Limbă ȘI Comunicare, Mijloc DE Dezvoltare A Personalității Școlarului Mic

C A P I T O L U L I

LIMBĂ ȘI COMUNICARE , MIJLOC DE DEZVOLTARE A PERSONALITĂȚII ȘCOLARULUI MIC

Particularități psihopedagogice- premisă în învățarea limbii și comunicării

Bazele științifice ale formării și dezvoltării deprinderilor de citire corectă, conștientă și expresivă , de a povesti cele citite, de a face analize și interpretări pe marginea textului studiat ne obligă să cunoaștem și să respectăm particularitățile psihopedagogice ale copilului de vârstă școlară mică.

In „ Psihologia generală” , București, 1976, pagina 176 , se arată că „ Copilul trebuie interpretat nu după logica adultului , ci în funcție de el însuși , de propria sa natură.”

In cunoașterea copilului și copilăriei trebuie ținut cont permanent de principiul

dezvoltării , adică trebuie avut în vedere că copilul suferă schimbări fizice și psihice calitative sub influența interacțiunii factorilor interni și externi. Copilul nu este „ un adult în miniatură” , prezentând doar deosebiri cantitative în privința însușirilor fizice și psihice , ci între adult și copil există deosebiri de ordin calitativ supuse procesului de dezvoltare , proces care la rândul său nu trebuie conceput ca aducător de adaosuri la ceva preexistent.

Principul dezvoltării ne conduce la a vedea copilul în devenirea lui , a urmări pe parcursul vârstelor schimbările ce se produc, la a interpreta procesele lui psihice , luând ca punct de plecare viața proprie a copilului însuși. Dezvoltarea copilului are loc în sens ascendent .

În organism au loc acumulări cantitative care duc la transformări calitative , se produc structurări și restructurări funcționale , integrări urmate de reintegrări în interiorul acelorași procese psihice .

Psihicul fiind un produs al activității creierului, dezvoltarea cognitivă, afectivă și volițională a copilului este strâns legată de dezvoltarea sistemului său nervos.

Pe plan fiziologic dezvoltarea psihică a copilului însumează

toate schimbările structurale și funcționale produse în activitatea creierului mic sub influența condițiilor de mediu .

Pe plan psihologic dezvoltarea copilului se exprimă în formarea proceselor și însușirilor psihice , schimbarea și restructurarea lor la nivele funcționale tot mai înalte.

Pe plan social dezvoltarea copilului echivalează cu dobândirea de către copil a formelor standardizate , de conduită umană , ceea ce în final duce la adaptarea și integrarea în etape a copilului la universul socio-cultural al omului adult.

Cele trei planuri : fiziologic, psihologic și social ale dezvoltării copilului se intercondiționează reciproc.

După cum arată Ion Radu , ceea ce numim obișnuit ”particularități de vârstă” nu sunt altceva decât expresia stadiilor de evoluție în dezvoltarea psihică a copilului a căror cunoaștere în munca instructiv – educativă este considerată o legitate obiectivă.

Instrucția și educația , fără a ignora rolul mediului , sunt cei mai importanți factori ai dezvoltării psihice , arată psihologii și pedagogii. La intrarea copilului în școală, școala devine centrul activității copilului și activitatea sa principală devine învățătura. Noile cunoștințe dezvoltă un orizont larg , activitățile sale psihice primesc un conținut nou , care schimbă caracterul proceselor intelectuale petrecute în creierul său.

Afectivitatea este considerată ca fiind componenta bazală infrastructurală a psihicului, dar și nota lui definitorie deoarece prin afectivitate copilul se diferențiaza profund de inteligența artificială.

Afectivitatea îndeplinește funcții importante nu doar în raport cu activitatea ci și cu procesul cunoașterii interpersonale .”Cheia înțelegerii altora se află în propriile noastre vibrații afective” , scria Vasile Pavelcu .

La intrarea în școală copilul nu se raportează indiferent la realitate , dimpotrivă obiectele, fenomenele , evenimentele care acționează asupra lui au un ecou în conștiința sa trezesc la viață anumite trebuințe , îi satisfac sau nu interesele, aspirațiile , idealurile .

Intre stimulii interni ( motivația ) și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri a căror efecte sunt tocmai procese afective . În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne generează plăcere, mulțumire, entuziasm , bucurie , contrazicerea sau nesatisfacerea lor duc la neplăcere , nemulțumire , indignare, tristețe. Nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în relații de interacțiune și independență.

Afectivitatea este prezentă începând cu pulsațiile inconștientului și terminând cu realizările ultimative ale conștiinței. Afectivitatea este considerată ca fiind componenta bazală, infrastructurală, a psihicului , dar și nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate

omul se diferențiază profund de inteligența artificială: roboți, calculatoare .Stările și trăirile afective rămân apanajul specific omului . Procesele afective sunt primare, cu caracter spontan, complexe care sunt emoțiile curente și superioare care sunt sentimentele și pasiunile . Un rol important în viața școlarului joacă emoțiile care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însușirile separate ale obiectelor:bucuria,tristețea,simpatia,antipatia,entuziasmul,admirația,disprețul,speranța, deznădejdea, plăcerea, dezgustul.

Un alt proces psihic complex, de reglaj superior implicat în procesul învățării limbii este voința ,proces realizat prin mijloace verbale și constând în acțiuni de mobilizare și concentrare a energiei psihonervoase în vederea biruirii obstacolelor și atingerii scopurilor conștient stabilite. Caracteristica cea mai importantă a voinței este efortul voluntar, care constă într-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emoționale, prin intermediul mecanismelor verbale .

Calitățile voinței sunt : puterea voinței ce se exprimă prin intensitatea efortului prin care copilul, confruntându-se cu obstacolele importante își urmărește scopurile ; perseverența presupune realizarea efortului voluntar o perioadă îndelungată de timp; opusul perseverenței este încăpățânarea, independența voinței ce exprimă tendința constantă de a lua hotărâri pe baza chibzuinței proprii, de a cunoaște condițiile activității, a consecințelor și responsabilităților personale , promptitudinea deciziei, ce constă în rapiditatea cu care omul deliberează într-o situație complexă și urgentă și adoptă hotărârea cea mai potrivită.

În procesul însușirii limbii un rol important joacă imaginația, care este un proces complex de elaborare a unor imagini și proiecte noi pe baza combinării și transformării experienței . Prin intermediul imaginației câmpul cunoașterii se lărgește foarte mult elevul fiind capabil de performanța unică de a realiza unitatea între trecut, prezent și viitor. Dispunând de imaginație elevul poate să-și elaboreze mintal scopul acțiunii și planul desfășurării ei .Pe parcursul evoluției sale este în stare să obțină ceva cu totul nou și pentru aceasta se sprijină pe imaginație. Aceasta face parte din procesele cognitive complexe și apare pe o anumită treaptă a dezvoltării sale psihice când deja se pot manifesta alte procese și funcții psihice, care pregătesc apariția ei. Este vorba de dezvoltarea reprezentărilor, achiziționarea limbajului, dezvoltarea inteligenței, îmbogățirea experienței de viață.

Imaginația interacționează cu toate procesele și funcțiile psihice , îndeosebi cu memoria, gândirea, limbajul. Imaginația se deosebește de memorie dar n-ar putea exista fără ea , deoarece memoria îi oferă material pentru combinările sale, care –i fixează și evocă rezultatele .Dacă prin gândire omul cunoaște și înțelege ceea ce este esențial imaginația explorează nelimitat necunoscutul, posibilul , viitorul. Gândirea și inteligența ghidează producerea imaginativă, iar imaginația participă la elaborarea ipotezelor și la găsirea strategiilor de rezolvare a problemelor .

Imaginația implică în toate formele ei mecanismele limbajului . Emoțiile și atitudinile afective sunt condiții activatoare și energizante ale imaginației, ale combinărilor și recombinărilor imaginative. Procesul de obținere prin imaginație, a noului implică interacțiuni cu toate componentele sistemului psihic uman, cum ar fi : dorințele, aspirațiile, profunzimea înțelegerii, orientările dominante , trăirile profunde ale evenimentelor , experiența proprie de viață, dinamica temperamentală, într-un cuvânt întreaga personalitate .

O forță motrică a întregii dezvoltări psihice și umane este motivația, care sensibilizează diferit persoana la influențele externe .Motivația prin caracterul ei propulsator și tensional, răscolește , reașează și amplifică materialul construcției psihice a individului. Există mai multe tipuri de motivații : trebuințe, motive, interese , convingeri și idealuri.

Trebuințele sunt structuri motivaționale ale personalității, forțele ei motrice cele mai puternice reflectă echilibrul biopsihosocial al omului în condițiile solicitărilor mediului extern. Trebuințele sunt primare ( innăscute), secundare ( formate în decursul vieții ) și sunt de ordin material, spiritual și social . Satisfacerea firească a trebuințelor se asociază cu reducerea tensiunilor; nesatisfacerea lor duce la dilatarea și exacerbarea acestora – fie prin stingerea lor prin saturație și reacție de apărare , însoțită de perturbări caracteriale ; nesatisfacerea lor o perioadă mai îndelungată de timp , pune în pericol existența fizică și psihică a individului.

Motivele constituie reactualizări și transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate . Este mobilul care declanșează, susține energetic și orientează acțiunea. Ele sunt extrem de variate : individuale și sociale, inferioare și superioare, minore și majore, egoiste și altruiste. Interesele reprezintă orientări selective stabile și active spre anumite domenii de activitate.

Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalității care împing , impulsionează spre acțiune. Nu orice idee este o convingere ci doar cea care reprezintă pentru individ o valoare, o certitudine subiectivă ,care îl ajută să stabilească ceea ce este valabil , optim , necesar să distingă între bine și rău, frumos și urât, adevăr și minciună. Idealurile reprezintă proiecții ale individului în sisteme de imagini și idei care îi ghidează întreaga existență. Nu reprezintă o simplă formulă cognitivă de viață, ci este plămădit de individ în funcție de particularitățile lui proprii. Motivația are mai multe forme: motivația pozitivă, care se regăsește în laudă, încurajare, care au efecte benefice asupra activității; motivația negativă care se regăsește în amenințare, blamare, pedepsire și se asociază cu efecte de abținere , evitare , refuz; motivația intrinsecă este o sursă generatoare care se suprapune peste activitatea desfășurată ( se efectuează o activitate din plăcere) , motivația extrinsecă este o sursă generatoare impusă de o altă persoană, motivația cognitivă își are originea în nevoia de a ști, de a cunoaște , motivația afectivă este determinată de nevoia elevului de a obține aprobarea din partea altor persoane .

Rolul limbii și comunicării în dezvoltarea proceselor cognitive

Limba română este limba auzită și învățată în preajma căminului părintesc, este prietenul intim al fiecărui om , cu ajutorul ei ne împărtășim gândurile și sentimentele noastre . Fiind limba întregului popor, limba româna este factorul dezvoltării umane in ea fiind întrupate gloria trecutului și aspirațiile viitorului . Cu ajutorul limbii oamenii se înțeleg între ei , își exprimă prin vorbire și citire ideile , gândurile, sentimentele și dobândesc noi cunoștințe.Prin studiul limbii române copiii trebuie deprinși să-și cunoască, să-și cultive să-și slăvească limba părinților și străbunilor lor . Limba este sufletul întregului învățământ deoarece pe cunoașterea ei se sprijină însușirea tuturor cunoștințelor care fac din om un membru folositor societății. Ca obiect de studiu, limba româna ocupă cel mai mare număr de ore în noul curriculum. Studiul limbii române în școală ocupă o mare însemnătate în formarea educației intelectuale, morale, estetice, religioase și interculturale . De gradul de stăpânire a limbii române depinde direct formarea abilităților și capacităților elevilor de a înțelege cunoștințele la toate ariile curriculare , posibilitățile de acces la toate domeniile științei și culturii naționale și universale. Fără stăpânirea la un înalt nivel, al limbii române nu poate fi concepută evoluția viitoare a elevilor , pregătirea lor pentru viață.

Ținând seama de faptul că literatura și arta reprezintă rodul forței creatoare a societății, expresia geniului și sensibilității poporului nostru , învățarea limbii și literaturii în școală are menirea să contribuie la formarea personalității omului cu un larg orizont de cultură și cunoaștere . Însușirea limbii române nu se formează numai în cadre formale, ci și în cadre nonformale , cât și informale , însă școlii și ariei curriculare limba și comunicare îi revin cele mai mari obligații de utilizarea limbii, de formarea capacității , deprinderilor și abilităților de exprimarea gândurilor , ideilor și sentimentelor în mod corect, logic, coerent și concis. De asemenea școala are sarcina de a conștientiza și supraveghea procesul comunicării , de a cultiva vorbirea îngrijită și scrierea clară .

Experiența dintotdeauna a studierii limbii și literaturii române și rezultatele obținute de cei mai buni educatori confirmă adevărul că prestigiul acestei arii curriculare în școală depinde înainte de toate , de nivelul pregătirii de specialitate și pedagogice a dascălului, de pasiunea , dăruirea și entuziasmul lui, de atitudinea și metodele activ participative pe care le folosește. Educatorul, institutorul și profesorul sunt promotorii limbii literare, exprimarea lor constituind un model pentru elevi. Ei trebuie să evite vocabularul simplist sau influențat de mediul social ambiant în care trăiește. La școală copiii vin din medii diferite : sociale, culturale, lingvistice – cu diferențe în dezvoltarea lor intelectuală , fizică și psihică. Alături de copii cu aptitudini și cu o capacitate mai mare de asimilare a cunoștințelor se află și elevi cu posibilități mai reduse și cu ritmuri mai lente de învățare. In acest caz, educatorii trebuie să-i învețe pe elevi să vorbească și să scrie corect românește. Noile cunoștințe asimilate în școală dezvoltă un orizont larg , activitățile sale psihice primesc un conținut nou care schimbă caracterul proceselor intelectuale petrecute în creierul său. Se schimbă și felul în care copilul gândește și memorează. Elevul neatent se distinge ușor de cel atent. El are o privire absentă, se preocupă de lucruri străine lecției , este mereu agitat și dă semne de plictiseală . La baza neatenției stau stimulii externi , care au o acțiune mai puternică decât obiectul supus percepției și stimuli interni cum sunt : lipsa de interes pentru ceea ce se explică, lipsă de motivație, starea de oboseală, unele lacune în educarea voinței.

Pentru a preveni asemenea manifestări ale neatenției educatorul este primul mijlocitor în formarea priceperilor , deprinderilor și abilităților de receptare a frumuseților artei literare de către elevi. Cunoscând acest lucru și având experiența anilor trecuți , am încercat ca prin predarea orelor de limba română dezvoltarea vorbirii să le cultiv gândirea , să le dezvolt orizontul de cunoaștere despre lume și viață, să-i educ în spiritul unei atitudini juste față de muncă, să le cultiv deprinderi moral-civice, estetice , religioase și in mod deosebit patriotice, mai ales pentru că trăim într-o zonă cu influențe străine. Prin orele de limba română am încercat să-i fac pe copii să înțeleagă că lumea înconjurătoare, cu frumusețile ei naturale ne este prezentată în diverse forme : poeții ne-o prezintă în versuri de o rară sensibilitate , așa cum a făcut-o Mihai Eminescu în poezia „ Revedere” sau Octavian Goga în poezia „ Sara ” sau Vasile Alecsandri în poezia „ Vestitorii primăverii ”, prozatorii fac descrieri care ne încântă, ne fac să vedem aievea realitatea : „Iarna” de B.S. Delavrancea, „Veverița” și „Ciocârlia” după Mihail Sadoveanu , „Căprioara” de Emil Gârleanu și multe altele; pictorii își exprimă sentimentele , frământările sufletești cu ajutorul culorii – ”lumină și culoare „ iar muzicienii cu ajutorul sunetelor muzicale – George Enescu sau Ciprian Porumbescu.

Pentru a aduce un plus de farmec , noutate de multe ori am completat conținutul programei cu lecturi suplimentare , albume, am folosit procedeele gândirii critice , lectura pe nivele de sensuri cu scopul de a trezi gustul și interesul pentru lectură ,pentru cultivarea frumosului literar.

In toate orele , dar în special de limbă și comunicare , am căutat sa creez o atmosferă specific emoțională, să trăiesc momentele lecției ca starea mea sufletească să se transmită copiilor și ei la rândul lor să trăiască , să simtă frumusețea orelor de limbă și comunicare . Am încercat să citesc expresiv ca ei să mă imite , să recit frumos ca și ei să recite frumos, să vorbesc frumos pe un ton plăcut ca și ei să procedeze așa.

Cunoașterea temeinică a limbii și literaturii române , a istoriei României , mai ales în această zonă în care se încearcă anularea valorilor istorice , trebuie să constituie coloana vertebrală a educației , a formării personalității armonioase.

La intrarea în școală se schimbă și felul în care copilul gândește și memorează. Activitatea de memorare mecanică se dovedește din ce în ce mai insuficientă, elevul este condus la analiza logică a înțelesului cuvântului. În școala generală se formează gândirea logică, memoria logică, formele mai complexe ale percepției .

La vârsta școlară mică predomină memoria intuitivă, concretă, în timp ce la elevii mai mari memoria verbal-logică devine sistematică. La intrarea copilului în școală predomină memoria neinteționată, așa-zisa memorie involuntară. Ei nu pot să prelucreze suficient de bine din punct de vedere logic materialul în sensul pregătirii lui pentru memorare . De aceea , ei memorează mecanic sau așteaptă ca cineva să le spună versurile înainte, iar ei să le memoreze prin repetare. *

Începând cu vârsta de 8 -10 ani, începe să se dezvolte memoria logică, cea mai perfectă formă a memoriei în care stabilitatea legăturilor verbal logice este subordonată sarcinilor memorării.

In procesul descifrării și înțelegerii textului literar , un rol deosebit îi revine atenției . Copilul de vârstă școlară mică nu-și poate stăpâni încă atenția. Dacă lecția nu trezește interes suficient , dacă este monotonă, nu este însoțită de stări emoționale pozitive, copiii devin mai mobili , vorbăreți capabili de activități exterioare lecției. Se știe că între atenție și percepție există o foarte strânsă legătură . Faptul că un copil este cuminte și nu deranjează explicațiile date , aplică cele cerute , și apoi în urma acestor procese active apar imaginile conștiente ale celor percepute. Deci, pentru ca elevul să fie atent, trebuie să-i organizăm percepția.

Psihologia precizează cauzele neatenției :

elevul nu-și pune problema dată de dascăl ;

elevul a primit problema , dar nu e în stare să desfășoare activitatea lăuntrică complexă pe care i-o cere percepția materialului respectiv;

oboseala.

Elevul neatent se distinge ușor de cel atent . El are o privire absentă, se preocupă Pentru a preveni asemenea manifestări ale neatenției am organizat lecții atractive , interesante , dense , iar cu părinții elevilor am purtat discuții asupra regimului zilnic al copiilor , am încercat să cunosc condițiile de viață ale elevilor prin discuții și vizite la domiciliu.

Dacă memoria, atenția și percepția joacă un rol important în procesul instructiv – educativ în însușirea limbii române, gândirea este aceea care permite omului cunoașterea legilor naturii, înțelegerea fenomenelor , modificarea și transformarea realității înconjurătoare în conformitate cu tendințele și trebuințele sale .

* Chircev , A , Psihologia generală, E.D.P. București, 1976, pag. 176-177

Gândirea este reflectarea generalizată și mijlocită a obiectelor și fenomenelor și a relațiilor dintre ele .La baza gândirii sunt: senzațiile, percepțiile și reprezentările care apar în procesul activității practice, ca efect al acțiunii obiectelor și fenomenelor lumii obiective asupra analizatorilor .Fără ele gândirea ar fi lipsită de orice conținut și practic n-ar fi posibilă. *

Procesul de învățământ are ca scop nu numai acumularea de date și fapte, ci mai ales dezvoltarea gândirii creatoare a școlarului bazată pe generalizarea cunoștințelor ce i se transmit, pentru a-l pregăti în vederea formării capacității sale de a opera cu aceste cunoștințe în practica vieții.

Principalele operații ale gândirii ,arată literatura de specialitate , sunt analiza și sinteza ,comparația, abstractizarea, generalizarea și concretizarea. Analiza presupune descompunerea întregului în părțile componente , iar sinteza presupune îmbinarea părților componente într-un întreg. Cele două procese de bază sunt procese opuse dar se presupun reciproc. În procesul gândirii interne , comparația este un proces psihic , prin care se stabilesc asemănările și deosebirile dintre obiectele și fenomenele confruntate .

Prin generalizare se înțelege procesul de descoperire a ceea ce este general, ceea ce este comun și esențial la o anumită clasă de obiecte sau fenomene . Generalizarea se bazează pe analiză , sinteză și comparație pentru că numai în activitatea analitico-sintetică și în procesul de comparare pot fi descoperite însușirile esențiale , comune unor grupe sau clase de obiecte și fenomene .*

Cunoscând transformările pe care le parcurge organismul copilului în perioada școlarității mici , cât și procesele psihice la această vârstă vom reuși să punem bazele științifice pentru însușirea citirii și descifrării mesajelor artistice a valorilor stilistice ale cuvântului transmis prin textul literar.

Cultivarea limbii este un factor de regenerare a culturii unui popor în condițiile integrării acesteia în cultura universală. Limba ca factor de cultură este „grai și suflet” .

* Chircev ,A, „Psihologia generală”, E.D.P. București , 1976, pag 295.

Ea înlesnește accesul la toate sferele cunoașterii și ale vieții sociale , făcând legătura cu înaintașii, cu valorile create de ei, asigurând proiectarea și realizarea unui viitor mai bun așa cum arăta și Marin Preda : „ Limba este cea mai puternică legătură a unui neam . Ea este sufletul neamului , e firea și ființa lui „.

Limba ca moștenire istorică reprezintă puterea de creație a spiritului omenesc, pentru producerea unor valori pe care culturile naționale le realizează pe planul universalității.

Ca dascăl, mă străduiesc să-mi aduc modesta contribuție la cultivarea limbii române în rândul elevilor pe care-i educ, să le dezvolt dragostea pentru ea, să-i pregătesc să vorbească și să scrie corect în frumoasa limbă românească.

Citirea , instrument de bază al activității intelectuale

Ciclul primar , ca parte integrantă a învățământului obligatoriu are o contribuție specifică la dezvoltarea armonioasă a tineretului școlar. Principala sarcină a acestui ciclu este aceea de a-i familiariza pe elevi cu cele mai eficiente tehnici sau instrumente ale activității intelectuale. De aceea principala funcție a ciclului primar este funcția instrumentală . În rândul instrumentelor activității intelectuale cele mai importante sunt : cititul și scrisul. A învăța micii școlari să citească și să scrie , în perspectiva evoluției lor intelectuale viitoare înseamnă a-i învăța cum să învețe .

A instrui elevii cum să studieze, înseamnă a-i înarma cu tehnici pe care să le poată folosi în mod independent , în vederea acumulării unor noi cunoștințe , a formării lor pe multiple planuri. Se poate afirma că întreaga evoluție a elevilor , atât în școală , cât și apoi în viață depinde de măsura în care ei și-au însușit cititul , până la nivelul în care elevii și-au însușit în ciclul primar capacitatea de a citi , depind randamentul școlar și prevenirea rămânerii în urmă la învățătură. Am constatat , pe parcursul anilor , că elevii care citesc cursiv , corect sunt buni și la celelalte arii curriculare , dimpotrivă elevii care nu realizează actul citirii la un nivel corespunzător sunt predispuși insucceselor și la celelalte arii curriculare . Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacele audio-vizuale „ era calculatoarelor „ în difuzarea culturii , cartea trebuie să rămână unul din cele mai importante mijloace de autoinstruire , lectura cărții oferind cititorului, pe lângă satisfacțiile ce le aduce orice noutate , prilejuri unice de reflecție, de meditație, angajează valori formativ –educative , care se răsfrâng în întregul comportament al cititorului .

Procesul familiarizării elevilor cu cititul , ca instrument al muncii de învățare , se realizează într-o perioadă de timp relativ lungă. A citi nu înseamnă a te rezuma la simpla descifrare a unui text. „ A ști să citești ….. înseamnă a fi dobândit o tehnică ce nu prezintă valoare și interes decât dacă cel ce știe să citească înțelege ceea ce citește „*

Realizarea actului citirii înseamnă cunoașterea unor tehnici de lucru corespunzătoare care să permită celui ce citește să se orienteze în text, să înțeleagă mesajul acestui text, cu multiplele lui valențe. Însușirea tehnicii cititului este subordonată sarcinii de a-i învăța pe elevi cum să folosească cartea .

Deci multiple sarcinile citirii ar putea fi grupate astfel :

însușirea de către elevi a mesajului unui text cu valorile sale multiple cognitive , educative , cultural – artistice, stilistice , morale, religioase și patriotice;

familiarizarea elevilor cu capacitatea de a se orienta în textul citit, astfel spus cu instrumentele muncii cu cartea .

Aceste două obiective majore ale citirii sunt inseparabile , realizarea unuia în detrimentul sau prin neglijarea celuilalt ar avea consecințe dăunătoare asupra elevilor.

Conținutul unui text poate fi asimilat de către copii fie prin reproducerea lui de către învățător, fie prin recurgerea la unele mijloace auxiliare : discuri, casete audio, CD-uri, ilustrații. Asemenea mijloace sunt eficiente pentru înțelegerea mesajului , al valorilor multiple , ale textului respectiv , dar insuficiente dacă înțelegerea nu se realizează prin exersarea de către elevi a unor componente ale lecturii explicative în vederea familiarizării lor cu tehnicile muncii cu cartea. Elevii reușesc să redea conținutul textului în mod independent, dar se desprind cu greutate de forma textului și nu sunt stimulați să analizeze , să interpreteze , să exprime opinii, impresii personale cu privire la mesajul lucrării citite .

*„Dottrens, Robert , „ A educa și a instrui, E.D.P. București 1970.

Asemenea lacune se răsfrâng, firește , și în lectura particulară a elevilor unii elevi efectuând puțină lectură preferă să asculte o creație literară fie de la învățător , fie de la părinți, pierzând în schimb foarte mult timp în fața calculatorului , butonând tastatura și jucându-se ore în șir.

Citirea este o activitate complexă care trebuie să întrunească mai multe condiții sau calități . Corectitudinea , ritmul, citirea conștientă și expresivitatea sunt câteva din calitățile citirii. Numai prin respectarea acestor calități se asigură învățarea temeinică a cititului.

4 . Aspecte ale predării – învățării limbii române

În condițiile actuale , când, pentru a comunica , oamenii folosesc cele mai moderne mijloace : telefonul, radioul, internetul, email, sateliții este necesar să se cunoască normele care stau la baza limbii române.

Fiecare generație umană , pe lângă faptul că moștenește limba modelată de generațiile anterioare și învață să o folosească, trebuie să-și aducă contribuția la șlefuirea și perfecționarea neîncetată a acestui instrument. Acest lucru nu se poate realiza fără o cunoaștere în profunzime a tuturor faptelor de limbă, a tuturor normelor de exprimare corectă. Limba, ca mijloc de comunicare , este un bun al culturii generale , trăsătură caracteristică a formării omului, pentru că, indiferent de profesie omul este judecat după modul în care se exprimă. Dacă vorbirea orală este mai neîngrijită, exprimarea scrisă obligă la o atenție sporită pentru formularea sa.

Scopul studierii limbii și literaturii române după reforma curriculară din 1990, este acela de a forma un tânăr cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă lumea , să o comunice și să interacționeze cu semenii ; să-și exprime stări ,opinii, sentimente , să fie sensibili la frumosul din natură să-și utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile proprii.

Reforma realizată în învățământ după 1988 prin Curriculum Național propune o mutație fundamentală în locul compartimentării artificiale , a disciplinei în trei domenii :

citire, lectură, comunicare aducând un nou model , cel comunicativ. Acest model presupune dezvoltarea integrală a capacităților de receptare și de exprimare orală, de receptare a mesajului scris și de exprimare scrisă. De altfel, comunicarea nu este altceva decât funcționarea concretă , în fuziune , a celor două deprinderi menționate anterior în dublă ipostază :

receptarea mesajului oral / scris :

exprimarea orală /scrisă.

Noua reformă și-a pus amprenta asupra derulării procesului instructiv-educativ. Aceasta se manifestă prin introducerea noului „ Curriculum Național „ concretizat prin planul cadru și printr-un set de programe școlare pentru clasele ciclului primar, ambele realizate într-o concepție unitară și coerentă .

Obiectivul central al studiului limbii și literaturii române, în conformitate cu noul Curriculum , este dezvoltarea competențelor de comunicare orală și scrisă.

Competența reprezintă ansambluri structurate de cunoștințe și deprinderi dobândite prin învățare, care permit identificarea și rezolvarea în contexte variate a unor probleme caracteristice unui anumit domeniu .Toate disciplinele studiate în ciclul primar urmăresc dezvoltarea și formarea unei anumite componente a personalității copilului .Scopurile vizate prin studiul limbii sunt stabilite de cele patru obiective cadru ale disciplinei care au grad ridicat de generalitate și complexitate , fiind urmărite pe parcursul mai multor ani de studiu.

Obiectivele de referință specifică rezultatele așteptate ale învățării de la finalul unui an de studiu la altul. Acestea sunt stabilite pentru fiecare obiectiv cadru și exprimă ceea ce se așteaptă ca elevul să știe să facă. Luând spre exemplificare obiectivele centrate pe dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris , se poate observa distribuirea gradată de la un an la altul a cerințelor prevăzute. Obiectivele specifice clasei a III-a la limbă și comunicare sunt :

să desprindă informația de detaliu dintr-un text citit ( literar / nonliterar) ;

să sesizeze semnificația cuvintelor în funcție de un context dat ;

să sesizeze secvențele dialogate dintr-un text narativ dat ;

să citească fluent și expresiv texte cunoscute ;

să citească corect scurte texte necunoscute ;

să manifeste interes pentru lectura unor texte variate , literare sau non-literare.

Competențele reprezintă dimensiunea fundamentală a formării și pe ele sunt centrate toate conținuturile și activitățile de învățare sugerate .

Definiția competenței se poate reduce la două verbe esențiale : a ști și a ști să faci. Se identifică deci competența de comunicare cu „ ansamblul competențelor și capacităților de a utiliza cunoștințele după cum se observă în schema de mai jos :

Cunoștințe + Abilități

( a ști) ( a ști să faci)

Competența

Competența de comunicare

Competența de comprehensiune Competența de producere

a textului (crearea de text)

orală scrisă orală scrisă

Ca în orice domeniu de activitate, competența reprezintă condiția care asigură performanța și eficiența , fiind susținută de motivele intrinseci și extrinseci , determinative pe conduita umană.

Dacă se folosesc ca materiale didactice auxiliare obligatorii / opționale texte aparținând speciilor literare / nonliterare , dacă elevii sunt puși într-o triplă ipostază de lector / receptor de mesaje , critic / interpret de mesaje și creator ( în funcție de personalitatea lor ) atunci accesul la sensul operei / vieții unui autor, dar și al propriei vieți este facilitat, iar efectul pedagogic este dublu , pe de o parte în privința formării competenței lectorale și , în același timp, pe de altă parte , în sensul formării personalității elevilor prin permanenta dialectică dintre:

explicarea ființării în lume fundate de text ( sensul imanent al operei ) în ipostaza de lector ( prima lectură) ;

comprehensiunea / înțelegerea unui mod de a fi în lume ;

interpretarea /critica în ipostaza de creator / critic ceea ce subiectul reține, potrivit personalității sale și circumstanțelor .*

Aceasta presupune conștientizarea elevilor asupra caracterului plural integrativ al sensurilor operei literare, de la cele simple, constituind nivelul de suprafață al textului /sensul literar , istoric / în care există și sensul parabolic și cel analogic la complexitatea sensurilor configurate, spirituale sau mistice care nu se dezvăluie decât inițiatului.

În concluzie , școala trebuie să potențeze și să dezvolte la elevi capacitatea de adaptabilitate și de înțelegere nu numai în planul cunoașterii , dar și cel al adevăratei culturi.

* Syekely , Eva, Didactica limbii și a literaturii române la ciclul primar

Universitatea „ Petru Maior” , Tg. Mureș , 2003, pag.2-14.

CAPITOLUL II

ELEMENTE DE TEORIE A TEXTULUI LA CLASA A III-A

Limba și limbajul

Limba este un fenomen de structură simbolică ,îngemănată cu limbajul, dar imposibil de identificat cu acesta .

Comparând cele două entități ( limba și limbajul) F. de Saussure în Cursul de lingvistică generală raporta limbajul în limbă, punând în contrast calitatea de macrosistem simbolic al limbajului cu calitatea de sistem simbolic subordonat a limbii și caracterul eterogen al limbajului cu caracterul uniform , omogen al limbii care, devine normă pentru toate manifestările limbajului. Pentru a înțelege ce este limbajul „ trebuie să te plasezi mai întâi pe terenul limbii și să iei limba drept normă a tuturor celorlalte manifestări ale limbajului.*

Sistemul limbii este un „sistem de semne lingvistice ce exprimă idei „ , semnele lingvistice fiind similare oricăror altor semne sistemice. Definim semnele lingvistice prin asocierea constantă a unor semnificanți ( imagini acustice ) și a unor semnificați( imagini conceptuale ).

Limba funcționează ca un mediator între om și lume , între om și spirit , cu ajutorul ei se realizează o comunicare reciprocă între oameni, adică limbajul. Limba este un fenomen social-istoric , un fenomen „ extraindividual „, în sensul că existența sa nu depinde de existența fiecărui individ în parte ,ci de existența unui grup social ( popor, națiune) care folosește limba respectivă ca mijloc de comunicare și de gândire .

* Borchin , Mirela, Ioana , Paradigme ale comunicării, limbaje și limbi, Excelsior , Timișoara 2001, pag, 51

Limbajul este un fenomen deosebit de complex , este un proces psihologic care face obiectul de cercetare al psihologiei. Omul este singura ființă vorbitoare .Fără limbaj nu poate fi concepută nici existența omului ca ființă socială , nici existența societății însăși.

In procesul comunicării oamenii folosesc atât mijloace nonverbale ( gesturi, mimică) cât și mijloace verbale ( sonore, grafice ). Prin limbaj poate fi comunicat întregul conținut al vieții psihice . Omul are posibilitatea de a transpune pe plan verbal și de a transmite pe cale verbală altor oameni ceea ce percepe , își amintește , simte , intenționează, voiește, gândește, dorește. Deși limbajul se află în relații strânse cu toate însușirile și procesele psihice ale omului , totuși cercetările psihologice au stabilit că principalul conținut al comunicării verbale îl formează gândirea .

În procesul limbajului sunt vehiculate cu ajutorul unităților lingvistice : cuvinte, propoziții, fraze, noțiunile, judecățile, raționamentele, ideile , conținutul abstract și generalizat al reflectării realității obiective în mintea omului. Este importantă relația dintre gândire și limbaj. Omul nu poate gândi fără să folosească mijloacele lingvistice, gândirea omului normal dezvoltat este întotdeauna o gândire verbală, iar limbajul verbal este încărcat întotdeauna cu un conținut mintal de gândire. Mecanismele gândirii umane normale sunt în esență mecanismele verbale . Limbajul este o manifestare individuală a limbii , este „limba în acțiune”, adică utilizarea concretă a limbii de către fiecare individ.

Limbajul are mai multe funcții :

Funcția instrumentală ;

funcție reglatoare ;

funcție de interacțiune;

funcția imaginativă ;

funcția personală:

funcția reprezentativă;

funcția euristică.

Textele literare pot constitui un punct de pornire în înțelegerea și/sau exersarea diferitelor funcții .*Când limbajul este centrat pe funcția instrumentală , este folosit de subiect pentru a obține ceva pentru sine însuși . Potențarea acestei funcții se realizează prin politețe și persuasiune . Dramatizările , dezbaterile , reclama , compunerile și lectura realizează funcția instrumentală a limbajului.

Funcția reglatoare a limbajului numește cazul în care limbajul este folosit pentru a orienta comportamentul sau acțiunea cuiva. Exersarea acestei funcții permite formarea aptitudinilor de a numi lucruri și acțiuni în mod precis, de a explica pași ai unei secvențe, de a observa ceea ce altul are nevoie să știe pentru a desfășura secvențial o acțiune. La polul receptării limbajul reglator implică dezvoltarea abilității de a asculta atent și de a urma direcții clar precizate. Pe această funcție sunt predate elementele de construcție a comunicării , noțiunile gramaticale, elementele stilistice, etapele de lucru , anumite secvențe sau fragmente care necesită ascultare și elaborare.

Funcția de interacțiune a limbajului numește cazul în care este folosit cu scopul de a crea și menține relații sociale . Această funcție este regăsită în jocul de rol, dialogul fictiv, în crearea și menținerea relațiilor sociale .

Dezvoltarea funcției imaginative a limbajului permite folosirea limbajului pentru a ne imagina , a vorbi despre alte lucruri decât cele actuale , a crea obiecte verbale din plăcere și joc. Această funcție se realizează cu predilecție în orele de compunere și este orientată de interesul de a descoperi și modela capacitatea elevilor de a fi creatori de literatură.

Dezvoltarea funcției personale a limbajului definește situația în care limbajul este folosit pentru a exprima sentimente și experiențe interioare . Exersarea acestei funcții are drept scop crearea capacității de a exprima trăirile pe de o parte , și de a înțelege mai ușor ceea ce determină comportamentul celorlalți, pe de altă parte . Caracterizarea personajelor , identificarea cu personajul, harta predictivă, repovestirea textului in perspectiva unui personaj , dezvoltarea capacității de a numi emoțiile sunt un prim pas spre un comportament social pozitiv.

* Szekely Eva, Didactica limbii și literaturii române la ciclul primar, Universitatea Petru Maior, Tg. Mureș 2003, pag. 24-29.

Funcția reprezentativă a limbajului definește situația în care limbajul este folosit cu scopul de a reflecta lumea reală . Jocul de rol, textul nonliterar :biletul, scrisoarea , telegrama și reclama explică și descriu ceea ce este adevărat în ordinea realului.

Funcția euristică a limbajului denumește situația în care limbajul este folosit pentru a descoperi . Limbajul euristic este limbajul întrebării, al învățării. Pentru a pune și a-și pune întrebări, elevii trebuie să-și monitorizeze propria lor cunoaștere , să știe ceea ce nu știu și să-și găsească cuvintele pentru a cere informația care ar putea să le satisfacă curiozitatea. De aceea consider că dascălul trebuie să încurajeze în permanență întrebările și să exerseze în situații diverse , punerea lor.

Prin toate aceste funcții ale limbajului , elevul, are posibilitatea să realizeze o reflectare mijlocită generalizată. Datorită faptului că sunt purtătoare de informație semnele verbale intervin în organizarea, sistematizarea , integrarea diferitelor procese psihice, în declanșarea sau modificarea unui șir de reacții, în programarea , planificarea și controlul actelor de conduită. In același timp , limbajul exprimă starea afectivă a elevului și exercită o influență asupra voinței și implicit a conduitei celorlalți oameni.

In funcție de gradul de exteriorizare – interiorizare a acestei manifestări , limbajul poate fi : extern , intern , oral și scris.

Limbajul oral este forma fundamentală și primordială a limbajului verbal , pe el sprijinindu-se celelalte forme ale limbajului ( limbajul scris și limbajul intern).

Limbajul scris este o formă neomologată a limbajului, deoarece la un moment dat , numai unul din partenerii la procesul de comunicare este mai activ , adică produce semne grafice care conțin mesajul respectiv. Limbajul scris cuprinde două laturi :

scrierea care rezidă în producerea semnelor grafice – grafemele –corespunzătoare fonemelor;

citirea ( lectura ) adică recepționarea acestor sunete.

Ambele procese sunt active , dar mai complexă și mai diferită este scrierea .

Limbajul intern nu poate fi recepționat de cei din jur, fiind un fel de „ convorbire cu noi înșine”.

Limbajul extern este în permanență dublat de cel intern. Emisiunea verbală ( orală și scrisă) este anticipată și programată „ pe plan mintal cu ajutorul limbajului intern”.

În funcție de apariția limbajului într-un anumit moment istoric din evoluția omului, el este natural , adică comunicarea zilnică obișnuită și artificial deci prețios ori senzual. După domeniile de utilizare a limbajului, acesta poate fi : tehnic, argotic, de jargon, marinăresc, medical, sportiv, gazetăresc, comercial sau artistic.

Limbajul artistic însumează deopotrivă materialul de expresie ca și procedeele artistice ale literaturii. Poetul, scriitorul este – așa cum spunea Lucian Blaga- „ nu atât un mânuitor cât un mântuitor al cuvintelor . El scoate cuvintele din starea lor naturală și le aduce în starea lor de grație „. Limbajul în care este prezentată orientarea către expresie se numește artistic , spre deosebire de limbajul cotidian , practic, lipsit de această orientare. Limbajul artistic este propriu comunicării în operele literar artistice . Folosește elemente din toate stilurile și din toate sferele limbii populare , literare. Are ca specific imaginea artistică. Prin gradul de expresivitate spre care tinde , limbajul artistic este în opoziție cu limbajul științific și administrativ a căror expresivitate este nulă. Se caracterizează prin licențe poetice ( excepții de la regulile gramaticale), preferințe pentru sensurile figurate , conotabile , prin valorificarea ambiguităților , al structurilor lingvistice cu grad de originalitate. Vizează sensibilitatea și imaginația cititorului. Are ca trăsături caracteristice : simetria , naturalețea, incisivitatea, euforia, expresivitatea ( la nivel : fonetic, lexical, morfologic, sintactic al semnelor de punctuație si ortografie.

In literatură, imaginea artistică este realizată cu ajutorul materialului lingvistic al cuvintelor. Acestea , îmbinate cu artă și migală, au o mare forță de plasticizare.

Tudor Arghezi scria : „ … Omul poate crea din cuvinte ( … ) toată natura din nou. ( …) și o poate schimba ( …) Un cuvânt cântărește un miligram și alt cuvânt poate cântări greutatea muntelui , răsturnat din temelia lui și înecat în patru silabe . Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal . Cuvinte întunecate ca grotele și limpezi ca izvoarele pornite din ele . Într-un cuvânt se face ziuă și alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile , sau te liniștesc ca răcoarea ; te otrăvesc ca bureții sau te adapă ca roua trandafirie .” *

* Arghezi ,Tudor, Tablete de cronicar, E.S.P.L.A. 1960, pag. 75-76

Etapele în asimilarea limbajului

Dezvoltarea limbajului înseamnă în același timp , formarea unei funcții și dobândirea de cunoștințe . Datorită dezvoltării capacității simbolice , care caracterizează inteligența umană, copilul descoperă în mod progresiv toată realitatea trăită , se poate exprima și comunica. Funcția simbolică îi oferă „ cheia fără de care limbajul adultului i-ar rămâne de neînțeles pentru totdeauna , iar acest limbaj al adultului , la care copilul tinde să se adapteze , îl stimulează și îi orientează achizițiile.

Sub aspect educativ, noi studiem limbajul nu numai pentru că orice cultură umană este o cultură verbală, ci pentru că el reprezintă principalul instrument de informare și de formare a elevilor în școală.

Progresul în limbajul copilului se manifestă mai ales prin îmbogățirea vocabularului și prin achiziția structurii gramaticale a limbii.

Este o datorie a fiecărui dascăl de a dezvolta la elevi capacitatea de a se exprima cu ușurință , de a-i face apți să mânuiască în mod direct acest minunat instrument care este limba , pentru ca să sesizeze în cel mai mare grad nuanțele și posibilitățile exprimării .

Comunicarea orală și scrisă

Limba este principalul mijloc de comunicare orală și scrisă. Ea stă la baza gândirii și înțelegerii între oamenii oricărei comunități lingvistice . Ca să-ți formezi o judecată trebuie să ai cuvinte , adică nume pentru acțiuni și pentru obiecte. Comunicarea umană constă în emiterea și receptarea de mesaje. In transmiterea mesajelor omul se folosește de coduri. Scrisul este un cod , care în literatură se exprimă prin semne estetice , artistice, care acoperă un complex de semnificații , referindu-se la sensurile „ascunse” ale cuvântului. „Comunicarea poetică este un joc sau o gimnastică „ spune Riffaterro – „ un joc ghidat , programat de text. Jocul decodării este ghidat de anumite cuvinte și sintagme , care poartă încărcătura maximă a mesajului și care sunt cuvintele –cheie.” Rolul dascălului este de a ajuta elevii să înțeleagă conținutul textului , să vadă , să audă, să simtă solicitările textului literar. Calea care ar fi de urmat este următoarea : se pornește de la un cuvânt sau combinații de cuvinte, se trece la imagine , apoi se stabilește tema. Rolul învățătorului este de a dirija , de a ajuta, de a deschide elevilor calea spre receptarea textului , iar elevii să participe activ la analiză , să stabilească independent sau original semnificația comunicării , să descopere simbolurile , să descifreze mesajele ascunse , să creeze , să recreeze textul literar, să caute corespondențe cu personajele din alte texte literare.

Recepția corectă este premisa înțelegerii durabile a celor comunicate. Potrivit dicționarului limbii române „comunicarea” înseamnă „ acțiunea de a comunica și rezultatele ei”, iar „ a comunica” înseamnă a face cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiința , a spune . Comunicarea stă la baza organizării sociale și se face pe două căi : orală și scrisă , care nu este altceva decât aspecte ale aceluiași limbaj, diferit fiind doar sistemul de manifestare sonor sau grafic. Comunicarea orală influențează comunicarea scrisă, iar exprimarea scrisă reflectă tipul de exprimare orală.

Un vocabular bogat, nuanțat și diversificat, o exprimare construită gramatical reprezintă modalități de desfășurare a gândurilor , de elaborare a ideilor fiecărui vorbitor. Procesul de formare a exprimării elevilor presupune asimilarea în timp a mijloacelor de expresie a limbajului nuanțat.

Odată cu inventarea scrierii, oamenii s-au văzut confruntați cu probleme transpunerii limbajului articulat într-un cod vizual.

Scrisul este una din activitățile umane care solicită intens resursele scoarței cerebrale . Comunicarea scrisă necesită un efort mult mai mare decât cea verbală. Absența unor mijloace ajutătoare de exprimare cum sunt mimica, gesturile, intonația , ca și imposibilitatea de a se urmări pe figura interlocutorului dacă cele comunicate îl interesează sau nu, obligă la o elaborare mai atentă a mesajului scris , decât a celui transmis pe cale orală. Limba scrisă trebuie să fie mai ordonată , mai condensată, și mai corectă decât cea vorbită.

Exigențele redactării se dovedesc sensibil diferite de cerințele oralității , deși cea din urmă poate constitui un mijloc de control al celui dintâi.

Exprimarea nuanțată , scrisă îmbracă mesajul intelectual afectiv într-o formă concisă față de cea orală, care este inovatoare. De aceea este o datorie de a dezvolta la elevi , la maximum, capacitatea de a se exprima cu ușurință , de a-i face apți să mânuiască limba , pentru ca să asimileze și să sesizeze în cel mai mare grad nuanțele și posibilitățile exprimării.

Textul- definire, descriere ( frază, propoziție, cuvânt )

Textul – definit conform Dicționarului limbii române reprezintă „ ceea ce este exprimat în scris ; conținut de idei alcătuind opera literară sau științifică „.

Din punct de vedere gramatical, textul este format din mai multe propoziții legate prin înțeles. Textele – în sens larg – nu sunt numai modele de limbă scrisă, ci constituie mijloace cu care elevul ajunge să cunoască lumea , valorile ei.

Conceptul de text circulă în trei variante de sens , care se încalecă și se substituie una celeilalte , deși sunt departe de a coincide. Textul ca o primă accepție este un document scris . Într-o altă accepțiune este o unitate comunicativă , verbală sau scrisă de dimensiuni variabile . În fine, textul , o a treia accepție a cuvântului, foarte specifică, consideră textul drept o „ practică semnificantă „, deci nu ca un obiect fizic care depozitează sens , ci ca un spațiu al emergenței infinite a semnificației .*

Textele după modalitățile de elaborare sunt scrise, colective, ori individuale . după modul de expunere sunt narative și descriptive . Compozițiile narative au ca termen de comparație textele literare. Sub sintagma „ expresii frumoase „ copilul va folosi în compunerile sale comparații, epitete, metafore și personificări. Compozițiile descriptive se realizează inițial oral , elevii fiind solicitați să descrie un obiect , un personaj ori un animal.

Textul literar – este element esențial al literaturii, fără de care aceasta nu poate exista. Literatura are ca material de bază cuvântul cu imprevizibilele sale posibilități de exprimare, propriu și cel figurat, cu diferitele aspecte date de limbaj popular, jargon, cu sensurile lui arhaic, provincial, cult, cu imaginile auditive sau vizuale , cu procedeele stilistice și figurile de stil , cu formele gramaticale .

Limba literară este aspectul cel mai îngrijit al limbii.

* Cornea, Paul Introducere in teoria lecturii, Polirom, 1998,pag.17.

Fraza este unitatea sintactică alcătuită din cel puțin două propoziții .Propoziția se definește în mod obișnuit drept o comunicare în care există un singur predicat.

Regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze sunt studiate de sintaxă. Caracteristica sintaxei o constituie faptul că ea se ocupă de îmbinarea cuvintelor , de împletirea lor în comunicarea dintre oameni, deci depunerea în funcțiune a cuvintelor pe care i le oferă vocabularul și de ale căror forme și modificări formale se ocupă morfologia; studiul sintaxei oglindește mecanismul viu de funcționare al limbii. Sintaxa are două unități fundamentale care sunt : propoziția și fraza .Propoziția este o unitate mai mică decât fraza , întrucât aceasta din urmă ia naștere dintr-o îmbinare de două sau mai multe propoziții. Cele două părți ale sintaxei sunt : sintaxa propoziției , care se ocupă de îmbinarea cuvintelor în propoziție și sintaxa frazei, care se ocupă de îmbinarea propozițiilor în fraze.

Dacă unitatea de bază a sintaxei este propoziția , unitatea de bază a lexicului este cuvântul.

Comunicarea începe cu alegerea cuvintelor .Fiecare cuvânt are trupul (forma , alcătuit din unul sau mai multe sunete )și sufletul lui ( sensul sau mai multe sensuri, semnificații). Cuvântul, unitatea de bază a vocabularului, asociază o anumită formă cu un sens sau cu mai multe sensuri .*

Cunoașterea sensurilor oricăror cuvinte obligă la raportarea unei anumite forme , la o anumită realitate extralingvistică la care se referă. Cuvântul implică aspecte cognitive, un act de cunoaștere . Actul cunoașterii se face prin reținerea și buna redare a proprietăților caracteristice ale obiectului , identificare realizată prin cuvânt în diferite grade ( trepte).

Cuvintele monosemantice care leagă o anumită formă de un anumit sens / au în principiu numai sens denotativ , descriptiv sau propriu. Acestea sunt din domeniul științei și al tehnicii ca de exemplu: microscop, calculator, sateliți. Infarct, uraniu, astrahan, radioactivitate, teleferic, zilele săptămânii, lunile anului, numeralele ș.a.m.d.

* Vrânceanu , A.B. Sensuri, E. St. E, 1988, pag. 11.

În mod obișnuit un cuvânt are mai multe înțelesuri ( sensuri) . Așa de exemplu în DEX verbului a face i se dau cel puțin douăzeci de sensuri mai importante .

Când aceluiași cuvânt i se asociază două sau mai multe sensuri , avem de a face cu fenomenul numit polisemantism.

La cuvintele polisemantice numai unul dintre sensuri este denotativ-descriptiv, celelalte sensuri sunt figurate sau conotative și sunt variații semantice , desprinse dintr-o anumită denotație .*

Astfel cuvântul picior denumește unul din membrele inferioare ale corpului omenesc sau unul din membrele celorlalte viețuitoare , iar cuvântul gură, cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor și animalelor prin care sunt introduse alimentele în organism. Acestea sunt sensurile proprii , denotative ale celor două cuvinte. In versurile „ Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai, nu mai poate fi vorba de aceleași sensuri ci de sensuri figurate , conotative , de metafore.

Epitetele, comparațiile și personificările sunt tot cuvinte cu sensuri figurate.

Cuvântul umeri , de exemplu, poate avea cel puțin trei feluri de sensuri : Andrei are niște umeri lați.( sens propriu)

Andrei are umerii obrajilor foarte proeminenți .( sens secundar)

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi. ( sens figurat)

In general, sensurile secundare sunt mai numeroase decât cele de bază, iar cele proprii decât cele figurate . Sensurile figurate se folosesc în operele literare , pentru a se obține efecte stilistice cât mai sugestive. De exemplu :

a îndrăzni = a cuteza , a se încumeta, a avea curaj;

a pieri = a dispărea , a muri, a se sfârși ;

darnică = generoasă, bogată, mărinimoasă .

Un cuvânt poate avea mai multe sensuri care se pot recunoaște din context.

Să luăm de exemplu, cuvântul a scădea, ce sensuri poate avea .

Zilele scad. ( devin mai scurte )

Băiatul scade pe trei din zece .( face diferența numerelor )

Notele elevilor au scăzut. ( au devenit nemulțumitoare)

* Vrâncean , A,B,- N, Forăscu , Cuvinte și sensuri, E.St. și E. 1988 pag.18.

Furtuna a scăzut din intensitate .( s-a liniștit).

Ramona a scăzut în ochii colegilor .( a pierdut respectul).

Oricât de numeroase ar fi sensurile unui cuvânt polisemantic, ele sunt mai mult sau mai puțin înrudite , deci au unele elemente comune, ceea ce nu se întâmplă în cazul omonimelor .

Ramura lingvisticii care se ocupă cu sensurile cuvintelor și cu evoluția acestor sensuri este semantica. Semantizarea este un element de bază în activizarea cuvintelor și expresiilor asimilate. Orice cuvânt nou devine bun al exprimării personale dacă se întrebuințează în situații concrete de viață concomitent cu realitatea pe care o desemnează. Cuvintele noi pot fi explicate și în afara împrejurărilor respective de viață, în situații simulate , imaginea pornind de la planul mental de la un enunț din care se desprinde o idee înțeleasă, deci un enunț accesibil în care cuvântul are întrebuințare gramaticală , aparține unei structuri lingvistice și este implicat în realizarea comunicării verbale . Lipsa contextului optim din care se extrage noul cuvânt ca și modul adesea formal de explicare a înțelesului , neținând seama de sensul fundamental și de complexitatea câmpului semantic al cuvântului dau o imagine ambiguă de înțeles și nu contribuie la dezvoltarea limbajului .

Învățarea corectă , temeinică a cuvintelor și dezvoltarea calitativă și funcțională a vocabularului se asigură prin parcurgerea unui drum metodic , cuprinzând etapele următoare :

folosirea termenului nou în situații concrete de viață( manevrarea obiectului, efectuarea acțiunii, însoțind activitatea cu prezența limbajului ).

Să considerăm cuvântul mladă .În cazul acestui cuvânt se aduce în clasă o ramură tânără a unui copac . Intuirea se face însoțind expunerea obiectului cu limbajul corespunzător : „ Aceasta este o mladă „.

folosirea cuvântului nou într-o comunicare , într-un context în care el își precizează fără echivoc înțelesul propriu : „ din neatenție , un copil a rupt o mladă a unui cireș.”

desprinderea din context a termenului nou și explicarea lui mai ales prin seria sinonimică pe care o are și prin antonime ( când are ) :mladă – mlădiță vlăstar –ramură tânără.

folosirea cuvântului de către învățător în mai multe contexte tot cu sensul său propriu.

Primăvara cresc mlăzi noi pe fiecare pom .

Mlăzile înmuguresc primăvara.

efectuarea unor exerciții de utilizare a cuvântului de către elevi în enunțuri noi, variate și de înlocuire a termenului cu sinonime sau cu îmbinări de cuvinte care au sens foarte apropiat.

întrebuințarea de către elevi a termenului nou într-un context mai larg în care i se construiește familia de cuvinte, accentul punându-se numai pe aspectul îngrijit, corect al limbii , nu pe cel estetic.

Legănate de vânt ,mlăzile înmuguresc și se mlădie ușor. Mișcările lor mlădioase erau privite cu bucurie de către copii.

utilizarea cuvântului în derivate compuse , locuțiuni sau în expresii, proverbe, zicători în a căror combinație intră ,situații în care apar diferite sensuri contextuale ale cuvântului și se evidențiază puterea lor expresivă.

Copiii priveau dansul minunat al mlăzilor de cireș legănate de vânt.

Primăvara mlăzile de răchită îi înveselesc pe oameni cu mugurii lor pufoși.

folosirea cuvântului în jocuri de cuvinte sau în îmbinări cu sensuri secundare figurative , plastice accentul căzând pe posibilitatea de reliefare a valorilor expresive , artistice.

Copiii sunt mlăziile înmugurite ale patriei.

Capacitatea elevilor de a utiliza cuvinte în contexte noi cu valori schimbate , deci realizând sensuri figurate este un izvor permanent de îmbogățire lexicală într-o limbă. Pe terenul expresiilor , fantezia poporului român s-a dovedit extrem de productivă. Se întâlnesc frecvent în lecții expresii plastice cu sens figurat „ avea gâdilici la limbă „ adică spunea omului „ verde – n ochi fie cine o fi , când îl scormonea ceva la inimă”. Aceste expresii , alături de întrebuințările figurate ale cuvintelor sunt dovada vie a poziției active a vorbitorilor față de limbă. Micii școlari , receptivi le-a asimilează deopotrivă și creează și ei expresii noi prelucrându-le pe cele existente în mod creator sau imaginându-și singuri altele , frumoase și corecte .

Sinonimia

Sinonimele sunt două sau mai multe cuvinte cu aproximativ același înțeles , putând fi substituite unul prin altul într-un context dat, fără ca valoarea mesajului să se schimbe: citeț –lizibil ; odaie-cameră;

stomatolog – dentist ; frică – spaimă –groază;

veste – știre –informație; pat –canapea – studio – divan;

Limba recurge frecvent la sinonime din nevoia de a nuanța și de a preciza ideea , fiind acceptată , în general, de către vorbitor .

Bogăția unei limbi este ilustrată nu numai de cantitatea cuvintelor , a construcțiilor

și a expresiilor specifice , fixate de-a lungul timpului prin uz , ci și prin volumul și calitatea sinonimelor . Sinonimia lexicală evidențiază convingător procesul istoric al dezvoltării limbii noastre.

Antonimia

Antonimele sunt cuvinte al căror sens este diametral opus : mic-mare, bun-rău, tânăr-bătrân, înalt –scund, puțin –mult, ieri-azi, lumină – întuneric, alb – negru, pace – război. In lingvistică , antonimele sunt cuvinte pereche, „ cupluri corelative „ , care se cer unul pe altul , cu înțeles diametral opus. Antonimia se stabilește pentru fiecare din sensurile cuvântului polisemantic. Astfel cuvântul „drept” are trei antonime diferite , deci câte unul pentru fiecare sens:

drept – nedrept ( om) ;

drept – stâng ( picior) ;

drept – strâmb ( linie) .

Omonimia

Prin omonimie înțelegem identitatea perfectă în planul expresiei , adică a formei sonore și diferită total în planul conținutului. Sunt două sau mai multe cuvinte identice din punct de vedere formal și complet diferite în ceea ce privește sensul. De exemplu : copii pot denumi ființe și în același timp pot fi și duplicat ;leu este un animal sălbatic , un mamifer și poate fi și o unitate monetară; casa este un bun al omului sau un loc de plată ; cer este un substantiv comun dar poate fi și un verb ,la persoana I, numărul singular.

Paronimia

Paronimele în franceză, Paronyme / în limba greacă Para înseamnă alături, aproape de , onyma- nume / sunt cuvinte foarte asemănătoare , însă deosebite în ceea ce privește sensul sau conținutul lor semantic.

Uneori paronimele diferă doar printr-un fonem ( sunet). De exemplu :

evalua – evolua ; atlas – atlaz ; calitate – caritate ;

invederat – inveterat ; releva – revela ; complement – compliment ;

familiar – familial ; numeral – numerar; prescrie – proscrie;

Cunoașterea paronimelor este importantă pentru faptul că ele se confundă frecvent câteodată cu multă ușurință mai ales în exprimarea vorbitorilor pregătiți.

Expresii și locuțiuni

In școală ,cultivarea limbii literare presupune și însușirea vocabularului cu un număr cât mai mare de cuvinte , expresii și locuțiuni. Expresiile și locuțiunile sunt combinații de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar. Aceasta înseamnă că ele denumesc un singur obiect, o singură însușire , o singură acțiune. Exemple ar putea fi :

scos din fire – însușire;

a se face luntre și punte – acțiune ;

a tăia frunze la câini – însușire ;

a-și lua inima în dinți – acțiune ;

a face pe cineva cu ou și cu oțet – acțiune ;

În practică există dificultăți de a face distincție între locuțiuni și expresii. Cu cât o combinație stabilă de cuvinte este mai expresivă, deci are o încărcătură afectivă mai mare cu atât suntem mai îndreptățiți s-o considerăm expresie . Sunt expresii : a bate apa -n piuă, a-și pune pofta-n cui, a-și da arama pe față.

Când însă expresivitatea a dispărut complet ori în cea mai mare măsură și grupul de cuvinte a devenit împietrit sau cât mai bine sudat , atunci putem vorbi de locuțiuni: a băga de seamă, a-și aduce aminte, a da seama, a da roade, a da pe față, a da zor.

Deci , locuțiunile sunt structuri stabile în care cuvintele componente își pierd autonomia semantică pentru a dobândi împreună un sens unitar. Există și grupuri de cuvinte cu dublu statut : de îmbinări libere de cuvinte și expresii. Astfel în propoziția

„Apa de ploaie nu e bună de băut „ cuvintele subliniate își păstrează fiecare înțelesul, spre deosebire de același grup de cuvinte care devine o expresie atunci când spunem despre un medicament , despre acțiunile , despre spusele cuiva că sunt „apă de ploaie „

Bagajul lexical luat ca o sumă de cuvinte oferă posibilitatea de a opera în actul comunicării , orale sau scrise , de a alege din mulțimea cuvintelor , expresiilor , locuțiunilor pe acelea pe care vorbitorul le consideră că se potrivesc atât propriilor intenții de exprimare , cât și stărilor lui sufletești.

2.4 Mesajul științific și artistic al textului

Literatura reprezintă o formă de cunoaștere a realității. Literatura, ca ramura a artei, are calitatea deosebită de a se adresa deopotrivă minții și inimii cititorului , contribuind la instruirea și la educarea lui. Ea este purtătoarea unor mesaje , a unor semnificații cu profunde și pozitive ecouri în conștiința poporului cu adânci influențe în procesul de formare a conștiinței elevilor .

O treaptă importantă în aprofundarea emoției estetice o constituie sesizarea și clarificarea mesajului operei literare , înțelesul ei, ceea ce a vrut „să spună” scriitorul , descifrarea cheilor și simbolurilor prin care autorul ne poartă prin lumea trăită , imaginată și sperată în opera respectivă. Descoperirea și formularea mesajului operei este una din sarcinile fundamentale ale analizei literare în școală.

Cuvântul mesaj derivă din termenul francez Mesage care înseamnă informație, știre, comunicare concretă orală sau scrisă. Mesajul este realizat cu ajutorul unui cod , al unui sistem de semne comun emițătorului și receptorului . In textele literare mesajul este exprimat de scriitor cu mijloace specifice artei literare fiindu-le caracteristică pluritatea de sensuri, textele literare își dezvăluie treptat semnificațiile . Semnificațiile trebuie să rezulte treptat odată cu descoperirea și interpretarea structurii , prin decodarea pas cu pas a relației stringente dintre semnificant și semnificat, dintre planul denotativ și conotativ al limbajului poetic .Fiind contextuală, semnificația se poate și trebuie să fie urmărită de la apariția primelor ei semne , până în final crescând și descrescând numai prin integrare în context.

Mesajul operei este considerat ca fiind liantul dintre planul formei și planul fondului, dintre sufletul și corpul operei ( Hegel), el având o existență obiectivă, latentă, intrinsecă, potențială în structura operei literare, variabilă sub rezerva „ decodărilor ulterioare „.

Opera nu poate fi pe deplin înțeleasă decât după descifrarea mesajului „înțelesului” ei fundamental, că o operă poate avea multiple sensuri mărunte , însă în procesul analizei literare , interpretarea lor trebuie să ducă la descoperirea semnificației majore a operei , cu evidente înrâuriri asupra conștiinței elevilor. Înțelesul operei trebuie să se descopere odată cu analiza fiecărei părți a operei prin „decodarea pas cu pas, dintre parte și tot, prin explicarea funcționalității detaliului în opera literară.” ( Al. Bojin)

Textele științifice dau cunoștințe cu ajutorul noțiunilor și pe baza observărilor a numitor aspecte ale realității ; textele literare realizează acest obiectiv prin intermediul imaginilor artistice. Literatura generalizează viața nu prin noțiuni ,ci prin imagini vii.

În limbajul științific orice frază posedă un sens unic și bine determinat , în timp ce în limbajul literar ( liric) fiecărei fraze i se asociază o infinitate de sensuri. Spre deosebire de stilul științific care comunică cunoștințe, stilul artistic( poetic ) în afară de cunoștințe comunică și emoții ( stări emoționale). Limbajul poetic comunică mai mult decât cel științific , cuprinzând în sfera sa și sensibilitatea umană, iar pe lângă comunicarea directă are și calitatea de a sugera stări emoționale de o mare profunzime umană. Limbajul artistic apare ca și material de expresie a literaturii și ca procedeu de realizare artistică a imaginii poetice.

Limbajul poetic folosește cuvinte uzuale , dar prin anumite îmbinări / forme și structuri / poetul comunică mai mult decât spun cuvintele și mai ales altceva decât spun cuvintele limbajului comun . Acest altceva nu are formă de exprimare directă.

Sistemul mesajelor în creațiile lirice se realizează nu numai prin limbajul poetic conotativ ,figurat, ci și prin cel propriu , denotativ că poetul încarcă cu afectivitate toate cuvintele utilizate în creația poetică, le atribuie un plus de expresivitate și individualitate față de situația lor , când sunt lăsate în libertate , singure.

Acțiunea dascălului trebuie să se concentreze în reliefarea înțelesului exact dat de poet fiecărui cuvânt, în reconstituirea sufletului poeziei, așa cum l-a „infuzat” autorul.

Dezvoltarea capacității elevilor de a descifra limbajul poetic, de a descoperi mesajele literare se înfăptuiesc ca un proces continuu, lărgindu-se și adâncindu-se cu fiecare text literar analizat.

CAPITOLUL III

STILISTICA , TEORIE ȘI PRACTICĂ

3.1 Figuri de stil accesibile receptării și interpretării la vârsta școlară mică

Obiectul de bază al stilisticii literare este funcția cuvântului în creația artistică , capacitatea lui expresivă de comunicare directă informațională. Cu alte cuvinte , stilistica literară analizează factorii care transformă comunicarea lingvistică în mesaj poetic. Hotărâtoare în creația poetică , este intenția estetică a scriitorului realizată într-o structură stilistică specifică , care este „sugestia prin imagine „.

Ca o exemplificare , iată deosebirea dintre expresia concretă „ vântul vâjâie „care redă acustic fenomenul natural și versul eminescian „ melancolic cornul sună „ care comunică o impresie , o reacție afectivă a poetului la un fenomen exterior . Nu este, firește, vorba de două limbi diferite, ci de folosirea acelorași virtualități ale limbii comune dar altfel organizate în limba poetică , din punct de vedere semantic, sintactic și prozaic , decât în vorbirea comună. În dicționarul de terminologie literară , stilistica este concepută ca o disciplină strict lingvistică consacrată studierii stilurilor funcționale ale limbii. Ulterior constatăm la o modificare de concepție , studiile de stilistică orietându-se spre stilul individual al scriitorului alături de stilistica tradițională s-a constituit stilistica structuralistă care operează cu categoria de structură și pentru care scopul analizei stilistice constă în descoperirea structurii , a operei ca întreg.

Lingvistica modernă oferă stilisticii o metodă științifică de abordare a problemelor referitoare la mijloacele expresiei literare .

Stilul are ca origine cuvântul latin Stilus ceea ce înseamnă condei, compoziție, stil.

„Stilul este omul însuși” spunea marele naturalist francez Buffon, stilul este expresia individualității.

Într-adevăr nimic nu deosebește mai mult ca stilul pe omul cult de cel neinstruit, pe omul de știință de ziarist , pe legiuitor de poet. De aceea , analiza stilistică implică multe cunoștințe din domeniu foneticii, lexicului, gramaticii și stilisticii.

Stilul fiind felul propriu de a se exprima al unei persoane, ca și mijloacele pe care le folosește un scriitor sau un vorbitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic , analiza lui nu este simplă. Efectele artistice se pot obține fie prin utilizarea anumitor particularități fonetice , lexicale sau morfologice , fie prin îmbinarea aparte a cuvintelor în propoziții și fraze, fie prin abatere de la regulile stricte ale sintaxei și chiar ale morfologiei

Stilul diferă și după domeniul specific în care se folosește. Unul este stilul lucrărilor științifice sau tehnice , altul cel folosit în documentele administrative , altul în presă sau în operele beletristice. Chiar aici, stilul prozatorilor diferă de al poeților, și al criticilor de al istoricilor literari.

În funcție de împrejurările în care cineva vorbește și de starea de spirit în care se găsește , stilul poate fi : neutru, adică indiferent, este un răspuns dat unui trecător; familiar , adică apropiat ca între „ ai casei „ ; solemn care este ceremonios, protocolar.

În vremea noastră , conceptul de stil a intrat în limbajul curent și are o circulație foarte largă în toate domeniile de activitate : artele / literatură, pictură, sculptură, muzică / vorbesc de stil clasic , romantic, baroc, naturalist, realist, înțelegând prin aceasta modul de a concepe viața și de a o oglindi artistic, în cuvinte , în culori , în marmură și în sunete ; filozofia culturii vorbește despre stilul unei culturi înțelegând prin aceasta trăsăturile esențiale , tipice pentru o cultură, adică acele trăsături esențiale , tipice care o individualizează și o afirmă originală între celelalte forme de cultură.

În general se admite existența următoarelor stiluri funcționale ale limbii .

a) Stilul beletristic este prezent în operele literare , recurge la imagini artistice ca procedeu principal de expunere și se bazează pe polisemie , bogăție sinonimică și sensuri figurate . Stilul este conotativ deoarece cuvintele primesc sensuri noi figurate , ne ajută să identificăm autorul .

b) Stilul științific este prezent în lucrările cu caracter științific , tehnic . Se caracterizează prin prezența raționamentelor , deducțiilor , ipotezelor, teoriilor științifice, ignoră imaginația cititorilor , vizează gândirea și nu sensibilitatea , utilizează cuvintele în sens propriu, denotativ și accentul cade pe precizia comunicării.

c) Stilul administrativ este folosit în actele emise de diverse instituții și intreprinderi : adeverințe, certificate, adrese, expertize sau în cele adresate de persoane fizice diferitelor organe de stat / cereri / memorii / reclamații / .Acest stil apelează la clișee, formule , are o expunere lapidară, neutră, lipsită de relief artistic.

d) Stilul publicistic este prezent în articolele de presă , care dezbat la nivel accesibil cititorului , probleme ale științei, culturii, politicii, economiei sau care cuprind relatări despre oameni , lucruri sau fapte. Acest stil cunoaște o mare varietate lexicală, fraza este simplă, știrile se redactează clar, succint, precis .

e) Stilul epistolar este propriu corespondenței caracteristic prin obligativitatea folosirii unor formule distincte, specifice de care trebuie să țină seama : bilet, telegramă,

carte poștală, vederea, scrisoarea, invitația , cartea de vizită.

f) Stilul didactic este propriu manualelor școlare și activităților școlare desfășurate între elevi și cadrul didactic , cu specificul respectiv, interferând toate stilurile funcționale , varietatea acestora . Disciplinele de întrepătrundere a stilurilor sunt : istoria, filozofia, pedagogia, psihologia, geografia, teoria și critica literară.

Figuri de stil

Se numește figură de stil orice schimbare de înțeles făcută cu bună știință pentru a scoate în relief un gând , o impresie , o dorință .

Figura de stil este un procedeu utilizat în scopul sporirii expresivității unei comunicări „ *

Procedeul artistic este totalitatea posibilităților de care dispune scriitorul pentru a organiza într-o structură unică opera sa literară.

Figurile de stil pot acționa la nivelul formal al frazei ( repetiție, inversiune, anacolut) sau la cel noțional ( metaforă, sinecdotă , hiperbolă ) *

* Petraș ,Irina Figuri de stil , mic dicționar antologic pentru elevi , Demiurg, București 1992, pag.5

Figurile de stil se nasc din două cauze fundamentale : fie din deprinderea de a ne închipui că lucrurile și ființele pot să aibă însușirile dorite de noi și să se comporte ca și cum le-ar avea într-adevăr , fie din necesitatea de a pune în evidență acele părți din expuneri scrise sau orale cărora dorim să li se acorde deosebită atenție .

Epitetul în limba latină ephitetum înseamnă a adăuga este figura de stil care constă în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv sau adverb, evidențiind însușiri deosebite ale obiectului sau acțiunii. Există mai multe sisteme și criterii de clasificare a epitetelor .

Epitetul natural exprimă o calitate permanentă a obiectului / cer imens / și epitetul de circumstanță , care este atribuit subiectului numai într-un caz determinat, /un obraz drăguț / , epitet evocativ / posomorâtul prinț / , poetice simțiri / , apreciativ /umbră măreață / ornant / marea turbată / stereotip / șoaptă blândă, individuală

văzduh tămâiet /. Epitetul metaforic se deosebește de metafora obișnuită prin includerea unui element de confruntare . Se poate de pildă înlocui în context dinții cu cuvântul perle Se obține o metaforă pură , tot efectul ei constă în faptul că nu este folosit cuvântul dinții . Se poate spune insă și „dinții de perle” . „Dinții de perle” sau „perlele dinților” generează o confruntare între cuvântul care este obiectul în sens propriu și cel care îl denumește metaforic .

Epitetul metaforic reprezintă un prim pas spre comparația metaforică. In loc de „dinții de perle „ se poate spune „ dinții ca perlele „ . Dacă vom spune „ dinții prin culoarea și strălucirea lor seamănă cu niște perle „ vom avea o comparație finită. Epitetul este un atribut atât al poeziei cât și al limbajului prozaic .

Numărul epitetelor poate fi simplu sau dublu . Este simplu când se exprimă printr-un singur cuvânt / căutări de durere /. Este dublu , triplu sau în cumul, când este

exprimat prin trei sau mai multe epitete / munții erau acum blajini , tihniți și prididiți de

soare /. Epitetele pot fi exprimate și prin propoziții atributive : „ Patria este țărâna pe care o calc / E văzduhul pe care îl respir /. ( Patria de Zaharia Stancu )

* Petraș ,Irina Figuri de stil , mic dicționar antologic pentru elevi , Demiurg, București 1992, pag.5

Comparația

Comparația ( in limba latină comparatio = asemănare , împerechere ) este figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă o asemănare între doi termeni . Legătura dintre termenii comparației se face în mod obișnuit prin prepoziția „ ca „ provenită din adverb de mod , uneori apar tot ca valoare prepozițională , asemenea și cât . *

Am familiarizat elevii cu această figură de stil pornind de la explicarea ei din textele literare din manualul de Limba româna și comunicare obișnuindu-i să găsească cei doi termeni ai comparației. Exemple : „ Luna albă ca de gheață „

„picioare subțiri ca niște lujere „ comparațiile fac parte din lectura „Căprioara „ de Emil Gârleanu

„Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul” din lectura „ Pe locurile pe unde a trăit Ion Creangă” după Nicolae Labiș .

Comparația este forma elementară a imaginației vizuale . O expresie este artistică atunci când exprimă un raport efectiv , reprezentativ deci elementul expresiei artistice este comparația , adică traducerea unui moment al realității printr-un alt moment cu care să aibă o echivalență sensibilă. Comparația poate contribui considerabil la frumusețea discursului, fiind una din podoabele lui cele mai seducătoare.

Metafora

Metafora ( in limba franceză Metaphore = transport, transfer, strămutare ) este o comparație subînțeleasă în virtutea căreia cuvântul – imagine înlocuiește cuvântul obiect

Această figură de stil este mai puțin accesibilă elevilor de vârstă școlară mică, dar cu toate acestea atunci când am întâlnit-o în textele literare am explicat elevilor înțelesul ei , fără a o denumi. Un exemplu ar fi „ o suliță de foc străpunse perdeaua de arbori „ face parte din „România pitorească „ de Alexadru Vlahuță. Metafora a fost imaginată îndeosebi pentru a pune în mișcare sensibilitatea pentru a da relief lucrurilor și a ni le prezenta

înaintea ochilor. Metafora nu este destinată numai să înfrumusețeze , ci și transmită idei , adesea foarte profunde , la care trebuie să se ajungă printr-o lectură atentă și prin descifrarea semnificațiilor ascunse .

Stilistica , Ed. Coressi , S.R.L. București, 1993, pag.13 .

Exemplu :

„ muzica împărătească a vântului „ ;

„ cuibul lui Decebal „ ;

„ Bucovina , ținut de basm , este o adevărată comoară”.

Menționez că doar elevii cei mai talentați și în număr foarte restrâns , reușesc să creeze metafore pe care le utilizează în creațiilor lor. Exemplu :

„ păr galben ca de aur” ;

„ șiragul de săniuțe pornește la vale într-o pulbere de zăpadă”;

„ un șirag de piatră rară.”

Categoriile formale ale metaforei sunt :

metafora și comparația ;

metonimia ;

sinecdota ;

personificarea ;

alegoria ;

fabula, parabola și ghicitoarea ;

metafora simbolică.

Metafora și comparația nu stau izolate , ci una dă naștere alteia sau altora, în lanț servind împreună imaginea voită de autor.

Metonimia – înlocuirea unui nume cu altul , a efectului cu cauza , cauzei cu efectul, a operei cu autorul.Exemplu :

„ La noi sunt lacrimi multe „ (Octavian Goga) – înlocuirea cauzei cu efectul.

Sinecdota înseamnă substituirea întregului prin parte , a genului prin specie .

Exemplu :

„Și-a fost de veste lumea plină

Că steagul turcului se-nchină ” (George Coșbuc);

„Bună ziua , căciulă „ ;

„ De la Vlădică până la opincă”

Personificarea

Personificarea ( din a personifica , de la persoană, la origine „persoana „ înseamnă masca folosită de actori pentru diferite roluri) este un transfer al unei denumiri din sfera umană asupra lumii obiectelor , a lumii vegetale sau animale . Se întâlnește des în balade și fabule.

Personificarea , figură de expresie prin ficțiune , constă în a face dintr-un lucru neînsuflețit și insensibil, o ființă reală , concretă , însuflețită și investita cu sentimente, cu alte cuvinte , o persoană ; transferul se înfăptuiește prin mijloace pur verbale.

In „Balada unui greier mic „ de George Topârceanu, un greieraș „Negru , mic muiat în tuș „ se vaită ca un om pe care l-a prins iarna , fără provizii:

„Cri –cri – cri – / Toamnă gri / Nu credeam c-o să mai vii / Înainte de Crăciun / Că puteam și eu s – adun / O grăunță cât de mică ……”

Toamna, natura este tristă și suferă asemeni unei ființe , datorită condițiilor vitrege ale vremii și aproprierii iernii. Astfel „Cu podoaba zdrențuită / Tremură pe câmp porumbul .” ( Toamna de Ovtavian Goga , clasa a III-a )

Tot toamna , codrul devine o persoană care gândește, suferă, este trist pentru că vremea se scurge: „ De ce nu m-aș legăna / Dacă trece vremea mea. „ ( Ce te legeni ….

Mihai Eminescu – clasa a III –a).

Personificarea este o formă particulară a metaforei , Dacă metafora ia naștere numai pe calea însuflețirii unui lucru neanimat, este evident că personificarea reprezintă tipul cel mai preferat al metaforei.

Exemplu : „ Sara pe deal buciumul sună cu jale „ ( Mihai Eminescu ) sau „Scuipă foc , înghite fum „ ) George Topârceanu ).

Alegoria

Alegoria ( vorbirea figurată) descriere sau narațiune care pentru a exprima o idee generală sau abstractă, recurge la o suită de metafore : „Că la nunta mea / A căzut o stea .”

Din rândul metaforelor alegorice fac parte : fabula, parabola , ghicitoarea .

Metafora simbolică

Metafora simbolică posedă valoarea artistică cea mai înaltă, ea implică o comparație , dar una care se face între o impresie dată și una rămasă vagă, cu neputință de formulat printr-un termen univoc și precis. Metafora simbolică este aceea care mijlocește „ lucrarea cea mai productivă a imaginației și aceea care produce , prin nedeterminarea ei sugestivă, starea poetică prin excelență „ *

Metafora simbolică numește o substanță nenumită încă : ( „ Făclii aprinse – n templul Nimănui / Vecii de vis în mine se dărâmă „ .Alexandru Philipide).

Metafora este cea mai frumoasă dintre toate figurile de stil ; ea reunește două idei în același cuvânt și acesta devin mai frapante prin reuniunea lor.

Repetiția

Repetiția este figura de stil care constă în repetarea , în intenții expresive, a unor sunete, cuvinte, sintagme, pentru a da energie expunerii și a impune atenției

anumite aspecte particulare .

Exemplu :

„Ziua ninge , noaptea ninge, dimineața ninge iară . „ ) Vasile Alecsandri)

„Albă peste albă / Minunată salbă / Cade și iar cade, / Din văzduh nu scade , / Straturi peste straturi , /Se-nalță în caturi „/ ( V. Voiculescu ).

„Jelui-m-aș și n-am cui / Jelui-m-aș codrului ( Poesie populară)

„Si pasărea cântă / Un cântec de amor / ( Mihai Eminescu )

Interogația

Interogația ( interogațio = întrebare ) figură de stil constând în adresarea unei întrebări unui întreg auditoriu, nu pentru a solicita un răspuns ci pentru a transmite o opinie ce trebuie subliniată , pentru că ea este menită a sugera un răspuns mintal evident.

Exemplu :

„ Auzit-ați de-un viteaz, / Care veșnic șade treaz / Când e țara la necaz ?”

(Poesie populară)

*Petraș,Irina, Figuri de stil, mic dicționar, antologie pentru elevi , Editura Demiurg, București 1992,pag.74

sau :

„ Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei / Să-i împarți în două cete : în smintiți și în mișei ?”/ (Mihai Eminescu).

Analiza stilistică

Majoritatea textelor din manuale sau din cărțile de lectură pentru elevii din ciclul primar se încadrează într-un gen și specie literară sau pot conține pasaje, replici din categorii diferite .

În abordarea unui text este necesară cunoașterea raportului dintre autor și realitatea exprimată a modalităților specifice de a înfățișa această realitate .

Textele cele mai accesibile aparțin genului epic. După o primă lectură se stabilește că în textul respectiv se povestește ceva ( o întâmplare, o acțiune ) după care se pot adresa întrebările :

Cine povestește ? ( autorul )

Cine săvârșește faptele , întâmplările ? ( personajele )

Deci e vorba de un tot, in care se povestește ceva în care apar personaje ce participă la aceste întâmplări. Autorul redă faptele săvârșite de personaje, povestind ; de cele mai multe ori el nu participă la acțiune .

Copilul urmărește „cu sufletul la gură „ conflictul dintre bine și rău în basme, legende, în povestiri, se bucură sincer de succesul binelui, fiind alături de eroul preferat. Există o participare determinată de tendința înnăscută de a dori triumful binelui asupra răului.

Subiectul textului care conține o narațiune este constituit din totalitatea momentelor dispuse într-o anumită ordine . Elevii vor fi orientați spre ordinea momentelor pentru a putea înțelege mai ușor mesajul operei și pentru a realiza o expunere sistematică a conținutului textului respectiv , cu sublinierea a ceea ce este semnificativ. Pe această cale elevii vor fi învățați să facă o expunere clară, echilibrată și gradată a conținutului unui text care conține o narațiune.

Un text nu poate fi înțeles fără înțelegerea semnificației fiecărui cuvânt,

în special a celor noi . Activitatea cu vocabularul , la lecțiile de citire, se desfășoară pe parcursul întregii lecții, in mod deosebit cu prilejul analizei textului pe diferite unități.

Analiza textelor epice cu ajutorul lecturii explicative se face în mod diferit și în funcție de particularitățile fiecărui text. Textele cu conținut istoric au, prin natura lor , un anumit specific, determinat de marile lor resurse educative. In abordarea lor se face apel cu prioritate la acele componente ale lecturii explicative

care solicită cel mai mult resorturile afective ale elevilor.

Fără a fi vorba de un curs sistematic de istoria patriei, în clasa a III-a , elevii iau cunoștință , în special prin conținutul unor texte de citire de unele dintre cele mai semnificative momente din istoria milenară a poporului român. Află despre trecutul de luptă al poporului român pentru libertate socială și progres.

Textele de citire cu conținut istoric urmăresc în mare măsură cultivarea unor sentimente nobile , în special patriotismul. Acest lucru se realizează atât prin conținutul faptelor , evenimentelor înfățișate , prin înțelegerea semnificației acestora , cât și prin forma în care sunt realizate , prin modul de exprimare. Trebuie să avem în vedere că sentimentele nu se „învață” așa cum se însușesc noțiunile științifice. Ele nu se repetă spre a fi memorate și reproduse , nu se povestesc. Sentimentele se trăiesc . Este foarte important ca faptele , evenimentele istorice, să fie nu numai înțelese , ci mai ales trăite.

A trăi sentimente declanșate de forța evocatoare a faptelor de eroism înseamnă, în primul rând a înțelege semnificația acestor fapte, precum și limbajul specific . De fapt înseamnă realizarea aspectului cognitiv al istoriei. În abordarea acestor texte este bine să se pornească de la dezvăluirea conținutului , a mesajului, precum și a modului specific de exprimare. Pe această bază se formează trăirile afective , care determină un comportament corespunzător.

Textele cu conținut istoric înfățișează date, fapte, fenomene sociale , iar în cuprinsul lor se întâlnesc o serie de termeni și denumiri noi pentru elevi, care redau culoarea epocii respective, limbajul are un anumit specific, înțelegerea lor implică, un studiu aprofundat al elementelor de vocabular cu valoare stilistică.

Limbajul artistic folosit în aceste texte dă expresie unor stări de mare tensiune sufletească și face apel la procedee artistice variate , la sensurile figurate ale cuvintelor precum și la diferite figuri de stil.

O categorie de texte care fac apel la resorturile afective ale personalității sunt cele din lirica peisagistică. Sentimentul naturii , care generează această creație, se asociază cu dragostea de viață , cu admirația pentru frumos, chiar cu patriotismul . Aceste tonalități trebuie surprinse și analizate cu aceiași subtilitate cu care au fost exprimate de poet.

Prin introducerea unor poezii în completarea unităților de învățare , cum ar fi „Toamna” și „ Sara „ de Octavian Goga, „Iarna” de Nicolae Labiș, „ Sfârșitul iernii „ de Vasile Alecsandri ,” Iarna pe uliță „ de George Coșbuc , „ Primăvara „ de Vasile Alecsandri au avut în vedere familiarizarea elevilor cu aspecte ale naturii in diferite anotimpuri, căutând atât notele comune , cât și ceea ce are specific în creația sa fiecare poet. Când prezintă aspectul toamnei , pastelul exprimă sentimente de tristețe , de nostalgie , împletite cu un ritm legănat. Unele pasteluri surprind și aspecte ale vieții, ale muncii oamenilor în anotimpul toamna.

Modalități de valorificare a elementelor de stilistică in vorbirea curentă a elevilor

Învățătorul , respectând principiul înțelegerii progresive și folosind metode active pentru creșterea interesului și curiozității elevilor pentru astfel de probleme , trebuie să țină seama de posibilitățile de înțelegere ale elevilor , să realizeze un dialog permanent cu elevii, să activizeze gândirea și sensibilitatea elevilor, să țină cont de gradul de aprofundare a textului , de la o clasă la alta.

Metoda cea mai bună pentru asigurarea dezvăluirii mesajului unui text rămâne lectura explicativă. Lectura explicativă oferă resurse multiple de valorificare deplină a conținutului unui text de citire , indiferent de genul sau specia din care face parte .

Componenta principală a lecturii explicative este tocmai analiza textului pe unități , ceea ce presupune cunoașterea creației literare în intimitatea ei , prin descompunerea în elementele constitutive și prin studiul rolului și locului fiecăruia în structura operei.

Imaginea literară este considerată o realitate polivalentă, polisemantică, ceea ce înseamnă că interpretările diverse nu fac decât să-i sporească bogăția . La aceasta se adaugă faptul , bine cunoscut, de altfel că interpretarea unui text este determinată și de particularități individuale ale celui care îl analizează.

Modalitățile de apropiere a elevilor de textul literar în clasa a III-a sunt diferite în funcție de particularitățile de vârstă, de experiența de viață și lectură a elevilor, precum și de specificul fiecărui text literar.

Explicarea de text constă în explicarea și înțelegerea textului în literalitatea lui , aceasta presupunând contactul cu opera literara ( fie prin citirea model de către dascăl, fie de elevi , lectura asigurând perceperea globală a textului supus analizei) ; explicarea cuvintelor și expresiilor fie de către dascăl, fie de către elevi cu ajutorul dicționarului .

A analiza și interpreta un text înseamnă a-i dezvălui trăsăturile caracteristice , adică mesajul exprimat intr-o formă specifică , având apartenența la un gen și specie ( epic, liric, , descriptiv sau narativ ( pastel, legendă, basm, fabulă, povestire, schiță, roman, ghicitori, proverbe , zicători, cântece rituale).

A interpreta și comenta un text înseamnă a-i dezvălui atât elementele de text cât și pe cele de sub text, precum si mijloacele de exprimare ale acestora în prima oră , ora a doua fiind aceea a extragerii ideilor principale , după ce s-a efectuat împărțirea pe fragmente logice și realcătuirea textului pe baza planului de idei.

În ora următoare se efectuează caracterizarea personajelor și o compunere vizavi de tema ( unitatea de învățare) unde elevii creează și un text , pe baza unui plan imaginea unor cuvinte și expresii , pe baza unui proverb, etc.

În ultima oră – respectiv ora a patra se reia textul în întregime și se reface pentru a se extrage ideea generală , care se poate formula sub formă de propoziție interogativă, exclamativă, enunțiativă, sub formă de proverb sau zicătoare. Un rol deosebit în receptarea textului o au structurile grafice . Asociată cu punctuația , ritmul, rima, structura grafică a textului orientează lectura spre expresie, spre acele idei și sentimente pe care autorul vrea să le potențeze.

În cazul textelor narative , elevii vor observa structura subiectului și gradarea lui , imaginile artistice ( auditive, vizuale și motrice ) modurile și timpurile povestirii, personajele și raporturile dintre ele, limba și stilul autorului.

Pentru ca elevii să înțeleagă frumosul , pentru a trăi mărețul sentiment al naturii este necesară dezvăluirea semnificațiilor imaginilor artistice .

În concluzie :

Studiul textului la nivelul clasei a III-a constituie o cale de inițiere a elevilor în procesul de decodare ( receptare a mesajului textului literar.)

Trebuie știut faptul că nu există căi și chei universale , rețete aplicabile oricărui text literar și în orice condiții. De aceea învățătorul trebuie să aibă în vedere tot timpul echilibrul dintre doi factori esențiali, specificul textului literar și elevii, aflați în postura de investigatori ai mesajului transmis de textul literar.

Modalități de valorificare a textului literar ( descriptiv, narativ –în versuri și proză) din punct de vedere stilistic

Textul literar trebuie să fie în așa fel analizat , discutat cu elevii încât să dezvolte la fiecare din ei, o atitudine personală și afectiv – emoțională, să-i facă să vibreze , sa mediteze și să acționeze pentru promovarea în propria viață și a colectivității în care trăiesc , a eticului și frumosului.

Ca reper metodologic – în analiza artistică a unui text literar – se pot formula următoarele întrebări :

„ Cum procedează un autor pentru a prezenta personaje, fapte , situații ?”

„ Cum povestește ?”

„ Prin ce mijloace reușește să ne emoționeze , să ne rețină atenția , să ne facă să simțim plăcerea pentru că am citit pasajul respectiv ?”

In analiza formei unui text literar nu ne limităm doar la explicarea cuvintelor și expresiilor ci și a procedeelor artistice folosite pentru a înfățișa diferite fapte de viață, aspecte din realitate. Acest lucru contribuie la cultivarea expresiei orale, îi învață cum să se exprime corect, literar, concis și plastic și în același timp , cum să lucreze pentru perfecționarea propriului lor limbaj.

3.4. Textul ca bază de studiu al stilisticii în clasa a III-a

Textele literare din manualul de „ limbă și literatură română „ clasa a III-a îi aproprie pe copii de realitate, permite largi perspective către cunoașterea altor forme ale realității.

Realitatea pe care o înfățișează textul literar ia o multitudine de forme și modalități de expresie . Ea poate să apară prin faptele și cuvintele , prin întregul comportament al unor personaje, derulându-se în timp și spațiu sau dimpotrivă – în multe creații literare este oglindită prin puterea de expresie a imaginilor artistice , prin figuri de stil cu profunde semnificații. Unele texte literare redau imagini și fapte , ale unui trecut îndepărtat , cu o mare forță evocatoare ; altele cuprind realități ale zilelor noastre . În anumite texte realitatea este înfățișată direct sub forma explicării unor noțiuni științifice, în altele se îmbină elemente reale cu ficțiunea , chiar cu anticipația științifică. Unele creații sunt în proză , altele în versuri.

Cunoscând raportul dintre autor și realitatea exprimată , a modalităților specifice ( tehnici artistice ) de a o înfățișa , avem : narațiunea, descrierea și dialogul.

Narațiunea este un mod de expunere specific genului epic, prin care se povestesc fapte și întâmplări într-o succesiune de momente ( expozițiune, desfășurarea

acțiunii, punct culminant, deznodământul ). De cele mai multe ori , într-o narațiune se întâlnesc și pasaje descriptive , precum și episoade realizate prin dialog.

Ex. : Cioc ! Cioc ! Cioc ! – Emil Gârleanu

Descrierea este prezentarea unui obiect ( lucru, ființă, aspect din natură sau mediul înconjurător ) în scopul de a-i cunoaște toate elementele din care este alcătuit . Cel ce descrie obiectul se folosește de simțurile sale : de văz, de auz , de miros, de gust , de pipăit . Descrierea este un mijloc de informare, frecvent întrebuințat în comunicare , atunci când obiectul nu poate fi arătat, ci ocupă un loc important în expunere .

În creația literară, poezie sau proză, descrierea este o tehnică, artistică , prin care scriitorul își construiește lumea operei sale.

Descrierea poetică este un mod de existență a operei literare și poate constitui ea singură modalitatea de realizare a unei opere literare , dar, dacă studiem implicațiile , observăm că ea include un sens mai profund care conduce la o stare de spirit a scriitorului. S-a spus chiar că orice peisaj este o stare sufletească.

În narațiunea poetică – fie în proză sau versuri descrierea este folosită pentru a prezenta cadrul acțiunii , cu schimbările care intervin de –a lungul ei.

Dialogul este un mod de expunere constând din alternarea replicilor a două personaje . Se mai înțelege o scriere redactată sub forma unei convorbiri între mai multe personaje , cu scopul expunerii și dezvoltării unei idei.

Genuri și specii literare

Genul ( latină Genus = neam, rasă, fel, mod ) este un concept fundamental al teoriei literare , referindu-se la operele similare prin modul de structurare a conținutului , printr-o sumă de procedee estetice comune și prin modalitatea în care scriitorul se comunică pe sine , afirmându-și prezența în operă. Deci genul literar cuprinde totalitatea operelor literare ce se aseamănă între ele printr-un anumit mod de prezentare ( zugrăvire) a realității ( în special raporturile dintre autor și conținutul operei ).

Principalele genuri literare sunt : liric, epic, și dramatic – se diferențiază și după mijloacele de expresie artistică specifice fiecăruia. Fiecare gen literar cuprinde o serie de specii literare .

Speciile literare sunt acele clase de opere grupate după un criteriu unitar , subordonată unui anumit gen literar .

Genul liric – (denumirea derivă din latinescul Lyricus, limba greacă Lirikos= liric , de liră) a cărui denumire amintește prin însăși etimologia cuvântului originea sa muzicală – poeziile. Genul liric cuprinde opere literare „ în care poetul , vorbind în numele său exprimă viziunile , sentimentele și aspirațiile sale cele mai intime. „ ( Tudor Vianu).

Genul liric are următoarele specii literare : doina, elegia, oda, imnul, pastelul , ghicitorile, proverbele , zicătorile , cântecele rituale.

Doina – creație literară orală, specifică poporului nostru în care se exprimă sentimente de : dor, jale, voinicie, întristare, cătănie.

Oda – sentimentul dominant este de proslăvire, de preamărire.

Imnul – se preamăresc patria, eroii neamului .

Pastelul – autorul descrie un tablou din natură : ” Iarna „ de Nicolae Labiș.

Ghicitorile – sunt de mici dimensiuni, de obicei în versuri, care cer identificarea prin asociații logice a unui obiect, a unei ființe , cu ajutorul perifrazei, alegoriei, personificării sau metonomiei. Ghicitoarea are două părți distincte :

definirea concisă a obiectului : ființă, lucru, fenomen .

răspunsul prin care se confirmă exactitatea judecății emise.

„ Viață ține, viață n-are ,

Umblă fără de picioare

Nici pe drum , nici pe cărare

Nici pe apă curgătoare .” ( Avionul)

Proverbele – sunt formulări concise și plastice , relativ stereotipe , care exprimă adevăruri cu valabilitate generală, îmbinând o largă și bogată experiență de viață cu observarea fenomenelor și lucrurilor înconjurătoare . Concluzia proverbului este o normă morală, cu un grad de generalizare exprimată implicit sau explicit.

Exemplu :

„ Învață la tinerețe

Să ai la bătrânețe .”

sau

„Fapta rea când se face

Cu pedeapsă se desface .”

Zicătorile – sunt expresii populare menite a caracteriza succint și plastic , memorabil, o seamă de împrejurări ale vieții . Zicătorile au funcția de a realiza o idee , un sfat sau a susține o afirmație .

Exemplu :

„Nu lăsa pe mâine

Ce poți face azi .”

sau

„In unire stă puterea .”

sau

„Răbdarea trece marea „

Majoritatea zicătorilor sunt formulate într-un limbaj obișnuit , prin sublinierea adevărurilor capătă valoarea unor reguli de conduită.

Cântecele rituale ( Plugușorul. Sorcova, colindele ) sunt creații lirice , de regulă folclorice care se desfășoară după un anumit ritual .

Genul epic ( din limba greacă Epos = cuvânt, zicere , povestire ) cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul își exprimă în mod direct sentimentele , ideile prin intermediul unor povestiri și personaje .

Scriitorul apare ca narator și observator al evenimentelor imaginate de el și care se desfășoară în funcție de personajele și de situațiile în care acestea acționează. Personajele sunt urmărite atât în comportarea lor exterioară cât și în viața interioară. ( analiza psihologică).

O altă caracteristică a genului epic este obiectivitatea sa. Ceea ce povestește autorul trebuie să apară ca o realitate „ realitate cu care el nu are voie să se unească subiective , complet, nici cu privire la obiectul și nici la relatarea acestora „ (Tudor Vianu) . Epicul este genul persoanei a treia și a timpului trecut .

Genul epic ( oral / scris) cuprinde următoarele specii literare ce pot fi în versuri sau în proză : balada , legenda, basmul, snoava, poemul, epopeea, fabula, anecdota, schița, nuvela, romanul, reportajul, eseul, memoriile , jurnalul .

Dintre aceste specii , în clasa a III-a întâlnim :

Legenda – este o specie a genului epic ( în versuri sau în proză ) înrudită cu balada în care se încearcă explicarea unui fapt real ( eveniment, moment, ființă, lucru, fenomen ) recurgându-se și la elemente fantastice ( supranaturale)

Exemplu : Legenda Vrancei

Flăcăul care și-a pierdut mama (Al. Mitru)

Basmul este o specie a genului epic în care se povestesc întâmplări neobișnuite puse pe seama unor personaje supranaturale și în care , pe cale de confruntare binele învinge răul .( exemplu : „Neghiniță „ de Barbu Stefănescu Delavrancea , „ Cenușăreasa „ de Frații Grimm , „Fata babei și fata moșneagului „ de Ion Creangă.

Snoava ca și basmul este o adevărată comoară pentru „vârsta de aur a copilăriei „. Are un pronunțat caracter realist , dezvăluind aspecte de viață, satirizând defecte omenești ( lăcomia, lenea, invidia, prostia, necinstea.) Eroul

snoavelor este un om din popor cu aparențe de personaj „sucit” , „anapoda”, dar cu o inteligență vie , perspicace , cu o capacitate rară, de a folosi defectele altora pentru împlinirea unei cauze bune .

Exemplu : „Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu.

Fabula este o creație epică, de regulă în versuri , cu acțiune , puțin dezvoltată, alegorică, în care apelându-se la animale, plante, lucruri se ajunge la o învățătură.

Exemplu :

„ Musca la arat „ Alexandru Donici

Fabula de regulă are două părți :

a ) povestirea întâmplării

b) învățătura ( morala )

Schița este specie a genului epic de mică întindere , cu o intrigă simplă și cu puține personaje , surprinse în mediul lor social .

Exemplu :

„Din lumea celor care nu cuvântă „ de Emil Gârleanu

Povestirea – specie a genului epic relatând faptele din punct de vedere al unui narator care este martor sau participant la evenimentul povestit – se relatează un singur fapt.

Exemplu :

„ Cinci pâini „ , „ Inul și cămeșa ”, „ Acul și barosul „ de Ion Creangă

Nuvela – creație epică în proză, mai complexă decât schița care prezintă un fragment caracteristic din viața unor personaje surprinse în mediul lor social, într-un conflict puternic .

Romanul – operă literară epică, de mare întindere , cu o acțiune complexă, cu conflicte sociale și sufletești , care oferă o imagine amplă asupra vieții.

Exemplu :

„Fram, ursul polar „ de Cezar Petrescu.

Genul dramatic ( din limba greacă – drama = acțiune) cuprinde totalitatea operelor literare create special spre a fi reprezentate pe scenă.

Personajele iau locul autorului , a cărui intervenție directă se manifestă doar în indicațiile de regie. Dacă genul liric este un gen subiectiv , cel epic un gen obiectiv , genul dramatic este o sinteză între subiectiv și obiectiv .

Actul lecturii si interacțiunea text –context

Lectura este un proces personal de constituire de sens , un proces care implică cunoștințe anterioare , reacții afective, dar și scopuri bine precizate .

Lectura este un act de mare complexitate ce presupune nu numai un cititor, lectura înseamnă comunicare cu sine , cu lumea textului și cu realitatea exterioară , înseamnă că ea este influențată de contextul educaționalului care se petrece , și de aici decurge necesitatea ca în cazul lecțiilor de limbă și literatură română cadrul didactic să transforme clasa într-un context autentic , loc al relațiilor intersubiective , după schema de mai jos :

intenția autorului; psihologic ;

forma ; social ;

conținutul . lingvistic.

Cunoștințele dobândite din lecturile particulare trebuie să se grefeze pe un fond sigur și bogat de noțiuni studiate de-a lungul anilor. Raportul dintre lectură și studierea materiei prevăzută de programa școlară să fie unul de consolidare și clarificare reciprocă a unor probleme , nu de excludere sau accentuare a unuia în detrimentul celuilalt. Lectura trebuie să dezvolte la elevi pasiunea pentru citit , să stimuleze interesul pentru carte , să satisfacă dorința de a cunoaște, viața , oamenii și faptele lor, să sesizeze , să aprecieze frumosul în toate ipostazele întâlnite, să dezvolte dragostea față de semeni, față de patrie și frumusețile create de natură și de mintea iscoditoare a poporului român.

Proiect de activitate

Data : luna martie

Clasa : a III-a A

Școala : Gimnaziul Europa

Aria curriculară : Limbă și comunicare

Disciplina : Limba și literatura română

Subiectul : „ Primăvara „ de Vasile Alecsandri

Tipul : dobândire de cunoștințe și competențe

Obiective cadru : dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris ;

dezvoltarea capacității de exprimare orală și scrisă ;

Obiective de referință :

să desprindă informații de detaliu dintr-un text liric ;

să citească fluent , cursiv și expresiv ;

să manifeste interes pentru lecție ;

să transcrie corect respectând semnele de punctuație.

Obiective operaționale :

cognitive :. să găsească cuvinte cu înțeles opus ; . să formuleze titlurile tablourilor ;

. să exemplifice cuvinte care arată obiecte mai mici ;

. sa transcrie corect cuvintele adresate primăverii;

. să explice de ce primăvara toată lumea este voioasă;

. să înlocuiască unele cuvinte cu sinonimele lor ;

afective :

. să participe cu interes la lecție ;

. să trăiască sentimentele de bucurie cu ocazia sosirii primăverii ;

volitive :

. să dea dovadă de autocontrol ;

Strategii didactice : metoda citirii explicative, lectura inocentă, exercițiului, conversației, problematizării, jocul didactic .

Desfășurarea lecției

Moment organizatoric : stabilirea liniștii, ordinii și disciplinii pentru muncă.

Captarea atenției : se face cu ajutorul unui fragment din simfonia „Anotimpurile „ de Vivaldi. Muzica ascultată spre ce anotimp îndreaptă atenția ?

Ce știu despre primăvară ? ( luni, munci, păsări călătoare, caracteristicele vremii, trezirea naturii la viață )

Ce poate fi primăvara ? ( anotimp)

Cine poate fi primăvara ? ( o zână, o fetiță, un copil )

Anunțarea titlului și a obiectivelor operaționale . Se trece pe tablă și în caiete titlul lecției „Primăvara „ de Vasile Alecsandri. Este un text liric, deoarece poetul își transmite sentimentele în versuri. Se oferă informații despre viața și creația marelui poet național.

Dirijarea învățării :

Citirea integrală a poeziei urmată de valorificarea primelor impresii. Este descrisă o atmosferă de veselie ce se instalează odată cu venirea primăverii. Natura renaște , câmpul, păsările, fluturii, albinele , pomii , totul din jur freamătă de viață.

Poetul salută cu bucurie sosirea primăverii.

Citirea textului pe fragmente și analiza fragmentelor .

Atribuirea de titluri tablourilor , deoarece este vorba de un pastel :

Întoarcerea rândunicii

Zborul sturzului

Forfota micilor viețuitoare

Salutul cucului.

Conversație generală despre structura textului , număr de strofe, versuri, tablouri, imagini artistice .

Prezentarea conținutului în mod original : „Primăvara și-a întins trena de smarald peste întreaga țară. Cu bagheta ei magică a readus în țară păsările călătoare, vremea frumoasă, a încolțit iarba, a trezit la viață întreaga natură.

Citirea de încheiere : patru elevi sunt nominalizați să citească fiecare câte o strofă .

Obținerea performanței se realizează prin memorarea poeziei : prima strofă, prima cu a doua, prima cu a doua și a treia, apoi a patra , prima cu a doua ,cu a treia și a patra.

Asigurarea feed- back-ului motivează de ce primăvara toată lumea este bucuroasă ?

Viața naturii ne îndeamnă să fim mai activi , să dorim să realizăm mai multe proiecte .

Evaluarea performanței se efectuează prin completarea unei fișe de lucru .

Formează perechi de cuvinte cu înțeles opus:

lene – voioși – geros – . = S

frumos – călduros – harnici – .. = B

Scrie cuvinte care arată obiecte mai mici : … = F B

dumbravă –

albină – . = S

creangă – .. = B

pădure – … = F B

fragă –

frunze –

Înlocuiește cuvintele subliniate cu altele asemănătoare :

Iarna friguroasă a trecut. . = S

Rândunica veselă s-a întors din nou . .. = B

Albina culege nectarul din flori. … = F B

Corectarea muncii independente se face pe loc cu aprecierile necesare.

Asigurarea transferului se realizează prin formularea unor întrebări inter , intra, și extratextuale .

Tema de casă : să memoreze două strofe la alegere ; să transcrie toată poezia, să citească două poezii scrise de același autor .

CAPITOLUL IV

DEMERSURI EDUCATIVE ÎN PREDAREA , ÎNVĂȚAREA

TEXTULUI SI ELEMENTULUI DE STILISTICĂ ÎN CLASA A III-A

4.1.1. Metode și procedee utilizate în predarea , receptarea textului , vizând importanța analizei stilistice

4.1.2. Epitetul

Figura de stil este un procedeu artistic care rezultă din organizarea și intonarea cu intenție artistică a cuvintelor în vers sau frază . Figurile de stil nu sunt inventate de scriitor , ele există în limba națională a fiecărui popor, ca produse naturale ale spiritului uman. Întrebuințarea figurilor de stil contribuie la creșterea expresivității limbii, dând concretență , forță imaginii poetice.

Epitetul provine din cuvântul latinesc epithetum , iar în lima greacă epithetom care înseamnă adăugat, deci este un cuvânt adăugat pe lângă un substantiv sau verb , pentru a-l califica în intenții artistice .

Din primele lecții din manualul de „ Limba și literatura română „ textele epice și lirice sunt pline de epitete . În lecția „Abecedarul „ am întâlnit epitetele : mână minusculă și condei vrăjit .Lecția „Cheia” de Mihail Sadoveanu este presărată cu multe epitete: țânc bălănel, privire sfioasă, buchii mari, încârligate și întortocheate , gângănii cârligate, pâclă de nepătruns, scăpărare de lumină, freamăt de bucurie , înfiorare caldă. Lecția „Iarna” de Vasile Alecsandri oferă de asemenea multe epitete : vijelie înfricoșătoare, nor negru, pulberi albe, vietate mică și neputincioasă, iarnă albă, bogată și aspră, flori albe, de omăt, oceanul de ninsoare.

Pentru a ușura recunoașterea , însușirea , folosirea și crearea de noi epitete am efectuat foarte multe exerciții în acest sens . Epitetul este practic un adjectiv personalizat. După predarea , consolidarea și evaluarea lecției cu titlul „Adjectivul” mi-a fost destul de ușor să introduc termenul de expresie frumoasă în vocabularul elevilor. Lecția am predat-o folosind raționamentul analogiei ( transferului de cunoștințe ) . Am cerut să-și amintească și să redea tot ce știu despre adjectiv , ce arată, ce rol are în vorbire și scriere ( înfrumusețează exprimarea orală și scrisă ). Am folosit metoda exercițiului și metoda brainstorming ( folosind activitatea în grupe de elevi). Exercițiile date au vizat : sinonimia, antonimia, înlocuirea epitetelor, analiza, recunoașterea, modificare, completare și exerciții cu caracter creator, iar ca temă de casă să efectueze o compunere gramaticală folosind cinci, șase epitete ( cuvinte frumoase ).

Redau în continuare metoda exercițiului folosită în predarea acestui termen .

1.Găsește trei însușiri deosebite pentru cuvintele : ursuleț, făptură, flacără, văzduh, casele, fulgii de nea . Elevii au rezolvat sarcina în felul următor :

ursuleț: trist, înfricoșat, singur; făptură : blândă, iertătoare, gingașă ;

flacără : înaltă, jucăușă, înfricoșată ; văzduh : posomorât, sur, de gheață;

casele : înșirate, adormite, păzitoare; fulgii de nea: jucăuși, nehotărâți, triști;

2.Exercițiul următor a vizat căutarea unor cuvinte potrivite ( substantive) pentru însușirile date.

frumos plângăcioasă înverzit

( soare) curat (vrabia) alarmistă ( arbore ) trist

glumeț gureșă îmbătrânit

3.Exercițiul următor a avut ca sarcină înlocuirea cuvintelor frumoase cu altele cu sens opus :

mare ; mic ; înaltă; scundă;

frunză lungă, scurtă floare albă, neagră

zâmbitoare; tristă; aplecată, dreaptă

subțire; groasă

carte interesantă ; neinteresantă

colorată; necolorată

Exercițiul numărul patru a solicitat adăugarea unui epitet sugestiv pe lângă termenii :

pădure ( tânără) stânci ( înalte ) cântec ( adormitor) triluri ( măiestre)

lacrimă ( târzie) oștire ( tristă)

Ultimul exercițiu a solicitat recunoașterea ,sublinierea, extragerea și completarea expresiilor frumoase ( epitetelor) în tabelul conceptului , din textul următor :

„Deasupra pădurii adormite se zărește luna nouă. Ceața deasă se lasă peste dealurile împădurite. În liniștita luncă se aude glasul unei privighetori măiestre . Ea ne încântă cu triluri frumoase. Frunzișul verde freamătă.

Lecția s-a terminat cu o fișă de lucru :

FISĂ DE LUCRU

Caută cuvinte frumoase, epitete, pentru cuvintele date :

Floare…………………………………….

Câini …………………………………….

Luna …………………………………….

Pământ …………………………………

Trecere ………………………………..

Drum ……………………………………

Razele ………………………………….

Elev……………………………………..

Stațiune ………………………………

Autoevaluare : … = S

… = B

… = F B

VEZI ANEXA 1

însușiri ale :

Epitetul este un atribut al poeziei , cât și al limbajului prozaic , scoate în relief o anumită însușire caracteristică a obiectului.

Metoda brainstorming

EPITETUL

După predarea epitetului am evaluat cunoștiințele elevilor oferindu-le un test de evaluare sumativa ce conțin sarcini didactice cu dificultate progresivă , fiecare item având un calidficativ stabilit.

După corectarea fiecărui test am înregistrat calificativele obținute de subiecți și am prelucrat statistic datele, am întocmit tabelul cu calificativele obținute și histograma acestora . Redau mai jos tabelul cu înregistrările datelor obținute de întregul eșantion de elevi.

Tabel cu calificativele obținute de elevi la testul sumativ epitetul

I :S =0 B=2 FB =18 II: S=0 B =4 FB =16 III: S=0 B =5 FB =15

IV : S = 1 B = 7 FB = 12 V: S =2 B = 10 FB = 8

Concluzii :Din prelucrarea statistică rezultă că elevii cunosc epitetele cu înțeles asemănător realizând foarte bine primul item , 2 elevi obținând calificativul B, ceea ce reprezintă 10 % din numărul total de elevi și 18 elevi au obținut calificativul de F.B. reprezentând 18 % din numărul total de elevi;

Itemul 2 – elevii cunosc schimbarea valorii gramaticale , 4 elevi au obținut calificativul B ceea ce reprezintă 20 % din numărul total de elevi , 16 elevi au obținut FB reprezentând 80 % din numărul total de elevi;

Itemul 3 – completarea cu epitete sugestive a fost înțeleasă de către elevi, 5 elevi obținând calificativul B reprezentând 25 % din numărul total de elevi , 15 elevi au obținut calificativul FB ceea ce reprezintă 75 % din numărul total de elevi.

Itemul 4 – introducerea expresiilor artistice în contexte noi este realizată bine , obținând calificativul S 1 elev, respectiv 0,5 % din numărul total de elevi , 7 elevi au obținut B ceea ce reprezintă 35 % din numărul total de elevi , și FB au obținut 12 elevi , respectiv 60 % din numărul total de elevi.

Itemul 5 – elevii recunosc și subliniază expresiile frumoase , 2 elevi au obținut calificativul S , respectiv 10 % din numărul total de elevi , 10 elevi au obținut calificativul B, ceea ce reprezintă 50 % și 8 elevi au obținut calificativul FB , respectiv 40 %.

Din histogramă se poate observa frecvența cea mai ridicată a calificativelor de B și FB .

Comparația

Comparația este figura de stil care constă în alăturarea a doi termeni ( obiecte, persoane, acțiuni) cu scopul de a evidenția trăsăturile asemănătoare și de a da o mai mare claritate și expresivitate limbajului. Legătura dintre acești doi termeni – termenul care se compară, respectiv subiectul comparației T și termenul care se compară T2 se face prin cuvintele : ca, astfel ca , asemenea, întocmai ca, aidoma, asemănător cu.

O mare parte a lecțiilor din manualul de Limbă și literatura română conțin comparații . În lecția „Abecedarul „ am întâlnit primele comparații : condeiul ca praștia, lacrimi ca strugurii. Lecția „Cheia” de Mihail Sadoveanu este presărată cu următoarele comparații : litere cârligate ca niște gângănii, lumina ca o fulguire de aur și copiii ca gâzele. Pentru a face cât mai accesibilă această figură de stil, folosind raționamentul deductiv , am efectuat foarte multe exerciții de înlocuire , comparare, descoperire, completare, modificare, recunoaștere, în vederea îmbogățirii valorii stilistice a cuvântului, folosind în special metoda exercițiului ca activitate frontală și metoda brainstorming ca activitate în grup.

1. Primul exercițiu a avut ca sarcină să lege corespunzător termenii comparației.

școlar bătălia

învățătura ca soldat

pământul victoria

succesul câmpul de bătălie

2.Să completeze expresiile ca să obțină comparații a fost a doua cerință.

iute ca………………………………. rapid ca …………………………….

harnică precum ………………….. albă ca ……………………………..

negru asemenea ………………… roșu ca ……………………………..

curată ca …………………………. înaltă ca ……………………………

3.Găsește primul termen al comparației :

……………………. ca un gâscan; …………………….piere ca o nălucă ;

…………………… ca o săgeată ; ……………………. ca vântul ;

…………………… cântă ca o privighetoare ; …………….. ca puricele;

………………….. rage ca un măgar ; …………. dansează asemeni balerinei ;

4.Descoperă comparațiile potrivite :

frumoasă ca pâinea caldă

urât ca stea

visător ca zâna

viclean ca moartea

bun ca vulpea

5.Realizează trei comparații ai căror prim termen este cuvântul viața, după modelul dat :

Exemplu : Viața ca o carte a destinului .

………………………………….

viața ………………………………….

………………………………….

Folosind metoda brainstorming am obținut comparații deosebite

Ora s-a terminat cu o fișă de evaluare.

Metoda brainstorming

FISA DE LUCRU

FIȘA DE LUCRU

Compară :

calul aleargă ca …………………………..

ochi albaștri ca ……………………………..

vorba dulce precum ………………………..

crini albi asemeni ……………………………

plopi bătrâni ca ……………………………..

subțire ca …………………………………….

moale asemeni ……………………………..

limpede ca …………………………………..

fricos ca ……………………………………..

Autoevaluare : … = S

… = B

… = F B

Tabel cu calificativele obținute de elevi la testul sumativ – comparația

I :S =0 B=5 FB =15 II: S=0 B =4 FB =16 III: S=0 B =9 FB =11

IV : S = 1 B = 7 FB = 12 V: S =1 B = 11 FB = 8

Concluzii :Din prelucrarea statistică rezultă că elevii cunosc comparațiile realizând foarte bine primul item , 5 elevi obținând calificativul B, ceea ce reprezintă 25 % din numărul total de elevi și 15 elevi au obținut calificativul de F.B. reprezentând 75 % din numărul total de elevi;

Itemul 2 – elevii știu să completeze enunțuri cu o comparație , 4 elevi au obținut calificativul B ceea ce reprezintă 20 % din numărul total de elevi , 16 elevi au obținut FB reprezentând 80 % din numărul total de elevi;

Itemul 3 – completarea cu un termen al comparației este efectuat bine de 9 elevi obținând calificativul B reprezentând 45 % din numărul total de elevi , 11 elevi au obținut calificativul FB ceea ce reprezintă 55 % din numărul total de elevi.

Itemul 4 – realizarea comparației după un model s-a efectuat după cum urmează: un elev obținând calificativul S, respectiv 0,5 % din numărul total de elevi , 7 elevi au obținut B ceea ce reprezintă 35 % din numărul total de elevi , și FB au obținut 12 elevi , respectiv 60 % din numărul total de elevi.

Itemul 5 – elevii recunosc și subliniază comparațiile , 1 elev a obținut calificativul S , respectiv 0,5 % din numărul total de elevi , 11 elevi au obținut calificativul B, ceea ce reprezintă 55 % și 8 elevi au obținut calificativul FB , respectiv 40 %.

4.1.4 Personificarea

Personificarea este figura de stil prin care se atribuie însușiri omenești unor ființe necuvântătoare sau unor lucruri și fenomene ale naturii .

Prin folosirea personificării , ființele necuvântătoare , lucrurile , natura se însuflețesc și astfel sunt mai aproape de om, deseori îl înțeleg și îl ajută.

De regulă personificarea se introduce printr-o întrebare directă . În manualul de Limba și literatura română , clasa a III-a prima personificare se întâlnește în poezia „Ce te legeni …..” de Mihai Eminescu .

„ – Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt ,

Cu crengile la pământ ? „

unde codrul este asemuit cu un om care trăiește , care vorbește, suferă, din cauza trecerii timpului. În „Balada unui greier mic „ de George Topârceanu , greierele care a cântat toată vara și nu a avut grijă să-și adune provizii pentru iarnă se adresează zânei

„ Toamna ” întrebând-o de ce a sosit așa de repede . Atât greierele cât și toamna sunt asemuite oamenilor care vorbesc , care gândesc, care suferă, care se bucură.

Lectura suplimentară „Pomul de iarnă „ de T.A. Hoffman, elevii au întâlnit o personificare deosebită : bradul gemea de mere aurite și pere argintate, asemeni unui om împovărat de griji sau de o greutate .

Lecția „Ciocârlia „ de Ion Agârbiceanu , anotimpurile sunt niște ființe gata de bătălie: o vreme a stat încordată lupta între iarnă și primăvară, sabia primăverii a despicat plumbul de sus și vântul a fugărit norii. Personificări de o rară gingășie oferă lecția „Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu : Dumnezeu a aprins lumânările în cer , florile își plecară capetele și dormeau sau mătușa răchită .

Copiii sunt tentați să însuflețească toate lucrurile din jurul lor. Nu mi-a creat nici cea mai mică problemă predarea , însușirea și evaluarea conceptului de personificare. Am folosit ca și în lecțiile anterioare, raționamentul deductiv , am pornit de la concept și în serii succesive de exemple care vizau nuanțarea și aprofundarea problemei prin exerciții de completare, schimbare, recunoaștere, modificare și de creație am obținut rezultate mulțumitoare.

A predominat în predare metoda exercițiului și brainstorming .

Personificarea s-a predat ușor pentru că aveau noțiunile necesare , cunoscând epitetul personificator , folosind raționamentul deductiv , analogic și inductiv , rezultatele fiind mai mult decât mulțumitoare. Chiar dacă programa școlară nu prevede învățarea acestei terminologii , copiii au recepționat cu destulă ușurință termenul, pe care ulterior l-au folosit în combinații deosebite în compunerile lor , limbajul lor a devenit mai bogat și sesizez că încearcă să se exprime în cuvinte destul de îngrijite.

Primul exercițiu a vizat adăugirea unor însușiri care să personifice:

cerul posomorât dealuri zâmbitoare

vesel triste

înlăcrimat aplecate

Completează enunțurile care să obții personificări :

dealurile dormitând ca uriașii sub zăpadă;

copacii dârdâie în promoroacă;

florile zâmbesc în atingerea razelor ;

privighetoarea veselă anunță începerea nunții.

Găsește alte însușiri ca să obții personificări :

Ochii râdeau de gânduri ascunse ;

Copacii dârdâie în promoroacă ;

Florile zâmbesc în atingerea razelor ;

Luna invită florile la vals.

Exercițiul numărul patru a vizat completarea propozițiilor cu cuvinte care exprimă acțiuni omenești. Exemplu :

Grădina visează. Cucul întreabă.

Frunzișul doarme . Trifoiul doarme .

Un mac pictează . Greiereii au amuțit .

Vrăbiile ciripesc. Lanul de grâu valsează.

5. Exercițiul cu numărul 5 a avut ca sarcină să modifice forma cuvintelor subliniate :

Luna varsă – trimite raze lungi și argintoase,

Merele privesc – zâmbesc rumene la pere.

Toamna a aprins – a pictat torțele aurii ale pădurii.

Toamna împarte – aduce cu dărnicie roadele bogate.

Pomii simt – oferă dureri de muguri.

Subliniază personificările din lectura „Dumbrava minunată „ de Mihail Sadoveanu și extrage – le în tabelul conceptului. Ora s-a terminat cu o fișă de lucru .

FISA DE LUCRU

Completează ca să obții personificări :

Codrul …………………………..

Cerul ……………………………..

Frunzișul ………………………..

………………….. își scutură pletele.

…………………. își pleacă capul.

…………………. adoarme lin.

Merele ……………… rumene.

Pomii ………………. dureri de muguri.

Luna ………………. raze lungi și argintate.

Autoevaluare :

… = S

… = B

… = F B

Personificarea

Folosită în toate genurile literare personificarea se realizează prin adresare directă.

Tabel cu calificativele obținute de elevi la testul sumativ –personificare

I :S =0 B=5 FB =15 II: S=0 B =4 FB =16 III: S=0 B =7 FB =13

IV : S = 1 B = 8 FB = 11 V: S =1 B = 9 FB = 10

Concluzii

Din prelucrarea statistică rezultă că elevii recunosc personificările realizând foarte bine primul item , 5 elevi obținând calificativul B, ceea ce reprezintă 25 % din numărul total de elevi și 15 elevi au obținut calificativul de F.B. reprezentând 75 % din numărul total de elevi;

Itemul 2 – elevii reușesc să completeze cu însușiri care personifică , 4 elevi au obținut calificativul B ceea ce reprezintă 20 % din numărul total de elevi , 16 elevi au obținut FB reprezentând 80 % din numărul total de elevi;

Itemul 3 – elevii știu să extragă dintr-un număr de cuvinte pe cele care exprimă acțiuni omenești,7 elevi obținând calificativul B reprezentând 35 % din numărul total de elevi , 13 elevi au obținut calificativul FB ceea ce reprezintă 65 % din numărul total de elevi.

Itemul 4 – elevii găsesc substantive cu care să alcătuiască personificări , obținând calificativul S 1 elev, respectiv 0,5 % din numărul total de elevi , 8 elevi au obținut B ceea ce reprezintă 45 % din numărul total de elevi , și FB au obținut 11 elevi , respectiv 55 % din numărul total de elevi.

Itemul 5 – elevii știu să alcătuiască propoziții cu ajutorul personificărilor , 1 elev a obținut calificativul S , respectiv 0,5 % din numărul total de elevi , 9 elevi au obținut calificativul B, ceea ce reprezintă 45 % și 10 elevi au obținut calificativul FB , respectiv 50 %. din numărul total de elevi.

Se remarcă frecvența mare a calificativelor de B și FB.

Elemente de analiză stilistică

Mesajul literar al textului

Mesaj : în franceză Mesage = informație, știre, comunicare , concretă, orală sau scrisă.

Pentru a obține valori stilistice ale cuvântului transmis prin textul literar, un rol important îl are formularea mesajului care are o pluritate de sensuri . Metoda cea mai bună pentru asigurarea dezvăluirii mesajului o constituie lectura explicativă . Acest lucru se realizează zi de zi în orele de limba și literatura română. In fiecare unitate de învățare în clasa a III-a există câte un text narativ sau liric , texte ce sunt cu atenție analizate din punct de vedere stilistic . Textele narative le-am prelucrat pe nivele de sensuri. În ora a II-a la lectura comprehensivă, elevii îndrumați cu atenție extrag ideile principale și la finalul lecției , mesajul textului.

Lecțiile „Abecedarul „ de Tudor Arghezi , „Cheia” de Mihail Sadoveanu și „Învățătura „ de Nicolae Tăutu au oferit un mesaj deosebit vizavi de învățătură: „rădăcinile învățăturii sunt amare , dar roadele ei sunt dulci”. Pentru a învăța să scrie micul școlar trebuie să trudească , să facă un efort permanent, insistând asupra faptului că învățătura îți oferă mai târziu șansa de a realiza în viață ceea ce îți dorești, de a-ți împlini visele . Elevul trebuie să conștientizeze că învățătura este o adevărată avuție , pe care nimeni nu i-o poate lua omului, oferindu-i adevărata putere , aceea a inteligenței și a spiritului.

În unitatea de învățare „ Cartea „ elevii au fost îndrumați să urmărească îndemnurile adresate de scriitori , elevi, poeți pentru a păstra în bune condiții . Este nevoie să respectăm munca atâtor oameni care au trudit ca să facă posibilă apariția cărții. O carte poate însemna pentru unii elevi o adevărată sărbătoare, o sărbătoare a sufletului și a minții, constituind o valoare spirituală. Cărțile sunt profesorii muți , spune un proverb.

Unitatea de învățare „ Toamna” cuprinde textele „ Cum începe toamna „, de Marin Preda ; „Ce te legeni ….. „ de Mihai Eminescu. „Cioc ! Cioc ! Cioc ! „ de Emil Gârleanu, „Balada unui greier mic „ de George Topârceanu , sunt texte care trimit spre meditație, trecerea timpului însemnând tristețe , melancolie și chiar abandon.

Lecțiile „ Rugăciune pentru părinți „ , „O poveste veche „, „ Mingea de sub saltea „ de Sanda Faur, „Heidi , fetița munților „ de Johanna Spiri au avut ca mesaj dorința copiilor de a avea părinți și bunici sănătoși, fericiți, care să vegheze cu grijă asupra lor.

Următoarea unitate „Țara” cuprinde textele epice și lirice „Moștenirea „ de Otilia Cazimir, „Am fost și eu la Alba – Iulia „ de Lucian Blaga, „ Soldații” de Edmundo de Amicis au avut următorul mesaj : țara este cea mai scumpă moștenire a românilor și respectarea însemnelor patriei ca și memoria celor care s-au jertfit pentru neam, țară și limbă, trebuie să fie o regulă sacră, o datorie patriotică .

Copilăria este o temă foarte bine ilustrată în manualul de limba și literatura română. Texte ca : „Amintiri din copilărie „ de Ion Creangă, „Măscăriciul „ de Nina Cassian, „Vizita „ de Ion Luca Caragiale și „Pâinea” de I.M. Râureanu vorbesc cu duioșie despre o perioadă importantă din viața copiilor, îndemnându-i să-și reamintească că trebuie să știe ce se cuvine să facă și ce nu.

O unitate deosebită o reprezintă „ Prietenii necuvântători „ cu textele : Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu și Colț Alb de Jack London, texte ce scot în evidență prietenia dintre oameni, animale și natură. Natura a fost întotdeauna prietenul de nădejde al românului , în vremuri de răscruce, în istoria atât de zbuciumată a poporului român.

Textele științifice dau cunoștiințe cu ajutorul noțiunilor și pe baza observărilor anumitor aspecte ale realității; textele literare realizează acest obiectiv prin intermediul imaginilor artistice. Literatura generalizează viața nu prin noțiuni ci prin imagini vii. Spre deosebire de stilul științific care comunică cunoștințe, stilul artistic în afară de cunoștințe comunică și emoții. Limbajul poetic comunică mult mai mult decât cel științific, cuprinzând în sfera sa și sensibilitatea umană , iar pe lângă comunicarea directă are și calitatea de a sugera stări emoționale de o mare profunzime umană ,adesea in faza lor crepusculară , obscură încă , inefabilă .

Prin formularea mesajului fiecărui text se pune în lumină înțelesul major al textului literar , trăirea individuală a creatorului și se perfecționează limbajul artistic a elevului.

În urma testului am obținut următoarele calificative :

Tabel cu calificativele obținute de elevi la testul sumativ –mesajul

I :S =2 B=5 FB =13 II: S=2 B =3 FB =15 III: S=4 B =5 FB =11

IV : S = 2 B = 6 FB = 12 V: S =5 B = 8 FB = 7

Concluzii :

Din prelucrarea statistică rezultă că elevii stăpânesc formularea mesajului primul item , 2 elevi obținând calificativul S, ceea ce reprezintă 10 % din numărul total de elevi și 5 elevi au obținut calificativul de B. reprezentând 25 % din numărul total de elevi și 13 elevi au obținut calificativul FB ceea ce reprezintă 65 % din numărul total al elevilor ;

Itemul 2 – elevii reușesc să descopere la ce lecție se potrivește mesajul , 2 elevi au obținut calificativul S ceea ce reprezintă 10 % din numărul total de elevi , 3 elevi au obținut B reprezentând 15% din numărul total de elevi și 15 elevi au obținut calificativul FB care reprezintă 75 % din numărul total al elevilor;

Itemul 3 – extragerea mesajului unui fragment s-a realizat după cum urmează :4 elevi obținând calificativul S reprezentând 20 % din numărul total de elevi , 5 elevi au obținut calificativul B ceea ce reprezintă 25 % din numărul total de elevi și 11 elevi au obținut calificativul FB care reprezintă 55 % din numărul total al elevilor :

Itemul 4 – unirea mesajelor cu titlurile lecțiilor a fost realizat destul de bine , obținând calificativul S 2 elevi, respectiv 10 % din numărul total de elevi , 6 elevi au obținut B ceea ce reprezintă 30 % din numărul total de elevi , și FB au obținut 12 elevi , respectiv 60 %. din numărul total al elevilor ;

Itemul 5 – transformarea mesajului într-un text a fost mai dificil de realizat , 5 elevi au obținut calificativul S , respectiv 25 % din numărul total de elevi , 8 elevi au obținut calificativul B, ceea ce reprezintă 40 % și 7 elevi au obținut calificativul FB , respectiv 35 %. din numărul total al elevilor.

La acest test se remarcă o bună frecvență a calificativelor B și FB.

Eșantionarea

Pentru a putea constata ce volum ocupă expresiile artistice în structura vocabularului activ al elevului din clasa a III-a , la începutul anului școlar am ales un eșantion intersubiecți format din 20 de elevi cu vârsta cuprinsă între 9 și 10 ani , care provin din medii socio-culturale diferite .

Subiecții cercetării au fost :

7 copii proveniți din familii de intelectuali cu studii superioare ;

8 copii proveniți din familii cu studii medii ;

2 copii provin din familii în care părinții nu au liceul ;

1 copil locuiește cu bunicii ;

2 copii care vin din familii monoparentale .

Cu acest eșantion am organizat un experiment , cerând fiecărui subiect :

să răspundă la un chestionar ;

să reproducă conținutul unei povești cunoscute ;

să descrie un tablou .

Chestionarea orală

Am formulat mai multe întrebări la care fiecare subiect a fost solicitat să răspundă prin una sau mai multe propoziții. Chestionarul a cuprins următoarele întrebări :

Cum te numești ?

Câți ani ai ?

Unde este locul cel mai potrivit pentru un elev între vârsta de 7 – 18 ani ?

Ce îți place la școală ?

Ce materie preferi ?

Ce nu-ți place la școală ?

Cine este prietenul tău ?

Cu cine nu a-i dori să fi coleg ?

Consideri că școala îți răspunde dorințelor tale ?

Datele obținute în urma chestionării subiecților le-am înregistrat în tabelul următor:

Din datele statistice rezultă că substantivele reprezintă 28,6 % din numărul cuvintelor subiecților testați, adjectivul 6,75 %, pronumele 9,80% , numeralul 8,03 % , verbul 25,65, valorile stilistice ocupă ponderea cea mai mică, respectiv, epitetele, comparațiile și personificările , respectiv 4,9 %, 1 %, 0,5 %.

b) Reproducerea unei povești cunoscute

Am cerut subiecților să reproducă conținutul unei povești cunoscute . Am înregistrat datele în următorul tabel :

Din tabel rezultă că din cuvintele utilizate de subiecți sunt substantive 28,7 % sunt verbe 25,45 % , numeralul 9,70% , verbe 25,45 %, pronume 14,85 %, adjectiv -8 %, elemente relaționale 14,85 % și ponderea cea mai mică o au expresiile artistice , epitete 4,08 %,comparații, 1,25 % personificări 0,5 %.

Descrierea unui tablou

Am prezentat subiecților un tablou și le-am solicitat să-l descrie . Am înregistrat datele obținute în tabelul următor .

Urmărind tabelul am constatat că din totalul cuvintelor utilizate de subiecți ,28,50 % sunt substantive, 9,5 % sunt pronume, 6,95 %,, sunt adjective , 25,35 sunt verbe ,8,21 % numerale , 14,85 % elemente relaționale , iar ca valori stilistice epitete sunt 4,90 % , comparații 1,25 %,personificări 0,5 %.

Din datele statistice am constatat o creștere a procentului de substantive și verbe , ceea ce va constitui suportul pentru învățarea valorilor stilistice ale cuvintelor comparația și personificarea ,iar adjectivul va constitui suportul pentru epitet.

Experimentul evidențiază că elevii din clasa a III-a au un număr relativ suficient de substantive și verbe de la care pornește învățătorul în formarea categoriilor gramaticale și în același timp în formarea valorilor stilistice .

Cunoașterea obiectivelor impuse de curriculum național de la ciclul primar la limba și literatura română permite dascălului să descifreze metodele și procedeele cele mai adecvate pentru a forma la elevi însușirea valorilor stilistice.

Analiza psihologică a procesului de însușire a gramaticii și deci și a valorilor gramaticale pune în evidență dificultățile care apar în însușirea de către elevi a noțiunilor gramaticale, a expresiilor artistice. Astfel, cele mai mari dificultăți apar datorită faptului că aceiași noțiune gramaticală , de exemplu substantivul poate fi exprimată prin mai multe cuvinte cu o semnificație foarte diferită, unele mai familiare , altele mai puțin familiare , reprezentând nume de ființe , lucruri, acțiuni, ori pot avea valori stilistice diferite.

Un alt grup de dificultăți provin din greutatea cu care elevii efectuează schimbările funcțiilor gramaticale. Exemplu : aur este substantiv, auriu este adjectiv, a auri este verb.

Am ajutat elevii să depășească aceste dificultăți efectuând exerciții extrem de numeroase.

P R O I E C T DE L E C Ț I E

Data : mai 2004

Clasa : a III-a

Școala : Gimnaziul Europa

Aria curriculară : Limbă și comunicare

Obiectul : Limba și literatura română

Subiectul : Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu, lectura explicativă ;

Tipul lecției : mixtă

Obiective cadru : Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris ;

Dezvoltarea capacității de exprimare orală;

Obiective de referință : să înțeleagă semnificația globală a unui text ;

să desprindă informații de detaliu dintr-un text ;

să sesizeze semnificația cuvintelor într-un context dat;

să manifeste curiozitate pentru lectură.

Competențe derivate / obiective operaționale :

să recunoască modul de expunere / povestire , dialog;

să desprindă informații de detaliu dintr-un text ;

să participe cu interes la lecție ;

să redea prin cuvinte proprii impresiile personale ;

Strategii didactice : Metode și procedee

. lectura inocentă , predictivă;, conversația , explicația, observația, problematizarea, munca cu manualul, munca pe fișe.

Forme de organizare : activitate frontală și individuală.

P R O I E C T DE L E C T I E

Data : mai 2004

Clasa :a III-a

Școala : Gimnaziu Europa

Aria curriculară : Limbă și comunicare

Obiectul ; Limba și literatura română

Subiectul : Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu , lecția comprehensivă ;

Tipul lecției : mixtă

Obiectivul cadru : Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris ;

Dezvoltarea capacității de exprimare orală și scrisă;

Obiective de referință : să citească corect, expresiv, cursiv ;

să povestească conținutul unor fragmente logice ;

să extragă ideile principale din textul împărțit în fragmente ;

să sesizeze și noteze mesajul textului ;

să așeze corect în pagină un text ;

să cunoască înțelesul cuvintelor necunoscute și să le folosească în contexte diferite ;

Strategii didactice :

Metode și procedee : citirea explicativă, conversația, problematizarea, dramatizarea, joc de rol, fișă de lucru;

Forme de organizare : frontală și individuală.

FISA DE LUCRU

Înlocuiește cuvintele scrise îngroșat cu altele având sens asemănător :

„Lizuca s-a simțit inspăimântată , deoarece cărarea nu se mai cunoștea. Cu Patrocle lângă ea, nu avea de ce se înfricoșa ,știind că are un cățel credincios și curajos, fetița a căutat un adăpost.

Autoevaluare : .. = S ; .. = B ; .. FB.

A R G U M E N T

MOTTO

„ Figurile de stil cu adevărat sunt podoaba

cuvântului, binele și sufletul a toată povestirea.

Deci, de vei stropi vorba cu acestea , îndată ai făcut-o

Înflorită și dulce. „

Ioan Molnar Piuariu,1789

Printre bunurile pe care le-a realizat ființa umană , limba ocupă locul primordial ,

fiind factorul de cea mai mare însemnătate în societate, prin funcția sa de mijloc de comunicare între semeni. Fără acest instrument omul este exclus din viața socială.

Nimic nu este mai scump pentru un popor ca limba sa națională, legătura trainică ce unește prin mii de fire nevăzute pe toți fiii aceluiași neam și dă fiecărui vorbitor sentimentul apartenenței la un anumit popor sau națiune.

Limba nu se moștenește de-a gata ci se învață , școala este instituția căreia i s-a încredințat munca de învățare sistematică a limbii și în special a limbii literare , varianta cea mai corectă și mai unitară a limbii naționale. Se cunosc eforturile deosebite , depuse de școala noastră pentru „ creșterea limbii românești „ , pentru îmbunătățirea exprimării orale și scrise a elevilor , pentru continua îmbogățire a vocabularului acestora , pentru temeinica cunoaștere a limbii literare de către toți elevii și rezultatele obținute în această privință în marea majoritate a școlilor noastre.

Dacă totuși problema cultivării limbii n-a fost rezolvată mulțumitor uneori, aceasta se datorează faptului că temeinica cunoaștere a limbii literare nu se obține chiar atât de ușor, că se cere pentru aceasta o muncă susținută și de durată care nu se poate mărgini numai la activitatea școlară din orele de clasă. Citirea ca disciplină de studiu are obiective majore pe de o parte dezvoltarea capacității de exprimare orală și scrisă și dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral și scris , precum și însușirea de către elevi a mesajului unor texte , a unor creații literare sau științifice precum și înarmarea elevilor cu capacitatea de a se orienta în textul citit .

Un element de seamă în învățarea limbii îl constituie capacitatea cititorului de a înțelege și apoi de a folosi corect și creator achizițiile de vocabular. Un text nu poate fi înțeles fără cunoașterea semnificației fiecărui cuvânt, în special a celor noi, precum și a celor care sens figurat , iar pe de altă parte, capacitatea de a descifra sensul unor cuvinte noi , de a înțelege și trăi semnificația lor prin forțe proprii devin absolut indispensabilă pentru cititorul de orice vârstă.

In anii de învățământ petrecuți la catedră am constat că în exprimarea și conduita lexicală a elevilor , cu precădere la clasa a III-a, un rol deosebit trebuie să-l dețină valorificarea textului literar din punct de vedere stilistic. Aceasta fiindcă particularitățile gândirii și vorbirii din anii copilăriei se vor resimți uneori toată viața. Ele se reflectă într-un anumit stil și potențial al vorbirii, în posibilitatea de a se exprima clar , corect, diferențiat și nuanțat.

Limbajul artistic, care dă expresie unor stări de mare tensiune sufletească, face apel la sensurile figurate ale cuvintelor, la diferite figuri de stil, la procedeele artistice variate , care pentru elevii ciclului primar nu sunt atât de inaccesibile cum s-ar presupune.

Strategiile didactice utilizate în predarea și receptarea textului literar au dus la cunoașterea de către elevi a semnificațiilor mesajului literar venit din analiza stilistică, la aproprierea de text , la formarea gustului pentru scenete, dramatizări, recitări, la dezvoltarea creativității în cadrul activităților creative, de compunere și nu în ultimul rând la stimularea pasiunii pentru lectură.

A cunoaște valoarea stilistică a cuvântului transmis prin textul literar înseamnă a cultiva limba . A cultiva limba înseamnă a o cunoaște bine, a ști cât mai mult despre ea, a învăța cât mai multe cuvinte, pătrunzându-le atât sensul denotativ cât și conotațiile .

Nu toată lumea ajunge să fie poet sau prozator , dar cu atenție și grijă oricine ajunge să spună și să scrie bine , clar, ce are de comunicat. E un proces de durată, care cere din partea fiecărui învățător multă răbdare , pasiune, consecvență, profesionalism și o continuă autoeducație.

CONCLUZII

Activitatea școlară permite însușirea unui sistem de cunoștințe importante, precum și dezvoltarea posibilității de a învăța , de a înțelege, de a memora și de a gândi.

Totodată, sub influența activității de învățare, cresc volumul și calitatea reprezentărilor , se constituie un sistem de noțiuni de bază cu privire la diferite fenomene și aspecte ale realității înconjurătoare.

O caracteristică a vârstei școlare mici este faptul că activitatea formativ –educațională influențează mult dezvoltarea proceselor afective și volitive. Acestea cu atât mai mult cu cât în cadrul lecțiilor este necesar să se facă apel la interesele copilului, la atenția, voința, posibilitățile și aptitudinile sale. Solicitarea permanentă a acestor însușiri și procese psihice contribuie la perfecționarea lor funcțională.

Limbajul ca activitate specific umană , constă în folosirea limbii în procesul de comunicare și gândire. Este importantă studierea limbajului pentru că reprezintă principalul instrument de informare și de formare a elevilor în școală. Este o datorie a fiecărui învățător de a dezvolta capacitatea de a se exprima cu ușurință, de a mânui în mod direct acest minunat instrument care este limba, pentru ca să sesizeze în cel mai mare grad nuanțele și posibilitățile exprimării.

Comunicarea în esența și în specificitatea sa se învață. Nu este suficient să ști multe cuvinte. Este necesar să ști cum să comunici mesaje , organizând cuvintele în contexte , în funcție de conținutul comunicării, de scopul comunicării, de interlocutor, mergând spre esențe evitând poluarea verbală, incongruența exprimării , lipsa de precizie a termenilor .

Cuvântul este primul context al fonemului , propoziția primul context al cuvântului,

fraza este contextul propozițiilor , urmând enunțul sau întregul fragment de vorbire. Contextul determină alegerea unui cuvânt , îi precizează sensul , indică direcția pe care trebuie s-o urmeze interlocutorul, spre a înțelege adică „ atrage” una dintre semnificațiile consacrate și a alege, dintre aceste nuanțe, pe aceea care corespunde necesităților momentului.

Analiza tuturor construcțiilor altoite pe structura gramaticală a enunțului (propoziție, frază, text, context ) este menită să pună în lumină sursa stilistică a oricărei comunicări verbale, determinând toate acele „sensuri intenționale” care însoțesc informația pură, ori de câte ori avem de a face cu un text literar. Cunoașterea sensului pe care îl poate îmbrăca un cuvânt într-un context dat , mijloace artistice de realizare , figuri de stil accesibile folosite de autor, specificitatea textului literar aparținând unui gen sau specie literară, raportul dintre autor și opera sa, ajută învățătorul să aleagă metode și procedee eficiente în munca la clasă, cu elevii în vederea înțelegerii conținutului și mesajului transmis de textul literar respectiv.

Cunoașterea , înțelegerea și însușirea de către elevi a resurselor compoziționale și expresive ale textelor de citire reprezintă condiția esențială a formării deprinderilor , de citire expresivă pentru dezvoltarea unei vorbiri nuanțate, colorate capabilă să redea diversitatea , profunzimea și intensitatea gândurilor, sentimentelor și trăirilor afectiv –emoționale.

Prin descoperirea elementelor care conferă frumusețea formei unui text literar : epitete, comparații, metafore, personificări, forța de vizualizare , de plasticizare a cuvintelor , puterea de evocare a faptelor și evenimentelor, încărcătura lor emoțională, învățătorul va cultiva la elevi sensibilitatea lor artistică, le va dezvolta puternice emoții estetice, le va forma capacitatea de receptare și înțelegere a frumosului.

Perceperea artistică a textelor literare este de aceea un proces creator în care un rol considerabil îl joacă crearea unor noi imagini pe baza imaginilor citite și a celor stocate în memorie. Imaginile nou create se elaborează potrivit experienței, a orizontului de cunoaștere de care dispune fiecare elev.

Exprimarea aleasă nu se poate dezvolta numai în cadrul școlii. Lectura în afara clasei ajută și ea la îmbogățirea cunoștințelor elevilor , la formarea unui vocabular activ, bogat și nuanțat, la dezvoltarea dragostei față de semeni și față de patrie.

Lectura trebuie dirijată atât de către dascăl cât și de familie. Se știe că nimic nu este mai puternic decât exemplul. Într-o familie unde sunt puține cărți și nu se citește, rareori se poate aștepta ca un copil să dovedească de timpuriu pasiunea pentru lectură, pentru carte în general. Dimpotrivă , în familiile în care există dragoste pentru carte și cel puțin o persoană citește, transformarea fiecărui copil într-un mic cititor se poate face pe nesimțite.

Învățătorul prin însăși formația sa intelectuală și profesională, este un om al cărții,

„cu carte” . A insufla elevilor săi pasiunea pentru lectură , dragostea de carte, de frumos este o datorie de suflet. Procesul începe timpuriu, încă de la grădiniță, se înfiripă în primele clase primare și continuă toată viața, dacă a știut cum să-i atragă spre această

„îndeletnicire „ plăcută și utilă, spre prietenii care nu te ceartă, nu te trădează, îți răspund cu același calm și la a zecea întrebare , care sunt prezenți în biblioteca și în camera elevului.

Serbările constituie o altă formă a dezvoltării limbajului oral , nonverbal, fiind o veche tradiție în îndeletnicirea celor care și-au ales calea instruirii și educării tinerilor .

Serbările școlare rămân și trebuie să rămână momente de bucurie sufletească , prilej de manifestare inedită a valențelor native.

În cursul copilăriei, imitația rămâne un procedeu pedagogic puternic , în formarea gustului pentru frumos, artistic, religios, moral ori sportiv. Elevul concretizează starea de responsabilitate ce-i revine pentru reușita activității grupului, creează adeziune față de această latură a muncii școlare. Din dorința de identificare cu modelul propus se declanșează la nivelul conștiinței procese de comparare și raportare a propriului comportament, a aspirațiilor personale la modelul ales.

În rândul componentelor limbii române , compunerea constituie cadrul cel mai prielnic pentru cultivarea capacităților de exprimare corectă a elevilor. Valoarea lecțiilor de compunere constă , în primul rând în faptul că oferă condiții optime pentru punerea elevilor în situația de a exersa în mod sistematic actul exprimării , activitatea elevilor la aceste lecții angajează în mod evident capacitățile lor intelectuale, de creație. Compunerile realizează , pe de o parte, o sinteză a tot ce învață la ora de limba și literatura română , precum și la celelalte obiecte de învățământ, mai ales sub raportul corectitudinii exprimării . Pe de altă parte , ele constituie cel mai nimerit prilej de valorificare a experienței de viață a elevilor , de manifestare a imaginației și fanteziei lor creatoare.

După cum arată și denumirea acestei discipline „compunere „ elementele de creație, de compoziție, originale trebuie să reprezinte criteriul principal de evaluare a tuturor lucrărilor pe care elevii le realizează, fie în clasă, fie în afara orelor de curs, atât oral cât și în scris.

Câteva remarci privind creativitatea elevului și disponibilitățile activității de compunere , s-ar impune :

încadrarea orei de compunere în șirul obiectelor de învățământ ce stimulează creativitatea elevului;

realizarea în permanență a feed back;

urmărirea modului concret de însușire a cunoștințelor de limbă ;

permanentizarea relațiilor interdisciplinare și a transferului de cunoștințe;

stimularea disponibilităților creatoare a învățătorului în pregătirea o compunerilor;

Înțelegând în felul acesta sensul compunerii , sunt evidente valențele ei formative ,

în ceea ce privește dezvoltarea capacităților intelectuale ale elevilor , în special a imaginației

și a gândirii creatoare.

Revărsatul zorilor

Soarele inundă cu razele lui calde tot ce cuprinde . Stau la geam și urmăresc zborul unei rândunici , căutându-și parcă loc de odihnă. Alte păsări legănându-se își caută locul potrivit prin copaci cu vârfuri mlădioase. Mierloiul strigă cu glăscioru-i de fluier.

Soarele se mai odihnește și el după nori. Se simte adierea vântului. Sora –soarelui înaltă și frumoasă, se clatină întristată. Sălciile oftează , șoptesc între ele . Spre seară glasul vijeliilor se stinge ca o plângere. Păsărelele încetează ciripitul , dându-i buna-seara lunii.

Mă gândesc la urșii bătrâni din munte și mistreții care și ei îngenunchează înaintea zânei „Luna” .

MANAILA ALEXANDRA

Clasa a III-a A

Lumea viselor

Când un copil merge la culcare visează, visează, visează ……

Și eu visez în fiecare noapte. Când m-am trezit în această dimineață m-am simțit foarte bine , pentru că am visat ceva deosebit. Mă găseam într-un ținut unde era o lumină caldă . Am mers o bucată de drum și am zărit ceva în depărtare , mi-am continuat drumul și am ajuns la o răchită care suspina. Eu am întrebat-o :

De ce plângi, mătușă răchită ?

Plâng deoarece soarele și-a pierdut sora și el aleargă zi de zi printre nori și stă până târziu seara pe cer, iar eu mor pentru că plouă așa de rar.

Ah , tu semeni cu soarele ! Tu trebuie să fii micuța Raisa . Ai o șuviță blondă în părul tău, deci tu ești Raisa, sora soarelui.

Nu știu dacă sunt sora soarelui pentru că mama mă trezi. Era dimineață.

HORNET IOANA-ALEXANDRA

clasa a III-a A

Prietena mea

Era a doua zi de școală. Încă nu-mi cunoșteam bine colegii. M-am îndreptat spre o fetiță, m-am prezentat spunând că mă cheamă Ioana. Și ea s-a prezentat. O chema Anda.

Avea ochii căprui, păr scurt, brunet, tuns băiețește și era îmbrăcată într-o uniformă foarte frumos aranjată. De-a lungul săptămânilor , am observat că era o elevă silitoare , liniștită și avea numai calificative de foarte bine . De aceea eu am îndrăgit-o. N-am fost pusă în fața multor situații din care să-mi dau seama de prietenia ei, dar știu ca până acum n-am avut motive de ceartă și ne jucăm frumos în pauze. Când domnul profesor de informatică ne-a dat voie să ne schimbăm colegul , noi am dorit să fim împreună, iar eu o las întotdeauna pe Anda să aleagă programul preferat pe calculator.

Nu demult ea mi-a dovedit încă o dată că-mi este prietenă adevărată. Eram în vacanța de Crăciun și, la sfârșitul ei m-am îmbolnăvit. A început școala . Am lipsit o săptămână, însă prietena mea , Anda, mi-a simțit lipsa și , în această perioadă m-a sunat la telefon , din proprie inițiativă, pentru a-mi comunica temele. S-a interesat și cum mă simt. M-am bucurat mult și am simțit atunci , cât de important și de plăcut este să ai un prieten adevărat.

Mi-am propus ca și eu, ca un prieten adevărat să-i răspund la fel când va avea nevoie.

BUDAI IOANA

clasa a III-a

4.3.2. Compunerile cu elemente stilistice de sprijin

Limba este considerată , pe bună dreptate, sufletul învățământului deoarece pe a ei cunoaștere, se bazează însușirea celorlalte științe , fără cunoașterea limbii omul este sărac sufletește .De aici rezultă importanța asimilării ei corecte de către elevi. Pe măsură ce experiența de viață a copilului se lărgește, crește și dorința de comunicare și de cunoaștere . Stimularea dorinței de comunicare este deosebit de importantă și se cere cultivată o dată cu creșterea copilului. Cel care reușește să se exprime cu ușurință încă din clasele mici va reuși pe deplin în activitatea viitoare , pe când cel care nu reușește să-și verbalizeze gândurile, observațiile , sentimentele în mod liber, este predispus rămânerii în urmă sau chiar repetenției.

Din acest motiv formarea și dezvoltarea capacităților de exprimare orală și scrisă este urmărită nu numai la orele de limba română , ci și la toate activitățile școlare sau extrașțcolare care solicită copilul să-și exprime gândurile , ideile , părerile , sentimentele , găsind cele mai potrivite cuvinte.

A vorbi și a scrie corect, a comunica într-un limbaj îngrijit este un semn de diferențiere a educatului. Învățătorul îl deprinde pe elev cu frumusețea limbii , despre care I. Vulcan spunea „ limba aceasta e moștenirea noastră cea mai sfântă „.

Comunicarea scrisă presupune mai multă rigoare , reieșită din natura canalului de vehiculare a mesajului. Scrisul realizează o comunicare la distanță ; Cel ce scrie nu se află în același timp și în același spațiu cu cel ce receptează ceea ce s-a scris. Între dezavantaje amintesc : imposibilitatea folosirii limbajului non- verbal ;

. inexistența „mărcii emoționale , a subiectivismului participativ „ ;

. lipsa formei de control prin reacția spontană a receptorului ;

. posibilitatea ca receptorul să nu înțeleagă mesajul .

Avantajele comunicării prin scris sunt :

. se folosește un limbaj controlat și controlabil din punt de vedere al normelor de corectitudine;

. se pot ascunde manifestările pătimaș subiective care ar putea bruia o comunicare directă ;

. mesajul se fixează într-o imagine textuală, putând fi verificat și verificabil;

. se pretinde o anumită grijă pentru redactare estetică, aceasta fiind o normă de prestigiu cultural, afectiv și intelectual, enunțarea, putând fi îndelung elaborată pe baza unei strategii.;

. stăpânirea corectă a tehnicii scrierii , cunoașterea regulilor de scriere .

In procesul didactic , comunicarea scrisă ia forma unor compuneri elaborate, dirijate sau libere , având însușirile de a fi concepute pe baza unui plan inițial și redactate corect gramatical, într-un limbaj clar, exact și bine organizat. Compunerile scrise constituie cea mai îngrijită exprimare pe care au achiziționat-o elevii până la un moment dat.