Limba Si Identitate In Spatiul Sud Est European

Pentru a fixa raporturile dintre limbă și identitate în secolul al XIX-lea, este nevoie să pornim într-o incursiune ramificată și complicată. Sub imperiul globalizării, teoreticienii adoptă în crescendo demersul demistificării fenomenului națiunii, vorbind despre acesta, tot mai mult, ca despre veșmântul cel străveziu al împăratului gol și neputincios, ovaționându-l deja cu impetuozitate pe cel nou: Le roi est mort, vive le roi! Mai puțini sunt cei care îi rezervă ideologiei naționaliste și posibilitatea unei reveniri din boala sa presupus incurabilă. I-am putea suspecta pe aceștia de teama că, neadeverindu-se, zvonurile cu privire la decesul său iminent, care ar putea fi totuși mult exagerate, i-ar putea transforma în colportorii unor false profeții. S-au emis noțiuni seducătoare și pline de vervă pentru intelectele secolului al XXI-lea: națiunea, comunitate imaginată sau tradiții inventate. Acestea sunt noile repere ideologice trasate pentru o lume care învață să se resemneze savant în fața propriei făpturi simulacre, vestindu-și mesajul lor ambivalent: Adevărul este mort, trăiască adevărurile! Naționalismul este astăzi expus oprobiului publicului cu o îndrăzneală pe care o dă numai impunitatea. Este ideologia retrogradă preferată a momentului, țintă facilă a tirului intelectual menit s-o caseze. Fragmentele care se vor recupera vor fi expuse, poate, în muzeele ideologice ale viitorului, într-o cameră a ororilor. În Sud-Estul Europei, naționalismul este identificat cu un etern „Gavrilo Princip”, infamul atentator care tulbură pacea Europei de la 1914 încoace și a cărui ultimă recidivă, războiul din Iugoslavia, a urgentat imperativul universal ca acesta să fie repudiat – o execuție cu atât mai utilă, cu cât naționalismul și-a atins cu prisosință scopurile. El este astăzi dublu consumat, atât ideologic cât și material.

Limbă și naționalism

Elementul organizator al teoriilor despre naționalism se regăsește în polemica asupra originilor sale, mai precis, asupra raporturilor cronologice dintre națiune și naționalism. În acest raport, precedentul națiunii asupra naționalismului este demontat de principalele curente de gândire prin misiunea lor asumată de a demistifica esența naționalismului. Națiunea și limba națională nu sunt altceva decât artificii ideologice, retroproiectate asupra unei narațiuni mitologice generate prin interpolarea selectivă a unor momente istorice, astfel încât rezultatul firesc să fie realitatea statului națiune. Această realitate istorică, faptul că, spre deosebire de alte deznodăminte posibile, naționalismul s-a realizat, conferă avantajul unic de a-i depăna în sens invers un fir al Ariadnei, înapoi, în profunzimile labirintului timpului istoric, ocultând convenabil orice ramificație care ar fi putut duce către un alt deznodământ sau, dimpotrivă, către o fundătură alternativă. Acest spațiu teoretic al tuturor posibilităților, sau mai precis, al fundăturilor istorice, este explorat atunci când apologeții balcanismului politic încearcă să documenteze existența unor curente ideologice care au concurat cu naționalismul și au pierdut.

Naționalismul a triumfat în istorie – acest fapt incontestabil îi permite criticii să prejudicieze imaginea naționalismului doar sub aspectul coerenței ideologice. Odată demascate ”fraudele” naționalismului, printre care postulatul preexistenței națiunii, circumstanțele fictive ale apariției sale sunt înlocuite măiestrit de aceeași critici cu un probatoriu care evidențiază și mai mult caracterul necesar al acestuia. Orice analiză trebuie să pornească de la evidența facticității istorice a naționalismului. Nicio analiză n-ar putea concluziona că naționalismul n-a existat! Acesta ar fi un rezultat inacceptabil. Avem, astfel, ca punct de pornire rezultatul, însă nu și termenii și factorii ecuației necunoscute care a dat acest rezultat. Avem dat naționalismul, dar nu și formula de obținere a lui. Naționaliștii susțin principiul etern al națiunii, dormitând în oricare grup etno-lingvistic, care s-a deșteptat la un moment dat: născut din națiune, nu făcut. Acest concept mistic este contestat de teoreticienii moderni care, printr-o abordare materialistă, desființează națiunea pe plan ideologic, dar o probează cu atât mai consistent prin raționalizare, arătând circumstanțele sociale, politice și economice în și din mijlocul cărora a luat naștere naționalismul de fapt. Continuitatea ideologică este înlocuită cu o pretinsă cauzalitate, cu aparențele unei analize deductive, pornind de la un set de momente istorice convenabil alese pentru a putea desena ascendent arborele genealogic al naționalismului, ca produs și fapt istoric. Acest fapt nu poate însă garanta adevărul logic al pașilor propuși de teoreticieni, care să unească neechivoc o serie de fapte într-un drum convergent într-un punct unic. Oricâte premise obiective ar putea exista pentru naționalism, oricâte relații cauzale ar putea fi evidențiate, ele nu trebuie să conveargă în mod necesar asupra unui singur deznodământ, tot astfel cum un număr de strămoși au mai mulți descendenți ale căror destine pot sau nu să conducă la alți descendenți care însă nu sunt singurii posibili, ci doar singurii care s-au realizat sau au supraviețuit. Cu cât mergem mai departe în trecut, cu atât cresc șansele să descoperim „strămoșii comuni” ai unor deznodăminte istorice alternative. Parcurgând istoria în sensul derulării ei, dimpotrivă, vom ajunge la un moment dat la un set de circumstanțe istorice care nu vor fi numai niște premise, ci se vor confunda cu fenomenul însuși, cu naționalismul.

Prin urmare, premisele, cât și pașii de la ele, din aproape în aproape, către naționalism, descriu scenarii plauzibile, probabile, dar nu exhaustive. Ar trebui să tratăm apariția națiunii moderne mai curând ca pe un fenomen emergent care nu se confundă cu suma factorilor istorici. Uneori, așa cum vom vedea în cazul zonelor de falie geopolitică, etapele națiunii au fost de fapt niște salturi. Pentru naționalismul sud-est european, o mai mare forță explicativă o are catastrofismul decât gradualismul, motiv pentru care spațiul posibilităților istorice alternative merită atenția teoreticianului. Raporturile dintre limbă și identitate națională, valabile în Occident, chiar în ansamblul diversității lor, totuși nu s-au sincronizat în Est cu formarea identităților și statelor naționale occidentale. Anumite transformări istorice, prin care poate fi explicată apariția naționalismului, nu se regăsesc în contextul economic și social din Europa de Sud-Est a secolului al XIX-lea, cum ar fi tranziția de la economia de subzistență la una de schimb, exodul populației rurale către centre, creșterea orașelor și accelerarea mobilității sociale, acumularea și concentrarea de capital. De altfel, majoritatea teoreticienilor nu numai că fac o distincție între un model naționalist occidental și unul est-european, dar enunță și un naționalism extrem, care s-ar fi dezvoltat în mod predilect în Est. După cum o explicație materialistă bine documentată spulberă iluzia națiunii fără de început, este posibil ca tocmai absența unor premise naturale pentru naționalism în Europa de Est să fi predestinat mentalitățile de aici la radicalizare și naționalism „extrem”. După unii cercetători, de pildă, Christian Jansen și Henning Borggräfe, naționalismul este în mod implicit ambivalent, fața sa frumoasă, patriotismul bunăoară, este reversul inseparabil al feței sale urâte, șovine, genocidoide. Este suficient să amintim aici nazismul, chiar dacă Robert Kaplan explică fenomenul ca fiind unul indus, un curent care ar fi măturat Mariahilferstraße dinspre Balcani spre Occident, inflamându-l. Teza lui Joep Leersen este tocmai propensiunea conflictuală a naționalismului, ca și a oricărei activități de cultivare a unei identități culturale. Or, dacă trecutul istoric este mereu actualizat în cotidianul societăților balcanice, ca o notă particularizantă, așa cum susține Kaplan, există suficiente exemple pentru a infirma cel puțin noțiunea că doar balcanicii ar fi trăit în trecut. În jocul incluziunii și excluziunii sociale, pe tot cuprinsul Europei, au fost invocate adesea prezenturi eterne, reactualizate anual, cum ar fi sărbătoarea Paștelui, care să justifice discriminarea și agresiunea asupra unor grupuri minoritare, în speță, asupra evreilor europeni.

Decalajul istoric dintre cele două Europe frustrează până și acele exerciții de imaginație care înfățișează scenarii alternative pentru Europa de Sud-Est. Pavlos Hatzopoulos scoate la lumină cel puțin trei curente politice ca alternative la naționalism în Balcani. Acestea sunt comunismul, liberalismul internaționalist și agrarianismul, toate cu o vocație panbalcanică mai mult sau mai puțin declarată, în viziunea cărora Europa de Sud-Est reprezenta abia ca întreg o entitate politico-economică funcțională. Hatzopoulos notează însă impedimentele insurmontabile pe care aceste ideologii le-au întâmpinat, pe de o parte, din cauza absenței premizelor sociale și economice specifice și, pe de altă parte, a celor politice. Toate indiciile sugerează că, în melanjul naționalist din Europa de Sud-Est, a intrat fatalmente considerabil mai multă ficțiune decât în cel occidental, aici procesul istoric fiind unul discontinuu, văduvind societatea de o bază solidă pentru făurirea națiunii – și nu numai a națiunii, ci, în consecință, chiar și pentru revoluția comunistă. Realizarea istorică a acestora, în pofida absenței premiselor firești, pare să fie mai degrabă rezultatul angrenării pasive a acestei zone geografice în dinamica geopolitică înconjurătoare. Statele naționale par să se fi format pe principiul cristalizării: statele dezvoltate industrial vor fi reprezentat nucleii în jurul cărora și sub presiunea cărora s-au format și celelalte state naționale.

Parcursul istoric al Europei de Sud-Est prezintă sincope importante. Pentru a putea fi atras de Occident în modernitate sau, mai bine zis, într-un raport de contemporaneitate cu acesta, a fost necesară arderea mai multor etape importante, care au bulversat, poate iremediabil, mentalitățile de aici. Balcanii nu au cunoscut cu adevărat o epocă burgheză și nici capitalismul și, ca atare, au experimentat distorsionat și comunismul. Industrializarea națiunilor balcanice, de o anvergură comparabilă cu Occidentul, se produce cu o întârziere de un secol. În locul unor mari capitaliști, comunismul este cel care va gira marile proiecte ale industrializării. Revenirea la capitalism va atrage, paradoxal, demontarea infrastructurii industriale! Omul balcanic se aseamănă din punct de vedere istoric tânărului nelumit care, pe cât se poate prevedea, nu va mai cunoaște niciodată o altă cununare cu istoria decât una alegorică. În consecință, în Sud-Est au fost create niște națiuni eminamente mitologice. Vorbind despre vicisitudinile întâmpinate de comunism în Balcani, un teren cu totul neaderent comunismului la vremea când acesta agita societățile industrializate, Hatzopoulos conchide: „What then distinguished the Balkans was that even after their long-hailed liberation they still constituted an artificial political space”. Statutul colonial al statelor din Sud-Estul Europei este argumentat prin aceea că ele s-au constituit cu ajutorul și au rămas după aceea sub tutelajul capitalului străin. Karl W. Deutsch, de asemenea, oferă ingerința externă drept una dintre cauzele care au particularizat naționalismul în Est:

Die Gesellschaft war nicht nur hierarchisch gegliedert, sondern auch kulturell strikt differenziert: ein am Westen orientierter Adel, “ausländische” Fachkräfte (erst Deutsche, dann Juden) und eine politisch passive Bevölkerung, überwölbt durch darüber errichtete Großreiche. In diesem Kontext formierten sich bis zum Ende des Ersten Weltkriegs zwar die Nationen, in allen Staaten gab es aber Minderheiten, deren vertikale Mobilisierung erschwert wurde. Konflikte, so Deutsch, waren unter diesen Bedingungen vorprogrammiert”.

Explicația lui Deutsch trebuie neapărat completată cu realitatea unui persistent decalaj istoric în Europa de Sud-Est în raport cu Occidentul, fiindcă ceea ce descrie el ca fiind cauzele particularităților naționalismului balcanic a constituit la un moment dat o etapă a evoluției sociale și în Occident. Problema de fond rămâne anacronismul peren în Balcani, asociat statutului subaltern al acestui spațiu care își trăiește lungul său postcolonialism. Aflat, prin forța împrejurărilor, mereu în remorca istoriei, a resimțit necesarmente mai brutal orice schimbare de direcție, tocmai pentru că le-a receptat mereu cu întârziere, neputându-se adapta niciodată la timp următorei cotituri.

Ernest Gellner este unul dintre iconoclaștii cei mai de seamă și cei mai elocvenți ai naționalismului. El oferă totodată explicații pertinente pentru particularitățile parcursului naționalist în Europa Centrală și de Sud-Est. Conform scenariului lui Gellner, care pornește de la societatea agrară, anterior înfăptuirii idealurilor naționale, s-ar succeda următoarele etape: societatea agrară dihotomică, având, pe de o parte, grupări răzlețe de învățați, alături, dar distincți, de reprezentanții puterii, și marea masă de producători agricoli, pe de altă parte. În societatea agrară, cultura joacă un rol diferențiativ, pe verticală, demarcând ierarhic categoriile sociale. Organizarea politică se distinge prin coexistența marilor imperii și a autonomiilor locale. Cavalerul apusean resimțea cu mult mai profund loialitatea de castă, chiar față de cavaleri vrășmași, decât cea față de compatrioți. Cosmopolitismul aristocrației a împiedicat dezvoltarea unor sisteme reprezentative democratice de tip național. Cu toate acestea, sfârșitul evului mediu a cunoscut în germene elementele constitutive ale statelor naționale moderne. În societatea agrară, cultura nu poate discrimina între un noi și ceilalți sub raportul dintre un interior și un exterior, nu poate circumscrie sau delimita o comunitate de tip național. Spațiul cultural în societățile de tip agrar este unul heterogen. Peter Hoppenbrouwers nuanțează acest punct de vedere în Medieval Peoples Imagined, arătând că, încă din evul mediu, antagonismele dintre diferite grupuri au dat curs unor (prime) construcții imagologice. Desigur că civilizațiile antice au discriminat la rândul lor între self și non-self, între cetățean și barbar. Europa medievală a trebuit să își elaboreze însă un sistem taxonomic mai sofisticat, care să țină cont de pluralismul grupurilor lingvistice, religioase ș.a.m.d. Inițial, noii europeni, atrași în orbita lumii greco-romane, au fost preocupați să-și fundamenteze o origine cât mai aproape de antichitatea imperiului, realizând în acest scop un aliaj de filoane ale mai multor tradiții distincte: una folclorică, apoi cea clasică și adstratul iudeo-creștin. S-au combinat astfel genealogiile biblice ale descendenților lui Noe și marile narațiuni ale lumii clasice. În punctul nodal al bipolarității culturale a Imperiului Roman se afla, desigur, mitul troian – un mit originar mult râvnit și disputat în evul mediu. Cum genealogiile biblice limitează numărul semințiilor recunoscute, a fost curând nevoie de o nuanțare a celor care se revendicau ca provenind din troieni, în care scop au fost exploatate diverse detalii atestate sau imaginate ale miturilor fondatoare. Dacă, inițial din admirație față de culturile superioare, barbarii s-au mulțumit cu sugestia unei filiații troiene cu grecii și romanii, în timp, și-au emancipat pretențiile, concluzionând că ei înșiși erau de fapt fii deplini ai Troiei, pe picior de egalitate cu cei care făcuseră inițial obiectul admirației lor pline de invidie. În Evangheliarul lui Otfried von Weißenburg (secolul al IX-lea), de pildă, valoros prin faptul că reprezintă o încercare timpurie, de traducere a Scripturilor, regăsim un apel patetic la punerea în valoare a limbii france ca limbă de cult și cultură. Otfried își argumentează demersul invocând virtuțile francilor și ale țării lor, mai cu seamă cele războinice, cu nimic inferioare popoarelor care au lăsat modelele literare clasice:

Warum sollen nun, wie gesagt, allein die Franken zu so etwas nicht fähig sein? Die anderen oben erwähnten Völker haben es doch ohne Zögern in Angriff genommen! Sie können es an Kühnheit durchaus mit den Römern aufnehmen, und man kann auch nicht behaupten, dass ihnen die Griechen auf diesem Gebiet gewachsen seien. […] Ich habe wahrhaftig in gewissen Büchern gelesen – und das ist auch richtig – sie seien nach Herkunft und Rang verwandt mit Alexander [s.n.], der die ganze Welt in Schrecken versetzte, sie mit dem Schwert unterwarf und ihr die schweren Fesseln seiner Herrschaft aufzwang.

Curând, rivalitățile și antagonismele au degenerat în propagandă reciproc denigratoare. Convenabil în contextul escaladării tensiunilor dintre Anglia normandă și Franța, călugărul Stephen de Rouen sugera că francezii ar fi descendenții acelor troieni care au fugit, abandonându-și cetatea în flăcări, fără luptă! Putem observa că, deja pe la secolul al IX-lea, barbarii creștinați se distanțau de modelele lor greco-romane, cultivând un soi de mândrie de neam, se percepeau ca popoare alese și, atât cât era cunoscută lumea pe atunci, cu o vocație specială dublată de mandatul divin pentru a o domina. Emancipați prin știință de carte, își căutau de acum originile în antichitatea cât mai îndepărtată, dacă aceasta le putea oferi un precedent mitico-istoric cu o mai mare valoare propagandistică. Dinastia de Habsburg își leagă originile, nici mai mult, nici mai puțin, de mitul lânei de aur, motto-ul ei fiind binecunoscutul acronim A.E.I.O.U. – Alles Erdreich ist Austria untertan sau Austria est imperare orbi universo, cu care aceștia clamau pentru Austria, recte, pentru sine, dominația mondială. De remarcat complementaritatea regalității și clerului, care se foloseau unii de puterile altora.

Fenomenul emancipării barbare se regăsește și în Est, unde bulgarii și sârbii își dispută capitala imperială a Constantinopolului. Spre exemplu, în perioada Imperiului Latin, țarii bulgari au profitat de ocupația francă pentru a se erija în noua capitală a Ortodoxiei și s-au opus vehement tratativelor pentru reunificarea Creștinătății, care se purtau între Patriarhia Ecumenică și Roma. De altfel, Balcanii se remarcă prin proclamarea autocefaliilor eclesiastice la începutul evului mediu, ceea ce completează lupta pentru independență politică față de Constantinopol. Instituția autocefaliei ecleziastice împreună cu dobândirea statului de limbă sacră pentru slavonă sunt fenomene colaterale rivalității încordate dintre Roma și Constantinopol. Ca urmare, slavona și liturghia slavonă aveau să se impună inițial în întreaga Europă de Est, fiind cu greu înlocuite în cele din urmă de limbile populare. Referitor la situația limbii române în acest context, avem observațiile lui Gheorghe Mihăilă, care constată că slavona pierde teren în cancelariile domnești (abia) începând cu secolul al XVI-lea ca rezultat al „presiunii limbii române asupra slavonei ca limbă de cultură, necunoscută de masa largă a vorbitorilor, care devine din ce în ce mai puternică, diecii de cancelarie fiind nevoiți să denumească tot mai des realitățile locale cu cuvinte românești”. De această rivalitate religioasă, micile națiuni balcanice au știut să se folosească la nevoie în urmărirea unui interes politic personal. În secolul al XIX-lea, clasicul șantaj religios a dat roade în cazul bulgarilor, care au înduplecat astfel Rusia să intervină pe lângă sultan în crearea Exarhatului Bulgăresc, la 1870, bulgarii reușind să iasă astfel încă o dată de sub tutela politică a grecilor.

2. Etica protestantă și industrializarea

Anterior tranziției către societatea industrială nu a existat niciun imbold pentru consituirea unei omogenități culturale. Abia industrializarea și modul capitalist de producție a făcut necesară o înaltă cultură care a pătruns mai apoi treptat, din rațiuni economice, toate straturile sociale. Instrucția în masă, în afara familiei, devine absolut necesară pentru o comunicare eficientă și precisă între muncitori. Gellner afirmă: „Societatea modernă face din fiecare un știutor de carte.” Așadar, efectul colateral al educației în masă, impusă de rigorile diviziunii muncii în societatea capitalistă industrializată, este omogenizarea culturală. Din perspectiva lui Gellner, omogenitatea culturală nu a fost un deziderat al naționalismului, ci o premisă. Evident că între ideologie și premisa ei s-a stabilit ulterior un raport de interdependență, naționalismul având un interes vital în menținerea premiselor esențiale care l-au produs. Astfel îl putem înțelege corect și pe Étienne Balibar, conform căruia, comunitatea de tip național se imaginează prin instituțiile specifice ale școlii și familiei. Școala conferă substanță iluziei comunității lingvistice iar familia o întreține pe cea a unei comunități etnice extinse. Conștiința etnică este așadar produsul intruziunii statului în sfera privată prin naționalizarea unor instituții sociale tradiționale și deturnarea acestora pentru scopul consolidării legitimității ideii de națiune. În sinergismul celor două dintre instituțiile proxime individului se găsește și cheia forței mobilizatoare asupra maselor, pe care o exercită ideologia naționalistă. Aceasta este capabilă să ceară cu dezinvoltură membrilor săi sacrificarea binelui individual în numele binelui comun al familiei imaginate – națiunea. Dar „deturnarea” instituțiilor preexistente are loc abia după ce s-a impus necesitatea de ordin economic a omegenității culturale extinse.

Gellner demontează astfel noțiunea romantică a redeșteptărilor naționale, demonstrând că națiunea este o formă modernă de organizare socială, nicidecum ceva către care niște națiuni dormande s-ar fi putut redeștepta. Însă în Est, mai cu seamă în Balcani, conceptul de redeșteptare națională, emanciparea de sub puterile imperiale, scuturarea jugului turcesc, a fost laitmotivul construcției naționale în absența unei tranziției substanțiale către industrializare. Astfel se explică și tragicomedia primilor ani de învățământ de stat în Balcanii eminamente agrari, când încă lipsea rațiunea de a fi pe care i-a dat-o industrializarea în statele occidentale. Absența unei reale motivații economice a fost sancționată aici prin reticența față de educația școlară în rândurile populației rurale. Nici nu se poate pune în Balcani problema acută a dezrădăcinării sincron cu tranziția traumatică a societăților capitaliste occidentale către industrializare, fiindcă aici pur și simplu nu exista o industrie comparabilă cu cele occidentale. Sud-Estul Europei „eliberat” „cu arcanul” s-a constituit ca spațiu anex economiilor industrializate europene, exploatat prin extragerea materiilor prime și exportul la scară largă a bunurilor agricole. Acest dualism economic s-a reluat odată cu eliberarea Europei de Est de sub „jugul comunist”. Economiile naționale, pe diferite căi, reduse treptat la inexistență, sunt încurajate să atragă investiții străine, să exporte ieftin materii prime și să importe produse finite cu valoare adăugată.

În ce privește Europa Centrală, Gellner distinge în acest spațiu două faze de tranziție către societatea naționalistă. Cea dintâi este marcată de Congresul de la Viena (1815), când încă aspirațiile naționaliste nu au cântărit în tratativele de pace. A doua fază este cea a iredentismului, ideologia naționalistă proliferând până la 1914 mai cu seamă în spațiul literar. Dacă acceptăm simetria dintre Imperiul Austriac și Imperiul Otoman, atunci aceleași faze sunt valabile și în cazul Europei de Sud-Est. Primul război balcanic (1912) nu face altceva decât să anunțe izbucnirea Primului Război Mondial doi ani mai târziu, ca urmare a scoaterii definitive din ecuația de echilibru a Imperiului Otoman. Totodată, războaiele balcanice au semănat discordia care avea să perpetueze poziția aservită a acestui spațiu față de marile puteri (economice) europene. Industrializarea Balcanilor întârziind cu peste un secol, contextul geopolitic a făcut ca naționalismul sud-est european să nu aibă același fundament social și economic ca cel occidental. Beneficiile învățământului de stat introdus prematur n-au lipsit, desigur, cu totul, dar au servit într-o proporție mult mai mare un scop în sine, pur ideologic, cel al consolidării cu orice preț a statului național, însă gol de un conținutul economic și social.

3. Limbi comunitare

La Benedict Anderson, patronul noțiunii care fascinează prin relativismul ei teoreticianul modern, anume comunitatea imaginată, găsim o etalare a mijloacelor literare prin care s-a înfăptuit naționalismul, cu aplicabilitate deplină și în spațiul nostru de interes. Marile religii ale epocii medievale prefigurează, în viziunea lui Anderson, națiunea, întruchipând tot atâtea comunități imaginate. Aceste religii aveau desigur fundamente literare (Biblia, Coranul), în virtutea cărora limbile de transmisie a revelației erau limbi sacre, truth-languages. Desigur că unele cărți sacre au prefigurat mai mult decât altele națiunea, dacă nu au inoculat, chiar, maselor ideea de națiune. Promisiunea biblică este, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, cea abrahamică: „Voi face din tine un neam mare…” Pentru creștinism, ar fi trebuit ca misiunea sacerdotală să fie extinsă fiecărui credincios, astfel ca fiecare să fie un știutor de Carte. Protestantismul a fost cel care a luat în cele din urmă la suflet promisiunea pentru noua dispensațiune: „Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu și l-a câștigat să fie al Lui”. Aspectul este relevant, deoarece Anderson evidențiază rolul mijlocitor al elitelor de învățați și relația dintre limbile sacre și mase:

But even though the sacred languages made such communities as Christendom imaginable, the actual scope and plausibility of these communities can not be explained by sacred script alone: their readers were, after all, tiny literate reefs on top of vast illiterate oceans. A fuller explanation requires a glance at the relationship between the literati and their societies. It would be a mistake to view the former as a kind of theological technocracy. The languages they sustained, if abstruse, had none of the self-arranged abstruseness of lawyers' or economists' jargons, on the margin of society's idea of reality. Rather, the literati were adepts, strategic strata in a cosmological hierarchy of which the apex was divine. The fundamental conceptions about 'social groups' were centripetal and hierarchical, rather than boundary-oriented and horizontal. The astonishing power of the papacy in its noonday is only comprehensible in terms of a trans-European Latin-writing clerisy, and a conception of the world, shared by virtually everyone, that the bilingual intelligentsia, by mediating between vernacular and Latin, mediated between earth and heaven. (The awesomeness of excommunication reflects this cosmology).

Odată cu mișcarea protestantă de reformă, structura ierarhică și universalistă se năruie prin democratizarea serviciului divin și deschiderea acestuia către mase prin traducerea Scripturilor în limba vernaculară. Inventarea presei nu numai că face realizabile dezideratele protestante ale unui sacerdoțiu extins, ci și standardizează și fixează limbile, încetinindu-le evoluția, conducându-le către omogenizare prin traducerile destinate maselor largi. Limbile sacre nu au creat doar rețele universale clericale, ci au fost și limbile științelor. Se înțelege că orice învățat al vremii, cunoscător al limbii latine, avea teoretic posibilitatea să se conecteze la „internetul” avant-la-lettre al epocii sale.

Anderson identifică în presă prototipul unei întreprinderi de tip capitalist, orientată către dezvoltare. Tipografiile au proliferat, epuizându-și rapid publicul restrâns al învățaților cunoscători de latină. Tipăriturile au început, așadar, din rațiuni economice, să își caute noi piețe în rândul maselor. Înflorirea genurilor literare, mai cu seamă a romanului, ar fi jucat un rol formator în dezvoltarea capacității maselor de a conceptualiza noi relații spațio-temporale de interdependență și sinergism prin intermediul exemplelor de simultaneitate oferite de diferitele planuri narative și a unor personaje înfățișate acționând într-un context social. „Im Roman wird also “die unmittelbare Vorstellung von einer Gemeinschaft erzeugt””. Dialectele cele mai apropiate de limba tipăriturilor și-ar fi câștigat, astfel, treptat, prestigiul unor noi limbi oficiale și de cultură.

4. „Intabularea” națiunilor

Din evul mediu ne parvin ornamentațiile cu ființe monstruoase și sintagmele hic sunt dracones, hic sunt leones, de pe marginile reprezentărilor mapamondului cunoscut. Aceste terrae incognitae se credea că ar fi domeniul popoarelor infernale ale lui Gog și Magog. Intrau aici sciții, hunii, goții și descendenții lor. Hărțile, la rândul lor, întocmite inițial pe baza îmbinării tradiției biblice și a celei clasice, au servit drept ghiduri de orientare în epoca cruciadelor, când europenii au început să ia cunoștință unii de alții nemijlocit. Astfel, calitatea observării celorlalți s-a îmbunătățit, chiar dacă șabloanele inițiale au continuat să modeleze percepția.

Rigorile creației literare în evul mediu și Renaștere, bazate pe arta poetică aristoteliană, au avut un rol imagologic formator. Pentru a putea respecta idealul verosimilității operei literare, a fost nevoie de elaborarea unor tipologii recognoscibile. În literatura medievală personajele nu se abat, în genere, de la canonul prestabilit. Cavalerul este ceea ce face, iar ceea ce face este bine determinat și invariabil. Cu timpul, aceste tipologii au devenit utile în schițarea unor profile naționale. Sistematizările au luat literalmente o formă tabelară, cu rubrici care se impunea a fi umplute. Către sfârșitul secolului al XVII-lea apare la Nürnberg o primă astfel de tabelă cu titlul Diferențele dintre cele cinci cele mai importante națiuni din Europa, adică, cea germană, spaniolă, italiană, franceză și engleză , care cataloga, cu un iz satiric, principalele deosebiri de constituție fizică, animalul cărora li se asemănau, portul, manierele, obiceiurile culinare, limba, educația, religia ș.a. Chiar acolo unde ar fi existat mai degrabă asemănări, rubrici cu conținutul reduplicat ar fi intrat în contradicție cu scopul tabelului conceput contrastiv. Astfel, acea logică fiziologică, dependentă de contraste pentru a putea discerne, a fost amplificată de șablonul ales, forțând cultivarea identităților prin diferențe. Este interesant de observat că, deja din secolul al XVII-lea, se prefigura nucleul privilegiat al Europei occidentale, chiar dacă statele naționale ale italienilor și germanilor nu existau încă propriu-zis. Prin contrast, deducem că Occidentul nu conceptualiza existența altor națiuni în Europa de Est sau Sud-Est. Abia Die Völkertafel din Steiermark, așadar, o ediție austriacă, apărută câteva decade mai târziu, îi include pe poloni, unguri, ruși și categoria mixtă „greci sau turci” – popoare invizibile de la Nürnberg, dar relevante, bineînțeles, pentru Mariahilferstraße, la Viena. Ultimele trei nații alcătuiesc chiar un clasament al gradelor de comparație la rubrica viciilor: perfid, și mai perfid, cel mai perfid, respectiv ungurul, rusul și greco-turcul! Greco-turcul subsumează, desigur, orice credincios creștin ortodox sau musulman din spațiul Imperiului Otoman. Tabela poate fi asemănată ca structură și factură oracolelor școlare de absolvire alcătuite de elevi, are nu doar un rol statistic, ci și unul predictiv. Rubrica cu titlul Capătul zilelor îi hărăzește ungurului moartea sub tăișul sabiei, rusului, sub zăpadă, greco-turcului, la comiterea unei înșelăciuni! Tonul este în ansamblu pamfletar, nu îi vizează exclusiv pe estici. Englezului i se prevede o moarte în apă, iar germanului una în vin, semn că atât virtuțile, cât și viciile ne vin, la o adică, deopotrivă, de hac! O nominalizare în „oracolul națiunilor” valorează cât un semn de recunoaștere că faci parte din rândul elitei, că ai „socializat” îndeajuns cât să meriți un nume în cadrul grupului, cu bune și cu rele, popular sau nepopular, ceea ce este totuși secundar; ceea ce contează cu adevărat este că ești un membru relevant al colectivului. Putem insinua că relevanța națiunilor se traduce în fapte de arme, altfel spus, semnele vitale ale unui corp politic care luptă pentru existență, chiar dacă aceasta poate sfârși „ungurește”, sub sabie.

Este cu atât mai potrivit să comparăm o tabelă de tipul Völkertafel cu un almanah, cu cât acest termen, cu etimologie disputată, se aseamănă cel puțin formal cu cuvântul arab al-manakh, vremea, clima. S-a considerat multă vreme, dacă nu cumva încă se mai consideră, că poziția astrelor și clima sunt responsabile pentru înclinațiile distinctive dintre popoare. Oricât de șocant ar putea părea, un Montesquieu sau un Hume și-au permis să-și documenteze teoriile și cu „informații” de cultură și circulație generale ale epocii: „In the process, the Enlightenment’s anthropological ‘study of mankind’ gives a ‘philosophical’ endorsement to racial and national stereotypes as these had been categorized and systematized in the previous century. Thus, there is only a small step [s.n.] from the Völkertafel’s contrastive commonplaces to the philosophy of Montesquieu”. Astfel, plecând de la Poetica lui Aristotel, sfârșim prin aceea că aceasta acaparează progresiv imaginația populară, impunându-se în mentalitatea colectivă, informând și formând opinii cu privire la realitate, până când viața ajunge să se inspire din artă. În cele din urmă, filozofii au găsit o cale de distilare a unui concept spirituos dintr-o Schnapsidee, a scos Volksgeist dintr-o „poșircă” populară ordinară.

5. Harta – carte funciară a națiunilor

Pe lângă cea a ‘almanahurilor națiunilor’, Leersen ia în discuție o a doua formă de conceptualizare matriceală a lumii, făcând o analogie seducătoare între genul Oglinzii principilor, un cod de conduită onorabilă în evul mediu, pe care Machiavelli îl compromite decisiv cu cinismul înveterat, cu care, la finalul Principelui, face un apel răscolitor pentru alungarea tuturor ocupatorilor din Italia și substituie o dată pentru totdeauna Oglinzii principilor o altă oglindă, și anume, harta. „Instead, the new ‘mirror of princes’ was the map, where a king could study the shape and lie of the land, the location and size of his dominions, enemies and allies”. Harta a avut la rândul ei un efect catalizator pentru crearea unor state tot mai centralizate și mai contigue teritorial, din proiecție verosimilă a lumii ajungând să-și proiecteze ea însăși „adevărurile” asupra realităților din teren, transformându-le după o proprie logică estetică, aidoma „tabelei națiunilor”. Rubricile goale ale hărții – teritoriile necartografiate – au constituit tot atâtea imbolduri în sine pentru completarea cunoștințelor despre lume, acutizând prin simpla evidențiere nevoia, indusă, desigur, de luare în stăpânire a necunoscutului. În acest proces, s-a apelat inițial la geografiile clasice, ceea ce a dus la suprapunerea toponimiilor antice peste populațiile moderne care le ocupau. Imperativul hărții, acela de a fi completată și colorată contrastiv, a avut darul de a inocula elitele intelectuale din Vest și din Est cu germenii unui model conceptual geopolitic. Un imperativ pur formal a reușit să se facă resimțit drept unul real, programatic. Astfel, Principatele Danubiene „recompuneau” contururile Daciei, Dalmația și hinterlandul ei se revendicau de la Iliria, Bulgaria de la Moesia, Macedonia și Tracia. „Accidentul” umplerii unui gol pe hartă a informat mai întâi, ca mai apoi să formeze percepții asupra acestor spații, forțând în cele din urmă realitatea să se conformeze modelului oferit, chiar dacă acesta rezultase din circumstanțe aproape arbitrare. Astfel de hărți au avut „darul” să consolideze și să ajute la articularea miturilor originare naționale moderne. Popoarele balcanice ocupau foste teritorii ale Imperiului Roman iar hărțile întocmite pe baza geografiilor clasice le-au servit pe tavă legitimitatea pe care și-o disputaseră și etalaseră destul de contorsionat națiunile occidentale de la începutul evului mediu. Mai mult, contururile unor foste provincii romane sau regate barbare ale antichității ofereau un sistem de incluziuni și excluziuni, de tipul diagramelor Venn-Euler, care puteau da o coerență vizuală mai satisfăcătoare întrepătrunderii de limbi, religii și popoare care compuneau spațiul Europei de Sud-Est. Marile construcții politice s-au sprijinit pe ideea continuității de la precedente antice, acestea neputându-se legitima decât prin teze autohtoniste, singurele în măsură să unifice pluralitatea distincțiilor identitare. O astfel de ideologie a animat mișcarea iliristă. Ea a concurat cu panslavismul și a câștigat cursa cu acesta, autohtonismul oferindu-i un prestigiu greu de surclasat. Ideea de iliri slavizați a avut un appeal mai mare decât cea de colonist venetic. Autohtonismul continuă să fascineze și este încă un narcotic ideologic eficient în combaterea separatismelor și uniformizarea etnică pe cale pașnică. Minoritatea aromână, bunăoară, este abil sedusă cu cinstea de a fi „cei dintâi macedoneeni”, chiar dacă nu se va mai putea desprinde niciodată din îmbrățișarea cordială a slavofonilor.

6. Lungul secol al XIX-lea

Modelele apariției naționalismului, momentele istorice convenabil alese de cercetători, demarchează ceea ce numim îndeobște lungul secol al XIX-lea. Acesta începe convențional cu anul 1789 și se întinde până la anii 1917/18. Ambele sunt repere istorice europene, Revoluția Franceză și respectiv finele Primului Război Mondial. Conform istoricului german Franz J. Bauer, lungimea secolului al XIX-lea și profilul său sunt în prelungirea idealurilor iluministe, raționalismul, progresul tehnic, industrial și social, secularismul, emanciparea socială și participația politică, pentru a ajunge în cele din urmă la etapa de diferențiere și integrare națională.

Spre deosebire de cei mai mulți cercetători, Anderson propune un lung secol al XIX-lea și mai lung, fixându-și reperele în spațiul colonial al Europei, și anume, în America. În general, Revoluția Franceză este creditată cu meritele emancipării națiunilor pe întregul continent european, pierzându-se din vedere faptul că Statele Unite ale Americii au fost încă înaintea Franței prima republică modernă și că i-au urmat o serie de războaie de independență în America de Sud, de eliberare de sub jugul metropolelor europene. Aceste evenimente au avut la rândul lor un început în sânul Războiului de Șapte Ani (1754/56-1763), repurtat pe mai multe continente între cele două alianțe ale principalelor combatante, Franța și Marea Britanie. Ar putea fi considerat, pe bună dreptate, atât prin întindere, cât și prin pierderile materiale și umane (0,9-1,4 milioane de morți), un prim război mondial de dinaintea Primului Război Mondial. Avem, așadar, două războaie care inaugurează și respectiv încheie în mod convențional zbuciumatul lung secol al XIX-lea. La finele acestui război, Franța pierde defintiv coloniile sale de pe continentul nord-american în favoarea Marii Britanii, acumulând datorii imense. Totodată, mizând pe potențialul semnificativ al Statelor Unite ca partener comercial important, Franța va fi principalul aliat al insurgenței împotriva Marii Britanii în Războiul de Independență. Cu toate acestea, parteneriatul comercial vizat, care ar fi putut compensa pentru pierderile teritoriale ale Franței, nu s-a concretizat niciodată. Eșecurile de la periferie au culminat în cele din urmă cu desființarea monarhiei la centru. Acest unic eveniment, căruia marile puteri europene i s-au opus cu toată vehemența, a înlăturat într-un final ordinea divină a succesiunii monarhice înlocuind-o cu o nouă ordine, în care loialitatea se cuvenea unei noi abstracțiuni: națiunea, locțiitoare a lui Dumnezeu și a Unsului Său, regele.

Războiul de Șapte Ani din Europa indică un prim moment de criză a puterilor coloniale și imperiale. Cauzele crizei sunt, bineînțeles. naturale: în primul rând, epuizarea teritoriilor „disponibile” pentru colonizare și, ca urmare, fricțiunile și disputele teritoriale în colonii, de unde dificultatea tot mai mare pentru centre să obțină profituri. Imperiile încep să-și cunoască limitele și să colapseze sub propria greutate. Pe continent, Prusia și Austria luptă corp la corp pentru supremație. Amenințările externe și deschiderea mai multor fronturi inamice vor determina coagularea lentă, dar sigură, a unei Germanii aflate la ananghie între Franța și Rusia. Economia Imperiului Otoman, tot mai afectată de rutele alternative de aprovizionare ale Europei de peste oceane, intră într-un declin ireversibil, cu atât mai mult, cu cât nu va participa la revoluția industrială. Anderson notează, de altfel, importanța marilor descoperiri geografice și înrâurirea pe care au avut-o asupra mentalităților prin expunerea oamenilor unor stiluri de viață alternative, care se dovedeau totuși viabile. Departe de constrângerile sociale de acasă, acestea au relativizat și devalorizat valabilitatea preceptelor religioase și a dreptului divin al succesiunii monarhice. Consecințele marilor descoperiri n-au fost doar de ordin spiritual. Pentru spațiul Europei de Sud-Est, circumnavigarea lumii a echivalat, cu efecte incalculabile la momentul respectiv, cu deprecierea progresivă a Mediteranei ca spațiu al schimburilor comerciale și diminuarea importanței economice a poziției Imperiului Otoman la conjuncția dintre Europa, Asia și Africa. Reversul a fost că națiunile occidentale de la Atlantic au cunoscut o dezvoltare fără precedent, susținută de prosperitatea pe care le-o asigura exploatarea cu costuri reduse a unor resurse practic inepuizabile. Spre finalul secolului al XIX-lea, balanța contabilă înclina iredresabil în favoarea Occidentului. Imperiul Otoman nu mai este altceva decât un spațiu economic anex industriilor occidentale, o uriașă piață de desfacere și o sursă de materii prime, mai ales pentru puterile continentale, lipsite de colonii importante peste oceane. Aceasta va fi moștenirea geopolitică pe care Imperiul o va lăsa decupajelor ce vor alcătui noul colaj de națiuni în Europa de Sud-Est.

Pentru Europa de Sud-Est, lungul secol al XIX-lea începe, în continuarea Războiului de Șapte Ani, cu Războiul Ruso-Turc (1768-1774) încheiat cu Pacea de la Küçük Kaynarca. De acest război se leagă atât transformări de durată, cât și evenimente singulare, aparent nesemnificative, dar care își vor aduce contingentul lor în făurirea statelor naționale. În contextul conflictului ruso-turc, are loc primul raid devastator al lui Ali Pașa asupra Moscopolei, în 1769, urmând ca orașul să fie complet distrus în asaltul decisiv din 1788, la un an de la izbucnirea Războiului Austro-Turc (1787-1791). Fiind capitala spirituală și comercială a aromânilor, distrugerea sa a generat o diasporă vastă și influentă, motivată să sprijine din exil ofensiva anti-otomană. Un număr însemnat al celor care au constituit primele elite burgheze ale Serbiei a fost dat de refugiați sau descendenți ai acestora, sprijiniți de compatrioții lor din Imperiul Habsburgic. Conflictele continue dintre creștini și otomani, alimentate de ingerințe externe, au generat o emigrație importantă a micilor și marilor comercianți în teritoriile puterilor creștine implicate. Această emigrație de refugiați și exilați reprezintă varianta locală a mobilizării sociale din Occident – nu una de la sate către centre urbane industrializate, ci una din provinciile înapoiate ale Imperiului Otoman către marile centre politice, culturale și intelectuale ale Occidentului. Emigrația afluentă din Imperiul Otoman a consolidat burghezia în societățile de țărani în mijlocul cărora s-au așezat și le-au modernizat, folosindu-și mijloacele materiale pentru a-și educa fiii în Occident. Aceștia s-au întors mai apoi să lupte pentru cauza revoluționară în locurile de unde plecaseră. Am putea specula influența indirectă a Rusiei care, începând cu țarul Petru cel Mare, se orientează către Occident pentru a se moderniza și, totodată, dă tonul ca lider al credincioșilor ortodocși și popoarelor din sfera de influență otomană. În Țările Române avem pentru prima dată un domn după exemplul țarului, cu armură apuseană și perucă – Dimitrie Cantemir.

Dominate de imperii puternice, popoarele din Sud-Estul Europei nu puteau încă să emită fățiș pretenția de a-și forma state naționale proprii, ci luptau mai degrabă, declarativ, pentru autonomii culturale mai largi și pentru o reprezentare politică mai echitabilă în cadrul imperiilor. De fapt, nefericitul retard istoric al Europei de Sud-Est nu poate fi imputat unilateral dominației otomane. El este, mai degrabă, rezultatul combinat al obstinației cu care imperiile cointeresate, Otoman, Austriac și Rus, s-au opus disoluției vechii ordini și adoptării idealurilor revoluționare, limitând ambițiile națiunilor emergente de sub tutela lor. Ca niște „zâne” din poveste, „nepoftite”, dar, oricum „autoinvitate”, acestea au otrăvit cu „blestemele” lor nașterea popoarelor Europei de Sud-Est încă din fașă. Conflictele intereselor imperiale au semănat germenii discordiilor și rivalităților ulterioare. Perioada 1804 -1878 este marcată de convulsiile și zbaterile suprimate prin intrigi diplomatice și forță brută ale sârbilor, românilor, bulgarilor și grecilor. Între 1804-1813 are loc Revoluția Sârbească, la 1921 Revoluția lui Tudor Vladimirescu, apoi, Primăvara Națiunilor de la 1848 și Războiul Ruso-Turc de la 1877-1878, prin care atât Serbia, cât și România și-au văzut realizate aspirațiile de independență față de Imperiul Otoman, iar Bulgaria apare din nou pe hartă. Conflictele militare, care se înlănțuie generații de-a rândul, dislocă oameni și creează o efervescență în și din mijlocul căreia a rezultat o literatură interesantă sub numeroase aspecte, particularitățile acesteia, cât și ale autorilor, putând fi înțelese mai clar în contextul în care spațiul Europei de Sud-Est a reprezentat un teatru de desfășurare a unor forțe ideologice și politice antagonice.

Poeții de tip național sunt un produs eminamente al secolului al XIX-lea, iar literatura acestui secol, care a revendicat și transfigurat evenimentele istorice, transformându-le în niște lieux de memoire pentru națiune, este literatura romantică. Literaturile nu vor mai cunoaște alți autori cu o vocație națională, indiferent de valoarea acestora. Însă nu toți poeții naționali sunt și poeți naționaliști. Panteonul romantic măsoară un ambitus naționalist ca de la Blake la von Goethe, de la patriotismul extrem, care l-ar revendica pe Hristos pentru Fălticeni, așa cum Blake revendică Noul Ierusalim pentru Anglia, respectiv, la maxima care ne parvine de la Goethe: „Der Patriotismus verdirbt die Geschichte” (Patriotismul denaturează istoria). În Sud-Estul Europei, istoria a fost cu atât mai mult denaturată, cu cât realizarea idealurilor naționale a depins deopotrivă de rivalitatea și cooperarea dintre elitele naționale. Distingem autori care au apelat la limbi comunitare pentru a da o expresie echivocă, de multe ori, propriilor lor discursuri identitare, ca Theodoros Kavaliotis (1718-1789), aromân din Moscopole, de cultură elenă, sau Ghiorghios Stavridis, macedo-bulgar de cultură greacă, același cu Grigor Stavrev Prlicev (1830-1893), frații Frashëri, Naim (1846-1900) și Sami (1850-1904), scriitori albanezi de limbile turcă și persană. Din intelectualitatea emigrației se remarcă Dimitrija Demeter, născut Dimitrios Dimitriu în 1811, din părinți greci originari din așezarea armânească Siatista, care iau calea exilului în semnificativul an 1790, după distrugerea Moscopolei, și se așează definitiv în Imperiul Habsburgic, la Zagreb. Dimitrios crește bilingv, primele sale încercări literare fiind de expresie elenă, mai apoi legându-și numele de opere de referință pentru identitatea națională croată și pentru ideea iliristă. Un alt ilirist important cu o identitate fluidă este Petar Preradović (1818-1872), născut în Slavonia habsburgică din părinți sârbi ortodocși. Îmbrățișând o carieră militară, se convertește la Catolicism, eveniment care îl va consacra în mod fatal drept scriitor și patriot croat, în ciuda originilor sale sârb-ortodoxe și a amănuntelor că limba sa de cultură și primă expresie literară a fost cea comunitară, și anume, germana, sau că ideile sale pan-slave și iliriste erau cel puțin neobișnuite pentru un ofițer al armatei imperiale. De altfel, dimensiunile paradoxului identitar pe care l-a reprezentat Petar Preradović sunt potențate cel mai elocvent de nepoata sa, Paula von Preradović, care a dăruit Austriei natale versurile imnului său național, Land der Berge, Land am Strome!

De ce sunt relevanți acești autori și de ce ar trebui scoși din semi-obscuritatea literaturilor lor naționale atunci când discutăm raporturile dintre limbă și identitate în Europa de Sud-Est în secolul al XIX-lea? Am abordat contrastiv, între Vest și Est, problema identității, din perspectiva marilor fenomene care i-au dat secolului al XIX-lea conformația specifică, tocmai pentru a putea înțelege “curiozitățile” care se petrec la nivel microscopic, individual, în momentul în care națiunile cristalizează în Europa. Autorii enumerați reprezintă o părticică din suspensia lichidă din care s-au solidficat și consolidat statele națiune. Naționalismul, ca program politic al epocii romantismului literar, ridică o problemă esențială cu privire la conceptul de identitate. Luarea în discuție a unor nume bine definite din istoria literaturii sud-est europene ne ajută să abordăm opțiunile lor identitare, așa cum ni se relevă ele din opere și biografii, prin prisma tensiunilor interne ale conceptelor filozofice cu care au operat deopotrivă naționalismul și romantismul și relația paradoxală în care indivizii s-au găsit angrenați prin punerea în practică a crezului lor. La o primă vedere, ar părea că avem de a face cu niște “suflete rătăcite”, cu niște cazuri de misplaced identities, specifice culturilor exilice. Charles Larmore propune, în The Practices of the Self, o definiție a sinelui autentic ca angajament, exemplificând cu faimoasa încheiere a pledoariei lui Luther în fața dietei din Worms: „Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir! Amen”. Cu alte cuvinte, sinele autentic se relevă în raport cu recunoașterea ca atare a unicității situației sale la un moment dat, la angajamentul de a ocupa locul pe care i-l dezvăluie complexul circumstanțelor – asumarea cupei ghetsemanice, lupta pasională a lui Iacov până în revărsatul zorilor cu îngerul, care se încheie prin smulgerea noului său nume: Israel, „cel care se luptă cu Dumnezeu”. Titlul lucrării lui Larmore parafrazează Les techniques de soi ale lui Michel Foucault, proiect anunțat, dar pe care acesta nu a mai apucat să-l realizeze. Conform lui Foucault, individul se transpune în plan social apelând la diferite tehnici prin care își controlează gândurile și corpul, pe care i le pun la dispoziție varietatea discursurilor existente. Larmore evidențiază limba ca fiind unul din discursurile chintesențial convenționale care conformează expresia autentică a sinelui sub raportul aparențelor. Rousseau afirmă că „omul social, pururi în afara lui, știe cum să trăiască doar în opinia celorlalți; și, ca să spunem așa, își dobândește sentimentul propriei existențe doar pe baza judecății celorlalți”. Problema identității sinelui cu sine însuși este în măsură să adecveze instrumentarul analizei la scară microscopică a fenomenului asumării identităților naționale de către autorii individuali, pe criteriul limbii și, totodată, grație relevanței considerentelor sale pentru liberalism și democrație, să-i circumscrie problematicii mai largi ridicate de curentul ideologic căruia și-au dedicat pasiunile creatoare.

7. Concluzii

Naționalismul face obiectul celor mai serioase analize, implicând un număr mare de cercetători. Adoptarea unui discurs materialist de către cercetarea modernă în descrierea fenomenelor sociale istorice ne pare un demers fericit. Cu toate acestea, apelul la un vocabular distinctiv post-modernist pentru articularea terminologiei adecvate analizei fenomenului națiunii nu reușește să atingă acel nivel de abstractizare care ar fi de dorit pentru o formulare perfect lucidă a istoriei. Cel mai probabil, limbajul adecvat unei redări lucide a istoriei ar fi cu totul indescifrabil pentru mintea deprinsă cu viciul discernerii. Totuși, o nouă reprezentare în termenii științelor ne-ar oferi măcar acea narațiune care ne-ar aduce împăcarea, dezvăluind o lume dincolo de intenții și, astfel, dincolo de revanșă. Comunitatea imaginată, inventarea tradiției, deși fac trimitere la o diateză pasivă, vizând impersonalitatea fenomenului descris, totuși mai induc ideea, cel mai probabil în ciuda intențiilor autorilor, că istoria este un produs al agenției umane. În lungul prolog al lucrării de față ne-am oprit asupra acelor aspecte care ne relevă faptul că între elementul uman și „creațiile” sale s-a instaurat în permanență și invariabil o relație dinamică în care omul a pierdut în definitiv, dacă l-a deținut la un moment dat, orice control. Am văzut cum etosul artei poetice aristoteliene, ca arta să imite viața, a ajuns să preia frâiele receptării vieții înseși într-o măsură în care viața a ajuns să se modeleze după etalonul artelor și că acest fapt a avut consecințe politice. Logica internă a tipologizării care umărea apropierea reprezentării artistice de verosimil a deturnat preocupările oamenilor în scop propriu, insuflându-le nevoi imperioase, dar imposibil de justificat rațional. Harta a cerut completarea ei, reprezentarea și-a impus propria optică preconcepută asupra modului în care completarea s-a făcut în realitate. Am putea conchide că omenirea suportă consecințele idolatriei, că a doua poruncă a decalogului încerca să prevină deschiderea unei adevărate cutii a Pandorei: „Să nu-ți faci […] vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești (s.n.)!” Sub acest unghi, sugestia evidentă pare a fi că reprezentarea conduce în cele din urmă la înrobire, făcătorul de idoli ajungând să slujească lucrării propriilor mâini. Lumea pare a fi o împletire inextricabilă și fluidă de voință și reprezentare, oricare împărțiri dihotomice, între lumină și întuneric, între ape de deasupra și ape de dedesubt, între mare și uscat, așa cum ne apar ele în actul creației din Facerea, fiind cu neputință, iluzorii. Omul a simțit mereu nevoia de a-și reprezenta lumea și fenomenele sale nepătrunse, încercând să stăvilească, să controleze și să îndrepte fluxul universal atât de dezorientant, opunându-i panteoane întregi, precare îndiguiri ideologice; de fiecare dată, omul a suferit, cu dobândă, întreaga urgie retributivă a propriilor sale temerare acțiuni și demersuri conceptuale. Reprezentările s-au însuflețit în făpturi frankensteiniene, căutând să-și anihileze creatorii. Nu este oare și naționalismul o altă narațiune, un alt mit, prin care omul a încearcat, din nou, să se pună pe sine de acord cu ceea ce, mai ales, i s-a întâmplat și în mai mică măsură a făptuit, cu ceea ce a recoltat, cu mult peste măsura așteptărilor, din încumetarea de a-și reprezenta și a acționa în virtutea acestor reprezentări? Studiul de față, prin raportare la scară individuală, va ilumina dubla recurență a forței exercitate de mediul de reprezentare, în speță, limba, la nivelul mișcărilor sociale de amploare și, respectiv, la nivelul creatorului care operează cu și în cadrul unor constrângeri artizanale intrinseci și extrinseci, fără perspectiva mântuirii din această condiție.

Bibliografie

Allatson, Paul; McCormack, Jo. Exile Cultures, Misplaced Identities (Critical Studies), Editions Rodopi B.V., Amsterdam – New York, NY 2008

Anderson, Benedict. Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, Rev. and extended ed., Londra; New York: Verso, 1991

Beller, Manfred; Leersen, Joep. Imagology. The cultural construction and literary representation of national characters. A critical survey. Editions Rodopi B.V., Amsterdam – New York, NY, 2007

Hatzopoulos, Pavlos. The Balkans Beyond Nationalism and Identity, I.B. Tauris & Co Ltd., Londra, 2008

Jansen, Christian; Borggräfe, Henning. Nation, Nationalität, Nationalismus, Campus Verlag GmbH, Frankfurt/Main, 2007

Larmore, Charles, The Practices of the Self, The University of Chicago, 2010

Mihăilă, Gheorghe. Dicționar al limbii române vechi. Sf. sec. X-lea – înc. sec. XVI-lea, Structura vocabularului românesc, Editura Enciclopedică Română, București 1974

Von Goethe, Johann Wolfgang. Literatur/J.W. von Goethe/Gespräche/zu den Gesprächen/1817, Zeno.org,Gespräche, http://www.zeno.org/Literatur/M/Goethe,+Johann+Wolfgang/Gespr%C3%A4che/% 5BZu+den+Gespr% C3%A4chen%5D/1817, 24.04.2015

Von Weißenburg, Otfried. Evangelienbuch. Übersetzung ins Neuhochdeutsche von Gisela Vollmann-Profe, Reclam, Ditzingen, 1987