Limba română în raport cu [623144]
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOV A
FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL LIMBA ROMÂNĂ, LINGVISTICĂ
GENERALĂ ȘI LIMBI CLASICE
Emilia OGLINDĂ
LINGVISTICĂ
GENERALĂ ȘI ROMANICĂ
(Suport de curs)
Aprobat de
Consiliul Calității al USM
CHIȘINĂU, 2015
Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții
© E. Oglindă, 2015
© USM, 2015ISBNAprobat de Consiliul profesoral al Facultății de Litere
Recenzenți: Claudia CEMÂRTAN, doctor, conferențiar universitar;
Raisa GALBEN, doctor, conferențiar universitar
3CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ………………………………………………………………. 4
OBIECTIVE GENERALE ……………………………………………………… 5
TEMA I. Obiectul de studiu al lingvisticii generale și romanice.
Scurt istoric al lingvisticii presaussuriene (tradiții, școli, curente) …6
TEMA II. B. de Courtenay și F. de Saussure – precursori ai lingvisticii contemporane ……………………………………………………….. 27
TEMA III. Orientări noi în lingvistica sec. XX. Structuralismul. Integralismul …………………………………………………. 42
TEMA IV. Corelația dintre unele metode tradiționale și moderne în lingvistică …………………………………………………………………………. 55
TEMA V. Postulate ale lingvisticii contemporane …………………….. 72
TEMA VI. Sistemul limbii și nivelurile sale prin prisma
lingvisticii generale ……………………………………………………………….. 88
TEMA VII. Controverse privind clasificarea limbilor romanice. Răspândirea teritorială a limbilor romanice ……………. 102
TEMA VIII . Problema formării limbilor romanice (controverse) .111
TEMA IX. Romanizarea (premise, factori). Specificul
romanizării unor provincii (Iberia, Galia, Dacia) …………………….. 125
TEMA X. Analiza comparată a fenomenelor lingvistice în
limbile romanice …………………………………………………………………. 140
ANEXE ……………………………………………………………………………… 154
TEXTE ………………………………………………………………………………. 162
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………. 165
4CUVÂNT ÎNAINTE
Cursul „Lingvistica generală și romanică” are ca obiectiv formu-
larea și aprofundarea conceptelor de bază ale lingvisticii și formarea
la studenți a unei viziuni de ansamblu asupra limbii ca fenomen so-
cial. În suportul de față se preconizează comentariul detaliat al unor
probleme ce țin, pe de o parte, de lingvistica generală și contrastivă, iar, pe de altă parte, de romanistică, fiind relevate multiple aspecte ale idiomurilor romanice.
Cursul menționat cuprinde variate compartimente: „Obiectul de
studiu al lingvisticii generale și romanice. Scurt istoric al lingvisticii
presaussuriene”, „B. de Courtenay și F. de Saussure – precursori ai ling-
visticii contemporane”, „Tendințe și curente noi în lingvistica sec. XX”,
„Corelația dintre unele metode tradiționale și moderne în lingvistică”, „Postulatele de bază ale lingvisticii contemporane”, „Sistemul limbii și
nivelurile sale prin prisma lingvisticii generale”, „Controverse privind
clasificarea limbilor romanice”, „Răspândirea teritorială a limbilor ro-
manice” etc. Capitolele nominalizate facilitează interpretarea adecvată a problemelor controversate de teorie a limbii, lingvistică contrastivă și romanică, studenții obținând dexteritatea de a aplica multiple procedee ale metodelor tradiționale și moderne, de a comenta trăsăturile esențiale ale limbii: caracterul social, semiotic, sistemic, dinamic.
Se pune accentul pe procedeele unor metode tradiționale: compa-
rativ-istorică, geografia lingvistică: de exemplu, compararea diacroni –
că evidențiază trăsăturile comune ale limbilor romanice provenite din latină, iar compararea sincronică servește pentru a elucida specificul câtorva limbi romanice (româna, franceza ș.a.). Aspectul aplicativ al
cursului presupune compararea unor variate fenomene de ordin lexical
și morfosintactic, care denotă atât similitudini, cât și deosebiri între idiomurile romanice. Este reliefată comunitatea materială și structu-rală a acestora, datorată, în bună parte, aceleiași origini, în raport cu limbile neromanice.
Studenții conștientizează corelația dintre diferite școli lingvistice,
interdependența conceptelor și a teoriilor elaborate în Lingvistica ge-nerală și romanică și ale celor din domeniul disciplinelor lingvistice aplicate.
5OBIECTIVE GENERALE:
Cunoaștere și înțelegere:a.
să determine obiectivele și conținutul disciplinei • Lingvistica
generală și romanică;
să definească conceptele fundamentale ale disciplinei în cauză;•
să semnaleze principiile pozitiviste /antipozitiviste și să nume-•
rească promotorii acestora;
să stabilească finalitățile analizei comparativ-istorice și contras-•
tive din perspectiva lingvisticii generale și romanice;
să explice problemele de bază ale lingvisticii (limba ca sistem și •
structură, caracterul arbitrar și nonarbitrar al semnului lingvis-
tic etc.) promovate de către reprezentații unor școli lingvistice (naturalistă, psihologistă, neogramaticistă, școlile structuraliste ș. a.);să releve problemele fundamentale de lingvistică generală și •
romanică, prin prisma unor concepții elaborate de școlile ling-vistice semnalate.
Aplicare:b.
să aplice procedeele unor metode tradiționale (comparativ- •
istorică, geografia lingvistică ș.a.) la compararea fenomenelor
în idiomurile cercetate;
să evidențieze diverse modele caracteristice structurii limbii •
române, în raport cu cele ale altor limbi studiate (romanice și neromanice);să comenteze asemănarea materială a limbilor romanice, unele •
corespondențe fonetice, lexicale și gramaticale ale acestora.
Integrarec. :
să aprecieze raportul dintre unele structuri similare și diferenți – •
ale de ordin lexical și gramatical;
să determine corelația dintre unele școli lingvistice;•
să estimeze pertinența unor concepții în materie de lingvistică •
generală și romanică.
6T ema I
OBIECTUL dE sTU dIU AL LINGVI sTICII GENERALE
șI rOmANICE . sCU rT IsTO rIC AL LINGVI sTICII
prEsAUssUr IENE (tradiții, școli, curente)
Obiective:
să releve obiectul de studiu și sarcinile lingvisticii generale și –
romanice;
să menționeze principalele tradiții, curente și școli lingvistice; –
să delimiteze unele probleme abordate de către reprezentanții –
acestora;
să explice continuitatea de idei a unor școli lingvistice (tradiții – –
le din antichitate, naturalism și psihologism, neogramaticism și
antineogramaticism ș. a.).
Subiecte:
Obiectul de studiu și sarcinile lingvisticii generale și romanice
Lingvistica în antichitate a) Tradițiile orientale (indiană și chineză veche): reprezentanți de
seamă, probleme
b) Tradiția greco-romană: reprezentanți de seamă, probleme
Lingvistica în Evul Mediu, în epoca renascentistă și postrenas-
centistă
Tradițiile medievale arabă și europeanăa)
Lingvistica în perioada postrenascentistă. Gramatica raționalăb)
Naturalism și psihologism (limba ca fenomen dinamic, esența
limbii, forma internă ș. a.) Unele principii ale neogramaticilor. Factorii ce implică dezvol-
tarea și progresul limbii.
Bibliografie
1. Graur Al., Wald L. I. Lingvistica până în secolul al XIX-lea; IV .
Naturalismul lingvistic; V . Psihologismul lingvistic. VI. Școala neogramaticilor. În: Graur Al., Wald L. Scurtă istorie a lingvis-
7ticii, ediția a II-a revăzută și adăugită. București: Editura Știin-
țifică, 1965, p. 9 – 18; 44 – 51; 52 – 58; 59 – 65.
2. Ionescu E. Capitolul al III-lea. Metodă științifică și gândire fi-
losofică în lingvistica din secolul al XIX-lea. 1. Introducere;
2. Organicismul lingvistic; 3. Wilhelm von Humboldt; 4. Psiho-logismul lingvistic. În: Ionescu E. Manual de lingvistică gene-
rală. Ediția a II-a, revizuită. București, 1992, p. 50 – 56.
3. Lyons J. Lingvistica: Studiul științific al limbii. În: Lyons J. In-
troducere în lingvistica teoretică / Traducere din limba engleză.
București, 1995, p. 11 – 51.
4. Novac L., Oglindă E. Lingvistica în antichitate. Lingvistica în
Evul mediu, epoca Renașterii și cea postrenascentistă. Elabo-
rarea lingvisticii generale. Concepția lingvistică a lui W. von Humboldt. Naturalismul lingvistic. Psihologismul lingvistic.
Școala neogramaticilor. În: Novac L., Oglindă E. Lingvistica
generală. Materiale didactice. Chișinău: USM, 1998, p.4 – 8,
9 – 11, 12 – 18, 19 – 22, 23 – 27, 28 – 31.
5. Oglindă E. W. von Humboldt. Naturalismul lingvistic. August
Schleicher. Psihologismul lingvistic. H. Steinthal. A. Potebnea. Școala neogramaticilor. K. Brugmann, H. Osthoff. Hermann
Paul. În: Oglindă E. Capitole de istorie a lingvisticii (Material
didactic cu texte adnotate). Chișinău: CEP USM, 2005, p. 19 –
28, 29 – 43, 44 – 54, 55 – 62.
6. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chișinău: CEP USM, 2011, p. 319 – 320, 321 – 322,
323 – 324, 324 – 328.
7. Robins R.H. Capitolul 2. Grecia; Capitolul 3. Roma; Capitolul 5.
Renașterea și perioada următoare; Capitolul 7. Lingvistica isto-
rică și comparată în secolul al XIX-lea. În: Robins R. H. Scurtă
istorie a lingvisticii / Traducere din limba engleză. Iași: Poli-rom, 2003, p. 26 – 69; 77 – 96; 136 – 175; 226 – 256.
8. Постовалова В.И. Язык как деятельность. Опыт интерпрета-
ции В. Гумбольдта. Москва, 1982.
9. Березин Ф.М. История лингвистических учений. Москва,
1984.
8Obiectul de studiu și sarcinile lingvisticii generale și
romanice
Sunt de semnalat următoarele finalități ale cursului „Lingvistica
generală și romanică”:
acesta are ca scop aprofundarea conceptelor de bază ale ling-•
visticii;
se preconizează comentariul detaliat al unor probleme ce țin •
de lingvistica generală, contrastivă și romanică;
se pune accentul pe procedeele metodelor tradiționale: com-•
parativ-istorică, geografia lingvistică ș.a.: de exemplu, com-
pararea diacronică evidențiază trăsăturile comune ale limbi-lor romanice provenite din latină, iar compararea sincronică / contrastivă servește pentru a elucida specificul câtorva limbi
romanice (română, franceză ș. a.);
aspectul aplicativ al cursului presupune caracterizarea trăsă-•
turilor izomorfe și a celor alomorfe proprii limbilor descrise,
compararea unor variate fenomene de ordin lexical și morfo-
sintactic, care denotă atât similitudini, cât și deosebiri între limbile studiate.
În cadrul Romanisticii, sunt de reținut următoarele obiective:
cursul de față este orientat spre a cerceta comunitatea materi-•
ală și structurală a limbilor romanice, datorată, în bună parte, aceleiași origini, în raport cu limbile neromanice;
sunt evidențiate • asemănările și deosebirile dintre limbile ro-
manice, condiționate atât de proveniența comună a acestora,
cât și de tendința spre divergența / diferențierea lingvistică;
se urmăresc tendințele comune în evoluția limbilor romanice, •
în primul rând, tendința spre analitism, manifestată în sistemul
nominal și verbal;sunt descrise unele corespondențe fonetice, lexicale și grama-•
ticale specifice limbilor menționate;sunt relevați fa• ctorii ce au condiționat formarea și evoluția
limbilor romanice.
9Lingvistica în antichitate
Tradițiile orientale (indiană și chineză veche): reprezentanți a)
de seamă, probleme
Tradiția indiană veche comportă un caracter pragmatic și empiric,
ceea ce se explică prin necesitatea de a păstra nealterate textele sacre:
Vedele (imnuri religioase, cunoscute și transmise de către brahmani).
Printre reprezentanții de seamă ai tradiției vizate ar putea fi menționați Panini, Vararuci, Bhartrihari, Amara ș. a.
Panini (sec. IV î.e.n.) a elaborat tratatul Ashtadhyayi (Opt cărți)
ce cuprinde aforisme mnemonice, similare unor formule algebrice.
În fonetică sunt analizate 14 clase de sunete (vocale, semivocale, na-
zale, explozive, sibilante, consoana h) în baza unor anumite criterii:
de exemplu, vocalele sunt delimitate potrivit aperturii, iar consoanele sunt examinate conform locului și modului de articulare.
Morfologia include reguli referitoare la părțile de vorbire (nume,
verb, prepoziție, particulă), derivarea cuvintelor, modificarea lor gra-maticală. Se știa deja despre conceptele morfem-zero, flexiunea inter –
nă, sandhi = morfonem). În sintaxă, propoziția este interpretată ca o
îmbinare a numelui și a verbului [4, p. 5].
Vararuci este autorul Gramaticii pracrite, considerată, pe drept
cuvânt, o formă rudimentară de gramatică comparată în care este emi –
să ideea că limbile indiene medii – pracritele – au evoluat dintr-un
idiom mai vechi – sanscrita. Bhartrihari ( Vakyapadya ) examinează
raportul dintre propoziție și judecata logică. Propoziția, unitate comu-nicativă a limbii, este definită ca un enunț unic indivizibil ce exprimă
un sens unic.
În China arta gramaticii presupune elaborarea semnelor grafice iero-
glifice și comentariul textelor scrise. O atenție deosebită se acordă per –
fecționării și standartizării scrierii ieroglifice, fapt ce distinge tradiția
chineză veche de celelalte tradiții din antichitate.
Tratatul Eriya (sec. III-I î.e.n.), divizat în 19 capitole tematice, cu-
prinde o amplă descriere a scrierii ieroglifice chinezești. În compar –
timentele lucrării sunt interpretate în plan filosofic categoriile funda-mentale ale lumii înconjurătoare. Tratatul Fanian, elaborat de Ian Siun
(sec. I e.n.), conține cuvinte și expresii regionale, raportate la echiva –
lentele lor din limba literară. Un alt cărturar chinez, Siu Șeng, a scris
10tratatul Șoven țzețzî, în care peste 9000 de semne grafice sunt explicate
în baza celor 540 elemente de bază, numite „ bu” [4, p. 6].
Tradiția greco-romană: reprezentanți de seamă, problemeb)
Tradiția greco-romană înglobează două perioade inegale: filosofică
(sec. V – III î.e.n.) și cea alexandrină (sec. III î.e.n. – sec. V e.n.) [7,
p. 26]. În cea dintâi perioadă, filosofi notorii – Heraclit, Democrit, Pla-
ton, Aristotel ș. a. – pun în discuție probleme filosofice referitoare la originea limbajului uman, la raportul dintre obiectul denumit și cuvânt etc., iar în perioada alexandrină știința despre limbă își obține propriul
obiect de studiu.
Perioada filosofică. Este de notat controversa dintre adepții teoriei
thesei, potrivit căreia între obiect și numele său, între complexul sonor
al cuvântului și sens se stabilește o legătură convențională, și părtașii
concepției physei care afirmă contrariul, constatând un raport natural
între acestea. După cum semnalează J. Lyons, „în discuțiile privind limba, distincția dintre „natural” și „convențional” a ajuns să se refere îndeosebi la problema dacă există o legătură necesară (obligatorie) între sensul unui cuvânt și forma acestuia” [3, p. 14].
Platon în dialogul Cratylos încearcă să demonstreze că legătura
dintre obiect și cuvânt nu este nici absolut arbitrară, nici naturală [4,
p. 7]. Filosoful atenian distinge cuvintele primare, apărute arbitrar, și
cele secundare, formate în urma convenției între vorbitori. În dialo –
gul menționat sunt formulate regulile modelării etimologice, căile de constituire a unităților lexicale: compunerea, abrevierile, eufonia, de-etimologizarea ș. a.
În Poetica lui Aristotel cuvintele sunt definite drept simboluri ale
unor reprezentări. Orice expresie verbală cuprinde conjuncția, numele, verbul, articolul, cazul, prepoziția. Numele și verbul exprimă subiec-tul și predicatul judecății logice. Aristotel folosește termenul ptosis
pentru conceptul de caz și îl extrapolează asupra formelor oblice ale numelor și verbelor.
O concepție similară aparține stoicilor Zenon și Chrisippos, care
deosebesc perioada creării limbii, când a existat legătura naturală din-tre nume și obiect, și perioada ulterioară, când această legătură dis-pare. Stoicii consideră cuvântul ca semn al noțiunii ce cuprinde trei laturi: sunetul, obiectul denumit și sensul. Reprezentanții acestei școli
11filosofice au adus o contribuție substanțială la elaborarea teoriei părți-
lor de vorbire, limitând conceptul de ptosis (caz) doar la nume.
Perioada alexandrină. În perioada evidențiată este pusă în circula –
ție sintagma techne grammatike ( ars grammatica), axată pe cerce –
tarea filologică a textelor și pe arta vorbirii literare corecte.
Are loc disputa dintre anomaliști (Cratet din Mallos, stoicii) și ana-
logiști (Aristarh din Alexandria, Caesar). E vorba despre două tendințe
opuse în dezvoltarea limbii:
tendința spre • analogie , când diminuează numărul formelor ne-
regulate, supletive, în favoarea celor reglementate;tendința spre • anomalie când predomină excepțiile de la diferite
reguli.
Dionysios Thrax examinează în tratatul Techne grammatike urmă-
toarele părți de vorbire din limba greacă veche: numele, verbul, par –
ticipiul, articolul, pronumele, prepoziția, adverbul, conjuncția. Dintre categoriile nominale sunt relevate genul, numărul, cazul, iar dintre cele verbale – modul, diateza, aspectul, persoana, timpul [4, p. 7].
M.T. Varro în tratatul De lingua Latina ocupă o poziție de compro-
mis între concepțiile anomalistă și analogistă. În limbă, care apare din necesitatea de a comunica și funcționează după anumite reguli, s-ar rea-
liza ambele tendințe: spre anomalie și spre analogie. Limba suportă atât
modificări spontane, cât și cele produse sub influența umană; evoluează de la formele neregulate spre cele regulate, și invers. În același tratat se analizează evoluția ablativului latin, se fac cercetări de ordin etimologic etc., se examinează și unele fenomene ce țin de latina vulgară.
Priscian (sec. IV e.n.) în tratatul Institutionum grammaticae, com-
pus din 18 cărți, descrie detaliat categorii morfologice și sintactice în limba latină. „Priscianus Maior” (16 cărți) se referă la fonetică și mor –
fologie, iar „Priscianus Minor” (2 cărți) – la sintaxă. Se preconizează opt părți de vorbire: numele, verbul, participiul, pronumele, adverbul, prepoziția, conjuncția, interjecția [7, p. 91 – 92].
Cuvântul este definit drept partea minimală a unei expresii com-
plexe, privită ca o integritate semantică. Cuvintele (dictiones) sunt organizate în construcții complexe, numite orationes (propoziții), ce
redau un gând terminat. „Oratio” înseamnă orice unitate sintactică – îmbinarea de cuvinte, propoziția, fraza.
12Tratatul lui Priscian a fost înalt apreciat de către specialiștii în
materie. De exemplu, R. Robins constată următoarele: „Prin efortul
minuțios (chiar dacă pe alocuri greșit) de a adapta teoria și metode –
le de analiză grecești la limba latină, el reprezintă punctul culminant al strădaniilor celor mai mulți dintre învățații romani după contactul cu lingvistica greacă. … Opera lui Priscian înseamnă mai mult decât sfârșitul unei epoci. În domeniul lingvisticii, ea este puntea de legătură dintre Antichitate și Evul Mediu” [7, p. 96].
Reprezentanții tradițiilor în cauză au atât merite, cât și carențe:
Merite :
au elaborat un model al gramaticii descriptive și o terminologie •
adecvată,
gramatica a fost detașată din cadrul filosofiei. • Neajunsuri:
nu este apreciată just relația dintre limba scrisă și vorbită, •
cu excepția tradiției chineze vechi, nu sunt cercetate fenomene-•
le dialectale.
Generalizând cele expuse, le putem include în Tabelul 1: „Tradiți-
ile lingvistice din antichitate ” (a se vedea Anexele).
Lingvistica în Evul Mediu, în epoca renascentistă și
postrenascentistă
Tradițiile arabă și europeanăa) Reprezentanți de seamă sunt ibn Manzur, al Farahidi, Sibaweihi,
al Kașgari ș. a. Sibaweihi („Al Kitab”) elaborează trei teorii: nahv
(teoria ascensiunilor) în care sunt analizate părțile de vorbire și propo-ziția; sarf (teoria despre modificări), referitoare la formarea cuvintelor
și modificarea verbelor și a numelor; tadjvid, axată pe clasificarea și
modificarea sunetelor.
Potrivit concepției nahv, propoziția este o îmbinare predicativă
de cuvinte care exprimă o idee. Sunt delimitate acordul, recțiunea și
aderarea. În lexicografie sunt elaborate diferite tipuri de dicționare:
explicative, de sinonime, de cuvinte rare, de împrumuturi lexicale, bi-lingve.
Cărturarul Al Firuzabadi a elaborat dicționarul „Kamus”
(„Oceanul”) ce inserează 80.000 de unități lexicale. Mahmud al Kaș-
13gari (sec. XI) compară limbile turcice, de tip aglutinant, cu araba, de
tip flectiv. Lucrarea sa „Divan lugat at-turk” („Divanul limbilor tur –
cice”) este o primă încercare de a compara limbile în plan contrastiv-
tipologic [4, p. 9 – 10].
În Europa medievală (sec. XI – XV) apare gramatica logicistă; se
pune problema universaliilor. Are loc disputa între realiști și nomina-
liști privind raportul dintre noțiuni și obiectele corespunzătoare. Rea-
liștii (Anselm din Kenterburry, Toma d’Aquino) susțin ideea despre
existența reală doar a noțiunilor generale (Universalia sunt res), iar
nominaliștii (Roscellinus, Berengario din Tours) afirmă că în realitate
există doar obiectele dotate cu anumite proprietăți (Universalia sunt nomina), noțiunile generale nu există independent de obiecte și nu reflectă proprietățile lor [4, p. 10].
Dante Alighieri (1265 – 1321) în tratatul De vulgari eloquentia
analizează natura limbajului uman, relevă limba ca fenomen bilateral: sunetele formează latura senzorială a limbii; latura rațională denotă capacitatea limbii de a reda un anumit conținut. Limba se dezvoltă necontenit; limba vorbită (il volgare) are un rol deosebit și nu este o „alterare” a limbii literare.
Lingvistica în perioada postrenascentistă. Gramatica b)
rațională
„Gramatica de la Port-Royal” – „Gramatica generală și rațională”
(1660), elaborată de către călugării savanți A. Arnauld și C. Lancelot de la mănăstirea Port-Royal, este întemeiată pe filosofia carteziană a lui R. Descartes, care promovează principiul despre primatul rațiunii
umane: Cogito, ergo sum (Gândesc, deci exist).
Scopul lucrării rezidă în a studia principiile logice care determină
structura tuturor limbilor, a formula legi valabile atât limbilor concre-
te, cât și tuturor limbilor lumii. Odată ce oamenii operează cu aceleași categorii logice, reiese că și categoriile limbii sunt comune. Se încear –
că descrierea structurii și funcționării limbilor naturale, fiind elaborat un metasistem gramatical care generalizează fenomenele din limbi
concrete, ca: greaca, latina, franceza, vechea ebraică, spaniola, italia –
na, parțial – germana și engleza.
Se folosește metoda inductivă, se compară câteva sisteme linguale;
limbile concrete sunt considerate drept variante ale unei scheme lin-
14guale universale. Gramatica universală conține legi pancronice care
nu depind de timp.
Li s-ar putea reproșa unele exagerări: confundarea categoriilor lo-
gice și lingvistice: cuvântul este socotit drept un concept exprimat prin sunete articulate, judecata redată prin cuvinte este numită propoziție. Propoziția are o structură egală cu cea a judecății logice și conține subiectul, copula și predicatul [4, p. 11].
O evaluare imparțială a gramaticilor raționale, în ansamblu, și a
lucrării menționate, în particular, oferă reputații savanți Al. Graur și
L. Wald: „Lipsurile lor fundamentale au persistat, însă și ele pot fi
reduse la două: autorii gramaticilor raționale nu au ținut seama că fiecare limbă are trăsături specifice și că, de aceea, limbile nu pot fi cuprinse într-o schemă unică decât deformându-se sistemul lor; în al doilea rând, nu s-a luat în considerare faptul că limbile se transformă
după legi proprii, că structura lor nu e stabilă o dată pentru totdeauna.
Încercarea de a lega limba de gândire e meritorie, dar unitatea acestor două fenomene a fost înțeleasă ca identificarea lor” [1, p. 16].
Naturalism și psihologism (limba ca fenomen dinamic,
esența limbii, forma internă ș. a.)
La mijlocul și în a doua jumătate a sec. XIX au fost fondate școlile
naturalistă și psihologistă, ai căror adepți recunosc, deopotrivă, carac –
terul dinamic al limbii. Între doctrinele acestora există diferențe prin-cipiale ce vizează, întâi de toate, esența limbii și poziția lingvisticii în corelație cu alte domenii ale științei.
Naturalismul lingvistic
a)
Un reprezentant de vază al școlii naturaliste este A. Schleicher
(1821 – 1868), care și-a expus concepția în lucrările: „Formenlehre
der kirchenslavischen Sprache” („Morfologia limbii slave biseri-
cești”, 1852); „Die Sprachen Europas in systematischer Übersicht”
(„Limbile Europei și reflectarea lor sistematică”, Bonn, 1850); „Die
darwinische Theorie und die Sprachwissenschaft”(„Teoria lui Dar –
win și știința despre limbă”, 1863); „Compendium der vergleichen –
den Grammatik der indogermanischen Sprachen”(„Compendiu de
gramatică comparativă a limbilor indo-europene”, 1861 – 1862) ș.
a. În cele ce urmează vom comenta succint teoria limbii ca organism,
15teoria evoluționistă și teoria despre arborele genealogic al limbilor
indo-europene.
În studiile: „Teoria lui Darwin și știința despre limbă” (1863), „Lim-
bile Europei și reflectarea lor sistematică” (1850), este emisă teoria
limbii ca organism, conform căreia limba ar constitui un organism na-
tural ( Naturorganismus), iar viața ei nu s-ar deosebi esențial de viața
organismelor vii. Asemenea celor din urmă, limba se naște, se dezvoltă,
„îmbătrânește” și moare. Ca și în natură, în domeniul limbii acționează legi obiective, iar lingvistica, numită de A. Schleicher „glotică”, aparți-
ne științelor naturii, și nu celor sociale. Chiar și diviziunile și subdivizi-
unile limbii sunt similare celor din natură: astfel, speciilor biologice le corespund limbile, subspeciilor – dialectele [5, p. 30] etc.
Ideea despre limbă ca fenomen dinamic este postulată în cadrul
teoriei evoluționiste . Transformarea stadială a tipurilor morfologice
înglobează trei faze: tipul izolant al formelor unisilabice, tipul agluti –
nant, tipul flectiv, considerat „superior”, ce comportă trăsăturile stadi-
ilor anterioare [9, p. 89]. Schleicher susține că cele trei tipuri de limbi s-ar fi dezvoltat consecutiv unul din altul în epoca preistorică, iar în perioada istorică s-ar produce „dezintegrarea” limbii, însoțită de mo-dificări de ordin gramatical. Tipul izolant ar fi cel mai vechi și ar servi
ca bază pentru formarea și evoluția celorlalte tipuri de limbi.
Teoria stadială sau evoluționistă denotă unele tangențe cu ideile
promovate de precursori, de exemplu Fr. Bopp, în ceea ce privește
aprecierea tipului flectiv drept unul superior. Referindu-se la aceste similitudini, E. Ionescu observă: „ Ca și la Bopp, tipul flexionar re-
prezintă maturitatea biologică a unei limbi, fază după care se înregis-
trează îmbătrânirea. Însă interpretarea evoluționistă a lui Schleicher e mai puțin rigidă față de cea a lui Bopp. La Schleicher tipul arhaic este reprezentat de limbile izolante. Savantul german nu prestabilește, prin urmare, jaloane legice limbilor, ci introduce doar ideea unei succesi-uni istorice a tipurilor flexionare” [2, p. 53].
În „Compendium de gramatică comparativă a limbilor indo-euro-
pene” (1861 – 1862) este emisă teoria arborelui genealogic ( Stamm-
baumtheorie), potrivit căreia strălimba (Ursprache), unitară la
început, s-ar fi scindat într-o perioadă îndepărtată în limbile-bază
(Grundsprachen), iar acestea, la rândul lor, în limbi înrudite, dialecte și
16subdialecte. De la europeana de sud (= ario-greco-italo-celtica) des-
cind ariana și greco-italo-celtica, divizate ulterior în greacă și italo-
celtică, iar de la europeana de nord (=slavo-germana) provin germana
și slavo-lituaniana [4, p. 20]. Autorul concepției în cauză afirmă exa-
gerat că limbile vechi, răspândite mai la răsărit, în special sanscrita, păstrează mai multe arhaisme decât limbile răspândite mai la apus.
Psihologismul lingvistic
b)
Spre deosebire de adepții școlii naturaliste, psihologiștii H. Stein-
thal, W. Wundt, M. Lazarus, A. Potebnea (precursor – W. von Hum-boldt) evidențiază esența psihologică a limbii a cărei dezvoltare este
condiționată de legi psihice, iar lingvistica face parte din științele psi-
hologice. Această viziune despre limbă a fost promovată în lucrările:
W. von Humboldt (1767 – 1835): „Über das Entstehen der grammatischen Formen, und ihren Einfluss
auf die Ideenentwicklung” („Despre originea formelor gramaticale și in-fluența lor asupra dezvoltării spirituale”, 1822); „Lettres à M. Abel-Re-
musat sur la nature des formes grammaticales en gé néral et sur le gé nie
de la langue chinoise en particulier”(„Scrisori către dl Abel-Remusat despre natura formelor gramaticale în genere și spiritul limbii chineze în particular”, 1827); „Über das vergleichende Sprachstudium in Bezi-
ehung auf die verschiedenen Epochen der Sprachenwicklung”(„Despre
studierea comparată a limbilor în diferite epoci ale dezvoltării limba-
jului”, 1829); „Über die Kawi-Sprache auf der Insel Jawa”(„Despre limba kawi de pe insula Jawa”,1836 – 1839).
H. Steinthal (1823 – 1899):„Die Klassification der Sprachen dargestellt als die Entwicklung
der Sprachidee” (Clasificarea limbilor și dezvoltarea ideii de limbă”,
1850); „Der Ursprung der Sprache…” („Originea limbii”, 1851)¸
„Grammatik, Logik und Psychologie, ihre Prinzipien und ihr verhalt-
niss zu einander” („Gramatica, logica, psihologia. Principiile și rela-țiile dintre ele”, 1855); „Einleitung in die Psychologie und Sprachwis
senschaft”(„Introducere în psihologie și lingvistică”, 1871).
A. A. Potebnea ( 1835 – 1891):
„Мысль и язык”, 1862 („Gândire și limbă”); „Из записок по
русской грамматике”, т. 1-2, 1874 (1958); т.3, 1899; т. 4, 1941(1977)
(„Însemnări din gramatica limbii ruse ”) ș. a.
17Acești savanți abordează multiple probleme importante: raportu-
rile limbă – gândire, gramatică – logică – psihologie, originea limbii,
tipologie lingvistică etc. Concepția psihologistă este fundamentată pe
teoriile preconizate de W. von Humboldt privind identitatea limbii și
a spiritului poporului, limba ca activitate, forma internă și cea exter –
nă, limba ca lume intermediară și antonimiile limbii [4, p. 15 – 19; 6, p. 311 – 312].
E. Ionescu reliefează legătura dintre concepția humboldtiană și cea
psihologistă: „Într-o perioadă în care organicismul reprezintă curen-
tul dominant în lingvistică, gândirea acestui strălucit savant arată a nu avea prea multe legături cu acesta. Humboldt trebuie, de aceea, privit ca un deschizător de drumuri noi. Ca o personalitate care subminează tiparele științifice dominante ale epocii. Unele din ideile sale vor și rodi, de altfel, sub forma unui curent nou: psihologismul lingvistic ”
[2, p. 53].
În cele ce urmează vom examina unele aspecte ale concepției sa-
vantului german W. von Humboldt.
Limba – fenomen spiritual. Humboldt este de părere că limbajul
uman nu ar avea legătură cu viața socială, ci este o „emanație involun-tară a sufletului”: „Limba poporului este spiritul lui, iar spiritul popo-
rului e limba sa – este greu să ne imaginăm ceva mai identic”, afirmă
lingvistul. Noțiunea spirit al poporului semnifică factura psihică a po-
porului, mentalitatea sa și elementele culturii spirituale, în ansamblu, – filosofia, știința, arta.
Limba ca activitate. În accepția lui W. von Humboldt, limba este
„o activitate neîntreruptă a spiritului ce tinde să transforme sunetul ar –
ticulat într-o expresie a gândului”. Este revelator postulatul humbold-tian preluat ulterior de către reprezentanții diferitelor școli și curente lingvistice din secolele XIX – XX: „Limba nu este un Ergon (produs),
ci Energeea (activitatea)” [8]. După cum consideră Humboldt, limba
se dezvoltă fie pe calea creării unităților noi, fie pe calea restructurării funcționale a celor vechi; limba există numai dezvoltându-se.
Are dreptate R. Robins care afirmă că „teoria lui Humboldt des-
pre limbaj pune accentul pe aptitudinea lingvistică creativă inerentă, existentă în creierul sau mintea fiecărui vorbitor. O limbă trebuie să fie identificată cu aptitudinea reală a vorbitorilor de a produce și de a înțe –
18lege vorbele, nu cu produsele observate ale actelor vorbirii și scrisului.
Cu cuvintele lui, aceasta este o capacitate creativă” [7, p. 197 – 198].
Forma internă și externă a limbii. Limba, în ansamblu, consti-
tuie unitatea materialului și a idealului; conținutul și expresia repre-zintă o integritate nedisociabilă a căror sinteză formează simbolul
lingvistic. Humboldt distinge forma internă (= innere Sprachform)
și cea externă. Forma externă determină specificul fiecărei limbi și corespunde, în mare măsură, materiei sonore a limbii. Această expresie nu coincide cu cea din alte limbi, ci denotă varietatea idiomurilor. De
exemplu, în germ. Sneeggloecken, rom. ghiocel;rus: подснежник,
fr.: peirce-neige.
Conceptul formă internă este interpretat neunivoc, fiind considerat
ca: a) latura ideală a limbii, ansamblul de sensuri (lexicale și gramati –
cale); b) mijlocul ce servește pentru a uni, în cadrul cuvântului – semn, complexul sonor și conceptul; c) un model funcțional, structura ab-
stractă a limbii, în general, privită ca o totalitate a structurilor limbii [4, p. 16 – 17].
Humboldt remarcă următoarele trăsături inerente ale limbii: carac –
terul social , sistemic, semiotic , dinamic. Raportul dintre expresie și
conținut este considerat simbol sau semn. Savantul compară sistemul
limbii cu o pânză largă ale cărei fire sunt întrețesute; tot așa elementele limbii sunt interdependente.
Limba ca lume intermediară. Conform principiului relativist,
oamenii apreciază fenomenele realității obiective prin prisma cate-goriilor limbii respective. Limba, ca „o lume intermediară” (Zwis-
chenwelt), este situată între om și lumea înconjurătoare. Ansamblul de forme și expresii, raportate la conținuturile în cauză, creează o viziune inedită asupra lumii în cadrul comunității lingvistice, iar „diversitatea limbilor nu este o diversitate de timbre și semne, ci o diversitate de viziuni asupra lumii”.
În procesul însușirii unor limbi străine, vorbitorii nu asimilează
expresii noi, corelate cu aceleași conținuturi, ci tind să le modifice
pe cele din urmă. Dacă limbile studiate denotă diferențe flagrante, se
vor deosebi și concepțiile asupra lumii. Potrivit principiului relativist, conținuturile cuvintelor sunt specifice pentru fiecare limbă concretă și nu sunt universale. În limbă și în creațiile spirituale ale poporului
19– mituri, proverbe, zicători etc., se reflectă modul inedit de a percepe
lumea, care nu coincide în diverse culturi.
Teoria despre antinomiile limbii . În accepție humboldtiană, an-
tinomiile sunt caracteristicile opozitive ale limbii . În conformitate
cu antinomia limbii și a gândirii, limba este „organul care generează
ideea”, iar unitățile ei sunt suportul categoriilor logice. Locutorul nu atribuie cuvântului o noțiune gata formată, ci o creează prin interme –
diul acestuia.
Antinomia limbii și a vorbirii: toate elementele limbii se află în
mișcare în vorbire, iar limba – ansamblu al actelor de vorbire – cuprin-de ceea ce este comun în diferite acte de vorbire. Antinomia vorbirii
și a înțelegerii presupune legătura acestora ca forme distincte ale ac-
tivității de limbaj.
Antinomia staticii și a dinamicii : limba este un fenomen imuabil,
stabil, deși se află într-o perpetuă mișcare, schimbare. Antinomia ge-
neralului și a particularului, a socialului și a individualului: limbile
sunt și „operă a popoarelor, dar, în același timp, ele rămân opera unor indivizi aparte”. Antinomia necesității și a libertății : „Prin influența
limbii asupra omului se manifestă durabilitatea legilor structurii ei; prin influența omului asupra limbii își manifestă forța fenomenul li-
bertății” [5, p.29]. W. von Humboldt a fost și un precursor al structu-
ralismului, definind forma internă a limbii drept un model funcțional
ce înglobează un ansamblu de structuri. În opinia lui J. Lyons, „omul de stat și marele erudit W. von Humboldt (1767 – 1835) a dat o formă și mai precisă acestei teze, susținând că fiecare limbă are propria sa
structură distinctă, care reflectă și condiționează felul de gândire și de
exprimare al poporului care o utilizează” [3, p. 36].
Asemenea lui Humboldt, lingvistul german Heymann Steinthal
consideră limba drept un produs al sufletului omenesc, iar lingvistica este raportată la științele psihologice, fiind cea mai bună introducere la psihologia colectivă – Volkerpsyhologie , axată pe modalitățile specifi-
ce de viață și formele de activitate spirituală a diferitelor popoare.
Teoria stadială a formei interne. H. Steinthal formulează teoria
stadială din perspectivă istorico-tipologică, demarcând două tipuri de gândire: a) gândirea logică sau obiectivă , întemeiată pe reprezentările
de gradul I ale obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare și gân-
20direa subiectivă sau lingvistică , ce operează cu reprezentările de gra-
dul II, ale reprezentărilor obiective. Anume gândirea lingvistică este
forma internă a limbii , fenomen dinamic ce parcurge trei perioade în
evoluția sa. În epoca preistorică, în prima fază de dezvoltare a formei
interne, ar fi apărut onomatopeele și interjecțiile – „cuvintele-senza-
ții”, etapa a doua se deosebește prin „cuvintele-denumiri ”, apte a reda
percepțiile, situațiile concrete. „Cuvintele-reprezentări”, elaborate în
perioada a treia, comportă un sens general. În epoca istorică, în urma
schimbărilor de ordin fonetic și semantic, legătura dintre complexul
sonor și sens este atenuată și chiar dispare [5, p. 45].
Tipologie lingvistică . H.Steinthal a abordat problema corelației
dintre substanța și forma limbii și clasificarea tipologică a limbilor. În
opinia sa, limbile amorfe (birmana, thailandeza, limbile altaice, idio-
murile amerindiene ș. a. ) sunt „lipsite de formă”, în ele nu se face distincția între substanța și forma limbii, pe când în limbile dotate cu formă (de exemplu, chineza, limbile indo-europene și semitice ș. a.)
sunt demarcate substanța și forma.
Aspecte adiacente de teorie a limbii examinează savantul ucrai-
nean A.A. Potebnea.
Corelația dintre limbă și gândire. În lucrarea „Gândire și limbă”
(1862) sunt relevate trei faze în evoluția limbii și a gândirii: a) gândi-
rea imaginativă averbală; b) gândirea imaginativă verbală (corelează
cu lexemele, unități ale limbii); c) gândirea noțională sau logică (se
realizează cu ajutorul conceptelor raportate la cuvinte) [5, p. 48].
În orice cuvânt, în procesul gândirii are loc compararea a două com-
plexe mentale: unul se referă la informația nouă privind obiectul desem-nat prin cuvânt, iar celălalt cuprinde informația deja cunoscută despre
obiectul în cauză. Complexele menționate sunt confruntate cu ajutorul
reprezentării, care evidențiază o nouă trăsătură a fenomenului.
Teoria cuvântului, a formei gramaticale și a propoziției. În struc-
tura cuvântului și a formei gramaticale a acestuia A.A. Potebnea relevă trei componente: sunetul articulat, reprezentarea și sensul, iar semanti –
ca unităților lexicale include un conținut obiectiv , cunoscut tuturor lo-
cutorilor, corelat cu sensul apropiat, care asigură înțelegerea în proce-
sul comunicării, și un conținut subiectiv , raportat la sensul îndepărtat ,
care dezvăluie diferențele privind experiența de viață, vârsta, nivelul
diferit de instruire etc. al vorbitorilor limbii în cauză. A.A. Potebnea
21ajunge să conteste fenomenul polisemiei din motivul că în vorbire cu-
vântul „corespunde, de fiecare dată, unui singur act al gândirii” [9, p. 74 – 75]. Totuși, este departe de a nega limba ca fenomen, ceea ce i
s-a reproșat uneori: „Tezei fundamentale de natură psihologistă (limba
se manifestă prin vorbire, iar vorbirea exprimă conținuturi sufletești), Potebnea i-a adăugat o altă idee: viața sufletească a unui vorbitor este diferită de viața sufletească a oricărui alt vorbitor al aceleiași limbi. Prin această afirmație … Potebnea pulverizează unitatea unei colec –
tivități lingvistice, transformând comunitatea într-o simplă sumă de
universuri psihice individuale, ireductibile unul la celălalt. Dispare,
astfel, liantul comun, limba, căci limba este, pentru Potebnea, o abs-
tracție ce nu are realitatea vorbirii” [2, p. 56].
Forma gramaticală se realizează grație opoziției față de celelalte
forme ale paradigmei, fiind exprimată atât prin intermediul mărcilor
afixale, cât și prin mijloace semantico-sintactice. Spre deosebire de
mulți savanți ai vremii, A.A. Potebnea repudiază ideea potrivit căre-ia dispariția afixelor, de exemplu, a flexiunilor, ar însemna regresul sau degradarea limbii. A.A. Potebnea consideră că „nu există nicio categorie gramaticală imuabilă”; categoriile gramaticale apar și evo-luează în cadrul perioadelor nominală și verbală ale propoziției. La
baza acestei categorii sintactice stă predicativitatea care semnifică
aptitudinea predicatului de a se raporta la subiect pentru a forma
propoziția.
Unele principii ale neogramaticilor. Factorii ce implică
dezvoltarea și progresul limbii
În ultimul pătrar al sec. al XIX-lea a fost fondată școala neogra-
maticilor, ai cărei reprezentanți notorii au fost: K.Brugmann, H.Paul, H.Osthoff, B.Delbrück ș. a. În lucrările acestora sunt promovate prin-
cipii pozitiviste: atomismul, evoluționismul etc.
K.Brugmann (1849 – 1919):
„Grundriss der vergleichende Grammatik der indogermanischen
Sprachen”, Strassburg, 1886 – 1900 („Bazele gramaticii comparative a limbilor indo-europene”), în colaborare cu B.Delbrück; „Die Syntax des einfachen Satzes im Indogermanischen”, Berlin – Leipzig, 1925
(„Sintaxa limbilor indo-europene”).
22 H.Osthoff (1847 – 1909):
Morphologische Untersuchungen auf dem Gebiete der indogerma-
nischen Sprachen”, Leipzig, 1978 („Cercetări de morfologie în dome-
niul limbilor indo- europene”).
H.Paul (1846 – 1921): „Prinzipien der Sprachgeschichte”, Halle,
1880 („Principii de istorie a limbii ”); „Grundriss der germanischen
Philologie ”, Strassburg, 1891 („Bazele filologiei germane ”);
B.Delbrück (1842 – 1922): „Einleitung in das Sprachstudium”,
1880 („Introducere în studiul limbii ”).
Dintre principiile neogramaticilor, sunt de semnalat următoarele
[4, p. 28 – 29]:
Limba este un produs al activității fizice și psihice .
Scopul fundamental al savanților constă în a dezvălui mecanis-
mul psihic ce implică uzul lingvistic și condiționează modifică-
rile fonetice.
Potrivit istorismului, istoria limbii constituie compartimentul
principal al lingvisticii. Obiectul acesteia nu se rezumă la for –
mele ipotetice, reconstruite din strălimbi, ci constituie istoria limbii, fixată în monumente. „Limba, ca orice obiect al culturii umane, urmează a fi obiectul cercetării istorice” (H. Paul).
De aici rezultă concepția psihologist-individualistă a esenței
limbii, în dezacord cu etnopsihologia fundamentată de psiho-
logiști.
Psihologismul determină individualismul neogramaticilor: exis-
tență reală ar avea doar vorbirea individuală: „În realitate, exis-
tă doar (limba) individului, de aceea toate schimbările în limbă
sunt generate doar de indivizii vorbitori” (H. Paul). În accepția lingviștilor menționați , legile fonetice duc la dezvol-
tarea limbii, fiind, ca și legile naturii, oarbe (nu cunosc excepții). Deși neogramaticii absolutizau acțiunea legilor fonetice, descrie-rea și explicarea lor a avut o importanță deosebită în lingvistica de la sfârșitul sec. al XIX-lea. După cum subliniază J.Lyons, „efectul
principal al acestor legi fonetice a fost de a oferi cercetătorilor o
idee mai clară asupra cronologiei relative a dezvoltării din cadrul
diferitelor ramuri ale indo-europenei și de a le spori încrederea în principiul regularității schimbărilor fonetice” [3, p. 42].
23Analogia , opusă ca efecte legilor fonetice, implică substituirea
unor forme vechi, apărute potrivit legilor fonetice respective,
prin forme noi ce comportă o structură fonetică diferită.
Importanță definitorie au limbile vii necizelate (dialectele,
graiurile etc.) ce reflectă limba vorbită.
Probleme de comparativistică. În lucrarea „Bazele gramaticii
comparative a limbilor indo-europene”, 6 volume (1886 – 1900),
este revăzut conceptul strălimbă: dacă A.Schleicher susține ideea
despre caracterul unitar al strălimbii indo-europene, K.Brugmann și B.Delbrück relevă caracterul dialectal al acesteia. Sistemul fonetic al limbii de origine conține un număr considerabil de sunete – 73 (a se compara la A.Schleicher – 24), dintre care multe unități vocalice [9, p. 105 – 106]. Spre deosebire de A.Schleicher, în accepția lui K.Brugmann, elementele primordiale ale vocalismului indo-euro-
pean ar fi diftongii, și nu vocalele simple. În domeniul morfologiei
comparate, autorul emite teza despre geneza formelor flective pe ca-lea contopirii sau a compunerii unor unități autonome.
Probleme de teorie a limbii și lexicologie în accepția lui H.Paul.
Savantul susține teza despre caracterul individual al limbii, însă nu
recunoaște dezvoltarea individului izolat. Pentru a împăca indivi-
dualismul concepției sale cu postulatul despre natura socială a lim-bii, H.Paul propune conceptul uz lingvistic – elementul comun al
„organismelor lingvistice individuale” care asigură comunicarea. În opinia sa, legile fonetice și analogia sunt premise ce duc la evoluția limbii. La cercetarea efectelor analogiei, el a propus să se aplice for –
mula ecuației proporționale.
În materie de lexicologie, este delimitat sensul uzual, înțeles de
către toți locutorii, și cel ocazional, concretizat în actul individual de
vorbire. Estomparea hotarului între aceste sensuri provoacă modifi-cările semantice ale cuvintelor.
În domeniul sintaxei, H.Paul definește subiectul și predicatul
psihologic. Entitățile semnalate pot să nu coincidă cu subiectul și predicatul gramatical: în funcție de subiect și predicat psihologic pot să apară orice părți de propoziție. Subiectul psihologic semnifică to-talitatea reprezentărilor cunoscute locutorului; predicatul psihologic
24cuprinde ansamblul de reprezentări asociate subiectului ce conține
informația nouă.
Cele relatate sunt sintetizate în Tabelul 2 „Școlile lingvistice natu-
ralistă, psihologistă și a neogramaticilor ” (a se vedea Anexele).
Subiecte pentru autoevaluare:
1) Relevați finalitățile comune ale tradițiilor indiană veche, chine –
ză veche și greco-romană.
2) Precizați unele diferențe între tradiția chineză și celelalte tradiții
din antichitate.
3) Descrieți perioadele tradiției greco-romane.
4) Comentați raportul dintre planul expresiei și cel al conținutului în
limbă în interpretarea reprezentanților tradiției greco-romane.
5) Numiți reprezentanții tradițiilor medievale arabă și europeană și
teoriile abordate de acestea.
6) Estimați importanța „Gramaticii generale și raționale” (1660).
7) Comparați abordarea raportului limbă – gândire de către natura –
liști și psihologiști.
8) Explicați teoria limbii ca activitate în accepția lui W.Humboldt.
9) Demonstrați că în limbă se atestă antinomia individualului și a
socialului.
10) Menționați ce noțiuni și teorii emise de către Humboldt au fost
preluate în lingvistica sec. XIX – XXI.
11) Explicați teoria despre limbă ca „lume intermediară”. Este lim –
ba o forță creatoare?
12) Indicați deosebirile principiale dintre doctrinele naturalistă și
psihologistă.
13) Comparați abordarea teoriei despre forma internă a limbii de
către Humboldt și psihologiști (A.Potebnea, H.Steinthal).
14) Argumentați ce principii ale neogramaticilor reliefează natura
dinamică a limbii.
15) Evaluați asemănările și deosebirile dintre ideil e naturalismului,
psihologismului și neogramaticismului.
25Aplicații:
Analizați Tabelul 1: „• Tradițiile lingvistice din antichitate ”(a se
vedea Anexa) și răspundeți la întrebările:
În ce rezidă carențele și realizările tradițiilor indiană veche, chi-
neză veche și greco-romană?
Ce probleme comune au abordat reprezentanții celor trei tradiții din antichitate?Apreciați realizările tradițiilor din antichitate din perspectiva •
lingvisticii contemporane.Analizați Tabelul 2: • „Școlile lingvistice naturalistă, psiholo-
gistă și a neogramaticilor” (a se vedea Anexa).
Comparați teoriile în care reprezentanții acestor școli demon-strează caracterul dinamic al limbii.
Estimați carențele și meritele naturaliștilor, psihologiștilor și ale
neogramaticilor.
Comentați următoarea afirmație a lui W. von Humboldt: „Fie-•
care limbă descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparține și nu se poate ieși din acest cerc decât intrând în altul. De aceea învățarea unei limbi străine înseamnă, de fapt, achiziția unui punct de vedere nou în înțelegerea lumii.”
Argumentați părerea potrivit căreia varietatea viziunilor inedite •
asupra lumii, exteriorizată în diferite idiomuri, ar constitui „un
curcubeu spiritual”, în care fiecare culoare / limbă este o diver –
sificare a luminii albe.
Explicați antonimia • individualului și a socialului în baza ur –
mătoarei opinii a lui W. von Humboldt: „Formele mai multor
limbi se pot întâlni într-o formă și mai generală, iar formele
tuturor o fac într-adevăr, în măsura în care pretutindeni se por –
nește doar de la cele mai generale lucruri: de la raporturile și re-
lațiile reprezentărilor necesare pentru desemnarea conceptelor și pentru îmbinarea vorbirii. Căci atât de minunată este în limbă
individualitatea în cadrul concordanței generale , încât se poate
spune că întregul neam omenesc posedă doar o singură limbă, precum și că fiecare om posedă limba sa proprie” [5, p. 25] .Citiți fragmentul din lucrarea lui W. von Humboldt • Despre va-
rietatea structurilor lingvistice și influența lor asupra evolu-
26ției spirituale a omenirii. În: Oglindă E. Capitole de istorie a
lingvisticii (Material didactic cu texte adnotate). Chișinău: CEP
USM, 2005, p. 22 – 26. Pregătiți un rezumat al acestui frag-
ment, răspunzând la următoarele întrebări:
În ce rezidă unitatea limbii și a gândirii? În ce mod corelează
cuvântul și noțiunea?
Ce reprezintă vorbirea și înțelegerea în procesul comunicării?
Explicați raportul dintre formă și substanță în limbă. Ce înseam –
nă forma internă și forma externă a limbii?Citiți fragmentul din lucrarea lui A.Potebnea • Gândire și limbă.
În: Oglindă E. Capitole de istorie a lingvisticii (Material didac-
tic cu texte adnotate). Chișinău: CEP USM, 2005, p. 50 – 52. Explicați raportul dintre cuvânt și concept, elucidând următoa-rele aspecte:
Forma internă din perspectiva corelației dintre complexul sonor și sensul cuvântului.
Cuvântul ca instrument de redare a gândirii.Consultați pasaje din lucrările savanților K.Brugmann, •
H.Osthoff, Cercetări de morfologie în domeniul limbilor indo-
europene; H.Paul, Principii de istorie a limbii. În: Oglindă E.
Capitole de istorie a lingvisticii (Material didactic cu texte adnotate). Chișinău: CEP USM, 2005, p. 57 – 81. Pregătiți comunicarea cu tema „Legile fonetice ca factor de dezvoltare a limbii”.
27T ema II
B. dE COU rTENA y șI F. d E sAU ssUrE – pr ECU rsOrI
AI LINGVI sTICII CONTE mp ORANE
Obiective:
să explice unele afinități între concepția lui B. de Courtenay și –
F. de Saussure: limba – produs social; distincțiile limbă – vorbi-
re, sincronie – diacronie (statică – dinamică – istorie), limba ca
sistem semiotic ș. a.;
să indice unele deosebiri în concepția savanților menționați;-
să reliefeze continuitatea de idei între concepția celor doi sa–
vanți și lingvistica postsaussuriană;
să argumenteze rolul lui B. de Courtenay și F. de Saussure din –
perspectiva lingvisticii contemporane.
Subiecte:
Aspecte ale activității științifice a lui B. de Courtenay și F. de
Saussure
Limba – produs social al activității de limbaj (Saussure). Facto-
rul social-individual (Courtenay)Distincțiile saussuriene în raport cu cele postulate de B. de
CourtenayLimba ca sistem în accepția lui Courtenay și Saussure
Probleme de comparativistică în viziunea lui Courtenay și
Saussure
Meritele lui F. de Saussure și B. de Courtenay. Unele aprecieri
ale savanților contemporani.
Bibliografie
Benveniste E1. . Probleme de lingvistică generală / Traducere din
limba franceză. București, 2000.
Coșeriu E. 2. Sincronie, diacronie, istorie. București, 1997.
Graur Al., Wald L3. . XIII. Ferdinand de Saussure; VIII. I.
A.Baudouin de Courtenay. În: Graur Al., Wald L. Scurtă istorie
a lingvisticii. ediția a II-a revăzută și adăugită. București: Edi-
tura Științifică, 1965, p. 73 – 80; 106 – 115.
28Ionescu E4. . Partea a II-a: Două perspective înnoitoare asupra
limbii și comunicării lingvistice. Cap. I: Ferdinand de Saussure.
În: Ionescu Emil. Manual de lingvistică generală. Ediția a II-a,
revizuită. București, 1992, p. 66 – 91.
Lyons J.5. 1.4. Lingvistica modernă. 1.4.1. Ferdinand de Saussure.
În: Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică / Traducere din
limba engleză. București, 1995, p. 51 – 67.Novac L., Oglindă E.6. Lingvistica generală. Materiale didactice.
Chișinău: USM, 1998.
Oglindă E. 7. Concepția lingvistică a lui B. de Courtenay. În: Ca-
pitole de istorie a lingvisticii (material didactic cu texte adnota-
te). Chișinău: CEP USM, 2005, p. 90 – 101.Oglindă E., Păduraru G.8. Personalia: I. A. Baudouin de Co-
urtenay; Ferdinand de Saussure. În: Introducere în lingvistică
(suport didactic). Chișinău: CEP USM, 2011, p. 329 – 330,
331 – 334.Robins R.H.9. Capitolul 8. Lingvistica în secolul XX: prima peri-
oadă. În: Robins R.H. Scurtă istorie a lingvisticii / Traducere din
limba engleză. Iași: Polirom, 2003, p. 264 – 269.Saussure F .10. de. Curs de lingvistică generală / Traducere din lim –
ba franceză. Iași: Polirom, 1998.Березин Ф.М11. . История лингвистических учений. Москва,
1984.Бодуэн де Куртене И.A.12. Избранные труды по общему языко-
знанию / Oтв. ред. Бархударов С.Г. Т.II. Mосква, 1963.
Aspecte ale activității științifice a lui B. de Courtenay și
F . de Saussure
Concepția lingvistică a lui I.A. Baudouin de Courtenay și cea a lui
Ferdinand de Saussure comportă multiple tangențe pe care le vom exa-mina în compartimentul de față. Este semnificativ faptul că doctrina po-
zitivistă a neogramaticilor a exercitat o influență considerabilă asupra
ideilor pe care le-au promovat savanții menționați. Cu toate acestea, ei au reușit să depășească, în multe privințe, deficiențele precursorilor.
I.A. Baudouin de Courtenay (1845 – 1929), fondator al școlilor
lingvistice din Kazan și Petersburg, a desfășurat o activitate științifică
29și pedagogică fructuoasă în calitate de profesor la universitățile din
Kazan, Krakovia, Petersburg și alte centre universitare; a fost mem –
bru corespondent al Academiei de Științe din Petersburg, membru al
Societății lingvistice din Paris.
Dintre cele circa 600 de lucrări elaborate de B. de Courtenay, am
putea semnala: Опыт фонетики резъянских говоров, 1875 (Încer –
care de studiu fonetic al graiurilor reziene); Некоторые отделы
сравнительной грамматики славянских языков, 1881 (Unele
compartimente ale gramaticii comparative a limbilor slave); Опыт
теории фонетических альтернаций, 1885 (Încercare a teoriei al-
ternanțelor fonetice); О смешанном характере всех языков, 1901
(Despre caracterul mixt al tuturor limbilor) [12] ș. a.
Alături de B. de Courtenay, F. de Saussure (1857 – 1913) a pus
bazele lingvisticii contemporane, formulând o serie de postulate va-loroase. A studiat la universitățile din Geneva, Leipzig, Berlin, sus-
ținându-și, în anul 1880, teza de doctorat –De l’emploi du génitif
absolu en sanscrit (Despre întrebuințarea genitivului absolut în san-
scrită), iar în a. 1878 – 1879 publică lucrarea Mémoire sur le système
primitif des voyelles dans les langues indo-européennes (Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene).
După 1880 activează în cadrul Societății lingvistice din Paris,
fiind ales secretar-adjunct al ediției periodice „Mémoires de la So-
ciété linguistique de Paris”. În a. 1884 este numit conferențiar la Ecole pratique des Hautes Etudes. În a. 1891 revine la Geneva, unde
predă la Universitate cursurile de gramatică comparativă a limbilor
indo-europene și sanscrita. În 1896 devine profesor titular, iar din
1907 – șef al Catedrei de Lingvistică Generală. În perioada anilor
1907 – 1911 F. de Saussure a ținut trei cicluri de lecții de lingvistică
generală.
Decedat la 22 februarie 1913, nu a reușit să-și publice cursul de
lingvistică generală: această sarcină, deloc ușoară, le-a revenit disci-polilor lui Saussure – Ch.Bally și A.Sechehaye. În a. 1916 a apărut
celebra sa lucrare Cours de linguistique générale ( Curs de lingvisti-
că generală) ce reprezintă fundamentul lingvisticii moderne.
30Limba – produs social al activității de limbaj (Saussure).
Factorul social-individual (Courtenay)
În accepția lui B. de Courtenay, limba, fenomen de factură psihică,
se dezvoltă conform unor legi psihice și întrunește laturile acustico-
fiziologic ă (fonațională) și psihică (cerebrală, mnemonică). Savantul
menționează factorul individual-colectiv : limba există în societate, iar
lingvistica se referă la științele psihologico-sociale [6, p. 43 ; 7, p. 90].
Între limbajul uman și „limbajele” altor specii se atestă deosebiri:
organele de emitere a sunetelor sunt localizate diferit la om și •
alte specii;
omul este apt a pronunța sunete articulate – „unități fonice mo-•
delate” între care se atestă anumite relații;este de indicat tendința spre abstractizarea continuă a limbii, •
manifestată la nivelul lexical, gramatical etc.; se observă segmentarea morfologică a acesteia, ce presupune •
scindarea fluxului sonor în unități din ce în ce mai mici [ibi-
dem].
F. de Saussure, la rândul său, definește limba drept un „sistem de
semne ce exprimă noțiuni”. Contrar neogramaticilor care exagerează
principiul istorismului și analizează faptele de limbă din perspectivă atomistă, în afara sistemului din care fac parte, Saussure consideră că
obiectul de studiu al lingvisticii este limba ca un sistem convențional
de semne, unde orice unitate se identifică în baza relației opozitive cu celelalte semne și în funcție de poziția ce i se atribuie în acest sistem. Astfel, lingvistica aparține semiologiei – domeniu ce preconizează a
cerceta „viața semnelor în societate”.
Distincțiile saussuriene în raport cu cele postulate de
B. de Courtenay
Atât B. de Courtenay, cât și F. de Saussure analizează o serie de
distincții, acordându-i-se prioritate raportului limbă – vorbire.
În lucrarea „Некоторые общие замечания о языковедении и
языке”, 1970 („Unele observații generale privind lingvistica și lim –
ba”), B. de Courtenay relevă conceptele: limba tribală, limba națio-
nală, limba medie, vorbirea individuală . În opinia autorului, reală este
doar vorbirea individuală, ca o manifestare concretă a limbii, iar lim –
31ba comunității se constituie dintr-o multitudine de limbi individuale.
Limba este interpretată drept „un complex al părților componente și al categoriilor cunoscute, ce există doar in potentia ”, iar vorbirea ar fi
„un ansamblu al tuturor limbilor”. Spre deosebire de F. de Saussure, B. de Courtenay operează cu noțiunea limbă medie, definită ca o pro-
iecție a limbii tribale în conștiința lingvistică individuală. Asemenea neogramaticilor, Courtenay diminuează importanța conceptelor limbă
tribală și limbă națională , pe care le consideră abstracții ale savan-
ților, ceea ce confirmă următorul citat controversat: „ nu există nicio
limbă rusă, nici germana și, în principiu, nicio limbă tribală sau națio –
nală. Există doar limbile individuale” [11, p. 138].
Courtenay aprofundează antinomia humboldtiană statică – dina-
mică, adăugând un al treilea termen: istoria. Între conceptele reliefate
nu există o opoziție ireductibilă: „Statica este doar un caz particular al
dinamicii, mai bine zis al chinematicii”. În cadrul tricotomiei statică
– dinamică – istorie este demarcată istoria externă și cea internă. Isto-
ria externă sau geografico-etnologică studiază fenomenele ce reflectă
raportul dintre limbă și societate, de exemplu, formarea dialectelor,
diferențierea limbii literare de cea vorbită etc., iar istoria internă ( gra-
maticală ) vizează modificările ce afectează structura limbii [7, p. 92].
De fapt, termenii istoria externă și istoria internă corespund termeni –
lor saussurieni lingvistica externă și lingvistica internă .
Concepția reputatului lingvist elvețian este bazată pe ideea dua-
lității sau, după cum observă E. Benveniste, „totul în limbaj trebuie definit în termeni dubli; totul poartă amprenta și pecetea dualității opo-
zitive…” [1, p. 41].
F. de Saussure analizează tricotomia limbaj (langage) – limbă
(langue) – vorbire (parole). Activitatea de limbaj, aptitudine specific
umană, cuprinde laturile fiziologică și psihologică: „Studiul limbajului
comportă deci două părți: una, esențială, are drept obiect limba, care e socială în esența ei și independentă de individ; acest studiu este numai psihic; cealaltă, secundară, are drept obiect partea individuală a limbaju-
lui, adică vorbirea, inclusiv fonațiunea: ea este psihofizică” [10, p. 43].
Potrivit concepției saussuriene, limba este „un ansamblu de conven-
ții necesare, adoptate de colectivitate”, „un produs social”, „un tezaur
depus de practica vorbirii în fiecare dintre membrii unei comunități”,
32iar vorbirea „este o sumă a tot ce vorbesc indivizii”. Limbii i se atri-
buie multiple însușiri: aceasta este dimensiunea socială a limbajului; constituie o convenție adoptată într-o comunitate umană; reprezintă o
instituție socială [4, p. 70]. Ultima trăsătură dintre cele evidențiate nu
pune semnul egalității între limbă și alte instituții sociale, ci dezvăluie caracterul universal și aclasial al acesteia.
Autorul „Cursului de lingvistică generală” distinge, pe de o parte,
două lingvistici: cea a limbii și cea a vorbirii, insistând asupra diferen-țelor între limbă și vorbire, iar, pe de altă parte, relevă interdependența
celor două fenomene: vorbirea anticipează istoricește limba, fiind in-
dispensabilă pentru constituirea ei, iar limba este necesară pentru ca vorbirea „să-și exercite toate efectele”.
Raportul dintre langue și parole este controversat. În opinia lui
J.Lyons, „toți membrii unei anumite comunități lingvistice… produc
enunțuri, atunci când vorbesc limba respectivă, care, în ciuda varia-
țiilor individuale, pot fi descrise în termenii unui sistem anumit de „reguli și relații”, adică ele prezintă aceleași caracteristici structurale .
Enunțurile sunt fapte de parole, pe care lingvistul le folosește ca date
pentru construirea structurii subiacente comune: langue. Lingvistul
descrie așadar la langue, sistemul lingvistic” [5, p. 66].
Dicotomia sincronie – diacronie denotă „starea limbii și o fază
a evoluției”. Faptele de limbă sincronice sunt situate pe axa simulta –
neității / concomitenței, constituind unitățile stabile, coexistente ale sistemului, iar faptele diacronice sunt situate pe axa succesiunilor / continuității, referindu-se la fenomenele exterioare sistemului, privite
în dezvoltarea lor consecutivă. Sincronia și diacronia ar reprezenta,
în opinia savantului, obiectul unor discipline diferite [6, p.51 – 52]: lingvistica sincronică studiază raporturile logice care leagă termenii într-un sistem; lingvistica diacronică vizează termenii care se substi-tuie, fără a forma un sistem.
După cum remarcă cercetătorii Al.Graur și L.Wald, „opoziția abso-
lută pe care F. de Saussure o stabilește între evoluție și sistem îl duce la
desființarea noțiunii de lege lingvistică” [3, p. 114]. Potrivit concepției saussuriene, legile limbii posedă două trăsături: caracter necesar și im-perativ. Legile sincronice ar fi generale, căci vizează toate fenomenele de același tip, însă nu sunt imperative, deoarece limba nu comportă
33premise care le-ar face eficace. În plan diacronic, legile au un caracter
imperativ, existând probe concludente ale producerii lor, însă nu sunt generale, fiindcă se atestă excepții.
Spre deosebire de F. de Saussure, B. de Courtenay a pus accentul
pe tendințele interne de dezvoltare a sistemului limbii și pe conceptul de cauzalitate.
Discuția despre legile limbii a continuat în perioada postsaussuri-
ană, de exemplu în lingvistica rusă și în cea românească. Lingvistul român Al.Graur le-a clasificat în lucrarea „Studii de lingvistică gene-
rală” (București, 1960), semnalând legi generale și particulare, dina-
mice și statice etc., iar prof. E.Coșeriu a abordat problema schimbări –
lor lingvistice, considerând, pe bună dreptate, că în limbă nu poate fi vorba despre cauzalitate externă, proprie fenomenelor naturii, ci de o cauzalitate internă, atribuită fenomenelor culturale.
În studiul său „Sincronie, diacronie, istorie. Problema schimbări –
lor lingvistice”, prof. E.Coșeriu atrage atenția asupra unor contradic –
ții ale viziunii saussuriene, semnalând despre confuzia între obiectul cercetării (limba) și cercetare sau metoda de cercetare. Este justificat a opera delimitarea între lingvistica sincronică și cea diacronică, însă nu și între planul sincronic și cel diacronic al limbii, întrucât acestea se
presupun reciproc și nu pot fi disociate în procesul funcționării și dez-
voltării limbii: „Limba funcționează sincronic și se constituie diacro-nic. Dar acești termeni nu sunt antonimici, nici contradictorii, pentru că „facerea” se realizează în vederea funcționării. De aceea și studiile care le corespund, chiar menținându-le distincte, trebuie să implice
depășirea antinomiei ca atare” [2, p. 238].
Dicotomia relații sintagmatice – relații asociative rezidă în urmă-
toarele: relația sintagmatică, in praesentia, cuprinde termenii aflați
„într-o consecutivitate actuală”, pe când relația asociativă, in absentia,
include termenii „într-un șir virtual mnemonic”. În cadrul relației sin-
tagmatice, actualizate pe axa orizontală, unitățile limbii atestă rapor –
turi cu elementele adiacente, formând sintagma alcătuită din unități
succesive: „…în discurs, cuvintele contractează între ele, în virtutea
înlănțuirii lor, raporturi bazate pe caracterul linear al limbii, care ex-clude posibilitatea de a pronunța două elemente în același timp. Aces-tea se orânduiesc unele în urma altora în lanțul vorbirii” [10, p. 135].
34Relația asociativă unește cuvintele după comunitatea radicalului,
a sufixului, a sensului sau ca urmare a coincidenței parțiale a imagi-
nilor acustice. De exemplu: a) a scrie, scriem, scriitor, scriitoricesc;
b) scriitor, muncitor, cercetător, învățător; c) scriitor, poet, prozator; d) scriitor, întâmplător, viitor, visător.
Dicotomia lingvistică internă – lingvistică externă este abordată
prin prisma sistemului limbii „ce se subordonează propriei sale or –
dini”. Lingvistica internă are ca obiect de cercetare limba „studiată în sine și pentru sine”: astfel, sunt examinate fenomenele referitoare la
sistem și la funcționarea acestuia. Lingvistica externă vizează rapor –
turile limbii cu celelalte fenomene sociale și modificările survenite
ca rezultat al legăturilor în cauză. F. de Saussure consideră că nu este necesar a investiga problemele ce aparțin lingvisticii externe, întrucât factorul extern nu afectează sistemul.
Limba ca sistem în accepția lui Courtenay și Saussure
B. de Courtenay definește limba ca un întreg, ale cărui părți
se condiționează reciproc. Sistemul limbii cuprinde nivelurile fone-
tic, morfologic, sintactic , disociabile în microsisteme, și reprezintă
o categorie istorică. Ca precursor al structuralismului, reputatul sa-vant promovează conceptul de structură a limbii , considerată drept
morfologie de rang superior, care constituie faza intermediară între latura fonetică și cea semasiologică [7, p. 91]. Cea dintâi este exami –
nată detaliat în studiile: Фонология, Фонема, Некоторые отделы
сравнительной грамматики славянских языков, 1881 („Unele
compartimente ale gramaticii comparative a limbilor slave”), Опыт
теории фонетических альтернаций, 1885 („Încercare a teoriei al-
ternanțelor fonetice”) [12] ș. a.
În lucrările menționate, fonemul, „expresia generalizată a tuturor
proprietăților antropofonice ale sunetului”, „echivalent psihic al sune-tului”, este delimitat de acesta și apare în psihicul uman drept conse-cință a contopirii provocate de pronunțarea aceluiași sunet în condiții diferite. Sunetul este cea mai mică unitate articulată care provoacă o singură impresie acustică. Ca unitate monoplană, fonemul este perti-nent în componența elementelor dotate cu sens, de exemplu, în cadrul
morfemelor, al cuvintelor etc. Imuabilitatea sistemului limbii este apa-
35rentă; în procesul dezvoltării sale, se manifestă tendința spre econo-
mie, tendința de introducere a ordinii și a uniformității . Savantul emi –
te principiile cronologiei relative; în conformitate cu acestea, limba nu
apare instantaneu, ci se formează treptat, ca rezultat al întregii istorii
premergătoare [11, p. 139 – 140]. Nu este justificat să i se atribuie limbii, la o anumită etapă evolutivă, categoriile fazelor anterioare sau următoare.
F. de Saussure estimează limba ca un sistem de valori pure: „Un
sistem lingvistic este constituit dintr-o serie de diferențe între su-
nete combinate cu o serie de diferențe între idei” [10, p. 133]. Este
promovat principiul relațional: orice element al sistemului își obține propria valoare în corelație și în opoziție cu alte elemente. Limba este formă, și nu substanță, iar sistemul ei comportă două trăsături
de bază: a) unitățile sistemului se află în echilibru; b) sistemul este
închis.
Semnul lingvistic, „o entitate psihică binară”, reprezintă „îmbina –
rea sensului și a imaginii acustice” și se află în relație de opoziție față
de celelalte elemente ale sistemului, definindu-se negativ. Între sem-
nificant (=imaginea acustică) și semnificat (= concept) se stabilește un
raport de solidaritate, ceea ce probează concludent metafora foii de
hârtie.
F. de Saussure postulează caracterul arbitrar al semnului și linea-
ritatea semnificantului – principii fundamentale din care decurg și ce-
lelalte trăsături ale acestuia: caracterul convențional, mutabilitatea și
imutabilitatea [4].
Arbitrarul semnului înseamnă lipsa unei legături motivate între
semnificant și semnificat: „Legătura ce unește semnificantul de sem-nificat este arbitrară sau, pentru că înțelegem prin semn întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat, putem spune, mai simplu, că semnul lingvistic este arbitrar” [10, p. 87]. Această
proprietate a semnului demonstrează convingător raportarea la același semnificat, în diverse limbi, a unor semnificanți diferiți: rom.: cer; fr.:
ciel, engl.: sky; rus.: небо; rom.: a vorbi; fr.: parler; sp.: hablar; rus.:
говорить etc., ceea ce nu exclude caracterul motivat al unor semne (a se compara: changement (schimbare) și changer (a schimba); vingt
(douăzeci) și quatre-vingt (optzeci) ș. a.).
36Liniaritatea semnificantului implică ordinea secvențială a unităților
limbii și formarea semnelor complexe în baza celor simple: imaginile
acustice, inapte să apară concomitent, se succed, formând o linie.
Caracterul convențional al semnului vizează funcționarea lui într-o
comunitate de vorbitori, printr-o convenție. Semnul este stabil (= imu-
abil, neschimbător) și, totodată, mutabil (schimbător). F. de Saussure
susține, pe de o parte: „Semnul nu cunoaște altă lege decât pe aceea a tradiției tocmai pentru că e arbitrar și el poate fi arbitrar tocmai pentru că se bazează pe tradiție” [10, p.92] ; pe de altă parte, constată modi-
ficarea („deplasarea”) raportului dintre semnificat și semnificant, ceea ce dezvăluie mutabilitatea semnului. În Cursul… saussurian este ana-
lizat reflexul francez noyer al verbului latin necare: observăm nu doar
schimbarea semnificantului, dar și a semnificatului. Etimonul latin se întrebuința cu sensul a omorî , pe când reflexul francez desemnează
a îneca.
Trăsătura esențială a semnului este valoarea conferită de sistem:
„Fiind inclus în sistemul limbii, cuvântul comportă nu numai sens,
ci și valoare”. În felul acesta, valoarea cuvântului-semn rezultă din raporturile unității date cu celelalte elemente ale sistemului și poziția acestuia în sistem: „Este meritul lui Saussure de a fi evidențiat faptul
că elementele lingvistice dobândesc anumite valori în sistem. Multe
schimbări în limbă (diferențierea fonetică a omonimelor, diferențierea semantică a sinonimelor) se explică prin coexistența termenilor în sis-tem” [3, p.109].
Spre deosebire de alți lingviști ai vremii, Saussure face distincție
între noțiunea de semn lingvistic și simbolul care denotă o legătură ru-
dimentară dintre semnificant și semnificat. Sensul cuvântului se con-stituie într-un proces de semioză în care între semne se stabilesc relații reciproce în cadrul unui întreg întemeiat pe o convenție socială.
Probleme de comparativistică și tipologie în viziunea lui
Courtenay și Saussure
B. de Courtenay distinge un compartiment special – sistematica –
al cărei obiect de studiu sunt limbile înrudite, formate în consecința scindării limbii de bază și ca urmare a încrucișării diferitelor idiomuri.
Corespondențele sau „traducerile” dintr-o limbă în alta la nivel fone-
37tic, morfologic etc. servesc pentru a stabili gradul de înrudire a limbi –
lor. „Traducerile fonetice” sunt corespondențele fonetice reglementate
când este posibilă „redarea formei sonore a unor cuvinte dintr-o limbă
cu ajutorul formei sonore a cuvintelor dintr-o altă limbă, în conformi-
tate cu anumite legi fonetice stricte și corespondențe fonetice stabili –
te” [7, p. 94].
În domeniul tipologiei limbilor, Courtenay semnalează trei dome-
nii de investigație: a) tipologia limbilor înrudite; b) tipologia limbilor neînrudite; c) tipologia limbilor învecinate teritorial. Ca și unii dintre
precursorii săi, Courtenay consideră tipul lingvistic drept un concept
istoric, supus modificărilor odată cu trecerea timpului. În opinia sa-vantului rus, cercetarea tipologică se realizează atât în plan sincronic, cât și diacronic și cuprinde limbi înrudite și cele neînrudite.
În lucrarea „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les
langues indo-européennes”, 1878 – 1879 („Memoriu asupra sistemu-lui primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), F. de Saussure ex-pune teoria coeficienților sonantici și reconstruiește sistemul vocalic al indo-europenei comune.
În teza de doctorat „De l’emploi du génitif absolu en sanscrit”,
1880 („Despre întrebuințarea genitivului absolut în sanscrită”), ling-
vistul elvețian abordează o problemă de sintaxă istorică: genitivul ab-
solut este analizat în comparație cu locativul absolut.
Meritele lui F . de Saussure și B. de Courtenay. Unele apre-
cieri ale savanților contemporani
Am putea menționa următoarele merite ale lui B. de Courtenay:
a examinat limbajul uman în raport cu alte sisteme de comuni-•
care, relevând trăsăturile esențiale ale acestuia;
a formulat factorul • individual-colectiv , delimitând tranșant lim –
ba de fenomenele naturii;
a emis • teoria nivelurilor limbii și a definit structura acesteia
drept „morfologie de rang superior”, anticipând ideile structu-raliste în domeniu; a postulat raportul ternar • statică – dinamică – istorie, dezvol-
tat ulterior, din perspectiva integralismului lingvistic, de către E.Coșeriu (compară: sincronie – diacronie – istorie);
38alături de discipolul său N.Krușevski, a pus bazele • teoriei fonemu-
lui, aprofundată mai târziu de funcționalistul N.Troubetzkoy;
a formulat principiile • cronologiei relative , de o importanță deo-
sebită în comparativistică;a demonstrat pertinența unor principii în studiul genetic și tipo-•
logic al limbilor.
Contribuția lui F. de Saussure este de o importanță inestima-
bilă, ceea ce consemnează specialiștii în materie. De exemplu, E.Benveniste subliniază: „Saussure este, mai întâi și întotdeauna,
omul fundamentelor. Merge, din instinct, direct la caracterele pri-
mordiale care guvernează diversitatea faptului empiric. În privința limbii, el a intuit anumite proprietăți pe care nu le regăsim nicăieri în altă parte. Limba va părea întotdeauna diferită de orice altceva cu care am compara-o” [1, p. 35].
În Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului se afirmă,
pe bună dreptate: „Ceea ce rămâne comun tuturor saussurienilor este ideea că unitatea lingvistică, prin aspectul său fonic și semantic, trimite întotdeauna la celelalte, nu este posibil să recunoști sau să înțelegi un semn fără să intri în jocul global al limbii” [Ducrot O., Schaeffer J.M. Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului.
București, 1996, p.29].
Cât privește concepția saussuriană, sunt de indicat următoarele:
Saussure a formulat multiple dicotomii ale limbii: limbă și vor – •
bire, sincronie – diacronie, relații sintagmatice – relații asocia –
tive, lingvistică internă – lingvistică externă ș. a. Limbajul este
interpretat ca o aptitudine specific umană de a folosi o limbă
ca mijloc de comunicare. Acest concept comportă dimensiunile sincronică (= totalitatea raporturilor între semne la o anumită etapă) și diacronică (= modificarea semnelor în timp).
Limba• este apreciată drept un sistem de semne păstrate în me-
moria indivizilor vorbitori, iar vorbirea reprezintă modul de ex-
primare al locutorilor într-o anumită limbă.
Semnele limbii sunt demarcate • opozitiv și negativ în corelație
cu celelalte unități. Ideea în cauză, precum și teza despre limbă
ca un sistem de relații sau de valori pure, au fost preluate și dez-voltate în structuralismul contemporan.
39Saussure diferențiază • semnul și simbolul: cel din urmă preco-
nizează o legătură rudimentară între semnificant și semnificat.
Savantul elvețian deosebește semnele arbitrare (= cuvinte sim-
ple, nederivate) și cele relative motivate (unități lexicale deri-
vate și compuse); el recunoaște motivarea internă, dar refuză să accepte motivarea externă (de exemplu, onomatope-ele), invocând modificarea pe parcursul timpului a elementelor în cauză. Contrar neogramaticilor care promovează o doctrină atomistă, •
Saussure accentuează ideea despre caracterul sistemic al limbii și promovează principiul analizei în sistem a fenomenelor de limbă. În pofida multor exagerări (predilecția pentru studiul limbii, în •
detrimentul vorbirii, pentru studiul lingvisticii sincronice, în de-
trimentul celei diacronice; raportarea diacroniei la vorbire etc.),
F. de Saussure a pus temelia lingvisticii contemporane, formu-lând noțiunile fundamentale ale acesteia, dezvoltate în lingvis-tica sec. XX-XXI.
Ținem să relevăm multiple similitudini și diferențe între concepția
lingvistică a lui F. de Saussure saussuriană și cea a lui B. de Courtenay
inserate în Tabelul 4 (a se vedea Anexele).
Subiecte pentru autoevaluare:
1) Relevați distincțiile saussuriene în raport cu cele postulate de
B. de Courtenay.
2) Explicați factorul individual-colectiv invocat de B. de Courtenay.
3) Definiți conceptele fundamentale elaborate de F. de Saussure în „Curs de lingvistică generală”.
4) Argumentați caracterul dinamic al limbii în baza unor principii ale cronologiei relative emise de B. de Courtenay.
5) Comparați abordarea raportului limbă – vorbire de către B. de
Courtenay și F. de Saussure.
6) Comparați distincția sincronie – diacronie (F. de Saussure) și
statică– dinamică – istorie (B. de Courtenay).
7) Demonstrați caracterul stabil și, totodată, schimbător al semnu-lui lingvistic în baza fenomenelor din limbile studiate.
408) Comentați unele contradicții în abordarea saussuriană a teoriei
despre dicotomiile limbii și a teoriei despre semnul lingvis-tic.
9) Demonstrați că F. de Saussure este „un om al fundamentelor” (E.Benveniste).
Aplicații:
Comentați următoarele diferențe între limbă și vorbire, ling-•
vistica sincronică și cea diacronică, relevate în „Curs de ling-
vistică generală” de F. de Saussure:
„Separând limba de vorbire, separăm în același timp: (1) ceea
ce este social de ceea ce este individual; (2) ceea ce este esențial
de ceea ce este accesoriu și mai mult sau mai puțin accidental” [10, p. 40].
„Lingvistica sincronică se va ocupa de raporturile logice și psi-
hologice care leagă termeni ce coexistă și formează un sistem, așa cum sunt ei văzuți de aceeași conștiință colectivă. Lingvistica dia-
cronică va studia, dimpotrivă, raporturile care leagă termeni succe-
sivi nepercepuți de aceeași conștiință colectivă și care se substituie unii altora fără să formeze un sistem” [10, p. 113].
„…în discurs, cuvintele contractează între ele, în virtutea înlăn-
țuirii lor, raporturi bazate pe caracterul liniar al limbii, care exclude posibilitatea de a pronunța două elemente în același timp. Acestea se orânduiesc unele în urma altora în lanțul vorbirii” [10, p.135].
„…în afara discursului, cuvintele ce au ceva în comun se asociază
în memorie; aceste coordonări sunt de o cu totul altă specie decât primele: ele nu au drept suport întinderea: sediul lor se află în creier” [10, p. 135].
Estimați comparația limbii cu jocul de șah în accepția lui •
Saussure. Ce factori influențează sistemul limbii?
„V om înțelege mai bine lucrurile, dacă vom face o comparație
cu jocul de șah. Este relativ ușor să deosebim ceea ce este extern de
ceea ce este intern: faptul că a trecut din Persia în Europa este de
ordin extern; dimpotrivă, intern este tot ceea ce privește sistemul și regulile. Dacă înlocuiesc piesele de lemn prin piese de fildeș, schim-barea este indiferentă pentru sistem, dar dacă micșorez sau măresc
41numărul pieselor, această schimbare atinge în profunzime „gramati-
ca” jocului. Este adevărat că, pentru a face distincții de acest fel, e nevoie de o anumită atenție. Astfel, în fiecare caz, se va pune proble-
ma naturii fenomenului și, pentru a o rezolva, se va respecta urmă-
toarea regulă: este intern tot ceea ce schimbă sistemul într-un grad oarecare” [10, p. 46-47].
Indicați principalele idei preluate de către structuraliști din •
doctrina saussuriană.Consultați capitolul • Saussurianismul. În: Ducrot O., Schaeffer
J. M. Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului / Tra-ducere din limba franceză. București, 1996, p. 25 – 29. Estimați conceptele • sistem și valoare în viziunea adepților lui
F. de Saussure.
42T ema III
Or IENT ărI NOI ÎN LINGVI sTICA sEC. XX.
sTr UCTURALIsmUL . INTEGRALI sm UL
Obiective:
să releve principalele școli structuraliste;-
să menționeze reprezentanții de vază ai acestora;-
să explice unele probleme abordate de către structuraliști;-
să definească noțiunile – sistem, structură și funcție în lingvistica
sec. XX-XXI;
să aprecieze corelația dintre unele școli structuraliste;-
să indice unele idei ale integralismului lingvistic coșerian;-
să estimeze principiile coșeriene: principiul finalității și al liber – –
tății; principiul creativității și al alterității;să argumenteze ideea despre limbă ca fenomen al culturii.-
Subiecte:
Principalele școli structuraliste (funcțională pragheză, funcți –
onală franceză, glosematică daneză, descriptivistă americană ș. a.), problematica lorConceptele sistem, structură, funcție
Structuralismul în viziunea savanților contemporani
Raportul limbă – cultură. Integralismul lingvistic. Limba –
domeniu al finalității și al libertății (E.Coșeriu)
Bibliografie
1. Benveniste E. Structură în lingvistică. În: Probleme de lingvis-tică generală / Traducere din limba franceză. București, 2000.
2. Benveniste E. Nivelele analizei lingvistice. În: Probleme de
lingvistică generală. București, 2000.
3. Coșeriu E. Lecții de lingvistică generală. Chișinău, 2000.
4. Coșeriu E. Introducere în lingvistică / Traducere din limba spa-
niolă de E.Ardeleanu și E.Bojoga. Cluj, 1995.
5. Ducrot O., Schaeffer J.M. Noul dicționar enciclopedic al știin-
țelor limbajului. București, 1996.
436. Frâncu C. Curente și școli lingvistice ale secolului nostru. Ed. a
2-a. Iași, 1999.
7. Ionescu E. Manual de lingvistică generală. București, 1992.
8. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică. București, 1995.
9. Manoliu-Manea M. Structuralismul lingvistic. Lecturi critice.
București, 1973.
10. Martinet A. Elemente de lingvistică generală / Traducere și
adaptare de P.Miclău. București, 1970.
11. Munteanu Șt . Introducere în lingvistică. Iași, 2005.
12. Novac L., Oglindă E. Lingvistica generală. Materiale didactice.
Chișinău, 1998.
13. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chișinău: CEP USM, 2011, p. 329 – 330, 331 – 334.
14. Грецкий М. Французский структурализм. Москва, 1971.
15. Общее языкознание. Внутренняя структура языка / Под ре-
дакцией Б.А. Серебренникова / Гл. „О понятиях языковой системы и структуры языка”. Москва, 1972.
16. Степанов Ю.С. Основы общего языкознания. Москва,
1975.
17. Трубецкой Н.С. Основы фонологии. Москва, 1960.
Principalele școli structuraliste (funcțională pragheză,
funcțională franceză, glosematică daneză, descriptivistă
americană ș. a.), problematica lor
Principalele școli structuraliste sunt: școala funcțională praghe-
ză, școala funcțională franceză, școala glosematică daneză, școala
londoneză, descriptivismul american. Aceste școli abordează multiple
probleme, dintre care ținem să menționăm:
dualitățile opozitive (dicotomiile), analizate, în special, de către •
funcționaliști și glosematici;
probleme de fonologie discutate de funcționaliștii praghezi și •
francezi și de către descriptiviști. În studiile lor prioritate se acordă conceptelor: fonem, trăsături distinctive (= pertinente,
diferențiale) ale fonemelor, opoziții fonologice, neutralizarea
trăsăturilor diferențiale, arhifonem ș. a.
44gramatica de pe poziții structuraliste: teoria despre • segmen-
tarea actualizată a propoziției (V .Mathesius), teoria cazului
(L.Hjelmslev, R.Jakobson), conceptul sem – unitate minimală a
structurii gramaticale ș. a.;
probleme de tipologie și lingvistică contrastivă: compararea •
analitică a limbilor (V .Mathesius ș. a.), universalii lingvistice (G.Greenberg), uniunile lingvistice (N.Troubetzkoy) ș. a.; aspecte ale funcționalismului: limbile funcționale (V .Mathesius), •
teoria despre funcțiile limbii (R.Jakobson), funcția ca raport în-
tre functive (L.Hjelmslev), tipuri de raporturi între functive (in-
terdependența, determinarea, constelația); teoria semnului lingvistic, limba ca sistem semiotic: interde-•
pendența planului expresiei și al conținutului; noțiunile sub-
stanța expresiei, forma expresiei; substanța conținutului, for –
ma conținutului; figurile ca părți componente ale semnelor (L.Hjelmslev) ș. a.
Între școlile structuraliste se atestă atât similitudini, cât și deose-
biri. Curentul funcționalist și alte orientări ale structuralismului (glo-sematica, descriptivismul) denotă, deopotrivă, orientarea antineogra –
maticistă și antipozitivistă; se acordă prioritate studiului sincronic
al limbii; este realizată analiza lingvistică formalizată [12, p. 71]; se
pune accentul pe noțiunile sistem, structură și funcție ; sunt preluate și
aprofundate numeroase aspecte ale concepției saussuriene.
Astfel, glosematicianul L.Hjelmslev are meritul de a fi elaborat te-
oria privind planul expresiei și cel al conținutului, ca o dezvoltare a teoriei saussuriene despre semnul lingvistic. Autorii Noului dicționar
enciclopedic al științelor limbajului remarcă: „Reinterpretarea princi –
piului saussurian că „ Limba este formă și nu substanță” îl conduce,
în același timp, pe Hjelmslev la reinterpretarea afirmației că limbile
pot fi caracterizate simultan pe două planuri: cel al expresiei și cel al conținutului” [5, p. 31].
N.Troubetzkoy, reprezentant al funcționalismului praghez, exa-
minează sistemul fonologic prin prisma opozițiilor și a trăsăturilor
distinctive ale fonemelor. Diverse fenomene de ordin fonologic sunt cercetate în calitate de universalii lingvistice (fonologice) cu ajutorul unor metode structuraliste (distribuțională ș. a.). În lucrarea „Grund-
45zuge der Phonologie” („Bazele fonologiei” 1939), sunt comparate sis-
temele fonologice a peste 100 de limbi, sunt definite conceptele fun-
damentale ale fonologiei, sunt descrise opozițiile fonologice. Odată
acceptat principiul saussurian al opozitivității, N.Troubetzkoy afirmă
că „o entitate lingvistică oarecare nu este constituită decât din ceea ce o distinge de alta” [17].
Conceptul de funcție este interpetat în controversă de către glo-
sematici și funcționaliștii francezi: spre deosebire de glosematici, A.Martinet se ocupă de trăsăturile pertinente ale fonemelor ca unități
ale celei de-a doua articulări a limbajului. A.Martinet relevă dinamica
sistemelor fonologice și sursele de instabilitate ale acestora. În prin-cipiu, este vorba despre „nevoile schimbătoare ale vorbitorilor” care
fac să apară în permanență unități noi: „simpla lor prezență schimbă tensiunile în interiorul sistemelor în care ele figurează. Dar nu tot atât
de repede observăm cum se introduc în sistemele fonematice inovați-
ile care vor atrage căutarea de noi echilibruri” [10, p. 255 – 256].
M.Manoliu-Manea observă: „Punând accentul pe funcția entității
lingvistice, mai mult decât pe ideea de opoziție, A.Martinet dezvoltă o formă specială de analiză lingvistică, lingvistica funcțională” [9,
p. 29].
Glosematicii elaborează o concepție inedită, pretinsa algebră ima-
nentă a limbii , fondată pe câteva principii importante. Lingvistica este
privită ca o știință imanentă, al cărei obiectiv este de a releva factorii permanenți ce acționează în limbă, în afara oricărei legături cu realita –
tea. Se preconizează o nouă metodă, de factură empirică și deductivă,
ale cărei premise sunt enunțate în lucrarea lui L.Hjelmslev „Prolego-
mene la teoria limbii” (1943). Într-un studiu științific, semnalează
autorul, se cere ca descrierea să fie lipsită de contradicții, să fie exha-ustivă și cât mai simplă [12, p. 68].
În lucrarea „Limbă și vorbire” (1942), L.Hjelmslev analizează ra-
portul limbă – vorbire care denotă patru dimensiuni: schema – norma
– uzul lingvistic și actul vorbirii . Primul concept, cel mai abstract
dintre cele patru, desemnează limba „ca o rețea de relații pure”, fără a
se ține seama de realizarea materială și socială a ei. Manifestarea soci-ală a schemei este norma, iar uzul, un ansamblu de deprinderi accep –
tate în comunitatea de vorbitori, se dezvăluie în vorbirea individuală.
46După cum consideră savantul danez, în actele vorbirii individuale pot
să apară doar elementele admise de uzul lingvistic.
Descriptivismul american se bazează pe concepția behavioristă și
definește limba ca o formă specială de comportament. Cele două ra-mificații ale descriptivismului – mecanicistă și mentalistă – apreciază
diferit rolul limbii în societate, factorul semantic ș. a. Spre deosebire de funcționaliști, structuraliștii americani, îndeosebi mecaniciștii, nu iau în seamă funcțiile sociale ale limbii și diminuează sau chiar ignoră factorul semantic.
În opinia lui L.Bloomfield, fondatorul acestei școli, semantica
trebuie exclusă din sfera cercetării lingvistice, iar atenția savanților urmează să fie orientată către analiza eminamente formală a unită-ților (formelor) lingvistice complexe. Comparând unele aspecte ale concepției saussuriene și ale celei bloomfieldiene asupra limbajului,
E.Ionescu menționează: „Lingvistul american nu face vreo diferență
între limbaj și utilizarea limbajului. Tot ceea ce Bloomfield a descris
și a clasificat reprezintă de aceea – conform convingerilor sale – un
ansamblu de obișnuințe pe care vorbitorii unui idiom le dobândesc
în timp, ca urmare a faptului că aparțin unei anume colectivități” [7,
p. 109].
Conceptele sistem, structură, funcție
Să urmărim câteva definiții ale conceptului sistem, în corelație cu
cel de structură. Astfel, sistemul reprezintă „un complex de elemente
care se influențează reciproc și sunt coordonate între ele în vederea
îndeplinirii unor funcții comune” (Al.Graur), un „ansamblu de elemen-
te organizate”, iar structura este „totalitatea relațiilor care organizează
elementele într-un sistem integru” (F.Berezin, B.Golovin). Abordarea structuralistă a noțiunilor în cauză „implică faptul că fiecare limbă este privită ca reprezentând un sistem de relații (mai exact, o mulțime de sisteme interrelaționate) ale cărui elemente … nu au valoare în afara re-
lațiilor de echivalență și opoziție care se stabilesc între ele” [8, p. 65].
Unii cercetători delimitează noțiunile în cauză, fără a le subordona
una alteia, alții definesc in globo sistemul și structura, din motivul că
sistemul ar include atât unitățile limbii, cât și raporturile dintre ele.
Din acest punct de vedere, sistemul este o „integritate ce-și domină
47părțile sale componente și cuprinde unitățile și relațiile dintre ele”
[16, p. 228]. Se constată că structura constituie un ansamblu de rapor –
turi și legături între elemente, iar sistemul cuprinde atât relațiile, cât și
elementele între care se stabilesc acestea. O sinteză a concepției men-ționate realizează savantul rus B.Serebrennikov și coautorii săi, care consideră sistemul drept un ansamblu organizat ierarhic, ce posedă
structură și incorporează această structură într-o anumită substanță, pentru a realiza scopuri determinate [15].
Doctrina structuralistă se sprijină pe conceptele structură, sistem și
funcție , fundamentate pe legăturile și relațiile reciproce dintre unitățile
limbii care nu se reduce la „un sistem de relații pure”, după cum con-sideră glosematicii L.Hjelmslev, V .Brøndal ș. a. Atât structuraliștii, cât și adepții altor școli lingvistice, subliniază faptul că variate raporturi se stabilesc doar între elementele reale, astfel încât „fiind alcătuit din
unități care se condiționează reciproc, fiecare sistem se deosebește de
celelalte prin ordonarea internă a unităților sale, ordonare care repre-zintă propria sa structură”. Viziunea structuralistă înseamnă „a privi limba … ca pe un sistem organizat conform unei structuri care trebuie descoperită și descrisă” [1, p. 91 – 92].
Așadar, conceptul structură este interpretat fie ca un ansamblu de
unități interdependente și intercondiționate, fie ca o formă pură, ca re-lații pure în afara realizării concrete. Potrivit preceptelor structuraliste, diferența și solidaritatea sunt condiții conexe în delimitarea unităților
limbii, iar echilibrul între părțile unei structuri nu duce la o simetrie perfectă. Forma și sensul sunt necesare pentru analiza sistemului, în
ansamblu, și a nivelurilor sale, ele „se definesc fiecare cu ajutorul ce-leilalte și sunt articulate împreună în limbă”. Pe drept cuvânt, „rapor –
turile lor par a fi implicate în însăși structura nivelurilor și a funcțiilor corespunzătoare acestora, pe care îi desemnăm aici în termenii „con-stituent” și „integrant”” [2, p. 119].
Conceptul funcție este abordat neunivoc: glosematicii o apreciază
drept un raport între functive, care pot fi mărimi constante sau varia –
bile, iar funcționaliștii evidențiază semnificațiile unităților raportate la funcțiile acestora, structura unităților semnificative; limba este privită ca sistem funcțional, orientat spre realizarea unor finalități [12, p. 60]. Funcționalistul francez A.Martinet recurge la noțiunea de funcție , pen-
48tru a defini entitățile limbii: „Un element al enunțului este considerat
lingvistic pe baza funcției sale și, așa cum vom vedea, tocmai după
natura acestei funcții el va fi clasat printre celelalte elemente reținute”
[10, p. 54].
L.Hjelmslev susține că funcția este un raport între functive – mă-
rimi constante sau variabile. Spre deosebire de functivele variabile,
care depind de alte mărimi, cele constante nu depind de alte mărimi, însă condiționează prezența acestora. Savantul menționează trei tipuri de raporturi între functive: interdependența se stabilește între două
functive constante intercondiționate (de exemplu, între vocale și con-
soane, între planul expresiei și cel al conținutului); determinarea sau
dependența unilaterală se manifestă atunci când o mărime depinde
de alta, nu și invers (de exemplu, într-o frază, propoziția regentă se
poate utiliza fără subordonată, însă propoziția subordonată cere pre-
zența unei regente); constelația sau dependența liberă are loc atunci
când functivele sunt compatibile, însă una dintre mărimi nu necesită
prezența celeilalte (de exemplu, într-o propoziție prezența unui verb predicat nu impune, în mod obligatoriu, folosirea unui complement circumstanțial).
L.Hjelmslev aplică teoria sa despre functive atunci când descrie
corelația cuaternară schemă – normă – uz – act de vorbire. Astfel, între uz și actele de vorbire individuală este pertinent raportul de interde –
pendență; între actele de vorbire și uz, pe de o parte, și normă, pe de altă parte, se stabilește raportul determinării; între actele de vorbire, uz și normă, pe de o parte, și schemă, pe de altă parte, se stabilește același
raport de determinare.
În concepția structuralistă, faptele de limbă sunt studiate în com-
ponența sistemului căruia aparțin [3, p. 39], și nu izolat, după cum
preconizează atomismul pozitivist. Limba cuprinde laturile materială
(senzorială) și ideală (conceptuală, rațională). Substanța mate rială (=
substanța expresiei) este organizată diferit în diverse idiomuri, iar sis-
temele fono logice ale acestora se deosebesc considerabil. Latura ide –
ală a limbii constituie ansamblul sensurilor lexicale, gra maticale ș. a.,
între care se stabilesc raporturi complexe.
Sistemul limbii denotă organizare riguroasă: unitățile sale sunt
repartizate în subsisteme sau niveluri, iar elementele de rang infe-
49rior sunt folosite pentru constituirea elementelor de rang superior.
În limbă se constată corelația dintre continuitate și discontinuitate, dintre fenomenele sistemice și cele asistemice. Discontinuitatea se
manifestă prin faptul că limba cuprinde nu doar unități omo gene,
ci și eterogene, între care există atât relații sintagmatice și paradig-
matice, cât și ierarhice. Integritatea sistemului limbii o demonstrea-ză aptitudinea unităților sale de a funcționa ca un tot unitar, astfel încât uni tățile omogene sunt incluse în același nivel, pe când cele
eterogene apar țin unor niveluri diferite. În sistemul oricărui idiom
se observă un echilibru instabil: stabilitatea sistemului face posibilă
comunicarea între membrii societății, iar caracterul mobil dezvăluie evoluția permanentă a limbii.
Structuralismul în viziunea savanților contemporani
Concepția antipozitivistă, antiatomistă este împărtășită de nume-
roși savanți, care pun în valoare noțiunile de sistem și structură rele-vate „în fiecare curent din lingvistica actuală. În acest sens se poate
afirma că nu doar lingvistica structurală, ci toată lingvistica actuală
este antiatomistă” [15].
M.Manoliu-Manea, cunoscut exeget al structuralismului, comen –
tează multiple opoziții între structuralism și lingvistica tradițională. Întâi de toate, iese la iveală corelația integralism și atomism: „În opo-
ziție cu lingvistica atomizantă […], structuralismul lingvistic se ralia –
ză concepției holiste, postulând caracterul de ansamblu organizat uni-
form și sistematic al limbii, considerate ca o totalitate cu legi specifice de combinare, legi care dirijează comportamentul componentelor” [9, p. 12].
Tendința de a formaliza analiza lingvistică și de a oferi defini-
ții relaționale este proprie tuturor școlilor structuraliste, îndeosebi descriptivismului american și școlii glosematice daneze; în această privință, este pertinent raportul relaționism și substanțialism: „De-
finițiilor „reale”, care încercau să caracterizeze entitățile limbii prin proprietățile obiectelor denumite (a se vedea teoria părților de vorbi-
re) sau prin proprietățile acustico-articulatorii (a se vedea fonetica),
structuralismul le opune strădania de a formula definiții relaționale (formale)” [9, p. 12].
50 Istorismului predominant în pozitivism i se opun conceptele sin-
cronie, diacronie, pancronie și acronie, fiind relevantă corelația pan-
cronism și istorism: „Istorismului exagerat al secolului trecut structu-
ralismul îi opune preferința pentru descrierea existenței (coexistenței),
a invariabilului, a constantului, indiferent la timp (pancronismul)” [9, p. 12 – 13]. Empirismului pozitivist i se opune raționalismul cercetă –
rilor structuraliste: „După înflorirea deosebită a gramaticii comparate, care a presupus o atentă observație a faptului de limbă, reacția rațio-nalistă a structuralismului apare pe deplin justificată. Bogăția materia –
lului adunat a permis generalizări și inferențe care au scos în evidență necesitatea dezvoltării teoriei generale a gramaticii, definirea concep-telor, a tipurilor de relații, a tipurilor de operații” [9, p. 13].
Raportul limbă – cultură. Integralismul lingvistic. Limba –
domeniu al finalității și al libertății (E.Coșeriu)
Raportul limbă – cultură pune în lumină câteva aspecte importan –
te: rolul determinant al unuia dintre cele două fenomene, gradul de penetrabilitate a limbii în raport cu fenomenele culturii, corelația din-
tre „limbile primitive” și „limbile civili zate”, nivelul de dezvoltare a
culturii și formarea, evoluția limbii lite rare ș. a. [14, p. 32 – 33].
Potrivit concepției unor savanți, limba și cultura ar fi autonome și
nu mai poate fi vorba despre primatul uneia față de cealaltă; alți cerce –
tători îi atribuie limbii rolul de instrument ce servește pentru a cunoaș-te reali tatea și a exprima cultura materială și spirituală a poporului. Nu
se poate trece cu vederea faptul că limba evoluează în funcție de nive-
lul culturii poporului care o vorbește. Nu este însă elucidat în ce mod formele concrete de cultură determină particularitățile de structură ale unor limbi. Între așa-numitele „limbi primitive” și „limbi civili zate”
nu există o limită tranșantă; mai degrabă, diverse idiomuri se deosebesc în ceea ce privește corelația concret–abstract.
Între nivelul de dezvoltare a culturii și evoluția limbii lite rare se
observă un raport de interdependență. Limba literară se constituie într-o anumită perioadă istorică, atunci când apar anumite condiții istorice și culturale, propice dezvol tării spirituale a societății.
Din cele menționate supra este lesne de înțeles că limba se dez-
voltă în strânsă legătură atât cu gândirea și categoriile acesteia, cât și
51în funcție de nivelul de dezvoltare a cul turii comunității respective.
Gradul avan sat de dezvoltare a civilizației unui popor implică folosirea
de către acesta a unor categorii lingvistice mai abstracte în procesul co –
municării. Dimpotrivă, nivelul scăzut al culturii spirituale a unui popor
condiționează diminuarea tendinței spre abstractizare, mai cu seamă în sfera vocabularului. În asemenea idiomuri nu se atestă sau sunt între-buințate sporadic cuvinte dotate cu sensuri mai abstracte, ce marchează concepte generice.
Pentru a înțelege specificul limbii ca fenomen al culturii, este im-
portant să relevăm unele aspecte ale integralismului lingvistic, fondat în a doua jumătate a sec. XX de către reputatul savant E.Coșeriu. În unele studii de specialitate sunt reliefate câteva aspecte pertinente ale integralismului: astfel, lingvistica este definită ca o știință a culturii, iar limbajul – ca obiect cultural, ceea ce implică elaborarea unei meto –
dologii de cercetare corespunzătoare. Studiul limbajului și creativita –
tea lingvistică sunt abordate din perspectivă finalistă, proprie științelor culturale. Limbajul este examinat prin prisma unor universalii, cum ar fi: semanticitatea, alteritatea, creativitatea, istoricitatea și materialita –
tea/exterioritatea.
Cele indicate impun „utilizarea terminologiei specifice științelor
culturale sau preluarea unei terminologii realizate la nivel intuitiv în diverse idiomuri” și stabilirea obiectului de studiu al limbajului „prin trăsăturile sale de natură culturală, în spiritul relativității lingvistice și prin raportare directă la activitatea vorbitorului-ascultător și așe-zarea limbajului la temelia tuturor activităților culturale/spirituale ale
omului” [A se vedea: Dina Dehelean . Întemeierea teoretică a ling-
visticii în integralism și generativism. Abordare comparativă de an-
samblu cu aplicare la problematica determinării. Rezumat. Cluj, 2013 193.231.20.119/doctorat/teza/fisier/1205].
În opinia prof. E.Coșeriu, limbajul este „orice sistem de sem-
ne simbolice folosite pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care servește pentru a exprima și comunica idei
și sentimente sau conținuturi ale conștiinței” [4, p. 17] și cuprinde
actul lingvistic și limba. Actul lingvistic solicită „a întrebuința pen-
tru comunicare unul sau mai multe semne ale limbajului articulat” [4, p. 17]; limba, „un sistem de izoglose”, există într-o comunitate
52de vorbitori, în conștiința acestora. În concepția lui E.Coșeriu, este
preluată distincția humboldtiană privind limbajul ca energeea (ac-
tivitate) , adică producere permanentă, dinamică a actelor lingvisti-
ce individuale și limbajul ca ergon (produs) „realizat istoricește”.
Se poate constata corespondența dintre termenii saussurieni limbaj
(langage), limbă (langue) și vorbire (parole).
Structura generală a limbajului înglobează trei dimensiuni sau pla-
nuri: planul universal al vorbirii, planul istoric al limbilor, planul in-
dividual al discursului, cărora le corespund trei tipuri de cunoașteri
sau competențe lingvistice: competența elocuțională, cunoașterea idio-
matică și cea expresivă. În cele trei planuri se disting trei tipuri de
conținuturi corelative: desemnare (referire la realitate); semnificație
(„conținut dat de opozițiile idiomatice funcționale”), sens (conținutul
propriu-zis al discursurilor) și trei criterii de concordanță: congruența,
corectitudinea și adecvarea.
În opera lingvistică a prof. E.Coșeriu sunt promovate două princi –
pii de bază: al creativității și al alterității . În multe lucrări valoroase,
lingvistul de origine basarabeană delimitează principiul creativității ,
„comun al tuturor activităților culturale, adică activităților libere ale
omului”, ce evidențiază dinamismul și varietatea limbajului, și prin-
cipiul alterității , „al comunității tehnice istorice”, legat de caracterul
social al limbajului și omogenitatea acestuia.
Limba, fenomen social și cultural, trebuie delimitată de fenome –
nele naturii. În această ordine de idei, este revelatoare concepția prof.
E.Coșeriu privind limba ca un domeniu al finalității. În concepția re-
putatului savant, antinomia humboldtiană a necesității și a libertății în
limbă și-a găsit o interpretare inedită. În conformitate cu explicațiile
savantului, „obiectele naturale aparțin lumii „necesității” care e gu-vernată de „cauze” ce produc anumite „efecte” și unde, prin urmare, constatarea a ceea ce se întâmplă în mod regulat, în anumite condiții, reprezintă o „lege naturală” sau o lege de necesitate empirică. Obiec-tele culturale, în schimb, aparțin lumii specific umane a libertății –
activităților și creațiilor libere ale omului, unde faptele create nu sunt
determinate de cauze, ci se produc în vederea finalității și … coincid cu finalitatea lor” [3, p. 51].
În sfera culturii nu sunt acceptate abordări cauzale, ci doar inter –
53pretări finaliste. Vechea teorie despre cauzalitatea faptelor de limbă
este revizuită principial. Faptele culturale nu pot avea cauze exter –
ne, aidoma fenomenelor naturii, deci „nu au cauze externe libertății:
cauza lor eficientă este în fiecare caz omul care le produce pentru
ceva”. În cazul fenomenelor limbii, este preconizat conceptul finali-
tate. Prof. E.Coșeriu subliniază: „Nu ar trebui, prin urmare, să între-
băm de ce, din ce cauză se prezintă aceste fapte, conform schemei
cauză ––efect (=fapt natural), ci pentru ce, cu ce finalitate se pro-
duc conform schemei” [3, p.52]:
Finalitate
Om––––––––––––fapt cultural
Diverse forme ale culturii: limbajul, mitul, arta, tehnica, religia,
știința și filosofia sunt „determinate în sens finalist, nu în sens cauzal”. E.Coșeriu consideră că în limbă nu acționează legi ale naturii; cu re-ferire la faptele limbii, „pot fi formulate doar norme de probabilitate
referitoare la modul obișnuit (normal) de a acționa al libertății în anu-mite condiții…” [3, p. 53].
Subiecte pentru autoevaluare:
Comentați conceptul 1. universalității și al generalității .
Argumentați principiul finalității în concepția coșeriană.2.
Estimați esența limbii ca domeniu al finalității și al libertății.3.
Comentați conceptul 4. structură în lingvistica structuralistă.
Definiți limba ca entitate 5. relativă și opozitivă .
Comentați ideea potrivit căreia limba reprezintă „6. o organizare
sistematică alcătuită din părți, din elemente formale articulate
în combinații variabile dictate de anumite principii de structu-
ră” (E.Benveniste).
Numiți școlile 7. structuraliste și reprezentanții acestora.
Motivați denumirea școlilor vizate drept 8. structuraliste .
Relevați problematica școlilor structuraliste.9.
Comentați opinia lui E.Sapir potrivit căreia „conținutul oricărei 10.
culturi poate fi redat prin intermediul limbii sale”.
54Aplicații:
Pregătiți comunicări cu următoarea tematică : •
Controverse privind legile limbii
Probleme de fonologie în viziune funcționalistă și descriptivistă
Aspecte ale opozițiilor categoriale în gramatica limbilor studia-
te (română, franceză, engleză ș. a.)
Influența structuralismului asupra lingvisticii contemporane.
Comentați următorul citat: • „Prin urmare, o știință a culturii nu este „mai științifică” dacă
adoptă abordări și metode naturaliste, ci, din contra, încetează, în acest
caz, să mai fie știință, sau este o pseudoștiință, deoa rece contravine
exigenței de bază a obiectivității științifice, spunând lucrurile așa cum
nu sunt, exact în același fel cum o știință naturală, dacă adoptă abor –
dări și metode culturale, încetează să mai fie știință și devine mitolo –
gie (aceasta fiind tocmai interpretarea naturii din perspectiva culturii)”
(E.Coșeriu. Lecții de lingvistică generală, 2000).
Consultați capitolele: „• Glosematica” (p. 30 – 33), „Funcționa-
lismul” (p. 34 – 39), „Distribuționalismul ” (p. 40 – 45) în: Du-
crot O., Schaeffer J. M. Noul dicționar enciclopedic al științelor
limbajului. București, 1996. Pregătiți rezumatele acestora.
55T ema IV
COrELA țIA dINT rE UNELE mETO dE TRA dIțIONALE
șI mOdErNE ÎN LINGVI sTIC ă
Obiective:
să caracterizeze paradigmele comparativisticii; –
să explice corelația dintre metoda comparativ-istorică și metoda –
glotocronologică;
să releve raportul dintre metoda comparativ-istorică și metoda –
geografiei lingvistice; să comenteze unele metode structuraliste.-
Subiecte:
Metoda comparativ-istorică și metoda glotocronologică
Metoda comparativ-istorică și metoda geografiei lingvistice
Privire de ansamblu asupra metodelor structuraliste
Bibliografie:
1. Ciobanu A. Sintaxa și semantica. Chișinău, 1987.2. Coșeriu E. Geografia lingvistică. În: Coșeriu E. Lingvistică din
perspectivă spațială și antropologică. Chișinău, 1994.
3. Cristea T. Analiza contrastivă – realizări și perspective. În: Cris-
tea T. Elements de grammaire contrastive. București, 1977, p. 365-366.
4. Cristea T. Heteronimie sau echivalență parțială. În: Lingvistica
modernă în texte / Red. resp. M. Iliescu, L. Wald. București, 1981, p. 367-369.
5. Graur Al., Wald L. Scurtă istorie a lingvisticii. Ed. a 2-a. Bucu-
rești, 1965, cap. II, III.
6. Ionașcu Al. Clasificarea tipologică. În: Tratat de lingvistică ge-
nerală /Red. resp. Al. Graur, S. Stati, L. Wald. București, 1971, p. 452 – 282.
7. Mihail Z., Ossiac M . Lingvistică generală și aplicată. Ediția a II-a.
Editura Fundației România de Mâine. București, 2006.
8. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică. București, 1995.
569. Lobiuc I. Contactele dintre limbi. V ol. I. Iași, 1998.
10. Munteanu Șt . Introducere în lingvistică. Iași, 2005.
11. Novac L., Oglindă E. Lingvistica generală. Materiale didactice.
Chișinău, 1998.
12. Oglindă E. Capitole de istorie a lingvisticii (material didactic cu
texte adnotate). Chișinău: CEP USM, 2005.
13. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chișinău: CEP USM, 2011, p. 329 – 330, 331 – 334.
14. Tratat de lingvistică generală / Red. resp.: Al. Graur, S. Stati,
L.Wald. București, 1971.
15. Vraciu A. Studii de lingvistică generală. Iași: Junimea, 1972.
16. Березин Ф.М . История лингвистических учений. Москва,
1984.
17. Гак В. О контрастивной лингвистике. În: Новое в зарубеж-
ной лингвистике. Вып. XXV . Контрастивная лингвистика.
Москва, 1989, c. 5-17.
18. Kлимов Г.А. К взаимоотношению генеалогической, ти-
пологической и ареальной классификации языков. În: Теорeтические основы классификации языков мира. Мо-сква, 1980, c. 6-23.
19. Солнцев В.М. Типология языка и тип языка. În: Вопросы
языкознания, 1978, №2, с. 29-34.
20. Ярцева В.Н. К определению понятия „языковой тип” . În:
Лингвистическая типология. Москва, 1985.
21. Ярцева В.Н. Языковой тип среди сопредельных понятий.
În: Теоретические основы классификации языков мира. Москва, 1980, с. 24-6.
Metoda comparativ-istorică și metoda glotocronologică
Procedee și principiiA.
Metoda comparativ-istorică este întemeiată pe compararea diacro-
nică (istorică), având ca obiectiv să reliefeze asemănarea materială a
lim bilor genetic înrudite ce provin din aceeași strălimbă [13, p. 240].
Prin intermediul metodei menționate sunt elucidate tendin țele comune
în dezvoltarea idiomurilor de aceeași origine și relațiile istorice din-
57tre acestea. Printre procedeele metodei în cauză am putea semnala:
selectarea materialului lingvistic; relevarea formelor arhaice moște-
nite, nu a celor împru mutate; identificarea unităților comparate; sta-
bilirea cronologiei relative a modificărilor fonetice și recon strucția
arhetipului. La aplicarea acestor procedee se exclud cuvintele îm-
prumutate care pot proveni din idiomuri neînrudite, cuvintele imita-
tive (onomatopeele), cuvintele din graiul copiilor și unitățile lexicale
care denotă hazardul lingvistic (învelișul lor sonor coincide întâm-plător în limbi neînrudite) [5, p. 22 – 23].
Cercetătorul Șt.Munteanu relevă opt principii ale acestei metode,
numindu-le principii ale comparativismului istoric [10]:
principiul înrudirii între limbi, •
principiul creșterii progresive a diferențierilor lingvistice între •
limbile înrudite, principiul necesității comparării cuvintelor și formelor care își •
au origine directă în limba primară, principiul regularității corespondențelor fonetice, •
principiul gradului de relevanță diferit al asemănărilor lingvis-•
tice între limbile înrudite,
principiul aplicării comparației între fenomene lingvistice si-•
tuate în stadii de evoluție echivalente, principiul abordării în paralel a evoluției semantice și a celei •
fonetice sau morfologice,
principiul limitării în timp a acțiunii unor legi fonetice. •
Înrudirea limbilor este condiționată de originea comună a aces-
tora dintr-o strălimbă sau limbă de bază, pe calea divergenței sau a diferențierii lingvistice. De exemplu, limbile indo-europene au pro-
venit dintr-o strălimbă relativ unitară, care s-a scindat în grupuri,
ramificații și limbi înrudite (indiene, iraniene, italice, celtice, roma-
nice, germanice, baltice, slave etc.). Pe parcursul unei perioade în-delungate de timp, diferențele între idiomurile de aceeași origine se
intensifică, astfel încât acestea ajung să se deosebească considerabil
unele față de celelalte. Compararea diacronică a limbilor de aceeași
proveniență se va realiza doar în raport cu strălimba (sau cu limba
58comună), fără a se lua în considerare elementele împrumutate. De
exemplu, cuvintele preluate din limbi neînrudite, ca cele arabe în
spaniolă, cele germanice în franceză și italiană, cele maghiare, tur –
cești etc. în română, se vor exclude în procesul comparării limbilor
menționate.
Identitatea semantică și similitudinea formală a cuvintelor din
limbile înrudite sugerează concluzia despre proveniența comună a
unităților în cauză și a limbilor respective. De exemplu, glosemele: mână (rom.), main (fr.), mano (sp., it.) descind din etimonul latin
manus, asemănându-se și după sens, și fonetic; cuvintele: fratrem
(lat.), frate (rom.), frère (fr.), fratello (it.), Bruder (germ.), брат
(rus.) provin dintr-un etimon comun din strălimba indo-europeană. N-ar trebui să ne surprindă diferențele fonetice între reflexul Bruder
din germană și frate din română, deoarece, în consecința acțiunii
unor legi fonetice (de exemplu, a legii mutațiilor consonantice din
idiomurile germanice ș. a.), acestea au acumulat mai multe deosebiri
formale.
În comparativistică este promovată reconstrucția internă, înte-
meiată pe delimitarea ino vațiilor și a arhaismelor. Compararea dia-
cronică facilitează stabilirea stării primordiale din epoca preistorică a idiomurilor înrudite [18, p. 6 – 23]. Reconstrucția internă preconi-
zează studierea unităților în plan paradigmatic, relevându-se ierarhia
fenomenelor cercetate.
În lingvistica modernă, specialiștii în materie disting, de comun
acord, o serie de principii importante ale metodei comparativ-isto-rice. Savanții promovează ipoteza potrivit căreia limbile genetic în-
rudite provin dintr-o strălimbă comună, rela tiv unitară. Deși a fost
formulat încă în prima jumătate a sec. al XIX-lea, principiul care prevede descrierea riguroasă a corespondențelor fonetice în limbile
de aceeași origine nu și-a pierdut actualitatea. Asemenea corespon-dențe se datorează faptului că un sunet sau un grup de sunete se
modifică în același mod într-o anumită poziție în toate cuvintele ce-l
conțin. De exemplu, grupului consonantic [pt] din română, pro venit
dintr-un [ct] din latină, îi corespunde: în italiană [tt], în spaniolă –
59[ts], în franceză – [it]: lat.: factum; rom.: fapt; it.: fatto; sp.: hecho;
fr.: fait [5, p. 26]; lat. directus; rom.: drept, it.: diritto; sp.: derecho;
fr.: droit.
Un rol de seamă, alături de reconstrucția internă, îi revine princi-
piului analizei în sistem a faptelor din limbile înrudite, care ne ajută
să determinăm corelațiile dintre fenomene de la diferite niveluri.
Paradigmele comparativisticiiB.
Prima paradigmă a comparativisticii
Metoda comparativ-istorică a fost fondată de către savanții: Fr.
Bopp, R.Kr. Rask, J.Grimm, A.V ostokov, Fr.Diez.
Fr.Bopp (1791 – 1867) are meritul de a fi stabilit înrudirea limbi-
lor indo-europene, ce atestă unitatea sistemelor gramaticale în care se manifestă corespondențele morfologice reglementate. Savantul
a încercat să interpreteze formele morfologice ale unei limbi prin
intermediul formelor gramaticale din limbile înrudite, idee reflec-
tată în lucrarea „Vergleichende Grammatik der Sanskrit, Zend, Ar –
menischen, Griechischen, Lateinischen, Litauischen, Altslawischen, Gotischen und Deutschen” ( „Gramatică comparativă a limbilor san-
scrită, zendă, greacă, latină, slavonă veche, lituaniană, gotică și ger –
mană”), Berlin, 1833 – 1852.
Pentru a explica geneza formelor flexionare în limbile indo-
europene vechi, este elaborată teoria aglutinării [12, p. 7]. Potrivit
acestei concepții, în perioada de constituire a idiomurilor în cauză ar
fi existat rădăcini verbale și nominale. Cele dintâi ar fi generat ver –
bele și numele, iar de la rădăcinile pronominale ar fi descins înseși pronumele, cuvintele auxiliare și flexiunile verbale și nominale. În
opinia lui Fr.Bopp, elementele flexionare apar în urma aglutinării
unor unități autonome la cuvintele auxiliare. Drept exemplu ne poa-
te servi flexiunea nominală –s din lexemele latinești filius, morbus,
quercus, exercitus, fides etc., ce provine de la rădăcina pronominală sa (aceasta).
Fr.Bopp este de părere că orice formă verbală poate fi divizată în
trei elemente ce corespund unităților judecății logice: subiectul, co-
60pula și predicatul. Astfel, forma de viitor indicativ din latină, narabo
conține elementele: nara- (tema infectului al cărei echivalent ar fi
predicatul logic), sufixul -b- ce corespunde copulei (acest sufix ar
proveni dintr-o străveche rădăcină indo-europeană *bhu – „a fi”) și
flexiunea -o ce echivalează cu subiectul logic [16, p. 40].
Contribuția savantului rezidă în faptul că el a demonstrat conclu-
dent, în temeiul unor corespondențe morfologice regulate, înrudirea
unor vechi limbi indo-europene – sanscrita, zenda, armeana, latina, greaca veche, slava veche, gotica, germana, a folosit eficient procede-
ul comparării diacronice la cercetarea structurii gramaticale a limbilor indo-europene, a descoperit acțiunea unor legi ale limbii, numindu-le
mecanice („ale echilibrului ”) și fizice (fonetice, „ale eufoniei ”), a ex-
plicat originea formelor flexionare în baza teoriei aglutinării.
Jacob Ludwig Carl Grimm (1785 – 1863) a publicat „Deutsche
Grammatik” („Gramatica germană”, 1819 – 1837), în trei volume, și „Geschichte der deutschen Sprache” („Istoria limbii germane”,
1848, 2 volume). J.Grimm a întemeiat gramatica istorică a limbii
germane, dialectologia germană și germanistica, în ansamblu. A ac-centuat pregnant natura dinamică a limbii: istoria limbii reflectă is-
toria poporului, limba se modifică perpetuu, sub acțiunea unor forțe
contradictorii, numite antinomii.
Asemenea lui Fr.Bopp, J.Grimm abordează legile limbii, în spe-
cial cele fonetice din idiomurile germanice. Una dintre acestea, și anume – legea mutației consonantice sau „legea lui Grimm” (Laut-
verschiebung), vizează o serie de modificări și corespondențe fone-tice, care conferă trăsături diferențiale limbilor germanice, în raport
cu celelalte limbi indo-europene.
J.Grimm a evidențiat corelațiile dintre statica și dinamica limbii,
dintre limbă și gândire: dezvoltarea gândirii și a limbii sunt indiso-
lubil legate. Din perspectiva dialectologiei, J.Grimm relevă corelația dintre limba literară contemporană (Schriftsprache) și dialecte.
Contribuția savantului danez R.Kr. Rask (1787 – 1832) constă în
formularea principiilor metodei comparativ-istorice, menite a stabili
înrudirea limbilor: 1) asemănarea structurii gramaticale a limbilor
61înrudite; 2) similitudinea structurii fonetice a acestora; 3) modifi-
cările fonetice reglementate și corespondențele fonetice în limbile
înrudite; 4) asemănarea lexicului în idiomurile înrudite [11, p. 13]. Spre deosebire de mulți contemporani ai săi, este de părere că evo-
luția unor limbi indo-europene de la sintetism la analitism nu este o
degradare, ci o dovadă a dezvoltării acestora.
Fr.Diez (1794 – 1876) publică în a. 1836 – 1843 „Grammatik
der romanischen Sprachen” („Gramatica limbilor romanice”, vol. 1-2 (fonetica și morfologia), vol. 3 (sintaxa)), în care distinge ur –
mătoarele limbi romanice: 1) româna, italiana, spaniola, portughe-
za, franceza și provensala. Lexicul romanic este studiat în volumul
„Etymologisches Wortbuch der romanischen Sprachen” („Dicționa-rul etimologic al limbilor romanice”, 1854). Sunt demarcate două
categorii de cuvinte moștenite din latină, una dintre care cuprinde
lexeme preluate în toate limbile romanice, iar cea de-a doua include
cuvinte moștenite doar în unele idiomuri ale grupului vizat.
Un rol de seamă în fondarea slavisticii l-a avut A.H. Vostokov
(1781 – 1864), care a relevat deosebirile dintre cuvintele moștenite
și cele împrumutate, a comparat evoluția unor sunete (de exemplu, a
vocalelor nazale) în idiomurile slave și a precizat repartizarea aces-
tora în ramificațiile grupului în cauză.
În studiile ce le-au elaborat ctitorii comparativiști sunt realizate
multiple finalități:
Este demonstrată înrudirea limbilor indo-europene, în par –
ticular a celor germanice, romanice și slave. De exemplu, J.Grimm, supranumit „filologul națiunii”, a întemeiat grama-
tica istorică a limbii germane, dialectologia germană și germa-
nistica, în ansamblu, iar Fr.Diez este socotit, cu deplin temei,
ctitor al romanisticii.
Este elucidată corelația dintre diferite limbi înrudite, incluse
în același grup, și sunt analizate detaliat particularitățile lor
fonetice, lexicale și gramaticale.
Tabelul ce urmează conține cele mai importante lucrări ale lor:
62 Autorul Titlurile studiilor de comparativistică
Fr.Bopp
Jacob
Ludwig Carl GrimmRasmus Kr. Rask
A.H.
Vostokov
Fr.Diez„Über das Konjugationsystem der Sanskrit Sprache
in Vergleichung mit jenem der griechischen, latei –
nischen, persischen und germanischen Sprachen”, 1816 („Despre sistemul de conjugare în sanscrită, comparat cu cel din greacă, latină, persană și germa –
nă”), „Vergleichende Grammatik der Sanskrit, Zend,
Armenischen, Griechischen, Lateinischen, Litau –
ischen, Altslawischen, Gotischen und Deutschen”
(„Gramatica comparativă a limbilor sanscrită, zen-
dă, greacă, latină, slavonă veche, lituaniană, gotică și germană”), Berlin, 1833 – 1852.
„Deutsche Grammatik” („Gramatica germană”, 1819
– 1837, 3 volume), „Geschichte der deutschen Spra-che” („Istoria limbii germane”, 1848, 2 volume).„Undersoegelse om det gamle Nordiske, eller island-ske Sprogs Oprindelse” („Cercetări asupra limbii vechi nordice sau originea limbii islandeze”, 1818).
„Рассуждения о славянском языке, служащие
введением к грамматике сего языка („Reflecții despre limba slavă ce servesc ca introducere la gra-matica acesteia”, 1821).„Grammatik der romanischen Sprachen” („Gramatica
limbilor romanice”, 1836 – 1843); „Poésie des tro-
ubadours” („Poezia trubadurilor”, 1826); „Etymolo-gisches Wortbuch der romanischen Sprachen” („Dic-ționarul etimologic al limbilor romanice”, 1854).
Paradigma a II- a a comparativisticii August Schleicher (1821 – 1868) reprezintă cea de-a doua para-
digmă a comparativisticii. A fondat școala naturalistă, elaborând teoria limbii ca organism, teoria evoluționistă și concepția despre arborele ge-
nealogic al limbilor indo-europene. Sunt de menționat lucrările: „For –
menlehre der kirchenslawischen Sprache” („Morfologia limbii slave
bisericești”, 1852) „Handbuch der litavischen Sprache” („Ghid pentru studierea limbii lituaniene”, 1856 – 1857) „Compendium der verglei-
63chenden Grammatik der indogermanischen Sprachen” („Compendiu de
gramatică comparativă a limbilor indo-europene”, 1861 – 1862).
Cea din urmă lucrare conține preceptele de bază ale teoriei arbo-
relui genealogic. În conformitate cu această teorie, strălimba (Urspra-
che), considerată unitară, s-ar fi divizat inițial în limbile-bază (Grund-
sprachen) europeana de sud (= ario-greco-italo-celtica) și europeana
de nord (=slavo-germana), care s-au împărțit ulterior în limbi înrudite,
dialecte și subdialecte. De la europeana de sud au provenit ramificații –
le ariană și greco-italo-celtică, iar de la europeana de nord s-au format
germana și slavo-lituaniana [5, p. 48; 11, p. 20].
Paradigma a III-a a comparativisticii
Din cea de-a treia paradigmă a comparativisticii fac parte neogra-
maticii K.Brugmann, B.Delbrück, A.Leskien, G.Kurtius ș. a. Spre de-
osebire de A.Schleicher, care susține ideea despre caracterul unitar al strălimbii indo-europene, K.Brugmann (1849 – 1919) și B.Delbrück
(1842 – 1922) o definesc drept un ansamblu de dialecte, preconizând scindarea dialectală a acesteia. În domeniul foneticii indo-europene, este enunțată ideea despre diftongi drept elemente primordiale ale vo-calismului indo-european, iar în materie de morfologie comparată, se
presupune apariția formelor flective pe calea compunerii unor unități
autonome [11, p. 38].
Potrivit concepției lui B. de Courtenay (1845 – 1929), disciplina
numită sistematică studiază limbile înrudite, a căror geneză ține atât
de scindarea limbii bază, cât și de încrucișarea limbilor. „Traduceri –
le fonetice” sunt corespondențele fonetice reglementate când forma sonoră a lexemelor dintr-o limbă este exprimată cu ajutorul formei sonore a cuvintelor dintr-o altă limbă, atestându-se anumite legi și co-respondențe fonetice [11, p. 46]. Gradul de înrudire a limbilor s-ar pu-tea elucida grație „traducerilor” efectuate la diferite niveluri de limbă: fonetic, lexical, gramatical.
Ferdinand de Saussure (1857–1913) expune teoria coeficienților
sonantici și reconstruiește sistemul vocalic al indo-europenei comune în lucrarea „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes” (1878 – 1879), iar în teza de doctorat „De l’emploi du génitif absolu en sanskrit” („Despre întrebuințarea geni-
64tivului absolut în sanscrită”) compară genitivul absolut cu locativul
absolut în limba sanscrită.
Sunt de semnalat următoarele lucrări:
Autorul Titlurile lucrărilor
K.Brugmann,
B.Delbrück
K.Brugmann
B. de
Courtenay
F. de Saussure „Grundriss der vergleichende Grammatik der indo-
germanischen Sprachen” Strassbourg, 1886 – 1900
(„Bazele gramaticii comparative a limbilor indo-
europene”). „Kurze vegleichende Grammatik der indogermani-schen Sprachen”, Strassbourg, 1902 – 1904 („Scur –
tă gramatică comparată a limbilor indo-europene”); „Die Syntax des einfachen Satzes im Indogerma –
nischen”, Berlin – Leipzig, 1925 („Sintaxa limbilor indo-europene”). „Некоторые отделы сравнительной грамматики славянских языков“, 1881 („Unele compartimente ale gramaticii comparative a limbilor slave”).
„Mémoire sur le système primitif des voyelles dans
les langues indo-européennes”, 1878 – 1879 („Me-moriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”).
Paradigma a IV-a a comparativisticii
Paradigma a IV a comparativisticii vizează perioada sec. XX – în-
ceputul sec. XXI, avându-i ca reprezentanți pe A.Meillet, M.Bartoli, J.Kurylowicz, E.Benveniste, E.Makaev, V .Ivanov, T.Gamkrelidze,
V .Illici-Svitâci ș. a.
A.Meillet interpretează conceptul strălimbă indo-europeană drept
un ansamblu de corespondențe la nivel fonetic, lexical și gramatical. În
lucrările savantului francez sunt emise câteva principii ce completează semnificativ cele formulate de către precursori: a compara un sistem
lingvistic cu altul, și nu fapte izolate; a stabili sistemul de corespon-
dențe între limbile înrudite în fonetică, lexic și gramatică; a reconstrui, în integritatea sa, strălimba indo-europeană divizată în variate dialecte de la care provin limbile înrudite indo-europene.
65Autorul Titlul lucrării
A.Meillet
M.Bartoli„Introduction a l’étude comparative des langues
indo-européennes”, 1903 („Introducere în stu-
diul comparativ al limbilor indo-europene”); „La méthode comparative en linguistique histori-que”, 1925 („Metoda comparativă în lingvistica istorică”); „Esquisse d’une histoire de la langue
latine”, 1928 („Schiță de istorie a limbii latine”).
„La norma delle aree laterali”. – „Bollettino dell, Atlante linguistico italiano”, 1933, nr.1; „Substra-to, superstrato, adstrato”. – „Rapports au 5-ième congrès international des linguistes”, Bruges, 1939 („Substrat, superstrat, adstrat”); „Linguistica spazia-
le”. – „Le razze e popoli della terra”, I, 1940 („Lin-
gvistica spațială”); „Saggi di linguistica spaziale”, Torino, 1945. (Studii de lingvistică spațială”).
Corelația dintre metoda comparativ-istorică și cea gloto-C.
cronologică
Metoda glotocronologică [15, p. 19] a fost elaborată de către sa-
vantul american M.Swadesh, care a pornit de la ideea că vocabularul fiecărei limbi cuprinde un nucleu de bază, similar cu cel din alte limbi înrudite. Acest nucleu stabil include circa 100–200 de cuvinte păstrate un timp mai îndelungat decât celelalte unități ale vocabu larului și sub-
stituite prin altele într-un ritm constant.
Cu ajutorul metodei menționate poate fi comparată rata pierderilor
privind lexicul fundamental al fiecăreia dintre limbile înrudite și, drept consecință, poate fi elucidată perioada scindării idiomurilor de aceeași origine. Aceeași metodă este utilă pentru a determina atât tendințele
comune în dezvoltarea sistemelor lexicale ale idiomurilor înrudite, cât
și unele deosebiri între acestea [13, p. 277].
Metoda în discuție „se întemeiază pe principiul că lingvistica, bazată
pe legile dezagregării morfemelor în fiecare limbă, este în stare să deter –
mine adâncimea straturilor respectivelor protolimbi, tot așa cum geolo-gia, analizând conținutul dezagregărilor în roci diferite, stabilește vârsta
lor” [15, p. 50].
66Între metoda comparativ-istorică și cea glotocronologică există câte-
va asemănări:
ambele vizează doar limbile înrudite;-
sunt întemeiate pe – compararea diacronică a limbilor de aceeași
origine;
reliefează caracterul sistemic al limbii, în ansamblu, și al voca–
bularului, în particular.
Cât privește diferențele, ar putea fi semnalate următoarele:
metoda glotocronologică se referă exclusiv la sistemele lexi–
cale ale unor limbi înrudite, pe când metoda comparativ-istorică cuprinde toate nivelurile limbii: fonologic, mor fematic, lexical,
sintactic;
metoda glotocronologică denotă, în raport cu metoda compara–
tiv-istorică, un grad sporit de formalizare și prevede utilizarea
unor formule matematice etc.;
metoda glotocronologică oferă posibilitatea de a stabili aproxi–
mativ perioada de scindare a strălimbii în idiomuri înrudite.
Metoda comparativ-istorică și metoda geografiei lingvistice
Metoda geografiei lingvistice [5, p. 81 – 86] a fost elaborată de
J.Gilliéron, G.Wenker ș. a. și perfecționată ulterior de către A.Dauzat,
M.Bartoli, E.Coșeriu, V .Jirmunsky ș. a. Obiectul de cercetare a meto –
dei în discuție îl constituie „extensia și repartiția spațială a fenomene –
lor lingvistice particulare” și „limitele dintre ariile ocupate de astfel de fenomene” [2, p. 39].
Conceptul de bază este cel de izoglosă (< gr. ίσος „egal” și γλῶσσα
„limbă”), adică linia care evidențiază aria de răspândire a unei particularități lingvistice. DEX (1998) propune următoarea definiție a
noțiunii în cauză: „Linie care marchează pe o hartă lingvistică limitele
răspândirii unui fenomen fonetic, lexical, gramatical”. Atunci când se
relevă modalități distincte de pronunțare a unui anumit sunet, avem în vedere o izofonă, iar izolexa dezvăluie sensuri deosebite ale aceluiași
cuvânt sau lexeme diferite dotate cu același înțeles. În domeniul gra-
maticii, putem vorbi despre mijloace flexionare diferite raportate la un
anumit cuvânt sau despre variante ale unor structuri sintactice.
67Sunt de menționat următoarele procedee [2, p. 41- 42] :
întocmirea chestionarului cu scopul de a obține răspunsuri ce –
conțin faptele de limbă cercetate;
selectarea fenomenelor lingvistice prin intermediul anchetei;-
înregistrarea datelor în cauză pe hărți;-
întocmirea atlaselor lingvistice;-
interpretarea materialului lingvistic etc.-
Hărțile conțin fapte de ordin fonetic, lexical și grama tical, care ara-
tă distribuția unui fenomen în corelație cu altele. În dialectologie se
operează și cu noțiunea fascicul de izoglose ce înglobează un grup de
izoglose referitoare la fenomene diferite. Fasciculele de izoglose pot
indica limitele între două dialecte, iar limba însăși este definită uneori drept „un fascicul de izoglose” (M.Bartoli, E.Coșeriu ș. a.). Reliefând natura dinamică a limbii, prof. E.Coșeriu observă, pe bună dreptate,
că „fiecare cuvânt își are istoria sa. Dar, în mod firesc, aceasta nu în-
seamnă că istoria cuvintelor ar trebui să înlocuiască istoria limbilor” [2, p. 65].
Aspectul sincronic al geografiei lingvistice vizează multiple pro-
bleme de dialectologie având ca finalitate determi narea dialectelor.
Aspectul diacronic studiază inovațiile și arhaismele, de aceea scoate
în vileag tendințele evolutive ale idiomului respectiv. În această ordine
de idei, lingvistul italian M.Bartoli a formulat normele lingvisticii are-
ale, fondată pe conceptul de contiguitate , adică vecinătatea geografică
a limbilor. Savantul a recurs la aceste norme pentru a stabili corelația dintre limbile romanice înrudite, pornind de la raportul dintre formele
arhaice și inovații. Concepția sa este întemeiată pe teoria valurilor
(Wellentheorie ) enunțată de J.Schmidt, potrivit căreia inovațiile ar
iradia dintr-un centru spre periferie, asemenea unor valuri la arunca –
rea unei pietre în apă. Alături de alți neolingviști, M.Bartoli promo-
vează ideea exagerată că toate limbile comportă un caracter mixt, iar factorul suprem ce duce la dezvoltarea și perfecționarea limbii ar fi amestecul lingvistic. Iată unele dintre normele areale în viziunea lui
M.Bartoli [12, p. 76 – 81]:
norma • ariei izolate: „aria mai izolată păstrează în mod normal
faza anterioară”. Astfel, în limba sardă (aria izolată) cuvintele
cras, domo, mannu, provenite din latină: cras (mâine), domus
68(casă), magnus (mare), sunt mai vechi decât cuvintele din ita-
liană domani, casa, grande etc. ce descind din latina vulgară
(de mane, casa, grandis);
norma • ariilor laterale: „faza ariilor laterale este în mod nor –
mal mai veche decât faza ariilor intermediare”. De ex., Iberia
și Dacia, unde s-au format limbile spaniolă și română, au re-prezentat ariile laterale, în raport cu Galia și Italia – arii in-termediare în care s-au constituit limbile franceză și italiană. Spaniola și româna păstrează lexeme mai vechi – hermoso –
frumos, dia – zi, mesa – masă, mas – mai ș. a., care provin din
cuvintele latinești formosus, dies, magis, pe când în italiană și
franceză atestăm inovații de felul: bello – bel, beau, tavola –
table, giorno – jour, piu – plus, care-și au originea în cuvintele din latină: bellus, tabula, diurnus, plus;
norma • ariei mai mari: „aria mai mare păstrează în mod normal
faza anterioară”. Astfel, Iberia, Galia și Italia au constituit o
arie mai mare decât Dacia. Iată de ce în română sunt relevante inovațiile lucru, lună, și etc., moștenite din lexemele latinești
lucrum, luna, sic; limbile spaniolă, franceză și italiană conser –
vă fazele anterioare: cosa – chose – cosa , mes – mois – mese,
y – et – e, descendente din causa, mensis, et; norma • ariei posterioare: „Faza anterioară se conservă în mod
normal în aria posterioară” (de colonizare recentă). Cuvintele apărute în fostele provincii romane (spaniolă, franceză, româ-nă ș. a.) sunt mai vechi decât corespondentele lor italienești;
bunăoară, în spaniolă comer (lat.: comedere) – it.: mangiare;
fr.: oncle (lat.: avunculus) – it.: zio; rom.: lingula – it.: cuchia-
io etc.
Anume aspectul diacronic al geografiei lingvistice o apropie de
metoda comparativ-istorică:
compararea diacronică (a limbilor sau a dialectelor înrudite) •
caracterizează geografia lingvistică și metoda comparativ- istorică;
ambele metode studiază corelația dintre arhaisme și inovații;•
unul dintre scopurile scontate de acestea este stabilirea rapor – •
tului dintre limbile înrudite sau dialectele acestora.
69 Privire de ansamblu asupra metodelor structuraliste
Metoda distributivă , fondată de structuraliștii americani (Z.Harris
ș.a.), servește pentru a stabili distribuția elementelor limbii unele în
raport cu celelalte și suma ocurențelor în care se atestă fiecare element
[11, p. 124; 13].
Sunt indicate câteva modele distribuționale: distribuția contras-
tivă, complementară, varierea liberă. Distribuția contrastivă are loc
atunci când unitățile lingvistice apar în aceleași ocurențe, deosebindu-se prin sens. În fonologie menționăm diferite foneme care, în anturaje identice, realizează o asemenea distribuție: mal / cal / val/ bal; dare /
sare / care / zare / mare / rare; arc / ars / ard etc.
Distribuția complementară vizează unitățile utilizate în anumite
poziții, fiind exclusă întrebuințarea altor unități. În distribuție comple –
mentară se află alofonele aceluiași fonem.Varierea liberă se observă
atunci când unitățile lingvistice se pretează substituirii reciproce în
orice anturaj, fără a se modifica sensul. O asemenea distribuție reali –
zează, bunăoară, alofonele facultative ale fonemului. Modelele distri-
buționale semnalate sunt și la nivelul morfologic, sintactic etc.
Analiza în constituenți imediați , elaborată de către reprezentanții
descriptivismului american – L.Bloomfield, E.Nida, R.Wells ș.a., este aplicată, mai cu seamă, în sintaxă. Principiul de bază al metodei este
segmentarea binară: orice fragment de vorbire este disociat în câte
două părți etc. [11, p. 125] Se operează cu conceptele: „constituenți”, „constituenți imediați”, „construcție” ș.a. Constituenții imediați sunt părțile componente din care este formată o construcție. Analiza sin-
tactică constă în stabilirea perechilor consecutive de constituenți ime –
diați și în descrierea relațiilor dintre ele. În urma efectuării analizei în
constituenți imediați, enunțul este divizat în segmente, subsegmente, până se ajunge la unitățile minimale, astfel încât „frazei i se atribuie o structură ierarhică”. Se prevede clasificarea constituenților în clase distribuționale, care include toți constituenții imediați cu distribuție
identică ce atestă regularități în îmbinarea lor reciprocă.
Metoda generativ-transformațională , fondată de către savanții
americani N.Chomsky, Ch.Hokett ș.a., presupune că sistemul sintactic
al oricărei limbi poate fi prezentat drept un ansamblu de tipuri ele-mentare de propoziții (= propoziții nucleare). Pornind de la structuri
70elem entare, prin realizarea unor transforme, se obțin diverse propoziții
[11, p. 125]. Operația transformării cuprinde câteva procedee, printre
care modificarea topicii, substituția unor unități prin altele, intercala –
rea unor elemente noi, elipsa unor elemente etc. Conceptele de bază
sunt: „structuri de adâncime” și „structuri de suprafață”, delimitate prin intermediul regulilor transformaționale.
Abordând problema corelației dintre structurile de suprafață și cele
de adâncime, savantul J.Lyons semnalează că „orice gramatică care afirmă că atribuie fiecărei propoziții pe care o generează atât o anali –
ză a structurii de adâncime, cât și o analiză a structurii de suprafață,
făcând legătura dintre ele în mod sistematic, este o gramatică transfor –
mațională” [8].
Subiecte pentru autoevaluare:
Comparați metodele comparativ-istorică și glotocronologică.1.
Specificați prin ce se deosebește fiecare paradigmă a compara-2.
tivisticii.
Stabiliți unele deosebiri în problematica abordată de către re-3.
prezentanții celor patru paradigme ale comparativisticii.Explicați diverse interpretări ale principiilor metodei comparativ-4.
istorice (R.Rask, A.Schleicher, K.Brugmann, A.Meillet ș. a.). Argumentați teoria aglutinării enunțată de Fr.Bopp în baza da-5.
telor din limbile studiate.Comentați principiul creșterii progresive a diferențierilor ling-6.
vistice între limbile înrudite. Comparați termenii 7. diferențiere ( divergență) lingvistică și uni-
ficare ( convergență) lingvistică. Ce concepte sunt raportate la
termenii în cauză?
Explicați 8. norma ariei mai mari în accepția lui M.Bartoli. Ce
inovații lexicale atestă limba română în comparație cu limbile
romanice occidentale?
Comentați opinia că limba ar reprezenta un „fascicul de izoglo-9.
se” (E.Coșeriu, M.Bartoli).
71Aplicații:
Comparați următoarele interpretări ale conceptului „• strălimbă”:
A. Schleicher consideră că toate limbile indo-europene au pro-
venit dintr-o stră limbă unitară, pe calea împărțirii ei continue
în limbi de bază, ramifi cații de limbi înrudite, limbi înrudite și
dialectele lor.
Neogramaticii K.Brugmann și B.Delbrück au emis ideea despre
caracterul neunitar, dialectal al strălimbii, care ar fi constituit
un ansamblu de dialecte înrudite. Savantul francez A.Meillet a revăzut conceptul „strălimbă”,
defi nind-o drept o totalitate de corespondențe de la diferite nive-
luri: fonetic, lexical, morfologic și sintactic.Determinați ce normă areală ilustrează exemple de felul: sp.: •
dia – rom.: zi, sp.: mesa – rom.: masă, în raport cu lexemele
din it.: giorno – fr.: jour; it.: tavola – fr.: table, care provin din
cuvintele latinești dies, mensa, pe de o parte, și tabula, diurnus,
pe de altă parte. Citiți studiul: • Coșeriu E. Geografia lingvistică. În: Coșeriu E.
Lingvistică din perspectivă spațială și antropologică. Chișinău, 1994. Pregătiți o comunicare cu această temă în care să eluci –
dați următoarele aspecte:
Precursorii și reprezentanții de seamă ai metodei geografiei
lingvistice.
Geografia lingvistică în raport cu metoda comparativ-istorică.
Importanța atlaselor lingvistice.
Normele areale emise de M.Bartoli.
72T ema V
pO sTULATE ALE LINGVI sTICII CONTE mp ORANE
Obiective :
să explice corelațiile limbă – vorbire, sincronie – diacronie, lim – –
bă – gândire;
să menționeze postulatele lingvisticii contemporane;-
să comenteze raportul limbă – gândire;-
să aplice raportul social – individual la definirea progresului –
limbii;
să compare unele interpretări ale conceptului vizat.-
Subiecte:
Postulatele de bază ale lingvisticii contemporane •
Aspecte ale distincțiilor limbă – vorbire, sincronie – diacronie •
în viziunea unor savanți din sec. XX
Raportul limbă – gândire în viziunea savanților contemporani•
Progresul limbii•
Bibliografie
1. Benveniste E. Categorii de gândire și categorii de limbă. În: Ben-
veniste E. Probleme de lingvistică generală. București, 2000,
p. 62-71.
2. Bojoga E. Coordonate ale receptării trihotomiei sistem – normă –
vorbire în lingvistica din fosta U.R.S.S. În: Revistă de lingvistică și știință literară (Chișinău), 1996, nr.5, p. 118 – 129.
3. Borcilă M. Eugeniu Coseriu și orizonturile lingvisticii. În: Re-
vistă de lingvistică și știință literară (Chișinău), 1996, nr.5,
p. 42 – 54.
4. Ciobanu A. Limba în evoluție. În: Analele științifice ale USM.
Seria „Științe filologice”. Chișinău, 2003.
5. Coșeriu E. Sistem, normă și vorbire. În: Teoria limbajului și
lingvistica generală. Cinci studii. București: Editura Enciclo –
pedică, 2004.
6. Coșeriu E. Nu există schimbare lingvistică. În: Cercetări de ling-
vistică (Cluj), 1992, nr. 1, p. 9-20.
737. Coșeriu E. Lecții de lingvistică generală. Chișinău: ARC, 2000.
8. Jakobson R. Lingvistică și poetică. În: Probleme de stilistică.
București, 1964, p. 83-91.
9. Frâncu C. Curente și școli lingvistice ale secolului nostru. Ed. a
2-a. Iași, 1999.
10. Jespersen O. Progress in language. London, 1894, p. 79.
Apud: Жирмунский В.М. Общее и германское языкознание.
Москва, 1976, c. 336-338.
11. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică / Traducere din lim –
ba engleză. București, 1995.
12. Martinet A. Elemente de lingvistică generală. București, 1970.13. Novac L., Oglindă E. Lingvistica generală. Materiale didactice.
Chișinău, 1998.
14. Oglindă E. Capitole de istorie a lingvisticii (material didactic cu
texte adnotate). Chișinău: CEP USM, 2005.
15. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chișinău: CEP USM, 2011.
16. Radu Cr. Discursul – proces cognitiv și spațiu al interacțiunii
subiective. În: Revista transilvană de Științe ale Comunicării, 1(12), 2011, p. 72 – 82.
17. Saussure F . de. Curs de lingvistică generală. Iași, 1998.18. Tratat de lingvistică generală /Red. resp.: Al.Graur, S.Stati,
L.Wald. București, 1972.
19. Wald L. Progresul în limbă. București, 1969.20. Вандриес Ж. Язык. Mосква, 1937.
21. Кубрякова E.C. Эволюция лингвистических идей во второй
половине 20 века. În: Язык и наука конца 20 века. Москва,
Институт языкознания Р АН, 1995, с. 144 – 238.
22. Кубрякова E. C. и др. Краткий словарь когнитивных терми-
нов. Москва: МГУ , 1996.
23. Проблема прогресса в развитии языка /Общее языкознание.
Формы существования, функции, история языка / Под ред.
Б.А. Серебренникова. Москва, 1970.
24. Cепир Э. Язык. Москва, 1933.
25. Серебренников Б.А. О материалистическом подходе к явле-
ниям языка. Москва, 1983.
7426. Степанов Ю.С. Основы общего языкознания. Москва,
1975.
27. Сущность, развитие и функционирование языка / Отв. ред.
Г.В. Степанов. Москва, 1987.
28. Щерба Л.В. Языковая система и речевая деятельность.
Ленин град: Наука, 1974.
Postulatele de bază ale lingvisticii contemporane
Potrivit definiției inserate în DEX, termenul postulat, pătruns în
limba română prin filieră franceză: postulat, având ca etimon cu-
vântul latin postulatum, semnifică: „adevăr fundamental care apare
ca evident și care nu are nevoie să fie demonstrat; principiu de bază,
normă. Enunț logic considerat primul într-un sistem deductiv”.
Ce conținut i se atribuie în lingvistică? În opinia lingvistului rus
Iu.S. Stepanov, postulatul este o „premisă fundamentală de ordin teoretic, din care rezultă alte premise esențiale și care nu se pretea-ză demonstrării în cadrul teoriei în cauză. Postulatul se acceptă ca un adevăr axiomatic sau, dimpotrivă, este dezvăluit treptat, demon-
strându-se exhaustiv” [26, p. 254].
La finele secolului trecut au fost aprofundate și reinterpretate va-
riate aspecte ale concepției saussuriene, unele dintre care sunt for –
mulate ca postulate ale lingvisticii contemporane. Să relevăm cele
mai importante dintre acestea.
Postulatul I referitor la identitățile și opozițiile în limbă
F. de Saussure subliniază că în limbă nu există nimic în afară de
identități și opoziții; trăsăturile diferențiale ale semnului se confundă cu semnul însuși. Rezultă că esența fenomenelor rezidă în opozițiile lor; unitățile limbii sunt relaționale și opozitive. În felul acesta,
părțile componente ale sistemului „trebuie să fie privite într-o soli-daritate sincronică” [17, p.103].
Odată ce acceptăm ideea despre identitatea semnului lingvistic cu
trăsăturile diferențiale ale acestuia, rezultă că trăsăturile diferențiale
servesc pentru a delimita unitățile limbii, iar diferențele și identități-
le sunt „pe picior de egalitate” [26, p. 256 – 257].
75Post ulatul II axat pe relațiile sintagmatice și paradigmatice /
asociative
În viziunea lui F. de Saussure, relațiile asociative se stabilesc între
unitățile ce comută în aceeași poziție și corespund formulei sau – sau.
Relațiile sintagmatice sunt liniare și se realizează în conformitate cu
formula și – și [17].
În studiile din ultimele decenii nu se mai insistă asupra opoziți –
ei între cele două tipuri de raporturi: relațiile sintagmatice vizează
coexistența și succesiunea sau consecutivitatea în timp a elementelor limbii; iar relațiile paradigmatice se atestă între unitățile ce alternea –
ză și comută în aceeași poziție. Este de menționat concepția despre unitățile discrete și cele indiscrete ale limbii, la cele din urmă refe-rindu-se cazurile de paronimie în lexic, sincretismul în gramatică etc. Mulți dintre savanții contemporani afirmă că unitățile limbii nu sunt
doar entități opozitive, iar succesiunea elementelor e proprie nu doar
sintagmaticii, ci și paradigmaticii.
Postulatul III privind sincronia și diacronia
În accepția lui F. de Saussure, pe axa concomitenței ce înfățișea –
ză sincronia, sunt situate elementele coexistente ale sistemului limbii,
iar axa succesiunilor, raportată la diacronie, cuprinde fazele evolutive.
Reprezentanții școlilor funcțională franceză și funcțională pragheză și ai altor curente fondate în lingvistica din a doua jumătate a sec. XX au reinterpretat acest postulat saussurian, considerând că axa simultane –
ității nu i se opune axei succesiunilor, nici sincronia – diacroniei, iar sistemul limbii este dinamic [12, p. 222 – 223].
Postulatul IV despre caracterul arbitrar – motivat al sem-
nului lingvistic
F. de Saussure emite ideea privind legătura arbitrară dintre semnifi-
cant și semnificat. În lingvistica contemporană, postulatul în cauză este pus la îndoială, relevându-se caracterul arbitrar și motivat al semnului
lingvistic. Acestuia i se atribuie dualismul asimetric (S.Karcevsky) ce
presupune raportul neunivoc între imaginea acustică și concept. Sime-tria semnului este periclitată în direcția sinonimiei (două semne core-lează cu un singur semnificat) și în direcția omonimiei (unui semn îi corespund două semnificate).
76Aspecte ale distincțiilor limbă – vorbire, sincronie –
diacronie în viziunea unor savanți din sec. XX
În lingvistica postsaussuriană, savanți de seamă – Ch.Bally,
N.Chomsky, A.Martinet, N.Trubetzkoy, E.Coșeriu, L.Șcerba,
L.Hjelmslev ș. a. – au analizat raportul limbă–vorbire. Funcționaliștii
A.Martinet și R.Jakobson promovează termenii cod și mesaj: astfel,
codul denotă „organizarea care permite redactarea mesajului și baza
de confruntare a fiecărui element al mesajului pentru desprinderea în-țelesului acestuia” [12, p.45 – 46]. În procesul comunicării sunt actua –
lizate faptele de limbă circumscrise unui „repertoriu” de care dispune
locutorul. A.Martinet operează cu termenul discurs (actele vorbirii),
care „nu face decât să concretizeze organizarea limbii” [ibidem]. Funcționalistul francez acceptă dicotomia saussuriană limbă–vorbire, considerând-o utilă, chiar dacă aceasta implică ideea despre organiza –
rea proprie a vorbirii, delimitată de limbă, și distincția a două lingvis-tici: a limbii și a vorbirii.
În concepția lui R.Jakobson [8, p. 83-91], limba este un „cod” si-
tuat între „transmițător” și „destinatar”, pe care aceștia îl posedă. Spre a fi decodat, mesajul necesită un „context” verbalizat prin intermediul acestui „cod”. Prin intermediul „contactului”, ce constituie conducta (materială sau psihologică) dintre transmițător și destinatar, are loc
comunicarea.
Savantul american N.Chomsky enunță o concepție dicotomică,
operând cu termenii competență și performanță. Cel dintâi termen
desemnează capacitatea indivizilor de a emite și de a înțelege o serie
infinită de enunțuri inteligibile, pe când performanța este procesul ge-
nerării și al înțelegerii enunțurilor în cauză [13, p. 107 ; 14, p. 355].
Conceptele menționate corelează cu noțiunile saussuriene „limbă” și
„vorbire”, însă nu li se suprapun. Raportul neunivoc între acestea se manifestă, pe de o parte, în faptul că domeniul competenței cuprinde unele fenomene ce nu-și află corespondente adecvate în cadrul per –
formanței și, pe de altă parte, unele fapte atribuite performanței nu
corespund competenței.
Distincția limbă – vorbire este interpretată în plan tricotomic de
către lingviștii de notorietate E.Coșeriu și L.Șcerba. Prof. E.Coșeriu
relevă raportul sistem – normă – vorbire, în care primul termen este
77un ansamblu de „opoziții funcționale” ce includ atât elementele indis-
pensabile ale limbii, cât și unitățile nerealizate. Acest sistem de posi-bilități reprezintă un ansamblu de libertăți ce admit realizări infinite.
Norma este o noțiune mai largă, desemnând „un sistem de realizări
obligatorii”, acceptate în comunitatea de vorbitori, iar vorbirea este „realizarea concret-individuală a normei” și este cea mai amplă noțiu-ne [2, p. 118 – 129; 5].
Savantul rus L.Șcerba semnalează corelația sistemul limbii – orga-
nizare verbală – materialul de limbă care corespund triadei saussurie-
ne limbă – vorbire – limbaj. „Sistemul limbii” echivalează cu noțiunile
„langue” la F. de Saussure și „sistem” la E.Coșeriu. Este totalitatea de unități organizate într-un anumit mod și regulile de îmbinare a lor în procesul comunicării. În conformitate cu teoria lui L.Șcerba, sistemul limbii se dezvoltă permanent și se află într-un echilibru instabil, iar
vorbirea este un produs social al activității indivizilor vorbitori.
„Organizarea verbală” (în accepția lui F. de Saussure – „parole”, iar
în formularea lui E.Coșeriu – „vorbire”) semnifică funcționarea meca-
nismului de vorbire în anumite condiții, ce dezvăluie capacitatea indi-vizilor vorbitori de a întrebuința corect unitățile lingvistice. „Materialul de limbă”(„langage”/ activitate de limbaj la F. de Saussure) înglobează
textele (pronunțate sau scrise) ce aparțin comunității respective [28].
Dezvoltând dicotomia saussuriană sincronie – diacronie, prof.
E.Coșeriu emite ideea privind primatul istoriei, definită drept „știință
lingvistică integrală”. Savantul menționează că distincția în cauză este de ordin metodologic și nu aparține limbajului, ci teoriei, iar starea
sincronică a limbii nu corespunde unei singure proiecții, ci cuprinde
sisteme simultane, dintre care sistemul vechi ar putea „coexista” cu cel nou. Atât în comunitatea de vorbitori, în ansamblu, cât și la un singur locutor sistemul vechi coexistă cu cel nou, fără a fi posibilă sub-stituirea instantanee a celui dintâi. Spre deosebire de F. de Saussure, E.Coșeriu conchide că sincronia nu exclude varietatea, căci sincronia nu este doar cea a omogenității, ci și a varietății, având în vedere va-
rietatea dialectală, egală cu varietatea socioculturală; fiecare vorbitor
posedă câteva stiluri funcționale, cunoscând și alte niveluri de limbă.
Prof. E.Coșeriu subliniază necesitatea de a examina fazele evolu-
tive în conexiune, și nu izolat, după cum procedează precursorul său
78elvețian, și nu acceptă diacronia „punctuală” saussuriană și corelarea
acesteia doar cu vorbirea. Conceptul istorie preconizează coexistența
sistemelor, vorbitorii urmând să opteze între „un sistem care ține de
trecut și un sistem care merge spre viitor”. În opinia lui E.Coșeriu,
istoria „se face înspre viitor, și nu înspre trecut, iar viitorul ne face să înțelegem mai bine trecutul” [5].
Referindu-se la comparația saussuriană a limbii cu jocul de șah,
E.Coșeriu recurge la noțiunea de text. Sistemul de reguli, și nu starea
partidei la un moment dat este limba, privită ca un sistem de posibili –
tăți întotdeauna deschis spre viitor. Fiecare partidă este egală cu tex-tul, generat conform unor reguli, iar mișcările figurilor vizează con-stituirea textului. Sistemul dinamic al limbii funcționează în istorie, reprezentând „un bagaj de cunoștințe, de posibilități pentru o vorbire totdeauna viitoare”.
Raportul limbă – gândire
În lingvistica contemporană există câteva curente importante, din-
tre care se cuvine să menționăm lingvistica funcțională și cea cogniti –
vă. În opinia funcționaliștilor, limba este un sistem funcțional , apt „să
realizeze anumite finalități și intenții umane – atât în sfera cunoașterii realității și a descrierii acesteia, cât și în actele comunicative” [21, p.217]. Sunt interpretate controversat noțiunile funcție, funcționa-
lism [9, p. 46 – 89] și funcțiile principale ale limbii – comunicativă și cognitivă (gnoseologică), între cele două domenii conturându-se mul-
tiple tangențe.
Planul semantic al limbilor este cercetat în baza principiilor sema-
siologic („de la formă la funcție”) și onomasiologic („de la funcție la
formă”), sunt investigate fenomene de limbă de la diferite niveluri,
reunite în baza funcțiilor semantice comune, iar structura gramaticală
este privită ca un ansamblu de câmpuri funcțional-semantice. În gra-
matica funcțională au prioritate categoriile semantice, redate cu ajuto –
rul mijloacelor gramaticale, lexicale și contextuale ale limbii respec-tive. Obiectul de studiu al lingvisticii cognitive îl constituie limba ca instrument de cunoaștere, de codare și de transformare a informației. Sunt examinate corelația dintre limbă și conștiință, conceptualizarea
și reflectarea lumii înconjurătoare prin intermediul limbii în procesul
79cunoașterii, aptitudinile cognitive umane în raport cu limba etc. [22,
p. 53].
Se preconizează ideea despre sinteza rațională a două paradigme
fundamentale – cognitivă și comunicativă . Din acest punct de vedere,
analiza discursivă vizează activitatea comunicativă umană, referindu-se la obiectivele cercetării cognitive și funcționale. Însăși „producția discursivă” este apreciată drept un proces de cunoaștere [16, p. 75] în care se îmbină competențele lingvistice și cele cognitive.
Gândirea este interpretată drept un proces generator de idei ce pre-
supune prelucrarea și transformarea informației obținute pe diverse căi, iar limba constituie un sistem de comunicare a cărui menire este de a scinda fluxul informațional și a-l reflecta prin intermediul unor entități informaționale ce au un volum și conținut diferit.
Gândirea este activitatea sistemului nervos central ce servește pentru
cunoașterea realității. Distingem gândirea senzorială, care se manifestă
prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și al reprezentărilor și gândirea logică, întemeiată pe concepte sau noțiuni, judecăți logice și raționa-mente. Senzațiile au menirea de a analiza trăsăturile obiectelor și feno-menelor, percepțiile scot la iveală însușirile esențiale ale acestora, iar reprezentările oferă imaginea generalizată a obiectelor și fenomenelor
ce poate fi reprodusă și în lipsa lor. Noțiunea se formează în baza imagi-
nii intuitive generalizate și reprezintă o clasă de obiecte. Spre deosebire de gândirea imaginativă și tehnică, realizate în forme averbale, gândirea conceptuală are loc în forme verbale. Autorii unor ample studii de ling-vistică generală evidențiază faptul că limba nu cuprinde doar elemente
sonore, ci și multiple relații de structură între unități, diverse modele și
scheme actualizate în vorbire [25, p. 35 – 55].
Există o strânsă corelație între categoriile logice și cele lingvistice:
cuvântul este raportat la concept, iar propoziția corelează cu judecata logică. Conceptul apare ca rezultat al generalizării unui ansamblu de obiecte particulare atunci când se face abstracție de trăsăturile neesen-țiale și se stabilesc legăturile și însușirile fundamentale ale obiectelor
și ale fenomenelor [18, p. 201 – 232].
Între concept și sens se atestă un raport neunivoc. Cuvântul, ca unitate
lexicală, dezvăluie esența obiectului desemnat, iar conceptul, categorie
logică, întrunește un ansamblu de cunoștințe despre un obiect sau feno-
80men, raportate la unitatea lexicală corespunzătoare. Cuvintele cu înțeles
deplin numesc o serie de obiecte sau fenomene reunite într-o clasă în baza unei însușiri dominante. Procesul de generalizare este o condiție ne-
cesară atât pentru formarea conceptului, cât și a sensului lexical. Ambele
unități – conceptul și cuvântul – generalizează, însă în mod diferit: grație polisemiei, cuvintele marchează însușiri ale diferitelor clase de obiecte ce au proprietăți comune. Sensul cuvântului se modifică în sistemul lim-bii căreia îi aparține unitatea respectivă, iar procesul de generalizare și abstractizare are loc în funcție de legăturile dintre elementele lingvistice
și decurge sub influența structurii limbii în cauză.
Unii savanți propun a delimita noțiunile uzuale de cele științifice
[26]: primele sunt cunoscute tuturor vorbitorilor unei limbi, pe când
noțiunile științifice le posedă doar persoanele cu o pregătire specială în domeniu. Este semnificativ faptul că noțiunile uzuale, ca și cuvintele
ce le corespund, pot să nu aibă echivalente în terminologia științifică.
Este vorba despre termenii generici, care pot să nu coincidă în diverse limbi. De exemplu, în limba română lipsește glosemul ce desemnează pomușoarele, pe când rusa, engleza și germana îl atestă: rus.: „ягоды”, engl.: „Berries”, germ.: „Beeren”.
În diverse limbi se deosebesc potențele combinatorice ale unități –
lor lexicale, raportate neunivoc la noțiunile corespunzătoare. Astfel, îmbinarea de cuvinte masă de scris din română are drept echivalent
cuvântul compus din germană: Schreibtisch ; o situație similară men-
ționăm și în cazul sintagmei românești masă de lucru și cuvântului
compus din germană: Arbeittisch . De notat că în limbile franceză și
rusă conceptul în cauză corelează cu îmbinări de cuvinte, și nu cu cu-vinte compuse, de exemplu, fr.: table à ouvrage, rus.: рабочий стол.
Limba engleză atestă deseori cuvinte compuse cărora le corespund unități simple în română: engl.: table-talk , rom.: conversație ; engl.:
table-land , rom.: podiș etc.
La examinarea raportului dintre judecata logică și propoziție con-
statăm multiple diferențe. Funcția principală a propoziției este cea
comunicativă, pe când a judecății logice este cea cognitivă. Judecata
logică este o idee prin care se afirmă sau se contestă ceva; prin inter –
mediul acesteia, obiectului sau fenomenului i se atribuie o anumită în-sușire. Judecata logică exprimă un gând autentic sau eronat și servește
81pentru a dezvălui identitatea sau diferența între obiecte și fenomene.
Cât privește propoziția, sunt pertinente particularitățile structurale, ti-purile acesteia și raportul între părțile componente.
Se deosebește structura categoriilor semnalate: judecata cuprinde
subiectul, copula și predicatul, pe când propoziția posedă o structură mult mai variată. Este cazul să amintim că structura propoziției nu reflectă autenticitatea judecății logice: un enunț construit conform re-gulilor gramaticale ale idiomului respectiv ar putea fi alogic. Nu vom trece cu vederea nici varietatea topicii în diferite limbi, variate modele
structurale, raportul neunivoc dintre părțile de vorbire și părțile princi-
pale și cele secundare ale propoziției. Corelația dintre sintetism și ana-litism influențează ordinea cuvintelor, alegerea unor anumite mijloace de redare a părților de propoziție.
Progresul limbii
În diferite studii progresul limbii este definit drept capacitatea
acesteia de a exprima idei mai multe și mai complicate și într-un mod mai clar [19]. Există progresul relativ și absolut în limbă, despre care
menționează savantul german K.V ossler, reprezentant al școlii neofi-lologice. Progresul relativ s-ar datora eforturilor de a perfecționa lim –
ba, depuse de întreaga comunitate de vorbitori, iar progresul absolut se manifestă grație unor indivizi dotați care contribuie la perfecționarea limbii. Teoria lui K.V ossler, dar și alte concepții ce abordează aceeași
problemă, nu oferă un răspuns explicit privind corelația dintre concep-
tele dezvoltarea limbii și progresul limbii .
În lucrările de specialitate, dezvoltarea este privită ca „perfecționa –
rea, îmbunătățirea, precizarea regulilor limbii”, supusă schimbărilor la diferite niveluri. Odată acceptată această interpretare, rezultă că orice
schimbare ce afectează sistemul și structura ei înseamnă, concomitent,
și progresul limbii, în ansamblu. Este de subliniat că unele modificări pot duce, treptat, și la unele manifestări ale regresului, când limba în cauză își reduce simțitor funcțiile și mijloacele de exteriorizare adec-vată a gândirii.
Savantul danez O.Jespersen a încercat să depășească deficiențe –
le concepției precursorilor săi Fr.Bopp, J.Grimm, A.Schleicher ș. a., care vehiculau teoria despre două perioade în dezvoltarea limbii, din-
82tre care cea dintâi atestă progresul, iar a doua semnifică „degradarea”
limbii din perioada istorică și denotă pierderea afixelor, întâi de toate, a flexiunilor. O.Jespersen confundă, de fapt, progresul limbii și dez-voltarea de la sintetism la analitism. Acumularea structurilor analitice în detrimentul formelor sintetice caracterizează multe idiomuri indo-europene: germanice (engleza, daneza), romanice (franceza, sarda ș. a.), slave (bulgara) etc. Potrivit viziunii lui O.Jespersen, împărtășită
parțial și de către lingvistul rus V .Jirmunski [10, p. 336-338], anali –
tismul înseamnă progresul limbii, iar diminuarea formelor flexiona-
re nu este un regres al acesteia. După cum consideră savantul danez, structura analitică duce la simplificarea mijloacelor lingvistice, le face mai raționale și le adaptează la nevoile de comunicare. Teoria semna-lată a scos la iveală unele avantaje ale formelor analitice, restrictive numeric, dar eficiente, ce comportă un grad sporit de abstractizare și favorizează asocieri mai complicate ale unităților de limbă. Limbile în care predomină asemenea formațiuni posedă topică fixă și manifestă
tendința de a elimina elementele flective redundante.
V .Jirmunski relevă diferența dintre limbile analitice, dotate cu un
sistem dezvoltat de marcheri formali care sunt diferențiați și antici –
pează fiecare cuvânt, apți a reda orice tip de raporturi între obiecte,
concepte și idiomurile „amorfe”, cu o structură mai primitivă, private de unități formale capabile a exprima raporturile gramaticale. În așa- numitele limbi „amorfe” topica are prioritate asupra celorlalte mijloa –
ce și determină nu doar funcția sintactică a cuvântului, ci și apartenen –
ța acestuia la o anumită clasă lexico-gramaticală.
Este de observat că ambii savanți – O.Jespersen și V .Jirmunski –
trec cu vederea unele particularități ale idiomurilor izolante, numite impropriu „amorfe” sau „ultraanalitice”. Chiar dacă flexiunea în ase-menea limbi lipsește cu desăvârșire, iar celelalte afixe au o întrebuin –
țare sporadică, nu putem contesta capacitatea unor idiomuri, ca viet –
nameza, chineza etc., de a exterioriza sensurile și raporturile gramati –
cale. Cât privește ordinea cuvintelor, se constată rolul preponderent al acesteia în redarea raporturilor dintre cuvinte și în idiomurile analitice, care conțin cuvinte cu un statut morfologic „difuz”, apte să apară în ipostaza diferitelor părți de vorbire.
83În legătură cu progresul limbii, este abordată distincția dintre așa-
numitele limbi „primitive” și „civilizate”, considerată drept exagerată
de către mulți savanți din perioada secolelor XIX-XX. Savantul ger –
man W. von Humboldt susține, cu deplin temei, că „niciun popor sau vreo limbă dintre cele cunoscute nu pot fi numite primitive”, ceea ce, ulterior, evidențiază J.Vendryes. În opinia acestui lingvist, nu există deosebiri principiale între popoarele primitive și cele civilizate și nici între idiomurile ce le vorbesc: „În cele mai civilizate limbi ale noastre înregistrăm o sumedenie de fapte pe care am fi tentați să le explicăm
prin gândirea magică, în cazul dacă le-am fi descoperit în regiunea
Zambezi sau pe Sumatra…” [20].
J.Vendryes consideră că „ progresul” limbii se manifestă doar prin
substituirea unor forme de limbă prin altele, adaptate mai bine la ne-voile comunicării. Asocierile necontenite ale unităților de limbă nu
înseamnă o revenire la vechile forme și nicio refacere a stării de lu-
cruri anterioare. Savantul pretinde că dezvoltarea (și progresul) limbii ar crea un „cerc vicios” și trece cu vederea „regresul” limbii, corelația dintre inovație, schimbare, dezvoltare, progres, regres: „Una și aceeași limbă, în diferite perioade ale istoriei sale, are un aspect diferit; ele-mentele ei se modifică, se restabilesc, se află în mișcare. În ansamblu
însă, pierderile și achizițiile se compensează reciproc. Diverse laturi
ale dezvoltării morfologice ne amintesc un caleidoscop perturbat la infinit. De fiecare dată, se obțin noi asocieri ale unităților sale, însă nimic mai mult decât aceste asocieri” [20].
Factorii extralingvistici, alături de cei intralingvistici, condițio –
nează dezvoltarea și funcționarea limbii: progresul societății implică dezvoltarea gândirii, după cum dezvoltarea gândirii asigură progresul societății și al limbii, ca mijloc de comunicare. Calificativul „primitiv” este inaplicabil cu referire la limbă, dat fiind faptul că unor categorii mai dezvoltate într-o limbă le pot corespunde categorii mai puțin evo-luate într-un alt idiom, și viceversa. Mai este răspândită părerea că în idiomurile vorbite de popoarele „primitive” prevalează lexeme cu
sens concret, iar popoarele ce se află la un nivel avansat al civilizației
ar folosi un lexic mai abstract. Astfel, se preconizează ideea despre tendința spre abstractizare în limba franceză, în care semnalăm și pre-valarea analitismului, mai cu seamă în sistemul nominal.
84Corelația dintre limbile „primitive” și „civilizate” este comenta –
tă pregnant în domeniul lexicului, mai puțin relevându-se gradul de
dezvoltare a categoriilor gramaticale și a mijloacelor de formare a
cuvintelor. De ce totuși anterior s-a recurs la termenii „primitiv” și
„dezvoltat / civilizat”? Se știe că W. von Humboldt utiliza cuplul de termeni limbi perfecte și imperfecte , fără intenția de a diminua rolul
vreunui idiom. În accepția savantului german, delimitarea menționată vizează gradul redus sau sporit de sinteză a formelor internă și externă în diverse limbi ale lumii.
V om semnala câteva particularități în această privință. În limbile
„primitive” este scăzut numărul afixelor specializate în formarea le-xemelor cu sens abstract, pe când în idiomurile „civilizate” asemenea mijloace derivative se utilizează frecvent. De exemplu, substantivele abstracte românești conțin sufixe de tipul: -ătate / -itate, -ie, -ism, -re
ș. a. cărora le corespund în franceză: -tion, -isme, -ie, în germană: -ung,
schaft, – tum etc. În limbile „primitive” denumirile generice pot lipsi, în schimb se întâlnesc din abundență clase de cuvinte ce constituie no-menclaturi ale cuvintelor cu sens concret (substantive, verbe ș. a.).
Și în gramatică se atestă categorii ce nu-și află echivalente adec-
vate în așa-numitele „limbi civilizate”. Astfel, în idiomurile vorbite în
Melanezia funcționează două sisteme ale glosemelor cu valoare po-
sesivă: unul dintre ele indică posesia nemijlocită (apropiată), pe când celălalt desemnează posesia mediată (îndepărtată). Criteriul de clasifi-care a unităților în cauză reflectă viziunea populației autohtone asupra relațiilor între membrii comunității respective. Un exemplu elocvent
semnalează savantul american E.Sapir, referindu-se la dificultățile de
traducere a unor îmbinări de felul: his horses (caii săi) din engleză în
idiomul amerindian hopi, în care nu se atestă nici pronumele posesive, nici pluralul substantivelor [24].
Spre deosebire de idiomurile „primitive”, cele de civilizație atestă
forma literară, care se impune prin caracterul său cizelat, supradialec –
tal și normativ și, drept consecință, sugerează un anumit tip de com-
portament elocuțional și influențează nu doar formele neliterare ale
aceleiași limbi, ci și ale societății în ansamblu. Limba literară mai are și caracter „deschis”, constituind un sistem mai penetrabil, în com-parație cu alte forme de existență ale limbii. Limba literară este un
85mijloc universal de comunicare în societatea respectivă și denotă un
grad sporit de mobilitate a resurselor ei interne.
În a doua jumătate a sec. XX, unii cercetători au preluat teza lui
K.V ossler privind progresul absolut și cel relativ. După părerea ling-
vistului rus B.Serebrennikov, progresul „relativ” s-ar reduce la „tehni –
ca” exprimării categoriilor formale, pe când progresul „absolut” s-ar atinge pe calea îmbogățirii lexicului cu noi unități și acumulării unor noi sensuri atribuite vechilor unități lexicale [23]. În legătură cu cele
relatate supra, am avea de observat că progresul limbii nu semnifică
doar „tehnica” mijlocelor lingvistice și ameliorarea componenței le-xicale a idiomului respectiv, iar „încrucișarea” sau amestecul limbilor
despre care afirmau reprezentanții unor școli de orientare individualis –
tă (K.V ossler, G.Bonfante ș. a.) nu este un indiciu al progresului lor.
Subiecte pentru autoevaluare:
Explicați postulatele lingvisticii contemporane.1.
Numiți savanții care au preluat și au aprofundat distincțiile 2.
saussuriene.
Argumentați caracterul arbitrar și nonarbitrar al semnului ling-3.
vistic.Ilustrați caracterul dinamic și „deschis” al sistemului limbii.4.
Indicați, în baza exemplelor, raportul dintre 5. centru și periferie
în sistemul limbii. Specificați conținutul termenilor 6. mesaj, discurs, vorbire în ra-
port cu termenii cod, sistem, limbă.
Comentați conceptul 7. tip lingvistic în corelație cu sistemul, nor –
ma, vorbirea (E.Coșeriu).
Menționați tipurile de gândire și categoriile ce le corespund.8.
Demonstrați alomorfismul categoriilor logice și al celor ling-9.
vistice.Relevați obiectul de studiu al lingvisticii cognitive.10.
Precizați diferența dintre 11. progresul absolut și cel relativ
(K.V ossler).Explicați unele interpretări ale conceptului 12. progresul limbii .
Evaluați corelația dintre 13. progresul limbii, dezvoltarea acesteia
și schimbările lingvistice.
Ce rol îi revine limbii în procesul cunoașterii? 14.
86Aplicații:
Estimați rolul vorbirii și corelația acesteia cu limba în baza •
următoarelor citate:
„Tradiționala opoziție dintre limbă și vorbire poate fi exprimată,
de asemenea, în termeni de cod și mesaj, codul fiind organizarea
care permite redactarea mesajului și baza de confruntare a fiecărui
element al mesajului pentru desprinderea înțelesului acestuia…. Or, trebuie să ne convingem că vorbirea nu face decât să concretize-ze organizarea limbii. Numai prin cercetarea vorbirii și a compor –
tamentului pe care ea îl determină la ascultători putem ajunge la o
cunoaștere a limbii.” (Martinet A. Elemente de lingvistică generală,
1970, p. 46)
„Relația dintre langue și parole este foarte complexă și întrucâtva
controversată. Deocamdată ne vom mulțumi să facem aserțiunea că toți membrii unei anumite comunități lingvistice … produc enunțuri,
atunci când vorbesc limba respectivă, care, în ciuda variațiilor indi-
viduale, pot fi descrise în termenii unui sistem anumit de „reguli și relații”; adică ele prezintă aceleași caracteristici structurale. Enunțu-rile sunt fapte de parole, pe care lingvistul le folosește ca date pentru
construirea structurii subiacente comune: langue. Lingvistul descrie
așadar la langue sistemul lingvistic.” (Lyons J. Introducere în ling-
vistica teoretică, 1995, p. 66)
Elaborați referate cu următoarele teme:•
Progresul limbii în viziunea lui L.Wald și O.Jespersen.
Funcționarea unor forme analitice în sistemul verbal al limbi-
lor română, franceză (engleză).
Rolul topicii în tipologia limbilor.
A se consulta: 1. Constantinescu-Dobridor Gh. Gramatica limbii române. Bu-
curești, 2001.
2. Dârul Al. Schițe de gramatică funcțional-semantică a limbii
române. Chișinău, 2002.
3. Diaconescu I. Probleme de sintaxă a limbii române actuale.
Construcții și analiză. București, 1989.
4. Gramatica limbii române. V ol.1. Cuvântul. București, 2005.5. Gramatica limbii române. Vol.2. Enunțul. București, 2005.
876. Irimia D. Gramatica limbii române. Morfologie. Sintaxă. Iași:
Polirom, 1997.
7. Jeanrenaud A. Langue française contemporaine. Morphologie.
Syntaxe. Iași: Polirom, 1996.
8. Référovskaia E.A., Vassiliéva A.K. Essai de grammaire française.
Cours théorique. Leningrad, 1973.
9. Toma I. Limba română contemporană. Privire generală. Bucu-
rești, 1996.
10. Trandafir Gh. Categoriile gramaticale ale verbului în româna
contemporană. Craiova, 1973.
11. Wald L. Progresul în limbă. București, 1969.
88T ema VI
sIsTEmUL LImBII șI NIVELU rILE sALE pr IN pr Ism A
LINGVI sTICII GENERALE
Obiective:
să releve unele interpretări ale teoriei nivelurilor limbii; –
să evidențieze caracterul dinamic al unor categorii gramaticale; –
să comenteze corelația dintre paradigmatic și sintagmatic în di–
verse limbi (română, rusă, engleză ș. a.);
să explice fenomenul sincretismului în plan gramatical în dife–
rite limbi;să evalueze dinamismul categoriilor gramaticale. –
Subiecte:
Controverse privind teoria nivelurilor limbii
Dinamica unor categorii gramaticale. Categoriile conceptuale
Sincretismul categoriilor gramaticale în calitate de indice al di-
namismului acestoraSistemul și structura limbii ca rezultat al dezvoltării acesteia în
procesul funcționării.
Bibliografie
Bacinschi I
1. . L’infinitif et les moyens de son remplacement. Bu-
carest, 1946.Benveniste E.
2. Structura în lingvistică. În: Benveniste E. Proble-
me de lingvistică generală / Trad. din limba franceză. București, 2000.Benveniste E.
3. Nivelele analizei lingvistice. În: Benveniste E.
Probleme de lingvistică generală. București, 2000.Benveniste E.
4. Natura semnului lingvistic. În: Benveniste E. Pro-
bleme de lingvistică generală. București, 2000.Berejan S
5. . Contribuții la studiul infinitivului moldovenesc. Chi-
șinău, 1962.Coșeriu E
6. . Introducere în lingvistică / Traducere din limba spa-
niolă de E. Ardeleanu și E. Bojoga. Cluj, 1995.
89Cristea T.7. Analiza contrastivă – realizări și perspective. În:
Lingvistica modernă în texte. București, 1981.
Diaconescu I8. . Infinitivul în limba română. București, 1977.
Frâncu C.9. Curente și școli lingvistice ale secolului nostru. Iași,
1997.Gramatica limbii române
10. .V ol. I. Cuvântul. București, 2005.
Ionescu E. 11. Manual de lingvistică generală. București, 1992.
Jeanrenaud A12. . Langue française contemporaine. Morphologie.
Syntaxe. Iași: Polirom, 1996.
13. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică / Traducere din
limba engleză. București, 1995.Manoliu-Manea M.
14. Structuralismul lingvistic. Lecturi critice.
București, 1973.Martinet A
15. . Elemente de lingvistică generală / Traducere și
adaptare de P. Miclău. București, 1970.Oglindă E.
16. Compararea ca un procedeu al comparativisticii. În:
Păduraru G., Oglindă E. Elemente de morfosintaxă contrastivă (Suport didactic). Chișinău: CEP USM, 2010, p.4-9. Oglindă E
17. . Aspecte ale analizei contrastive din perspectiva
lingvisticii cognitive. În: Limba română. Revistă de știință și cultură, 2013, nr. 2 – 12 (222), anul XXIII.Oglindă E
18. . Capitole de istorie a lingvisticii. Chișinău: CEP
USM, 2005.Oglindă E., Păduraru G.
19. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chișinău: CEP USM, 2011.Sapir E
20. . Language. New-York, 1921; a se vedea și: Cепир Э.
Язык. Москва, 1933.Saussure F
21. . Curs de lingvistică generală. Iași, 1998.
Tratat de lingvistică generală / Red. resp.: Al.Graur, S.Stati, 22.
L.Wald. București, 1971.Березин Ф.М., Головин Н.Б
23. . Общее языкознание. Москва,
1979.Бодуэн де Куртене И.A
24. . Избранные труды по общему языко-
знанию / Oтв. ред. Бархударов С.Г. Т.II. Mосква, 1963.Блумфилд Л
25. . Язык / Перевод с англ. Москва, 1974.
90Васильева–Шведе О.К., Степанов Г.В. 26. Теоретическая грам-
матика испанского языка. Синтаксис предложения. Москва,
1981. Вольф Е.М., Никонов Б.А.
27. Португальский язык. Москва,
1965.Гак В.
28. О контрастивной лингвистике. În: Новое в зарубеж-
ной лингвистике. Вып. XXV . Контрастивная лингвистика. Москва, 1989, c. 5-17.Гак В.Г.
29. Сопоставительное изучение языков и типология. În:
Русский язык за рубежом (Москва) 1974, № 3б, с. 52-58.Дебренн М.И.
30. Синтаксические функции французского ин-
финитива. În.: Проблемы типологии и контрастивного опи-сания языков / Отв. ред. М.Н. Валл. Новосибирск, 1984, с. 86 – 96.Десятова М.Ю
31. . Функционирование инфинитива в балкано-
романских языках / pstgu.ru/down load / 1236083278. desyatova.pdf.Лингвистический энциклопедический словарь. Москва,
32.
1990.Мечковская
33. Н.Б. Общее языкознание: Структурная и соци-
альная типология языков: Учебное пособие для студентов филологических и лингвистических специальностей. 2-е изд. Москва: Флинта: Наука, 2001. Нерознак В.П.
34. О трёх подходах к изучению языков в рам-
ках синхронного сравнения языков (типологический, ха-рактерологический, контрастивный). În: Сопоставительная лингвистика и обучение неродному языку / Отв. ред. В.Н. Ярцева. Москва, 1987.Общее языкознание. Внутренняя структура языка. Гл.1 „О
35.
понятиях языковой системы и структуры языка”. Москва, 1972.Софийская И.М.
36. Типология инфинитивных предложений в
современном французском языке. Москва, 1972.Степанов Ю.С.
37. Основы общего языкознания. Москва,
1975.
91Controverse privind teoria nivelurilor limbii
(E.Benveniste, A.Martinet, N.Golovin ș. a.)
Orice limbă este constituită dintr-un ansamblu de elemente orga-
nizate într-un anumit mod, între care se stabilesc relații. Funcționarea
acestora este condiționată de locul pe care îl ocupă ele în sistem, de
raporturile cu alte unități. Limba este divizată în câteva subsisteme sau
niveluri (fonematic, morfematic, glosematic, sintaxematic), dotate cu o structură specifică.
La baza sistemelor stau două principii fundamentale: al izomor –
fismului, care preconizează aceleași premise de organizare și al stra-
tificării , conform căruia unitatea ce aparține unui nivel superior este
formată din unități de rang inferior, care nu sunt omogene cu cele din urmă. Autonomia fiecărui nivel se datorează legăturilor ierarhice cu nivelurile adiacente și structurii diferite de cea a celorlalte niveluri. Unitățile aceluiași nivel nu pot fi scindate în elemente mai mici cu o structură identică, ci în unități de rang inferior: de exemplu, morfe-
mul se disociază în foneme, iar cuvântul se divizează în morfeme. În
componența unui anumit nivel, unitățile respective au același grad de complexitate, ceea ce face ca morfemele să reprezinte succesiuni de foneme, gloseme, să constituie succesiuni de morfeme, iar propozițiile să fie, de regulă, succesiuni de cuvinte.
Nivelurile sau subsistemele limbii includ elemente omogene,
de același rang, ce se subordonează acelorași reguli de funcționa-re. Unele definiții ale noțiunii nivel al limbii sunt cuprinzătoare, pe
când altele – concise și puțin informative: „Numim nivel de limbă
acea parte a sistemului său, care dispune de unitatea corespunzătoa-
re cu același nume” [37, p. 218]. E.Benveniste consideră că acest
concept ne ajută să înțelegem modul în care elementele limbii for –
mează întregul sau sistemul acesteia: „Noțiunea de nivel ni se pare a
fi esențială pentru determinarea procedurii de analiză. Este singura care poate justifica natura articulată a limbajului și caracterul discret
al elementelor sale; singura care ne permite să recunoaștem, dincolo
de complexitatea formelor, arhitectura specifică părților întregului”
[3, p. 113].
În lingvistica sec. al XX-lea, numeroși savanți, de exem –
plu A.Martinet, E.Benveniste, J.Lyons, J.Vachek, L.Bloomfield,
92Iu.Stepanov, B.Golovin, V .Solnțev, Al.Graur ș. a. discută în contradic –
toriu concepția despre nivelurile limbii [19, p. 115 – 125].
Un precursor notoriu al teoriei nivelurilor limbii este savantul rus
de origine franco-polonă B. de Courtenay [24], care distinge sub-
sistemele fonetic, morfologic și sintactic. Nivelul fonetic constituie
„structura fonetică a cuvintelor și a propozițiilor”, cel morfologic cuprinde „structura morfologică a cuvintelor”, iar nivelul sintactic desemnează „structura morfologică a propozițiilor”. Limba înglo-bează multiple subsisteme și microsisteme, exteriorizând laturile
„externă” sau fonetică, „semasiologică” sau „extralingvistică” și la-
tura morfologică [18, p. 91].
Grație cercetărilor efectuate de B. de Courtenay și F. de Saussure, a
fost pregătit un teren favorabil pentru fondarea de mai târziu a structu-ralismului. Adepții curentului menționat [14] au preluat ideea privind
nivelurile limbii, în calitate de subsisteme ale acesteia. Sunt utilizați
variați termeni cu referire la noțiunea nivel al limbii : de exemplu,
J.Vachek, V .Mathesius, Iu.Stepanov, V .Koduhov ș. a. folosesc terme –
nul nivel sau subsistem al limbii, A.Martinet semnalează despre dubla
articulare a limbajului , E.Benveniste preferă să opereze cu termenul
nivel al analizei lingvistice , iar F.Berezin și B.Golovin întrebuințează
termenul mecanism autonom al limbii .
A.Martinet scrie despre dubla articulare a limbajului în moneme
și foneme, dintre care monemele semnifică latura ideală a limbii, pe când fonemele denotă latura ei materială. Savantul afirmă că „prima articulare este modul în care se ordonează experiența comună tuturor
membrilor unei anumite comunități lingvistice” [15, p. 33], iar uni-
tățile ce rezultă din prima articulare „prezintă un înțeles și o formă vocală”, numindu-se „moneme”, prin care se subînțeleg, în princi-piu, elementele semnificative ale limbii. Iată cum le caracterizează A.Martinet: „Ca orice semn, monemul este o unitate cu două fețe, o față semnificată, înțelesul sau valoarea sa, și o față semnificantă, care o manifestă pe cea dintâi sub aspect fonic și care este alcătuită
din unități ale celei de-a doua articulări. Acestea din urmă se numesc
foneme” [15, p. 34].
Cea de-a doua articulare o constituie fonemele al căror număr este
relativ redus și atinge, în majoritatea limbilor, circa 20 – 40 unități. Se-
93ria monemelor este una „deschisă”, întrucât nevoile comunicării fac să
apară noi unități semnificative, mai cu seamă lexemele și enunțurile.
Trebuie observat că interpretarea lui A.Martinet se aseamănă, în
aparență, cu teoria enunțată de către L.Bloomfield, fondator al des-criptivismului american. În lucrările acestui structuralist, în special în „Language” („Limbajul”, 1933), sunt examinate multiple concepte [25, p.165 – 269]: formă lingvistică, formă gramaticală, formă lexica –
lă etc. Referindu-se la „niveluri”, L.Bloomfield relevă planul „fone-tic” și cel „semantic”, ultimul fiind divizat în lexic și sintaxă. Autorul
abordează multiple compartimente ale limbii: fonetica, morfologia,
sintaxa.
Lingvistul englez J.Lyons recurge la termenii nivel fonologic și cel
al gramaticii, remarcând: „Odată recunoscute cele două planuri, cel al expresiei și cel al conținutului, și cele două niveluri, al fonologiei și al
gramaticii, încă nu au depășit, desigur, în niciun fel concepția tradițio –
nală asupra structurii limbii” [13, p. 68].
În studiul „Nivelele analizei lingvistice”, E.Benveniste definește
conceptul nivel prin prisma unor „proceduri de analiză”, a căror fi-
nalitate este „să delimiteze elementele pornind de la relațiile care le
unesc” [3, p. 113]. Ca „operații interdependente” sau procedee de ana-liză sunt folosite segmentarea și substituția , ce formează, în esență,
metoda distribuției . Această metodă preconizează „definirea fiecărui
element cu ajutorul ansamblului de contexte în care el poate să apară,
prin intermediul unei duble relații, relația dintre element și celelal –
te elemente prezente simultan în același segment al enunțului (relația
sintagmatică) și relația dintre element și celelalte elemente reciproc
substituibile (relație paradigmatică)” [3, p. 114].
Unitățile de limbă sunt identificate pornindu-se de la scindarea tex-
tului în părți din ce în ce mai mici, „ajungându-se până la elemente imposibil de descompus”. În urma segmentării, elementele sunt supu-se substituțiilor posibile. De exemplu, cuvântul românesc mare poate
fi împărțit în fonemele [m], [a], [r], [e]. Dacă îl vom înlocui pe [m]
inițial prin [s], vom obține cuvântul sare, demarcând două foneme
diferite: [m] și [s]. În aceeași poziție, putem substitui [s] prin [c], din
care operație rezultă lexemul care etc. Procedura în cauză li se poate
aplica tuturor unităților componente; în felul acesta, vom determina
94toate substituțiile admisibile, „delimitând un segment identificabil în
alte semne”.
Potrivit concepției lui E.Benveniste, în limbă există două tipuri
de relații: distribuționale , între elementele aceluiași nivel, și inte-
grative , ce apar între elementele diferitelor niveluri. Ca și savantul
rus Iu.Stepanov, E.Benveniste recunoaște două niveluri „marginale”: fraza (respectiv, propoziția) – limita superioară în ierarhia niveluri –
lor – și merismele (respectiv, trăsăturile diferențiale ale fonemelor),
care denotă limita inferioară. În viziunea sa, analiza nivelurilor este
întemeiată pe distincția dintre formă și sens, care „se definesc fiecare
cu ajutorul celeilalte și sunt articulate împreună în limbă”.
B.Golovin, în colaborare cu F.Berezin [23], preferă, în locul terme –
nului nivel, sintagma mecanism autonom al limbii , considerând limba
ca un „mecanism de comunicare”. Acești savanți disting șase mecanis –
me autonome: mecanismul autonom al fonemelor, unitățile acestuia,
fonemele, fiind „semne elementare”; al morfemelor, ale căror unități
sunt morfemele; al cuvintelor ce reprezintă un sistem complex; al ti-
purilor derivative ce serversc la formarea părților de vorbire; al cate-
goriilor morfologice , reproduse variativ în propoziție; al categoriilor
sintactice , reproduse variativ în structura textului [19, p. 119].
În diferite studii de specialitate se atrage atenția asupra câtorva as-
pecte de bază:
este relevată corelația ierarhică dintre elementele de la diferite •
niveluri: elementele de rang inferior fac parte din unitățile de rang superior, după cum unitățile de rang superior se divizează
în elemente de rang inferior;
este indicată interdependența nivelurilor limbii; •
sunt comentate principiile de organizare a limbii; •
sunt reliefate laturile materială și ideală ale limbii;•
sunt determinate raporturile dintre unitățile limbii.• O interpretare oarecum diferită semnalăm la savanții ruși F.Berezin
și N.Golovin, care vehiculează ideea despre foneme drept semne ele-
mentare ale limbii (ca „semnificat” apare funcția distinctivă a unități –
lor în cauză), și Iu.Stepanov, care include nivelul sintagmatic printre
nivelurile de bază ale limbii, alături de cel fonetic, morfematic, lexi –
cal și sintactic. Asemenea lui E.Benveniste, Iu.Stepanov distinge, în
95calitate de procedee ale analizei lingvistice, segmentarea, distribuția,
adăugând o premisă importantă – generalizarea elementelor în anumi –
te clase.
Potrivit teoriei sale, urmează să delimităm unitățile discrete și indis-
crete ale limbii. Deosebirea dintre ele rezidă în faptul că unitățile discre-te (fonemele, morfemele, cuvintele și, într-o anumită măsură, trăsăturile diferențiale ale fonemelor și propozițiile) sunt obținute ca rezultat al unei segmentări finite, iar unitățile indiscrete (cvasimorfemele, formele analitice ale cuvintelor și, într-o anumită măsură, sintagmele și frazele)
apar drept consecință a unei segmentări indiscrete, nefinite.
Dinamica unor categorii gramaticale. Categoriile
conceptuale
Categoriile conceptuale și dinamica unor categorii gramaticale
sunt investigate atât în lucrările de lingvistică generală, cât și în cele de
lingvistică contrastiv-tipologică. Delimităm două aspecte ale studiilor
contrastiv-tipologice: 1) descrierea idiomurilor potrivit unor trăsături
integrante; 2) cercetarea limbilor în baza unor trăsături diferențiale. Astfel, izomorfismul și alomorfismul sunt două fațete ale analizei con –
trastiv-tipologice, ce cuprinde câteva procedee aplicate la diferite ni-veluri ale sistemului limbii. Se preconizează exprimarea explicită sau
implicită a fenomenelor (categoriilor) în cauză; descrierea formelor și
a mijloacelor de realizare a acestora; stabilirea raporturilor paradigma –
tice între componentele categoriei cercetate și relevarea paradigmelor respective, în ansamblu. În baza procedeelor menționate, este determi –
nată poziția categoriei studiate în sistemele limbilor comparate.
În domeniile semnalate sunt cercetate opozițiile sistemice în lim –
bile comparate, sunt inventariate mijloacele disponibile, fiind relie –
fate atât particularitățile unui idiom concret, cât și similitudinile și deosebirile în raport cu alte limbi. În această ordine de idei, nu este justificată extrapolarea unor categorii dintr-o limbă în altele, unde ele fie că nu există, fie ocupă o poziție periferică [16, p. 6]. De exemplu,
construcțiile infinitivale cu valoare cauzativă sunt folosite restrictiv în
limba română, pe când în limbile romanice occidentale, dimpotrivă, sunt pe larg răspândite, îmbinându-se, în special, cu verbele perceperii [30, p. 86 – 96].
96În diverse idiomuri, se face distincția dintre categoriile conceptuale
sau noționale, pe de o parte, și categoriile lingvistice corespunzătoare.
Categoriile conceptuale constituie „un sistem închis de semnificații
ale însușirii semantice universale sau o semnificație aparte a acestei
însușiri” [32, p. 216]. Drept exemplu ne-ar putea servi modalitatea, temporalitatea, aspectualitatea ș. a., care corelează în gramatică cu modul, timpul, aspectul.
Categoriile conceptuale sunt studiate în plan contrastiv-tipologic
în câteva etape: sunt relevate particularitățile semantice ale categoriei
din limbile comparate; sunt determinate mijloacele apte să exprime
valorile semantice în domeniul unor câmpuri funcțional-semantice; prin intermediul analizei contrastiv-tipologice, sunt stabilite, în plan semantic, asemănările și deosebirile de ordin formal și structurile de suprafață în limbile respective, fiind dezvăluite și unele trăsături uni-
versale ale limbii. Dat fiind faptul că ignorarea semanticii se răsfrânge
negativ asupra corelației dintre unitățile lingvistice și categoriile logi-ce, este important să analizăm potențele funcționale ale elementelor limbii în raport cu proprietățile lor semantice.
Sincretismul categoriilor gramaticale în calitate de indice
al dinamismului acestora
Dinamismul sistemului gramatical în studiile contrastiv-tipologice
și în cele de lingvistică generală este examinat din multiple puncte de vedere. O trăsătură inerentă a acestuia este fenomenul sincretismului
ce presupune cumularea unor trăsături eterogene în cadrul acelorași
formațiuni. Sincretismul este relevant din punct de vedere contrastiv-
tipologic, ceea ce se reflectă în modificarea corelației dintre categoriile morfologice și sintactice. Crearea formelor sincretice implică modifica-rea paradigmelor și schimbarea statutului unor categorii gramaticale.
De exemplu, trăsături sincretice denotă modurile nepersonale: infi-
nitivul cumulează însușiri verbale și nominale, participiul – particula –
rități verbale și adjectivale, gerunziul – trăsături verbale, adjectivale, adverbiale și chiar (sporadic) substantivale, supinul – trăsături verba-le, substantivale și adjectivale.
O poziție deosebită în sistemul limbii române, în particular, și al
limbilor romanice, în general, ocupă infinitivul dotat cu însușiri ete –
97rogene verbale și nominale [10, p.486, 493–495]. În calitate de verb,
acesta comportă regim verbal (regentează obiectul direct și indirect), poate fi raportat la persoană; îi sunt proprii categoriile diatezei, ale
tranzitivității / intranzitivității etc.
Trăsăturile verbale și nominale ale modului în discuție nu au evo-
luat în același mod în variate limbi, fapt ce a generat diferențe de or –
din funcțional. Portugheza, spre deosebire de română, posedă, alături
de infinitivul „nepersonal”, un „infinitiv personal”, dotat cu mărci ale persoanei [27, p. 93 – 94]. În limbile italiană și franceză este întrebu-
ințat infinitivul istoric [1, p. 33], considerat drept echivalent al perfec –
tului indicativ. În limbile romanice occidentale, bunăoară în franceză,
sunt folosite frecvent variate tipuri de propoziții infinitivale [36]. Sub-stituind substantivul în anumite anturaje, formațiunea dată se poate substantiviza, preluând indicii nominali (articolul ș. a.). Fenomenul
remarcat s-a extins în spaniolă, unde semnalăm structuri de tipul: el
decirlo, el oirte, verle [26, p. 75 – 76] etc.
În idiomurile romanice, mai cu seamă în cele occidentale, infiniti –
vul realizează diverse funcții, îmbinându-se cu substantive, adjective,
verbe și adverbe, ceea ce denotă caracterul său polifuncțional. Totuși, frecvența modului în discuție nu este aceeași. În română acesta și-a în-
tărit pozițiile în îmbinările cu substantive și adjective; pe lângă verbe
însă este concurat de conjunctiv – mod personal – dar și de supin, care tind să-l înlocuiască. Este de observat că și în poziție postsubstanti-vală și postadjectivală infinitivul se pretează înlocuirii prin modurile concurente.
Cauzele „reducerii” infinitivului au fost multă vreme discutate în con-
troversă [31]; în opinia unor savanți, existența în limba română a supi-nului, neatestat în celelalte idiomuri romanice, a facilitat, pe de o parte, substituirea parțială a infinitivului prin conjunctiv, iar, pe de altă parte, a încetinit „extincția” acestuia. Modurile menționate sunt niște sinonime funcționale, despre care se afirmă că s-ar afla în distribuție defectivă [8, p. 124], fiind folosit nu doar în contexte identice, dar și diferite. Sem-
nificațiile comune ale formațiunilor în cauză au condiționat raportul de
sinonimie între ele. De exemplu, supinul a preluat din indo-europeană valoarea unei acțiuni virtuale; conjunctivul este apt a reda o acțiune vir –
tuală, viitoare, posedând și semnificație finală [1, p.11-12, 22].
98În limbile romanice occidentale este posibilă concurența dintre infi-
nitiv și conjunctiv, dar și dintre conjunctiv și indicativ. În aceste limbi,
infinitivul are în distribuție dreaptă atât substantive concrete, cât și
abstracte, pe când în română se observă „specializarea” infinitivului
și a supinului în poziție postnominală. Astfel, infinitivul este utilizat,
cu precădere, pe lângă substantive abstracte, iar supinul preferă să se îmbine cu substantivele concrete, uneori și cu cele animate, de exem-plu: speranța de a învinge, modul de a judeca, necesitatea de a lucra;
aparat de iluminat, mașină de cusut, fată de măritat etc.
Atât în română, cât și în limbile romanice occidentale, modurile ne-
personale sunt utilizate din abundență în componența sintagmelor pre-dicative, în construcțiile cauzative, în ipostaza diferitelor complemente (directe, indirecte, circumstanțiale) [8; 12, p. 176 – 179, 180 – 185]. În ambianțele semnalate, în franceză și în alte limbi romanice occidentale
se atestă frecvent infinitivul, pe când în română infinitivul poate fi con-
curat nu doar de modurile nepersonale (supin, participiu), ci și, mai cu seamă, de conjunctiv [10, p. 496 – 497].
Sistemul și structura limbii ca rezultat al dezvoltării
acesteia în procesul funcționării
Dezvoltarea și funcționarea limbii nu formează o antinomie, ci re-
prezintă două procese interdependente: limba se dezvoltă funcționând,
iar funcționarea acesteia are loc datorită dezvoltării anterioare [23].
Dezvoltarea limbii nu este egală cu substituirea stărilor sincronice, ci denotă un proces continuu, condiționat de multipli factori de ordin in-tern și extern.
În plan sincronic, se observă reminiscențele fazelor evolutive an-
terioare și se manifestă premisele modificărilor ulterioare. În dife-
rite limbi, raportul dintre formele analitice și cele sintetice prezintă
multiple particularități. În sistemul verbal al limbilor romanice, unor formațiuni sintetice din limba română le corespund structuri analitice în franceză, spaniolă și alte idiomuri romanice occidentale, și invers, unele forme analitice din română corelează cu cele sintetice din limbi –
le menționate. A se compara: rom.: scrisesem, fr.: j’avais écrit ; rom.:
veți vorbi, fr.: vous parlerez. Înseși formele analitice, conceptul ana-
litism sunt interpretate neunivoc. Analitismul sugerează nu doar exis-
99tența formelor analitice în subsistemele nominal și verbal, ci și diverse
fenomene cu implicații în sintaxă. În ultimul caz, se constată funcțio-narea unor construcții analitice, a unor formațiuni perifrastice etc.
În procesul evoluției sistemelor lingvistice se remarcă două direc-
ții: achiziția unor elemente calitativ noi și pierderea sau modificarea unităților vechi. Examinarea limbii ca un sistem dinamic presupune atenuarea hotarelor tranșante între unele categorii gramaticale, re-structurarea funcțională a elementelor limbii. De exemplu, dezinte –
grarea sistemului cazual în unele idiomuri (germanice, romanice ș. a.)
are repercusiuni la nivel sintactic; semnificațiile diferitelor cazuri sunt
redate prin mijloace analitice, în special prin intermediul îmbinărilor prepoziționale.
În plan tipologic, limbile sunt caracterizate din punctul de vedere
al destrămării sau al păstrării reminiscențelor unor faze anterioare. To-
tuși, raportul dintre fenomenele arhaice și inovații prezintă particula –
rități de la o limbă la alta. În limba română se atestă flexiuni nominale
de număr și caz, moștenite din latină, bunăoară: lat. noctis > rom. al
unei nopți; lat. tempora > rom. timp uri; lat. homines > rom. oameni;
lat. lupe > rom. lupule ș. a. În aceeași limbă funcționează forme sin-tetice și analitice ale cazurilor genitiv și dativ, ceea ce este lesne de
observat în îmbinările: a distribui elevilor cărți / a distribui cărți la
elevi; a aduce pomușoare copiilor / a aduce pomușoare la copii; a se
adresa ascultătorilor / a se adresa către ascultători; harnicul fecior al țăranilor / harnicul fecior de țărani; a pleca în zorii zilei / a pleca în zori de zi etc. În limbile romanice occidentale, valorile cazuale sunt
exteriorizate doar prin mijloace analitice, în lipsa unui subsistem ca-
zual ce ar cuprinde opoziții categoriale.
Restructurarea sistemelor lingvistice de la sintetism la analitism
implică unele premise și tendințe importante:
se ține cont de gradul de coeziune a nivelurilor în sistemul lim –
bii, în ansamblu; este evaluată corelația dintre elementele derivative și cele ce țin
de compunerea cuvintelor, pe de o parte, și formațiunile anali –
tice, pe de altă parte; sunt precizate mărcile de gen, număr și caz în subsistemul no-
minal și cele de număr și persoană la verbe;
100sunt evidențiate variate semnificații modale și raporturile dintre
modurile personale și nepersonale;
este urmărită răspândirea construcțiilor ce conțin modurile ne-
personale și concurența acestora cu diverse subordonate; nu se acceptă interpretarea categoriilor gramaticale drept feno-
mene statice, pretabile doar analizei sincronice, preconizându-se un subsistem gramatical dinamic, în mișcare și evoluție; este promovată concepția privind structura de câmp a categori-
ilor gramaticale: câmpurile funcțional-semantice sunt divizate
în centru și periferie ; centrul înglobează unitățile ce întrunesc
un număr maxim de trăsături specifice categoriei în cauză, iar
periferia denotă un număr incomplet al acestor trăsături.
Generalizând cele expuse mai sus, ținem să subliniem că sistemele
și categoriile diverselor limbi cuprind fenomene interdependente de
la diferite niveluri, repartizate în variate câmpuri (lexico-semantice,
gramaticale). Existența unor asemenea câmpuri este un indiciu al evo-luției limbii. Trăsăturile contradictorii atribuite structurii limbilor nu este doar un rezultat al dezvoltării anterioare, ci și o premisă a evolu-ției ulterioare.
Subiecte pentru evaluare:
Definiți conceptul 1. nivel al limbii . Explicați ce principii stau la
delimitarea acestui concept.Comparați diverse interpretări ale teoriei nivelurilor limbii.2.
Estimați concepția lui A.Martinet despre dubla articulare a lim – 3.
bajului. Ce conținut îi atribuie savantul noțiunii monem?
Estimați rolul analizei contrastive în procesul de predare / învă-4.
țare a limbilor străine.Explicați în ce rezidă dinamica unor categorii gramaticale în 5.
corelație cu modificările la alte niveluri.Dați exemple de sincretism la nivel gramatical în baza limbilor 6.
studiate.Argumentați ideea că sincretismul dezvăluie caracterul dinamic 7.
al sistemului limbii.Explicați de ce modurile nepersonale din diferite limbi sunt 8.
considerate drept sinonime funcționale.
101Aplicații:
După cum observă prof. I.Condrea, echivalența parțială are loc •
atunci când „un cuvânt din limba-țintă poate avea câteva cores-
pondente în limba sursă” [Condrea I., 2006, p. 54]. Dați exem-
ple care ar ilustra această remarcă.Comentați opinia prof. A.Ciobanu, care evidențiază rolul uni-•
tăților limbii „în perpetuă mișcare, în virtuală combinatorică, în continuă intenție spre realizarea cât mai fericită a mesajului
informativ” [Ciobanu A. Sintaxa și semantica. Chișinău, 1987,
p. 71].Aplicați compararea diacronică în analiza unor reflexe de tipul: •
lat. homo > rom. om, it.: uomo, sp. hombre, fr. homme; lat. casa
> rom. casă, it. sp. casa, fr. chez; lat. cantare > rom. a cânta, it. cantare, sp. cantar, fr. chanter.Estimați dubla articulare din perspectiva economiei mijloacelor •
limbajului: „Numai economia care rezultă din cele două arti –
culări permite să se obțină o unealtă de comunicare folosită de toți și capabilă să transmită o informație atât de mare cu o chel-tuială atât de mică. În afară de economia suplimentară pe care
o reprezintă, cea de-a doua articulare are avantajul de a face ca
forma semnificantului să fie independentă de valoarea sem-nificatului corespunzător și să asigure astfel o mai mare stabi –
litate formei lingvistice” [Martinet A. Elemente de lingvistică generală. București, 1970, p. 37].
102T ema VII
CONT rOVE rsE pr IVIN d CLA sIFICA rEA LImBILO r
rOmANICE . răsp ÂN dIrEA TErITO rIAL ă A
LImBILO r r OmANICE
Obiective :
să releve primele încercări de a clasifica idiomurile romanice;-
să comenteze clasificarea limbilor romanice în sec. XIX-XX;-
să compare diverse criterii de clasificare a limbilor romanice; –
să descrie răspândirea teritorială a limbilor romanice.-
Subiecte:
Primele încercări de clasificare a limbilor romanice (D.Alighieri).
Clasificarea limbilor romanice în secolul al XIX-lea (Fr.Diez,
G.Gröber, G.Ascoli)
Clasificarea limbilor romanice în sec. al XX-lea (M.Bartoli,
C.Tagliavini, B.Vidos, E.Coșeriu, A.Amado)Răspândirea teritorială a limbilor romanice.
Bibliografie
1. Avram M. et alii . M. Sala, coord. Enciclopedia limbilor romani –
ce. București, 1989.
2. Caragiu Marioțeanu M. Varietatea limbii române. În: Limba
română și varietățile ei locale. București, 1995, www.proiecta –
vdhela.ro/…/matilda_caragiu_ma r.
3. Ciobanu A. Reflecții lingvistice. Chișinău, 2009.4. Copceag D. Tipologia limbilor romanice (în comparație cu lim –
bile germanice și slave). Cluj-Napoca: Clusium, 1998.
5. Coșeriu E. Unitatea limbii române – planuri și criterii. În: Limba
română (Chișinău), 1994, nr. 5 – 6, p. 9 – 15.
6. Coșeriu E. Latinitatea orientală. În: Limba română (Chișinău),
1994, nr. 3 p. 10 – 25.
7. Coteanu I., Sala M. Etimologia și limba română. București: Edi-
tura Academiei Republicii Socialiste România, 1987.
1038. Iordan I. Lingvistica romanică, evoluție, curente, metode. Bu-
curești: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960.
9. Manoliu-Manea M. Clasificarea limbilor romanice. În: Mano-
liu-Manea M. Gramatica comparată a limbilor romanice. Bucu-
rești, 1971, p. 71 – 74.
10. Sala M. Limba română, limbă romanică. București: Editura
Academiei Române, 1997; a se vedea și: Sala M. Limba ro-
mână, limbă romanică (Aspecte de la conferința prezentată de
acad. M.Sala). În: Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr. 3- 4 (5), 2006, p. 7 – 11.
11. Tagliavini C. Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia
romanică / Traducere Anca Giurescu și Mihaela Cârste-Romaș-
canu. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
12. Zgârcibabă-Bogdan E. Introducere în filologia romanică (Note
de curs). Cahul, 2011.
13. Алисова Т.Б., Репина Т.А., Таривердиева М.А. Введение в
романскую филологию. Москва: Высшая школа, 1982.
14. Корлэтяну Н.Г. Исследование народной латыни и её отно-
шений с романскими языками. Москва: Наука, 1974.
Primele încercări de clasificare a limbilor romanice
(D.Alighieri). Clasificarea limbilor romanice în secolul
al XIX-lea (Fr.Diez, G.Gröber, G.Ascoli)
Numeroase lucrări de specialitate conțin definiții ale conceptului
de limbi romanice, prin care se subînțeleg idiomurile provenite din
limba latină (îndeosebi, cea vulgară sau populară), ce comportă trăsă-
turi similare de ordin fonetic, lexical și gramatical, grație provenien-
ței comune. O problemă controversată privind limbile în discuție este clasificarea acestora.
Prima încercare de a le identifica aparține poetului și savantului ita-
lian Dante Alighieri (1265 – 1321). În a. 1305, în tratatul „De vulgari eloquentia” („Despre elocvența populară”), sunt semnalate trei limbi ro-
manice: oc (spaniola, de fapt, provensala), oil (franceza), sic (italiana),
drept criteriu servind adverbul afirmativ în idiomurile respective: „Nam
alii oc, alii oil, alii sic affirmando loquuntur, ut puta Hispani, Franci et
Latini” („Căci unii zic atunci când afirmă oc, alții oil, alții sic, adică Spa-
104niolii, Francii și Latinii”) [14, p. 93]. Este semnificativ faptul că Dante
consideră latina populară drept limba de origine a idiomurilor romanice,
comparând cuvinte ca: terra (pământ), amor (dragoste), vivere (a trăi),
morior (a muri) ș. a. cu reflexele acestora. În tratatul menționat, mai
sunt relevate 14 grupuri de dialecte ale limbii italiene [8, p. 7].
Ulterior, aceeași problemă este abordată de savanții Chr.Ade-
lung, M.Raynouard care completează clasificarea limbilor romani-
ce cu noi idiomuri. Fondator al romanisticii este lingvistul german
Fr.Diez (1794 – 1876), care a publicat între anii 1836 și 1843 lu-
crarea „Grammatik der romanischen Sprachen”(„Gramatica limbilor
romanice”) unde se disting două ramificații ale limbilor romanice [8,
p. 15]: ramificația orientală, ce include italiana și valaha sau româna și cea occidentală, împărțită în două subdiviziuni: de sud-vest, cu limbile
spaniolă și portugheză și de nord-vest, ce cuprinde franceza, proven-
sala și catalana.
Lingvistul italian G.I. Ascoli (1827 – 1907) completează această
listă cu limbile retoromană și franco-provansală, alături de franceză,
provansală, spaniolă, portugheză, română, italiană. În lucrarea „Saggi
ladini”(„Dialectele ladine (retoromane)”, 1873), drept criteriu de cla-
sificare se preconizează o combinare deosebită a trăsăturilor de limbă, mai cu seamă fonetice, care nu se atestă în alte idiomuri.
Savantul german G.Gröber (1844 – 1911) menționează spaniola,
portugheza, catalana, franceza, provensala, franco-provensala, reto-
romana, italiana, româna, invocând drept criteriu neînțelegerea reci-
procă între vorbitorii diferitelor limbi romanice.
Romanistul austriac Meyer–Lübke (1861 – 1936) acceptă clasifi-
carea precursorilor săi, cu unele modificări: el include în listă sarda și
dalmata, dar exclude catalana [14, p. 94 – 95].
Savanții menționați supra au recurs la criterii unilaterale, fapt care
nu le-a permis să delimiteze strict unele limbi romanice de dialectele
acestora și să interpreteze ambiguu poziția uneia și aceleiași limbii (de
exemplu, a limbi i catalane).
Clasificarea limbilor romanice în secolul al XX-lea
În secolul trecut, este precizată atât nomenclatura idiomurilor ro-
manice, cât și repartizarea lor în diferite ramificații și criteriile de cla –
sificare. Se recurge la criteriile teritorial-geografic, tipologic ș. a. De
105exemplu, savantul italian Matteo Giulio Bartoli (1873 – 1946) preia
ideea despre cele două ramificații de limbi romanice, însă propune
noi termeni [9, p.71]: 1) ramura apenino-balcanică (româna, alba –
no-romanica, dalmata, dialectele italiene centrale și meridionale); 2) ramura pirineo-alpinică (spaniola, portugheza, franceza, provensa-
la etc.). Remarcăm criteriile teritorial-geografic și lingvistic ce se află la baza acestei categorisiri. Asemenea lui Fr.Diez, M.Bartoli scoate în relief asemănările dintre limbile română și italiană, în special, dintre dialectele italiene centrale și de sud, pe de o parte, și dialectele nord-
italiene și idiomurile galo-romanice, pe de altă parte. Trezește însă
dubii includerea limbii albaneze (albano-romanica) în componența ramurii apenino-balcanice, din motivul că idiomul vizat conține un număr considerabil de gloseme de origine latină.
Un alt specialist în materie, Antoni Griera (1887 – 1874), distin-
ge: 1) curentul africano-romanic sau grupul ligvistic meridional , la
care sunt repartizate limbile spaniolă, portugheză, dialectele italiene meridionale, româna; 2) curentul galo-romanic ce atestă catalana, pro-
vensala, franceza, dialectele italiene de nord, retoromana.
Clasificarea limbilor romanice este reluată de către savantul italian
CarloTagliavini (1903 – 1982) a cărui lucrare fundamentală „Le ori-
gini delle lingue neolatine” (Bologna,1969; 1972) apare în traducere
românească în 1977 cu titlul: „Originile limbilor neolatine. Introduce-re în filologia romanică”. În lucrarea nominalizată sunt relevate patru ramificații ale limbilor romanice: 1) romanica balcanică (româna), 2)
romanica italică (dalmata, sarda, italiana, retoromana); 3) romanica
galică (franceza, franco-provensala, provensala și gascona, catalana);
4) romanica iberică (spaniola, portugheza) [11; 12, p. 298].
O schemă similară găsim în lucrarea „Manuale de linguistica
romanza” (1959) al cărei autor, lingvistul Benedek Elemer Vidos
(1902 – 1987), promovează o clasificare cuaternară și delimitează: ro-
manica balcanică (româna, dalmata), romanica italică (italiana, sarda,
retoromana); romanica galică (franceza, franco-provensala, provensa-
la și gascona), romanica iberică (spaniola, portugheza, catalana).
Romanistul spaniol Alonso Amado (1896 – 1952) optează pentru
criteriul tipologic și evidențiază limbile franceză și română, pe de o parte, caracterizate printr-o serie de trăsături structurale distinctive (iar
106româna – și areale), în raport cu celelalte idiomuri romanice. Pe de altă
parte, sunt indicate toate limbile romanice occidentale (portugheza, spaniola, catalana, provensala, gascona și, cu unele restricții, italiana),
ce denotă o incontestabilă continuitate tipologică, cu excepția limbii
franceze. Prima ramificație este numită Romania discontinua , iar a
doua – Romania continua [13, p. 37]. Conținutul termenilor în cauză
nu se suprapune celui redat de termenii Romania de Vest și Romania
de Est, referitori la arealul de răspândire a limbilor romanice occiden –
tale și orientale.
Poziția limbii române, în corelație cu alte idiomuri de aceeași ori-
gine, și vechea problemă a clasificării limbilor romanice este aborda-tă de către prof. E.Coșeriu (1921 – 2002) în mai multe studii impor –
tante, dintre care am putea semnala: „Latinitatea orientală”, „Unitatea limbii române – planuri și criterii”, „Lingvistică din perspectivă spa-
țială și antropologică”, „Lecții de lingvistică generală” ș. a. În aceste
lucrări savantul examinează tipul romanic, prin prisma raporturilor
dialect – limbă istorică – limbă funcțională, tip lingvistic – sistem – normă – vorbire [4, p. 9 – 15; 5, p. 10 – 25; 6].
Este cazul să observăm că criteriul tipologic se dovedește a fi util
pentru a preciza repartizarea idiomurilor romanice în ramificații și
subgrupuri. În opinia lingvistului D.Copceag, definirea lor drept „o
totalitate de limbi provenite din latină” este insuficientă, căci nu oferă posibilitatea de a stabili prin ce se deosebesc ele de alte limbi, bună-oară de cele germanice sau slave [4, p. 13]. Odată constatat acest fapt, urmează să se indice trăsăturile distinctive ale limbilor romanice.
În clasificările întemeiate pe tipologia cantitativă, idiomurile neo-
latine sunt analizate ținându-se cont de sistemele din care fac parte fe-nomenele cercetate, de relațiile ce constituie structura acestora. După cum observă El.Zgârcibabă-Bogdan, „gradul de asemănare tipologică dintre limbi este stabilit, în cele mai multe cazuri, pe baza cuantificării rezultatelor obținute prin raportarea sistemelor romanice avute în ve-dere la modelul ales” [12, p. 109].
Răspândirea teritorială a limbilor romanice
Numărul total de vorbitori nativi ai limbilor romanice este de circa
700 de milioane de purtători din diferite țări din europa, America de
107Sud și Africa. În cele ce urmează, propunem un tabel ce ilustrează
repartizarea idiomurilor romanice occidentale și orientale:
Limbile romanice occidentaleLimbile romanice
orientale
italo-rom. galo-rom. ibero-rom. limba română (dialecte:
dacoromân, macedoro –
mân, istroromân, megle –
noromân; graiuri ale dia-lectului dacoromân: arde-
lenesc, bănățea n, crișean,
maramureșean, munte –
nesc, moldovenesc); lim –
ba dalmatăitaliana,
sarda, reto-
romanafranceza,
provensala,
franco-pro-vensala, gasconaspaniola,
portugheza,
catalana, galiciana
Limba spaniolă (castiliană, la lengua castellana ) atestă cel mai
mare număr de purtători: cca 500 mil.; este una dintre limbile oficiale
ale UE și ONU. În Europa, este răspândită în Spania, Andorra, Gibral-tar, Elveția ș. a., iar peste hotarele Europei majoritatea vorbitorilor de limbă spaniolă se află în America Latină, fiind extinsă pe un terito –
riu imens în Argentina, Belize, Bolivia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Ecuador, El Salvador, Guatemala, Honduras, Mexic, Nicara-gua, Panama, Paraguay, Peru, Puerto Rico, Republica Dominicană, Uruguay, Venezuela. Se mai vorbește și în Trinidad – Tobago, pe insu-lele Canare, în SUA (mai cu seamă, în Texas și California), în Filipine (Asia de Sud-Est) ș.a.
Portugheza ( português , língua portuguesa) este vorbită de cca 240
mil. de oameni. Are statutul de limbă oficială în Portugalia, este răspân-dită în Spania (în regiunea Galicia, unde mai e numită „galiciană”), An-dorra, Belgia, Elveția. Același statut i se atribuie și în Brazilia (America de Sud) cu cca 186 mil. de purtători, în multe țări din Africa: Ango-
la, Capul Verde , Guineea-Bissau , Mozambic , São Tomé și Príncipe , în
Guineea Ecuatorială (alături de spaniolă și franceză), în unele țări din Asia, de exemplu în Macao (alături de chineză) și în Timorul de Est .
Catalana ( català) are cca 8 – 11 milioane de vorbitori din Spa-
nia ( Catalonia, Insulele Balear e, Valenci a), în Franța ( Catalonia de
Nord sau Roussillon), în Andorra și Itali a.
108Limba retoromană, limba romanșă ( Rumantsch) , cu un număr
de cca 35.000 de vorbitori, este răspândită în Elveția, fără să aibă sta-
tut de limbă oficial ă ca germana, franceza și italiana, în Italia, Liech –
tenstein.
Franceza (le français) este vorbită în 57 de țări de cca 270 mil.
de oameni, dintre care sunt de menționat 80 de milioane purtători
nativi, în mare parte locuitori ai Franței. De indicat cca 190 de mili-oane care o recunosc ca limbă secundară . În Europa este răspândită
în Franța , Andorra, Belgia , Elveția , Luxembur g și Monaco . Peste
hotarele Europei este vorbită în multe țări din Africa, de exemplu în Cameru n, Republica Democrată Congo, Burkina Faso, Benin, Gabon,
Guineea, Mali, Niger, Senegal, Togo, unde este singura limbă oficială, în Camerun , Burundi, Madagascar, Republica Central-africană, Rwan-
da, Ciad, unde este una dintre limbile oficiale. Este întrebuințată în mod
curent în unele țări din Africa de Nord: Algeria, Maroc, Tunisia. Este
una dintre limbile oficiale din Canada, alături de engleză, în special în Quebec, New Brunswick, Saskatchewan.
Occitana sau limba òc, provensala ( occitan , lenga d’òc) este vor-
bită în partea de sud a Franței (Province), în Văile Occitan e și Guardia
Piemontes e din Italia de nord-vest, în Vall d’Aran ( Spania de Nord)
și în Monaco, de cca 10 – 12 mil. de oameni. Dintre dialectele lim –
bii occitane sau provensale (auvergnat, gascon, languedocie n, limo-
usin ș. a.), cel gascon este calificat de către unii romaniști (B.Vidos,
C.Tagliavini) drept limbă galo-romanică.
Limba italiană ( italian o, lingua italiana ) atestă aproximativ 62 de
milioane de vorbitori, originari, mai cu seamă, din Italia. Are statut de
limbă oficială în trei țări din Europa: Italia, San Marino și Elveți a (ală-
turi de francez ă, german ă și retoroman ă) și în Vatica n. Mai este vorbită
în Slovenia, Croația (unde este recunoscută ca limbă a minorităților), în Malta, în unele țări din Africa (Libia, Eritreea), în America (Brazi-lia, SUA, Canada) ș. a.
Limba sardă ( limba sarda) are cca 1,66 – 2,5 mil. de purtători pe
insula Sardinia (Sardegna), ce aparține Italiei, cumulând un număr con-siderabil de particularități arhaice, în raport cu alte limbi romanice.
Româna ocupă locul cinci după numărul de vorbitori, succedând
spaniola, portugheza, franceza, italiana. Sunt menționate dialectele
109dacoromân (nord-dunărean) și trei dialecte sud-dunărene: macedo-
român (aromân), istroromân și meglenoromân. Limba română este
limbă oficială (de stat) în Români a (cca 19 mil.), în Republica Mol-
dova (cca 2,6 mil.) și în Provincia autonomă V oivodina (Serbia, cca 30.000). Mai este răspândită în Ucraina (cca 330. 000), Serbia (Valea Timocului, cca 35.000), Ungaria (cca 14.000), Italia (cca 1 mil.), Spa-nia (800. 000), Rusia, Portugalia, Germania, Franța etc.
Subiecte pentru autoevaluare:
Menționați savanții care au abordat problema clasificării limbi-1.
lor romanice.Argumentați repartizarea de către unii specialiști în materie 2.
(Fr.Diez, M.Bartoli) a limbilor italiană și română în aceeași ramificație.Comparați clasificările efectuate de către A.Griera și M.Bartoli, 3.
pe de o parte, și de către B.Vidos și C.Tagliavini, pe de altă par –
te. Ce asemănări și deosebiri remarcați?Evaluați răspândirea teritorială a limbilor romanice occidentale.4.
Evaluați răspândirea teritorială a limbii române.5.
Motivați ce criterii de clasificare a limbilor romanice vi se par 6.
mai potrivite și de ce.
Aplicații:
Citiți studiul M.Caragiu Marioțeanu, intitulat: • Varietatea limbii
române. În: Limba română și varietățile ei locale. București, 1995 și capitolul: Configurația dialectală a Romaniei. În: Ma-
noliu Manea M. Gramatica comparată a limbilor romanice .
București, 1971, p. 51 – 67. Pregătiți un rezumat al acestor lu-crări și răspundeți la următoarele întrebări:Ce varietăți teritoriale ale limbii române distinge M.Caragiu
Marioțeanu?
Ce criterii sunt invocate de autoarea studiului?
Ce conținut li se atribuie termenilor Romania orientală și
Romania occidentală ?
Ce particularități dialectale prezintă limba română?
110Citiți studiile: Coșeriu E. • Latinitatea orientală . În: Limba ro-
mână (Chișinău), 1994, nr. 3 p. 10 – 25; Sala M. Limba română,
limbă romanică. București: Editura Academiei Române, 1997.
Pregătiți o comunicare cu tema: „Limba română în raport cu
limbile romanice occidentale”.Selectați 20 – 30 de cuvinte moștenite din latină în limba româ-•
nă. Comparați-le cu echivalentele lor din alte limbi romanice. A se consulta: Avram M. et alii / M.Sala, coord. Enciclopedia
limbilor romanice. București, 1989; Coteanu I., Sala M. Etimo-
logia și limba română. București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1987.Consultați cartea prof. A.Ciobanu. • Reflecții lingvistice . Chiși-
nău, 2009. Scrieți un rezumat / adnotare în care să relevați unele probleme de romanistică abordate de prof. A.Ciobanu.
111T ema VIII
prOBLE mA FO rmăr II LImBILO r r OmANICE
(controverse)
Obiective:
să releve teoriile despre formarea limbilor romanice (teoria sub–
stratului, cronologică, dialectologică, social-istorică);
să definească conceptul – latina vulgară (populară) și latina li-
terară;să comenteze răspândirea inițială a limbii latine; –
să stabilească perioadele dezvoltării latinei vulgare;-
să menționeze unele izvoare de cercetare a latinei vulgare.-
Subiecte:
Teoriile privind formarea limbilor romanice:
Teoria etnologică sau a substratului (H.Schuchardt, G.I. Ascoli
ș. a.)Teoria cronologică (G.Gröber)
Teoria dialectologică (R.Menendez Pidal, F.Mohl)
Teoria social-istorică (W.Meyer-Lübke)
Conceptul latina vulgară (populară) – limbă de origine a idio-
murilor neolatine:
Periodizarea limbii latine
Unele izvoare de studiere a latinei populare.
Bibliografie
1. Corlăteanu N., Colesnic-Codreanca L. Latina vulgară. Chiși-
nău: Cartier, 2007.
2. Coșeriu E. Lingvistică din perspectivă spațială și antropologică.
Chișinău, 1994.
3. Coșeriu E. Limba română în fața Occidentului. Cluj-Napoca:
Dacia, 1994 .
4. Evdoșenco A. P . Introducere în studiul filologiei romanice. Chi-
șinău: Lumina, 1987.
1125. Fassel L. Latinitate și romanitate și raportul continuitate și dis-
continuitate. Din nou despre latina vulgară. www.alil.ro/…/
Latinitate-și.-romanitate-și-rapor…
6. Grandgent C. Introducere în latina vulgară / În românește de
E.Tănase. Cluj, 1958.
7. Iordan I. Lingvistica romanică, evoluție, curente, metode. Bucu-
rești: Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1960.
8. Lobiuc I. Contactele dintre limbi. V ol.I. Iași, 1998.9. Manoliu Manea M. 1.1. Originile limbii latine. 1.2. Latina ar –
haică. 1.5. Latina populară. În: Manoliu Manea M. Gramatica
comparată a limbilor romanice. București, 1971, p. 22 – 25; 29 – 33.
10. Rosetti Al. Istoria limbii române. București, 1968.11. Zgârcibabă-Bogdan E. Introducere în filologia romanică (Note
de curs). Cahul, 2011.
12. Алисова Т.Б., Репина Т.А., Таривердиева М.А. Введение в
романскую филологию. Москва: Высшая школа, 1982.
13. Корлэтяну Н.Г. Исследование народной латыни и её отно-
шений с романскими языками. Москва: Наука, 1974.
Teoriile privind formarea limbilor romanice
Teoria etnologică (a substratului): Concepția etnologică a fost emisă de către savantul austriac Hugo
Schuchardt (1842 – 1927) și savantul italian G.I. Ascoli (1829 –
1907), avându-i ca adepți în sec. XX pe Joseph Vendryes (1875 –
1960), Antoine Meillet (1866 – 1936), Viggo Brøndal (1887 – 1942), Albert Dozat (1877 – 1955) ș. a., care considerau că substratul auto-
hton este factorul principal în formarea limbilor romanice. Limbile autohtone influențau în mod diferit latina, fapt ce contribuia la diferen –
țierea teritorială a acesteia.
Drept rezultat al influenței substratului, se explică variate modifi-
cări fonetice în limba franceză, datorate substratului celtic: [u] > [ü], [e] >[ei], [a] > [e], [ct] > [it]. De exemplu: lat.: lucta >fr.: lutte; lat.: matrem > fr.: mère; lat. fratrem> fr.: frère; lat.: coctus >fr.: cuit [12, p. 116 – 117]. În spaniolă se indică multiple schimbări fonetice de ori-
gine iberică: [f] > [h], ca în exemplele: lat.: facies > sp.: haz; lat.: filius
113> sp.: hijo; lat. folia > sp.: hoja, iar în română substratului dacic [9,
p. 40 – 41] i se atribuie modificările: [ct] > [pt], [cs] > [ps], de exem-plu: lat. coctus > rom.: copt; lat. pectus> rom. piept; lat. coxa> rom.:
coapsă. Unii oponenți ai teoriei vizate, bunăoară savantul rus M.V .
Serghievski, susțin că această concepție ar fi unilaterală, deoarece nu
ține cont de premise de ordin social.
Teoria cronologică (G.Gr öber):
Lingvistul german G.Gröber este de părere că începutul formării
limbilor romanice se referă la romanizarea primei provincii romane în
afara Italiei [13, p. 89], proces ce a continuat ulterior. Odată ce roma-
nizarea cuprinde o perioadă considerabilă – cca 500 de ani, rezultă că în provinciile cucerite de timpuriu (Sardinia, Corsica, Sicilia, Spania) s-au format idiomuri romanice ca sarda, spaniola ș. a. ce conțin mai multe trăsături arhaice, pe când pe teritoriile cucerite mai târziu (Ga-
lia, Dacia) au apărut limbi romanice (franceza, româna) cu un număr
redus de arhaisme fonetice, lexicale și gramaticale. G.Gröber a elabo-rat o schemă ce reflectă consecutivitatea acestor cuceriri:
Sardinia
Spania
Portugalia
Catalonia
Franța meridională
Franța de Nord
Retia
Dacia
Italia.
Teoria cronologică a fost susținută de Giuliano Bonfante (1904 –
2005) , Charles Hall Grandgent (1962 – 1939) ș. a. Suscită dubii afir –
mația potrivit căreia în provinciile cucerite de timpuriu populația autoh-tonă a însușit latina ce conținea numeroase elemente populare, pe când în provinciile cucerite mai târziu s-a răspândit latina oficială [6, p. 12 – 13]. Or, s-a constatat că în limba română formată pe teritoriul
Daciei, devenită provincie în a. 106 d. Hr., se conțin numeroase ele-
mente provenite din latina vulgară. După părerea unor romaniști, teoria semnalată nu caracterizează, în ansamblu, diferențierea latinei populare și formarea limbilor romanice. Se relevă caracterul ei schematic.
114Teoria dialectologică (R.Menendez Pidal, F .G. Mohl):
Teoria dialectologică a fost expusă de către savantul spaniol
R.Menendez Pidal (1869 – 1968) și lingvistul ceh F.G. Mohl, care
menționează că în sec. I î.e.n. s-a constituit latina italică (peregrinitas italica ), răspândită pe întreg teritoriul Italiei. Prin intermediul școlii și
al administrației, latina italică a fost puternic influențată de latina lite –
rară. Treptat, peregrinitas italica a devenit limba comună a întregului
Imperiu Roman, cu puține trăsături dialectale. Drept argument sunt invocate inscripțiile din epoca imperială, care denotă un număr relativ
scăzut de particularități de ordin dialectal [12, p. 123]. În opinia lui
F.G. Mohl, în procesul de formare a limbilor neolatine un rol de seamă revine elementului dialectal italic, iar la baza latinei provinciale stă latina dialectală neunificată din Italia.
Teoria social-istorică (W.Meyer-Lübke):
Savantul austriac W.Meyer-Lübke a evidențiat premisele extraling –
vistice ale constituirii limbilor romanice. Un factor de primă importan –
ță în acest proces a fost căderea Imperiului Roman de Apus în a. 476 d.
Hr., când au fost periclitate legăturile între metropolă și provincii.
S-au stabilit contacte noi: politice, sociale, economice, etnice, ling-
vistice. Fiecare dintre fostele provincii romane s-a orientat către alte
centre politice și culturale. De exemplu, Sicilia se apropie de Italia de
Sud și nu de Sardinia, deși aceste teritorii au fost cucerite în aceeași perioadă.
Conceptul latina vulgară (populară) – limbă de origine a
idiomurilor neolatine
În literatura de specialitate se reliefează rolul latinei vulgare
(populare) ca limbă de origine a tuturor limbilor romanice, problemă ce poate fi abordată atât din perspectiva limbii latine, de-a lungul is-
toriei sale, cât și a limbilor romanice, cercetate în plan diacronic. În
principiu, latina vulgară este considerată acea „variantă a limbii, supu-să unei evoluții libere și nemijlocite” [1, p. 8], care comportă multiple particularități de ordin funcțional, fonetic, lexical, gramatical. Roma-niști de notorietate au elaborat câteva concepții ce conțin precizări și explicații ale noțiunii date. Printre acestea, este de menționat definiția
latinei vulgare ca limba vulgului, a păturilor de jos ale societății ro-
115mane ce are ca punct de plecare sintagma sermo vulgaris, propusă de
către oratorul și filosoful roman M.T. Cicero, care îi atribuia o nuanță
depreciativă.
O altă interpretare, împărtășită, de exemplu, de savanții C.Grandgent,
Al.Rosetti ș. a., vizează latina vulgară ca limba păturilor mijlocii,
aceasta constituind „limba vorbită de majoritatea clasei mijlocii a po-pulației”, în perioadele republicană și imperială [10, p. 8, 88 – 89]. În opinia romanistului C.Grandgent, „ceea ce numim astăzi latina popula-ră este limba claselor mijlocii, așa cum s-a dezvoltat din vechea latină
clasică. Această limbă e distinctă de expresia cu îngrijire șlefuită a soci-
etății culte, distinctă de dialectul neîngrijit al celor de la țară, de argoul mahalalelor, deși este influențată de toate acestea” [6, p. 13]. O teorie similară evidențiază vorbirea cotidiană (sermo quotidianus), conferin-du-i statut de limba uzuală (cotidiană) a fiecărui roman.
O viziune mai amplă, promovată de numeroși romaniști, califică
latina vulgară drept limbă a întregului popor, ce cuprinde o varietate
mare de tipuri de vorbire: sermo quotidianus (vorbirea cotidiană), ser –
mo usualis (vorbirea uzuală), sermo vulgaris (vorbirea populară), sermo
plebeius (vorbirea plebeilor), sermo proletarius (vorbirea proletarilor),
sermo militaris (vorbirea militarilor) , sermo rusticus (vorbirea rustică),
care dezvăluie răspândirea latinei vulgare printre păturile largi ale po-porului roman. Un argument în favoarea acestei teorii ar fi fenomenele panromanice, atestate atât în română, cât și în limbile romanice occi-dentale. Româna, asemenea limbii italiene, de care o apropie multiple similitudini, dar o diferențiază și unele particularități, „prin elementele
sale panromanice, ca toate limbile romanice – însa în special ea însăși
și italiana – s-au format în același mod din latină” [3, p. 76]. Cu toate acestea, pare exagerată opinia conform căreia „latina populară vorbită în diferite provincii romanice avea un caracter omogen” [4, p. 23].
În baza dicotomiei limba scrisă – limba vorbită a fost elabora –
tă concepția despre latina vulgară drept limba vorbită (limbă uzuală,
limbă a poporului) ce i se opune limbii literare (latinei clasice). După
cum observă acad. N.Corlăteanu și L.Colesnic-Codreanca, „deosebi-
rile dintre latina literară, cizelată, mai ales, în perioada clasică (sec. I î.e.n. – sec. I e.n.) și latina vulgară, aflată mereu în evoluție, devine tot mai mare pe măsura depărtării de perioada clasică. La sfârșitul
116sec. IV e.n., diferențele dintre latina literară și cea vulgară devin și mai
evidente” [1, p. 9]. În opinia unor cercetători [5], o asemenea definiție limitează existența latinei vulgare la perioada de formare și dezvoltare a latinei literare. Prin urmare, identificarea termenilor latină vulgară –
limbă vorbită conduce la confuzia latina clasică – limbă scrisă, ceea ce
nu putem accepta, odată ce latina scrisă a apărut în perioada arhaică, anterioară latinei clasice (sec. I î. Hr. – sec. I d. Hr.).
Abordând problema în discuție, acad. N.Corlăteanu subliniază că
„latina literară clasică și latina vulgară nu pot fi analizate doar ca va-riante stilistice ale limbii latine, în general, ci și în calitate de variante teritoriale. Astfel, devin inteligibili termenii: sermo urbanus, sermo rusticus, sermo plebeius, sermo nobilis, sermo vulgaris” [13, p. 80]. După cum semnalează același lingvist, în perioada actuală, majorita –
tea savanților consideră că latina vulgară a existat în toate perioadele de evoluție a limbii latine, opinie la care aderăm.
Latina vulgară se distinge prin unele particularități, cum ar fi:
atenuarea sau chiar neglijarea unor norme stricte (de exemplu, a
celor gramaticale) ale limbii latine literare;pronunțarea modificată a unor sunete sau grupuri de sunete, mai
cu seamă amuțirea consoanelor finale, sincopa vocalelor proto-nice și posttonice etc.;preferința pentru unele arhaisme (fonetice, lexicale, gramatica –
le), pe de o parte, și folosirea unor inovații, pe de altă parte: de exemplu, în locul adjectivelor mai vechi pulcher, -a,-um, for-
mosus, -a,-um (frumos) este utilizat bellus, -a, -um, cu același
înțeles, care a fost preluat în unele limbi romanice: it. bello,
bella ; fr.: bel /beau, belle ;
întrebuințarea frecventă a formelor diminutivale ale substanti –
velor și adjectivelor cu vădite conotații afective, în locul celor obișnuite. Este de subliniat că limbile romanice au moștenit, de multe ori, diminutivele: lat. auris, -is (ureche), auricula,-ae
(urechiușă) > rom. ureche, it. orecchia , sp. oreja, fr. oreille ; lat.
avis,-is (pasăre), avicella (păsăruică) > it. ucello, fr. oiseau; lat.
apes (albină), apicula (albinuță) > fr.: abeille ; lat. miser (neno-
rocit), misellus > rom. mișel etc.;
117estomparea unor semnificații stilistic marcate ale unor unități
lexicale ce serveau pentru substituirea corespondentelor din la-
tina literară. Astfel, nicio limbă romanică nu a preluat lexemul
equus (cal) din latina literară, acestuia luându-i locul caballus
care, la început, însemna „mârțoagă”, sens pierdut în reflexe-
le romanice: rom. cal, it. cavallo , sp. caballo , fr. cheval . Un
alt cuvânt specific latinei vulgare, focus, a înlocuit echivalentul
din latina literară, ignis, evoluând semantic de la sensul „vatră”,
„focul din vatră”, la cel de „foc”, atribuit reflexelor romanice:
rom. foc, it. fuoco, sp. fuego, fr. feu;
folosirea unor structuri analitice în locul formelor sintetice. De
exemplu, în paradigma gradelor de comparație, modelul anali –
tic de comparativ și superlativ al adjectivelor și adverbelor, ce ocupa o poziție periferică în sistemul gramatical al limbii de
origine, s-a extins în detrimentul modelului sintetic: lat. altus,
-a, -um; altior, altius, altissimus, – a, -um > magis / plus altus;
maxime altus. A se compara în limbile romanice: rom. înalt,-ă;
mai înalt, -ă; cel mai înalt,-ă, foarte înalt, -ă; sp.: alto, -a, mas
alto,-a; el / la mas alto,-a etc.
Din cele relatate se impun câteva delimitări: 1) Urmează să delimităm aprecierea conceptului latină vulgară
de către oamenii de știință din antichitate și savanții contemporani.
Chiar dacă sunt multe tangențe în modul de a privi lucrurile, în ling-vistica actuală se recurge la teorii, concepte și abordări ce nu puteau fi emise în antichitate. În operele lui M.T. Cicero, Quintilian, M.T. Varro
ș. a. se fac distincțiile dintre latinitas și sermo vulgaris; urbanitas și
sermo rusticus, sermo plebeius și nobilis sermo ș. a. Noțiunea latinitas
înseamnă vorbirea cizelată, îngrijită, supusă normelor, lipsită de abe-
rații, pe când sermo vulgaris presupune vorbirea neîngrijită;
2) Disensiunile referitoare la noțiunea latina vulgară s-au axat pe
următoarele probleme discutabile: a) perioada de existență a latinei
vulgare (cuprinde aceasta doar latina postclasică și târzie sau, mai de-
grabă, toatele fazele evolutive ale limbii latine); b) sfera de răspândire
a latinei vulgare (păturile inferioare, medii sau întreaga societate ro-
mană); c) în ce măsură termenul latina vulgară corespunde celui de
latina vorbită sau i se suprapune;
1183) Latina vulgară comportă multiple trăsături de ordin fonetic, le-
xical și gramatical și cumulează, alături de particularități ce o apropie
de latina arhaică, variate inovații.
Prezintă interes perspectivele diastratică și diatopică [2, p. 101] de
definire a conceptului latina vulgară ce permit a distinge: stratul fami –
liar (latina claselor medii), stratul vulgar (latina păturilor de jos), ar –
gourile (limbajul militarilor, al gladiatorilor, al marinarilor etc.), latina provincială, fiecare strat înglobând un ansamblu al stilurilor specifice păturilor sociale în cauză. Această clasificare cuaternară a fost propusă
de lingvistul brazilian S. da Silva Neto, care a calificat latina vulgară
drept forma vorbită, cotidiană, având o răspândire generală în sânul diferitelor pături ale societății romane [12, p. 81].
Nu putem elimina termenul și conceptul corespunzător pe motiv că
„termenul de latină vulgară este o pură convenție”, cu atât mai mult,
să renunțăm totalmente la ideea că „limbile romanice derivă din lati –
na vulgară (sau populară)”. Nici factorul diacronic n-ar trebui trecut
cu vederea la examinarea acesteia, iar afirmația despre „caracterul eminamente diacronic al latinei vulgare” nu pare superfluă. Evident, latina, de-a lungul istoriei sale milenare, nu a constituit un singur sistem, o sigură varietate, ci mai multe, caracterizate prin raporturi
de interdependență, de aceea este mai potrivită interpretarea multi –
aspectuală a formei populare a acesteia: „În realitate, latina vulgară
a fost o varietate complexă a latinei și marii romaniști au văzut-o
din unghiuri diferite, de aceea mulți ar putea fi citați simultan la mai
multe tipuri de definiție”, susține cercetătoarea L.Fassel [5]. În opinia
lingvistei, latina vulgară reprezintă dimensiunile temporală, spațială,
socială și stilistică, existând multipli factori care au condiționat evolu-ția latinității către romanitate, de aceea sunt necesare trei caracteristici – oralitate, uzual, popular – care asigură o definiție atotcuprinzătoare
a latinei vulgare.
Periodizarea limbii latine și perioadele statalității romane
În dezvoltarea sa, latina a parcurs câteva etape: a) latina arhaică
(înc. mileniului I î. Hr. – sec. IV î. Hr.; b) latina preclasică: sec. III
î. Hr. – sec. II î. Hr.; c) latina clasică: sec. I î. Hr. – a. 14 d. Hr.; d) la-tina postclasică: sec. I d. Hr. – sec. II d. Hr.; e) latina târzie: sec. III d.
119Hr. – sec. VII d. Hr. Unii cercetători relevă latina preclasică în cadrul
latinei arhaice, iar latina postclasică nu este delimitată de celelalte [11, p. 72 – 89; 12, p. 46 – 63]. Faptele de limbă specifice fiecărei faze
menționate sugerează necesitatea de a evidenția mai multe segmente
cronologice. Această periodizare corelează, într-o anumită măsură, cu cronologia statalității romane: astfel, perioada regală și o bună parte a perioadei republicane corespund latinei arhaice și preclasice; sfârșitul perioadei republicane se raportează la latina clasică, iar perioada im-perială vizează latina postclasică și, parțial, latina târzie.
Unele izvoare de studiere a latinei populare
După cum susțin specialiștii în materie, „nu există aproape niciun
monument de limbă scris în întregime în latina vulgară” [1, p. 17], deși variate elemente ale acesteia sunt întrebuințate în inscripții, tratate ști-
ințifice, gramatici, opere literare, texte religioase etc.
Un comentariu judicios al unor exemple ce țin de latina vulgară
face gramaticianul latin Marcus Terentius Varro. În tratatul său „De
lingua Latina”, autorul trece în revistă dublete cum ar fi: ovi și ove,
avi și ave, civitatum și civitatium etc., de o largă circulație în limbajul popular [13, p. 114]. Fenomene similare de ordin fonetic, lexical și
gramatical semnalează și alți savanți romani: Maurus Servius Honora-
tus, Donatus, Valerius Probus ș. a.
O sursă valoroasă de studiere a latinei vulgare este „Appendix
Probi” – un caiet datând din sec. III d. Hr., ce reprezintă o anexă a
gramaticii „Instituta artium”, atribuite lui Valerius Probus (sec. I d.
Hr.). „Appendix Probi” cuprinde 227 perechi de cuvinte în care for –
melor latinei literare li se opun aceleași lexeme ce ilustrează abateri de la normele fonetice și gramaticale: viridis non virdis, auris non oricla,
vetulus non veclus, pridem non pride etc.
Exemplele calificate drept devieri dezvăluie, de fapt, tendințe evo-
lutive ale limbii latine ce au fost preluate în actualele idiomuri neola-tine, ceea ce remarcă cercetătorii: „ Notițele de mai sus au o deosebită importanță nu numai pentru studiul istoriei limbii române și a altor limbi romanice, dar și pentru studierea unor aspecte ale lingvisticii ge-nerale. Evoluția limbii, de regulă, se bazează pe acele schimbări care,
la început, apar ca greșeli, ca abateri de la normele literare” [1, p. 25].
120Să examinăm unele fenomene fonetice, lexicale și gramaticale proprii
latinei vulgare, pornind de la exemplele ce le conțin.
O serie de cuvinte denotă • sincopa – eliminarea vocalei în po-
ziție medie: articulus non articlus, masculus non masclus, iu-
gulus non iuglus, vernaculus non vernaclus, viridis non virdis, stabulum non stablum, frigida non frigda, oculus non oclus, speculum non speclum ș. a. sau diereza – suprimarea consoanei
în aceeași poziție: avus non aus, rivus non rius, calcostegis non
calcosteis, Flavus non Flaus, favilla non failla, pavor non paor
ș. a.
În unele mostre dispare un grup de sunete format dintr-o con-•
soană și o vocală (-ve-, -vi-): vobiscum non voscum, nobiscum
non noscum sau se reduc grupuri de consoane: ct > t, ns > s,
drept consecință a asimilării regresive totale: mensa non mesa,
auctoritas non autoritas, ansa non asa ș. a.Amuțirea consoanelor finale (însoțită uneori și de reducerea vo-•
calei adiacente) are loc în exemplele: pridem non pride, passim
non passi, olim non oli ș. a.Sporadic, se atestă proteza consonantică, însoțită și de alte mo-•
dificări fonetice: coruscus non scoriscus.
Exemple de tipul: • formosus non formunsus, occasio non ocan-
sio ș. a. ilustrează epenteza – adăugarea unei consoane la mij –
locul cuvântului. De indicat geminarea consoanelor: draco non
dracco, caligo non calligo .
Variate lexeme denotă modificarea vocalelor (închiderea vo-•
calelor o > u, e > i sau deschiderea vocalelor u > o, i > e):
tolonium non toloneum, formica non furmica, solea non solia,
turma non torma, columna non colomna, balteus non baltius, lilium non lileum, proles non prolis, lancea non lancia, vulpes non vulpis, vinia non vinea, ostium non osteum, senatus non si-natus, apes non apis,fames non famis, aedes non aedis, linteum non lintium ș. a.
În exemple de felul: • lanius non laneo ș. a., amuțirea consoanei
finale s este însoțită de modificările i > e, u > o.
„Appendix Probi” inserează multiple mostre ce atestă asimila – •
rea vocalică și consonantică. Lexemele bitumen non butumen,
121umbilicus non imbilicus conțin asimilarea vocalică regresivă;
anser non ansar, passer non passar – asimilarea vocalică pro-
gresivă. În exemplul caelebs non celeps remarcăm, pe lângă
monoftongarea diftongului ae > e, asimilarea consonantică re-
gresivă; a se compara: plebs non pleps. În cuplul: capsensis
non capsessis survine asimilarea regresivă totală ns > ss, în
exemplul: grundio non grunnio – asimilarea regresivă totală nd
> nn, iar în exemplul: amycdala non amiddula sunt de indicat
trei modificări: y > i, cd > dd, a > u. A se compara: persica non
pessica ce denotă asimilarea regresivă totală a grupului rs > ss.
Disimilarea• grupului tl >cl poate fi însoțită de sincopa voca-
lelor: vetulus non veclus, vitulus non viclus, capitulus non ca-
piclus. Se observă labializarea fricativelor: strofa non stropa,
amfora non ampora.
Unele exemple ilustrează • betacismul (disimilarea v > b) sau ve-
tacismul (disimilarea b > v), asociate uneori sincopei vocalice
și altor modificări: baculus non vaclus; bravium non brabium;
alveus non albeus; tabes non tavis; plebes non plevis, tolerabi-
lis non toleravilis .
De relevat sonorizarea consoanei • p > b: plasta non blasta, în
antepoziția sonantei l.
Sunt de relevat cuvintele în care disimilarea afectează grupul •
qu > c: equus non ecus, exequiae non execiae ; coquens non
cocens.
Sunt de semnalat mostrele referitoare la disimilarea consoane-•
lor sonante r, l, n, m, inclusiv rotacizarea și derotacizarea: cul-
tellum non cuntellum; pancarpus non parcarpus; flagellum non
fragellum;terebra non telebra. În exemplul: pusillus non pisin-
nus se observă asimilarea regresivă u > i, sub influența vocalei
i din următoarea silabă și disimilarea consoanei geminate ll în
nn. În cuplul: meretrix non menetris are loc derotacizarea r> n
și reducerea grupului ks=x în s.
Consoana • h este eliminată atât în poziție inițială, cât și în cea
medie: adhuc non aduc, horologium non orologium, hostiae
non ostiae. În exemplul: cithara non citera , th își pierde nuan-
ța aspirată, iar vocala a > e. A se compara exemplele cochlea
122non coclia, cochleare non cocliarium în care, pe lângă pierderea
nuanței aspirate, mai observăm e > i și trecerea din declinarea a
3-a în declinarea a 2-a, păstrându-se forma de gen neutru.
În exemplul • pegma non peuma menționăm vocalizarea consoa-
nei g în grupul: gm >um.
O serie de exemple denotă confuzia vocalelor • i și y, y și u, pro-
nunțate deopotrivă în perioada respectivă: crista non crysta; gy-
rus non girus; virgo non vyrga; vir non vyr; myrta non murta.
Sunt de indicat forme • hipercorecte ca: miles non milex, aries
non ariex, locuples non locuplex, allec non allex, Hercules non Herculens.Dintre fenomenele ce vizează formarea cuvintelor și vocabu-•
larul, am putea aminti atât cuvintele compuse în care survin modificări fonetice, cât și preferința pentru unele mijloace
afixale: rabidus non rabiosus. De exemplu, în cuplul aquae-
ductus non aquiductus, constituit din genitivus aquae și par –
ticipiul perfect ductus al verbului duco, ducere, duxi, ductum,
are loc monoftongarea ae > e, urmată de închiderea vocalei
e>i. Aceeași modificare a diftongului ae>e > i consemnăm în
exemplul terraemotus non terrimotium, în care substantivul
de declinarea a 4-a motus este înlocuit prin unul de declinarea
a 2-a – motium.
Un număr considerabil de exemple ilustrează • formele diminuti-
vale ale substantivelor, în care se mai observă și modificări fo-
netice, bunăoară sincopa vocalelor: catulus non catellus, auris
non oricla, neptis non nepticla, anus non anucla .
În „Appendix Probi” sunt inserate cupluri de cuvinte, în care •
modelul imparisilabic al substantivelor de declinarea a 3-a este substituit cu cel parisilabic: pecten non pectinis ; glis non gliris.
Un alt fenomen gramatical evidențiază trecerea substantivelor •
și a adjectivelor de declinarea a 3-a în categoria celor de decli –
narea 1-a și a 2-a: acre non acrum; pauper mulier non paupera
mulier; tristis non tristus; clamis non clamus.Unele mostre dezvăluie trecerea substantivelor de declinarea a •
4-a în categoria celor de declinarea1-a: nurus non nura, socrus
non socra.
123Unele substantive și pronume atestă înlocuirea unor terminațiii •
prin altele: teter non tetrus, aper non aprus, ipse non ipsus.
Nu doar gramaticile, ci și alte tratate științifice din domeniul medi –
cinii, al farmacologiei, al arhitecturii ș. a. conțin asemenea „abateri”,
folosite de autorii respectivi cu scopul de a fi înțeleși de un public larg. Ne referim la diverse lucrări [13, p. 110 – 113], bunăoară: M.Vitruvius Pollio, „De architectura”, Marcellus Empiricus, „De medicamentis”, Claudius Hermerus Veterinarus, „Mulomedicina Chironis”, Pedanios Dioscorides, „De materia medica” etc. De exemplu, Marcellus Empi –
ricus semnalează circa 2500 de rețete întocmite în baza unor credințe și superstiții care inserează denumiri populare ale unor plante: lingua
bovis (compară în română: limba-boului), pomus (compară în france-
ză: pomme, pommier).
În tratatul „Mulomedicina Chironis” atestăm construcții anali –
tice prepoziționale ce substituie formele cazuale sintetice de ablativ: ex aceto acro; substantivele de declinarea a V-a transferate în cadrul declinării I-a: planitia în loc de: planicies [1, p. 23] etc.
Subiecte pentru autoevaluare:
Explicați 1. teoria substratului privind formarea limbilor roma-
nice.
Comparați teoriile 2. substratului (etnologică), cronologică și
dialectologică despre formarea limbilor romanice. Ce factori
imanenți (interni) de dezvoltare a limbilor în cauză evidențiază
fiecare dintre concepțiile semnalate? Definiți conceptul 3. latina vulgară ( populară). Ce argumente sunt
invocate în favoarea ideii despre caracterul unitar al acesteia?Relevați termenii folosiți în antichitate cu privire la latina vul-4.
gară.Comentați unele interpretări ale conceptului 5. latina vulgară. Ce
aspecte vizează controversele?
Explicați, de ce latina vulgară ar trebui considerată drept limba 6.
vorbită de întregul popor din toate teritoriile Imperiului Roman
în toate epocile de evoluție a limbii latine?Motivați posibilitatea de a invoca diferențele diatopice și dia-7.
stratice în abordarea conceptului latina vulgară .
124Indicați unele trăsături specifice latinei vulgare.8.
Numiți perioadele de dezvoltare a limbii latine, în general, și a 9.
latinei vulgare, în special.
Descrieți unele surse de cercetare a latinei populare. 10.
Aplicații:
Studiați cap. II. „Școala idealistă sau estetică a lui K.V ossler” •
din sursa: Iordan I. Lingvistica romanică, evoluție, curente,
metode. București: Editura Academiei Republicii Populare Ro-
mâne, 1960, p. 89 – 110. Pregătiți un rezumat al capitolului în
care să elucidați următoarele subiecte: a) Problemele abordate
de către K.V ossler prin prisma concepției idealiste. b) Progresul absolut și relativ în viziunea lui V ossler. c) V ossler despre rolul analogiei și alți factori de evoluție a limbii. d) Concepția lui V ossler în materie de romanistică.
Comentați unele particularități fonetice, lexicale și gramaticale •
în baza unor exemple din „Appendix Probi” (a se vedea Anexa,
p. 162). Întocmiți un tabel în care să repartizați exemplele dis-ponibile, în funcție de fenomenul pe care îl reprezintă. Compa-rați unele cuvinte din latina vulgară cu reflexele lor romanice.Comentați următorul citat: „Animată de o mișcare neîncetată •
de adaptare la factori externi sau interni, trecând prin procese de standardizare, formare a limbilor vehiculate, dar și a unor limbi internaționale, Romania, ca ansamblu de idiomuri dezvoltate din latină, poate dezvălui în mod exemplar aceste fenomene. Cu atât mai mult, cu cât Romania reprezintă singurul domeniu
indo-european în care limba de bază este bine cunoscută, facili –
tând astfel cunoașterea directă a unuia dintre cele mai interesan-
te fenomene ale diacroniei limbajului: nașterea dinr-o limbă de bază a limbilor genealogic înrudite. Grație acestui fapt, putem pătrunde în intimitatea unui proces evolutiv de mare complexi –
tate, care i-a fascinat și continuă să-i fascineze pe lingviști.” [a se vedea: Oancea I., Panait L. Schiță de istorie a romanității.
Timișoara: Excelsior Art, 2002, p. 7]
125T ema IX
rO mANI zArEA (pr EmIsE, FACTO rI). spECIFICUL
rOm ANIzăr II UNOr prOVINCII (Iberia, Galia, dacia)
Obiective :
să definească noțiunea – romanizare;
să descrie factorii și premisele romanizării;-
să compare procesul de romanizare a Iberiei și a Galiei;-
să descrie procesul de romanizare a Daciei;-
să evalueze specificul romanizării Daciei;-
să argumenteze rolul substratului, superstratului și al adstratului –
în formarea limbilor romanice.
Subiecte:
Definiția și factorii romanizării
Expansiunea romană în Italia și peste hotarele acesteia. Speci –
ficul romanizării Iberiei, Galiei și a Daciei
Rolul elementelor de substrat, superstrat, adstrat în constitui –
rea limbilor romanice.
Bibliografie
1. Corlăteanu N., Colesnic-Codreanca L. Latina vulgară. Chiși-
nău: Cartier, 2007.
2. Fassel L. Latinitate și romanitate și raportul continuitate și dis-continuitate. Din nou despre latina vulgară. www.alil.ro/…/
Latinitate-și.-romanitate-și-rapor…
3. Lobiuc I.Contactele dintre limbi. V ol.I. Iași, 1998.
4. Manoliu Manea M. Extinderea limbii latine. În: Manoliu Ma-
nea M. Gramatica comparată a limbilor romanice. București, 1971, p. 27 – 29.
5. Oancea I., Panait L. Schiță de istorie a romanității. Timișoara:
Excelsior Art, 2002.
6. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (Suport di-
dactic). Chișinău: CEP USM, 2011.
7. Rosetti Al. Istoria limbii române. București, 1968.
1268. Vraciu A. Rolul și valoarea explicațiilor prin factorul etnolo –
gic în lingvistică; Considerații asupra elementelor autohtone
ale limbii române. În: Studii de lingvistică generală. Iași, 1972,
p. 55 – 90; 91 – 124.
9. Zgârcibabă-Bogdan E. Introducere în filologia romanică (Note
de curs). Cahul, 2011.
10. Алисова Т.Б., Репина Т.А., Таривердиева М.А. Введение в ро-
манскую филологию. Москва: Высшая школа, 1982.
11. Корлэтяну Н.Г. Исследование народной латыни и её отно-
шений с романскими языками. Москва: Наука, 1974.
Definiția și factorii romanizării
Numeroase manuale, studii și dicționare conțin definiții ale con-
ceptelor a romaniza, romanizare. De exemplu, în „Noul dicționar
universal al limbii române” (București, 2006) sunt semnalate următoa –
rele sensuri ale verbului a romaniza: „1. a imprima sau a impune unei
țări, unei regiuni, unei populații instituțiile, organizarea, obiceiurile, limba, cultura, civilizația romană; a face să devină roman; a romani, a latiniza; 2. (refl.) a-și însuși, a asimila modul de organizare, limba, cultura, viața romanilor; a deveni roman sau romanic; a se romani, a se latiniza…” (p. 1235), iar romanizare este „acțiunea de a se romaniza
și rezultatul ei; latinizare”.
Definiții similare găsim în „Dicționarul explicativ al limbii române”
(2009) și în „Dicționarul universal ilustrat al limbii române” (vol. 9, 2011). Astfel, în DEX (2009) citim: „ROMANIZÁ, romanizez, vb. I. Tranz.
A imprima sau a impune (unei țări, unei regiuni, unei populații) carac-terul romanității, a face (să fie) roman, a introduce civilizația romană. ♦ Refl. A deveni roman sau romanic. – Din fr. Romaniser”. În lucrările
de specialitate, romanizarea semnifică răspândirea, pe teritoriile cucerite de romani, a limbii latine, a obiceiurilor și a culturii romane și însușirea acestora de către populația autohtonă [10, p. 46; 11, p. 40-43].
Deși nu există o deosebire principială între termenii romanizare și
latinizare, aceștia ar putea fi diferențiați, primul însemnând asimila –
rea etnică, lingvistică și culturală a populației autohtone din teritoriile exterioare Italiei, pe când termenul latinizare ar putea fi raportat la
același proces ce a afectat populația autohtonă din Italia [11].
127Specialiștii în materie subliniază caracterul popular, îndelungat, ne-
omogen al procesului romanizării. Cunoscuta romanistă M.Manoliu-
Manea observă că „limba oficială a statului, administrației și armatei,
latina va trebui să treacă printr-un lung proces de infiltrare din centrele
urbane spre așezările rurale de „vici” și „pagi” [4, p. 28]. În opinia acestei savante, romanizarea a început „printr-o emigrare lentă a po-pulației romane, izgonite de la țară”, astfel încât „emigrarea țăranilor spre alte ținuturi avea să-i transforme în soli ai civilizației și limbii latine, dincolo de granițele Peninsulei Italice” [ibidem].
Fără îndoială, romanizarea s-a manifestat ca „un fenomen popular”,
în caz contrar ar fi greu de explicat proporțiile și profunzimea acesteia pe multe dintre teritoriile cucerite și anexate la Imperiul Roman. To-tuși, termenul imperializare a limbii latine, propus de L.Fassel cu
referire la „procesul de expansiune teritorială a limbii latine, finalizat
cu apariția de limbi noi, romanice”, ni se pare mai puțin potrivit, în
pofida unor argumente cu care operează cercetătoarea: „Cu siguranță că, dacă nu ar fi existat această uriașă expandare a latinei în istoria Romei, iar atâtea popoare nu și-ar fi însușit limba latină, într-un timp mai lung sau mai scurt, trecând printr-o fază de bilingvism, nu s-ar fi ajuns la apariția unor limbi noi. Circumstanța istorică, condiția care a
dus la această mare schimbare a fost tocmai ceea ce se poate numi prin
termenul pe care l-am propus, imperializarea limbii latine” [2].
Dacă acceptăm ideea despre romanizare ca un proces de acultu-
rație, perceput ca o preluare sau o adoptare „de către o comunitate a
unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi
a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare” [DEX,
2009], ne dăm seama despre varietatea factorilor și a premiselor ce au implicat fenomenul în discuție. Totodată, vom considera definiții ale aculturației ca o „totalitate a transformărilor suferite de un grup social aflat în contact cu un grup mai mare” [„Noul dicționar universal al limbii române”] drept vagi și inexacte. Or, aspectul spiritual al pro-cesului vizat sugerează rolul deosebit al școlilor de diferite grade, al
administrației romane, care au facilitat și au accelerat expansiunea nu
doar a limbii latine, ci și a culturii romane, în ansamblu.
Ca factori ai romanizării am putea menționa [9, p. 25 – 31; 11, p. 44
– 46]: introducerea sistemului de învățământ roman, afluxul de colo-
128niști, urbanizarea, crearea unor sisteme eficiente de comunicații, întâi
de toate, construirea drumurilor, stabilirea, pe lângă relațiile adminis –
trative, a relațiilor economice și etnice dintre băștinași și administra –
ție, coloniști, negustori etc., staționarea legiunilor romane și stabilirea cu traiul a veteranilor armatei romane, acordarea cetățeniei romane, răspândirea creștinismului ș. a.
Să examinăm unii dintre factorii evidențiați. Se cuvine să indi-
căm rolul coloniștilor ex toto orbe Romano (de pe întreg teritoriul
roman). Aceștia erau originari din diferite provincii ale Imperiului
Roman și, de obicei, nu erau vorbitori nativi ai limbii latine, însă
promovau cultura romană, modul de viață roman, latina, ca limbă de comunicare.
Un rol important în procesul romanizării l-a avut armata romană
și, mai cu seamă, veteranii acesteia cărora li se conferea statutul de
cives optimo iure optimaque lege (cetățeni ce beneficiau de un înalt
statut juridic, de înlesniri etc.). Privilegiile (honores) de care se bu-curau cei lăsați la vatră pe teritoriul Imperiului Roman erau variate: li se dădeau în folosință loturi de pământ cultivabil, terenurile agricole obținute fără vreo recompensă erau scutite de impozit, iar posesorii lor erau atrași în administrația locală, li se acorda cetățenie romană.
Este de amintit înființarea și dezvoltarea unor așezări rurale pe lângă
castrele romane, numite kanabae.
Fără a fi impusă prin intermediul unor pârghii de reprimare, latina
era limba oficială, folosită obligatoriu în aparatul administrativ, iar
magistraților de pe întreg teritoriul Imperiului li se interzicea să recur –
gă la o altă limbă de comunicare decât cea indicată. De exemplu, îm-păratul Vespasian a promulgat o lege prin care latina era implementată ca o limbă oficială, de afaceri și administrativă în localitățile urbane, iar locuitorii acestora urmau să o însușeacă obligatoriu, cu excepția celor mai săraci reprezentanți ai plebei [11, p. 44].
Romanizarea este de neconceput fără școlile de diferite grade, în
care disciplinele erau predate în latină și unde studiau și copiii băști-
nașilor. În teritoriile cucerite erau fondate numeroase școli elementare,
de meserii și chiar școli superioare; este cazul să menționăm existența unor asemenea centre de învățământ în Galia (Augustodunum, Bur –
digala) ș. a. Știința de carte era încurajată; gramatiștilor proveniți din
129provinciile romane li se acordau drepturi depline de cetățeni romani
(ius civitatis optimo iure).
Nu trebuie trecute cu vederea consecințele urbanizării : orașele
ofereau diverse oportunități, în special economice și culturale, și de aceea au constituit un punct de atracție pentru mase largi ale populației autohtone din provincii. Atât pe teritoriul Italiei, cât și peste hotare-le acesteia, au fost întemeiate numeroase orașe: Placentia (Piacenza), Cremona, Brixia (Brescia), Patavium (Padova), Mediolanum (Milano) ș. a. în Italia; Lugdunum (Lyon), Lutetia Parisiorum (Paris), Burdigala
(Bordeaux) în Galia; Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, Potaissa
ș. a. în Dacia etc. unde era promovată romanizarea.
Un factor esențial în procesul romanizării a fost răspândirea lentă
a creștinismului. Terminologia religioasă de bază descinde din limba
latină, probe concludente fiind termenii: lat.: deus > it.: dio, sp.: dios,
fr.: dieu, domine + deus > rom.: dumnezeu; lat.: crucem > rom.: cruce,
it.: croce, sp.: cruz, fr.: croix; lat.: basilica > rom.: biserică, gr., lat.: ecclesia > sp.: iglesia, it.: chiesa, fr.: église; lat.: christianus > rom.: creștin, sp.: christiano, fr.: crétien; lat.: baptizare > rom.: a boteza, it: battizzare, fr.: baptiser; lat.: communicare > comunicare > rom.: a co-munica; fr.: communier; lat.: presbiterum > rom.: preot, fr.: prêtre etc.
Un factor al romanizării l-a constituit acordarea cetățeniei roma-
ne reprezentanților diferitelor pături sociale, realizată în câteva etape. O probă incontestabilă a succesului acestui proces este Constitutio An-
toniniana , adoptată în a. 212 d. Hr. de către împăratul Caracalla, prin
care cetățenia romană i se conferea populației autohtone libere din
întregul Imperiu Roman.
Expansiunea romană în Italia și peste hotarele acesteia.
Specificul romanizării Iberiei, Galiei și a Daciei
Procesul romanizării cuprinde circa o jumătate de mileniu, între
sec. III î. Hr. – sec. II –III d. Hr. Inițial, sunt supuse romanizării nume-
roasele popoare din Peninsula Apenină [11, p. 17 – 30], unele dintre
care erau de origine italică, asemenea latinilor, vechilor locuitori ai
regiunii Latium (în italiană: Lazio), unde era răspândită, la început,
limba latină (lingua Latina). Dintre triburile italice ar trebui să-i men-ționăm pe umbrienii din nord-estul Italiei (Umbria), pe samniții din
130estul aceleiași peninsule (Samnium), sabineni, volsci, falisci (Latium),
oscii din sudul Italiei (Campania, Lucania, Apulia, Calabria) ș. a.
O parte a populației din Peninsula Apenină era de origine neita –
lică indo-europeană: veneții (nord-estul Italiei), iapigii din sud-estul Italiei, celții din nordul Italiei (Galia Cisalpină), coloniștii greci din sudul Italiei (din orașele-colonii Crotona, Heracleea, Sibaris, Tarent) ș. a. Sunt de semnalat și popoarele de proveniență neindo-europeană, dintre care etruscii, răspândiți într-o regiune din Italia centrală, numită Etruria, au exercitat o influență considerabilă asupra culturii materiale
și spirituale a romanilor și a celorlalți italici. Etnonimul autohton al
etruscilor este rasena; grecii îi numeau tirrhenoi (tirenieni), iar italicii
foloseau etnonimul tusci ( etrusci), de unde provine denumirea regi-
unii Toscana. În nord-vestul Peninsulei Apenine se aflau ligurii, iar
insulele adiacente ale Italiei – Corsica, Sardinia și Sicilia – cucerite
de timpuriu, în urma primului război punic, între anii 241 – 238 î. Hr.,
erau populate, respectiv, de corsi, sarzi (sardes) și siculi.
Drept consecință a expansiunii sale în Italia, Roma a devenit un
stat puternic și un rival de temut al statelor din bazinul Mării Medite –
rane, mai cu seamă al Cartaginei, o colonie feniciană bine organizată
și opulentă, ce s-a impus în plan economic și politic în această regi-
une. Principala cauză a războaielor punice (denumire ce provine de
la etnonimul Poeni sau puni pe care îl foloseau romanii cu referire la
cartaginezi) a fost conflictul între Roma și Cartagina pentru suprema-
ția economică și politică în bazinul Mării Mediterane: 1) a. 264 – 241
î. Hr.; 2) a. 218 – 201 î. Hr.; 3) a. 149 – 146 î. Hr.
În urma victoriei obținute de romani în primul război punic (a. 241
– 238 î. Hr.), sunt cucerite Sicilia, Corsica și Sardinia (a. 241 – 238
î. Hr.); Sicilia a fost prima provincie romană în afara Italiei. Cel de-al
doilea război punic (218 – 201 î. Hr.) a avut ca rezultat cucerirea Pe-ninsulei Iberice (a. 157 î. Hr.), pe al cărei teritoriu sunt înființate pro-vinciile romane Hispania Citerior și Hispania Ulterior. În acest război și-au manifestat plenar geniul strategic comandantul de oști cartaginez
Hannibal și comandantul armatei romane Publius Cornelius Scipio.
Marea bătălie de la Zama (a. 202 î. Hr.) s-a încheiat cu înfrângerea
lui Hannibal, iar Scipio, învingător, s-a reîntors la Roma, primind cog-
nomenul Afer (Africanul).
131În aceeași perioadă romanii pun stăpânire pe Galia Cisalpină – par –
tea de nord a Italiei, situată la sud de munții Alpi, a cărei populație
majoritară o constituiau galii de origine celtică. Un eveniment impor –
tant în această privință este cucerirea în a. 222 î. Hr. a orașului Medio-lanum (actualmente Milano).
Cel de-al treilea război punic (149 – 146 î. Hr.) a avut ca scop cu-
cerirea și distrugerea Cartaginei. Susținător aprig al acestei intenții be-licoase era senatorul Cato cel Bătrân care, de fiecare dată când rostea
câte un discurs, sublinia pericolul pe care îl reprezenta Cartagina, so-
licitând distrugerea marelui oraș: „Ceterum censeo Carthaginem esse
delendam” (Așadar, cer ca orașul Cartagina să fie nimicit). În cele din urmă, romanii, conduși de Scipio Aemilianus, au cucerit, incendiat
și distrus Cartagina, iar locul unde s-a aflat a fost arat cu plugul. Cei rămași în viață au fost vânduți ca sclavi, iar teritoriul Cartaginei a fost
transformat în provincie romană, numită Africa (146 î. Hr.). În peri-
oada menționată, sunt cucerite Iliria (a. 167 î. Hr.) și Ahaia (Grecia, a. 146 î. Hr.).
Către sfârșitul sec. II î. Hr. continuă cucerirea Galiei, realizată în
câteva etape. După ce au instituit dominația asupra Galiei Cisalpine, romanii își extind cuceririle în Galia Transalpină, situată la nord de
munții Alpi: în perioada a. 125 – 118 î. Hr. este supusă Galia de Sud sau
Gallia Narbonensis, cu centrul în orașul Narbo. Mai târziu, teritoriul în cauză s-a numit, pur și simplu, provincia (actualmente – Provence).
Cucerirea Galiei de Nord sau Transalpine s-a încheiat în sec. I î. Hr., în urma operațiilor militare întreprinse de strălucitul comandant de oști
roman Caius Iulius Caesar în perioada a. 58 – 52 î. Hr. Întreg războiul,
manevrele diplomatice, obiceiurile galilor și orânduirea lor de stat au fost descrise cu lux de amănunte de autorul „Însemnărilor despre răz-boiul împotriva Galilor” („Commentarii de bello Gallico”) – Caius Iu-lius Caesar. Pe teritoriile de curând cucerite au apărut provinciile Aqui-tania, Gallia Lugdunensis, cu centrul administrativ Lugdunum (Lyon) și Belgica.
Urmează apoi o nouă expansiune în Africa și în Asia: drept con-
secință a victoriei repurtate în războiul Iugurtin (bellum Iugurtinum), purtat în a. 111 – 106 î. Hr., Numidia, nordul Africii sunt cucerite. Pe parcursul sec. I î. Hr., la Imperiul Roman au fost anexate noi provincii:
132Tracia (a. 78 – 71 î. Hr.), Asia Mică, Pontul și Siria: aceste teritorii
devin parte a Imperiului după cel de-al treilea război împotriva rege-lui Mithridates VI al Pontului, purtat între anii 74 – 63 î. Hr. Ulteri-
or, provincii romane devin Egiptul (a. 30 î. Hr.), Rhaetia și Noricum
(a. 16 – 15 î. Hr.), Pannonia (a. 12 – 9 î. Hr.), Moesia Superior și Mo-esia Inferior (a. 6 d. Hr.).
În urma celor două războaie romano-dacice (a.101 – 102 d. Hr.,
a. 105 – 106 d. Hr.) este cucerită Dacia, unde administrația și armata romană s-au aflat în perioada a.106 d. Hr. – 275 d. Hr., care avea ca ho-
tare: în partea apuseană – Tisa, la nord – munții Carpaț i, în regiunea
de sud – Dunărea, iar la est – râul Hierosos.
În perioada stăpânirii romane (a. 106 – 271 d. Hr.), în Dacia au
avut loc evenimente importante, au fost construite noi orașe, dintre
care s-ar putea menționa noua capitală a provinciei, Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica (a. 108 – 110 d. Hr.), Apulum ( Alba-Iuli a),
Potaissa ( Turda), Napoca ( Cluj-Napoca) ș. a., fondate în locul vechilor
așezări ale băștinașilor: Sarmisegetuza, Argidava, Buridava, Petroda-
va, Sargidava etc. [8, p. 34]. Sunt edificate monumente impunătoare, de exemplu Tropaeum Traiani lângă satul Adamclisi din Dobrogea (a.
109 d. Hr.), Columna lui Traian, învingătorul Daciei, înălțată de către
arhitectul Apollodor din Damasc în a. 112 d. Hr. ș. a.
Începe colonizarea acestei provincii de către coloniști, civili și mi-
litari, ex toto orbe Romano (din întreg Imperiul Roman), mai cu seamă
traci, a căror limbă era înrudită (ca și poporul respectiv) cu cea a geto-
dacilor. Deși cuprinde o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei
cu oameni originari din toate provinciile imperiului și romanizarea
acesteia a fost cea mai intensă, astfel încât în momentul părăsirii Da-ciei de către administrația și armata romană în a. 275 d. Hr. (amissio) asimilarea etnică și lingvistică a autohtonilor deja se produsese.
Un factor însemnat al expansiunii romane în Dacia a fost admi –
nistrația romană. Dacia era condusă de Legatus Augusti propraetore
(legatul sau trimisul împăratului) și de către administratorii financi-
ari (procuratores), trei la număr, în funcție de câte cele trei provincii
sau unități administrative în care era divizată Dacia. Mai exista și un Concilium Provinciarum Daciarum trium ce întrunea circa o sută de cetățeni. Încasarea impozitelor se făcea prin intermediul unor funcți-
133onari, ajutori ai celor trei procuratori. Comunitatea romanilor îngloba
diverse pături sociale: cetățenii romani cu drepturi depline, locuitorii municipiilor cu drepturi limitate, băștinașii daci (peregrinii), sclavii
eliberați (liberții), sclavii privați de orice drepturi.
În cadrul romanizării Daciei pot fi disociate câteva perioade: peri-
oada de până la a. 102 d. Hr., anterioară războaielor romano-dacice,
cea care a inclus a. 106 – 175 d. Hr., când procesul menționat a căpătat propoziții deosebite, grație unor condiții specifice în care s-a desfășu-rat. Bineînțeles, nu se poate vorbi despre o nimicire totală a populației
băștinașe în cele două războaie, după cum sugerează istoricul antic
Flavius Eutropius: „Dacia diuturno bello Decebalis viris exhausta est” (Dacia, în timpul îndelungatului război al lui Decebal, a fost pustiită de bărbați). În opinia multor specialiști de vază, sunt probe conclu-dente – lingvistice și arheologice – care demonstrează incontestabil nu
doar continuitatea elementului autohton după transformarea Daciei în
provincie romană, ci și persistența populației romanizate după amissio
din a. 275 [11, p. 43 – 44].
Din cele expuse se poate deduce că procesul de romanizare se
realizează în baza unor premise, de exemplu:
contactele preliminare dintre civilizația romană și cele din teri – •
toriile ce vor fi anexate; cucerirea teritoriului unui popor autohton, încorporarea acestuia •
în statul roman pentru o anumită perioadă de timp;influența culturii materiale și spirituale romane asupra altor ci-•
vilizații antice;
interacțiunea unor factori ca: administrația, armata romană, •
școlile, acordarea cetățeniei romane, coloniștii, fondarea unor
noi așezări și orașe, răspândirea creștinismului etc.
Rapiditatea romanizării se manifestă în funcție de gradul de dez-
voltare a popoarelor supuse romanizării, de perioada de cucerire a te-ritoriului respectiv, de gradul de coeziune și legăturile cu metropola – Roma. Au existat și factori ce au împiedicat sau, cel puțin, au încetinit
romanizarea: nivelul avansat sau chiar superior de civilizație în unele
teritorii cucerite, mai cu seamă în Grecia, unde procesul semnalat nu s-a produs; influența pronunțată a culturii elenistice (de exemplu, în Macedonia, Egipt ș. a.) împiedică în mod vădit asimilarea etnică, ling-
134vistică și culturală a băștinașilor; teritoriile îndepărtate mult de metro-
polă sau greu de pătruns (bunăoară, zonele montane) au același efect, la care este de menționat și opoziția, față de spiritualitatea romană, a
unor religii, în special a celor orientale (iudaică ș. a.).
Rolul elementelor de substrat, superstrat, adstrat în
constituirea limbilor romanice
Ca termen lingvistic, substratul semnifică „elemente pătrunse într-o
limbă din limba populației autohtone care a adoptat-o, părăsindu-și
limba proprie în urma unei cuceriri, a unei migrațiuni sau a unei colo-
nizări” [DEX, 2009].
Termenul substrat a fost folosit pentru prima dată de către sa-
vantul danez J.Bredsdorf, desemnând o limbă dispărută sub influența
unei alte limbi sau reminiscențele acesteia în limba „învingătoare”. Conceptul respectiv este util în studiile axate pe tendințele evolutive sau pe originea unor idiomuri. Apreciind rolul limbilor-substrat, pro-
fesorul ieșean A.Vraciu observă: „Problema substratului constituie o
parte integrantă a teoriei de dezvoltare a limbii care stabilește rolul factorilor externi în evoluția sistemului” [8, p. 58].
De exemplu, teoria etnologică (a sub stratului) (a se vedea supra)
explică procesul de formare a limbilor romanice prin intermediul idi-
omurilor autohtone din fostele provincii romane. Prin prisma acestei
teorii, este relevat substra tul celtic (limba galilor) în geneza francezei
și a provensalei, rolul substratului dacic în formarea limbii române, a sub stratului iberic în cadrul limbii spaniole, a substraturilor osco-um-
brian și celtic în constituirea diferitelor dialecte ale limbii italiene etc.
Limbile autohtone în cauză, răspândite cândva în provinciile romane
Galia, Iberia, Dacia și în Italia etc., au dispărut treptat, influențând subsistemele fonetic, lexical și, parțial, gramatica limbilor neolatine: franceză, provensală, spaniolă, portugheză, română, italiană ș. a.
Evident, teoria menționată are atât avantaje, cât și unele carențe. În
ultimul caz, lipsa unor date concrete ce ar dezvălui specificul limbilor autohtone este o piedică în cercetarea elementelor de substrat. Să nu uităm că, alături de variate fenomene fonetice, care pot fi explicate anume prin acest factor, limbile romanice conțin numeroase unități lexicale, inclusiv derivate, de origine autohtonă. În limba română, se
135atestă peste 100 de cuvinte provenite din limba daco-geților, cum ar fi
substantivele abur, brusture, brândușă, balaur, brad, brâu, buză, ca-
râmb, colibă, ghiuj, gorn, mal, mazăre, mânz, murg, scai, strungă, că-
ciulă, cătun, ceafă, cioc, ciută, copil, curpen, fluier, gălbează, ghimpe,
groapă, grumaz, gușă, măgură, mărar, moș, mugure, năpârcă, păs-taie, sâmbure, pârâu, pupăză, rânză, scrum, șale, șopârlă, țap, țarc, țeapă, urdă, vatră, viezure, zgardă, verbele a ademeni, a scăpăra, a
(se) bucura, a ciupi, a cruța, a curma, a scula, a zgâria; adjectivele gata, searbăd, sterp, strepede etc .[7, p. 115 – 116].
Și în alte limbi romanice sunt întrebuințate elemente de origine
autohtonă; astfel, limba franceză a preluat un număr mai redus de cu-vinte din limba galilor, de ex.: alouette (ciocârlie), mouton (berbec),
sapin (brad) etc.
Substratul limbii italiene este eterogen, întrucât în dialectele ei de
nord (bunăoară, cel piemontez sau milanez) se utilizează elemente au-tohtone de origine celtică, iar dialectele centrale și sud-italiene inse-rează cuvinte moștenite din osco-umbriană.
Este de menționat că, în unele privințe, influența substratului poate
avea efecte îndepărtate, care se manifestă mult mai târziu, ca niște tendințe evolutive ale idiomului în cauză, – ipoteză expusă de către sa-
vantul danez V .Bröndal în studiul „Substrat et emprunt en roman et en
germanique” (Copenhague, 1948). Din perspectiva cercetărilor efec-tuate asupra fenomenului în discuție, par exagerate afirmațiile despre inutilitatea conceptului substrat. Se vehiculează ideea potrivit căreia
aplicarea acestui concept nu soluționează problemele ce apar, deoare-
ce lipsesc deplin faptele de limbă pe baza cărora să poată fi interpretată
cercetarea corespunzătoare [3, p. 123].
Examinând geneza spațiului lingvistic romanic, cercetătoarele
I.Oancea și L.Panait adoptă „ca element de coerență” teoria straturilor ce dezvăluie rolul de „modelator al evoluției latine spre romanitate” al substratului, „ca prim contact lingvistic între un element alogen, limbile preromane, și latină” [5, p. 9]. Factorul menționat a atribuit
fiecărei limbi romanice un aspect inedit, comun și, totodată, diferit, în
corelație cu celelalte limbi-surori.
Termenul superstrat a fost propus de către savantul german W. von
Wartburg, cu referire la adoptarea treptată de către un popor pătruns
136mai târziu pe un teritoriu a limbii băștinașilor sau a poporului stabilit
anterior acolo, a cărui cultură este superioară. Sub influența idiomului autohton, limba cuceritorilor se îmbogățește cu noi unități lexicale,
iar la diferite niveluri (fonetic, lexical, gramatical) ale acesteia se ma-
nifestă tendințe noi [6, p. 30]. În limba română superstratul cuprinde împrumuturile slave, preponderent elemente lexicale, în franceză și italiană se atestă superstratul germanic, iar în spaniolă putem vorbi despre un superstrat de origine arabă.
În diverse cercetări se atrage atenție asupra faptului că, pentru
prima dată, romanitatea de est vine în contact direct cu slavii în sec. IV-VII în Bazinul Dunării, iar cele mai vechi împumuturi de prove-
niență slavă datează din sec. VII- IX. Este vorba despre un proces istoric îndelungat, ale cărui manifestări de ordin etnic, cultural, ad-ministrativ și lingvistic, contactele etnice vizează bilingvismul sla-
vo-român în perioada de până la sec. XII-XIII, reorganizarea Biseri-
cii, adoptarea liturghiei slave etc. sunt comentate și estimate în nu-meroase lucrări de specialitate, de exemplu: G.Mihăilă [a se vedea: Mihăilă G. Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. București, 1960], M. Cvasnâi-Cătănescu [Cvasnâi-Cătănescu M. Limba româ-nă. Origini și dezvoltare (Studiu, antologie de texte românești vechi:
explicații; glosar și bibliografie). București, 1996], I. Coteanu [Co-
teanu I. Structura și evoluția limbii române: (de la origini până la 1860). București, 1981] ș. a.
Analizând superstratul slav al limbii române, acad. Al.Rosetti sem-
nalează adăugarea unui [j] în antepoziția vocalelor anterioare: scriem
este, el, pronunțăm [ieste], [iel] etc.; completarea sistemului fonologic
românesc cu noi foneme – [h], [z], grație unor împrumuturi de origine
slavă meridională: hohot, hram, zale etc. În plan gramatical, se relevă
intensificarea verbelor reflexive, atât de origine slavă, cât și a celor moștenite din latină: a se căi, a se teme, a se ruga, a se duce etc. [7, p. 302; 306 – 307].
Româna conține numeroase împrumuturi de origine slavă meridio-
nală (din limbile bulgară și sârbă), occidentală (polonă) și orientală (ucraineană, rusă), dintre care s-ar putea indica: bârlog, bogat, castra-
vete, cârmă, ceas, clei, clopot, cocoș, colac, coș, daltă, drojdie, gât, a goni, grindă, a iubi, a înveli, luncă, dragoste, a iubi, muncă, nevastă,
137obraz, oglindă, ostrov, paznic, prieten, prost, a sfârși, prag, război,
rând, strajă, a trăi, ulei, val, vâslă, vreme, vorbă ș. a.
Termenul adstrat, promovat de savantul italian M.Bartoli, vizează
coexistența și contactul dintre limbile răspândite pe același teritoriu sau pe teritorii adiacente și influența reciprocă a acestora, mai ales la nivel lexical.
Trebuie observat că în literatura de specialitate termenii „super –
strat” și „adstrat” nu sunt demarcați strict. Abordând corelația din-tre termenii substrat, superstrat și adstrat, profesorul ieșean I.Lobiuc
subliniază că „și substratul, și superstratul, ca procese pe care biling –
vismul le convertește în „rezultate”, se produc în perioada glotoge –
nezelor” [3, p. 183], iar adstratul semnifică, de obicei, „ influențele
suferite de o limbă oare care de după constituirea ei ca un idiom dis-
tinct”, prin urmare, „nu participă nicidecum, ca substratul și, eventual,
superstratul, la „formarea” unei sau altei limbi”. Concluzia ce se im-
pune este că anume în domeniul adstratului „sunt mai ușor sesizabile interferențele generate de bilingvism , deci procesele ca atare, pe când
substratul și superstratul, deși procese de interferență și ele la timpul lor, ni se prezintă astăzi doar ca rezultate …” [3, p. 184].
Așadar, în formarea și evoluția idiomurilor romanice un rol de-
osebit revine fenomenelor ce țin de substrat, superstrat și adstrat.
Conceptele evidențiate sunt interpretate controversat, din perspectiva bilingvismului și a interferențelor lingvistice, a etnogenezei și a glo-togenezei. Sunt luați în seamă diferiți factori de ordin extralingvistic și intralingvistic. După cum semnalează cercetătoarea L.Fassel, „nu în
orice moment o limbă se transformă radical, suferă schimbări adânci
de structură. De exemplu, se acceptă că una dintre cauzele externe ale modificării limbii latine a fost substratul. Dar același substrat, să spu-nem cel celtic, din diferite provincii ale Imperiului Roman, nu a dus la formarea unei limbi romanice unice. Factorii de romanizare nu au fost nici ei uniformi și s-au interpătruns. Cu toate acestea, se poate desluși o anumită constantă în forma în care Imperiul Roman și-a impus lim –
ba: dacă romanii ar fi decimat populațiile cucerite, așa cum au făcut-o mai târziu spaniolii sau englezii, rezultatul ar fi fost altul” [2].
Din cele relatate la acest subiect se desprind câteva concluzii. Ast-
fel, fundamentul latin în structura limbii române constituie stratul.
138Substratul limbii noastre este limba traco-dacilor care, în cadrul pro-
cesului de romanizare, au însușit limba cuceritorilor romani – latina. Superstratul reprezintă limba unei populații, de regulă, cuceritoare,
fiind ulterior asimilată de către purtătorii limbii care se vorbea mai înainte pe teritoriul respectiv. Atestăm elemente de superstrat la nivel lexical și semantic, în formarea cuvintelor, în toponimie și antroponi-mie, uneori și în fonetică, și în morfosintaxă.
Adstratul cuprinde împrumuturile lexicale, datorate contactului
de contiguitate geografică dintre două limbi. Modificările se produc
în sfera vocabularului, a formării cuvintelor și se referă la mijloacele
derivative – sufixe și prefixe, la compunerea unităților lexicale. În ro-
mână, adstratul include elemente împrumutate din limbile popoarelor învecinate (maghiară, turcă etc).
Subiecte pentru autoevaluare:
Menționați popoarele adiacente ale romanilor din 1. Peninsula
Apenină.Definiți procesul romanizării. 2.
Explicați factorii care au condiționat romanizarea.3.
Delimitați termenii 4. romanizare și latinizare.
Indicați cronologia celor trei războaie punice. Ce rol au avut 5.
evenimentele în cauză în expansiunea romană?Relevați cronologia principalelor cuceriri ale romanilor peste 6.
hotarele Italiei.Comparați romanizarea Iberiei, Galiei și a Daciei. Ce factori 7.
comuni și ce deosebiri denotă acest proces în provinciile men-
ționate?
Explicați de ce unele provincii romane (Grecia, Iudeea, Mace – 8.
donia, Egiptul ș. a.) nu au fost romanizate.Descrieți procesul de romanizare a Daciei.9.
Evaluați specificul romanizării Daciei.10.
Definiți conceptul 11. substrat în corelație cu superstratul și ad-
stratul.Argumentați rolul substratului, superstratului și al adstratului în 12.
formarea limbilor romanice.
139Aplicații:
Comentați următoarea afirmație: •
„Lingvistica sovietică, din evidente rațiuni politice, susține acum că limba moldovenească este un idiom independent de
română. … Pretinsa „limbă moldovenească” nu este, în reali –
tate, decât româna literară, scrisă cu alfabet rus ușor modificat,
cu unele concesiuni, față de formele dialectale moldovenești. Independența limbii modovenești de română este, mai degrabă, o dogmă a lingvisticii sovietice, despre care, în ultimul timp, cei mai buni romaniști sovietici preferă să tacă” („La linguistica so-
vietica, per evidenti ragioni politiche, sostiene ora che la lingua
moldava… e un idioma indipendente dal Rumeno. … La pretesa „lingua moldava” no e, in realta, che il Rumeno letterrio, scritto con alfabeto russo leggeremente modificato con alcune concesi-oni a forme dialettali moldave. … L’independenza del Moldavo
dal Rumeno e ormai un dogma della linguistica sovietica, anche
se i questi ultimi tempi i migliori romanisti sovietici preferis-cono tacere”. În: Tagliavini C. Le origini delle lingue neolati –
ne. Introduzione alla filologia romanza. Bologna, VI edizione, 1972, p. 357, 360 – 361).Scrieți o comunicare cu tema: • Raportul dintre elementele de
substrat și superstrat în lexicul limbii române. A se consul-ta: Rosetti Al. Istoria limbii române. V ol. IV , V , VI. București,
1966; Raporturi și paralele lingvistice româno-slave / Coordo-
nator: Dârul A. Chișinău, 1978; Niculescu Al. Individualitatea
limbii române între limbile romanice. București, 1999; Vraciu A.
Rolul și valoarea explicațiilor prin factorul etnologic în ling-vistică; Considerații asupra elementelor autohtone ale limbii române. În: Vraciu A. Studii de lingvistică generală. Iași, 1972,
p. 55 – 90; 91 – 124.
140T ema X
ANALI zA CO mp ARAT ă A FENO mENELO r
LINGVI sTICE ÎN LImBILE rOmANICE
Obiective :
să comenteze unele asemănări și deosebiri între limbile roma–
nice la nivel fonetic;
să ilustreze elemente lexicale moștenite general romanice și –
elemente ce denotă o răspândire restrictivă;să indice unele tendințe proprii lexicului romanic;-
să evalueze tendința spre analitism la nivel gramatical în lim – –
bile romanice.
Subiecte:
Modificări de ordin fonetic în limbile romanice
Similitudini și diferențe între limbile romanice la nivel fone-
tic (tendința spre formarea diftongilor, constituirea africatelor ș. a.)Privire de ansamblu asupra lexicului general romanic. Unele
tendințe de evoluție a limbilor romanice la nivel lexicalTendința spre analitism la nivel gramatical în idiomurile roma-
nice.
Bibliografie
1. Copceag D. Tipologia limbilor romanice (în comparație cu lim –
bile germanice și slave). Cluj-Napoca, 1998.
2. Coșeriu E. Unitatea limbii române – planuri și criterii. În: Limba
română (Chișinău), 1994, nr. 5 – 6, p. 9 – 15.
3. Coșeriu E. Latinitatea orientală. În: Limba română (Chișinău),
1994, nr. 3, p. 10 – 25.
4. Evdoșenco A. P . Introducere în studiul filologiei romanice. Chi-
șinău: Lumina, 1987.
5. Fassel L. Latinitate și romanitate și raportul continuitate și dis-
continuitate. Din nou despre latina vulgară. www.alil.ro/…/Latinitate-și.-romanitate-și-rapor…
1416. Manoliu Manea M. Gramatica comparată a limbilor romanice.
București, 1971.
7. Oancea Il., Panait L. Schiță de istorie a romanității.Timișoara,
2002.
8. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (Suport di-
dactic). Chișinău: CEP USM, 2011.
9. Алисова Т.Б., Репина Т.А., Таривердиева М.А. Введение в ро-
манскую филологию. Москва: Высшая школа, 1982.
10. Корлэтяну Н.Г. Исследование народной латыни и её отно-
шений с романскими языками. Москва: Наука, 1974.
Modificări de ordin fonetic în limbile romanice
În diverse limbi, inclusiv în cele romanice, sunetele suferă modi-
ficări fonetice necondiționate și condiționate . Cauzele schimbărilor
necon diționate (spontane) nu se cunosc, iar schimbările condiționate,
dimpotrivă, se declanșează în anumite condiții, în funcție de poziție
și coarticulare. Prin urmare, deosebim modificări fonetice poziționa-
le și combinatorii [8]. Multipli factori ca poziția sunetelor în cuvânt:
inițială, finală, tonică, posttonică (=după accent), pro tonică (=înaintea
accentului), în silaba deschisă, în silaba închisă duc la modificări po-
ziționale , de exemplu, implică reducerea (cantitativă sau calitativă) a
vocalelor în poziție neaccentuată. În graiurile românești și în unele idi-omuri romanice occidentale (portugheza) se observă pronunțarea mai închisă a vocalelor reduse, în comparație cu poziția tonică. În unele graiuri ale limbii române, în poziție finală, [e] > [i], [ă] > [î]: [casî] în
loc de [casă], [duși] în loc de : [duce] ș. a. A se compara în portugheză:
[cabu] în loc de: [cabo] etc.
Este de remarcat faptul că unele modificări fonetice apar drept con-
secință a poziției pe care o ocupă în cuvânt, dar și în urma coarticulării în fluxul sonor. În această privință, sunt relevante schimbările ce con-stau în suprimarea sau adăugarea sunetelor în variate poziții.
La începutul cuvintelor au loc afereza – eliminarea vocalei sau a
consoanei: lat.: exponere > (a) spune; excalidare > (a) scălda; lat.:
historia > it.: storia și proteza – adăuga rea unui sunet, de obicei,
vocalic. Spre deosebire de limbile română și italiană, în care predo-mină afereza, în limbile spaniolă și franceză se atestă proteza vocalei
142[e] înaintea grupurilor consonantice [st], [sp], [sc]. Sunt concludente
exemplele: scribere > fr.: écrire, sp.: escribir; a se compara: rom.:
a scrie, it.: scrivere; lat.: stare > sp.: estar, fr.: être, a se compara: rom.:
a sta, it.: stare.
Reflexele din română și italiană ale lexemelor evidențiate nu con-
țin vocala protetică: a scrie, scrivere; a sta, stare.
În poziție medie are loc sincopa – suprimarea unei vocale și die-
reza – pierderea consoanei. Fenomenele semnalate sunt caracteristice limbilor romanice, în ansamblu, atât în poziție protonică, cât și în cea post-
tonică. De menționat exemple ce ilustrează sincopa: lat.: domina > rom.:
doamnă, it.: donna, sp.: dueña, fr.: dame; lat.: oculus > rom.: ochi, it.:
occhio, sp.: ojo, fr.: oeil; lat. calidus, calida > rom.: cald, caldă, sp.:
caldo, fr.: chaud, chaude; lat.: collocare > rom.: a culca, sp.: colgar,
fr.: coucher; și diereza: lat.: rivus > rom.: râu; sp., port.: rio; lat.: ma-
gister > rom.: măiestru, fr.: maître. Limbile romanice denotă reducerea
grupurilor consonantice [ns], [ks], [rs]: lat. deorsum > rom.: jos; lat.:
sursum > rom.: sus; lat.: bestia > fr: bête; lat.: festa > fr. fête.
Fenomene opuse sincopei și dierezei sunt anaptixa – adăugarea
voca lei în poziție medie și epenteza – intercalarea unei consoane la
mijlocul cuvântului. Cea din urmă apare frecvent în limbile franceză și spa niolă. În limba spaniolă observăm inserarea consoanei [g] în for –
mele pers. I singular ale unor verbe ca: tener (a ține), salir (a ieși) ș.
a., bunăoară, lat.: teneo > sp.: tengo; lat.: salio > sp.: salgo. În limba
franceză este de notat epenteza consoanei [b] în grupul consonantic [mr] și a consoanei [d] în grupul [nr]: lat.: camera > fr.: chambre; lat.:
gener > fr.: gendre, lat.: tener > fr.: tendre etc.
În poziție finală au loc apocopa – căderea vocalei sau a silabei fina-
le și amuțirea sau dispariția consoanei în aceeași poziție: lat.: corpus >
rom.: corp, it.: corpo, sp. cuerpo, fr.: corps; lat.: digitus > rom.: deget ,
it: dito, sp.: dedo, fr.: doigt; lat. lupus > rom.: lup, it.: lupo, sp.: lobo, fr:
loup; lat.: fratrem > rom.: frate, it.: frate > fra (forma it. lit.: fratello );
lat.: credit > rom., it.: crede, sp.: cree, fr.: croît; lat.: facimus > rom.:
facem, it.: facciamo , a se compara însă: sp.: hacemos, fr.: faisons.
Fenomenelor semnalate li se opune epiteza ce rezidă în adăugarea
unor sunete, de obicei, vocale, la sfârșitul cuvântului: rom.: nimic > ni-
mica, nimeni > nimenea, acum > acuma ș. a. În limba italiană, vocala
143[-o] se atașează la unele forme verbale (pers. a 3-a plural, perfect); lat.:
cantaverunt > ital.: cantarono, lat.: amaverunt > it.: amarono.
În cele ce urmează vom examina unele modificări combinatorii,
produse prin coarticularea sune telor în fluxul sonor. Distingem câ-
teva tipuri: acomodarea, asimilarea, disimilarea etc. Acomodarea
presupune conformarea excursiei sunetului următor recursiei celui pre cedent, și viceversa.Varietăți ale acesteia sunt labializarea, naza-
lizarea, palatalizarea ș.a. În cazul labializării , o consoană nelabială,
succedată de o vocală labială ([o], [u]), se pronunță labializat: lat. rota
> rom.: roată, it.: ruota, sp.: rueda, fr.: roue; lat.: sol(em) > rom.: soa-
re, it.: sole, sp.: sol; lat.: soliculus > fr.: soleil ; lat.: luna > rom.: lună,
fr.: lune, sp., it.: luna, port.: lua; lat.: bucca > rom.: bucă, it.: bocca,
sp.: boca, fr.: bouche etc.
Nazalizarea are loc în condițiile când o vocală nenazală, urmată
de o consoană nazală, obține o nuanță nazală. De ex., lat.: pontem >
rom.: punte, sp.: puente , fr.: pont; lat.: canticum > rom.: cântec ; lat.:
ventus > rom.: vânt, it: vento , sp.: viento ș. a. În limbile franceză și
portugheză, alături de vocalele nenazale se atestă cele nazale, de aceea nu putem constata nazali zarea în ambianțele relevate: lat.: contra
+ dicere > fr.: contredire [cõtredir] (a contrazice); lat.: sanguinem >
fr.: sang [sã] (sânge); lat.: sanitatem > fr.: santé [sãte] (sănătate); lat.:
ventus > fr.: vent [vã] etc.
Atunci când consoanele preced vocalele anterioare [e], [i], are loc
palatalizarea celor dintâi: lat.: clamare> rom.: a chema, it.: chiamare,
sp.: llamar; lat.: clavis > rom.: cheie , it.: chiave , sp.: llave , a se compara
în franceză: clef; lat.: glacies , glacia > rom.: gheață, it.: ghiaccia , a se
compara în franceză: glace etc.. În diverse limbi romanice remarcăm
preponderența palatalizării unor consoane sau grupuri de consoane. Astfel, în italiană și română suferă acceași modificare grupurile [cl], [gl], ca în mostrele indicate, dar, spre deosebire de limba română, în italiană se palatalizează și grupurile [fl], [pl]: lat.: florem > it.: fiore
(floare), lat. flamma >it.: fiamma, a se compara în franceză: flamme;
lat.: flumen > it.: fiume, lat.: populus> it.: pioppo, a se compara în ro-
mână: plop, lat.: plangere> it.: piangere, rom.: a plânge.
În limbile italiană și franceză se pretează aceleiași schimbări gru-
purile: [n] + [e] + vocală: lat.: vinea > it.: vigna, fr.: vigne (vița-de-vie),
144sp.: viña, a se compara în rom.: vie, lat.: signum> it.: segno, fr.: signe,
sp.: seño, a se compara în română: semn. În limba spaniolă, grupul
[pl], în urma palatalizării, devine: [ll]: lat.: plorare > sp.: llorar (a
plânge), a se compara în franceză: pleurer; lat.: pluvia > sp.: lluvia
(ploaie), a se compara în franceză: pluie . În limba spaniolă are loc
palatalizarea consoanei [nn]: lat.: annus> sp.: año, a se compara în
rom.: an și a grupului [gn]: lat.: cognatus> sp.: cuñado, a se compara
în rom.: cumnat ș. a.
Asimilarea are loc atunci când unui sunet ce-și pierde, parțial sau to-
tal, particularitățile acustico-articulatorice, i se conferă, parțial sau total,
însușirile sunetului cu care se asimilează. Distingem câteva tipuri ale asimilării, în funcție de: proprietățile sunetului asimilat (consonantică,
vocalică și mixtă sau vocalică-consonantică); distanța dintre sunetele
supuse acestei modificări (în contact și la distanță); direcție ( progresivă,
regresivă și bilaterală); gradul de asimilare (parțială și totală).
Astfel, în exemplele: lat. lectus > it.: letto (pat), lat. directus > it.:
diritto (drept), lat.: damnum > it.: danno (daună), lat.: in+mortalis >
fr.: inmortel > immortel are loc asimilarea consonantică, în contact,
regresivă, totală (ct > tt, mn > nn, nm > mm); în cuvântul românesc a mulțămi > a mulțumi survine asimilarea vocalică, la distanță, progre-
sivă, totală (ă > u).
În cuvintele: lat.: lacrima > it.: lagrima, a se compara în română:
lacrimă, fr.: larme; lat.: capra > sp., port.: cabra, a se compara în
română: capră, fr.: chèvre, se observă asimilarea mixtă, în contact, bi-
laterală, parțială, iar în lexemul lat.: subtilis > rom. subțire > [supțire]
remarcăm asimilarea consonantică, în contact, regresivă, parțială.
Similitudini și diferențe între limbile romanice la nivel
fonetic (tendința spre formarea diftongilor, constituirea
africatelor ș. a.)
În limbile romanice se manifestă unele similitudini și deosebiri la
nivel fonetic ce vizează dezvoltarea inegală, în raport cu limba latină, a unor sunete și grupuri de sunete. Savantul Mario Pei a calculat coefici-
entul de evoluție a idiomurilor menționate, pornind de la limba de ori-
gine. Potrivit studiului efectuat, cei doi poli îi constituie limba sardă ce atestă 8% de modificări și limba franceză – 44 %. Între ele se situează
145italiana pentru care se indică 12%; spaniola – 20%; româna – 23,5%;
provensala – 25%; portugheza – 31% [10, p. 148].
În comparație cu latina, idiomurile descendente au preluat multi –
ple trăsături, elaborând altele noi. Nicio limbă romanică nu a păstrat
cantitatea vocalelor, caracteristică latinei în care existau, de fapt, 10 foneme vocalice, și nu 5, datorită diferențierii după cantitate a celor cinci vocale: a, e, i, o, u: latus (parte) – latus (lat), populus (popor) –
populus (plop), venit (el vine) – venit (el a venit), pila (minge) – pila
(stâlp) etc. Distincția dintre consoanele simple și cele geminate este
pertinentă în italiană, grație frecvenței deosebite a asimilării regresive
totale în cadrul unor grupuri consonantice, iar în unele ambianțe apare și în spaniolă. De exemplu, în spaniolă se atestă opoziția [r] – [rr]: pero (dar) – perro (câine).
Dispariția cantității vocalelor, ca și multe alte fenomene, are ca punct
de plecare substituirea treptată, în latina postclasică și târzie (sec. II – III d. Hr.) a accentului muzical, predominant până atunci, prin cel dinamic. Drept consecință, silabele neaccentuate (protonice sau posttonice) încep să-și piardă unele sunete, de exemplu, vocalele medii neaccentuate și consoanele finale, pe când în silabele accentuate se formează noi dif-tongi ce i-au înlocuit pe cei din latina arhaică și clasică (ae, oe, eu, au),
care au fost, de regulă, supuși monoftongării. Evoluția cuvintelor ce conțineau asemenea diftongi nu a fost aceeași; drept dovadă ne poate servi cuvântul latin aurum de la care provin reflexele: oro (it., sp.), or
(fr.), a se compara în română: aur și în portugheză: ouro.
Idiomurile neolatine au preluat atât tendința spre formarea difton-
gilor, cât și cea de suprimare a consoanelor de la sfârșitul cuvintelor. Astfel, [é] generează diftongii [ie], [ea], [ia], iar [o] accentuat difton-ghează în [uo], [oa], [ue], [eu]. Sunt concludente mostrele: lat.: mel >
rom.: miere, fr., sp.: miel; lat.: terra > rom.: țeară > țară; sp.: tierra;
a se compara însă: fr.: terre, it.: terra; lat.: tempus > sp.: tiempo, a se
compara: rom.: timp, it.: tempo, fr.: temps; lat.: petra > rom.: piatră,
it.: pietra, sp.: piedra, fr.: pierre; lat.: populus > sp.: pueblo, fr.: peu-
ple, a se compara: rom.: popor, it.: poppolo; lat.: rota > rom.: roată,
it.: ruota, sp.: rueda, fr.: roue.
După cum am semnalat supra, în unele privințe, în plan fonetic,
româna se aseamănă mai mult cu italiana, iar spaniola – cu franceza.
146Sunt relevante, întâi de toate, adăugarea vocalei [e] protetice și sonori-
zarea oclusivelor surde intervocalice în limbile franceză și spaniolă și
caracterul sporadic al modificării menționate în română și italiană.
Trebuie indicată o tendință comună a limbilor italiană și spaniolă,
cea de a sfârși cuvintele într-o vocală, chiar dacă un număr consi-derabil de cuvinte, printre care multiple forme nominale și verbale, denotă o desinență consonantică. Astfel, în aceste limbi substantivele
și adjectivele masculine se termină la singular adesea în vocala [o], iar
cele feminine – în [a]. De exemplu, lat.: taurus > it., sp.: toro; port.:
touro; a se compara în rom.: taur; lat. taurellus > fr.: taureau; lat.:
campus > it., sp., port.: campo, a se compara: rom.: câmp, fr.: champs;
lat.: amicus > it.: amico, sp.: amigo; fr.: ami; rom.: amic; lat.: amica>
it.: amica, sp.: amiga, fr.: amie; lat. bonus > it.: buono, sp.: bueno, a
se compara: rom.: bun, fr.: bon; lat. malus > sp.: malo; fr.: mal; lat.:
captivus > it.: cattivo ; lat.: reus > rom: rău.
O altă trăsătură comună limbilor romanice rezidă în substituirea
în domeniul vocalismului a opozițiilor de ordin cantitativ prin cele calitative – fenomen declanșat în latina târzie cu repercusiuni asupra idiomurilor neolatine. Se pierde diferența dintre [a] lung și [a] scurt, pronunțate la fel; [i] lung și [u] lung nu-și pierd calitatea, spre deose-bire de [i] scurt, asimilat în [e] scurt, devenite [e] închis și [u] scurt, asimilat în [o] scurt, transformate în [o] închis. V ocalele menționate încep să se confunde, ceea ce remarcăm în reflexele romanice ale unor cuvinte latinești: lat.: minus > sp.: menos, fr.: moins; lat.: minor > sp.:
menor; lat.: furca > sp.: horca, it.: forca; fr.: fourche; a se compara în
rom.: furcă; lat.: pulverem > it.: polvere, sp.: polvo, fr.: poudre; a se
compara în rom.: pulbere.
În sfera consonantismului se observă evoluția neomogenă a africa –
telor, constituite în latina târzie în ambianța consoanelor [t], [c], [g], [d], succedate de vocalele [e], [i], de semivocala [j] și, într-o serie de cazuri, de o altă vocală. Dintre toate limbile romanice, italiana și ro-mâna au preluat sunetele [ts], [tš], [dz], [dž], pe când în spaniolă aces-tea au suferit modificări importante, iar în franceză s-au simplificat. Sunt de semnalat anturajele: [t] + [e], [i] > [ts]; [c] + [e], [i] > [tš]; [g] + [e], [i] > [dž], [d] + [e], [i] > [dz].
147De exemplu: lat.: decem > rom.: zece, it.: dieci, sp.: diez, fr.: dix;
lat.: dicere > rom.: a zice, it., fr.: dire, sp.: decir; lat.: facies > facia >
rom.: față, it.: faccia, sp.: haz, fr.: face; lat.: gener > rom.: ginere, sp.:
yerno, fr.: gendre; lat.: cera > rom.: ceară, it.: cera, sp.: cera, fr.: cire;
lat.: gelu (m) > rom.: ger, it.: gelo, sp.: hielo , fr.: gèle; lat.: caelum
> celum > rom.: cer, it.: cielo, sp.: cielo , fr.: ciel; lat.: rogationem >
rom.: rugăciune; lat.: titionem > tăciune ; lat.: rationem> it.: raggione,
sp.: razon, fr.: raison; rom.: rațiune; lat.: diurnus > it.: giorno, a se
compara în franceză: jour; lat.: dies > dia > rom.: zi, a se compara în
sp.: dia.
În toate limbile romanice, în cuvintele moștenite din latină s-a eli –
minat consoana [h], atât în poziție inițială, cât și în cea medie, chiar
dacă, potrivit normelor ortografice ale unor limbi, poate să se scrie, însă nu se mai pronunță. De exemplu, lat.: habere > rom.: a avea, it.:
avere, sp.: haber, fr.: avoir; lat.: hora > rom.: oră, it., sp.: ora, fr.: heu-
re; lat.: hiberna > rom.: iarnă, it.: inverno, sp.: invierno , fr.: hiver, lat.:
praehendere> rom.: a prinde, it.: prendere, sp.: prender, fr.: prendre.
Exemplele menționate ne permit să conchidem că în toate limbile
romanice se atestă frecvent asimilarea consonantică, în special în itali –
ană, unde predomină modificările: ct > tt, mn > nn ș. a. În limbile spa-
niolă și franceză consoanele surde [p], [t], [k] se sonorizează în poziție intervocalică, ceea ce ilustrează asimilarea mixtă bilaterală, pe când în limbile italiană și română acest tip de asimilare, cu unele excepții, nu are loc. Sunt de relevat transformările: p > b > v > f > ø; t > d > v > ø;
k > g > ø. Mai semnalăm și mostrele: lat.: caput > sp.: cabo, fr.: chef,
a se compara în rom.: cap, it.: capo; lat.: amicus> sp.: amigo, fr.: ami,
a se compara în italiană: amico și română: amic; lat.: pacare > sp.:
pagar, fr.: payer; a se compara în rom.: a împăca; lat.: acutus > sp.:
agudo, fr.: aigu; a se compara în rom.: acut, it.: acuto; lat.: ripa, sp.:
riba, fr.: rive; a se compara în rom.: râpă. În limba italiană, probabil,
sub influența dialectelor de nord, în unele cuvinte se manifestă sono-rizarea consoanelor în cauză, pe când în franceză fenomenul poate
uneori lipsi: lat.: lacus > it.: lago; a se compara în rom., fr.: lac.
Disimilarea constituie un fenomen opus asimilării, ce presupune
pierderea însușirilor articulatorii comune / asemănătoare ale unuia din-
tre două sau câteva sunete identice sau similare din același cuvânt și
148atribuirea acestuia a unor însu șiri diferențiale. Disimilării sunt supuse
frecvent consoanele sonante, grupurile ce conțin consoanele dentale și
velare ș. a. Ca tipuri ale disimilării s-ar putea indica rotacizarea, dero-
tacizarea, betacismul, vetacismul ș. a. În limba română se atestă atât rotacizarea, ce reprezintă transformarea sonantelor intervocalice [l], [n] în vibranta [r], cât și procesul opus – derotacizarea, adică modifica –
rea vibrantei [r] într-un alt sunet, de regulă, sonant: lat.: felicem > rom.:
ferice , a se compara: sp.: feliz; lat.: monumentum> rom.: mormânt, a
se compara în franceză: monument; lat.: corona > rom.: cunună, a se
compara în franceză: couronne etc.
În limbile romanice occidentale, mai cu seamă în spaniolă, derota-
cizarea prevalează asupra celuilalt fenomen sau se atestă în alte ambi –
anțe decât în română: lat.: miraculum > sp.: milagro, a se compara în
fr.: miracle; lat.: periculum > sp.: peligro, a se compara în franceză:
péril; lat.: arbor > sp.: arbol; it.: alvero; rom.: arbore ș. a.
În limba română, în urma disimilării unor grupuri consonantice ca:
[tl], [dl], [gn], apar grupurile: [cl], [gl], [mn], și vice versa: lat.: vetulus
> veclus > rom.: vechi ; a se compara: it.: vecchio , sp.: viejo , fr.: vieil
(vieux), lat.: lignum> rom.: lemn; lat.: cognoscere > rom.: a cunoaște.
Disimilării sunt supuse și consoanele [b], [v]: vetacismul este modifi-
carea consoanei bilabiale [b] în fricativa [v], iar betacismul constituie
transformarea consoanei [v] în [b]. Este de observat că betacismul are prioritate în română, deși nu lipsește nici vetacismul care este mai frec-vent în idiomurile romanice occidentale (italiană, franceză ș.a.): lat. veteranus > rom.: bătrân; lat. vervecem > rom.: berbec; a se compara:
it.: berbice , fr.: brebis; lat.: silvaticus > salvaticus > rom.: sălbatic , it.:
salvatico , sp.: salvaje ; a se compara: lat.: tabula> fr.: table , it.: tavola ;
lat. arborem > it.: alvero, rom.: arbore, sp.: arbol, fr.: arbre ș. a.
În comparație cu limba română și cu celelalte limbi de aceeași ori-
gine, franceza denotă câteva schimbări caracteristice de sunete. De exemplu, în limba menționată are loc disimilarea consonelor (de ex., a sonantei l) în vocale: lat.: alterum > fr.: autre; lat.: altus > fr.: haut;
lat.: salvar> fr.: sauver, închiderea vocalei [a] > [e] în silaba deschisă:
lat. fratrem > fr.: frère; lat.: matrem > fr.: mère; transformarea [k] > [ș]
în poziție inițială: Carlus > fr.: Charles, lat.: causa > fr.: chose, lat.:
cauliculus > choux etc.
149Privire de ansamblu asupra lexicului general romanic.
Unele tendințe de evoluție a limbilor romanice la nivel lexical
Lexicul limbilor romanice denotă un număr considerabil de cuvinte
(circa 6700) moștenite din latină [9, p. 291], dintre care 1300 se atestă în
toate limbile romanice, 3900 – doar în unele idiomuri și 1500 – în câte o limbă romanică. Prima categorie cuprinde cuvinte de tipul: lat. homo>
rom. om, it. uomo, sp. hombre, fr. homme; lat. manus > rom. mână, it.,
sp. mano, fr. main; lat. vita > rom. vită, it. vita, sp. vida, fr. vie; lat. vide-
re> rom. a vedea, it. vedere, sp. ver, fr. voir, lat. facere> rom. a face, it.
fare, sp. hacer, fr. faire, lat. bonus > rom. bun, it. buono, sp. bueno, fr.
bon ș.a. Din perspectiva tipologiei limbilor romanice, prof. D.Copceag subliniază: „Existența unui lexic interromanic și a unor posibilități spe-
ciale de comunicare interromanică constituie o trăsătură unificatoare a
idiomurilor romanice în opoziție cu idiomurile neromanice” [1, p. 36].
Am putea semnala cuvinte preluate în anumite limbi romanice, căro-
ra le corespund alte unități lexicale, provenite și ele din latină: lat. dies,
dia> rom. zi, sp. dia; lat. diurnus > it. giorno, fr. jour; lat. caput > rom.
cap, it. capo; fr. chef; lat. *capitia > sp. cabeza; rom. lat. mas, maris >
rom. mare; lat. grandis > it., sp. grande, fr. grand; lat. femina > fr. fem-
me, lat. familia > rom. femeie, lat. mulier > rom. muiere, it. moglie, sp.
mujer; lat. bucca > it., sp. bocca, fr. bouche; lat. gula > rom. gură, lat.
mensa > sp. mesa, rom. masă, lat. tabula > it. tavola, fr. table etc.
Dintre acestea, multe și-au modificat sensul: astfel, etimonul latin
reus avea sensul „inculpat”, pe când reflexul românesc rău nu mai este
termen juridic; în italiană îi corespunde cattivo, al cărui etimon latin
captivus însemna „prizonier”. Interesant de observat că reflexul chétif
din franceză înseamnă „plăpând”. Cuvântul latin malus „rău” a fost
moștenit în spaniolă: malo și în franceză: mal. Este de indicat lexemul
testa care în latina populară însemna „hârb”, „ciob”, pe când reflexele italian testa și francez tête înseamnă „cap”. Spre deosebire de cuvinte-
le span. alma, ital. anima, fran. âme, care au păstrat sensul „suflet” al
etimonului latin anima, reflexul românesc inimă a devenit somatism,
însemnând organul uman respectiv.
Cuvântul latin domus a fost moștenit cu același înțeles doar în sardă
[9, p. 293], pe când reflexelor italian duomo și francez dome li s-a atribuit
150sensul „catedrală”. Este de menționat cuvântul latin mansionem, derivat
din manere „a rămâne” al cărui reflex francez maison înseamnă „casă”;
celelalte limbi romanice au preluat lexemul latin casa (în latina popu-
lară acesta avea inițial sensul „cocioabă”): rom. casă, span., ital. casa.
În franceză, cuvântul în cauză a devenit prepoziția chez „la”. Cuvântul
latin conventum „înțelegere”, „convenție” a căpătat sensuri diferite în
română: cuvânt și în franceză couvent „mănăstire”, iar reflexele ital. pa-
rola, span. palabra și fran. parole se referă la etimonul latin parabula
„parabolă”. Verbul latin fabulare „a povesti”a fost moștenit în spaniolă:
hablar „a vorbi”; cu sensuri similare sunt folosite: lat. exponere > rom.
a spune; lat. dicere> rom. a zice, ital., fran. dire, span. decir.
Cuvântul românesc a ști provine din latină: scire, pe când reflexe-
le: span. saber, fran. savoir ce semnifică „a ști”, descind din lat. sapere
„a avea gust”; cuvântul spaniol hermano a provenit pe calea eliminării
elementului determinat al îmbinării latinești frater germanus „frate de
același sânge” [9, p. 292], iar în alte idiomuri romanice a fost moștenit cuvântul latin frater > rom. frate, fran. frère sau diminutivul fratellus>
ital. fratello. În limba franceză penser și în spaniolă pensar provin din lat.
pensare, pe când în română a cugeta are ca etimon lat. cogitare (substan-
tivul gând și verbul a (se) gândi sunt împrumuturi din maghiară: gond).
Lexicul romanic denotă câteva tendințe, de exemplu cea spre for-
marea diminutivelor, fapt consemnat în „Appendix Probi”: auris non
auricula, catulus non catellus etc. Sunt concludente exemplele: lat. pe-
tiolus „picioruș”, „tulpină” > rom. picior; a se compara în celelalte limbi
romanice: lat. pedem > fr. pied, sp. pie; lat. apes „albină” > apicula > fr.
abeille; lat. avis > avicula > fr. oiseau, it. ucello; lat. caulis „tulpină” >
cauliculus > rom. curechi (lat. viridia > rom. varză); lat. sol „soare” >
soliculus > fr. soleil; a se compara: rom. soare, it. sole, sp. sol; lat. taurus
„taur” > taurellus > fr. taureau; a se compara: rom. taur, sp. toro etc.
Sunt de remarcat două tendințe opuse: extensiunea semantică și restric-ția semantică. Spre exemplu, reflexele spaniol pajaro și românesc pasă-
re și-au lărgit înțelesul în comparație cu etimonul latin passer „vrabie”;
cuvântul spaniol madera „lemn”, dimpotrivă, și-a îngustat înțelesul în
raport cu etimonul latin materies > materia „materie”.
În limba franceză s-a produs restricția semantică a cuvântului noyer
„a se îneca”, în comparație cu etimonul latin necare „a ucide”. În studiul
151„Eufemisme vechi și moderne”, savantul francez E.Benveniste aduce
un exemplu interesant de evoluție semantică a verbului tuer „a ucide”,
care descinde din sintagma ignem tutare „a potoli, a stinge focul”.
Unele cuvinte moștenite din latină obțin sensuri noi pe calea transfe-
rului metonimic: bunăoară, lat. focus avea sensul „vatră”, apoi însemna
„focul ce arde în vatră” și, în cele din urmă, „foc”, „flacără”, care com-portă și reflexele rom. foc, ital. fuoco, span. fuego, fran. feu.
Spre deosebire de limba latină în care se atestă multiple cazuri de
polarizare semantică (enantiosemie), în limbile romanice fenomenul în
cauză apare mult mai rar. Astfel, în limba de origine cuvântul stirps
înseamnă „urmaș”, dar și „strămoș”, facinus are sensurile „faptă” (în
general): „faptă eroică”, dar și „crimă” etc. De obicei, limbile romanice
preiau doar unul din sensurile opuse. De exemplu, lat. tempestas cumula
sensurile „vreme bună” și „vreme rea”, „furtună”, iar reflexele italian
tempesta și francez tempêtte semnifică doar „furtună”.
Unele cuvinte latinești își pierd în limbile romanice valorile peiora-
tivă, augmentativă sau alte nuanțe stilistic marcate. Am putea menționa
cuvântul „manducare” din latina vulgară, moștenit pe teren romanic: rom. a mânca, ital. mangiare, fran. manger. În limba spaniola se atestă
reflexul comer ce descinde din lat. comedere „a mânca împreună”. Un
alt exemplu este substantivul latin caballus „mârțoagă” din care provin:
rom. cal, ital. cavallo, span. caballo, fran. cheval.
Tendința spre analitism la nivel gramatical în idiomurile
romanice
În cadrul analitismului, sensurile gramaticale sunt redate prin inter –
mediul cuvintelor auxiliare autonome, care reprezintă logoforme auto-nome ( voi spune, il aurait entendu ș. a.) sau elemente clitice (să facă;
que sea; qu’il fasse ș. a.). La exteriorizarea formelor sintetice, sensurile
gramaticale sunt exprimate cu ajutorul afixelor în componența logofor –
mei. Ca rezultat, analitismul presupune folosirea unor cuvinte formate dintr-un număr mic de morfeme, pe când sintetismul implică întrebuin-țarea unor unități lexicale polimorfematice.
În domeniul nominal, la redarea categoriei determinării, se evi-
dențiază rolul articolului – purtător al informației respective. Pe teren romanic au apărut multiple categorii de articole, dintre care articolul
152substantival hotărât și nehotărât funcționează în toate limbile romanice.
Spre deosebire de limbile romanice occidentale unde articolul hotărât
anticipează substantivul, în limba română acesta este enclitic: rom. lu-
pul; ital.: il lupo, span. el lobo, fran. le loup; rom. fata ; ital.: la ragazza,
span. la muchacha, fran. la fille. În limbile franceză și italiană se atestă
articolul partitiv, de ex., fran. du pain; ital. del pane; pe când în celelalte
idiomuri romanice acesta nu există. Româna posedă articolul adjectival (cel, cea, cei, cele) și cel posesiv (al, a, ai, ale) pe care nu le au limbile
romanice occidentale.
În toate limbile romanice s-au dezvoltat formațiunile analitice, în de-
trimentul celor sintetice. Diferența principială dintre idiomurile sintetice și analitice se reduce, la prima vedere, la faptul că primele sunt priva-
te sau conțin un număr limitat de elemente auxiliare (de ex., articolul, particole cu valoare auxiliară ș.a.), la exprimarea sensurilor gramaticale
predominând flexiunea, iar în idiomurile analitice flexiunile fie că lip-
sesc, fie constituie elemente periferice.
În sistemul nominal al limbilor romanice, flexiunile servesc pentru a
indica genul și numărul la substantive [9, p. 197], iar caracterul definit / indefinit al acestora este capabil să exprime doar articolul. A se compara
îmbinările: lat. filius patris; rom.fiul tatălui, span. el hijo del padre; fr.
le fils du père.
În sistemul verbal al limbilor romanice, persoana și numărul sunt ex-
primate, de obicei, cu ajutorul flexiunilor; alături de formațiunile sinte-
tice există variate forme analitice compuse și supracompuse. Și în latină se foloseau forme compuse ale diatezei pasive: dilecta est; amatus est;
ornati sunt etc., atestându-se și o conjugare perifrastică activă și pasivă cu numeroase forme analitice.
În limba română, viitorul indicativ se construiește fie pe cale anali-
tică, prin intermediul auxiliarului a voi la prezentul indicativ, antepus
verbului de conjugat la infinitiv: voi cânta, vei cânta, va cânta etc., sau
pe cale analitico-sintetică, auxiliarul a avea anticipând formele sintetice
de conjunctiv prezent ale verbului de conjugat: am să cânt, ai să cânți,
are să cânte etc.
Unii cercetători consideră că în limbile romanice funcționează cu-
vinte analitice, de exemplu în franceză: avoir faim / soif (a-i fi foame),
prendre part (a lua parte) [9] etc. În subsistemul nominal al limbii spa-
niole, în forme de felul: casas, padres, muchachas ș.a. genul și numărul
153sunt exprimate prin morfeme diferite, iar în limbile italiană și română, în
formele: case, padri / tați, ragazze / fete, aceleași categorii sunt desem-
nate printr-un singur morfem.
Subiecte pentru autoevaluare:
Explicați modificările fonetice ale următoarelor reflexe romanice: 1.
lat.: bonitatem > rom.: bunătate, it.: bontà, sp.; bondad, fr. bonté;
lat.: ventus > rom.: vânt, it.: vento, sp.: viento, fr.: vent.
Comparați reflexele: lat.: aqua > rom.: apă, it.: acqua, sp.: agua, 2.
fr.: eau; lat.:quattuor > rom.: patru, it.: quattro, sp.: cuatro, fr.:
quatre. Cum evoluează grupul de sunete qu+ a în aceste limbi?
Descrieți sonorizarea oclusivelor surde intervocalice în limbile 3.
franceză și spaniolă. Prin ce se deosebesc limbile română și italiană?
Ilustrați câteva particularități de ordin fonetic ale limbii române 4.
în corelație cu limbile romanice occidentale.Relevați tendința spre analitism în domeniul gramaticii limbilor 5.
romanice.
Aplicații:
Citiți studiul: • Barbu N. Concepția lui Eugeniu Coșeriu despre
limba română (II). În: Revista Limba Română, 2007, nr. 4 – 6,
anul XVII. Scrieți o recenzie a studiului vizat.
Întocmiți un tabel care să ilustreze fenomenele de ordin gramati-•
cal, caracteristice limbilor romanice.
Transpuneți conținutul textului „Les serments de Strasbourg” •
(a.842) din franceza veche în cea contemporană. Comentați for –
mele evidențiate în raport cu limba latină și franceza contempo-
rană: populus> poblo>peuple; dies>di; diurnus > jour; sapere > savir> savoir; potere> podir > pouvoir; salvare habeo > salvarai >
sauverai; meum > meon > mon; fratrem > fradre> frère; cata una
> cadhuna > chacune; directum > dreit > droit; salvare salvar > sauver; debet > dift > doit; placitum > plaid; praehendere habeo >
prindrai > prendrai; sit > sit > soit ( a se vedea textul la p. 164).
Citiți fragmentul din „Scrisoarea lui Neacșu” (a. 1621). Selectați •
cuvintele moștenite din latină și elementele împrumutate din alte limbi (a se vedea fragmentul p. 164).
154 ANEXE
Tabelul 1. Tradițiile lingvistice din antichitate
Tradiția, reprezentanți,
problemeAsemănări, deosebiri, merite
Tradiția indiană veche: Panini,
Vararuci, Bhartrihari.
Panini : Fonetică: clasificarea sune-
telor (vocalele – conform apertu-rii, consoanele – potrivit locului și
modului de articulare); gramatică:
clasificarea morfemelor, a părților de vorbire; concepte: sphota (=fo-
nem), sandhi (=morfonem); Va-
raruci: compararea pracritelor cu sanscrita clasică și vedică; Bhar –
trihari: probleme de sintaxă (pro-poziția și judecata logică); Amara:
probleme de lexicografie. Tradiția chineză veche: Ian Siun,
Siu Șen. Problema originii limba –
jului uman prin prisma teoriei no-
minării; probleme de dialectologie; elaborarea și sistematizarea scrierii
ieroglifice chinezești; elaborarea
gramaticii normative a limbii chi-
neze vechi; elaborarea dicționare-
lor enciclopedice ș. a.
Tradiția greco-romană: Perioada
filosofică: Heraclit, Platon, Aris-totel, filosofii stoici (Chrisippos,
Leucippos). Perioada alexandrină:
Dionysios Thrax, Apollonios Dys-colos, M.T. Varro, Donatus, Prisci-an ș. a. Originea limbajului uman
(teoriile thesei și physei); Teoria părților de vorbire. Ars grammati-
ca – domeniu autonom al științei. Teoria părților de vorbire. Teoria
categoriilor gramaticale. Raportul
dintre analogie și anomalie.Asemănări:
În tradițiile orientale și cea
greco-romană sunt abordate:
problema originii limbajului
uman; sunt elaborate gramatici
normative; sunt întocmite opere
lexicografice.
Deosebiri:
În tradiția indiană sunt anticipa-
te unele concepte din fonologie, lingvistica matematică. În tradiția
chineză sunt abordate probleme de dialectologie, se acordă priori-
tate perfecționării,sistematizării
scrierii ieroglifice. În tradiția
greco-romană se acordă atenție
originii limbajului uman etc.
Merite :
În tradiția indiană sunt elaborate
clasificarea sunetelor, a părților
de vorbire, a morfemelor, dicți-
onare explicative sunt anticipate
unele concepte de fonologie și morfonologie, cercetarea com-
parativă a limbilor.
În China pentru prima dată este
evidențiată importanța studierii dialectelor; este abordată pro-
blema originii limbajului; sunt
elaborate dicționare de tip mixt
(enciclopedice, ortografice, ex-
plicative).
În tradiția greco-romană este
elaborat modelul de gramatică
normativă a gramaticilor tradiți-
onale a limbilor indo-europene.
155 Tabelul 2. Școlile lingvistice naturalistă, psihologistă și a
neogramaticilor
Școli, reprezentanți, probleme Merite, deficiențe
Naturalistă: A.Schleicher, M.Müller.
Teoria limbii ca organism: limba ar re-prezenta un organism natural ( Naturor –
ganismus), iar viața ei nu s-ar deosebi esențial de viața organismelor vii.Teoria arborelui genealogic al limbi-
lor indo-europene (Stammbautheo-
rie): strălimba (Ursprache), unitară la
început, s-ar fi scindat într-o perioadă îndepărtată în limbile-bază (Grund-
sprachen), iar acestea, la rândul lor, în limbi înrudite, dialecte și subdialecte. De la europeana de sud (= ario-greco-
italo-celtica) descind ariana și greco-
italo-celtica, divizate ulterior în greacă și italo-celtică, iar de la europeana de
nord (= slavo-germana) provin germana
și slavo-lituaniana.Teoria evoluționistă :
Tipurile morfologice denotă transforma –
rea stadială ce înglobează trei faze: tipul
izolant, tipul aglutinant și tipul flectiv ,
considerat „superior”, comportă trăsă-turile stadiilor anterioare, constituind o „integritate nedisociabilă”.
Psihologistă: W. von Humboldt,
H.Steinthal, W.Wundt, A.A. Potebnea.
Teoriile lui Humboldt:
Teoria despre identitatea limbii și a spi-
ritului poporului; limba ca activitate, te-oria despre forma internă a limbii; teoria despre limbă ca lume intermediară; teo-ria despre antinomiile limbii.„Limba poporului este spiritul lui, iar spiritul poporului e limba sa”.Merite ale școlii natura-liste:
A delimitat clasificarea
genetică de cea tipologică. A elaborat o schemă de-taliată a tipurilor de bază și a celor intermediare de limbi. A elaborat metoda
reconstrucției .
Deficiențe :
Este exagerat rolul limbii ca „organism natural”. Este exagerat atât caracterul pri-
mordial al tipului izolant,
socotit „cel mai vechi” și, implicit, „imperfect”, cât și pretinsa „perfecțiune” a limbilor flective.Merite ale școlii psiholo-giste:Humboldt :
A elaborat filosofia limba –
jului și a pus bazele ling-visticii generale.
A demonstrat legătura dia-
lectică dintre limbă și gân-dire.A elaborat teorii importan –
te, dezvoltate în lingvis-tica sec. XIX-XX: teoria limbii ca activitate etc. A formulat principiul re-lativist în legătură cu rolul limbii în procesul cunoaș-terii.
156 „Limba nu este un Ergon (produs), ci
Energeea (activitate)”.Conceptul formă internă este interpretat
neunivoc: a) latura ideală a limbii, an-samblul de sensuri (lexicale și grama –
ticale); b) mijlocul de a uni, în cadrul
cuvântului, complexul sonor și concep –
tul; c) un model funcțional, structura
abstractă a limbii, în general, privită ca o totalitate a structurilor limbii. Antonimii:Limba și gândirea; limba și vorbirea; vorbirea și înțelegerea; statica și dinamica; obiectiv și subiectiv; individual și social; limba ca activitate și ca produs al activității; libertatea și necesitatea; general și particular ș. a.
H. Steinthal:
Gândirea lingvistică = forma internă
a limbii . Teoria stadială a avut ca
obiectiv a determina fazele în evoluția formei interne; clasificarea tipologică a limbilor, în accepția lui Steinthal, pune în lumină hotarul labil între „limbile cu formă” și cele „amorfe”. A.A. Potebnea: raportul limbă–gândire, teoria cuvântului, teoria formei gramaticale, teoria propoziției.
Neogramaticistă:
K.Brugmann, H.Paul, H.Osthoff, B.Delbrück, A.Leskien.Principii :
Potrivit istorismului, istoria limbii
constituie compartimentul principal al lingvisticii.Concepția psihologist-individualistă
a esenței limbii vizează esența
psihologică a limbii.A întemeiat metodele com-parativ-istorică și tipologică. Steinthal: A abordat raportul dintre categoriile lingvistice, logice și psihologice. H. Steinthal a relevat natura di-
namică a limbii.
Merite ale neogramatici –
lor:Sunt cercetate limbile vii – dialectele etc., se creează condiții propice dezvoltării geografiei lingvistice, este studiat limbajul vorbit.Studiul profund al legilor fonetice în diverse limbi a creat condiții favorabile
pentru elaborarea ulterioară
a foneticii experimentale. Este promovat principiul istorismului. Este relevată noțiunea de uz lingvistic ,
dezvoltată în lingvistica sec. XX. Este fundamentată ideea despre sfera conștientului și
a subconștientului , cea din
urmă având un rol însemnat
în generarea mecanismelor
lingvistice individuale. Sunt determinate căile de evoluție semantică a unităților lexicale. Sunt elaborate conceptele subiect și predicat psiholo-
gic, preluate și aplicate de către lingviștii sec. XX în teoria privind segmentarea actualizată a propoziției.
157Individualismul neogramaticilor
preconizează: existență reală ar avea
doar vorbirea individuală. Legile fonetice și analogia duc la
dezvoltarea limbii.Importanță definitorie au limbile vii,
care, spre deosebire de limba literară,
nu sunt cizelate și reflectă limba vorbită. Probleme de comparativistică :
Este revăzut conceptul strălimbă:
spre deosebire de A.Schleicher, care susține ideea despre caracterul unitar al strălimbii indo-europene, K.Brugmann și B. Delbrück relevă specificul dialectal al acesteia.Este relevantă teza despre geneza
formelor flective pe calea contopirii sau
a compunerii unor unități autonome. Teoria limbii . H.Paul propune
conceptul uz lingvistic – elementul
comun al „organismelor lingvistice individuale”, care asigură comunicarea.Deficiențe :
Atomismul, individualismul extrem, exagerarea principi –
ului istorismului.
Tabelul 3. Cele mai importante lucrări elaborate de
către reprezentanții școlilor naturalistă, psihologistă și a
neogramaticilor și de către fondatorii lingvisticii moderne
Școala, reprezentanți, titlurile lucrărilor
Naturalistă:
A.Schleicher:„Formenlehre der kirchenslavischen Sprache” („Morfologia limbii slave bisericești”, 1852); „Die Sprachen Europas in sys-
tematischer Übersicht” („Limbile Europei și reflectarea lor sis-tematică”, Bonn, 1850); „Die darvinische Theorie und die
Sprachwissenschaft”(„Teoria lui Darwin și știința despre limbă”, 1863);„Compendium der vergleichenden Grammatik der indoger –
manischen Sprachen”(„Compendiu de gramatică comparativă a limbilor indo-europene”, 1861 – 1862)
158Psihologistă:
W. von Humboldt:
„Über das Entstehen der grammatischen Formen, und ihren Einfluss
auf die Ideenentwicklung” („Despre originea formelor gramatica-le și influența lor asupra dezvoltării spirituale”, 1822); „Lettres à
M.Abel-Remusat sur la nature des formes grammaticales en général et sur le génie de la langue chinoise en particulier”(„Scrisori că-
tre dl Abel-Remusat despre natura formelor gramaticale în genere
și spiritul limbii chineze în particular”, 1827); „Über das vergle-
ichende Sprachstudium in Beziehung auf die verschiedenen Epo-chen der Sprachenwicklung”(„Despre studierea comparată a lim-
bilor în diferite epoci ale dezvoltării limbajului”, 1829); „Über die
Kawi-Sprache auf der Insel Jawa”(„Despre limba kawi de pe insula
Jawa”,1836 – 1839).
H. Steinthal: Die Klassification der Sprachen dargestellt als die Entwicklung der
Sprachidee („Clasificarea limbilor și dezvoltarea ideii de limbă”,
1850); „Der Ursprung der Sprache…” („Originea limbii”, 1851)¸
„Grammatik, Logik und Psychologie, ihre Prinzipien und ihr verhalt-niss zu einander” („Gramatica, logica, psihologia. Principiile și rela-țiile dintre ele”, 1855); „Einleitung in die Psychologie und Sprachwis-
senschaft” („Introducere în psihologie și lingvistică”, 1871).
A.A. Potebnea:„ Мысль и язык” , 1862 („Gândire și limbă”); „Из записок по рус-
ской грамматике”, т. 1-2, 1874 (1958); т. 3, 1899; т. 4, 1941(1977) („Însemnări din gramatica limbii ruse ”) ș. a. Neogramaticistă:
K.Brugmann:
Grundriss der vergleichende Grammatik der indogermanischen
Sprachen”, Strassburg, 1886 – 1900 („Bazele gramaticii compara-
tive a limbilor indo-europene”), în colaborare cu B. Delbrück; „Die
Syntax des einfachen Satzes im Indogermanischen”, Berlin – Lei –
pzig, 1925 („ Sintaxa limbilor indo-germanice ”).
H. Paul:„Prinzipien der Sprachgeschichte ”, Halle, 1880 („Principii de isto-
rie a limbii”); „Grundriss der germanischen Philologie”, Strassburg,
1891 („Bazele filologiei germane ”);
159 B. Delbrück :
„Einleitung in das Sprachstudium”, 1880 („Introducere în studiul limbii ”).
Baudouin de Courtenay: „Опыт фонетики резьянских говоров” („Încercare de studiu fonetic al graiurilor reziene”); „Некоторые отделы сравнитель-
ной грамматики славянских языков”, 1881 („Unele compartimente
ale gramaticii comparative a limbilor slave”); „Опыт теории фо-
нетических альтернаций”, 1885 („Încercare a teoriei alternanțelor
fonetice”); „О смешанном характере всех языков”, 1901 („Desp-
re caracterul mixt al tuturor limbilor”).F. de Saussure:„De l’emploi du génitif absolu en sanscrit” („Despre întrebuințarea genitivului absolut în sanscrită”, 1880); „Mémoire sur le système
primitif des voyelles dans les langues indo-européennes” („Me-
moriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-eu-ropene”, 1878 – 1879); „Cours de linguistique générale” („Curs de
lingvistică generală”, 1916)
Tabelul 4. Concepția lingvistică a lui F. de Saussure și cea a lui
B. de Courtenay
Asemănări între concepția
saussuriană și concepția lui B.
de Courtenay Deosebiri între concepția
saussuriană și concepția lui B.
de Courtenay
Natura socială a limbii
B de Courtenay: Factorul in-
dividual-colectiv : limba există în
societate, iar lingvistica se referă la științele psihologico-sociale. Savantul pune în lumină diferen-
țele dintre limbajul uman și „lim –
bajele” altor specii.Saussure: limba este un produs
social al activității de limbaj.Natura socială a limbii
B de Courtenay pune în lumină diferențele dintre limbajul uman
și „limbajele” altor specii.Caracterul sistemic al limbiiCourtenay abordează teoria ni-velurilor limbii, relevând nivelul fonetic, morfologic, sintactic. Courtenay anticipează unele
concepte structuraliste, definind
structura limbii drept morfologie
de rang superior.
160Caracterul sistemic al limbii
Courtenay definește limba ca un
întreg, ale cărui părți interdepen-dente se condiționează reciproc.Saussure: Limba ar fi un sistem
de valori pure: „Un sistem ling-
vistic este constituit dintr-o serie
de diferențe între sunete combi-nată cu o serie de diferențe între idei”. „În limbă nu există decât diferențe”.Dicotomiile limbiiCourtenay: Între limbă și vor-
bire există raportul dintre gen și
specie : reală este doar vorbirea
individuală ; limba comunită –
ții se obține dintr-o multitudine
de limbi individuale. Conceptul
limbă medie : proiectarea limbii
tribale în conștiința lingvistică in-
dividuală.Saussure:Limba constituie componenta de bază a limbajului – „un ansamblu de convenții necesare, adoptate de colectivitate”. Vorbirea re-
prezintă: „(1) combinațiile prin care subiectul vorbitor utilizează
codul limbii pentru a-și exprima
gândirea personală; (2) mecanis-mul psihofizic care îi îngăduie să exteriorizeze aceste combinații”.Saussure: Aspectul sincronic este privit ca un ansamblu de relații între semne la un anumit moment, iar aspectul diacronic – drept mo-dificarea / dezvoltarea semnelor pe parcursul timpului.Saussure: Sistemul limbii se ca-
racterizează prin: a) toți membrii sistemului se află în echilibru; b) sistemul este închis.
Dicotomiile limbii
B de Courtenay acordă priorita –
te vorbirii individuale, iar Saus-
sure – limbii ; spre deosebire de
Saussure, Courtenay nu opune
statica dinamicii (adică, sincro-
nia diacroniei):„Statica este doar un caz particu –
lar al dinamicii, mai bine zis al chinematicii”. Courtenay pro-
movează tricotomia statică – di-
namică – istorie, demarcând isto-
ria externă și internă. Istoria ex-
ternă sau geografico-etnologică
studiază fenomenele ce reflectă
raportul dintre limbă și societate, iar istoria internă vizează modifi-
cările ce survin în structura lim –
bii. Saussure distinge lingvistica in-
ternă care are ca obiect de cerce –
tare limba „studiată în sine și pen-tru sine”; sistemul și funcționarea
acestuia și lingvistica externă ce
înglobează raporturile limbii cu
celelalte fenomene sociale și mo-dificările survenite ca rezultat al legăturilor în cauză.Probleme de fonologie și fone-ticăSpre deosebire de Saussure, Co-
urtenay abordează teoria fone –
mului, pe care îl definește drept
161Lingvistica sincronică studiază
raporturile logice care leagă ter –
menii într-un sistem; lingvistica
diacronică vizează termenii care se substituie, fără a forma un sis-
tem.
Limba ca sistem semiotic
Saussure: Numai semnele ling-
vistice pot descrie orice alte siste-me semiotice. Spre deosebire de
toate celelalte sisteme semiotice,
care nu pot fi descrise prin sem-nele ce le aparțin, sistemul limbii
poate fi descris de semnele pro-
prii.Semnul lingvistic
Saussure: Pentru ilustrarea rapor –
tului de solidaritate dintre semni-ficant și semnificat, F. de Saussure
le compară cu cele două pagini – recto și verso – ale foii de hârtie.
Trăsături:
Caracter arbitrar
Liniaritate
Convenționalitate
Imuabilitate
Mutabilitate
Locul semnului în sistemul limbii
este determinat de relațiile în care
acesta se află cu celelalte semne
lingvistice (= valoarea semnu-
lui). Semnele limbii nu sunt deli –
mitate pozitiv, în temeiul proprii-lor caracteristici, ci sunt demarca-te opozitiv și negativ în corelație
cu celelalte unități.„expresia generalizată a tuturor
proprietăților antropofonice ale
sunetului”, „un echivalent psihic
al sunetului”, „o reprezentare an-tropofonică omogenă, nedisocia –
bilă”. Courtenay delimitează fo-
nemul de sunetul vorbirii: cel din
urmă este cea mai mică unitate articulată care provoacă o singu-ră impresie acustică.
Saussure se ocupă de sistemul
vocalic primordial din limbile indo-europene (1878 -1879).
Probleme de comparativistică
și tipologieCourtenay distinge sistematica
care cercetează limbile înrudite. Folosește termenul „traduceri
fonetice” prin care subînțelege
corespondențele fonetice regle –
mentate. Courtenay a formulat
principiile cronologiei relative .
În materie de tipologie a limbi –
lor, Courtenay distinge trei do-
menii de investigație: a) tipolo –
gia limbilor înrudite; b) tipologia limbilor neînrudite; c) tipologia
limbilor învecinate teritorial.
162TEXTE
„APPENDIX PROBI”
Porphireticum marmor non purpureticum marmor, tolonium non
toloneum, speculum non speclum, masculus non masclus, vetulus non
veclus, vitulus non viclus, vernaculus non vernaclus, articulus non ar –
ticlus, baculus non vaclus, angulus non anglus, iugulus non iuglus,
calcostegis non calcosteis, septizonium non septidonium, vacua non vaqua, vacui non vaqui, cultellum non cuntellum, Marsias non Marsu-as, canellam non canianus, Hercules non Herculens, columna non co-
lomna, pecten non pectinis, aquaeductus non aquiductus, cithara non
citera, crista non crysta, formica non furmica, musivum non museum, exequiae non execiae, gyrus non girus, avus non aus, miles non milex, sobrius non suber, figulus non figel, masculus non mascel, lanius non laneo, iuvencus non iuvenclus, barbarus non barbar, equus non ecus, coquus non cocens, coqui non coci, acre non acrum, pauper mulier non
paupera mulier, carcer non car(car), bravium non brabium, pancarpus
non parcarpus, Theophilus non Izophilus, monofagia non monofa-gium, Byzacenus non Bizacinus, capsensis non capsessis, catulus non catellus, doleus non dolium, calida non calda, frigida non fricda, vinea non vinia, tristis non tristus, tersus non tertus, umbilicus non imbilicus,
turma non torma, caelebs non celeps, ostium non osteum, Flavus non
Flaus, cavea non cavia, senatus non sinatus, brattea non brattia, co-chlea non coclia, cochleare non cocliarium, palearium non paliarium, primipilaris non primipilarius, alveus non albeus, glomus non glovus, lancea non lancia, favilla non failla, orbis non orbs, formosus non for –
munsus, ansa non asa, flagellum non fragellum, calatus non galatus,
digitus non dicitus, solea non solia, calceus non calcius, iecur non io-
cur, auris non oricla, camera non cammara, pegma non peuma, cloaca non cluaca, festuca non fistuca, ales non alis, facies non facis, cautes non cautis, plebes non plevis, vates non vatis, tabes non tavis, suppe-lex non superlex, apes non apis, nubes non nubs, suboles non subolis,
vulpes non vulpis, palumbes non palumbus, lues non luis, deses non
desis, reses non resis, vepres non vepris, fames non famis, clades non cladis, Syrtes non Syrtis, aedes non aedis, sedes non sedis, proles non prolis, draco non dracco, oculus non oclus, aqua non acqua, alium non
163aleum, lilium non lileum, glis non gliris, delirus non delerus, tinea non
tinia, exter non extraneus, clamis non clamus, vir non vyr, virgo non vyrgo, virga non vyrga, occasio non occansio, caligo non calligo, tere-
bra non telebra, effeminatus non imfimenatus, botruus non butro, grus
non gruis, anser non ansar, tabula non tabla, puella non poella, balteus non baltius, fax non facla, vico capitis Africae non vico caput Africae, vico tabuli proconsulis non vico tabulu proconsulis, vico castrorum non vico castrae, vico strobili non vico trobili, teter non tetrus, aper non aprus, amycdala non amiddula, fasseolus non fassiolus, stabulum
non stablum, triclinum non triclinu, dimidius non demidius, turma non
torma, pusilus non pisinnus,meretrix non menetris, aries non ariex, persica non pessica, dysdentericus non disintericus, opobalsamum non ababalsamum, mensa non mesa, raucus non ra(u)cus, auctor non autor, auctoritas non autoritas, ipse non ipsus, linteum non lintium,
terraemotus non terrimotium, noxius non noxeus, coruscus non sco-
riscus, tonitru non tonotru, passer non passar, anser non ansar, hirundo non herundo, obstetrix non opsetris, capitulum non capiclum, noverca non novarca, nurus non nura, socrus non socra, neptis non nepticla, anus non anucla, tondeo non detundo, rivus non rius, imago non ema-go, pavor non paor, coluber non colober, adipes non alipes,sibilus non
sifilus, frustum non frustrum, plebs non pleps, garrulus non garulus,
parentalia non parantalia, caelebs non celeps, poples non poplex, locu-ples non locuplex, robigo non rubigo, plasta non blasta, bipennis non bipinnis, hermeneumata non erminomata, tymum non tumum, strofa non stropa, bitumen non butumen, mergus non mergulus, myrta non
murta, zizipus non zizupus, iunipirus non iuniperus, tolerabilis non
toleravilis, basilica non bassilica, tribula non tribla, viridis non virdis, constabilitus non constab(i)litus, Sirena non Serena, musium vel mu-sivum non museum, labsus non lapsus, horologium non orologium, hostiae non ostiae, Februarius non febrarius, clatri non cracli, allec non allex, rabidus non rabiosus, tintinaculum non tintinabulum Adon non Adonius, grundio non grunnio, vapulo non baplo, necne non nec-
nec, passim non passi, numquit non nimquit, numquam non numqua,
nobiscum non noscum, vobiscum non voscum, pridem non pride, olim non oli, adhuc non aduc, idem non ide, amfora non ampora.
164JURĂMINTELE DIN STRASBOURG
Pro Deo amur et pro christian poblo et nostro commun salvament,
d’ist di in avant, in quant Deus savir et podir me dunat, si salvarai eo
cist meon fradre Karlo, et in ajudha et in cadhuna cosa, si cum om per
dreit son fradra salvar dift, in o quid il mi altresi fazet, et ab Ludher
nul plaid nunqua prindrai, qui, meon vol, cist meon fradre Karle in damno sit.
SCRISOAREA LUI NEACȘU
I pak dau știre za lucrul turcilor, cum amu auzit eu că împăratul au
ieșit den Sofija și aimintrea nu e, și seau dus în sus pre Dunăre. I pak să știi domniiata că au venit un om de la Nicopoe de mie meau spus că au văzut cu ochii loi că au trecut caele corăbii ce știi și domniiata pre Dunăre în sus. I pak să știi că bagă den tote orașele căte 50 de omin să fie în ajutor în corăbii…
165BIBLIOGRAFIE
1. Avram M. et alii. M. Sala, coord. Enciclopedia limbilor romanice.
București, 1989.
2. Bacinschi I. L’infinitif et les moyens de son remplacement.
Bucarest, 1946.
3. Benveniste E. Probleme de lingvistică generală / Traducere din
limba franceză. București, 2000.
4. Benveniste E. Structură în lingvistică. În: Probleme de
lingvistică generală / Traducere din limba franceză. București,
2000.
5. Benveniste E. Nivelele analizei lingvistice. În: Probleme de ling-
vistică generală. București, 2000.
6. Benveniste E. Natura semnului lingvistic. În: Probleme de ling-
vistică generală. București, 2000.
7. Benveniste E. Categorii de gândire și categorii de limbă. În: Pro-
bleme de lingvistică generală. București, 2000, p. 62-71.
8. Berejan S. Contribuții la studiul infinitivului moldovenesc. Chi-
șinău, 1962.
9. Bojoga E. Coordonate ale receptării trihotomiei sistem – normă –
vorbire în lingvistica din fosta U.R.S.S. În: Revistă de lingvisti-că și știință literară (Chișinău), 1996, nr. 5, p. 118 – 129.
10. Borcilă M. Eugeniu Coșeriu și orizonturile lingvisticii. În: Re-
vistă de lingvistică și știință literară (Chișinău), 1996, nr. 5, p. 42 – 54.
11. Caragiu Marioțeanu M. Varietatea limbii române. În: Limba
română și varietățile ei locale. București, 1995, www.proiecta –
vdhela.ro/…/matilda_caragiu_ma r.
12. Cerches G. Analiza contrastiv-tipologică a obiectului grama-
tical în limbile rusă și română. În: Limba Română (Chișinău), 2008, nr. 11-12, p. 88-93.
13. Cincilei G., Junghietu M. Studiu comparativ al substantivului în
franceză și română. Chișinău, 1980.
14. Ciobanu A. Sintaxa și semantica. Chișinău, 1987.15. Ciobanu A. Limba în evoluție. În: Analele Științifice ale USM.
Seria „Științe filologice”. Chișinău, 2003.
16616. Ciobanu A. Reflecții lingvistice. Chișinău, 2009.
17. Copceag D. Tipologia limbilor romanice (în comparație cu lim –
bile germanice și slave). Cluj-Napoca, 1998.
18. Corlăteanu N., Colesnic-Codreanca L. Latina vulgară. Chiși-
nău: Cartier, 2007.
19. Coșeriu E. Am făcut distincția între sistem și normă în limbă. În
Limba Română (Chișinău), 2008, nr. 5-6.
20. Coșeriu E. Sincronie , diacronie și istorie: Problema schimbării
lingvistice.Versiune în limba română de Nicolae Saramandu. București: Editura enciclopedică, 1997.
21. Coșeriu E. Sistem, normă și vorbire. În: Teoria limbajului și
lingvistica generală. Cinci studii. București: Editura Enciclo –
pedică, 2004.
22. Coșeriu E. Nu există schimbare lingvistică. În: Cercetări de
lingvistică (Cluj), 1992, nr.1, p. 9-20.
23. Coșeriu E. Geografia lingvistică. În: Coșeriu E. Lingvistică din
perspectivă spațială și antropologică. Chișinău, 1994.
24. Coșeriu E. Lecții de lingvistică generală. Chișinău, 2000.
25. Coșeriu E. Introducere în lingvistică / Traducere din limba spa-
niolă de E. Ardeleanu și E. Bojoga. Cluj, 1995.
26. Coșeriu E. Unitatea limbii române – planuri și criterii. În: Lim –
ba română (Chișinău), 1994, nr.5 – 6, p. 9 – 15.
27. Coșeriu E. Latinitatea orientală. În: Limba română (Chișinău),
1994, nr.3 p. 10 – 25.
28. Coșeriu E. Lingvistică din perspectivă spațială și antropologică.
Chișinău, 1994.
29. Coteanu I., Sala M. Etimologia și limba română. București:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987.
30. Cristea T. Analiza contrastivă – realizări și perspective. În: Cris-
tea T. Elements de grammaire contrastive. București, 1977, p. 365-366.
31. Cristea T. Heteronimie sau echivalență parțială. În: Lingvistica
modernă în texte. / Red. resp. M. Iliescu, L. Wald. București,
1981, p. 367-369.
32. Diaconescu I. Infinitivul în limba română. București, 1977.
33. Dicționar general de științe. Științe ale limbii. București: Editu –
ra Științifică, 1997.
16734. Ducrot O., Schaeffer J. M. Noul dicționar enciclopedic al științe-
lor limbajului / Traducere din limba franceză. București, 1996.
35. Elemente de gramatică confruntativă a limbilor rusă și română.
/ Redactori responsabili Ecaterina Fodor, Solomon Vaimberg.
București, 1983.
36. Fassel L. Latinitate și romanitate și raportul continuitate și dis-
continuitate. Din nou despre latina vulgară. www.alil.ro/…/
Latinitate-și.-romanitate-și-rapor…
37. Frâncu C. Curente și școli lingvistice ale secolului nostru. Ed.
a II-a. Iași, 1999.
38. Gramatica limbii române .V ol. I.Cuvântul. București, 2005.
39. Graur Al., Wald L. Scurtă istorie a lingvisticii. Ediția a II-a revă-
zută și adăugită. București: Editura Științifică, 1965.
40. Ionescu E. Manual de lingvistică generală. Ediția a II-a, revizu –
ită. București, 1992.
41. Ionașcu Al. Clasificarea tipologică. În: Tratat de lingvistică ge-
nerală / Red. resp. Al.Graur, S.Stati, L.Wald. București, 1972, p. 452 – 282.
42. Iordan I. Lingvistica romanică, evoluție, curente, metode. Bu-
curești: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960.
43. Jakobson R. Lingvistică și poetică. În: Probleme de stilistică.
București, 1964, p.83-91.
44. Jeanrenaud A. Langue française contemporaine. Morphologie.
Syntaxe. Iași: Polirom, 1996.
45. Lobiuc I. Contactele dintre limbi. V ol.I. Iași, 1998.
46. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică / Traducere din lim –
ba engleză. București, 1995.
47. Manoliu-Manea M. Structuralismul lingvistic. Lecturi critice.
București, 1973.
48. Manoliu Manea M. Gramatica comparată a limbilor romanice.
București, 1971.
49. Martinet A. Elemente de lingvistică generală / Traducere și
adaptare de P. Miclău. București, 1970.
50. Mihail Z., Ossiac M. Lingvistică generală și aplicată. Ediția a
II-a. Editura Fundației România de Mâine. București, 2006.
51. Munteanu Șt . Introducere în lingvistică. Iași, 2005.
16852. Novac L., Oglindă E. Lingvistica generală. Materiale didactice.
Chișinău: USM, 1998.
53. Oglindă E. Capitole de istorie a lingvisticii (Material didactic cu
texte adnotate). Chișinău: CEP USM, 2005.
54. Oglindă E., Cerches G. Lingvistică generală. Compendiu. Su-
port didactic destinat studenților de la masterat. Chișinău: CEP
USM, 2008.
55. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chișinău: CEP USM, 2011.
56. Oglindă E. Compararea ca un procedeu al comparativisticii. În:
Păduraru G., Oglindă E. Elemente de morfosintaxă contrastivă
(Suport didactic).Chișinău: CEP USM, 2010, p. 4 – 9.
57. Oglindă E. Aspecte ale analizei contrastive din perspectiva ling-
visticii cognitive și funcționale. În: Limba Română (Chișinău), 2013, nr.9-12, p. 88-93.
58. Păduraru G., Oglindă E. Elemente de morfosintaxă contrastivă
(suport didactic). Chișinău: CEP USM, 2010.
59. Radu Cr. Discursul – proces cognitiv și spațiu al interacțiunii
subiective. În: Revista transilvană de Științe ale Comunicării, 2011, nr.1(12), p. 72 – 82.
60. Robins R.H. Scurtă istorie a lingvisticii / Traducere din limba
engleză. Iași: Polirom, 2003.
61. Rosetti Al. Istoria limbii române. București, 1968. 62. Sala M. Limba română, limbă romanică. București: Editura
Academiei Române, 1997.
63. Sala M. Limba română, limbă romanică (Aspecte de la confe-
rința prezentată de acad. M.Sala). În: Revistă de știință, novare, cultură și artă, 2006, nr. 3- 4 (5), p. 7 – 11.
64. Sapir E. Language. New-York, 1921; a se vedea și: Cепир Э.
Язык. Москва, 1933.
65. Saussure F . de o Curs de lingvistică generală / Traducere din
limba franceză. Iași: Polirom, 1998.
66. Sârbu R. Repere ale analizei contrastive orientate uni- și bidi-
recționale. În: Analele Universității de Vest din Timișoara. Seria Științe Filologice , XLVIII, 2010, p. 272-285.
16967. Tagliavini C. Originile limbilor neolatine. Introducere în filolo-
gia romanică / Traducere Anca Giurescu și Mihaela Cârste-Ro-
mașcanu. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
68. Tratat de lingvistică generală / Red. resp.: Al.Graur, S.Stati,
L.Wald. București, 1971.
69. Vraciu A. Studii de lingvistică generală. Iași, 1972.
70. Vraciu A. Lingvistica generală și comparată. București, 1980. 71. Wald L. Progresul în limbă. București, 1969.72. Zgârcibabă-Bogdan E. Introducere în filologia romanică (Note
de curs). Cahul, 2011.
73. Алисова Т.Б., Репина Т.А., Таривердиева М.А. Введение в
романскую филологию. Москва: Высшая школа, 1982.
74. Березин Ф.М. История лингвистических учений. Москва,
1984.
75. Березин Ф.М., Головин Н.Б. Общее языкознание. Москва,
1979.
76. Бодуэн де Куртене И.A. Избранные труды по общему языко-
знанию / Oтв. ред. Бархударов С.Г. Т.II. Mосква, 1963.
77. Блумфилд Л. Язык / Перевод с англ. Москва, 1974.78. Вандриес Ж. Язык. Mосква, 1937.
79. Васильева–Шведе О.К., Степанов Г.В. Теоретическая
грамматика испанского языка. Синтаксис предложения.
Москва, 1981.
80. Вольф Е.М., Никонов Б.А. Португальский язык. Москва,
1965.
81. Гак В.Г. Сопоставительное изучение языков и типология.
În: Русский язык за рубежом (Москва), 1974, № 3, с. 52-58.
82. Гак В. Г. Сравнительная типология французского и русского
языков. 2-е изд-е. Москва: Просвещение, 1983.
83. Гак В. О контрастивной лингвистике . În: Новое в зарубежной
лингвистике. Вып. XXV . Контрастивная лингвистика. Москва, 1989, c. 5-1.
84. Дебренн М.И. Синтаксические функции французского
инфинитива. În.: Проблемы типологии и контрастивного описания языков / Отв. ред. М.Н. Валл. Новосибирск, 1984, с. 86 – 96.
17085. Десятова М.Ю. Функционирование инфинитива в балкано-
романских языках / pstgu.ru/down load / 1236083278.
desyatova.pdf.
86. Ермолаева Л.С. Очерки по сопоставительной грамматике
германских языков. Mосква: Высшая школа, 1987.
87. Жирмунский В.М. Общее и германское языкознание. Мо-
сква, 1976.
88. Kлимов Г.А. К взаимоотношению генеалогической, ти-
пологической и ареальной классификации языков. În:
Теорeтические основы классификации языков мира. Мо-
сква, 1980, c.6-23.
89. Корлэтяну Н.Г. Исследование народной латыни и её отно-
шений с романскими языками. Москва: Наука, 1974.
90. Кубрякова E.C. Эволюция лингвистических идей во второй
половине 20 века. În: Язык и наука конца 20 века. Москва, Институт языкознания Р АН, 1995, с. 144 – 238.
91. Кубрякова E.C. и др. Краткий словарь когнитивных терми-
нов. Москва: МГУ , 1996.
92. Лингвистический энциклопедический словарь. Москва,
1990.
93. Методы сравнительного изучения современных романских
языков / Под редакцией М.А. Бородиной, М.С. Гурычевой. Москва: Наука, 1966.
94. Методы сопоставительного изучения языков. Москва: На-
ука, 1988.
95. Мечковская Н.Б. Общее языкознание: Структурная и соци-
альная типология языков:Учебное пособие для студентов филологических и лингвистических специальностей. 2-е изд. Москва: Флинта: Наука, 2001.
96. Нерознак В.П. О трех подходах к изучению языков в рамках
синхронного сравнения: типологический – характерологи-ческий – контрастивный. În: Сопоставительная лингвисти-
ка и обучение неродному языку. Москва, 1987, p. 5-27.
97. Общее языкознание. Внутренняя структура языка. Гл. 1 „О
понятиях языковой системы и структуры языка”. Москва,
1972.
17198. Постовалова В.И. Язык как деятельность. Опыт интерпре-
тации В. Гумбольдта. Москва, 1982.
99. Проблема прогресса в развитии языка /Общее языкознание.
Формы существования, функции, история языка / Под ред.
Б.А. Серебренникова. Москва, 1970.
100. Cепир Э. Язык. Москва, 1933.101. Серебренников Б.А. О материалистическом подходе к явле-
ниям языка. Москва, 1983.
102. Софийская И.М. Типология инфинитивных предложений в
современном французском языке. Москва, 1972.
103. Солнцев В.М. Типология языка и тип языка. În: Вопросы
языкознания, 1978, №2, с. 29-34.
104. Степанов Ю.С. Основы общего языкознания. Москва,
1975.
105. Сущность, развитие и функционирование языка / Отв. ред.
Г.В. Степанов. Москва, 1987.
106. Толоченко П. Сопоставительная характеристика языковых
явлений (на материале русского и румынского языков). Ки-шинев, 1999.
107. Щерба Л.В. Языковая система и речевая деятельность.
Ленин град: Наука, 1974.
108. Юсупов У.К. Проблемы сопоставительной лингвистики.
Диссертация на соискание ученой степени доктора фило-логических наук. Ташкент, 1983.
109. Ярцева В.Н. Контрастивная грамматика. Москва, 1981.
110. Ярцева В.Н. К определению понятия „языковой тип”. În:
Лингвистическая типология. Москва, 1985.
111. Ярцева В.Н. Языковой тип среди сопредельных понятий.
În: Теоретические основы классификации языков мира. Москва, 1980, с. 24-61.
Emilia OGLINDĂ
LINGVISTICĂ
GENERALĂ ȘI ROMANICĂ
(Suport de curs)
Redactor – Ariadna Srungaru
Asistență computerizată – Maria Bondari
Bun de tipar 2.04.2015. Formatul 60 x 84 1/16
Coli de tipar 11,0. Coli editoriale 13,5.
Comanda 67. Tirajul 50 ex.
Centrul Editorial-Poligrafic al USM
str. Al. Mateevici, 60, Chișinău, MD 2009
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Limba română în raport cu [623144] (ID: 623144)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.