și
cea social – politică la „utopia cărții”), valențele nebănuite ale modului ironic.”7
Mihail Sadoveanu este cron icarul melancolic al unei societăți stabile, tinzând mereu spre
o apologie a unei vârste de aur în car e sabia și spiritul se împletesc , așadar în romanul istoric
coexistă contemplația de tip oriental și raționalismu l de tip occidental – cum observă Valentin
Chifor în Literatura română interbelică .
Opera sadoveniană privită în ansamblu prin evoluția de la povestirile debutului auctorial
și până la ultimele pagini scrise în anul 1961 este un punct de referință autentic în literatura
română prin crearea unui univers propriu și prin soliditatea monument ală perfectă. G.Călinescu
scria „Opera lui Sadoveanu nu e vie decât dacă se cutremură în cele o sută de volume, fiindcă
esența ei stă în dimensionalitate, în grandoare.”8

7 Ion Simuț, Vămile posterității – Secvențe de istorie literară , Editura Academiei Române,
București, 2012, p. 45
8 Ibidem, p. 19

9
CAPITOLUL I
VIZIUNEA ISTORICĂ A LUI SADOVEANU

Viziunea istorică a lui Sadoveanu este strâns legată de atitudinea scriitorului față de
istorie, care nu este privită doar aparținând domeniului trecutului. Așadar, cum remarcă Nicolae
Frigioiu în Romanul istoric al lui Mih ail Sadoveanu , „nu va exista even iment trecut decât
raportat la prezentul conștiinței..”9 Istoria s -a putut transmite de -a lungul timpului prin
intermediul conștiințelor generațiilor următoare , timpul istoric s -a transformat în timp psihologic ,
evenimentele istorice sunt strâns legate d e contemporaneitate. De exemplu , bunicul lui
Sadoveanu – Gheorge Ursach i- îl inițiază pe tânăr în drama răzășului decăzut, care pierde
terenurile ce i -au aparținut odată d eși avea acte doveditoare, dramă care are ecouri în Neamul
Șoimăreștilor în ceea ce îl privește pe Ionașcu și situația în care se află după ce boierul Stroe
Orheianu îi luase pământul.
Viziune a scriitorului legată de istorie coincide cu scurgerea vremii marcată de perioade
de ascensiune sau decădere fiind pus în antit eză eroicul și antieroicul. Istoria în sine presupune
evoluție , modernizare, stabilitate politică dar implică de fapt regres, primitivism și instabilitate
politică . Sadovean u evocă istoria poporului român dând o dimensiunea mitică trecutului făcând
din personalități atestate de documentele istorice semizei prin jertfa și lupta pentru țară: Ștefan
cel Mare, Ion Vodă cel Cumplit, Nicoară Potcoavă. Personajele care se perindă prin romanele
sale istorice sunt de două feluri, cei care reușesc să răzbată în lu ptele interioare , în care iese
învingător sentimentul datoriei, eroi ai neamului care capătă o aură legendară și cei care sunt
dezinteresați de soarta țării, cei pe care istoria nu îi enumeră printre eroii neamului.
Părintele romanului istoric românesc, Mihail Sadoveanu, are particularitatea dată de
legătura cu lumea aflată sub semnul primitivismului, împletirea eroicului cu elemente de
peisagistică și accentele fine ale unui romantism pueril îl încadrează în normele speciei.
Universul sadovenian cu prinde natura cu frumusețile ei prin imaginea Deltei sau a
munților singuratici dar și personalități reprezentative pentru neamul nost ru asemenea lu i Ștefan
cel Mare, Ieremia Golia îmbinate cu toate vietățile pământului, așa cum observă G. Călinescu în
Istoria literaturii române de la origini până în prezent opera sadoveniană este de o vastitate
copleșitoare „Opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viață

9 Nicolae Frigioiu, Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu, Junimea, 1987, p. 34

10
agrară, viață pastorală, război și asceză, totul e reprezentat. Cu o inteligență de mare creator,
scriitorul a fugit de document, ridicându -se la o idee generală.”10 Sadoveanu reprezintă astfel o
sinteză puternică a spiritualității românești.
Mitul vârstei de aur relevant pentru această viziune este ilustrat în roma nele istoric e
precum: Frații Jder i, Viața lui Ștefan cel Mare , care evocă istoria Moldovei pe vremea lui Ștefan
cel Mare, o epocă de stabilitate și de înflorire a țării pe toate planurile. G. Călinescu surprinde
maniera de zugrăvire a sufletului românesc a lui S adoveanu prin personajul cheie al romanelor ,
Ștefan cel Mare, simbol al legendei și al mitului , pe care îl analizează din dublă perspectivă, cea
de voievod și cea de om.
La baza întocmirii acestor roman e stau o seri e de documente istorice precum Letopisețul Țării
Moldovei de Grigore Ureche , care a înrămat portretul voievodului „Fost -au acestu Ștefan -vodă
om nu mare de statu, mânios și degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat. De multe ori la ospete
omoriia fără județiu, altmintrilea era om integru la fir e, neleneșu și harnic în războaie.”
Portretului întocmit de Grigore Ureche, Mihail Sadoveanu îi conferă o nouă aură prin revelarea
lui Ștefan cel Mare nu doar ca erou al războaielor ci și ca un voievod care impresiona prin
cultura sa solii venețieni care v izitau țara.
Mihail Sadoveanu subliniază în Anii de ucenicie importanța valorilor naționale asupra
propriilor creații: „Poporul este părintele meu literar și țăranul este personajul principal al
operei.” Lumea lui Sadoveanu se constituie prin extensiunea spațiului și a timpului pornind de la
mitul dacic, etapa istoriei legendare a Moldovei și până în contemporaneitatea interbelică. Eroii
literaturii lui Sadoveanu apar ca ni ște prelungiri ale naturii. Țăranii, haiducii, vânătorii, pescarii,
pădu rarii, ciobanii înfățișați prin intermediul elementelor de care sunt frământați, crescuți de -a
dreptul din pământ ca arborii reprezentând peisajul din care fac parte. Pictura omului elementar
este încadrată de scriitor , bazată pe instinc te și form ele simpl e ale vieții, „omului eroic ”
sadovenian .
Un bun cunoscător al locurilor prin care hoinăreau personajele, Sadoveanu, descrie viața
de la curte, satul boieresc cu o ingeniozitate remarcabilă, este interesat de frământările omului.
Tudor Vianu în Arta prozatorilor români afirmă în ceea ce îl privește pe scriitor: „Meșter
priceput este Sadoveanu când este vorba să învie o figură sau o situație printr -o trăsătură unică, o

10 G. Călinescu, Istora literaturii r omâne de la origini până în prez ent, Editura Minerva,
Bucure ști, 1982 , p. 135

11
imagine sau o comparație. Descrieri mai întinse, cu acumulare de note văzute, n u lipsesc în opera
atât de întinsă a povestitorului, în care oamenii sunt evocați uneori în fizionomie sau în portul
lor.”11
Mihail Sadoveanu, în toate scrierile lui cu caracter istoric , a încercat să îndrepte
fărădelegile făcute de voievozi, ha ngii sau haiduci, să amendeze viciile și defectele oamenilor
țării- lingușeala prezentă la curțile boierești și ale domnitorilor. În romanul Nicoară Potcoavă
este relatată lupta personajului istoric real alături de camarazii săi împotriva șiretleniei marii
boierimi dar și a dominației otomane.
În Zodia Cancerului , de asemenea, ne confruntăm cu o lume plină de ură față de nedreptățile
domnului, care se ascundeau sub pretinsa relație a acestuia cu biserica, o țară zguduită de
instabilitate sub buzduganul avariției domnești și a birurilor turcești amendate de ochiul
călătorului Paul de Marenne.
Pe tot cuprinsul romanelor istorice , Sadoveanu , creează o imagine a democrației țărănești
în Zodia Cancerului sau Vremea Duc ăi-vodă atmosfera este semnalată de abatele Paul De
Marenne , care remarcă groaza care domnește în țară, vede doar sate pustiite, oameni care se
ascund prin păduri de frica dușmanilor, o natură înfiorătoare, unul din eroii cărții îi face de
cunoscut străinului că „Toate în Moldova, domnule de Marenne, sunt scurte, trecătoare și
viforoase: și cele bune și cele rele. Acum doi ani, aceste locuri erau înflorite și populate. Acum
nu mai sunt.”12 (p. 77)
În contrast cu imaginea oamenilor zugrăviți în Nunta Domniței Ruxanda , oameni veseli, pe care
îi întâl nește pe stradă pârcălabul de la Soroca și Bogdănuț, în drumul lor cu scrisoarea de pace
spre hanul turcesc, oameni care își urau de bine , prin sate ieșeau pe uliță cu pâine și vin, natura
părea a fi alta „Nu ploua, nu bătea vânturi, nu ardea prea tare soarele..”13 (p. 31)
Există în romanele lui Sadovea nu oameni de excepție însă cei mai mulți cad în anonimat,
în Neamul Șoimăreștilor , personalitatea lui Tudor Șoimaru, de exemplu, este învelită în aureola
neamului său, însuși numele romanului relevă perso najul colectiv, nu accentul pe vreo
individualitate.

11 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români , Editura Minerva, București, 1981, p. 202
12 Toate citatele au fost luate din ediția Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi -Vodă , Mihail
Sadoveanu, Editura Asa, 2015
13 Toate citatele au fost luate din ediția Nunta domniței Ruxanda , Mihail Sadoveanu, Editura
Cartea Românească, 19 80

12
Imaginea psihologiei mulțimilor aflate în situații limită precum agitația dinainte a unei
lupte, panica la auzirea năvălirii tătarilor sau alternativa exilului în munți oferă autorului
libertatea de creație nefiind stânjenit de necesitatea indivilualizării personajelor.
Conceptele de evocare ale romanelor istorice sadoveniene produc asupr a spiritului o forță de
sugestie simbolizând cele mai profunde aspirații ale omului în contradicție cu mediul
înconjurător și anume: timpul, spațiul, memoria afectivă, amintirea și perspectiva devenirii.
În ultima perioadă, Mihail Sadoveanu a adoptat în s crierea romanelor istorice un tipar al
„Dacii absolute”, o societate primitivă căreia îi aduce onoruri și pe care o găsește pură prin
sentimentele lor față de natură, prin iubirea față de pădure, este surprinsă imaginea unui francez
care venise să exploate ze lemnul și se vede încolțit de toată lumea. O societate cu un succes la
vânat, cu un glonț doboreau zeci de păsări, pădurile foșneau de cerbi, bălțile erau pline de pește
și pe deasupra se perindau rațe.
Opera lui Sadoveanu este o redescoperire a misterelor cosmice, un sentiment de
participare la cele mai adânci taine ale naturii , nimic nu este ma i misterios la el decât timpul, A.
E. Baconsky preciza într -un studiu asupra operei lui Sadoveanu: „ nimeni în literatura noastră n -a
realizat o prezență atât de vie a timpului, care este aproape un personaj în scrisul său… ”14
La Sadoveanu dintre toate senzațiile timpului paramnezia este o caracteristică dominantă
în ceea ce privește memoria afectivă combină convingerea de a fi fost martor sau chiar autorul
unui eveniment în contrast cu covingerea contradictorie de a nu fi fost prezent la fața locului. O
altă senzație a timpului este ilustrată de fenomenul mnemonic privind memoria emoțiilor cu o
perspe ctivă asupra lucrurilor în detaliul lor. Timpul raportat de narator la momentul prezentului
devine istorie.
Prin reprezentările timpului, personajele sadoveniene reflectă evoluția soci etății și a culturii
contemporane lor. Timpul în conști ința arhaică putea fi bun sau rău, favorabil anumitor sărbători
sau dimpotrivă cel al sacri ficiului, omul primitiv era str âns legat de alternanța anotimpurilor.
Legătura dintre timpul fizic și timpul istoric este materializată prin existența unui alt
prezent chiar dacă este vorba de o epocă demult apusă precum cea a lui Ștefan c el Mare, autorul
reușește să raporteze faptele eroice ca aparținând prezentului. De asemenea, scriitorul are
capacitatea de a crea o perspectivă a viitorului din prisma personajelo r, a stării lor sufletești
ignorând ceea ce știe cititorul că s -a întâmplat, ca fapte exterioare. Însă existența unui trecut în

14 A. E. Baconsky, Apud Matei Roussou, op. cit., p. 199 -200

13
operele sale desăvârșește axa timpului prin rel atarea personajelor a unor oameni și a unor
evenimente din trecutul personajelor cu referire la trecutul lor: „De la adormirea bătrânului
Ștefan -Voievod, părintele Moldovei, trecuseră șaptezeci și doi de ani. Urgii felurite se abătuseră
asupra țării: foametea și ciuma se dovedeau tot așa de cumplite cât și războaiele pentru
stăpânirea țării. Ca și cu un veac mai nainte, se perindas eră feciori legiuiți ori copii din flori ai
Domniei .”15 (p. 7)
Garabet Ibrăileanu este primul care analizează caracterul inepuizabil al trecutului și
maniera artistică specifică lui Sadoveanu , în redarea acestuia: „autorul să aleagă, pentru opera sa,
ceea ce este etern și universal omenesc, cum sunt sentimentele mari prim are: ura, iubirea, gelozia
etc.”16 de asemenea „Artistul va trebui să zugrăvească sentimentele mai ales prin acțiune, nu prin
analiza lor, căci acțiunea e mai asemănătoare decât mobilele psihologice care o determină: doi
îndrăgostiți urmăresc cu aceeași energie înlăturarea piedicilor ce se pun iubirii lor, dar (…)
sentimentele elementare din care se alcătuiește acea iubire, ide ile care, ca în orișice pasiune, intră
în acea iubire – acestea se vor deosebi colosal în sufletele a doi tineri, unul de la 1500 și altul de
la 1900! ”17
Opera fundamentală sadoveniană este o literatură a lumii început urilor, a genezei, se
vorbe ște despre veșnicie, despre formele eternului. Omul sadovenian trăiește nostalgia timp urilor
metamorfozate în „vreme” în care era neîntreruptă legătura omului cu natura; timpul în sine era
un simbol al declinului pentru el. Filosofia omului sadovenian se f ocusează pe regăsirea
paradisului pierdut prin ciclul deschis al naturii, fără vârstă, în întreaga o peră este evitată
cronologia. Mihail Sadoveanu abandonează timpul creat de civili zație și creează timpul naturii,
al conștiinței „Lepădînd tot ce -au pus înt re noi veacurile și civilizațiile am fi fost oameni simpli,
mulțămiți cu aerul, cu lumina, și cu simplicitatea primit ivă.”18
Timpul este la Sadoveanu însăși creația, modelată de acesta , făcută înțeleaptă, purtând filosofia
acestuia , un fenomen de veșnică tinerețe , un timp care există doar prin istoria națională , așa cum

15 Toate citatele au fost luate din ediția Nicoară Potcoavă , Mihail Sadoveanu, Editura
Tineretului, București, 1952
16 Garabet Ibrăileanu, Opere , vol. 1, București, Editura Minerva, 1974, p. 408
17 Ibidem, p. 409
18 Zaharia Sângeorzan , Mihail Sadoveanu Teme fundamentale , Editura Minerva, București, 1976 ,
p. 321

14
remarcă Zaharia Sângeorzan reînt oarcerea în timpul românesc echivalează cu redescoperirea
ființei noastre naționale.
Acțiunile romanelor istorice ale lui Sadoveanu, oricât de eroice și de palpitante, nu
depășesc sfera realului, aventurile sunt concepute la scara posibilului din idealurile eroice ale
unei colectivități. Majoritatea dintre ele sunt menite să împlinea scă o necesitate pe plan local,
cum sunt: acțiunile lui Tudor Șoimaru și ale camarazilor săi pentru salvarea Magdei, fata
boierului Orheianu, din mâinile lui Vasca Atamanul; acțiunea de recunoaștere a lui Jder în țara
turcească sau acțiunea Jderilor în Leh ia pentru salvarea Marușcă i.
Raportarea trecutului la prezent este posibilă datorită subiectivității, autorul transmite
emoția trăirilor dintr -o altă epocă, diferită de cea c ăruia îi aprținea dar cu impresia unui trecut
uman atotprezent în fiecare dintre noi. În Frații Jderi , evenimente ca vânătoarea de la Izvorul
Alb trădează spiritul epocii specific domnitorului Ștefan cel Mare, semnal pentru începerea
cruciadei împotriva turcilor. Astfel se construiesc două perspective asupra acestui univers, una
realizată prin evocarea propriu -zisă sau „evocarea pe viu a imaginii trecutului” – cum o numea
Nicolae Frigioiu – și alta facilitată de experiența autorului în universul rural.
Mihail Sadoveanu aduce o altă contribu ție imaginii vieții naționale prin reprezentările
religioase , prin valorificarea noțiunilor etice de Bine și Rău în viziunea istorică. Materializarea
acestor două noțiuni contradictorii este plasată pe umerii națiunilor aflate în conflictul româno –
turc dat orită distincției religioase respectiv ortodox -islamică pe cea dintâi investind -o cu forțele
Binelui după modelul biblic și detașându -se cu desăvârșire de cea de -a doua, văzută ca
întruchipare a Răului îndeplinind viziunea apocaliptică a sfârșitului lumii.
Dacă în Șoimii preotul din sat bea și întreține chiar relații inc estuoase în scrierile
următoare preoții vor susține autoritatea domnilor, fiind la rândul lor sprijiniți de domni prin
ridicarea de biserici și mănăstiri, proveniența religioasă ocupă un loc preponderent la Sadoveanu.
Autorul face distincția între termenul de haiduc și călugăr, între aceste două categorii sociale
există o relație de ajutor reciproc datorită faptului că urmăresc aceleași scopuri sociale. În caz de
luptă atât haiducii cât și calugării scot sabia și luptă pentru patrie chiar dacă dogmele inter zic
acest lucru.
În toate romanele istorice se pune accent pe descrierea formelor de viață tradițională, care
impune generațiilor următoare un fel de automatism, păstrarea vechiului fel de a fi preluat de la
strămoși era virtutea ideală a pers onajului sadovenian având pentru învățătura cărturărească un

15
fel de teamă misterioasă. În Nunta Domniței Ruxanda chihaia pădurarilor era în stare să ucidă pe
cei care nu păstrau legea primită de la strămoși ca principiu de viață „Legea, ca voce din
adâncur i a pământului, acționa concomitent asupra sufletului păstorului, plugarului, oșteanului.
Ea este păstrătoarea, în condițiile unei vitregii istorice, a unei culturi și civilizații milenare
superioare care, în spiritul conștiinței sale, înțelegea să o conse rve pe cale diplomatică sau
militară.”19
Drumurile și călătoriile au rolul de a face din istoria Moldovei o invitație la pace, echilibru,
luciditate, expediția fraților Potcoavă în Țara Moldovei urmărește o acțiune justițiară, pe lângă
forța ei vindicativă și po litică, o acțiune de restabili re a ordinii primordiale.
Viziunea istorică a lui Mihail Sadoveanu trădează o ancorare profundă în specificul
național așa cum mărturisește el însuși era c uprins de îngrijorare când venea vorba de o
europenizare ceea ce implica și desprinderea de fondul cultural autohton, necesitate pe care nu o
considera de cuviință: „Invazia lumii nouă e un fenomen fatal; viața se schimbă nesimțit și
necontenit. Încet – încet se vor adăugi Europ ei și fiii acestui pământ. E o împrejurare pe care n -o
putem înlătura. Nicăieri, socot eu acum, grupele umane nu se mai află călăuzite în așa măsură de
trecut ca poporul românesc. Datina e încă o lege a neamului. Această lege i -a îngă duit să se
dezvolte în anume chip, i -a imprimat anume caracter unic , care co nstituie adevărata lui unitate.
Din veacuri datina a unit întreaga seminție și întru aceasta ea și -a păstrat biruința, cu toate
scăderile vieții politice exterioare. ”20
Pe parcursul întregii sale creații, Sadoveanu, prezintă imaginea specificului național în
spațiu și timp mereu reluată și dezvoltată. Autenticitatea sentimentelor și acțiunilor specifice
mentalității oamenilor aparținând unor epoci succesive țin de intiuți a exactă a formelor de viață
istorică.
Viziunea istorică a lui Mihail Sadoveanu cuprinde prezentul, trecutul și viitorul unui
popor și contribuie la salvarea valorilor spirituale, care trebuie păstrate în pofida trecerii
iremediabile a timpului. Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu desăvârșește evoluția formelor
istori ce de viață din cultura română; prin exprimarea la un nivel artistic superior a
particularităților proprii poporului român în timp și spațiu autorul dobândește dreptul de a purta
titlul de scriitor național.

19 Nicolae Frigioiu, op. cit ., p. 188
20 Mihail Sadoveanu, Anii de ucenicie , Editura Minerva, Bucure ști, 1970, p. 322

16
Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric în literatura română ; el are capacitatea
de a se contopi cu lumea evocată astfel încât relatează întâmplări din trecut și viața de azi sub
aceeași voce narativă. Prozatorul concepe istoria ca o scenă pe care se perindă comandanți de
oști, haiduci sau temuți voievozi; îmbină a rmonios personajele legendare, mitice cu personaje
reale ca Ștefan cel Mare, Nicoară Potcoavă, Ion Vodă cel Cumplit. În ceea ce privește eroii
neamului românesc sunt puși sub o aură legendară doar aceia care erau gata să își dea viața
pentru țară, aceia ca re reușeau să își învingă pasiunile și nu se supuneau dragostei efemere pentru
vreo femeie, dimpotrivă erau gata să se sacrifice pentru țară, ceilalți cad în anonimat.
Reconstrucția trecutului în roman se realizează prin folosirea unui nou grai istori c, valabil
și în zilele noastre , nu prin arhaisme; autorul purtând povara dăinuirii scrierilor lui, atât în trecut
cât și în prezent, așa cum mărturisea în 1952 – simțea că aparține poporului român până în cel mai
afund trecut de suferințe, că aparține prez entului prin cuvântul de pace și progres al generației
sale și viitorului prin tinerii luptători ce îl vor continua.
Caracterul intelectual – filosofic al artei lui Sadoveanu este subliniat de Al. Paleologu în
Filosofia lui Sadoveanu : „Sadoveanu are o unic ă și continuă viziune, o teorie a universului, de la
infinit mic și de la mineral până la armonia sferelor (…) filosofia lui Sadoveanu ține de o
concepție pitagoreică despre lume, implicând în mod consecvent câteva din marile teme și idei
ale gândirii u mane.”21 Al. Paleologu îl considera cel mai intelectual scriitor de la Eminescu
încoace adoptând în romanele sale teme precum: labirintul, infernul, inițierea, pădurea. De
precizat este și reformularea unei idei călinesciene: „Regresiunea aceasta înseamnă n ostalgia
originarului : e o trimitere la arhe, la începuturi. Civilizația arhaică nu este rudimentară, ci
primordială, adică nedegradată. Năzuința la arhaitate nu înseamnă involuție sau retrogradare, ci
reprezentarea modelului perfect, absolut, arhetipal. (…) Nostalgia arhetipurilor este în fond o
anamnesis platoniciană și presupune mitul eternei reîntoarceri. Sadoveanu nu poate fi înțeles fără
mitul eternei reîntoarceri. ”22
Constantin Ciopraga face elogiul operei marelui prozator și pune în ogl inda so cietății
noastre în ceea ce privește eroul principal al romanul ui istoric sadovenian , acesta este într -o
permanență îmb ogățire de la un roman la altul, bătrânul Mihu din Neamul Șoimăreștilor este
regăsit în persoana lui Ștefan Soroceanu din Nunta Do mniței Ruxanda , de asemenea în imaginea

21 Al. Paleologu, Filosofia lui Sadoveanu , „Viața românească”, nr. 9/ sept. 1970
22 Ion Simuț, op. cit ., p. 40

17
starostelui Nechifor Căliman din Frații Jderi , scriitorul adâncind psihologia omului va complica
statutul său existențial.

18
CAPITOLUL II
ETAPE ALE ROMANULUI ISTORIC SADOVENIAN

2.1. Prezentare generală

Neamul Șoimăreștilor este primul adevărat roman istoric al lui Sadoveanu, din altă
substanță decât Șoimii . Acesta surprinde proiecții în trecut , având o minimă implicație
documentară , o dată un vis despre ,,oameni tari de demult, altă dată o reconstituire fugitiv ă a
unor vremuri tulburi .” Neamul Șoimăreștilor este în esență altceva, chiar dacă se continuă filonul
romantic și eroic al Șoimilor. Este, și aici, un roman de dragoste: personajul principal se
îndrăgostește de fiica dușmanului de moarte al neamului său la fel ca în Șoimii .
Motivul romantic din Neamul Șoimăreștilor amintește de Răzvan și Vidra , în faza
inițială : întâlnirea dintre boier și răzeș în contextul răpirii fetei boierului și dragostea ce urmează
nu sunt esențial diferite de scenele respec tive din drama lui Hașdeu. Confli ctele sunt provenite
din lupta țăranilor încă liberi cu boierimea, care îi subjugă, răpindu -le pământul și
transformându -i în iobagi.
Acțiunea romanului Neamul Șoimăreștilor se desfășoară în secolul al XVII – lea. Procesul
istoric reflectat începe încă dinainte de Ștefan cel Mare, ș i domnia lui Ion -Vodă marchează o
etapă memorabilă p entru că, Sadoveanu, înțelegând profund adevărul istoric, împletește lupta
socială cu conflictu l dintre interesele centralizării statului feudal și cele ale fărâmițării lui.
Evoluția logică a societății cerea centralizarea, necesară progresului intern și apărării externe.
O paralelă între romanul Șoimii și Nicoară Potcoavă relevă modul de concepere diferit al
celor doua romane, primul se rezumă la 9 capitole, ultimul are 39 de capitole, povestea lui
Nicoară Potcoavă este blocată între cele două popasuri de la Hanul lui Gorașcu Haramin, în
interv alul celor doi ani , în 1576 într-o zi de Rusalii oamenii poposesc la han și împărtășesc
veștile despre necazurile țării , despre trădarea lui Io n Vodă, despre pierderea celor doi fii ai
hangiului și despre posibila moarte a lui Nicoară Potcoavă .
În 1578 se strânge, ca de obicei , lumea în c urtea hangiului Gorașcu și primesc vești cu privire la
trădarea craiului polonez, care îl va întemnița pe Nicoară și apoi va porunci să fie omorât de
teama a menințărilor din partea trucilor „A strigat măria sa de sus cătră norodul îmbulzit câtă
frunză câtă iarbă: -Să știți, oameni buni, că pieirea mea e poruncită de turci; și ne aflăm într -o

19
vreme când păgânii sunt mai tari decât Craiul, iar Craiul doboară pe un luptător al creștinătății.
Oare va mai putea ridica fruntea Ștefan -Crai de subt asemenea rușine? Făcutu -mi-am datoria ce
aveam, a mai zis măria sa; acuma pot să mor. Din sângele meu va crește răscumpărarea cum
crește grîul dintr -o sămânță. Nu voi pieri întreg. Rămîneți cu bine și aduceți -vă aminte de mine! ”
(p. 244)
În ceea ce privește universul prozei sadoveniene, Nicolae Manolescu îl concepe în Utopia
cărții, ca fiind alcătuit din trei cercuri succesive ale utopi ei: utopia naturii primitive, utopia
social – politică o lume păstrătoare de tradiții îndeplinind anumite ritualuri în cadrul familiei în
Frații Jderi , nostalgia vârstei de aur într -un paradis devastat asemenea celui din Zodia
Cancerului sau Vremea Ducăi -vodă și utopia cărții în scrieri precum Creanga de aur alcătuind
numita vârstă mitică, care se definește pr in drama metafizică, drama lumii confruntate cu
îndepărtarea de conștiința lumii primitive și este prima pe treptele de evoluție istorică – din
preistorie până în contemporaneitatea autorului.
Sadoveanu începe să fie consecvent în narațiunile sale – constată Al. Paleologu – începând
cu romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi -Vodă (1929) constituind treptat o „viziune
cosmologică” care poate fi comparată cu universul eminescian. După Zodia Cancer ului face
obiectul analizei Creanga de aur prin tema coborârii în infern și prin tema inițierii.
Universul social sadovenian cuprinde o evoluție istorică începând din timpul lui Kes arion Breb
până în contemporneitatea autorului urmărind o serie de ierarhii spirituale care se regăsesc în
sistemul de organizare al operei .
În viziunea sadoveniană sunt două concepții asupra lumii, prima se ridică deasupra lumii
reale și se referă la o lume mitică și la polul opus este prezentată o lume a insta bilității, în care
averile pun stăpânire pe oameni. Prima concepție exprimată în narațiuni, impune o filosofie
despre o stare de lucuri, iar a doua c onturează o psihologie, care reiese din acțiunile lor. Ion
Simuț vorbește espre filosofia sadoveniană ca fi ind concretizată într -o utopie a rațiunii ca în
Creanga de aur și într -o utopie social – politică în care idealul eroic își subordonează idealul
înțelepciunii ceea ce este reliefat în romanele istorice.
În Utopia cărții , Nicolae Manolescu, vor bește despre acest ideal sadovenian „ (…) contemplator
cumpătat al slăbi ciunii și al patimilor omenești , el tinde necontenit spre apologia vîrstei eroice,
dar și înțelepte, a umanității, în care sabia și spiritul se cumpănesc reciproc, în care bărbăției,
forței și brațului îi corespund inteligența, mintea și morala. Visul lui Sadoveanu este al unui om

20
armonios într -o lume armonioasă.”23 Utopia lui Sadoveanu este aceea a umanismului prelungit
într-o Europă care devenise lipsită de armonie și rațiune.
Prin Creanga de aur , Sadoveanu, transformă pentru prima dată personajul său din gazdă
în vizitator, el este acum cel care călătorește pentru a descoperi alte lumi. Această călătorie a
europeanului echivalează cu îmbogățirea Europei însăși prin soluționare a crizei autohtone –
europenii își părăsiseră valorile și arta – lucru ce se restabilea prin inițierea protagonistului în
filosofia indiană și în contemplațiile de tip oriental. Experiența lui Kesarion Breb trimis în Bizanț
pentru a observa roadele creștinis mului este simbolul experienței autorului, până la un punct,
acesta la fel ca Sadoveanu observă îndeplinită sintagma „ alte măști, aceeași piesă ” în ceea ce
privește traiul creștinilor.
În ceea ce privește personajul sadovenian acesta rezumă istori a pe care o trăiește într -un
spațiu închis: satul, curtea domnească, familia, muntele – spațiul unui personaj dacic, hramul – face
cunoscută religiozitatea personajului prin atitudinea sa față de divinitatea dar și vocația
astrologică. Timpul istoric, datina formează personaje ca Ștefan cel Mare, care prin spiritul
epocii nu poate fi decât răzbunător, diplomat, înțelept în timp ce fanariotismul abuziv al lui
Duca -Vodă poartă amprenta relațiilor politice ale vremii, așa cum remarcă Zaharia Sângeorzan.
Personaj ul este creat de mediul social, de climatul moral, psihologic și nu de povestitor,
personajele care se perindă prin epoca lui Ștefan cel Mare există doar prin rememorare, prin
reconstituire documentară pentru că rolul lui Mihail Sadoveanu este să readucă l a viață
personajul lumii arhaice.
Universul sado venian se ghidează după legătura strânsă di ntre filosofie și psihologie,
dinspre o lume primitivă spre contemporaneitatea autorului. Această trecere pricinuiește o
degradare a stilului auctorial dinspre romanul filosofic, stilul nobil spre vorbirea obișnuită,
cotidiană.
Romanul sadovenian nu poate fi segmentat ș i categorizat; astfel romanul filosofic Creanga de
aur este dizolvat de eșecul romanului de dragoste, care de asemenea se contopește cu romanul
istoric prin panorama Bizanțului pe vremea împărătesei Irina. Romanele istoric e Zodia
Cancerului , Frații Jderi sau Nicoară Potcoavă au tendința de a deveni o meditație asupra
condiției umane.
La Sadoveanu, romanul psihologic nu se adâncește în domeniul conștiinței, acesta

23 Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărții , Editura Minerva, București, 1993 , p.41

21
lucrează doar pe terenul reflectivității generale și al contemplativității. Paul Georgescu clarifică
eșecul romanului psihologic în studiul din anul 1970 intitulat Paradoxul sadovenian :
„Sadoveanu ignoră psihologia, în accepția ei europeană a ultimelor două secole; indivizii săi sunt
nu tipici, ci sunt ar hetipali.” Romanul psihologic al lui Sadoveanu, asemeni romanului istoric,
are nostalgia romanului filosofic. Universul romanelor sadoveniene este dominat de romanul
istoric și de cel a naturii cu implicații filosofic , construite pe mituri.
O teză fil osofică relevantă pentru viziunea sadoveniană surprinde sentimentul fericirii
crescând odată cu întoarcerea spre origini și la polul opus sentimentul suferinței crescând odată
cu dezvoltarea civilizației.
Utopia naturii rămâne singura proiecție a fericirii perfecte – în accepția lui Ion Simuț –
sociogonia sadoveniană pune vârstele intermediare ale istoriei eroice și ale povestirii ironi ce între
paradisul inițial al mitului și infernul modern. Cosmosul uman sadovenian este complet și
echilibrat în to ate compartimentele sale – nici o categorie importantă nu lipsește – are capacitatea
să ducă o existență de -sine-stătătoare ca viața însăși.

2.2. Vârsta mitică

Șirul romanelor lui Sadoveanu urmează oarecum o serie inversă , începe cu o perioadă de
instabilitate și se sfârșește cu epoca de aur a stabilității.
Romanul Șoimii (1904), publicat în foileton, înainte cu doi ani sub titlul Frații Potcoavă a
cerut un prolog și un epilog, prin care autorul să motiveze ideologic acțiunile șoimilor și să
fixeze cadrul istorico -social al acestora. Compoziția Fraților Potcoavă se mărginea la relatarea,
la pers I, de către diacul Radu Suliță, a pățaniilor grupulu i condus de Ion Nicoară după încercarea
neizbutită de a -i pedepsi pe trădători la Iași.
Romanul Șoimii surprinde goana lui Nicoară Potcoavă întru răzbunarea lui Io n Vodă cel
Cumplit, fratele său după mamă, care fusese trădat de boierii din țară în frunte cu Irimia Golia
(poreclit Cernăuțanul – boier moldovean care a îndeplinit rangul de pârcălab al Hotinului și care a
rămas în i storie prin trădarea domnului Io n Vodă cel Viteaz) „Și -au vândut câinii moșia și au
vândut pe Vodă cum a vândut Iuda pe Hris tos!” 24 (p. 28) Nicoară c onduce grupul celor „zece

24 Toate ci tatele au fost luate din ediția Mihail Sadoveanu, Șoimii , Editura Militară, București
1965

22
soli ai răzbunării” care a intrat în Moldova după ce a urcat la tron Petru -Vodă Șc hiopul, iar țara
era pustiită zăcând sub piciorul păgânului.
Prin romanul Șoimii întâlnim pentru prima dată clasa socială atât de controversată de-a
lungul romanelor istorice sadoveniene , boierul Andrei Dăvideanu „Acolo șade boierul nostru… și
satul ista e al lui” (p. 52) ceea ce ne pune în legătură directă cu niște țărani iobagi. Tema reluată
și îmbogățită a primului roman istoric în cel din urmă roman îl înfățișeazăpe Andrei Dăvideanu
în calitate de răzeș, păstrând aceleași relații bune cu vecinii săi.
În goana fraților Potcoavă, poposiți la curtea lui Andrei Dăvideanu aceștia sunt primiți cu
bucurie , ceea ce sugerează un conflict neizbucnit, boierul vedea în orice om mai întâi un frate ;
cei doi se îndrăgostesc de fiica dușmanului lor și nepoata boierului – jupânița Ilinca. Nicoară
Potcoavă fiind grav rănit era obligat să stea l a pat fiind tratat cu grijă și omenie, bunăvoința
boierului se ridică asupra oricărei diferențe de clasă „Să fi știut că sînteți dușmani și tot v -aș fi
primit, pentru că am văzut un rănit.” (p. 199) În odaia rănitului pătrunde jupânița care se
îngrijește d e cele de trebuință bolnavului , între cei doi are loc un schimb de priviri gingașe după
care fata iese rănitul conducând -o cu privirea -i neputincioasă . Titlu l capitolului IV „Cum se
închide o rană și cum se deschide alta” este sugestiv pentru destinul eroului, care în timp ce se
vindeca de boala trupească era măcinat pe dinăuntru de un alt tip de boală pricinuită de dragostea
care nu îi era îngăduită. Întâlnire a accidentală a Ilincăi cu Alexandru în poiană și imaginea celor
doi depănând amintiri va provoca suferința cea mai mare la plecare, ba chiar ne putem da seama
că dragostea pentru jupâniță va lua locul simțului dreptății în ființa mezinului Potcoavă.
Drago stea celor doi frați era împărtășită de jupânița Ilinca, „Jupânița Ilinca se întrista pe zi ce
merge, cu cât se apropia mai mult ziua plecării fraților” (p. 95) odată cu plecarea lor fata cade
bolnavă la pat, din această întristare profundă i se va trage ș i moartea .
Dragostea pentru Ilinca era gata să îl doboare pe viteazul Nicoară, se confesează fratelui
mai mic mistuit și el de dragostea pentru aceeași fată „Of! Of! Frate, frate! Amară -i viața mea!
Cum nu pot să -mi smulg inima, s -o azvârl la cîini.” (p. 241) Dovedește până la urmă o voință de
fier căci realizează că mezinul are mai mult drept la dragostea Ilincăi și mai ales îl găsea pe
Alexăndrel mai slab în fața dragostei și era încredințat că nu ar suporta pierderea fetei decât cu
prețul vieții.
Plecarea fraților Potcoavă de pe acele meleaguri binecuvântate se datora veștii prin care
află că erau pe urmele lor niște iscoade domnești. Poposiră la hanul lui Ariton unde se gândeau

23
să înnopteze, după ce se ospătară bine s -au dus la culcare; pe la miezul nopții, Vulpe se gândea
să „cerce vinul” și coborî în pivniță unde aude glasul hangiului vorbind cu o iscoadă despre ei și
despre faptul că vor aduce întăriri și se vor năpusti asupra lor, căci dorm. În clipa aceea au făcut
de cunoscut tuturor, și-au luat caii și -au pornit în goană dinaintea dușmanului, dar nu înainte ca
moș Petrea Gânj să taie beregata hangiului „Dumnealor vin fără grijă, să prindă păsărica -n laț!
Hei, dar nu -i păsărică, e șoim! ” (p. 124)
Plata trădării țării i -a fost plătită lu i Irim ia Golia cu moartea de grupul de oșteni în frunte
cu Nicoară în timpul luptei cu armata lui Șchiopu „- Nevrednicule! Tună Potcoavă ridicând
paloșul – primește -ți plat a.” (p. 186) însă apare în scenă Alexandru condus de dragostea pe care o
purta Ilincăi „- Frate! Strigă el, cu obrazul ca varul; stai! ce faci! Gândește -te: e tatăl Ilincăi.
Ucide -mă întâi pe mine, frate!” (p. 186) când, fără să stea la sfat, moș Petrea Gânj se repede și îl
omoară pe Golia; însă turbat de mânie mezinul nu va curma viața bătrânului.
Întunecați în tot acest timp de dragostea pentru Ilinca, frații Potcoavă hotătăsc să
poposească pe la curtea boierească de la Dăvideni, când în drumul lor apare Ghiță Botgros care
le spune că de când au plecat jupânița a căzut bolnavă la pat și s -a ofilit și nimeni nu îi mai putea
face nimic și așa s -a stins „Jupânița Ilinca s -a ofilit, s -a tot ofilit până ce -a căzut la pat (…) S -a
dus, a rămas albă, limpede la față, chiar în odaia ceea unde ai zăcut mă ria ta.” (p. 195)
După cele întâmplate Nicoară renunță la domnia sa, sfârșitul acestuia fiind, unul tragic
după ce câștigase nenumărate lupte va muri executat de craiul polonez care îl chemase la curte de
frica turcilor și îl ținuse în temniță, acesta își acceptă pedeapsa cu demnitate grăind că Polonia
este o țară de mișei îngenuncheată la picioarele turcilor și care va sfârși prin ascuțișul sabiei.
Domnia în Moldova va fi luată de Ghiță Botgros, care îl va răzbuna pe Nicoară năvălind și
trecând prin fo c teritorii le de la marginea Poloniei.
Un alt roman al decăderii, care surprinde Moldova asemenea unui paradis devastat este
Neamul Șoimăreștilor (1915) care are în centru figura lui Tudor Șoimaru, crescut printre străini
dincolo de Nistru, se întoar ce să ridice numele neamului său, familia Șoimăreștilor poate fi
asemănată cu familia Jderilor prin devotamentul cu care luptă pentru dreptate în țară.
Romanul descrie lupta de la Cornul lui Sas, consemnată în istorie, dintre Ștefan Tomșa al
II- lea și Constantin Vodă Movilă în care Tomșa iese învingător cu ajutorul turcilor și a lui Tudor
Șoimaru.
Cel din urmă se dovedește a fi grabnic în a da o mână de ajutor, cân d se întâlnește cu

24
boierul Stro e Orheianu, fără să știe cât rău pricinuise acesta neamului său se oferă să îl ajute cu
recuperarea fetei din mâna cazacului. Urme de îndoială cu privire la îndeplinirea misiunii
acestora vin în mintea boierului, dar când era gata să pornească pe urmele hoțului se trezi cu
Magda în br ațe „De asemenea ajutor al unui om de neam străin, pe care l -aș fi socotit mai curând
vrăjmaș, eu numai istorisindu -se am auzit, cum că ar fi fost la neamurile Apusului”25 (p. 77)
Reprezentant el unei clase decăzute în ceea ce privește moralitatea, St roe Orheianu,
continuă să facă rău neamului lui Șoimaru prin demascarea acestuia, în cadrul petrecerii de unire
a lui Samoil Corecki cu Ecaterina lui răposatul Irimia, ca fiind din oastea lui Tomșa. Bolnav de
dragostea pentru Magda, Tudor Șoimaru își reproșeaz ă când o întâlnește a treia oară „ – Cum de -a
putut el șovăi odată? Și la acest gând de întrebare, i se arătă nebuna și trecătoarea lui dragoste
pentru Magda. Era așa de tânără de gingașă și de frumoasă și mestecenii tremurau asupra lor
atâta taină pe când suna ușor codrul în adâncimi, încât tinerețile lor neștiutoare s -au legat ca
pentru vecie. Dar s -au despărțit după o clipă și despărțite au rămas! (…) – Între noi e sânge…șopti
ca-ntr-o nălucire oșteanul.” (p. 253 -254) În ceea ce privește personajele n egative; boierul
Orheianu este ucis de Tudor când vine să ceară pământurile răzeșilor „Cu brațul drept ridică
fierul, se repezi ca scăpat dintr -un arc și lovi în creștet pe Orheian” (p. 262) și -l lăsă mort pe
mormântul tatălui său ca o îndeplinire a răzbun ării. Sfârșitul văd uvei lui Irimia este unul tragic „
(…) sfârșitul văduvei lui Irimia Vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor
Moldovei, căci după un an, în 1617, turcii și tătarii și gloatele pământenilor, pătrunzând până la
Iași, i -au zdrobit oastea așa de frumos întocmită de ginerii ei, și pe ea au prins -o ș-au rușinat -o
păgânii, cum spune cu durere cronicarul.” (p. 265)
„Neamul Șoimăreștilor se încheie tragic cu triu mful boierului Stroe (chiar dacă e ucis)
asupra răzășilor; când a vr ut să -și desfășoare nestingherit idealul de societate devălmașă,
Sadoveanu a coborât de obicei într -un trecut mai vechi, de pildă în epoca lui Ștefan. O rădăcină a
idealismului lui este totuși de căutat în simpatia pentru acest tip de relații sociale, căci inevitabil
vom avea în unele romane un fel de extrapolare a idealului răzășesc. ”26 Neamul Șoimăreștilor
este un roman tragic datorită înfrângerii și exproprierii răzeșilor – țăranilor li beri- de către marea
boierime. Caracterul social al romanului este dat de acest etern conflict dintre țărani și boieri,

25 Toate citatele au fost luate din ediția: Mihail Sadoveanu, Neamul Șoimăreștilor , Editura Ion
Creangă, 1986
26 Nicolae Manolescu, op. cit ., p. 216

25
care răpeau pământurile acestora și voiau să îi transforme în șerbi. După uciderea lui Stroe,
incendierea conacului de la Murgeni era un simbol al stârpirii păcatelor boierești, o purificare de
blestemele întemeiate de nedreptatea făcută țăra nilor de lacomul ochi boieresc. Autor ul face
elogiul clasei răzeșilor pe tot parcursul romanelor sale și judecă aspru în antiteză clasa boierimii
„uzurpatoare a drepturilor strămoșești”. Inima răzeșilor era atât de lipi tă de pământuri pentru că
istoria acestora reprezenta istoria familiei lor.
Prin replica lui Cantemir Bei „Eu n -am înțeles niciodată, răspunse încet tătarul, îndîrjirile
voastre pentru pămînt, certurile și sîngele vărsat pentru un colțișor de grădin ă, cînd lumea lui
Dumnezeu e așa de mare…” (p. 72) autorul subliniază elementul de continuitate în vâltoarea
istoriei a acestei clase a căror valori sunt idealizate. În antiteză cu nepătrunderea în adâncul
ființei răzeșilor, a străinului Cantemir, este p us izvorul tămăduirii sufletești a lui Tudor Șoimaru
la rememorarea trecutului „Și cu un glas care lui Tudor i se părea că -i intră în inimă, bătrînul
răzăș din neamul Șoimarului începu a pomeni de bătrîni, fiecare unde a sălășluit, și de feciorii
bătrînilo r, care lui i -au fost strămoși..” (p. 49)
Neamul Șoimăreștilor reprezintă o îmbinare a romanului istoric cu romanul de dragoste,
așa cum observă Crenguța Gânscă în Literatura română interbelică. Prozatorii , autorul a
conceput o istorie romantică pri n căutarea fiicei boierului Orheianu, de care era îndrăgostit
protagonistul romanului, călătoria în Polonia, redobândirea pământurilor smulse răzeșilor de
boierul Stro e Orheianu pe fondul îndeplinirii datoriei față de strămoși. „Spectacolul luptelor nu
este eliminat, conflictele dintre boieri și domn de asemenea, uneltirile, pedepsirea trădătorilor,
comploturile, poziția țărănimii, toate recompun cadrul exterior, indispensabil unui astfel de
roman. Cartea e totodată romanul tragic al luptei, înfrângerii și exproprierii țăranilor liberi
(răzeșii) de către marea boierime.”27
Romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi -vodă (1929) este reprezentativ pentru
această perioadă de declin ; titlul acestuia are o dublă semnificație , Zodia Cancerului este Zodia
Racului, în denumirea populară , face referire la mersul înapoi al țării odată cu domnia lui Duca –
Vodă și cea de -a doua aluzie se referă la boala care dăunează organismului din interior spre
exterior prin termenul de cancer; Duca -Vodă fiind acuz at că ar fi făcut Principatul Moldovei
vulnerabil în fața pericolului extern.

27 Crenguța Gânscă, Literatura română interbelică. Prozatorii , Editura Universității din Oradea,
2016, p. 50

26
„Domnitori cruzi. Vremuri tulburi. Aceasta este cea dintîi Moldovă sadoveniană, aceea de până
la Zodia Cancerului : mistuită de rivalități pentru putere, războinică, năvălită periodic de tătari,
turci și leși, cu locuitori fugari în codru sau duși în robie, cu sate și holde pârjolite. Oamenii
pribegesc și apoi se întorc, luînd viața de la capăt.”28
Romanul înfățișează trei istorii; lupta lui Duca -Vodă de a se menține pe tron , călătoria
abatelui Paul de Marenne prin Moldova și dragos tea neîmplinită a lui Alecu Rus et pentru fata
domnitorului.
Dacă în Șoimii, așa cum observă N. Manolescu oamenii aveau timp să mai închine un
pahar de vin înainte de a merge la moarte „- Atunci să bem, frate, strigă i ar Cazacu să bem! Mîni
murim poate, poate o da Dumnezeu și n -om pieri o sută de ani! Să bem, frate!” (p. 59), exista
totuși o fărâmă de nădejd e cu privire la viitor în Zodia Cancerului , Sadoveanu renunță la orice
iluzie socială, sunt prezentate vremurile tulburi cu o detașare ironică în care pierise orice fel de
încredere , tot al treilea om pute a fi o iscoadă.
Nici în ceea ce îl privește pe domn lucrurile nu sunt ca pe vremea lui Ștefa n cel Mare, care stătea
la sfat cu poporul, ținea petreceri, ieșea la vânătoare; Duca Vodă nu este iubit de popor și
menține o atmosferă tensionată prin întâlnirile cu supuși i în „chilia de taină ”, unde se țineau
sfaturi care erau ascunse de popor. În ceea ce privește plăcerea vieții, a vinului și a femeilor,
Duca este neînduplecat, mănâncă singur sau în cadrul restrâns al familiei, este omul hotărârilor
ținute în secret ceea ce insp iră frică, nesiguranță „Ducă are deci știința prefăcătoriei.” Când sunt
aduși la el trădători sau dușmani îi lasă pe mâna călăului care îi duce în camera de tortură de sub
palatul domnesc: „Buga (zice domnul însuși călăului) tu ai meșteșug să faci p e îndărătnici să
cînte . Îi poți ș -acestuia face, cele de trebuință, ca să -și aducă aminte. Crestează -i limba cu briciul
și presară -i-o cu sare. Gătește spini și așchii ca să i le bagi sub unghii, pedepsind degetele care au
păcătuit. Sucește -i și desfă -i picioarele care au alergat împotriva stăpânului său. Și numai după ce
va birui toate aceste încercări taie ce -ai sărat și pune la fum. Atuncea poate să tacă.” (p. 132)
După această scenă, întâmplările rămân doar în mintea domnului, pe chip nu lăsa niciun semn al
îngrijorării, supărării, dimpotrivă servitorii lui observau că „Vodă are chef bun astăzi..” (p. 142)
reușind astfel să îi înșele și pe cei mai ageri la minte.
În această perioadă de instabilitate are loc călătoria abatelui Paul de Marenne , care trecea
prin Moldova în drumul lui spre turci, la care merge din dragoste creștinească și curiozitate

28 Nicolae Manolescu, op. cit ., p. 214

27
științifică fără interese politice și diplomatice de care este bănuit. . Este însoțit la drum de mai
multe gărzi: însoțitorii care i se dau de la Liov (spioni dubli, ai Împăratului Leopold și ai lui
Ducă însuși) și de un detașament domnesc, pe care îl pune la dispoziția oaspetelui domnul
Moldovei pentru a se asigura că acesta va vedea doar dreapta judecată a acestuia „Iar cartea pe
care o ținea în mână Brahă căpitanul, Domnia arăta că scârbindu -se de o nelegiuire ca aceea a
ticăloșilor acelora tâlhari, fără întârziere i -a supus pedepsei, ca să fie pildă și altora, rugându -se
să ierte Cuvioșia sa ava franțuz, acea urâtă întâmplare…” (p. 200)
Abatele Paul de Marenne observă totuși în țara Moldovei o alipire a omului de rând față
de natură și de Dumnezeu „Cu cât merg mai spre răsărit, cu atât oamenii sunt mai apro ape de
natură și de Dumnezeu.” (p. 11) Prin prezicerea vremii, de către Ilie Turculeț, călătorul este
inițiat în ceea ce înseamnă comuniunea omului cu natură manifestând interes pentru aceste
observații „(…) văd însă graurii în cârduri cu cioarele și cu stăncile, și cunosc mai ales după
glasul acelor cioare și ace lor stănci că vremea se strică…Și am mai băgat de seamă că vântul,
care azi -dimineață ne aburea în față, a stat de la amiază; și -acum alt vânt, cu alt cântec și alt
ascuțiș, a prins a sufla din spatele nostru, de către miezul nopții… ” (p. 11)
Provenit dintr -o lume coordonată de legi statornice, nu de tocmeli, abatele de Marenne, în
călătoria sa spre Răsări t găsește în Moldova nedreptate , la scară largă, trecând prin Năstureni, sat
care fusese de curând pustiit și af lându -se în fața unui om al pământului, care le face de cunoscut
tragedia prin ca re trecuse, moldoveanul Ruset își tratează cu ignoranță frații „ – Nu-i decât un
sat prădat.” (p. 28) ceea ce atrage nemulțumirea vizit atorului „ – Dreptatea și ordinea sunt primele
elemente ale unui stat, obiectă abatele de Marenne, jignit de nepăsarea tovarășului său.” (p. 28)
În acest roman, așa cum observă și Nicolae Manolescu, toată lumea trebuie să joace
teatru; slujitorul lui Ducă – aga Bucșan – se preface că ar fi fidel domnitorului, duce vestea din
partea domnului pentru Alecu dar totuși se pune bine și cu acesta deoarece se gândea că el va
urma la tron „ -Atâta, beizaide, și te rog, beizaide, să -ți aduci aminte de mine ca de un prie tin
supus. Ruset privi iarăși pe musafir. Zâmbea mîngîindu -și barba. –Asta, cinsite agă, tot din
partea măriei sale mi -o spui? –Nu: o spun din partea inimii mele, beizaide. ” (p. 177) și pentru a
da crezare cuvintelor sale îi mărturisește că la porunca lui Ducă de a pune oameni să îl
supravegheze pe tânăr, aga a pus un om slab la vedere în fața casei și un olog în spatele casei,
care nu îi putu urmări pașii când porniră peste Bahlui la Catrina .
Sinceritate nu există nici în relația tată – fiică, în momen tul în care Ducă îi dă de veste

28
Catrinei despre venirea lui Alecu la Iași, aceasta bănuiește că ar putea fi o capcană și îi răspunde
astfel: „ – Mi se pare că și eu su nt de prisos aici, zise ea c -un glas liniștit . N-am nimic cu vestea
asta. Numai dacă vrei măria ta să -mi spui de ce trebuie să mă bucur.. –Știi, domniță Catrina, –
urmă Domnul – că acest nebun s -ar fi lăudat cândva că ar putea să -mi fie ginere fără voie? –De la
un nebun, măria ta, nu poți auzi decât o nebunie. ” (p. 243 ) De asemenea, în ceea ce privește
dragostea fiicei sale și respectul ei pentru părinți Duca își formase o imagine eronată, blândețea
fetei o lua drept supunere „ –Așa, copila noastră, știind cât țin la dânsa, îmi arată și ea dragoste și
supunere.” (p. 115) în timp ce destăinurile C atrinei, făcute lui Ruset, se îndreptau cu totul într -o
altă direcție „ Eu, dacă vei fi băgat de seamă, sunt o ființă cam rea și aspră, neascutându -mi
părinții și neiubindu -i îndestul. ” (p. 153) Răzvrătire care se va adem eni în momentul vizitei la
Țarigrad când fata se opune căsătoriei cu Ștefan beizade, îl umilește pe părintele ei în fața mai
marilor, iar acesta o va pedepsi și va pecetlui înfăptuirea nunții pentru a -și asigura continuitatea
la tron.
În ceea ce privește contrastul dintre aparență și esență, străinul sesizează această
discrepanță și o reproșează moldoveanului, este vorba de numele pretențioase care se impuneau
unor localități prin care treceau – Târgul -Frumos, Podul -Iloaiei -cu totul lipsite de substanța
acelor nume „Domnul abate de Marenne avu într -adevăr o surprindere. Mai întâi nu era niciun
pod. Al doilea, nu era niciun oraș. Era o imagine repetată a târgului cu nume pompos, și -n
preajma lui Bălțile Bahlului, răsfrângeau pe lângă subiecte de pictură, același cer verziu de
toamnă, în strălucirea calmă de aur vechi a soarelui. ” (p. 76)
Prietenia care se leagă între a batele de Marenne și Alecu, pricinuiește străinului accesul la
unele secrete diplomatice în pofida inteniției lui Ducă de a -l trece prin Moldova pe un culo ar
bine stabilit, iar de oștenii care îl conduceau să nu vadă ticăloșia, care era la loc de frunte în
țară, oamen ii suferind din cauza invaziilor și mai mult pentru că nu găseau un sprijin în domn „În
țara aceasta tronul se câștigă de la tiranii agareni, obijduitorii creștinătății, prin intrigă și
bacșișuri.” (p. 77 -78) De asemenea îi este prezentat un întreg sistem organiz at de Duca -Vodă, de
jaf fiscal – o adevărată hoție domnească – pentru că acestuia din urmă inima îi fusese furată de
comori, spre deosebi re de Antonie -Vodă, căruia i -a pricinuit căderea. Din discuția lui Duca -Vodă
cu Alexa Balaban se desprinde lăcomia turcilor, dar și lamentarea domnului pentru că în aceste
vremuri averea trebuie să o strângă cu preț de sânge, vorbind nu despre sărăcia țări i Moldovei ci
despre viclenia acesteia „Iar eu aici cu greu mă nevoiesc a agonisi, adunând picătură cu picătură

29
și asudând sânge.” (p. 236)
Poposirea pe la mănăstirea bătrânului Guido Celești vine cu argumente în plus la
nevrednicia cârmuitorilor țării și la nenorocirea cu care se confruntau creștinii din părțile astea de
lume, vorbele venite din gura celui care se îndeletnicea cu mănăstirea d au veridicitate faptelor în
mintea starețului francez „În anii din urmă am avut invazii și molime și oamenii săraci s-au
risipit cu spaimă. (…) Și -aici, ca pretutindeni, nobilii au aceleași viții: lene, trufie, dorința de a se
îmbogăți fără muncă. ” (p. 98)
Cea din urmă călătorie, a abatelui de Marenne, înainte să calce pe pământ turcesc îl pune
față în față cu natura neatinsă de civilizație, ceea ce îi pricinuiește o adâncă curiozitate, o lume a
începuturilor, a cărei contraste, date de dealuril e și văile lipsite de orice logică, neurmând niciun
tipar cunoscut pe la ei; contrastele erau în armonie doar cu firea acestui popor primitiv, așa cum
notează autorul, „Aici era o dezolare a singurătăților , pe care amicii săi rămași în Franța nici n -o
puteau bănui, ori de câtă imaginație ar fi fost înzestrați, căci la antipodul civilizației se găsesc
uneori asemenea lucrur i, rămase neschimbate dintru începutul creației, păstrându -și frumusețea
lor misterioasă.” (p. 181)
Prin introducerea aba telui de Marenne, autorul aduce o noutate în rândul romanelor sale istorice,
conferă veridicitate situației de declin a țării observate și semnalate de o față bisericească din
Apus- ajuns la Stambul, la curtea S ultanului int ră în contact cu lumea de sus care țăranului
sadovenian îi stă tăinuită . Cu gând să ceară îngăduință pentru prietenul său, Alecu Ruset, este
surprinsă atitudinea de saturație a sultanului față de secretele diplomatice – lucru care în mintea
moldoveanului nu era îngăduit – avem de -a face cu o evoluția în sfera cârmuitorilor țării „ –
Domnule abate, zise el, Allah vrea ca un stăpânitor să fulgere cu ochii și să tindă asupra
supușilor săi buzduganul. Aceasta este legea noastră și mulțimea nu trebuie să ne cunoască altfel.
Pentru Domnia Ta însă pot fi altul și -ți pot da iertarea pe care bănuiesc că mi -o ceri pentru
cineva.” (p. 275)
Zodia Cancerului este romanul unei iubiri tragice datorită politicii domnești, care se
ridica deasupra sentimentelor; Alecu o pierde pe Catrina nu pentru că nu o iubeșt e îndeajuns ci
pentru că nu ține cont de faptul că o fată de domnitor nu poate fi răpită, trebuie obținută prin
șiretenie ba nici chiar răpirea celui care a vea să -i fie soț înainte de nuntă nu s -a dovedit a -l
avantaja în a se căsători cu cea pentru care lupta atât de mult. Conflictul cu final trag ic dintre
Duca -Vodă și Alecu Ru set se dezlănțuie pe fundalul unei țări mărșeluită de războaie permanente,

30
redusă l a sărăcie fiindcă era stoarsă de biruri; era, de asemenea, domnia umilirii fiilor pământului
pentru c are Sadoveanu punea mărturie contemporaneității.
Romanul Zodia Cancerului poate fi citit ca un jurnal de călătorie, abatele Paul de
Marenne avea obi ceiul să ia notițe cu privire la tot ce îl încojoară în partea aceasta de lume,
mărturisindu -și nu de puține ori uimirea și făgăduiala că aceia pe care i -a lăsat în țara lui nu își
pot închipui frumusețile care sălășluiesc în țara Moldovei.
Zodia Can cerului sau Vremea Ducăi -Vodă sau cronica unei epoci sângeroase împletește
conflictul erotic cu cel politic, tragic prin excelență este romanul istoric în care lipsește tema
dreptății, a moralei concrete, autorul tratează cu sobrietate și răceală soarta eroului în contrast cu
implicarea față de Bogdănuț Soroceanu căruia măcar că nu îi fusese îngăduită iubirea, în ceea ce
privește dreptatea iese învingător și ridică numele neamului său peste vremi și soroace. Inspirat
de cronica lui Ion Neculce, de istoria concretă a Moldovei alege să nu se adâncească în realismul
istorico -psihologic.
Creanga de aur sau o „scrisoare persană”, cum mai era cunoscută, este o metaforă pentru
lumea de demult, sub structura parabolei sugerează imaginea acelei lumi în m od indirect.
Sadoveanu scrie despre lumea în care trăia, despre civilizația burgheză modernă și despre
fascism folosindu -se de imaginea Bizanțului secolului al VIII – lea, o lume aparent sănătoasă dar
roasă pe dinăuntru de boli mortale. Ticăloșia politicii, violența, corupția moravurilor lumii în
care trăia autorul sunt transferate în imperiul Irinei și a lui Constantin. Bizanțul e un loc al
crimei, al mizeriei de lângă palatele cele mai strălucitoare, al spionilor, al călugărilor care erau în
stare să omoar e pentru credința lor.
Creanga de aur (1933) este romanul înțelepciunii străvechi a dacilor, care constă în
cunoașterea mitologică răspândită până la urmașii contemporani. Vocea narativă din roman
aparține profesorului care își poartă discipolii prin locuri greu accesibile pentru a -i iniția în
contin uitatea acestei cunoașteri seculare. Umbra bătrânului preot al lui Zalmoxis este pusă în
legătură cu copilăria artistului, cunoașterea adevărată stătea în „privirea și zîmbetul păstorului
din veac” dar se găsește și în povestirile mamelor care își încântă copii cu povești le transmise de
magul cel bătrân.
În Creanga de aur , Sadoveanu zugrăvește o lume în care oamenii, animalele, plantele
conviețuiesc într -o stare de unitate sacră prin existența muntelui magului „Monahii cei tineri
suiau deci cătră peșteră…În acele ponoare și poieni în care de veacuri domnea liniștea,

31
sălbăticiunile codrului n -aveau nici o sfială. (…) Ciocănitori mari dădeau semnale cătră locurile
de sus, duruind cu clonțul în trunchiuri scorburoase, ca și cum ar fi primit anume porunci pentru
asta, apoi numărau pe cei nouă monahi și ciocăneau iar, în duruiri scurte, de nouă ori.”29 (p. 249 )
Acest paradis pe cale de dispariție este compus din trei cercuri având în centru peștera Magului,
unde se afla templul și altarul. Cercul al doilea este reprezentat de Muntele ascuns, pe care îl urcă
monahii și care este interzis oamenilor de rând. Teritoriul sacru este marcat cu semne pe copaci
și pietre. În cercul dinspre exterior se aflau locuitorii Daciei din sec. al VIII – lea, cărora
perso najul sacru, Magul, li se arăta doar în zilele de sărbătoare, însă aceștia îl uitau repede pentru
că se închinau și altor zei.
Creanga de aur este cartea inițierii lui Kesarion Breb. În urma unei discuții dintre
bătrânul Decheneu și Kesarion despr e noua religie – creștinismul – moșneagul mărturisindu -și
concepția despre Dumnezeu revelat ca o lege a naturii pentru armonie „Pentru oamenii de rând e
trebuință să se găsească cea mai potrivită alcătuire ca să se teamă și să nu se mănânce unii pe
alții ca fiarele.” (p. 21) Breb fusese ales ca urmaș de marele preot Decheneu de aceea este trimis
de Mag la un templu egiptean pentru a putea pătrunde tainele lumii, unde va sta șapte ani. După
ce are loc această inițiere urma să poposească în Bizanț cu scopul de a pătrunde tainele
creștinismului și de a urmări modul de viață al oamenilor din miezul creștinătății „Să fii limpede
și mlădios ca izvorul și tot așa de stăruitor. Să străpungi stânca materiei și să te eliberezi cătră
divinitate. Nouă nu ne e îngăduit să trăim decât prin spirit cu dragoste și dreptate; gura, auzul și
ochii nu trebuie să mai slujească patimilor trupului.” (p. 23)
După ce îndeplinește prima misiune, în Egipt, Kesarion Breb se află la Bizanț, unde leagă
o prietenie cu Prea Sfințitul Plat on și este martor la căutarea soției potrivite pentru vestitul
Constantin; Kesarion îi mărturisește confidentului lui misiunea de a descoperi dedesubturile
vieții creștinătății și îi relevă o primă impresie „..spiritul se izolează în ostrovele lui. Dar car nea
se desfătează în putreziciunea ei de totdeauna. Fratele prigonește pe frate în numele lui
Dumnezeu, însă în interesul patimilor lui. Cei mari se închină soarelui dreptății, blăstămând
dumnezeirea cu faptele fiecărui ceas al vieții lor.” (p. 96 ) Breb p ătrunde într -o lume în care copii
se răzvrătesc împotriva părinților, este surprinsă situația în care Constantin se aliază cu Alexie
Moseles împotriva împărătesei Irina, această răzvrătire este pedepsită cu aspre lovituri de verigi
îngăduite fiului de împă răteasă. Totuși după aceea Constantin îi mărturisește soției dorința de a -și

29 Toate citatele au fost luate din ediția Mihail Sadoveanu, Creanga de aur , Editura Asa, 2015

32
îndepărta mama de la tron, însă când își dăduse seama că fusese ascultat ceruse iertare mamei
sale pentru asemenea gânduri.
Titlul capitolul XIII este ilustrativ pentru această l ume în declin „Soarta celor tari ai lumii
e una cu soarta mișeilor” înlăturarea împărătesei Irina și instalarea ca împărat a lui Constantin
este înfăptuită cu ajutorul oștilor conduse de Mihail Lahonodracon și Alexie Moseles. Însă la
doar un an după îndepă rtarea mamei lui de la tron, Constantin își dăduse seama că are nevoie de
înțelepciunea mamei sale, „care s -a dovedit folositoare Împărăției.”
Alexie Moseles este chemat de împărat, semn că acesta urma sfaturile mamei lui, îl pedepsește
arzându -i och ii cu fier înroșit pe urmă îl va arunca în temnițele de sub palatul domnesc.
În anul 797 Kesarion Breb află printr -o scrisoare de isprava împăratului, de a -și fi alungat soția,
pe Maria, și de însoțirea în public cu Teodota; află că părintele Pla ton nu a trecut cu vederea
această faptă a lui Constantin și că îl dojenește în public „O, Împărate, carnea și sângele tău nu
vor putea să moștenească Împărăția lui Dumnezeu; ci vor putrezi întru scârnăvia de jos!” (p. 158)
Drept răzbunare, împăratul Const antin a poruncit uciderea episcopului și distrugerea mănăstirii.
În cele din urmă această faptă nesăbuită a fost pedepsită de mama lui cu detronarea, iar apoi
arderea ochilor și întemnițarea.
Romanul Creanga de aur aparține vârstei mitico -filosofică în care spiritul va intra în
declin urmând apoi să se piardă în vâltorile istoriei. Kesarion Breb aflat la curtea împărătesei
imperiului bizantin este martorul consecințelor denaturării spiritului omenesc, a desp rinderii de
pacea începuturilor; anunțarea unei noi ere fiind iminentă datorită faptului că vremea
înțelepciunii stăpânitoare a lumii trecuse.
Inițierii lui Kesarion în tainele lumii i se adaugă inițierea în tainele iubirii, până la încununarea ca
ultim Decheneu, acesta era om înțelept, cu inima fierbinte dar cu mintea neînduplecată în fața
poftelor firii. Prin confesiunea dragostei împărătesei Bizanțului are loc o purificare atât a minții
cât și a trupului care este supus pierzaniei „Dar ceea ce e înt re noi acum, lămurit în foc, e o
creangă de aur care va luci în sine, în afară de trup…” (p. 138)
Prin Creanga de aur se produce o detașare față de spiritul literaturii prim ei epoci; trebuie
luate în considerare: reluarea unor teme, motive, locuri , personaje din primele narațiuni,
rescrierea integrală a câtorva cărți, inspirația din carte. Prozatorul era adeptul limbii nobile, a
tradiției cărturărești; originea livrescului es te pusă în legătură cu această utopie a c ărții. Formula
livrescă se despri nde din cuvintele lui Stamatin: „Acest Mag practica, în epoca regilor daci, după

33
o rânduială antică de la Memfis, grafia sacră a cunoașterilor spirituale. Hieroglifele, cum știți,
cuprindeau un principiu de înțelegere universală a noțiunilor, înfrățind pe inițiați într -o limbă
mută. Alfabetul dumneavoastră de astăzi, ca și limba vulgară, stă mai mut în slujba instinctelor.”
(p. 158 )
Romanul Nicoară Potcoavă (1952) este o scriere mai livrescă decât Șoimii , un basm în
care repovestirea ia locul povestirii. Primul lucru care se observă în scrierile de după război este
trecerea bruscă de la un ritm al evenimentelor la încetinirea acestui ritm prin povestire.
Romanele din tinerețe au caracterul narațiunilor roma ntice de aventuri fiin d influențate de
tendința europeană prin Walter Scott – întemeietoru l romnului istoric, Victor Hugo și alții. Pe
când scrierile târzii ale lui Sadoveanu sunt caracterizate de absența autorului ca narator;
romanele fiind lipsite de atmo sferă, ritmul fiind dictat de subiect, așa cum observă Nicolae
Manolescu. Romanul începe cu pierderea părintelui Moldovei, Ștefan – Voievod, perioa dă
premergătoare instabilității; foametea și ciuma se abătuse peste țară și războaiele întru stăpânirea
țării se dovedeau tot așa de cumplite ca boala, astfel s -a desprins o vorbă din popor: „Lăcomia
vinde neamul și moșia.” (p. 8)
Intriga se constituie prin intermediu l poveștilor de la hanul lui Gorașcu Haramin dintr -o
zi de Rusalii când se vorbește despre trădarea țării de către boieri și despre posibila pierdere a lui
Nicoară Potcoavă la Iași.
Semnificația unei călătorii -acțiuni a lui Nicoară Potcoavă era demnă de luat în calcul, pe
principiul menirii sociale și politice atât a domnului cât și a fiecărui om vrednic de purtat arma
căci era o vorbă cunoscută în Moldova „…și dacă nu săvîrșim nimic, nevrednici vom fi,
nevredni ci om pieri!” (p. 73 ) Nicoară își duce existența sub această hiperconștiință a
sentimentului de dreptate, este admirat de oa menii țării și sprijinit. Astfel reușește, asemenea
eroilor de basm , să învingă toate greutățile, el nu -și înalță orgoliul pe cât se bazează pe
înțelepciune.
Odată cu Nicoară Potcoavă se schimbă și personajul principal, aventurierul din Șoimii
devine înțele ptul, cărturarul din ultimul roman sadovenian, care este atent la semnele vremurilor
și stă la sfat cu bătrânii țării „Înainte de a se mișca tabăra de la Ostrovul Moldovenilor, Nicoară
Potcoavă s -a sfătuit îndelung, până cătră miezul nopții, cu moș Elisei Pokotilo, ca să meargă o
vestire grabnică la Brațlau, cătră prietinul măriei sale Iacob Lubiș filosof, să se împrăștie pe Bug
și pe Nistru, prin neguțători și cărăuși, în târguri și în sate, o taină, cum că nohaii s -ar găti să

34
zvârlă ce ambuluri de pradă asupra Lehiei; și că întru apărarea Ucrainei ies zap orojenii, care își
țin totdeaun a săbiile gata, și își pun piepturile pentru apărarea creștinătății și a muncitorilor
pașnici. ” (p. 194) Nicoară Potcoavă era susținut de întreaga comunita te, așadar capcana din
Vadul Rașcului se dovedise inutilă, pentru că nimeni nu merge pe acolo, ciobanii veghează
cercul denunțătorilor puși pe jaf și trădare, tot ce se iscodește în întuneric iese la lumină, totul se
pândește, răzeșimea nu are somn chiar ș i natura vine în ajutorul acestui personaj de poveste, i se
închină, îl protejează câmpiile și pădurile , care n-au odihnă la fel ca oamenii. Romanul Nicoară
Potcoavă relevă tendința de spiritualizare din operele de maturitate, tânărul și romanticul erou al
Șoimilor este modelul de conducător filosofic al romanului de față.
Noul Nicoară Potcoavă, pătrunde mai adânc în perspectiva răzbunării uciderii fratelui său
și își formează o nouă perspectivă a supra libertății împreună cu șoimii bazat pe principiul învățat
de la dascălul său Ian Savițki de la Bar și anume că „robia și șerbia sînt raporturi contrare esenței
umane” . Lupta alături de cazaci, încă nesupuși țarului, împotriva turcilor și a domnilor lor pentru
că Nicoară voia o domnie care să înfrâneze orânduiala boierilor, să nu încalce drepturile și
libertățile celor mulți. Se însoțește cu prieteni a căror credință și vitejie este încercată și își
deschide inima înaintea minților luminate, oameni capabili să pătrundă în adâncimea lucrurilor
cum era filozoful Cubi Lubiș sau hatmanul Șah al zaporojenilor despre care se zicea că la război
întrebuințează mai repede mintea decât paloșul. Puterea lui Nicoară venea din legătura lui cu
poporul, în timp ce năruirea războiului era pricinuită de un popor asuprit și nefericit.
Nicoară era frământat de filozofia care îl învăța că totuși sunt „bărbați care pot sta
deasupra vieții și a morții”,cu gândul la osteneala lui Ștefan -Voievod și la jertfa lui Ion -Vodă
înaintează spre jerfirea propriei ființe, involuntar, dar își duce la îndeplinirea căci rămâne un vis
al noroadelor, o speranță pen tru țăranii asupriți care se luptau pentru libertate „ Nemilostive vremi
stau încă asupra noastră, dar ne rămîne de la măria ta nădejdea izbăvirii: credem într -însa ș -o vor
cunoaște alt rînd de oameni, cînd fi -vor vremi mai prielnice. ” (p. 237)
Calitățil or de oștean al sabiei li se adaugă cele de natură intelectuală: dobândise patima
cititului având carte de căpătâi Teaghene și Haricleea de Heliodor de la Eme sia, învățase elina și
latina, s-a „îndopat cu Platon și Aristotel .” Fire vulcanică în tinerețe el dobândește odată cu
trecerea anilor înțelepciune și o conștiință a jertfei pentru care era destinat. Dumitru Micu spunea
despre el că nu este un om ca toți oamenii, ci mai degrabă o individualitate fără precedent sau
chiar că nu ar fi un om pieritor , ci „un vis al noroadelor”, un ideal de înțelepciune și umanitate.

35
Protagonistul romanului apare ca un erou de baladă, de o complexitate psihologică nebănuită
duce asemeni lui Tudor Șoimaru o luptă interioară crâncenă, omul lor, gata să ajute cu fapta ori
cu sfatul rămâne Petrea Gânj.
În Nicoară Potcoavă boierul Andrei Dăvideanu nu mai este țăran iobag ca în Neamul
Șoimăreștilor , acesta este înfățișat ca răzeș , fiind surprins astfel procesul de trece re dintr -o clasă
în alta. Moșia lui Dăvideanu era locul de refugiu al iobagilor, în care veneau să lucreze fără să f ie
exploatați „Stînjenii bătrânului Andrei din ogoarele hotărnicite îl lucrau vecinii (iobagii), cei m ai
mulți fugari din alte locuri și oploșiți în această moșie cu pământ roditor, și dădeau mazîlului
stăpân numai zeciuială. Și vecinii (iobagii) îl ocrote au pe mazîlul lor în toate împrejurările,
umplându -i cămările la Crăciun și la Paști, ca să se cunoască prietinia lor față de un stăpân care
avea mai puțin decât ei, fiind singur cu brațe puține.” (p. 29 -30) Paradoxul e evident, din acest
fragment reiese c ă stăpânul moșiei era mai sărac decât iobagii, iar aceștia lucrau la o regularizare
a averii menită să împiedice disproporțiile și sărăcirea stăpânului. Sadoveanu surprinde o astfe l
de societate ideală bazată pe relația familial obștească în care boierul a re rolul de cap al familiei
și bunurile circulă în acest cerc familial.
Romanul surprinde , de asemenea, transformarea Aniței din Șoimii în Olimbiada, cele
două aveau puteri de vindecare a rănilor sufletești, nu doar a celor trupești. Înfăptuirea vindecării
se realiza în baza respectării cu sfințenie a datinelor, descântecul avea puteri supranaturale
„Floare de pojarniță uscată la umbră,/ Plămădită cu untdelemn de candelă/ Și ținută la soare nouă
săptămâni de vară./ Strecurată după aceea prin pînză de borangic./ Și în acest olei, draga mamii,/
Am picurat, de pe un vîrf de ac,/ Venin de doamna mare mătrăgună./ Să -i fie leacul de folos
Măriei sale./ Să doarmă somnul cîmpului,/Să -i cînte adierea vîntului,/ Să -i intre puterea
pămîntului.” (p. 32)
Roman politic prin ideea de națiune liberă, amenințată însă din toate părțile – între viață și
moarte, politica este rațiunea ideii de existen ță, cum remarcă Sângeorzan. Toată filosofia se
rezumă la a fi, să vedem ce va fi dacă procedăm așa și nu altfel. Nicoară îl răzbună pe Io an-
Vodă , dar mai presus de toate se ferea de primejdia destrămării țării, astfel domnia sa era bazată
pe principiul ne umilinței sociale iar trădarea politicii țării „…e mai mult decît omorul tatălui,
mamei și fraților, e vânzarea Țării, păcatul lui Iuda , cu blăstăm pînă la sfârșitul lumii.” (p. 223)
Sfârșitul vieții lui Nicoară coincide cu sfârșitul lui Ioan -Vodă, prota gonistul romanului este
trădat de regele creștin al Poloniei, care își vinde fratele pentru păgân; jerta aceasta se

36
convertește într -un mit care dăinuie peste veacuri „Din duhul său care nu se stinge ne -om aprinde
noi și alții de după noi cum se aprinde lu mină din lumină.” (p. 244)
Ultimul capitol al romanului surprinde situația de la han prin Nicoară Potcoavă, retras în
singurătate, cu referire la autor, care era la sfârșitul carierei „…te întreb, creștine, dacă n -ai putea
dumneata, din dragoste pentru frați, să jertești un ceas ca să mai stai cu noi, ținînd sfat și
povestind întîmplări de pe lume” (p. 240) Prin vorbele lui Nicoară, Sadoveanu își dovedește
întregirea destinului de scriitor dobândind nemurirea prin creație „Făcutu -mi-am datoria ce
aveam (…) acuma pot să mor. Din sîngele meu va crește răscumpărarea cum crește grîul dintr -o
sămînță. Nu voi pieri întreg. Rămîneți cu bi ne și aduceți -vă aminte de mine!” (p. 244)
Prin intermediul romanului Nicoară Potcoavă , Mihail Sadoveanu își îmbracă toate
personajele într -o aură istorică legendară, avem de -a face cu personaje extraordinare în situații
extraordinare asemeni basmelor. A utorul constituie – cu ajutorul documentelor vremii – prin
narațiunea amplă timpul istoric așa cum se reflectă el în conștiința colectivității.

2.3. Vârsta de aur

Vârsta de aur este reprezentată la Sadoveanu de Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare ,
construită pe ideea stabilității sociale, prin intermediul romanelor Nunta Domniței Ruxanda,
Viața lui Ștefan cel Mare și Frații Jderi .
Nunta Domniței Ruxanda (1932) aparține creației maturității înfățișând o perioadă
înfloritoare în țară „Ne întâlneam cu țărani în cară cu boi ori călări. Erau veseli și bine hrăniți și
se închinau cătră noi cu cușmele în mână.” (p. 18) Dispăruseră fugarii sălbăticiți și murdari din
țară, care dominau Zodia Cancerului , natura de asemenea este schimbată în această perioadă.
„Nu ploua, nu băteau vânturi, nu ardea prea tare soarele. Fînațurile înfloreau pretutindeni; în
dumbrăvi cînta cucul. Prin sate oamenii ne ieșeau înainte cu vin și cu pită, ispitinu -ne despre
veștile din lumea asta și de pe tărâmul celălalt.” (p. 31) Dacă Paul de Marenne în Vremea Ducăi –
Vodă era uimit de acel paradis devastat constituit din sate pustiite în Nunta Domniței Ruxanda
străinii erau uimiți de bogăția palatelo r domnești și de fastul petrecerilor de la curte. Acest roman
înfățișează, mai mult decât celelalte, concepția utopică a lui Sadoveanu; divanul domnesc de
judecată este prezentat asemeni unui spectacol de teatru: boierii stau în sală iar domnița Ruxanda

37
ascultă judecățile de după o perdea de mătase, dintr -o lojă secretă.
Romanul surprinde inițierea lui Bogdănuț de către uncheșul Soroceanu, care l -a ales pe
tânăr să ridice numele neamului, un moment reprezentativ pentru această datorie este acela în
care cei doi se află lângă fântână și bătrânul îi prezintă succint menirea pe care o are de îndeplinit
după moartea sa „ –Bea apă, îmi porunci el, din acea fântână lină ca să uiți un veac viitor și să te
întorci într -o viață trecută.” (p. 15 ) Se pot distinge contradicțiile în termeni, un tânăr care are
viața înainte și trebuie să își croiască un viitor este legat cu jurământ să se întoarcă în trecut, să se
sacrifice pentru neamul său care se ridică deasupra propriilor interese. Pentru a -l deprinde cu tot
ce în seamn ă slujba domniei uncheșul îl ia cu el când merge cu scrisoarea către tătari pentru a
îmbuna inima stăpânului lor în contextul amenințării pericolului turcesc, pârcălabul de la Soroca
vrea ca feciorul să capete învățătură despre lume.
Uncheșul Ștefan este unul dintre oamenii de încredere a lui Vodă, face parte din divanul
domnesc și anii cei mulți i -au adus nu doar bătrânețea ci și înțelepciune a, pe care o recunoaște și
domnul Moldovei „ –Într-adevăr, a rîs Măria sa Vodă, Dumnezeu a pus în capul domniei tale,
pîrcălabe, o minte mai ageră decît a altora. Și vorba domniei tale știe să mîngîie și să taie.” (p.
28) Se observă, de asemenea, istețimea acestuia în relația cu Bogdănuț înțelegând dinainte ca să -i
vorbească feciorul despre ce simte „–Cu gura nu, Bogdănuț, însă mi -ai vorbit cu ochii. Cînd te
durea dădeai glas. Acuma, tăcerea ta are înțeles.” (p. 30)
Odată cu Ștefan Soroceanu, autorul se desprinde pentru o clipă de țăranul tipic
moldovean și prezintă un om care a intrat în cont act cu multe civiliz ații, un om care cunoaște
lumea, dorința de învățătură și pătrunderea în tainele acesteia cu prilejul popasului în cetatea
Alexandriei îl ridică pe acesta la un nivel mai înalt , totuși, faptul că s -a întors în țara Moldovei
denotă incom patibilitatea omului arhaic cu lumea modernă, locul de căpătâi al acestuia rămâne
tot mănăstirea Schitului unde va aștepta sfârșitul zilelor sale.
Filonul romantic este dat de dragostea juvenilă a lui Bogdănuț față de fiica domnului Vasilie –
Vodă, care, a fost stârnită de misiunea de a aduce fata domnului de la Țarigrad, în ciuda
sfaturilor uncheșului Ștefan tânărul intră în acest joc al dragostei „ -Eu nu spun că greșești că ți -i
dragă. Greșești când îți închipui că ea își aduce aminte de mustățile tale răs ucite. Domnia Sa
tînjește în Curtea de la Iași. Oftează după Bogdan -serai și după Cornul -de-aur. Stă cu ochii
deschiși fără să vadă nimic din ce -i aici și privește spre străluciri de pe alt țărm.” (p. 17)
Aflat la o parte alături de domniță, tânărul Bogd ănuț este răpus de vestea domnului cât

38
privește dorința lui Bogdan Hmelnițki ca fiul său să o ia de nevastă pe domnița Ruxanda, însă
căldura cu care îl protejează domnița de ochii lui Vodă, fiindcă știa că acesta alunga chiar feciori
de împărați și crai di n jurul ei, tocmai această atitudine a fetei îl face încrezător într -un „început
al fericirilor.” Intră într -o stare de nepăsare față de tot ce îl încojoară fiind focalizat pe persoana
iubită, lucru semnalat de moșneagul Soroceanu care nu își pierduse simț ul umorului nici la
această vârstă înaintată: „ –Cum, uncheșule? Domnia ta chiar crezi că Tobai și Kalga împotriva
Moldovei au primit poruncă de gătire? –Tu nu crezi asta? –Eu nu cred, uncheșule. –Ai dreptate.
Unii sînt beți de vin, alții de dragoste. Feric it ești tu; fericiți sînt ei.” (p. 44)
Vorbele moșneagului se adeveresc, țara este prăduită de turci și Vodă turbă de mânie
când aude vorbele lui Hmelnițki, care îi transmite că va fi mulțumit cu vinul moldovenilor și cu
noră pentru fiul lui, iar Vodă să treacă cu vederea stricăciunile pe care le făcuse deja în țară;
încolțit din toate părțile Vodă va ceda „Vasile -Vodă și -a încredințat lui Dumnezeu ființa, înălțând
ochii cătră albastrul cerului, și s -a supus la acea poruncă blândă, însă neînduplecată. A în tins
mâna. Bogdan Hmelnițki și -a împins calul, s -a alăturat de Vodă și i -a cuprins -o. Apoi, trăgându –
și sabia, a făcut cu dînsa semnul crucii fulgerînd în patru vînturi și i -a sărutat straja împodobită
cu mărgăritare.” (p. 58) Caracterul realist al romanul ui este evidențiat prin Soroceanu, însuși
deznodământul este premeditat, prețul domniței Ruxanda nu va fi îndes tulător pentru păstrarea
domniei lui Lupu , autorul aduce aportul critic prin poziția uncheșului, reprezentant al neamului
românesc cu un statut privilegiat dat de accesul la tainele lumii, la învățătură, motiv pentru care
nu credea în dragostea domniței pentru fecior, ci îi atrage atenția că aceasta a învățat la Stambul
la școala greacă arta retoricii „Așa că ea ea taie cu vorba mai bine decît tai tu cu sabia.” (p. 16)
Nunta Domniței Ruxanda însumează importanța continuității neamului, toate gândurile
tânărului Bogdănuț de a împiedica nunta Ruxandei se răsfrâng asupra uncheșului Soroceanu ca o
lovitură fiindcă se pregătea să plece din lumea asta și ținea morțiș ca tânărul să ridice neamul mai
departe, fapt pentru care scrie testament că tot ce îi aparține revine acestui nepot al lui și nu
băiatului lui „ –Ascultă, Bogdănuț, a zis el încet; amărăciunea ta mă înveninează mai mult pe
mine. Căci dacă tu te prăpădești, nu pier numai eu. Piere tot neamul nostru cel viitor. Știu eu că
tinerețea ta nu poate pătrunde asemenea adevăr…” (p.72) Această dorință a continuității
neamului prin urmași, i -a fost insuflată bătrânului în urma călătoriilor lui prin lu me, fiind deplin
încredințat de puritatea acestui sentiment „Statornică e numai această simțire care mă leagă pe
mine de tine și care, la vreme, are să te lege și pe tine de altul ieșit din sângele tău. (…) numai

39
aceasta e dragostea cea adevărată, cu pre lungiri în viitorul necunoscut și -n fundul mormintelor.”
(p. 72)
În Nunta Domniței Ruxanda , Sadoveanu, pictează tabloul Curții lui Vasile Lupu,
ceremonialul de pețire a domniței și drama domnului pus în situația de a -și slobozi frumusețe de
fată sub amenințările buzduganului cazac, fapt care se dovedește „zadar nică înțelepciune”, căci
domnul va fi înlăturat de la tron de Gheorghe Ștefan fiindcă după o perioadă de bunăstare în țară,
prin răfuiala dintre Lupu, tătari și cazaci țara era sărăcit ă.
Protagonistul romanului, pus în fața faptului împlinit, domnița părăsea țara alături de
mirele ei, experimentează vorbele uncheșului său, când dragostea care îi zguduise întreaga ființă
se risipea, apărea sentimentul mâniei, al datoriei celei adevăr ate „O bănuiam și o așteptam; și
acea suferință de dragoste ce -mi fusese o pedeapsă se desfăcea, lăsând loc mâniei, care și aceea
trebuia să se aline.” (p. 86)
Cât privește sfârșitul uncheșului acesta venea dintr -o condamnare a cunoașterii, el
bănuise năvălirea căzăcească și tătărească și tot el înfățișează cele două fabule, cea dintâi despre
soarta Moldovei, sfârșitul domniei lui Vasile Lupu și cea de pe urmă coincide cu alegoria
sfârșitului lui, după ce îl avertiza pe Lupu de pericolul iminent „Chiar cînd le judec și le arăt, tot
eu sunt vinovat, căci, în năcazuri, omul are nevoie să găsească o pricină.” (p. 92)
Odată cu pierderea uncheșului Soroceanu, poruncită de Timuș Bogdanovici Hmelnițki
unor cazaci, care îl vor ucide mișelește pe bătrân , cu topoare când acesta nu se mai putea apăra ,
fiindcă se răspândise vestea că bătrânul era cu dușmănie împotriva lor în timp ce Vodă se
hotărâse altfel pentru binele țării, fapt ce îl va determina pe Bogdănuț să lupte pentru răzbunare.
Mânat de ura pierd erii celui de care îi era legată inima, Bogdănuț se avântă în luptă cu Timuș și
ajutat de oameni credincioși Molovei reușește să îi dea acestuia lovitura fatală, care îi va pricinui
moartea. Aleargă apoi la mormântul strămoșului său și îi închină victoria „Timuș s -a înveninat
de rană și a pierit în vizuina lui. Astfel am închinat uncheșu lui legământul meu.” (p. 117)
Romanul istoric are un caracter realist prin panorama Moldovei în timpul domniei lui
Vasile Lupu, preluată din realitatea istorică, autorul fiind inspirat de cronica lui Miron Costin,
unde năvălirea tătarilor și a cazacilor era urmată de trădarea lui Gheor ghe Ștefan și a boierilor.
Nunta domniței Ruxanda este împânzită de elemente romantice date de idila dintre nepotul lui
Soroceanu și fata lui Vasile Lupu dar și de marea trecere a lui Bogdan în rândul urmașilor săi și
datoria de a ridica numele neamului, d e a ține steagul sus după moartea pârcălabului, trecerea era

40
prilejuită de peștera din cântecul pustnicului Filaret, care era străjuită de o cascadă și simboliza
trecerea dintr -o epocă în alta, inițierea tânărului pe linia neamului Soroceanu.
Romanul Viața lui Ștefan cel Mare (1934) cuprinde nevoia apariției în fruntea Moldovei
a unui cârmuitor, după ce înaintaș ul Alexandru -Voievod Mușat trecând printr -o perioadă de
belșug va lăsa în urmă mai mulți moștenitori care se vor arăta dornici să succeadă la tro n „prin
atâta bielșug de turme, bucate și podgorii s -a molipsit de voia -bună a tuturor întru nunta cu
poporul feciorelnic și a lăsat copii din flori în multe părți.”30 (p. 10 -11) În anul 1457 intră în
Moldova Ștefan, fiul lui Bogdan , despre care nu se mai știa nimic de la moartea tatălui crescuse
singur pe la curți străine, vine cu ajutor din partea muntenilor , a mercenarilor și a partizanilor de
țară, fapt care era obișnuit pe vremea aceea pentru că mulți își încercau norocul chiar cu sprijinul
ungurilor sau a leșilor, dar nu izbuteau, însă în dreptul lui Ștefan soarta hotărea altceva „Ceea ce
numeau oamenii de atunci voința neclătită a lui Dumnezeu, hărăzea acelui braț și acelei spade un
destin cu totul excepțional.” (p. 7)
La baza scrierii romanu lui Viața lui Ștefan cel Mare stau inscripțiile atestate ale vremii
după cum mărturisește autorul însuși „Părintele nostru Dimitrie Cantemir vorbește, într -o carte,
scrisă acum două sute și ceva de ani, despre Moldova de odinioară. Multe din cele de demult le
știu prin el și pentru asta îi sînt recunoscător.” (p. 47)
Scaunul de domnie al lui Ștefan -Vodă era la Suceava, cetate vestită pentru frumusețea
bisericilor care luminau locul, străinii auziseră de faima stejarilor moldoveni ca fi ind cei mai tari
pentru construirea navelor, de puterea cailor, de gustul vi nului care își pierdea savoarea dacă era
dus din Moldova, lumânărarii căutau ceara înmiresmată cum numai în ț ara aceasta se găsea, unde
până și albinele erau așa de blânde, cum altele pe pământ n u mai existau „Erau și fructe multe, și
pîne îmbielșugată, încât se știa la toate țările din preajmă că la Moldova <<merele din Țara -de-
Sus și malaiul din Țara -de-Jos nu au coajă>> Deasemenea, într -atîtea pășuni grase, vitele erau
fără număr.” (p. 55)
Anul 1462 rămâne un punct de referință pentru domnia lui Ștefan -Vodă, în contextul
răfuielii sultanului Mahomet -Sultan împotriva lui Țepeș -Vodă, domnul Țării Românești, Ștefan
era pus în fața faptului împlinit, se știa că este o chestiune de timp până sultanul cucerește
Ardealul și va ataca apoi Moldova, nu se avântă să sară în ajutorul lui Țepeș câtă vreme ucigașul

30 Toate ci tatele au fost luate din ediția Mihail Sadoveanu, Viața lui Ștefan cel Mare , Editura
pentru literatură, 1965

41
tatălui său era pe meleagurile acelea – Petru Vodă – dar era con știent și de supremația oștirii
otomane „…Ștefan -Vodă stătea cu taberile bulucite pe hotarul său. Pe de o parte, domnia lui era
prea nouă; pe de alta, oștile îi erau prea proaspete; deci nu se putea bizui pe sorții schimbători ai
norocului.” (p. 98)
Lupta pentru cetatea Chilia i -a dat prilejul voievodului de la Suceava să își afirme dreptul,
cetatea era o moștenire a sa și a Moldovei, căpitanul maghiar Matiaș -Crai lovea în oastea
moldoveană, puștile oștii lui Mahomet -Sultan loveau de pe Dun ăre, dar Ștefan nu se
îndepărtează de zidurile cetății, ajunge să fi e împușcat în picior, luptă care a marcat începutul său
de conducător de oaste „De rana aceasta a pătimit pînă la sfîrșitul vieții sale, ca să -i fie toată
viața amintire: fie că nedreptăți le se răscumpără, fie că numai afacerile desăvîrșit pregătite se
dobîndesc.” (p. 100)
Ștefan -Voievod își arată credincioșia față de Moldova și de Dumnezeu pe tot parcursul
domniei sale, prin strategiile pe care le adopta, devotamentul său dar și prin atitudinea de
recunoștință și mulțumire față de Dumnezeu prin constuirea de biserici și mănăstiri , primul lăcaș
de închinare era poruncit să se facă la Putna „Căci după mila pe care Domnul Dumnezeu i -o
arătase nu numai o dată, se cuvenea să se înalțe în Moldova un altar de jertfă și laudă.” (p. 117) .
Legătura dintre domnul Moldovei și Domnul Țării Românești nu putea fi întreținută până
când Petru va fi ucis, datoria de răzbunare zăcea pe umerii lui Ștefan; trimite doi răzeși la Aron –
Vodă cu plângere împotriva „tiranului Ștefan” și cu rugămintea să îi ajute să îl doboare pe
domnul Moldovei, vorbe pe care le găsea plăcute Petru „ –Hm! Într -adevăr mi -am închipuit că
acest fecior e vrednic de soarta tatălui său.” (p. 120) Astfel îl ademenise în capcana lu i Ștefan și
când Petru le făcură semn slujitorilor să împresoare soliile pentru mai bună încredințare se
trezește înconjurat de Ștefan -Vodă însuși. Achitat de răzbunarea tatălui său, Ștefan trimite vestea
domnului Țării Românești și Craiului că le va veni în ajutor de acum înainte „Domnilor și frați
creștini, eu Ștefan -Voievod vă fac cunoscut că nu mai am nimic cu domniile voastre și vă rog să
înștiințați și pe măria sa Craiul că mă închin la bunăvoința măriei sale și doresc să fiu prietin al
măriei sale, c ăci Dumnezeu s -a milostivit să ne dea în mînă pe ucigașul părintelui nostru. ” (p.
123) Ștefan -Vodă rămâne neclintit în fața duș manului, când primește solie din partea lui Mamac –
Han nu cedează „Solii au spus cine sînt și ce poftesc, vorbind cu mare glas. Hoarda nu se teme
de nimeni și nimic. Orice domn trebuie să se plece puterii ei.” (p. 132) Dimpotrivă, ca învă țătură
de minte pentru alte solii , pe Mamac cel tânăr îl va jertfi căci îi avertizase că pune poporul

42
blestem pe el dacă nu face dreptate, acesta trebuia să moară pentru copiii și soții femeilor
Moldovei care au fost robiți sau străpunși de turci; însă soliei bătrâne îi va curma viața ca să ducă
vorbele sultanului, îl va însemna doar la urechi și la nas să arate că trebuie să se plece când vin în
Moldova „Pe cel mai bătrîn nu -l lipsesc de viață. Îi las și ochii, ca să vadă toate acestea, și limba
ca să vorbească stăpînului său. Dar să fie însemnat la urechi și la nas, ca să știe alții că nu tot ce
aud de la Mamac -Han e sfînt; iar nasul să și -l plece cuviincios, cînd vin în fața noastră.” (p.133)
În anul 1473 Ștefan primește ves tea istovirii puterii otomane în lupta cu Craiul, prilej prin
care își pot uni forțele pentru a stârpi pentru totdeauna pe păgâni. La auzul acestor vorbe, domnul
Moldovei tâlcu iește cu înțelepciune că puterea sultanului nu va fi pentru totdeauna oropsită și
mai ales invidia creștinilor va fi o piedică spre această victorie strălucită „Nici împăratul nici
craii nu vor înțelege , își făcea socoteală Ștefan -Vodă, cu ascuțime și într istare; asupra creștinilor
stă blăstămul zavistei. Nimene nu cugetă la ceva mai presus de ticăloasa noastră ființă. Căci în
viață avem o datorie; și cândva vom sta la un județ înfricoșat. ” (p. 145) Ștefan însă acționează
întru împlinirea planurilor Craiulu i, cugetă că ar fi nevoie și de Țara Românească în această luptă
așadar coboară prin Vaslui și îl înlătură pe Radu -Vodă de la tron punând în loc ul acestuia un om
de-al lui.
După o perioadă de pace și liniște primește vești despre mânia pa care o are sultanul
împotriva Moldovei și despre nenorocirea ce are să vină peste țară; Ștefan conștient fiind de
pericol și auzind de închinarea mai multor creștini în fața oștirii turcești chiar a domnului Țării
Românești pe care îl pusese el, tot nu cedează luptă până în ultima clipă și î nvinge chiar dacă nu
i-a venit ajutor ul promis din partea creștinilor numai de la vioevozii din Ardeal. În câștigarea
luptei, Ștefan s -a bazat mai mult decât pe oști pe ajutorul din partea lui Dumnezeu „ (…) aflați că
Dumn ezeu ne trimete pe păgân nu ca să ne cerce vitejia, ci ca să ne cunoască credința. Deci iată
această cruce, pe care m -am legat eu din zilele tinerețelor mele: să jurați pentru Hristos și să aveți
nădejde în sprijinul sfinției sale.” (p. 154) Ajutorul „pe c are-l ceruse de la puterea cea mai
presus ” venise degrabă, iar după Sfântu -Ion s -a instaurat negura peste Moldova, lăsându -i pe cei
care nu cunoșteau meleagurile acelea buimaci.
Până la sfârșitul vieții prin orice primejdie a trecut nu și -a cedat ț ara, în fața oricărei
amenințări se baza pe Dumnezeu și apoi pe oastea sa, lua hotărâri după ce se sfătuia cu bătrânii
țării, punea orice veste în cumpănă, nu se avânta spre prăpăd niciodată nici nu își aducea slăvite
cuvinte precum făceau păgînii. Ultimul capitol desăvârșește dimensiunea religioasă pe lângă cea

43
eroică prin amintirea strămoșilor omenirii ca Avraam cărora i -ar fi spus Aron, un om al
domnului, la fel de înțelept ca Solomon, de boala măriei sale întru alinare. Cât despre latura
umană, se sting e după ce lasă o cetate moștenire fiului său Bogdan -Vodă și după ce trage
hotarele Moldovei – pleacă după ce își încheie datoria de părinte și de domn „Între vracii săi,
avînd alături călare pe Bogdan -Voievod, trase liniile nouă de hotar , ca să stea în veac pentru
Moldova. ” (p. 248)
Romanul Frații Jderi prezintă imaginea Moldovei, a acestui paradis înainte de devastare,
prin aceasta putem desluși filosofia istoriei sadoveniene, care scoate în evidență modelul ideal de
societate, pe care prozatorul alege să îl prezinte lumii moderne. Literatura bătrâneții scriitorului
este senină și armonioasă în comparație cu scrierile din tinerețe caracterizate de zbucium,
neliniște sufletească. Dacă romane precum Zodia Cancerului , Neamul Șoimăreștilor și Nicoară
Potcoavă relevă o recădere periodică în barbarie, Nunta do mniței Ruxanda și Frații Jderi pun
accentul pe o eră a stabilității sociale.
Romanul Frații Jderi zugrăvește o societate idilică, armonioasă anunțată încă de la
începutul romanului „Sunară trâmbiți…Călăreții își struniră caii, scânteind din coifur i și platoșe.
Măria sa privi o clipă împrejurimile. Copiii de casă grăbiră să coboare ca să -i apuce frîiele și
scările. Când descălecă Domnul, într -o singură mișcare, călăreții puseră piciorul la pământ.
Alixăndrel -Voievod, feciorul bălan al Domniei, sări de-a dreptul din șa…Trei boieri dintre cei
mari care însoțeau pe stăpân…își lăsară caii în mâna slujitorilor și grăbiră la trecătoarea pîrîului.
Cîntăreții soborului începeau, cu glasuri destul de aspre, axion pentru slava măriei sale: cade -se
să te fe ricim… ”31 (p. 30 – 31)
În țara lui Ștefan cel Mare modul de organizare absolut îl reprezintă familia, al cărui cap era
boierul, vornicul sau domnitorul, care stabilea relațiile de coordo nare și subordonare în cadrul
acesteia. Frații Jderi este romanul familiei comisului Manole Păr -Negru (poreclit Jder din cauza
unei pete de pe obrazul stâng) percepută ca nucleu al unei familii mai mari cum este Moldova lui
Ștefan; Edgar Papu scria: „Titlul ne indică acea pluralitate familială cu rem iniscențe gentilice și
proprie epopeii începuturilor.”
În opera lui Sdoveanu această structură a societății – familia – reprezintă cel mai înalt grad
de ritualizare, Moldova sadoveniană respecta un orar fix al vieții: mun ca, sărbătorile, nunțile,

31 Toate ci tatele au fost luate din ediția Mihail Sadoveanu, Frații Jderi , Volumul Întîi , Editura
Tineretului, ediția a IV – a, 1969

44
războaiele urmau niște reguli nescrise cunoscute de toți. Oamenii au o memorie comună, când
Nicoară trece Siretul și se dă drept negustor plătește cu un ban de argint , omul din fața s a
recunoaște banul ca fiind din partea lui Ștefan cel Mare, pentru că prim ise unul la fel cu ocazia
botezului său.
În ceea ce privește limbajul, oamenii locului înțeleg deopotrivă când trebuie să tacă și când să
vorbească. Limbajul lor pare criptic pentru cei neinițiați „ S-a aflat…că cerbii au boncă luit mai
devreme în ist an. Cucoarele au plecat înainte de ziua crucii. Șoarecii de cîmp și -au făcut
cuibarele sus în spinării, la două palme de pământ. ”32 (p. 119)
În primul volum din trilogia Frații Jderi – Ucenicia lui Ionuț – (1935) familia se manifestă
ca personaj colectiv fiind consacr ată în fiul cel mic, Ionuț Jder . Nu întâmplător Ionuț este
însărcinat de domnitor să fie în slujba fiului său cel mare, Alexandru -Voievod , se leagă o frăție
puternică între ei. Volumul va urmări peripețiile celor doi tineri și ruptura care se va produce
între ei din pricina dragostei pentru Nasta. Cei do i tineri sunt copleșiți de dragostea pentru Nasta,
Alexandru -Vodă are binecuvântarea de a -și putea mărturisi dragostea camaradului său
„Alexăndrel arăta o înfățișare fericită, deși biruința lui plutea într -o oboseală fierbinte. Nasta se
supunea și răspundea dorinților lui. Îi ceru lui Jder părerea. (…) –Poate ai dreptate, oftă
Alexandru -Vodă; am însă în mine ca o arșiță de boală.” (p. 99) între timp lui Jder îi era hărăzit să
își ascundă drago stea, care îi copleșea ființa „Jder îl lăsă să -și topească patima și el sta închis în
sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dânsul fărâmiturile cele mai dulci” (p. 99)
Fata, încadrată în tiparul eroinelor sadoveniene sălbatice și rușino ase, dar plină de inițiativă în
dragoste încearcă să îl evite pe Alexăndrel răspunzând sentimentelor lui Ionuț, mai mult aceasta
îi cere mezinului Jder să o ferească de Alexăndrel că nu îi este drag „Numai de asta am venit, ca
să te rog să mă aperi de Voievod, deoarece nu mi -i drag. Nu mă pot împotrivi puterii lui, dar te
rog să faci asta așa fel ca să fiu cruțată.” (p. 100) fapt ce îl va înrădăcina în iubirea pentru fată.
Astfel încât atunci când fata va fi răpită de tătari , Ionuț, orbit de dragoste o va lua pe urmele ei cu
riscul vieții. Pe urmele lui Ionuț porniră Jderii cei mari fiindcă simțeau primejdia în care se află
mezinul, la porunca bătrânului Jder pornesc spre Dunăre „ –Atuncea, se miră bătrînul, nu mai
putem sta aicea, pe loc, nici un ceas ș i nici o clipă. Trebuie să ne ducem să-l căutăm.” (p. 179)
Feciorii familiei lui Manole Păr -Negru sunt cu toții închinați slujbei domnești avâ nd

32 Toate ci tatele au fost luate din ediția Mihail Sadoveanu, Frații Jderi , op. cit ., Volumul al II –
lea

45
îndeletniciri dintre cele deosebite: Simion, fiul cel mare, era comis și era criticat adesea de
bătrânul Jder p entru că nu avea de gând să se însoare și să lase moștenitori fiindcă viața omului e
scurtă , Nicoară – cunoscut drept părintele Nicodim, era călugăr în cetatea Neamțului , când este
chemat de domnitor nu se trage înapoi din luptă , Cristea era vistiernic în ținutul Neamțului
„Slujitorii și belșugul îl împresoră, a fost cel mai cu noroc dintre toți feciorii lui Manole Păr –
Negru a luat și nevasta cu mare zestre, pe Candachia, fata lui Anton Buzdugan de la Bîrlad.” (p.
54), Damian – neguțător la Liov cunoscut pes te hotare drept „ochiul dechis al domnitorului” și
mezinul Ionuț care îndeplinea slujba domnească purt ând de grijă fiului domnului își dovedește
vitejia când află de capcana pregătită pentru Alexandru la Ionășeni de jupânul Mihu și când luptă
cu dușmanii l ui Ștefan și scapă viața lui Alexandru chiar dacă acesta îl mustra pentru purtarea sa
și pentru faptul că nu i -a dat răgaz să treacă pe la tatăl său căci nu era timp, că vrăjmașii erau pe
urmele lor „ –Mustră -mă, măria ta, îi întoarse cu îndărătnicie cuvîn t Ionuț. Să nu -mi iei însă
capul, deoarece am acuma nevoie de el. Poate că nu mult va trece și am să -l pun pentru viața
măriei tale.” (p. 129)
Din sprijinul acordat de Ștefan familiei comisului Manole Păr Negru când aceștia porniră
în căutarea me zinului ne putem da seama că domnul Moldovei nu rămâne indiferent la nevoia
supușilor săi, chiar mai mult trimite vorbă tuturor cunoscuților să îi ajute în lupta aceasta ca în
oricare luptă pentru a -l aduce înapoi pe Ionuț – socotit la ni vel înalt valoarea Moldovei însă și
pentru că prin lupta aceasta atrăgeau mânia sultanului care se putea năpusti asupra țării „Din mila
lui Dumnezeu noi Ștefan -Voievod, Domnul Țării Moldovei, facem cunoscut, cu această carte a
domniei noastre, tuturor dregătorilor noștri mari și mici, să deie, după a sa cerere, orice fel de
sprijin de cai, arme și slujitori , credinciosului nostru comis Manole Păr -Negru, carele se duce în
Țara-de-Jos pentru a săvârși treburi ale domniei noastre. ” (p. 190) Este nevoit să renunțe la
aventură , ajuns în locul unde se aflau femeile haremului, deoarece află că Nasta a preferat să se
sinucidă, aruncându -se din vapor în mare, decât să cadă în mâna turcilor.
Primul volum se încheie cu victoria familiei Jder prin recuperarea mezinului din gheara
dușma nului și cu înfățișarea acestuia în fața lui Ștefan -Vodă, cu capul acoperit și cerând iertare
în genunchi pentru nebuniile sale iar apoi în fața comisoaiei Ilisafta căruia nu -i rămâne decât a -l
îmbră țișa și a -și face cruce privind la sfintele icoane și mul țumind pentru izbăv irea fiului ei din
mâna tătarilor . În Ucenicia lui Ionuț este înfățișat procesul de maturizare morală și ostășească a
mezinului crescut în spiritul vitejiei și al patriotismului care domnea în familia Jder.

46
Volumul al doilea – Izvorul alb- (1936) este supranumit de George Călinescu în Istoria
literaturii române de la origini până în prezent „poemul dragostei matrimoniale” d eoarece
prezintă căsătoria dintre Ștefan și Maria de Mangop renumită pentru bogăția ei „Împărătița nu -i
frumoasă; în schimb nu -i nici tânără! Are pe ea însă nestemate care nu s -au văzut niciodată în
Țara Moldovei. Se zice că ar fi fiind la Mangop în cetate optsprezece haznale în care sta u tăinuite
și alte juva eruri fără preț ale Î mpărăției de la Țarigrad. ” (p. 90 ) Căsătoria lui Ștefan nu este una
fericită pentru că domnitorul își îndreaptă privirile spre frumusețea tinerei fiice a lui Radu -Vodă,
Maria, pe care o ține captivă după înfrângerea domnitorului din Țara Românească. Volumul al
doilea prezintă de asemenea căsăt oria lui Simion Jder cu Marușca după mai multe peripeții, la
insistențele lui Ștefan care nu lepăda tradițiile.
Titlul volumului al doilea, Izvorul Alb , dezvăluie locul primejdios al vânătorii domnești ,
aici se afla bourul pe care măria sa îl căuta „Oștenii aveau poruncă anumită: îndată ce dau de
peștera lui, stau pe loc și trimet vestire. Căci numai măria sa poate avea îngăduință să intre acolo,
să audă prorocire pentru gândul cel ne biruit al măriei sale.” (p. 81) L a înd emnul acestuia Ștefan
îi mărt urisește arhimandritului Amfilohie Șendrea că vrea să formeze o alianță cu ajutorul căreia
să stârpească p entru totdeauna puterea otomană. Râvna cu care își apăra țara și mulțumirea față
de Dumnezeu sunt porunci insuflate din copilărie de tatăl său, Bogdan -Vodă, care în acea
perioadă infantilă îl leagă pe Ștefan cu jurământ înfricoșat „Când vei ajunge stăpân în moștenirea
părintelui tău – mi-a spus măria sa – să-ți aduci aminte că zilele vieții tale sunt numărate. Din ziua
întâia să dai lui Hristos slavă, și din ziua a doua să ridici sabia. Căci domnia Moldovei s -a
întemeiat pe această poruncă de la Dumnezeu.” (p. 32) ceea ce dovedește preocuparea paternă
întru desăvârșir ea misiunii de apărare față de Moldova dar și de mulțumire față de Dumnezeu.
De întâlnirea cu bourul și schivnicul despre care, i-a mărturisit Amfilohie că pe vremea lui
Alexandru -Vodă Bătrânul l -a auzit prorocind despre mișelia răzvrătirii și a uitării de Dumnezeu,
nu a avut parte , însă măriei sale i s -a luminat în vis printr -o vedenie ceea c e avea să îi spună
schivnicul „I se arătă schivnicul înălțat pe munte și binecuvântând un pojar uriaș care cuprinsese
satele și târgurile țării. Însuși măria sa stătea acum lângă bărbatul sfânt și simțea în sine cu mare
cutremur tâlcuirea aevea a visului.” (p. 86)
În al doilea volum , caracterul vitejesc al feciorilor Jderi se dovedește în momentul în care
fiica domnului, Marușca, este răpită și fiindcă știau că este iubită de fratele lor Simion găsesc un
prilej de a se strecura nevăzuți prefăcându -se în negustori de vite ajunși în Polo nia izbutesc să o

47
scape pe fată din mâna vrăjmașului. Simion era în slujba domnului, îngrijea de grajdurile
domnești și mai ales de calul alb al lui Ștefan – Catalan – de unde credea poporul că i se trage
norocul la război. Vorbele acestea care circulau prin popor îl determină pe atamanul Grigorie
Gogolea să râvnească la cal, însă agerimea lui Simion îl va împiedica să își ducă la îndeplinire
misiunea, cu devotamentul caracteristic familiei care îl slujea pe domn, poruncea în nopțile în
care era furtună să st ea toți slujitorii cu armele pregătite să păzească gospodăria domnului de
mâna dușmanului care s -ar putea să apară în acea stare tensionată, în nopțile senine păzeau
gospodăria dar era mai îngăduitor cu ei. Așadar când își face apariția Grigorie rămâne ulu it în
fața grajdului, calul fusese dus de acolo fiindcă Simion le cunoștea planul „ –Cum s -au arătat în
partea locului, am știut, punând să fie urmăriți și pipăiți pas cu pas. Căci am aflat din vreme cine
te trimete și de ce te trimete. Te aștept de mult ș i, cum vezi, slujitorii mei aduc pentru tine
obezile anume gătite.” (p. 281)
Moldova mitică sadoveniană sa bazează pe păstr area valorilor morale ale țăranilor liberi pe care
averea n -a apucat să îi altereze și pe care domnitorul îi sprijină și î i protejează, pregătindu -i
pentru slujbe viitoare ca pe Ionuț sau silindu -i să se căsatorească, ca pe Simion.
Volumul al doilea surprinde viața de familie cu problemele ei prin Simion Jder; cu ocazia
botezului copilului său, domnitorul îi creștinează odrasla după ce îl ceartă părintește pentru faptul
că nu era însurat „Familia sadoveniană funcționează ca o relație fundamentală, pe modelul căreia
se clădesc celelalte. Devotamentul, încrederea , recunoștința, în raportul d intre domnitori și
supuși, îmbra că în aceste condiții o formă specială: când țara e o familie, patriotismul însuși nu e
decât un sentiment familial, ce așează pe părinți și copii de mediul firesc al vieții lor comune.”33
Comisoa ia Ilisafta este o adevărată purtătoare de obiceiuri și tradiț ii de la o generație la alta, când
se căsătorește Simion are loc un întreg ceremonial tradițional al nunții, căsătoria fiind percepută
ca o etapă decisivă în viața oamenilor.
În relația cu nuro rile, comisoaia simte că generațiile tinere tind să nu mai păstreze obiceiurile, în
ceea ce o privește pe Candachia, nevasta lui Cristea – femeie frumoasă și ambițioasă – nu
muncește, ci tot timpul se plimbă și petrece, îi este reproșat faptul că ea nu mai a re aerul de
gospodină al soacrei ei ci de cucoană bogată „Așa uitându -mă la unii și la alții – spune cu
subînțeles Ilisafta – văd că lui Cristea al meu și jupînesei sale, Candachia le merg toate ușor și
îmbelșugat.” (p. 118)

33 Nicolae Manolescu, op. cit ., p. 221

48
La baza întocmirii vo lumului al doilea nu stau sursele rigide științifice ci publicațiile
vechi sub interpretarea scriitorului care le pune față în față cu stările de atunci și cele de acum,
ceea ce implică o doctrină a artistului prezentă în opera sa.
În volumul al trei lea, Oamenii Măriei sale (1942) se face trecerea spre o altă treaptă pe
scara valorilor, la dragostea de țară dovedită de mezinul familiei Jder în mod deosebit prin
plecarea într -o misiune grea la turci, din porunca domnului, de care nu se știa, nici chiar familia
lui nu știa de ea ci doar arhimandritul Amfilohie Șendrea care era protectorul tânărului. Ionuț
trebuia să se strecoare ca iscoadă și să aducă domnului Moldovei vești despre planurile lui
Mehmet -Sultan. Astfel se desprinde de mica sa familie slujind unei familii mari – Moldova – în
viziunea sadoveniană. Domnitorul strânge de asemenea o armată formată din răzeși, de aici și
titlul Oamenii Măriei Sale . Signor Guido Solari scria la Veneția d espre acești oșteni : „Între cele
văzute de mine, m -au interesat mai ales trupele de nobilime mică rurală a țării, cărora aici le se
spune răzăși. Întîia oară i -am văzut pe răzăși la Roman; și un prietin al meu de aici, bărbat în
vârstă și instruit la noi l a Veneția, ne -a informat că acele contingente remarcabile prin înfățișare
și ținuta lor servesc pe Voievod fără simbrie. Sînt oamenii măriei sale, spune acest prietin…”
(p.89 ) Vizita lui signor Guido pe plaiurile țării Moldovei era asem enei călătoriei l ui Paul de
Marenne din Zodia Cancerului menită să observe cum decurg lucrurile în această parte a lumii,
spre deosebire de vremea decăderii morale în care ducelui de Marenne i se ascundea totul,
italianului totul îi era dezvăluit, deși era perioadă de răzb oi putea observa tăria domnului
Moldovei , pe care o admira din umbră Amfilohie căci zicea că Ștefan se împietrește ca o stâncă,
iar el simțea că slăbea; străinul având acces la adunările oamenilor de frunte a cetății.
Evoluția lui Ionuț Jder din primul spre ultimul volum al romanului, când poartă pe umeri
responsabilitatea călărimii lui Ștefan -Voievod după ce depășește impasul moral pricinuit de
pasiunea erotică, ia amploare sub îndrumarea fraților mai mari și devine un adevărat erou de
bildungsromn. Se maturizează mai întâi fizic devenind oștean puternic și neînfricat, iar apoi
reușește să impresioneze prin istețimea minții prin modurile în care își învingea dușmanii
învățând de la Ștefan că superioritatea numerică a ar matei otomane nu putea fi învinsă decât prin
diverse strategii ca alegerea locului și momentului prielnic bătăliei ori prin iuțeala derutantă a
loviturii decisive.
Obiceiurile și tradițiile sunt la loc de cinste în țara Moldovei, femeile bătrâne asigurau
această transmitere din generație în generație, nana Chira a dat în bobi pentru Ilisafta și i -a găsit

49
mâhnire, calul lui Ștefan – Vizir – prevestea parcă lovit de boală răutățile ce vor veni, necazul
iminent îl citea comisoaia și pe obrazul lui Ion uț, care părea scris cu veste de drum lung; se
punea mare accent pe vis considerat vestitor, Ilisafta se afla în vis lângă o apă mare dar nu putea
trece pentru că nu era punte. Comisoaia se temea pentru familia ei care era în slujba domniei,
căci știa că d acă e vorba de război merg și cei tineri și cei bătrâni .
Scena în care bătrâna Chira, Ilisafta și Candachia încearcă să deslușească pașii drumului
lui Ionuț este reprezentativă pentru această asigurare a transmiterii obiceiurilor, asemeni Vitoriei
Lipan, Ilisafta își pune încrederea în tru salvarea mezinului în îndeplinirea unor ritualuri, nana
Chira va îndemna degrabă la descântec pentru a îndepărta dușmanele puterii bărbătești – ielele,
care l -ar fi ademe nit pe Ionuț „Voi, ielelor, măiestrelor,/ Dușman elor oamenilor,/ Stăpânele
vîntului,/ Doamnele pământului/ (…) Ieșiți din trup, mînă, picior,/ Pieriți în pripor,/ Lăsați lui
Onu sănătate, -/ Că s abie de foc vă bate.”34 (p. 107 ) inițiind astfel două generații în astfel de
ritualuri.
Comisoaia Ilisafta rezumă într -un fel lumea feminină sadoveniană cu un repertoriu bogat
de virtuți și servituți omenești : femeie frumoasă în tinerețe cu autoritate de stâlp al familiei, un
simț al maternității dezvoltat, gospodină de o vrednicie și pricepere ajunse la desăvârșire,
păstrătoare a tradiției se individualizează în roman prin faptul că este singura care își îngăduie
obiecții asupra purtării marelui domnitor cum că e „amator de ochi căprui” și de aceea poartă
război cu Radu -Vodă că îi era dragă fiica lui M aria, lucru adeverit, căci fata va deveni cea de -a
treia soție a domnului.
Comisul Manole Păr -Negru este un adevărat conducător de clan, atât peste familia lui cât și peste
partea Timișului, deși este o fire tăcută nimic nu se face fără aprobarea lui. Reprezentant al
răzeșimii, toată viața lui a fost o expediție militară. Când simte că se apropie apusul vieții se
retrage în singurătate, dar continuă să își îndeplinească misiunea, îș i sfătuiește băieții întru
îndepli nirea slujbei domnești și ca un ultim răgaz de reînviorare înainte de lupta crâncenă unde
își va pune viața în folosul patriei, asemeni unui vultur bătrân care își înalță încă o dată aripile
într-un zbor maiestuos, Manole tratează durerea de șale – semn al bătrâneții, lăsându -se călcat de
urs urmând un obicei străvechi despre care mărturisea comisoaia că doar a auzit „Se va fi
spăriind durerea de asemenea dihanie fioroasă? (…) Va fi avînd el meșteșug să deie bătrîneții

34 Toate ci tatele au fost luate din ediția Mihail Sadoveanu, Frații Jderi , op. cit ., Volumul al III –
lea

50
iarăși măcar o parte din puteril e tinereții?” (p. 16 )
Era luna decembrie când păgânii au pătruns în țara Moldovei, vreme în care țara era
întotdeauna în mare sărbătoare și mai mult a treia zi de Crăciun reprezenta o adevărată înlănțuire
de obiceiuri și tradiții la curtea domnească, însă de astă dată Ștefan o numește cea mai neagră zi
din an după ce primește veste că în război s -au prăpădit Manole și Simion și alți comiși precum
Onofrei sau Samoilă Strîmbă -Lemne ; când ajunge vest ea la Ilisafta aceasta îi jelește ca o
autentică țarancă „Nană Chiră, vină repede aici, ca să afli că s -au prăpădit doi dintre iubiții
noștri. S -a prăpădit soțul nostru și fiul nostru cel mai mare.” Ștefan -Voievod poruncește să fie
adunate trupurile neînsuflețite de pe frontul de luptă pentru a le face slujbă la bisericile târgului.
Victoria oștirii moldovene a venit după mari pierderi omenești, într -o dimineață când se
lăsa ceața și din porunca lui Ștefan s -a provocat o zarvă mare cu scopul de a -i determina pe turci
să înainteze, ca înto tdeauna Dumnezeu l -a scăpat din gheara dușmanului și natura îl sprijinea ca
pe strămoși fiindcă în fața turcilor era o mlaștină înconjurată de trei ape unde își găsiseră pieirea
cei din mân a cărora se cerea sângele molovenilor „Era deasă pî cla, s -o tai cu cuțitul. Hadîmbul
nu vede nimica și -și dă cu degetele în ochi (…) N -a fost ceată de slujitori, de la nemți, pînă la
hînsari și dorobanți; și n -a fost îmbulzeală de om cătră dealul lui Mirenilă, unde se adunaseră
gloatele cu îmblăcie și coase; n -a fost ră zăș, ori călare, ori descălecat, dar treaz în toată vremea
nopții, care să nu vadă în pîcla care acoperise văile un semn și o ocrotire de la Dumnezeu” ( p.
228)
Nicodim Jder este unul dintre eroii spiritualizați ai romanului alături de arhimandritul
Amfilohie Șendrea. În contextul luptei de la Vaslui fusese implicat alături de Manole și Simion
ca oștean neînfricat conducea steagurile de că lăreți, așa cum nota călătorul i talian Guido Solari
„Părintele ieromonah Nicodim își lăsase iar sing urătatea de la Neamțu și ținuse să stea alături de
tatăl și frații săi după trup. Îndrăznise a încinge iar sabia, fără a lepăda crucea de chiparos” (p.
210) după marea bătălie se retrage înapoi la mănăstirea Neamțu.
Întâmplările în care destinul f amiliei Jder și cel al Moldovei se împletesc atât de strâns sunt
consemnate de Nicodim – călugărul – în ceaslov la Neamț: „Anul de la Hristos 1475, iar de facere
a lumii 6983, în ziuă de marți, patru zile după sfînta Bobotează, fost -a mare război cu turcii l a
Vaslui și i -a biruit luminăția sa Ștefan Vodă pe păgâni. Pierit -au în acest război părintele nostru
după trup comisul Manole Păr -Negru și fratele nostru după tru p Simion și alți mulți, Dumnezu
să-i miluiască întru iertarea sa. Iar mai înainte de aceasta, s-a întors mezinul nostru comisul Onu

51
de la Sfântu Munte și de la Brăila, cu barbă, de nu l -a mai cunoscut nimeni; ș -a zîmbit măria sa
cînd l -a văzut și l -a cunoscut… ” (p. 234 )
Clanul lui Nechifor Căliman asemenea cla nului Jderilor își duce existența sub ochii
voievodului, conturând modul de viață al moldovenilor. Feciorii lui Căliman sunt vânători
domnești, oameni ai munților, de care se folosește măria sa în căutarea de chili i și schivnici. În
preajma vârstei sfârșitului, bătrânul transmite celor șapte fii ai săi dragostea de țară „Văzînd că ni
se apropie vremea, ne -am învățat feciorii la treburile domnești. Șapte am și toți sunt vînători ai
măriei tale.” Familiei Călimanilor nu le lipsește nici simțul umorului, la porunca bătrânului, Sava
dulgherul îi face o raclă, și când acesta se întrista se ducea și se culca în ea; după un timp când
văzură feciorii că nu mai moare vor pune în raclă apă la cai să bea. Personajele acestea, așa cum
remarcă Zaharia Sângeorzan sunt înzestrate cu o mare cando are, civilizația îi tulbură nespus de
tare, ei trăiesc din mitologia moștenită de la străbuni.
O particularitate a romanelor istorice sadoveniene este larga înțelegere a oamenilor de
diferite naționalități, conflictele nu se instalau între oameni sim pli ci erau pricinuite de răfuiala
boierilor autohtoni sau de turci. Tătarii ca gloată invadatoare sunt un pericol pentru țară, dar ca
oameni de rând ei au legături strânse cu oamenii lui Ștefan, de exemplu Botezatul – un tătar
creștinat îl învață pe Ionuț mânuirea paloșului.
Așa cum observă Nicolae Manolescu: „Romanul se încheie pe tonul pe care a început:
vârsta mitică e și o vârstă eroică, în care oamenii își dau bucuroși viața pentru pământul și țara
lor. În Moldova glorioasă a lui Ștefan nu e lo c pentru lacrimi. În plin război mondial, în 1943,
Sadoveanu imagina în Frații Jderi această utopie, impresionantă în naivitatea ei și plină de
farmec , ca un poem festiv al vârstei de aur a lumii. ”35
Vârsta de aur coincide cu vârsta eroică – prin imaginea oamenilor care se sacrifică pentru țara lor
astfel se conturează epopeicul în roman împletit cu elemente de basm popular prin calul fermecat
al domnului, vânătoarea bourului alb și aventurile mezinului familiei Jder, care sunt similare cu
ale lui Făt-Frumos.
Portretul fizic al lui Ștefan cel Mare în Frații Jderi este conturat sumar, accentul se pune
pe privirea sa tăioasă ca o expresie a forței morale pe care o degajă . În ceea ce privește
caracterizarea domnului Moldovei din relatările celorlalți, prin victoriile asupra turcilor și
tătarilor acesta dobândise o aură legendară. Grigore Ureche scrie despre Ștefan că era iute la

35 Nicolae Manolescu, op. cit ., p. 246

52
mânie dar totuși avea o duioșie aparte pentru cei care luptau pentru Moldova și pentru domnie.
După bătălia de la Vaslui, în care căzuseră mulți oșteni Ștefan îngenunchează lângă trupurile
neînsufleșite cu adâncă evlavie și poruncește zi de post ș i rugăciune pentru Moldova.
Autorul romanului Frații Jderi pune accentul pe domnul nu pe omul Ștefan, care transmite
această încredințare fiului său Alexăndrel „Noi domnii și stăpânitorii de noroade trebuie să
urmăm pilda soarelui, dând în fiecare zi lumină fără a primi. ” (p. 150 )
Cât privește domnia lui Ștefan, acesta se baza cu precădere pe răzeși, pe m ica boierime și
pe biserică în lupta pentru o Moldovă unitară în timp ce marea boierime era înfricoșată în fața
voievodului mai ales că aceștia doreau să fie stăpâni absoluți peste moșiile lor. Vodă se dovedea
blând cu oamenii de rând ca Jderii sau Căliman i și gata să poposească oricând în mijlocul lor.
Faptul că îi face dreptate lui Nechifor Căliman datorită pierderii pricinuite de pârcălabul Ciopei
și faptul că încredința slujba oștenească unor oameni virtuoși indiferent de unde se trăgeau
ilustrează un d omn cu caracter integru.
Frații Jderi este romanul istoric în care se conturează un Sadoveanu întreg ca urmare a
unei grandioase lucrare alcătuită parcă din rodul pământului. Roman realist, epopee, cronică,
legendă îmbină frumosul, tragicul, sublimul, grotescul pătrunzând în cele mai tainice gânduri ale
omului și străbătând cele mai ascunse drumuri sadoveniene, locuri de popas nemaiîntâlnite având
la bază principiul simbolic al cunoașterii. Lumea Jderilor pune în lumină concepția antropologică
la Sadoveanu, însăși temelia originară a omului, așa cum remarca Edgar Papu în Gazeta literară .

53
CAPITOLUL III
ALTE TEME IN ROMANELE ISTORICE

3.1. Panorama temelor fundamentale

O particularitate a operei lui Mihail Sadoveanu este repetarea în va riante ale acelorași
teme – după Zaha ria Sângeorzan – scriitorul este scutit de irosirea forței creatoare prin inventarea
temelor având posibilitatea să lucreze la modificarea detaliilor, subiectul este îndelung șlefuit
după modelul artei bizantine. Mihail Sadovean u se întoarce permanent la subiectele sale pentru a
da valori noi în momente istorice diferite, este cunoscut faptul că revine asupra temelor din
tinerețe în scop pur estetic având asemeni lui Tudor Arghezi „religia scrisului.”
Temele fundamentale prop un o interpretare a istoriei în funcție de cum progresează
aceasta în memoria scriitorului; în Șoimii ne confruntăm cu rememorarea istoriei naționale și în
romanul cu aceeași temă, Nicoară Potcoavă pătrundem verosimilitatea ideii de condiție a istoriei
prin filosofie.
De asemenea, vânătoarea domnească de la Izvorul Alb , în care se caută bourul și schivnicul
despre care se spunea că aude „glasul pământului ”, un profet de care ascultau oamenii muntelui;
tema fiind reluată în Creanga de aur prin imaginea magului și a s fântului munte la care se
închinau oamenii. Izvorul alb era locul în care se mai puteau înfăptui minuni. Lumea lui Ștefan
cel Mare mai crede în supranatural, în Dumnezeu, în demoni , nimic nu este încă „stricat de
civilizație. ” Are loc o prelungire a mitului prin visul domnului Moldovei când era prevestit în
chip magic de viitoarele nenorociri. Lumea lui Zalmoxis trăiește de asemenea în prelungirea
acestui mit, prorociile profetului se vor arăta chiar dacă arhimandritul Șendrea r efuză să dezlege
taina existenței acestuia argumentând că nu se ocupă cu vrăjitorii. Lumea magică conduce
destinele istoriei. În conformitate cu teoria elaborată de Zaharia Sângeorzan muntele vrăjit este
simbolul întemeierii descălecatu lui, bourul este un semn al forț ei și a l măreției istoriei Daciei,
călugărul îl reprezintă pe omul înțelept izolat de lume, care trăiește după ritualul celor vechi,
simbolul omului arhaic al muntelui dacic.
Prin romanul Viața lui Ștefan cel Mare , Mihail Sadoveanu, con solidează un adevăr al
istoriei propriu -zise, scrie despre structura socială și civilizația românilor completând de fiecare
dată teoria dacică prin reflecții noi. Este o dovadă a trecutului și a existenței neîntrerupte întru

54
apărarea acestui popor de invaz ii „Dacia sadoveniană începe din nemărginire, din cea mai
ascunsă și cea mai nelămurită viață a mitului, ca să se termine într -o geografie a realității. ”36
Prin romanele Frații Jderi și Viața lui Ștefan cel Mare , Sadoveanu răspunde reproșului
lui Nicolae Iorga de a nu se crea epopeea lui Ștefan cel Mare și adună informațiile tuturor
scrierilor vremii contopindu -le în această sinteză de viață românescă dintr -un veac strălucit
apreciat de europeni ca un mare progres . În această perioadă domnul Moldovei fa ce rânduială în
țară, îi mărturisește starostelui Căliman când vine la domnie că în țară „umblă neorîn duielile ca
vînturile ”, va pedepsi boierii răzvrătiți și se vor auzi din gurile oamenilor „Măria sa a făcut
rânduială în țară.” Țara cunoaște în această perioadă legi statornice, judecătorii drepte, totul se
face sub ochii divinității, care pătrundeau dincolo de hotărârile domnești; poporul rămânea uimit
de măreția legilor date de Voievod. Prin ochii italianului Guido Solari discernem d isciplina și
meșteșugul trupelor, credincioșia oamenilor măriei sale, care slujesc fără simbrie. Personajele
sadoveniene în această epopee au un puternic seniment al existenței ca națiune, notează același
sol venețian, rezistența moldovenilor în lupta cu păgânul este fundamentată pe relația omului cu
istoria „Particularitatea oamenilor acestora de aici e că ei socotesc războiul cu Păgînul ca o
afacere personală, și nu văd atît dobînda după biruință pe cît datoria sacră, pe care o vor depune
în cumpăna Domn ului luminii, la judecata ultimă.”37
Programul lui Mihail Sadoveanu fixează câteva teme: redescoperirea trecutului,
sincronizarea cu începuturile culturii românești, relația cu literatura populară, recunoașterea
fondului etnic pur „Năcăjiții noștri străbun i au suferit, au luptat și au murit. Iar cîntecele
bătrînești și doinele s -au ridicat din inimile lor ca flori pe morminte.”38
Mihail Sadoveanu creează pe pilonii puși de cronicile lui Grigore Ureche, Ion Neculce și
de Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir o masivă construcție printr -o serie de romane:
romanul epocii, al domniei, al Voievodului, al clasei boierești, al răzeșilor, romanul familiei,
bildungsroman ( Ucenicia lui Ionuț ), cronică a ră zboaielor purtate de moldoveni. Complexitatea
epopeei s adoveniene reiese din implicare a mai multor voci în narațiune, povestitorul principal
fiind autorul care coordonează întreaga creație, epicentrul în jurul căruia variază toate punctele
de vedere ale tuturor celorlalți povestitori.

36 Zaharia Sângeorzan, op. cit., p. 112
37 Ibidem, p. 135
38 Ibidem, p. 126

55
Lumea lui Sadove anu este înființată și coordonată de istorie, personajele lui se raportează unul la
celălalt diferit în funcție de evenimentele exterioare, așa cum remarcă Sângeorzan avem de -a
face cu romanul -comentariu, inspirat de cel mai autentic povestitor al unei epo ci pe care o
reînvie.
Romanul istoric este pentru Sadoveanu o reîntoarcere spre sacru, prin afirmația „Istoria a
fost primul meu obiect de predilecție” scriitorul definește istoria ca un destin moral. În romanul
lui Sadoveanu spectacolul este coordonat de un personaj memorabil: țăranul român, a cărui
drame creează fondul principal al narațiunilor „Problema țărănimii noastre mi -a fost familiară
din vremea uceniciei literare și a rămas principala preocupare a vieții mele de scriitor.”39
La baza romanului istoric sadovenian stau câteva teme fundamentale, modalități de
interpretare a romanului său . Este cunoscută asocierea romanului istoric cu romanul de dragoste,
deoarece este regăsită pretutindeni povestea iubirii, de cele mai multe ori n eîngăduită , dintre
eroii sadovenieni și tinerele domnițe. Roman al familiei, care urmărește importanța continuității
neamului, datoria răzbunării care apasă pe umerii urmașilor familiei și, de asemenea, relațiile
familiale din acele vremuri. Roman al creș tinătății, perspectivă deseori suprimată, are în
vederea relația domniei cu biserica dar aduce în discuție incompatibilitate lumii creștine cu
lumea păgână a cărei putere se răsfrângea asupra Moldovei și o sărăcea prin biruri. Roman al
naturii, opera sadov eniană este un imens tablou creat prin tehnica detaliului mărit, un adevărat
elogiu al naturii, care nu este folosită doar ca o simplă sursă de inspirație, natura este umanizată
la Sadoveanu , reprezintă brațul protector al Moldovei în calea invaziilor stră ine.

3.2. Iubirea

Este surprins în viața personajelor lui Sadoveanu un moment unic, trăit la intensitate
maximă, o clipă care hipertrofiază simțurile determinându -le să vibreze la tot ce se întâmplă în
jur. Acel moment scoate personajul sadovenian din monotonia existenței și îi destăinuie
înțelesurile adânci ale vieții – momentul celei dintâi și poate singurei iubiri, atunci are loc o
maturizare bruscă, trezire la viață și înălțare sufletească, r ememorat nostalgic până la moarte.
Iubirea, la Sadoveanu, este tipică – apare după inițiativa ispitirii, care aparține femeii; în

39 Apud. Zaharia Sângeorzan, op. cit., p. 202

56
romanul Șoimii avem un astfel de exemplu „Ilinca păși încet până la căpătâiul lui Nicoară, acolo
se opri. ( …) Fata zâmbea și ea, cu ochii mari, negri, ațintiți, asupra lui Potcoavă. Gura murmură,
cu un glas ce suna dulce la auz: ,,Nu poftești lapte cald? ” (p. 75) , fiind urmată de suspans, atenția
se focalizează pe surprinderea bărbatului apoi povestea se va derula dând frâu liber visurilor
erotice ale acestuia o prindu -se înaintea actului sexual fără a intra în detalii; „pentru unii povestea
ar încep e acolo unde Sadoveanu încheie” (p 48) cum a remarcat criticul Ion Simuț.
Pe de altă parte în acest roman de debut este prezentată întâlnirea mezinului, Alexandru
Potcoavă, cu aceeași fată, Ilinca, depănând amintiri ,,În liniștea lacului, Alexandru începu să
istorisească bucăți din viața zbuciumată a lui și a fratelui său. Ilinc a asculta fermecată, tot așa
cum asculta odinioară, în copilăr ie, basmele dădacelor bătrâne.” (p. 87) , se conturează astfel
triunghiul conjugal Alexandru Potcoavă – Ilinca – Nicoară Potcoavă.
Se va putea observa dragostea oarbă , pe care o poarta mezinul fetei- o dragoste specifi că
vârstei imaturității, când aflați în luptă Alexandru va refuza să ucidă dușmanul pentru că îl asocia
cu persoana iubită, acela fiind tatăl ei, pe când Nicoară, trecut prin școala maturității era hotărât
să îi ia viața cu paloșu l ,,-Nevrednicule! Tună Potcoavă ridicând paloșul.” (p. 186) când intervine
Alexandru, orbit de iubirea pentru jupânița Ilinca ,,Frate! Strigă el, cu obrazul ca varul, stai! Ce
faci! Gândește -te că e tatăl Ilincăi . Ucide -mă întâi pe mine, frate! ” (p. 186)
Romanul Șoimii surprinde o tragică poveste de dragoste, tipic sadoveniană prin
străfulgerarea sentimentului de dragoste și prăbușirea datorită paradisului erotic pierdut. Frații
Potcoavă iubesc aceeași fată, pe Ilinca, fata dușmnului neamului lor – Irimi a Golia – aceștia sunt
străpunși de această alegere dureroasă între datorie și sentiment. Nicoară este omul care cugetă și
nu se depărtează de cercul obsesiei neîmplinite „Cînd ne vom ridica iar, răzbunarea să se
împlinească fără greș ca o ananke a zeilor, cum o socoteau grecii vechi. Dar o pot săvîrși
cîteodată și oamenii, dacă nu ocolesc pe la cele necuviincioase: mîncare, vin și muiere…” (p.
151) pe când Alexandru este romanticul orbit de pasiunea erotică.
Nicoară nu este un învins dar nici un res emnat, așa cum afirmă Zaharia Sângeorzan,
filosoful care își paralizează sentimentele cu înțelepciunea ideilor este superior primejdiei lor.
Romanul Șoimii surprinde o poveste de dragoste împărțită, între cei doi frați Nicoară,
nemărturisită, nici unul di n cei trei nu a îndrăznit să își mărturisească iubirea, amândoi o trăiau în
ascuns și de asemenea o dragoste neîmplinită, deoarece când se hotărăsc cei doi să poposească pe
la Dăvideni aflară de la Ghiță Botgros că de când au plecat fata căzuse bolnavă la pat ,,Jupânița

57
Ilinca s -a ofilit, s -a tot ofilit , până ce -a căzut bolnavă la pat (…) S -a dus, a rămas albă, limpede la
față, chiar în odaia ceea unde ai zăcut măria ta.” (p. 195)
Femeile în proza sadoveniană impresionează prin priviri focoase și își subjugă bărbații,
autorul a pus ceva diavolesc în patima lor, așa cum obervă criticul Ion Simuț. În Neamul
Șoimăreștilor , Magda, îl privea cu stăruință pe cel care o scăpase din ghearele lupului „Dar fata
deschise deodată ochii și -l privea neclintită. Cân d o văzu apăsă jungherul în teacă și se alătură de
ea să desfacă legătura de la gură. -Ai vrut să te dezleg, domniță, zise el cu supunere. Poruncește
ce să facem și unde să te ducem. ” (p 68 -69)
Personajele de gen masculin capitulează în fața frumuseții feminine „Dulceață a inimii
mele! Grăi el privind -o galeș. Nu te uita așa înspăimântată la mine. Fetele la noi sunt deprinse cu
hrăpirea. Noi asta numai din dragoste o facem și tu ai obraji și ochi frumoși și trup gingaș de
domniță. În toată Ucr aina nu este fată ca tine…” (p 58) ajungând să își riște viața orbiți de iubire.
Cazacul Vasca își pune în pericol viața dar și soarta fraților săi pentru această femeie, fapt care îi
este reproșat de vocea conștiinței prin Colpac „-Vatamane, stăm pe dru muri pentru o muierușcă.
-Dar ce să facem? Și uriașul oftă. Noi din dragoste te -am ales vataman și te urmăm chiar dac -ar
trebui să lăsăm capetele în Moldova. ”
Vorbele uriașului Colpac sunt prevestitoare deoarece pe urmele răpitorului porn iră Tudor
Șoimaru însuși cu oamenii săi la rugămintea boierului Orheianu, tatăl fetei și recuperează fata cu
preț de sânge „(…) vatamanul își simți brațul drept ca rupt din umăr, mâna -i căzu moartă și fata -i
lunecă in brațe.”
Moștenire paternă , fata boierului Stro e Orheianu își urmărea sârguincioasă interesele ne
dăm seama de acest lucru din faptul că după ce i -a salvat Șoimaru viața și chiar mai mult, au trăit
o aventură amoroasă prin codru lăsându -se pradă iubirii, care ardea ca o flacără între ei „Aici e
frumoasă și tainică pădurea de mesteceni (…) Cum stătea alături, deodată oșteanul o cuprinse
scurt cu brațul și ea se abătu la pieptul lui. Sta înlănțuită ca o liană de el și primea cu ochii închiși
sărutările lui pătimașe. ” (p. 93) acea sta se va preface, în fața oamenilor cu vază de la unirea
Elisabetei Moviloaie cu Vladimir Coribut, că nu îl cunoaște pe Tudor când acesta se furișează
printre oaspeți să îi vorbească „Nu -l cunosc… răspunse cu glas dulce și gingaș fata Orheianului.”
(p. 146)
Dragostea este resimțită ca o boală de care greu scapi, întors pe meleagurile copilăriei
după umilința pricinuită de iubita inimii, Tudor se află în casa uncheșului Mihu care bănuiește că

58
feciorul nu se vindecase încă de dragoste „Pentru dra gostele tale. Cine știe! Poate odrasla
Orheianului a fost prea frumoasă, ca s -o poți uita…” (p . 177), onest asemenea unui soldat
vrednic, Șoimaru, recunoaște că nu va mai putea iubi pe niciuna ca pe Magda „ – Asta-i mai
greu, uncheșule… Altă femeie nu -mi va mai fi dragă. ” (p. 178)
Tudor Șoimaru se dovedește a fi om de caracter atunci când soarta iubitei din tinerețe este în
mâinile lui, nu se răzbună pentru umilința pe care i -a pricinuit -o aceasta, ci după ce îndeplinește
o îndatori re strămoșeas că și anume acee a de a -l răpune pe boierul Stro e Orheianu „ Cu brațul
drept ridică fierul, se repezi ca scăpat dintr -un arc și lovi în creștet pe Orheian.” (p 262) , oșteanul
se îndreptă spre curtea boierului de la Murgeni unde se afla Magda cu Ludna și le c ruță viața „ –
Sculați, luați -vă caii și plecați. Vă vor întovărăși oameni de -ai mei până -n târg la Soroca.” (p
264) Totuși autorul sancționează amoralitatea, Magda va fi sortită pribegiei și neliniștii sufletești
până va închide ochii „Domnița Magda și -a purtat lumina ochilor ei prin țări străine și pribeagă a
rămas până la mormânt; ci totuși ceva din visul ei de tinereță a rămas pentru totdeauna în taina
poienii de unde se vedeau satele și apele Orheiului.” (p 266)
Istorisirea se încheie cu tragedia vă duvei lui Irimia, Elisabeta, care va fi batjocorită de
păgâni „(…) sfârșitul văduvei lui Irimia Vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor
Moldovei, căci după un an, în 1617, turcii și tătarii și gloatele pământenilor, pătrunzând pâ nă la
Iași, i -au zdrobit oastea așa de frumos întocmită de ginerii ei, și pe ea au prins -o ș-au rușinat -o
păgânii, cum spune cu durere cronicarul. ” (p 265)
În sc himb, Anița, prin credincioșia ei nestrămutată cucerește inima Șoimarului, se căsătoreș te cu
el și vor trăi alături de uncheșul Mihu și de răzeși „Iar Tudor cu soția lui Anița, și Mihu, și toți
ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s -au ținut cu tărie.”
Romanul Frații Jderi în cele 3 volume surprinde 3 trepte ale erosului: dr agostea juvenilă,
dragost ea conjugală și dragostea de țară, corespun zând celor 3 tipuri de cunoaștere preluate de la
Hegel: cunoașterea empirică, magică și rațională.
Mihail Sadoveanu nu face analiza sentimentului erotic declanșat simplu și continuat
previzibil, surprinde mai mult neșansa în dragoste. Ionuț Jder este reprezentativ pentru această
„neșansă în dragoste ”, după ce îi sunt împărtășite sentimentele de Nasta în pofida sentimentelor
lui Alexănd rel-Vodă pentru fată, aceasta va fi răpită de turci. Tânărul aflat la vârsta inițierii își
pune viața în pericol pă trunzând în sânul haremului pentru ființa iubită, dar șansa desăvârșirii
dragostei plonjase asemeni Nastei în valurile învolburate ale mării .

59
G. Călinescu a definit frumusețea cărții ca apărând „în delicata, magistrala tratare a frigurilor
dragostei tinerești în limbaj arhatizant, stîngaci.”40 După judecata lui Vodă, Ionuț se va retrage în
Nemțu, ducând o viață de schivni c căci domnul „a binevoit să -l uite acolo, până ce s -a cuminți
deplin .” Când Domnul îl chemase pentru slujba domnească, mezinului i se potoliseră nebuniile,
căpătase o altă înțelegere a vieții.
Volumul al doilea – Izvorul Alb – cuprinde povestea d e dragostea dintre Simion Jder și
Mărușca, dragoste întrevăzută de comisoaia Ilisafta, citită de mezinul familiei pe fața lui Simion
și mărturisită în cele din urmă de acesta „Cât au stat jupânesele într -o odaie cu noi, Marușca mi
s-a părut că -i o sfântă m ucenică. Așa -i numele ei; cel mai frumos nume.” (p. 53) Marușca este
răpită la fel ca Nasta, diferența o face atitudinea lui Simion, care spre deosebire de Ionuț așteaptă
îngăduința domnului de a merge pe urmele fetei și reușește să o aducă înapoi.
Romanul Frații Jderi surprinde, pe lângă dragostea mărturisită, tipic sadoveniană ,
dragostea dintre Ilisafta și Manole Păr -Negru, pe care comisoaia nu ezita să îl numească „tiran”,
între cei doi are loc un scandal verbal continuu, care nu se materializea ză și nu ajunge la
violențele care sunt instigate prin vorbe. Este vădit faptul că tânguirile neîntrerupte ale
comisoaiei nu sunt altceva decât manifestările iubirii, luptă pentru căsătorie și veghează cu
mustrări asupra comisului.
Romanul Zodia C ancerului surprinde prin Alecu Ruset ipostaza tânărului îndrăgostit
pentru care iubirea devine o nenorocire din pricina unor dispute dintre părintele său, Antonie –
Vodă Ruset și domnul Moldovei, Duca -Vodă această destăinuire o face tânărul vizitatorului în
jurul vinului mânat de siguranța incapacității afectării situației în vreun fel „Vai de noi! –mai ales
când se întâmplă să ne lovească și altă nefericire, mai cumplită decât toate! (…) –Pentru mine,
domnule și iubite prietine, cea mai crudă este iubirea. ” (p. 54)
Romanul Zodia Cancerului relatează modul în care politica se ridică deasupra dragostei;
prin politica de la Cur tea lui Ducă cei doi tineri, Ru set și Catrina sunt despărțiți. Rânduiala
statornicită se impune tuturor relațiilor, sentimentul es te sacrificat interesului, cel puternic
impune voința sa celui mai slab. În slăbiciunea, de care Alecu nu își amintește să mai fi pătimit
vreodată, feciorul lui Antonie -Vodă este determinat pe lângă dragostea pentru frumoasa Catrina,
de misiunea de a -și răzbuna tatăl, voia să îi facă mișelului Ducă o îndoită pagubă, să îi ia d omnia
și să îi fure și fata, să rămână păgubit cel care îl dăduse pe tatăl său în mâna turcilor „(…) în acest

40 Apud. Zahari a Sângeorzan, op. cit., p. 188

60
început de legătură urmărea ceva tulbure în care se amestecau porniri împotriva bătrânului
Georgie Duca – totuși în adâncimea fiin ți lui, ca -ntr-o prăpastie de zări cu nouri, părea că clipește
o stea. ” (p. 121) Trăsătură comună feciorilor romanelor sadoveniene, Alecu, bolnav de dragoste
pentru fată, nu poate uita cea dintâi privire a ei – menită să declanșeze pasiunea – asemenea acelor
ochi ai Magdei , pe care greu îi uită și Tudor Șoimaru ; în încercarea de a creiona portretul ființei
iubite, lui Alecu îi fuseseră îndeajuns ochii acesteia, pe care îi contemplă și nu -și îngăduie
saturare „Nu i se vădea, din înfățișarea ei de umbră, decît ochii negri și tari sub sprâncenele jos
arcuite asupra lor. Într -adevăr, ochii aceia îl izbiseră întâia oară când o văzuse. ” (p. 121)
Catrina, spre deosebire de Magda Orheianului, răspunde dragostei lui Ruset, își pune
viața în pericol întocmind cu Măgdălina , dădaca ei, un plan prin care să se întâlnească, fapt care
îl uimește pe fecior crezând că este o capcană din partea lui Vodă; aflat în odaie alături de fată
este copleșit de dragoste și îi pare suficient doar să o privească „În umbra odăiții, domnița
Catrina sta pe p atul din fund. Ferit puțin mai la o parte, în picioare, cătră sobă, beizade Alecu o
privea încă uimit, neîndrăznind a crede că i -a sosit deodată, ca prin farmec, acel dar râvnit.” (p.
151)
Romanul surprinde iubirea tragică, care este obligată să se prefacă pentru a nu fi
suprimată, iubirea clandestină, pândită la tot pasul de pericole, care va trebui să se resemneze în
fața terorii și a morții.
Nunta domniței Ruxanda surprinde triungh iul conjugal Bogdănuț – Ruxanda –
Bogdanovici . Bogdănuț, încadrat în tiparul feciorilor sadovenieni, nu poate uita „ochii căprii” ai
fetei, pericol pentru care îl dojenește uncheșul Soroceanu destăinuindu -i-se, însă, că greu i -a fost
și lui în tinerețe să ui te ochii mămucăi fetei. Eroul r omanului, afla t la prima dragoste, concepe
orice faptă și vorbă din partea Ruxandei drept un izvor al nădejdii, cu care se culcă și se trezește
în fiecare dimineață. Cu ocazia năvălirii tătarilor asupra țării Moldovei, obrazul pârcălabului de
la Soroca pălea de otravă, pe când, așa cum bănuiește bătrânul, tânărului îndrăgostit nu -i pare
atât de rău fiindcă prin astfel de ocazie, femeile de la curte fug în bejenie și mai poate vedea
odată ochii Ruxandei. Atitudine amendată de înțeleptul Ștefan care îi dă de veste că Hmil –
Hatman vine după fată să facă nuntă „ –Dar prostia tinereții e o boală care trece, ca și vărsatul de
vânt…suspina pârcălabul.” (p. 47) Nici în ceea ce o privește pe domnița Ruxanda lucrurile nu par
schimbate, în timp ce mama ei „plângea de jalea țării și a norodului” (p. 49 ) domnița îl căuta cu
privirea mânioasă pe Bogdănuț „Vină cu mine, Sorocene, vreau să mă sui și eu în turnul

61
plăieșului celui bătrân, să mă uit și s -adulmec cum face el.” (p. 49)
Titlul capitolului X „Despre durerile de dragoste, care au fost și vor fi în toate veacurile aceleași”
este sugestiv pentru durerea care clocotea în ființa lui Bogdănuț când vedea dușmanul înaintând
în țară și râvna aceluia pentru fata lui Vodă. Superioritatea fetei în relația cu nepotul lui
Soroceanu este vădită, deși diferența de vârstă era doar de trei ani, fata era învățată și șireată , așa
cum îl prevenea pârcălabul pe tânăr. Replica bătrânului „Eu nădăjduiam să -ți văd suferința
scăzând, tu nădăjduiai să -ți vezi dragostele izbândind: amândoi ne înșelăm.” (p. 70) va urmări
destinul tânărului până la final.
Nunta domniței Ruxanda surprinde iubirea tragică dintre Bogdănuț și domnița Ruxanda,
însă în antiteză este prezentat triumful dragostei de neam al Soroceanului, care du pă ce parcurge
un drum anevoios își duce la îndeplinire menirea de a ridica numele neamului său peste trecerea
vremurilor.

3.3. Familia

Titlul romanului în trei volume, Frații Jderi , indică acea pluralitate familială proprie
epopeii începuturilor, numărul de cinci frați trimite la frații Pandava din Mahabharata indiană.
Legătura care se formează între ei rămâne în picioare chiar în fața slăbiciunii dragostei, Simion și
Nicoară poartă în inimă dragostea pentru aceeași femeie, dar nu se lasă prinși în capcană,
rădăcinile subpământene stăteau din veacuri în neamul lor și nu puteau fi despărțite.
Romanul familiei moldovene este conturat de comisoaia Ilisafta, înzestrată cu un debit
verbal înspăimântător, femeia era stabilită la Timiș împreună cu soțul ei Manole, fire tăcută, care
observă această vocație a mamei Jderilor și nu uită să o consemneze „Ați stat, ș -ați vorbit, ș -ați
vorbit și iar ați vorbit, de la prânz până la asfințitul soar elui. M-am dus peste Moldova ca să văd
cositorii; m -am întors ș -am umblat după alte treburi; iar m -am dus și m -am întors, și
dumneavoastră tot n -ați fost isprăvit cele ce aveți a vă spune. ” (p. 63)
Familia Jder este sub autoritatea paternă dar este dirijată și de Ilisafta care știe de toate,
este fără cusur în treburile gospodărești, dar nu se dă înapoi nici din a face politică, conștientă de
talentul ei orator afirmă cu convingere „La Domn trebuie vorbă înflorită , fără de care nu faci
nimica. ” (p. 1 69) Este conservatoare, nu o încântă moda cea nouă și nu vrea cu niciun preț c a
aceasta să preia frâul în casa ei, are grijă s ă dojenescă purtarea lui Cristea , care trăiește în belșug

62
și a Candachiei, care nu se mai arată gospodină.
Casa familiei J der devine un han al poveștilor într -o lume atât de preocupată de
evenimentele exterioare – invazii, războaie – atmosfera este întreținută de atotștiitoarea comisoaie,
Manole intervine, aduce noi precizări, o combate pe Ilisafta menține curiozitatea pentru a ventură.
Povestirile, vorbirea aforistică presărată cu înțelepciune pop ulară este un atu al Ilisaftei , așa cum
remarcă Zaharia Sângeorzan, autorul oferă personajelor nemurirea prin creație, comisoaia își
depășește condiția de femeie devenind creator prin faptul că Povestitorul îi înmânează sarcina de
a descrie lumea, dând astfel impresia că personajele sunt vii, p rin detașarea autorului și
oportunitatea personajelor de a se raporta unul la celălalt și existența acestora prin însăși creația
lor.
Tema familiei , la Sadoveanu, are o largă perspectivă și se referă și la marea comunitate a
Moldovei care este închipuită ca o familie numeroasă. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare este
cel mai bine ilustrat acest principiu sadovenian, Moldova era în tr-o perioadă de prosperitate și
înflorire, funcționa ca o familie, legătura dintre domn și familia Jderilor nu poate fi confundată
cu legătura stăpân -supuși, ci mai degrabă izvorăște dintr -o credință netăgăduită de slujire a țării
atât din partea domnului cât și a slujitorilor „S-a făcut lumină și dreptate în Țara Moldovei și
boierii cei făloși și pîntecoși și-au plecat grumazul și s -au supus. ” (p. 34) Solii venețieni care
vizitau țara observau și comentau relațiile social -politice din această parte a lumi i rămănând
uimiți de relația domnului cu supușii săi.
În Zodia Cancerului este prezentată viața familiei lui Duca -Vodă, supremația tatălui este
vădită, acesta fiind domnul Moldovei, prin însuși acest statut se impunea în fața societății dar și a
soției și a Catrinei, a căror drept uri erau îngrădite de mentalitatea vremii. Presupusa creștere în
dragoste și supunere se dovedește a fi doar o mușamalizare a deprinderilor viclene ale Catrinei,
călăuzită de lumina dragostei. Fire puternică, spre deosebire de mama ei, Catrina are puterea să îl
înfrunte pe Duca, care a hărăzit din copilăria fetei ca aceasta să fie soția lui Ștefan beizade.
Conveniți că nu vor accepta unirea celor doi, aflați la Țarigrad Duca nu are suficientă
tărie de caracter să se opună acestei „vânzări” a fetei, însă Catrina îl umilește în fața tuturor
respingând această unire, fapt ce atrage pedeapsa fetei la singurătate în mănăstire, lașitatea tatălui
merge până acolo că prefera să își piardă copila decât să piardă scaunul Moldovei.
Relația dintre abatele Paul de Marenne și Alecu Ruset răzbește de -a lungul romanului
fiindcă este autentică, este bazată pe încredere asemeni relației Catrinei cu dădaca Măgdălina,

63
atât francezul cât și țiganca duc mai departe menirea părintească, în primul caz datorită tatălui
care fusese domn mazilit, sfetnicul tânărului caută protecție pentru acesta la Sultan, îl dojenește
părintește să nu își piardă cumpătul îmbătat de dragoste „Între ceasurile de febră să lași însă și
judecății loc. Situația pe ca re ți-au creat -o dușmanii Domniei Tale e destul de grea. Am izbutit,
după cât știi, să îndepărtez sabia, care, în această țară, își face slujba foarte cu ușurință.” (p. 284),
iar în cazul Catrinei datorită faptului că inima tatălui era robită de avere, est e vădită apropierea
fetei de dădacă „Știi că pentru odorul meu pe care l -am crescut, hrănindu -l cu laptele meu îmi
dau și sufletul.” (p. 206) și distanțarea față de părinți „O așteptă să intre la părinții ei, sub
sprâncenele pururi posomorâte de câtăva vre me ale lui Vodă și sub ochii reci ai Doamnei
Nastasia.” (p. 207)
Din actul final, în care Vodă îl ucide pe Alecu, putem desprinde ideea că mândria
acestuia se ridică și va dăinui ca un zid întărit între el și familie, neînduplecat de suferințele fetei
nu a îngăduit libertatea acesteia ci a ales o să păstreze o relație cu străinii în detrimentul relațiilor
familiale.
Nunta domniței Ruxanda are în prim plan familia lui Ștefan Soroceanu, relația dintre trei
generații, bătrânul Soroceanu, fiul său și nepotul Bogdănuț, pe care îl găsește vrednic , Ștefan, să
ducă mai departe numele neamului lor și îl inițiază în toate, îl pune în legătură cu părintele
Filaret, de care era legat sufletește tot neamul. Odată cu plecarea din ținutul Romanului, u ncheșul
preia rolul de tată pentru Bogdănuț, îl sfătuiește într -ale dragostei și îi urnește pașii pe calea cea
bună „ –Știu, a urmat uncheșul meu Ștefan, că ceea ce ai tu în tine nu se poate scoate cu cleștele
și că-i o ticăloasă boală; însă dacă ai fi un bărbat și n -ai fi ce ești, ai ajunge să înveți că dragostele
sunt bune numai cî nd îs împărtășite.” (p.17) Când vine momentul să îl inițieze în lupta pentru
țară în contextul năvălirii cazacilor și a tătarilor în frunte cu Hmil -Hatman, care vine să ia fata lui
Vodă de soție, nu îl dă la o parte pe băiat, cere straie de luptă pentru el și îl sfătuiește părintește,
conștient fiind de naivitatea tinereții „ –Fii cuminte, nu bea vin, nu răcni și nu trage sabia fără
folos. Îți dau asemenea sfat deoarece știu că n -ai să-l urmezi.” (p. 48)
Romanul Nunta domniței Ruxanda poate fi citit ca un bildungsroman, care urmărește
evoluția lui Bogdănuț Soroceanu de la feciorul îndrăgostit de domniță la tânărul care înțelege că
datoria față de neam și țară se ridic ă deasupra propriilor dorințe. Călăuzit de o datorie familială
va lupta împotriva celui care îl ucide pe uncheșul Soroceanu și va ridica astfel numele neamului
în decurgerea vremurilor.

64
În romanele istorice se regăsește adesea dorința de răzbunare a unui membru al familiei
restrânse sau al familiei mari a Moldovei. În Șoimii era de datoria lui Nicoară Potcoavă să își
răzbune fratele, Ion -Vodă cel Cumplit și o va face pentru a ridica numele neamului său. Petrea
Gînj urmărește îndeaproape comportament ul fiilor lui, însă alege să rămână în anonimat, Nicoară
și Alexandru nu știau că el este tatăl lor, totuși era omul cel mai aproape de inima lui Nicoară. Va
părăsi această lume după ce va înfăptui prin brațul său dreptatea răzbunându -și fiul trădat de
Irimia Golia. Într -un moment de nebunie izvorâta din dragostea pentru fata lui Irimia, Alexandru
își ucide tatăl, astfel după dreptatea făcută răposatului Ion Vodă se pare că nedreptatea nu este
stârpită din familia lor ci parcă se adâncește.
Țara Mol dovei este închipuită după modelul de organizare al unei familii, capul familiei
este domnitorul sau boierul, iar între membrii acesteia se stabilesc relații de colaborare, în
Nicoară Potcoavă , bătrânul Dăvideanu este ca un tată pentru răzeși, relația de s ânge este
substituită de relațiile econimice și sociale, așa cum observă Nicolae Manolescu, munca și averea
sunt împărțite la comun în această comunitate de tip familial.

3.4. Biserica

Biserica a avut un rol important de -a lungul istoriei în ceea ce privește cârmuirea țării,
sunt suprinse în romanele sadoveniene relațiile domnitorilor cu reprezentații bisericii, acestea
fiind de două feluri; adevărate relații de colaborare și ajutor reci proc, regăsite în romanele vârstei
de aur și relații plastice, în care fețele bisericești joacă un rol pe scenă, se mărginesc la tăcere
lăsând hotărârile în voia domnitorului, în romanele decăderii.
Relația lui Ștefan cel Mare cu biserica se conturează pe tot parcursul domniei sale; în
pofida etichetei care poartă amprenta concepției politice proprii, a cronicarului Grigore Ureche,
domnitorul moldovean „degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat” avea o credință strașnică în
Dumnezeu, poruncea postul și rugăciun ea în popor pentru a căpăta îndurare din cer în toate
necazurile. Este cunoscut însă și faptul că nu se dădea la o parte când era să ordone executarea
multor boieri sau prizonieri de război.
Romanul Viața lui Ștefan cel Mare ilustrează cu precă dere această legătură dintre domnie
și biserică. În contextul năvălirii oastei lui Sultan -Mahomet în Moldova Ștefan poruncește
rugăciuni în toate bisericile și mănăstirile din țară și zile de post negru pentru toți bărbații care

65
purtau arme. Ca întotdeauna, Ștefan primea ajutor de la Dumnezeu, în vara anului 76 ’ atmosfera
dogorâtoare de iulie, seceta , veneau ca o ciumă împotriva sultanului întru eliberarea țării care era
slăbită și pustiită. În luptă oștenii erau în permanență la răscrucea dintre viață și mo arte, măria sa
amintește de credinciosul Mihail care a zâmbit către el și după o cl ipă n -a mai fost asemenea
unei flori de pe câmp; ține slujbă prea sfințitul vlădică de Roman deasupra osemintelor celor care
au pierit în lupt ă, iar Vodă stătea îngenu ncheat în semn de recunoștință.
În toate aceste vremuri Ștefan nu contenește în construirea sfintelor lăcașuri, chiar dacă era
conștient că necunoscând numărul anilor, bunul Dumnezeu va binevoi și va lăsa întemeierea
locașului urmașului său.
Din cuvintele lui Ștefan către părintele dominican Geronimo della Rovere se desprinde
morala personajelor, o învățătură care reiese din condițiile politice și sociale ale unui popor
neînvins în credințele sale „ –Unii îmi sunt dragi; alții nu. Dacă i -aș judeca după felul cum poartă
și mînuiesc sabia, s -ar cuveni să -mi placă toți; dar eu îi judec după lipsa de statornicie, după
dușmănia cu care privesc pe străini, după trufia lor, după dorința necurmată de a trage de limbă
pe oaspeți, ca să afle toate cîte sunt pe pământ.” (p. 138)
Romanul Frații Jderi surprinde relația domnului Moldovei cu biserica, încă de la
instaurarea domniei lui Ștefan anunțată de cl opotele bisericești acesta era întâmpinat la intrarea
în cetate de sobor și de di aconi cu sfânta Evanghelie în mână, semn că domnitorul reprezenta o
apriție aproape supranaturală „Atunci soborul ieși pe poarta cetățuii, având pe prea sfințitul
vlădică Iosif în frunte, în odăjdii. (…) Al treilea diacon purta sfânta Evanghelie legată în argint,
umbînd înaintea vlădicăi . Cei de pe ziduri și din turn cunoscură, în acea depărtare, numai calul
alb al măriei sale și numai fulgerarea gugiumanului său împodobit cu pietre de olmaz. ” (p. 13)
Este surprins astfel un ritual tradițional prin motivul central al hr amului, unde își dădeau oamenii
întâlnire, discut au despre domnie și domnitor; Sadoveanu analizează psihologia mulțimii care
întâmpina pe Ștefan cel Mare, domn întreținut de legende, portretizat pe urmă sumar de autor,
permițând caracterizarea lui boierilor , străinilor aflați în călătorie prin țară pentru această
multiplicare a punctelor de vedere care va genera desăvârșirea portretului moral și intelectual al
domnitorului.
Din discursul lui Vodă de domn al Moldovei reiese întâietatea pe care aces ta o dădea lui
Dumnezeu, motiv pentru care este considerat de mulțime un trimis al divinității, iar legea care
ieșea de la domn era respectată întocmai, totul se învârte în jurul domnului și a credincioșiei

66
supușilor lui care venea ca o Renaștere a Moldove i pentru că asigura securitatea pe toate
planurile „ –Noroadelor și creștinilor, zise iarăși stăpînitorul, înălțând din nou până lângă tâmpla
sa dreaptă straja cu rubine a spatei; cunoașteți semnul Domniei mele carele se arată pentru legea
lui Hristos Dumn ezeu și pentru rînduiala acestui pămînt al Domniei mele. Poftesc tuturor bine și
bielșug; să știe și cei de jos că județul nostru nu se va clăti niciodinioară din cumpăna dreaptă
poruncită nouă de Cel care stă deasupra vieții și a morții. ” (p. 18)
Ritua lul de alegere al ostașilor pentru slujba domnească este încredințat arhimandritului
Amfilohie, duhovnicul domnului Moldovei; datorită destrăbălării boierilor în perioada în care nu
au avut stăpân, căci feciorii și nepoții lui Alexandru -Vodă Bătrânul erau prigoniți prin țară, inima
lui Ștefan cel M are era plină de amărăciune căci nu știa pe cine să aducă în slujbă „Măria sa
însuși a mărturisit în fața lui Dumnezeu și cu jurământ această înfricoșată taină a domniei sale;
căci măria sa are pecete pe brațul său drept și legământ sfânt; dar boierii se do vedesc tot așa de
ușuraticii ca și mișeii.” (p. 70) Misiunea arhimandritului era să îi pândească pe cei puțini și buni,
astfel alesese Ștefan pe coconii comisului Manole Păr -Negru.
Credința în Dumnezeu îl determină pe Ștefan ca indiferent de locul în care se află să se
închine, în pribegia lor prin pădure duhovnicul domnului găsi un loc curat lângă un izvor și ținu
slujba de seară, măria sa ascultând îngenuncheat în fața sfintelor icoane și doar după aceea își
continuară drumul și îngrijiră de cele păm ântești după acel timp binecuvântat pentru suflet vor
căuta loc de odihnă și vor griji de foc după rânduiala oamenilor din pădure.
Un reprezentant de seamă al bisericii era arhimandritul Amfilohie Șendrea în contextul
luptei de la Vaslui, relatată în f ilele volumului al treilea – Oamenii Măriei Sale – ca întotdeauna
Ștefan -Vodă se bazează pe ajutorul din partea lui Dumnezeu în lupte; așadar cere părintelui să
vestească zi de post și rugăciune în țară așteptând îndurarea Domnului întru victorie asupra
dușm anului care înainta nemilos în țară. Însuși faptul că omul cel mai aproape de domnitor,
sfetnicul acestuia , era arhimandrit denotă faptul că Ștefan dorea să păstreze această legătură cu
cerul, al cărui reprezentant pe pământ este preotul.
În romanul Frații Jderi , de asemenea, este rezervat monahului Nicodim un rol important
acela de a consemna evenimentele în ceaslovul de la mănăstirea Neamț u. Călugărul este
comentatorul fidel al epocii conferind literaturii autoritatea de document. Atrage ate nția asupra
dublei sale perspective de a se raporta la evenimente, retras la o mănăstire după o dramă
sentimentală întru regăsirea de sine nu va da înapoi când i se solicită ajutorul și va trebui să

67
intevină în luptă pentru țară. Călugărul Nicodim oferă o panoramă a societății din vremea lui,
luând pulsul relațiilor diplomatice, relatând întâmplările de la curte, eternizând astfel o durată a
istoriei naționale. Ceaslovul de la Neamț u, prin care se reculegea, își găsea liniștea Nicodim , era
o carte de cult ș i în același timp o cronică în care erau notate cu sârguință evenimentele social –
politice ale epocii. Încheierea epopeii sadoveniene îi revine de asemenea monahului Nicodim ,
care reprezenta vocea colectivității și despre care se știa că nu pierde din veder e niciun
evenimen t important din viața Moldovei.
La curtea lui Ștefan cel Mare momentele cruciale ale vieții primesc o importanță
deosebită – naștere, nuntă, înmormâ ntare – se țin după obicei , prin nunta lui Ștefan cel Mare cu
Maria de Mangop, autorul surprinde tradițiile și obiceiurile de la curte, salvând de la anonimat
aceste ritualuri străvechi ale românilor. Nunta nu reprezintă doar o taină ci și o nouă relație
diplomatică, este prezentat protocolul de întâmpinare a domniței, personajele de vin eroii de
poveste, petrecerea de la Curte este privită prin ochii critici ai povestitorului cu scopul de a
caracteriza personajele, de a face cunoștință cu lumea Moldovei.
Relația dintre domn și biserică exista și în vremea lui Duca -Vodă, divanul domnesc de
judecată îl avea în frunte pe Înalt Preasfinția Sa mitropolitul , ca simbol al divinității, al dreptății.
Însă scopul acestui divan era pervertit, toți îi dădeau întâietate lui Vo dă în judecată, interogarea o
făcea mitropolitul, ca să îndeplineasc ă acea formalitate, când trebuia luată o hotărâre era lăsată ,
în fap t, tot pe seama domnului încuviințându -se dinainte cu acel verdict „Fiind către Măria Sa
vinovați aceștia, eu socotesc boieri dumneavoastră. Să -i dăm în mâ na Măriei Sale. (…) Boierii
încuviințară cu mare grabă propunerea, descărcându -se astfel de -o răspundere. Miron, de
altminteri, și Preasfințitul Dosoftei arătară în cuvinte meșteșugite că așteptau mult de la îndurarea
domnească și se alăturară și ei păre rii.” (p. 165) Chiar mai mult, când merge să asculte sfintele
rugăciuni de la mănăstirea Goliei, primește dezlegare să facă d upă plac celor care i -au greșit,
asigurat fiind de îngăduința divină „Curând bătrânul are să -și încline barba și are să deie
dezleg are: să fie după dorința robului nostru Georgie și să nu i se scrie păcat în catastifele
noastre.” (p. 169), în pofida faptului că răfuielile oamenilor era u justificate.
Prin Zodia -Cancerului avem panorama unor osândiți la moarte cărora înainte să li s e taie
firul vieții preotul le dăde a să sărute crucea „ Atunci ieșiseră din curte pe sub bolta turnului a lți
slujitori, ducâ nd între săbii pe cei trei osîndiți. Înaintea lor umbla părin tele Petre, duhovnicul cel
bătrâ n de la biserica Dancului în odăjdii. În urmă, cu paloșul la umăr, Buga Sâ rbul, în strai roș.

68
Cum ajunseră la cișmea, părintele Petrea dădu osândiților crucea s -o sărute. ” (p. 171 ) Prin acest
obicei, domnitorul își adormea conștiința atunci când ordona decapitarea lui Bogdan jitnicerul,
Gîdea și lui Gheuca prin mâna lui Buga – „meșter cunoscut la Țarigrad.”
Scena în care oamenii așteptau slujba de vecernie la mănăstirea Trisfetite lor ne introduce
într-o lume pervertită, viclenia fiind la loc de cinste atât în ceea ce privește prostimea cât și în
rândul fețelor bisericești , nesăbuința cu care se deprindeau oamenii dezvăluia adevăratul lor
caracter „Se dovedise în alte dă ți că, dând sărutare Preacuvioasei, unele babe vrăjitoare ori
descântătoare aveau blăstămat obicei să rupă cu colții lor negri și s -ascundă între buze așchii din
sfintele -i ciolane; așa că straja mohanicească trebuia să aibă priveghere neînduplecată întru
această priv ință.” (p. 202) Șiretenia care se a scundea în spatele osemintelor C uvioasei
Paraschiva era dovada avariției călugărești, bucuria Cuvioasei fiind din sfera teatrului absurdului.
„Bine primiți cu zâmbet și închinăciuni erau cinstiții boiarini și jupânese cu coconii și duducile
lor, căci arătau fețe frumoase și straie scumpe și aduceau nu numai făclie aprinsă, ci și bun dar,
pe care cuvioșii călugări știau să -l prețuiască, iar mai a les îl prețuia sfânta, bucurându -se în racla
sa.” (p. 203)
Se găsesc mai rar, însă, oameni sfinți ca bătrânul Guido Celești, între el și abate se leagă o
prietenie autentică, acesta fiind o nouă voce gata să trâmbițeze nenorocirea abătută peste țară „ În
anii din urmă am avut invazii și molime și oamenii săraci s -au risipit cu spaimă. (.. .) Folosul țării
e cel din urmă lucru la care se gândesc; li -i frică de virtutea domnului lor nădăjduind ocrotire de
la slăbiciunile lui. ” (p. 98) Profunzimea cuvintelor acestuia ilustrează frământările de conștiință
ale moldovenilor împovărați de nedreapt a judecată a divanului domnesc – cea din urmă speranță a
implicării bisericii în cârmuirea țării.
În ceea ce privește biserica în Nunta domniței Ruxanda aceasta este neglijată în vremuri
bune , domnul țării, Vasilie -Vodă avea deprinderi laice, astfe l întreaga țară o ținea într -o
destrăbălare continuă în care Preasfințiile nu vedeau nimic bun „Adevărat – se mai adăogea șoptit
– că pildă de asemenea desfătări trupești, uitând cu totul de Dumnezeu, dăde întăi și întăi Măria
sa Vasilie -Vodă, sau mai pe s curt Alvanitul, cum îl porecleau boierii de țară.” (p. 19) Însă în
vremuri de răscruce, biserica rămâne un sprijin de nădejde. Legătura dintre domnie și biserică
este prilejuită de convocarea divanului domnesc de judecată , dat fiind pericolul exterior care
venea de la turci, leși și chiar din Țara Românească , Înalt Preasfinția sa părintele Mitropolit vine
cu un sfat pe care Vodă îl găsește bun „Să se facă rugăciuni în toate bisericile și să se tragă

69
clopotele. Iar soborurile mănăstirilor să facă vecernii, î n șapte sâmbete una după alta.” (p. 27) La
vremea năvălirii turcești și leșești peste țara Moldovei, stăteau sub protecția divină lăcașurile
sfinte și cum umbla vorba în popor, cei care pustiau totul în calea lor și -au pus în gând să nu
prăpădească locuril e sfințite, unde stă semnul crucii „Cu calul cine a îndrăzni să intre în sfînt
lăcaș, să fie legat de cal și spânzurat de gît, cu calul atîrnînd subt el de policandrul cel mare din
boltă, unde -i zugrăvit Domnul Dumnezeu binecuvîntînd noroadele.” (p. 51) Însă nestatornicia
domnului Moldovei, care se crede singur înțelept îi cârmuiește pașii spre sfârșitul domniei sale,
căci zadarnic își dăduse fata cazacilor, căci nu ascultase sfaturile bătrânilor și vorbele uncheșului
Soroceanu, căci nunta va ține ani se vo r îndeplini.
Relația biserică -domnie nu doar că era privită ca o binecuvântare peste țară, de către
oamenii Moldovei, aducea beneficii resimțite în vreme de război, epoca glorioasă a lui Ștefan cel
Mare se clădea pe această credință moștenită de la strămoși.

3.5. Natura

Natura la Sadoveanu este străbătută de sentimentul melancoliei, mai târziu însă, se va zări
o umbră de lumină asupra peisajului, care va schimba atmosfera, aceasta fiind în strânsă legătu ră
cu viața interioară a omului „Spațiul povestiri lor sale, natura infinitivă este vidă de lucruri și
totuși, spre deosebire de vechii povestitori, plină de o prezență misterioasă, aceea a sufletului
omenesc vibrînd în ea ca vuietul mării în scoică. ”41
Mihail Sadoveanu elaborează teoria conform căreia omul arhaic trăia în comuniune cu
natura, astfel întipărește personajului său ideea naturii ocrotitoare, refugiu ființei naționale și
libertății umane. Sadoveanu creează panorama spațiului românesc asemenea unui spațiu inițiatic,
ceea ce pentru dușmani devine un labirint pentru autohtoni este pavăză în calea invaziilor, așa
cum se remarcă în Frații Jderi „Localnicii se pot trage la codru cu repeziciune și ușurință, iar
oamenii pustii n -au cînd să scotocească în asemenea tainiță și nici n -au priceperea lucrului. ” (p.
147)
Codrii în care străinii se rătăcesc, ceața , care oprește înaintarea dușmanilor, mlaștinile,
care înghit pe cel care se ridică împotriva țării, toate acestea stau ca adevărate fo rtărețe împotriva
inamicului. Prin Lăzărel Griga din Zodia Cancerului se continuă ideea de natură izbăvitoare,

41 Tudor Vianu, Scriitori români , Volumul III, Editura Minerva, București, 1971, p. 214

70
nealterată de civilizație „Aici la noi, Domnul Dumnezeu ne -a poruncit să n -avem căi statornice,
ca să nu ne găsească dușmanii. Dacă n -avem oștile crailor ne împresurăm de pustie. ” (p. 44)
Romanul Nicoară Potcoavă surprinde scena în care eroului principal natura îi prilejuiește
înfăptuirea judecății asupra trădătorilor lui Ion -Vodă „Și asta -i o minune a vremii de -acuma,
gîndea în sine călărețul, ca și minunea stelei ce a ieșit în cer; nu vrea să se -ntoarcă di n criv ăț
vîntul cu nici un chip. Se vede că întăi trebuie să isprăvim lucrarea ce avem noi aici, la Iași, și
după aceea – vină, iarnă, nici nu -mi pasă! ” (p. 229 ) Ajutor din partea naturii îi vine și lui Ștefan
cel Mare întru izbânda de la Vaslui, doar că acest aj utor este premeditat de solidaritatea de care
vorbește autorul prin relația omului pă mântului cu mediul înconjurător. Fără ajutor și înțelegere
din partea asupritorilor sau fără speranța rezolvării veșnicei probleme agrare, personajele lui
Sadoveanu își di rijează aspirațiile asupra universului, așteptând dreptatea supremă, în Nicoară
Potcoavă „Acuma -i vremea cînd se apropie răscumpărarea, cînd neamurile robite s -ar putea
scula înlăturînd de la Bizanț spurcăciunea. Dar neamurile sînt bolnave de nedreptatea și sila
domnilor.” (p. 143)
Imaginea codrului și a muntelui străbate întreaga operă sadoveniană și reprezintă o cetate
apărătoare a frumuseții și libertății umane, fără acest ajutor , din partea naturii, țara Moldovei era
demult supusă sultanului, care venea cu oaste numeroasă, această datină este împărtășită cu
străinul care v izitea ză țara, Paul de Marenne „Măria -ta, zise glasul lui Griga, asta -i drum tainic al
nostru. Cine nu -l cunoaște se duce în prăpăstii; și pe cine nu ni -i prietin îl putem vâna ca pe lup.
Fără decît noi, nimeni nu îndrăznește să intre aici.” (p. 44)
Spațiul codrului capătă o dimensiune nouă prin Oamenii măriei sale și anume
interpretarea spațiului magic „acești oameni nu sînt departe de noi, dar stau foarte departe de
dușmani, căci drumurile cotite și tainițele codrilor numai lor și nouă ne sînt cunoscute.” (p. 37) și
de asemenea, având o valoare emblematică în operele sadoveniene, din vorbele străinului signor
Guido desprindem un spațiu mitic „ (…) acești răzăși sînt dintr -o rasă anumită de oameni, ori s -au
desprins din pruncie a umbla noaptea fără făclii și fînare; căci se mișcă fără greș prin locuri grele,
ocolesc gropi și mlaștine, urcă în colnice și coboară în văi fără a se îmbulzi și fără a vorbi. (…)
Oricum, își făcu închipuirea venețianul, sufletele morților trăiesc în cei vii și -i călăuzesc în
locuri unde s -au mai dat multe bătălii crîncene. ” (p. 42)
Dragostea față de codru a autohtonilor este strâns legată de siguranța existențială pe care
acesta o conferă , viața omului este împletită cu viața codrului în sens direct, ne putem da seama

71
de acest lucru din mărturisirea făcută de Alecu Ru set abatelui Paul de Marenne „(…) tătarilor le
plac orizonturi deschise. Pământenilor, dimpotrivă, le plac pădurile, deoarece își pot adăposti în
ele avutul și viața. Tătarii arzîndu -le, ca să deschidă zarea, oamenii s -au retras, căutîndu -le mai
înlăuntru.” (p. 188)
Autorul transmite personajelor sale această dragoste de țară dar îi avertizează cu privire la
„tocmeala” rea- cu referire la mișelia boierilor sau necumpătarea domnil or, care este prezentată
în antiteză cu frumusețea țării atât în Nicoară Potcoavă „În țara asta unde curge miere și lapte,
după slova scripturii, sărmanii n -au rînd la ospăț.” (p. 85) cât și în Zodia Cancerului „Trăim aici
într-o țară pe care Dumnezeu a alcătuit -o îmbielșugată, dar oamenii se silesc s -o strice.” (p. 97)
În opera sa , așa cum observă I. Oprișan, Mihail Sadoveanu era î nsetat după un sprijin,
care să dăinuie scurgerii ireversibile a timpului, care să nu fie supus vremelniciei , după o căutar e
îndelungată, își oprește privirile asupra naturii și funcției ei de simbol al eternității de aici se
desprinde atitudinea de repulsie față de civilizație modernă, care rupe legătura cu natura.
Semnificația profundă a naturii în opera sadoveniană este int uită de Vladimir Streinu într -un
articol, de unde se desprinde „clasicismul latent” al scriitorului „Pustietatea muntoasă, codrul
apărat de propriile -i sălbăticiuni, rîul și lacurile geologice sînt metaforele eternității pe care le
caută și le măsoară meta forele vremelniciei, adică toate vorbesc sufletului nostru de o mare
fabulă a eternității pe care o povestesc și o susțin personaje fantastice: Pământul, Codrul, Apa și
Văzduhul ca într -o Kalevale autohtonă ”42.
Opera sadoveniană surprinde aceste simboluri ale eternității și le pune față în față cu
fragilitatea umană prin imaginea codrului , a muntelui și a cerului înstelat. Muntele, simbol al
eternității, al veșniciei statornice, este sacralizat gestul de îngenuch ere în fața măriei sale este
surprins cu preponderență în Creanga de aur . Evocarea muntelui Ceahlăului și adresarea directă
a oamenilor Moldovei, spre iertare, trimite la ideea divinității „Iartă -i pe cei care nu guvernează
bine, căci și ei vor trece. Iart ă-i pe toți, uită toate; adă -ți aminte numai de acea clipă cînd,
umblînd pe drumurile munților Moldovei, ne -am oprit în preajma Ceahlăului, și cînd, cunoscînd
în sfîrșit ceea ce este inefabil și fără scădere în viață și -n moarte, ai îngenuncheat cu ochii î n
lacrimi și ai îmbrățișat pămîntul. Cu această imagine în ochiul înghețat poți trece dincolo, ca să -ți
rămîie argument și apărare.” (p. 86)

42 Vladimir Streinu Apud. Oprișan, I. Opera lui Mihail Sadoveanu, Natură – om- civilizație în
opera lui M. Sadoveanu , Editura Minerva, Buc urești, 1986

72
Sentimentul de măreție, covârșire a elementelor naturii oferă omului arhaic o atitudine de
reverență s imțindu -se copleșit în totalitate.
Edgar Papu merge mai departe și vorbește despre o asimilare a omului de către natură, cu
referire la Frații Jderi acesta menționa în ceea ce privește portretele fizice că „sînt captate de o
optică deprins ă să vadă totul drept natură”43 bazat pe descrierea făcută Ilisaftei despre care se știa
că avea „un glas îmbielșugat”, caracteristică atribuită recoltelor câmpului în mod obișnuit. În
ceea ce o privește pe Magda Orheianului, din Neamul Șoimăreștilor sunt trădat e din nou aceste
similitudini ale omului cu natura, aceasta are „înmlădieri de ramură” și „stă înlănțuită ca o lia nă”
de Tudor Șoimaru.
Este cunoscută la Sadoveanu modalitatea de receptare a naturii prin prisma umanului și înfățișare
a umanului prin prisma naturii, aceasta conferă autenticitate scrisului său.
În ceea ce privește etapizarea romanelor istorice natu ra aduce o contribuție importantă ,
romanele decăderii – supranumite astfel de Ion Simuț, surprind agitația naturii notată de ochiul
străinului care vizitează țara „ Acum doi ani, aceste locuri erau înflo rite și populate. Acum nu mai
sunt. Vina, pe lângă toate cele pomenite, o are omul care ocârmuiește acum țara.” (p. 77) pe când
panorama naturii liniștite din Nunta Domniț ei Ruxanda încadrează romanul în vârsta de aur a
creației sadoveniene „Nu ploua, nu băteau vînturi, nu ardea prea tare soarele. Fînațurile înfloreau
pretutindeni; în dumbrăvi cînta cucul.” (p. 31) În romanul Frații Jderi domnia lui Ștefan cel
Mare se arată binefăcăt oare chiar asupra naturii, fiindcă așa cum câștigase inima răzeșilor care îl
slujeau fără simbrie, influențează natura și de câte ori se bazează pe ajutorul ei, nu este
dezamăgit, domnitorul național este supranumit de Nicolae Manolescu , „zeul poporului și al
naturii ” „De cînd acea putere se așezase asupra Moldovei părea că s -au schimbat și stihiile.
Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielșugate. Iazurile stăteau liniștite în zăgazuri;
morile și pîraiele cîntau în văi; prisăcile se înmulțeau în poienile pădurilor; drumurile erau
pașnice ”. (p. 33)
Găsesc potrivită expresia lui Mihail Dragomirescu – „sănătoasa melancolie”44 cu referire
la natura oglindită de Sadoveanu pe parcursul operelor sale, regretul pricinuit de scurgerea
erozivă a timpului fiind proiectat personajelor sau „durerea trezită de c onștiința sacrificiului
perpetuu al înaintașilor din veac, se reîntorc distilate într -un simțământ poetic diafan, într -un dor

43 Edgar Papu, Din luminile veacului , Editura pentru Literatură, 1967
44 Mihail Dragomirescu , Apud. Oprișan, I. op. cit. , p.359

73
metafizic greu de definit, cu efecte tulburătoare asupra citi torului. ”45
Autorul recurge la orice element, oricât de neînsemnat pentru a -și întregi paleta izvorului
melancoliei, în Nunta Domniței Ruxanda surprinde cântecul cucului, care parcă evocă trecutul
„(…) cînta singuratic și mîhnit, ca dintr -o mare depărtare a anilor, așa cum a cîntat șiragurilor de
tinereți de la împărăț itele cele de demult pînă la fetele mazililor care stăteau sub ocîrmuirea
pîrcălabului”. (p. 93)
Desăvârșirea sentimentului sadovenian al naturii este înfăptuită odată cu idealul integrării
în natură, teză dezbătută îndelung, Vladimir Streinu surprinde esența acestui sentiment, în
viziunea sa , integrarea în natură echivalează cu „această aspirație de a se depăși, de a sări peste
efemer, de a face corp cu acea unică realitate fără istorie, cu natura veșnică și identică .”46
Prin această comuniune a omului cu natura, scriitorul năzuiește să cunoască acea libertate dată de
civilizația arhaică, prin care i ndividul este în legătură directă cu viața cosmosului și are accesul la
tainele acestuia. Se vorbește despre o cunoaștere la care dacă nu ai acces „n -ai făcut nimic” așa
cum concluzionează Oprișan „Devine, deci, clar că visul scriitorului de integrare în n atură e
generat, între altele, de adînci mobiluri cognitive, de dorința cunoașterii directe a vieții fascinante
a tuturor regnurilor.”47
Semnificația reîntoarcerii omului către natură reprezintă eliberarea de sub scurgerea
ireversibilă a timpului și pătrunderea într -un loc paradisiac nealterat de vremuri și soroace. Prin
intermediul romanului Nunta Domniței Ruxanda se poate observa o contopire a dimensiunii
spațiale într -o dimensiune temporală , în spirit popular acestea sunt considerate convenții, care
pot suferi modificări „Cei care locuiesc aicea știu că prin acea peșteră poți răzbate pe tărîmul
celălalt – unii zic în altă lume, alții zic în alt veac.” (p. 12)
În creația populară moartea eroilor se proiectată pe fundal cosmic, participarea na turii la
moartea acestora vine ca u n elogiu pentru sacrificiul lor – de a -și jertfi viața pentru țară,
surprindem în Șoimii imaginea lui „Al Mariei și Stângaciu zac în țărâna umedă pe malul
Nistrului, și -i jelesc undele, și -i jelește vîntul – și ei ascultă g lasul undelor și glasurile vîntului.”
(p. 81) Autorul se oprește, de asemena, asupra morții tainice, înconjurată de natură, caracteristică
celor care nu pot trăi separați de natură sau celor refugiați din fața prăpădului în sânul ocrotitor al

45 Oprișan, I. op. cit., p. 359
46 Vladimir Streinu , Apud. Mihail Sadoveanu Ochi de urs , în Viața românească , XXXI, nr. 6,
iunie 1939, p. 64
47 Oprișan, I. op. cit., p. 134

74
acesteia, G. Călinescu vorbește în Istoria literaturii române de la origini până în prezent despre
integrarea euforică în natură a prorocului din Izvorul Alb „Poate să -l fi furat puhoiul, cînd s -a dus
să ia apă și a căzut, ori poate să se fi înălțat cu aburii cînd s -a plecat după cum îi era rînduit, ca s –
asculte glasul din afund. ” (p. 75)
Într-un capitol dedicat forței civilizației carpatine, I. Oprișan, găsește meditația
sadoveniană asupra destinului istoric al neamului românesc drept puternic argument a valorii
civilizației noastre arhaice, fapt sugerat de comoara culturii prin fuziunea e lementului geto -dac
cu latinitatea demonstrând continuitatea în pofida restriștilor istorice până în contemporaneitate ,
sugestivă fiind în acest sens fraza din Creanga de aur „Vei trece – îl povățuiește el pe Kesarion
Breb – pe lîngă locuri unde au stat varv arii huni. Acuma iarăși s -au întins într -acolo pămîntenii,
și-au clădit bordeie în pămînt și agonis esc holde de grîu.” (p. 58)
Natura la Sadoveanu exprimă un anumit tip de existență și mentalitate umană, este
divinizată pentru sentimentele de liberta te și satisfacție sufletească pe care le oferă, nu este un
obiect de contemplație estetică ci reprezintă un mod de viață fericit axat pe primitivitate, în proza
sadoveniană o mul are atributele naturii și natura are atributele omului.

75
CONCLUZII

Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu cuprinde rădăcina neamului românesc în spirit
dacic prin Creanga de aur și parcurge drumul până în epoca lui Ștefan cel Mare, a cărui
glorioasă domnie atrase atenția prozatorului între anii 1934 -1942; dar și a altor personalități
precum Io n Vodă în Șoimii , Vasile Lupu în Nunta domniței Ruxanda și domnia lui Duca -Vodă în
Zodia Cancerului .
Mihail Sadoveanu este numit de Lucian Blaga drept romancierul român cu cel mai
desăvârșit dar al istorisirii, impunându -se nu numai ca un strălucit mânuitor al cuvântului, ci și ca
un mânuitor de cuvinte. Din punct de vedere al expresiei artistice, scriitorul , parcurge un traseu
sinuos de la Șoimii la Nicoară Potcoavă .
Până la apariția romanelor istorice s adoveniene, în care sunt amend ate lăcomia, trădarea
domnitorilor, în literatura noastră s -au afirmat scriitori precum B. P. Hașdeu prin Răzvan și Vidra
și Răposatul postelnic , Ioan Slavici prin Bogdan Vodă și Gaspar Grațiani , servind ca modele
artistice pe ntru tânărul Sadoveanu. De asemenea, la baza romanelor istorice, au stat cronicile lui
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce constituind temelia pe care a construit Sadoveanu
monumentala operă care a răzbătut în scurgerea vremilor prin grandoarea sa.
Opera sadoveniană urmează un traseu ascendent, debutează cu romanele istorice ale
decăderii, ale trădării țării, ale Moldovei abătute de birul turcesc și de lăcomia domnitorilor și
închide ciclul romanelor istorice cu o perioadă de glorie, de î nălțare a sufletului moldovenilor
prin dreptate, prin devotamenul domnitorilor care sunt interesați de soarta țării. Realitatea operei
lui Sadoveanu este mai mult decât o continuitate din perioada de debut în cea a maturității, între
Șoimii și Zodia Cancerului este ceva mai mult decât cursul continuității, opera de maturitate se
adâncește în problemele existențiale ale omului. Război ul la Sadoveanu este instigat de
nedreptate, în cel dintâi roman Tudor Șoimaru luptă pentru răzbunarea lui Ion Vodă, care fusese
trădat de boierii țării, iar în Zodia Cancerului răzbunarea se cerea pentru tatăl eroului, care era
domn mazilit, se poate observa o adâncire în această dramă dar de amintit este faptul că
devotamentul pentru patria -mamă rămâne neschimbat.
Ciclul operelor matur ității se desăvârșește prin trilogia Frații Jderi prin care are loc
transformarea personalității lui Ionuț, care spre deosebire de tatăl său suportă schimbarea și
Creanga de aur , care are în centru prin personalitatea lui Kesarion Breb înțelepciunea unui popor

76
care nu mai este primitiv prin acțiunile sale ci mai degrabă bătrân, umblat prin lume și inițiat în
tainele acesteia. Șirul romanelor istorice se încheie simetric, drumul f usese deschis de răzbunarea
lui Ion Vodă cel Cumplit și se desăvârșește prin noua perspectivă abordată în Nicoară Potcoavă ,
lupta pentru libertate a moldovenilor .
Mihail Sadoveanu nu privea în trecut, cum poate părea la o lectură superficială, ci
relaționa cu perspectiva unui viitor în baza unor valori etice și intelectuale moștenite de la
strămoși. Vorbește despre un standard la care trebuie să ajungă omenirea atunci când „va onora
cum se cuvine numele pionerilor, însemnate pe mormintele atîtor e xilați. ”48
„Mihail Sadoveanu pune față în față o lume veche, barbară, un suflet colectiv pur, care nu
cunoaște angoasa comunicării și o lume nouă care își dispută valorile, își problematizează
decăderea și progresul, care agonizează pe un fond de neliniște, de epuizare a sensibilității și
emoțiilor. ”49 Mihail Sadoveanu rămâne un punct de referință în literatura română, un scriitor
accesibil atât poporului cât și intelectualilor.
Prin panorama romanelor istorice ale lui Sadoveanu se conturează evoluția operelor de la
creațiile de debut spre cărțile maturității, de asemenea sunt concentrate temele fundamentale ale
acestor romane, în care este pictat trecutul neamului românesc. Filosofiei contemplative i se
adaugă acțiunea eroică, amintirea și ironia desprinzându -se astfel registrul universului
sadovenian în evoluția lui, nu în cronologia operelor. Principiile nu se găs esc în stare pură ci doar
în calitate de coordonate ale operelor .
Opera lui Mihail Sadoveanu este o epopee a neamului românesc, un cântec moldovenesc
dedicat patriei iubite, prin protagonistul celui din urmă roman autorul oferă speranța continuităț ii.
Moldova romanelor sadoveniene nu este lipsită de elementele sacre, care au dăinuit în fața
restriștii vremii în poporul român, mănăstirile, bisericile construite de Ștefan cel Mare, care au
adus fală țării și schiturile cu pustnici , ca urmași a legilor strămoșești.
În urma documentării și a interpretărilor personale, lucrarea de față a urmărit cu
preponderență evoluția romanelor istorice ale lui Mihail Sadoveanu și tem ele fundamentale ale
acestora, î n acest scop am considerat necesară exemp lificarea cu citate din cele opt romane
istorice pe care le -am analizat.

48 Fănuș Băileșteanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu , Editura Minerva, București,
1977
49 Zaharia Sângeorzan, op. cit., 1976

77
Romanele istorice ale lui Mihail Sadoveanu sunt structurate în jurul istoriei naționale,
țării Moldovei, satului și nu în ultimul rând în jurul naturii, idealizate în opera prozatorului.
Rafinamentul sadovenian este descoperit în etape, de la creația de debut spre cărțile maturității
pătrundem pe cele mai tainice „drumuri sadoveniene” în inima țăranului moldovean , personajul
principal al operei sale.

78
1. BIBLIOGRAFIE BELETRIST ICĂ:

Sadoveanu , Mihail , Creanga de aur , Editura Asa, 2015
Sadoveanu , Mihail , Frații Jderi , Volumul Întîi, Ediția a IV -a, Editura Tineretului , 1969
Sadoveanu , Mihail , Frații Jderi , Volumul al II – lea, Ediția a IV -a, Editura Tineretului, 1969
Sadoveanu , Mihail , Frații Jderi , Volumul al III – lea, Ediția a IV -a, Editura Tineretului, 1969
Sadoveanu , Mihail , Neamul Șoimăreștilor , Editura Ion Creangă, București, 1986, Prefață, tabel
cronologic și selecție de aprecieri critice de Alex. Ștefănescu
Sadoveanu , Mihail , Nicoară Potcoavă , Editura Tineretului, București, 1952
Sadoveanu , Mihail , Nunta domniței Ruxanda , Editura Cartea Românească, 1980
Sadoveanu , Mihail , Șoimii , Editura Militară, București 1965
Sadoveanu , Mihail , Viața lui Ștefan cel Mare , Editura pentru Literatură, 1965
Sadoveanu , Mihail , Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi -Vodă , Editura Asa, 2015

2. BIBLIOGRAFIE CRITICĂ:

Băileșteanu , Fănuș , Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu , Editura Minerva, București,
1977
Bratu , Savin , Mihail Sadoveanu. O biografie a operei , București, Editura pentru literatură, 1963
Călinescu , George , Istoria literaturii române – Compendiu , Editura pentru literatură, 1963
Călinescu , George , Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva,
Bucureșt i, 1982
Chifor , Valentin , Literatura română interbelică , Editura Universității din Oradea, 1998
Ciopraga , Constantin , Mihail Sadoveanu , Fascinația tiparelor originare , Ediția a doua
revăzută și adăugită, Editura Academiei Române, 2006
Dan, Ilie, Studii despre opera lui Mihail Sadoveanu , Editura Albatros, Ediție îngrijită, prefață și
bibliografie de Ilie Dan, 1977
Frigioiu , Nicolae , Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu , Junimea, 1987
Gânscă , Crenguța , Literatura română interbelică . Prozatorii, Editura Universității din Oradea,
2016

79
Ibrăileanu , Garabet , Opere , vol. 1, București, Editura Minerva, 1974
Lovinescu , Eugen , Istoria literaturii române contemporane. 1900 -1937 , Editura Librăriei
Socec& Co. S. A. București, 1937
Manolescu , Nicolae , Sadoveanu sau Utopia cărții , Editura Eminescu, București, Piața Scânteii I
Oprișan , Ion, Opera lui Mihail Sadoveanu , Natură – om- civilizație în opera lui M. Sadoveanu,
Editura Minerva, București, 1986
Papu , Edgar , Din luminile veacului , Editura p entru Literatură, 1967
Philippide , Alexandru , Filosofia lui Sadoveanu, „Viața românească”, nr. 9/ sept. 1970
Philippide , Alexandru , Sentimentul naturii și expresia lui literară , în volumul Scriitorul și arta
lui, 1968, p. 9 – 177
Roussou , Matei, Omagiu lui Mihail Sadoveanu , Editura de Stat pentru Literatură și Artă,
București, 1956
Sângeorzan , Zaharia , Mihail Sadoveanu . Teme fundamentale , Editura Minerva, București,
1976
Sadoveanu , Mihail , Anii de ucenicie , Editura Minerva, București, 1970
Sadoveanu , Mihail , Ochi de urs , în Viața românească, XXXI, nr. 6, iunie 1939, p. 64
Sadoveanu , Mihail , Pagini de jurnal și documente inedite , transpunere dactilografică a
manuscriselor, ordonare cronologică de Constantin Mitru, Maia Mitru, Olga Rusu; machetă,
introducere și note de Constantin Ciopraga, Editura Junimea, Iași, 2005
Simuț , Ion, Vămile posterității – Secvențe de istorie literară , Editura Academiei Române,
București, 2012
Vianu , Tudor , Arta prozatorilor români , Editura Minerva, București, 1981
Vianu , Tudor , Scriitori români , Volumul III, Editura Minerva, București, 1971