Limba Operei Lui Ion Creanga

Limba operei lui Ion Creangă

Cuprins

Argument

Ion Creangă – prezentare generală

Normele limbii literare în opera lui Ion Creangă

Nivelul fonetic

Nivelul morfologic

Nivelul sintactic

Lexicul în Amintiri din copilărie

Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL I

Ion Creangă este cel mai mare povestitor roman, fiind cea mai spectaculoasă și mai originală voce ivită în literatura română din secolul al XIX-lea, autor al unei opere rapsodice în care se manifestă un scriitor cult, o conștiință spontană, un moralist clasic, dublat de un umorist spumos, de o jovialitate cuceritoare. Ȋn istoria limbii române, Creangă reprezintă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, o direcție ce valorifica, în felurite moduri și, mai cu seamă, cu diverse funcții, limba vorbită.

El e un scriitor profund original datorita umorului sau taranesc. Arta de povestitor consta in stilul oral al exprimarii sale, stil incarcat cu expresiile intelepciunii populare. Prin arta sa originala, Creanga e un clasic al literaturii romane, dar si un umorist printre marii umoristi ai lumii, universalitatea fiind expresia cea mai inalta a originalitatii sale. Originalitatea lui Creanga consta in arta povestirii, in umorul povestilor, fantasticul folosit, eruditia paremiologica. In legatura cu eruditia paremiologica, Ion Creanga avea o cultura vasta si temeinica legata de studiul proverbelor si zicatorilor.

Producția literară a lui Creangă însumează povești (Soacra cu trei nurori , Capra cu trei iezi , Punguta cu doi bani), povestiri (Mos Ion Roata , Ion Roata si Voda Cuza , Inul si camesa), basme (Povestea Porcului , Povestea lui Harap-Alb , Povestea lui Stan Patitul , Ivan Turbinca) si marea operă memorialistică "Amintiri din copilărie". Toate pornesc dintr-o concepție unitară de viață, dintr-o tablă comună de valori etice și au fost cristalizate în forme, purtând pecetea neîndoielnică a geniului, cu mijloace străvechi ale literaturii populare de tip satiric. Astfel, Creangă este asemanat cu creatori de timbru analog din literatura universală, ca Rabelais sau Homer. In conceptia lui Ibraileanu, „opera lui Creanga este epopeea poporului roman. Creanga este Homer al nostru” , in vreme ce, Tudor Vianu sustine ca „Rabelais este scriitorul strain asemanator mai mult cu Creanga, nu numai prin fabulatia enorma, care face din Oslobanu, din Gerila, din Pasari-Lati-Lungila tipuri inrudite cu Gargantua si Pantagruel, […], nu numai prin umorul abundent, dar si prin oralitatea stilului, care il determina si pe […] Rabelais, sa foloseasca larg zicerile tipice ale poporului, sa cultive onomatopeia si asonanta si sa se lase in voia unor adevarate orgii de cuvinte.” Eminescu, insa, il apropie pe Creanga de Bret-Harte prin intermediul coordonatei principale, forta realista, fiind comuna celor doi scriitori. Aceasta asociere se adanceste pe temeiul altor doi factori, cum ar fi sobrietatea stilului si energia conceptiunii.

Opera lui Creanga constituie un model de dificultate în interpretare și analiza, din pricina amestecului de specific național, de izvoare populare și de originalitate personală creatoare, fiind un amestec intim de experiență si filozofie populară milenară, si de reflectare fidelă a unui moment istoric dat, întruchipat în caractere omenești, în obiceiuri, în instituții. Lucrul acesta este cu atât mai izbitor în basme si povestiri, unde, de obicei, reflectarea realistă nu este chiar atât de bogată.

Ca în marile epopei, prozatorul dă senzația primitivismului în a expune principii, idei, precepte de viață, iar spectacolele propuse în Povești, Povestiri și Amintiri, înlocuiesc solemnitatea cu spiritul libertin, cavaleresc. Personajele își joacă cu dezinvoltură rolurile, atribuindu-și chiar trăsăturile unor autentici bufoni. Prozatorul intră în literatură cu un fond sufletesc și intelectual de origine țărănească, spre a se realiza ca un autentic Homer al românilor. El preia din folclor oralitatea, pe baza căreia construiește ca un erudit, spectacole inedite. Geniul popular își găsește în geniul cult reflectarea pe măsură și, de cele mai multe ori, este extrem de dificil să descifrezi la Creangă inspirația din propria creație.

Caracteristica stilistica fundamentala a opera lui Creanga este oralitatea, aceasta fiind ilustrativa pentru una de esenta populara, cu precizarea ca trasatura dominanta a oralitatii stilului este facilitata de faptul ca limba operei este a personajelor, nu a autorului. Apartinand el insusi mediului lingvistic al eroilor din Amintiri, ceea ce restrange functia limbajului, in opera sa, la o simpla descriptie, Creanga isi lasa amprenta in literatura romana prin caracterul popular, de nuanta rurala, al limbii eroilor sai, ce contine frumuseti fragmentare, independente si prin interventia artistica deliberata a mesterului in redarea autenticitatii lumii taranesti. Toate aceste precizari contribuie la construirea unui edificiu artistic unitar.

Opera sa da dovada unei limbi si a unui stil foarte elaborate, acestea fiind caracterizate prin adunarea pe un spatiu relativ redus a unui numar mare de procedee lexicale sau de sintaxa populara, printr-un umor bazat pe dialog, totul reprezentand un obstacol in desfasurarea epica lineara, ce constituie specificul unei naratiuni de tip popular. Limba fixată de Creangă în opera sa este sugerata de propria experienta de viata humulesteana, pe care o dezvolta si o consolideaza, fiind constituita pe un fond existential de saracie, de reactii umoristice, de datini stravechi, de superstitii si basme, ce reprezenta atat baza clacilor taranesti de odinioara, cat si felul de aparare al unei conditii precare de existenta. Astfel, sunt foarte frecvente mijloacele care indica rapiditatea acțiunii, întreruperea sau continuitatea ei, ritmul, mișcarea (prin interjecții, exclamații, onomatopee). De asemenea, el folosește vorba de duh, zicala, proverbul, maxima populară, dar cu o varietate si o bogație de valori afective extraordinară. Acestea devin o componenta a stilului lui Creanga prin frecvența lor si prin faptul că împlinesc mai întotdeauna o imagine. Ele sintetizează sau subliniază un caracter ori o situație, cuprind o aluzie sau o ironie.

Vladimir Streinu, avand o viziune mai complexa asupra stilului scriitorului si nefiind de acord, in egala masura, cu caracterizarea lui Creanga drept scriitor popular si nici cu paralelele culturale intre Creanga si Homer sau Rabelais, vede in stilul artistului o „fericita ambiguitate creatoare”, ce il face sa para „popular” pentru intelectuali si „cult” pentru popor. Altfel spus, Creanga poate fi considerat elaborat din perspectiva nivelului artistic si relativ simplu din perspectiva bazei folcloristice a operei, deoarece folclorul nu reprezinta o noutate, fiind comun multor literaturi populare. Avand un spirit „nastratinesc”, emblematic pentru poporul roman, dar si pentru intregul spatiu balcanic, Ion Creanga stie sa genereze, prin opera sa, o buna dispozitie contagioasa, alimentata de un umor definitoriu pentru intreaga sa opera, indiferent de specia literara in care se incadreaza fiecare lucrare.

Creangă nu este un simplu povestitor popular, ci un creator de artă originală. Personalitatea lui artistică a fost atât de puternică, încât a dat naștere unui stil cu o pecete neîndoielnică a originalității și unicității, fiind un caz izolat in istoria limbii romane literare. Stilul lui Creangă este, insa, unic prin imbinarea mijloacelor lingvistice de sursa populara cu o cultura orala, izbitor, particular, alcătuind un univers întreg, închis, inimitabil al operei scriitorului.Chiar daca in aparenta, opiniile exprimate asupra particularitatilor lingvistice si stilistice ale operei lui Creanga sunt opuse, in esenta nu sunt foarte diferite deoarece fac referire la aspecte diverse ale operei.

In intreaga opera a lui Ion Creanga exprimarea este vie, autentica, iar spontaneitatea expresiilor ascunde caracterul lucrat al compozitiei si tentatia spectacularului, astfel incat scene intregi pot fi dramatizate. Farmecul naratiunii, in ansamblul ei, este rezultatul unei armonizari desavarsite intre povestire, descriere si dialog, nascuta dintr-o incomensurabila placere de a sporovai, ce confera textului o vibratie puternica si o emotie neintrerupta.

Limba lui Creangă este sufletul povestitorului, în măsura în care și acesta se aseaza ca vorbitor in mijlocul ascultatorilor, si, totodata, sufletul eroilor sai. In opinia lui Calinescu, naratiunea are doua realitati concentrice: prima, pe aceea a povestitorului, care starneste hazul si multumirea prin chiar prezenta lui, cum se intampla cu actorul si cu oratorul, apoi, pe aceea a lumii din naratiune.

CAPITOLUL II

NIVELUL FONETIC

Deși Creangă este un reprezentant autentic al graiului moldovenesc, particularitățile fonetice regionale nu sunt prea numeroase în scrisul său, datorită influenței limbii literare, exercitate de diversele tipărituri și, în special, de revista Convorbiri literare, în care și-a publicat cea mai mare parte a operei. Tot influenței limbii literare se datorează și fluctuațiile care pot fi întâlnite în scrisul său, în privința chiar a particularităților fonetice specifice graiului moldovenesc.

Ȋn limba lui Creangă, aspectul fonetic nu reprezintă o transcriere a pronunțării regionale moldovenești deoarece Creangă utilizează regionalismul fonetic cu multă chibzuință. Această restrângere este, însă, rezultată din prezența unui număr mare de fonetisme din limba operei sale, în raport cu particularitățile regionale, dar și cu regionalismele înregistrate în limba scriitorului. Ȋn plus, dacă unele fonetisme diferite de limba literară din a doua jumătate a secolului al XIX-lea erau arhaisme fonetice commune mai multor graiuri, atunci regionalismul fonetic prezent în limba operei lui Creangă ajunge la dimensiunile sale reale. Astfel, formele regionale sau regionalismele sunt împărțite în două categorii: fonetisme arhaice și inovații fonetice.

Ȋn categoria fonetismelor arhaice se încadrează următoarele observații:

Forma etimologică cu â în locul diftongului îi, ce este aproape generală; mâne (A, I 28), pânea (A, I 32), câne-cânește (A, III 69), mânile (A, III 76), mâni dimineață (S, 102), mâne-poimâne (A, I 30).

Este înregistrată frecvent forma regional cămeșă, conservare a fonetismului etimologic: cămeșa (A, I 28).

Apariția formei vechi a verbului intra: întru (A, I 27), întri (HA, 193).

Sunt conservate sufixele –t(oriu) și –ariu, ca în limba veche: scripcariul (A, IV 89), coțcariul (NC, 282), buzunariu (HA, 217), povestariu (HA, 217); datorate, probabil, prezenței unui r muiat în finala nearticulată a cuvintelor, formele fiind înregistrate și în situații în care nu se justifică prin sufix: împărăția ceriurilor (IT, 224).

Apariția fonetismului mai apropiat de etimonul slav, poroncă (HA, 187) sau de cel grecesc, monăstirea (A, III 65).

Sunt conservate sporadic unele forme etimologice, cu ă neasimilat: răpede (A, I 29), răpezi-te (A, IV 90), rădica (Făt Frumos, fiul Iepei), trămis (HA, 185), blăstăma (A, III 80), fărmăcătoriu (HA, 215), părete (A, II 44), mulțămiți (A, I 32), mulțămind (HA, 185), păreche (A, I 33), galbăn (HA, 189), forfăcat (HA, 208).

Inovațiile fonetice apărute la Creangă întrunesc cel mai mare număr de particularități regionale. Ȋn sfera acestora se încadrează:

După seria consonantică, dură în pronunțarea moldovenească, s, ș, j, ț, z, r, uneori și după labiala m, diftongul ea > a, iar vocalele e > ă și i > î: sara (A, II 59), sară (A, I 42), blândeță (HA, 189), jălea (C, 111), jălit (HA, 200), răle (A, II 57), iesă (HA, 177), samănă (HA, 183), tocmală (HA, 193).

Cea mai frecventă particularitate dialectală este, probabil, la Creangă, reducerea diftongului accentuat final eá la é: vré (A, I 30), avé (A, I 33), a ședé (A, I 40), colé (A, II 48,59), l-or puté scoate (A, II 50), s-ar păré (NC, 279), n-om puté (IR, 287), or plăcé (HA, 171), vedé-te-aș (HA, 173), bé (HA, 217).

Vocala e neaccentuată și finală > i: s-a diochiet (A, I 41), (A, I 40), colé (A, II 48,59), l-or puté scoate (A, II 50), s-ar păré (NC, 279), n-om puté (IR, 287), or plăcé (HA, 171), vedé-te-aș (HA, 173), bé (HA, 217).

Vocala e neaccentuată și finală > i: s-a diochiet (A, I 41), nu se dioachie (A, II 45), varatic (A, II 51), galiș (P, 119), jaratic (A, III 67), cucul arminesc (A, II 53), dismerda (S, 106).

Diftongul –iá > -ié: băiet (A, I 27), ieu (A, I 29), mă ie (A, I 30), își ie (HA, 176), s-a muiet (A, II 57), m-am întârziet (A, II 58), spăriet (IT, 224), încheietă (A, I 32), de-abié (S, 102), împrăștiet (A, I 39), descuieți (C, 108), abié-abié (S, 101).

Vocala ă în poziție protonică > a: macar (HA, 190), barbat (NC, 276), varatic (A, II 51), jaratic (A, III 67), celalalt (A, I 42), cucoșește (FB, 223), pughibale (A, II 46), răstăgolește (HA, 199), păpușoi (A, I 29), monăstirea (A, III 65).

Forma moldovenească a verbului a se mira este aproape generală: să te mieri (A, I 39), mă mieram eu (A, I 41), te mieri ce (A, I 41), mă mier (HA, 172).

Notarea, uneori, a unor exemple de depalatalizare a labialelor: perdut (A, I 31), împetrită (A, I 32), peire (IR, 285), pele (A, I 38), pept (NC, 273), peatră (A, III 68).

Notarea foarte rară a palatalizării labialelor, înregistrată doar la câteva cuvinte: chiuă “piuă” (A, II 51), să chirotească “pirotescă” (A, II 47), de-a-puterea-hi (HA, 207), sulcină “sulfină” (A, II 59), chilit “pilit” (IT, 238), chilotă “pilota” (NC, 271), chilug “pilug” (A, I 40), chirandă “pirandă” (A, II 55), chisăliță (A, II 55), a linchi “a limpi” (A, II 49), ferbea (IR, 285), înferbântat (NC, 277), bizunia (U, 315).

Apare uneori forma moldovenească, cu r disimilat, ferești (A, III 77), fereștile (A, II 46).

Formele regionale de numerale și, mai ales, cele de pronume demonstrative sau nehotărâte (în componența cărora intră un demonstrativ) sunt foarte frecvente: șepte (A, III 70), șeptesprezece (A, III 79), tusșese (HA, 201), acum șesezeci de ani (A, I 36), aistă (P, 118), ista (A, I 35), ist (DP, 123), iestea (HA, 178), ieste (A, III 85), aiestea (A, II 49), cela (A, II 50), ceialalți (IR, 288).

Formele verbale regionale, atât cele de present indicative, cât și cele de conjunctiv sunt variate și numeroase: îs (A, I 32), îi (HA, 184), vreu (HA, 175), să-și deie (A, I 27), să se deie (NC, 268), să-i deie (FB, 218), să nu-l ieie (HA, 176).

Ȋn opera lui Creangă sunt prezente, fără a fi puse în valoare într-un mod ostentativ, cele mai importante fonetisme ale graiului moldovenesc, fapt pentru care Iorgu Iordan consideră că Ion Creangă nu poate fi privit drept un scriitor “dialectal”.

Pe lângă aceste fonetisme, accentul ocupă și el un loc important în operă, cu toate că nu apar cazuri de abatere de la regulile de accentuare. Există, însă, câteva exemple în care accentul cade pe o altă silabă, cum este cazul formelor verbale măˊsur ; încúnjur, față de măsór ; înconjór, în funcție de starea sufletească. Adjectivul drăˊgăliță (diminutive de la drag) poartă accentul pe prima silabă: “Pe cînd începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei” (A, I 27), substantivul comédie are accentul pe antepenultima silabă, iar substantivul lácăt are, la Creangă, forma lacátă, cu accentual pe penultima silabă: “Ivan…face tranc! capacul deasupra, încuie lacata, și…umflă racla în spate.” (IT, 237). Ȋn acest caz, o propoziție interogativă nu diferă de una enunțiativă aparent prin nimic, însă, diferența, în vorbire, o face tonul, iar, în scris, punctuația: Măi!!!, s-a trecut de șagă (A, I 29) ; Ei, ei!, acu-i acu. Ce-i de făcut, măi Nică? (A, I 29) ; Ei, ei!, pe bădița Vasile l-am perdut (A, I 31) ; …dar ce ți-i bun?

(A, I 31) ; …și hîrști! cîte-un colac (A, I 31) ; Cu capra ți-ai pus în cîrd? (C, 115) ; dă, ce să-i zici?, dăduse și el în părpăra însuratului (SP, 163). La propozițiile exclamative predomină accentul expirator asupra celui muzical, în momente de indignare, de furie, care sunt mult mai dese în viața zilnică decât cele de încântare, de admirație: Și părintele Ion de subt deal, Doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era!! (A, I 27) ; ș-apoi dă, Doamne, bine! (A, I 28) ; potop era pe capul muștelor! (A, I 28) ; și am căzut în Ozana, cît mi ți-i băietul! (A, I 38) ; și, să tragă, să nu tragă! (C, 110).

Fiind un reprezentant al vorbirii populare, Creangă utilizează, cu precădere, exclamațiile (bazate pe realitatea lingvistică), dar și numeroase interjecții și alte particule similare, în special scurte și întrebuințate oarecum singure, fără legătură gramaticală cu restul construcției: și hai hai!, hai hai!, pînă-n ziuă… (A, IV 93) ; I-auzi, măi! (A, IV 94) ; Și na!, părintele Duhu și Teofan… (A, III 68) ; Bre!, da cum naiba a murit vulpea asta aici?! Tiii!…, ce frumoasă cațaveică am să fac nevestei mele… (U, 315). Onomatopeele, însă, sunt extreme de numeroase în vorbirea populară: Duminicile bîzîiam la strană și hîrști! cîte-un colac (A, I 31) ; Pupăza zbîrr! pe-o dughiană (A, II 56) ; ș-apoi, huștiuluc! și eu în știoalnă (A, II 60) ; fac țuști! din baltă (A, II 61) ; Iar el zvîrr! cu o scurtătură în urma noastră (A, II 48) ; ca mai ba să zicem nici cîrc! (S, 106) ; și odată fac zup! în niște cânepă (A, II 52) ; și făceau tronca, tranca!, tronca, tranca! (NC, 267) ; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gît (C, 115) ; și horp!, ți-o sugea dintr-o singură sorbitură (HA, 208) ; Și cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jaratic (C, 115) ; Ȋn sfîrșit, durai-vurai, sara vine, fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei (HA, 211) ; Logofete, brînză-n cui, lapte acru-n călămări, chiu și vai prin buzunări! (A, I 32) ; Făt-Frumos a întins mîna, ca prin somn, și, cînd s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul (PP, 147) ; La vro cîteva obrațuri, gîrnețul s-a înfierbîntat, s-a muiat și… foflenchiu! iar sare roata! (NC, 277)

Dintre toate fenomenele stilistice de natură fonetică, ritmul reprezintă, în sensul cel mai larg al cuvântului, cea mai de preț caracteristică a vorbirii populare, fiind calitatea esențială a frazei lui Creangă. Tendința spre simetrie verbală este atât de puternică la Creangă, încât îl face să utilizeze adesea versuri populare sau de-ale lui însuși, ba chiar să introducă rime ori asonanțe în cuprinsul povestirii. Ȋn această categorie sunt incluse exemple ca: Fă-mă, Doamne, val de tei/ Și m-aruncă-ntre femei! (A, II 59) ; Vai, saracu omul prost,/ Bun odor la cas-a fost! (S, 104) ; Trei iezi cucuieți,/ Ușa mamei descuieți!/ Că mama v-aduce vouă:/ Frunze-n buze,/ Lapte-n țîțe,/ Drob de sare/ Ȋn spinare,/ Mălăieș/ Ȋn călcăieș,/ Smoc de flori/ Pe subsuori. (C, 108) ; Cucurigu! boieri mari,/ Dați punguța cu doi bani! (P, 117) ; De urât mă duc de-acasă,/ Și urâtul nu mă lasă;/ De urât să fug în lume,/ Urâtul fuge cu mine. (SP, 150) ; Ipate, care dă oca pe spate/ Și face cu mina să-i mai aducă una. (SP, 154) ; Voinic tânăr, cal bătrân,/ Greu se-ngăduie la drum! (HA, 175) ; Vița-de-vie, tot în vie,/ Iară vița-de-boz, tot răgoz. (HA, 183) ; Fă-mă, mamă, cu noroc,/ Și macar m-aruncă-n foc. (HA, 195) ; Lumea de pe lume s-a strâns de privea,/ Soarele și luna din ceriu le râdea. (HA, 217) ; Sărmana băbușca mea!/ Fie bună, fie rea,/ Am să țin casă cu ea. (NC, 282).

De asemenea, lungirea vocalei este văzută ca un fel de expresie materială a unui ecou prelungit, produs de obiectele, însușirile și acțiunile care ne surprind, ne miră, ne uimesc prin faptul că ies din comun sau provoacă o nemulțumire colorată de melancolie, tristețe, mâhnire: După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, biniiișor! sare și ea din car (U, 315). Ȋn acest context, adverbul binișor, rostit cu intonația adecvată, exprimă nuanțat strecurarea furtivă. Un caz special reprezintă și aspectul pronominal și formele compuse ale verbelor, care lungesc vocala din silaba neaccentuată ce precedă imediat pe cea accentuată: Bre!, mulți proști am văzut eu, în viața mea, dar ca voi n-am mai văzut. Măăă duc în toată lumea! (Prostia omenească) ; Ei, ce veste ne mai aduci de pe la tîrg? – Ia, nu prea bună!, bieții boișorii mei s-aaau dus ca pe gura lupului (DP, 124) ; Mai am numai trei zile de trăit, și te-aaaai dus, Ivane, de pe fața pamîntului. (IT, 236) ; Bună masa, cumătră! Tiii!, da ce mai pește ai! Dă-mi și mie, că taaare mi-i poftă! (U, 316). Ȋn acest ultim caz, procedeul grafic poate semnifica fie lungirea uniformă a vocalei, fie despărțirea ei în hiat, realizată printr-o mlădiere caracteristică a intonației (tā-à-re).

Ȋn fluxul vorbirii, pauzele (iar, în scris, punctele de suspensie) pot sublinia, uneori, ironia și echivocul, ce sunt foarte familiare lui Creangă: Căci, fără să vreu, aflasem și eu, păcătosul, cîte ceva din tainele călugărești […] umblînd vara cu băieții după […] bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie […] Știi, ca omul cuprins de evlavie. (A, IV 91). Pauza și întruchiparea ei grafică […] tălmăcesc afecte la fel de complexe și în fragmentul: Apoi lasă-ți, băiete, satul, cu tot farmecul frumusețelor lui, și pasă de te du în loc străin și așa depărtat, dacă te lasă pîrdalnica de inimă! Și doar mă și sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțălege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei […] și să mor printre străini! (A, IV 89)

Momentul scrierilor lui Ion Creangă a contat în dezvoltarea limbii noastre literare, prin faptul că însușirea ei cea mai caracteristică, și anume unitatea, nu era realizată decât într-o măsură relativ redusă de clasici de importanța lui Caragiale și Delavrancea, ale căror producții literare conțin destul de multe fonetisme regionale muntenești. Caracterul popular al limbii lui Creangă nu se limitează la aceste trăsături, în sensul că particularitățile lexicale și fonetice pur regionale, singurele, aproape, care fac să se deosebească graiurile și între ele și față de limba literară, ocupă în opera lui Creangă un loc puțin important în comparație cu grosul materialului lingvistic aparținând limbii întregului popor.

Marea noutate adusă de autorul Amintirilor, Poveștilor și Povestirilor în literatura noastră este folosirea vorbirii autentic populare, cu un success unic prin strălucirea lui, în zugrăvirea unui mediu tot atât de veridic ca limba însăși. Cu mijloace lingvistice simple și, din punct de vedere cantitativ, relative sărace, asemeni conținutului operei sale, Creangă a izbutit să egaleze pe cei doi mari artiști ai cuvântului românesc, Eminescu și Caragiale.

NIVELUL MORFOLOGIC

În toate etapele de evoluție a limbii literare, nivelul morfologic a prezentat o mai mare stabilitate a normelor decât nivelul fonetic. Totuși, sistemul morfologic este caracterizat printr-o serie de puncte slabe care anunță apariția și dezvoltarea unor procese ce tind să modifice inventarul morfemelor sau modalitatea lor de organizare.

La nivel morfologic, se remarcă unele particularități regionale, fiind studiate fenomenele gramaticale caracteristice pentru norma limbii literare pe care o utilizează Ion Creangă în scrierile sale. Din punctul de vedere al structurii gramaticale, limba lui Creangă nu se poate deosebi, în principiu, de limba întregului popor. Oralitatea, notată ca trăsătură principală a vocabularului, poate fi semnalată și în cadrul acestui nivel. O atenție specială este acordată oscilațiilor și inconsecvențelor autorului în tendința sa permanentă de a se apropia de norma unitară, unică, a românei literare.

Substantivul scoate la suprafață probleme legate de categoriile sale gramaticale: declinare, gen, număr și caz. Ȋn privința declinării, se disting particularități ca:

Substantivul funingenă este de declinarea I, nu de a III-a: Lua funingenă de la gura sobei! (A, II 45)

Substantivul șoarec este de declinarea a II-a: Nici în borta șoarecului nu ești scăpat de mine! (HA, ) ; I-am scos Măriucăi un șoarec din sîn (A, II 59)

Substantivul vacanță se termină în –ie, fiind de declinarea a III-a: Mîne-poimîne vine vacanția de Crăciun (A, III 79)

Din perspectiva genului, în limba lui Creangă, se remarcă:

Desinența de neutru –uri se alătură unor substantive de genul feminin: Lînuri boite fel de fel pentru scoarțe și lăicere (A, III 77) ; Salcie, fumuri și alte otrăvuri (NC, 270) ; Lăicere și scorțuri înflorite (A, II 51) ; I-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă (IR, 285)

Substantivul fior are pluralul articulat neutru fiorile, în loc de fiorii: Poate fiorile gramaticii, zic eu (A, III 75)

Substantivul umăr are la plural forma de neutru umere: Strîngînd cu nedumerire din umere (A, II 58)

Substantivul genunchi are forma de plural neutru genunchele: De-i treceau genunchele de gură (HA, 204)

Substantivul suman are la plural atât formă masculină, sumani, cât și neutră, sumane: Giguri de sumani (A, II 51) ; Sumane mari, genunchere și sărdace (A, II 51)

Substantivul de genul feminin povață apare sub forma povăț, care este, probabil, de genul neutru: Să-mi deie povăț unul ca dînsul (A, IV 94)

Numărul substantivului prezintă forme diferite de plural în vorbirea populară și în cea familiară prezente în opera lui Creangă față de limba actuală:

Pluralul substantivului ocă este oci, față de actualul ocá, cu pluralul ocale: Cîteva oci de pește sărat (A, III 79) ; Cîte trei-patru oci de canură toceam pe zi (Fragment de autobiografie)

Pluralul substantivului pîrău este pîrăie, față de forma muntenească pîraie: Ici, în vale la pîrău (A, IV 91)

Pluralul articulat de la talpă este talpele, nu tălpile ca astăzi: Sub talpele noastre (A, III 78) ; Să punem poșta la talpe (A, III 79)

Pluralul unor substantive feminine de declinarea I, în –ă, are desinența –e

pluralul de la barbă este barbe, nu bărbi: Cu niște tîrsoage de barbe cît badanalele de mari (A, IV 94)

pluralul de la cireașă este cireșe: Mă duc… să fur niște cireșe (A, II 51)

pluralul de la maică este maice: Monăstirile de maice (A, III 65)

pluralul de la nucă este nuce și nuci: Sacul cu nucele (PP, 148) ; Un sac plin cu nuci (PP, 148)

pluralul de la roată este roate, articulat roatele: Pîrîiau roatele și sărea colbul (NC, 277)

pluralul de la omidă este omide și omizi: Părul cel ticsit de omide (FB, 222) ; Un păr … plin de omizi (FB, 219)

Substantivul de genul neutru car are pluralul cară: Niște cară cu draniță (A, IV 93)

Numele proprii de persoană pot căpăta formă de plural ca un substantiv oarecare: Uite, mamă, Chiorpecul dracului, ce mi-a făcut (A, II 50)

Cazul substantivului aduce în discuție particularități ca:

Substantivele feminine, de declinarea I și a III-a, articulate, au, la genitiv-dativ, singularul –ei, nu –ii: bisericei, în: La poarta bisericei (A, I 27) ; cozei, în: Nemaiputînd de durerea cozei (U, 316) ; curței, în: La poarta curței (Făt Frumos, fiul Iepei) ; femeiei, în: Cireșul femeiei (A, II 51) ; furnicei, în: Mulțămește furnicei (HA, 197) ; mătușei, în: Sărut mîna mătușei (A, II 51) ; pungei, în: Pe socoteala pungei părinților lor (A, III 68) ; sapei, în: Șezînd în coada sapei (A, II 54) ; vulpei, în: Să ieie pelea vulpei (U, 315) ; ușei, în: Ajung în dreptul ușei (HA, 203)

Substantivele feminine terminate în -că au genitiv-dativ, singular, articulat fie în –căi, fie în –cii: bunicăi, în: Sărutînd mîna bunicăi (A, I 39) ; turbincăi, în: Luase frica turbincăi (IT, 229). La fel și în cazul unor nume proprii feminine: Irinucăi, în: Rîie căprească de la caprele Irinucăi (A, I 40) ; Petricăi, în: Vornicul Nic-a Petricăi (A, I 30) ; Hălăucii, în: Fundul Hălăucii (A, I 39)

Cazul vocativ, alături de modul imperativ și de interjecții, este folosit folosit în operele lui Creangă în formulele de adresare din vorbirea personajelor. Alternanța modalităților de adresare, utilizată pentru evitarea monotoniei și înviorarea continuă a expunerii, este un procedeu cultivat cu stăruință de prozator.

Vocativul masculin în –e! : băiete!, în: Măsură-ți vorbele, băiete! (AB, 312) ; bărbate!, în: Ȋncă te uiți la ei, bărbate! (A, II 46) ; dascăle!, în: Ia ascultă, dascăle Mogoroge! (A, III 82) ; lupe!, în: Scoate, lupe, ce-ai mîncat! (C, 115) ; moșnege!, în: Moșnege, moșnege, zise baba! (PP, 135) ; cumătre!, în: Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i căutătura… (C, 114) ; ghiavole!, în: Dar bine, ghiavole! (A, II 52) ; porcane!, în: Stai, măi porcane că te căptușește ea, Mărioara, acuș! (A, II 52) ; sărace!, în: Sărace, sărace! Nu ești nici de zama ouălor (A, III 75)

Vocativul masculin în –e! pentru unele nume proprii: Chiriece!, în: Ură, tu, măi Chiriece! (A, II 49) ; Doamne!, în: Doamne, măi femeie, Doamne! (A, I 33) ; Ioane!, în: Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine (A, IV 90) ; Ivane!, în: Guleaiu peste guleaiu, Ivane! (IT, 238) ; Oșlobene!, în: Iar tu, moglanule de Oșlobene (A, III 67) ; Trăsne!, în: Descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți! (A, III 73)

Vocativul masculin în –le! : cîrpaciule!, în: Mi-ai pus piele scoaptă, cîrpaciule! (A, III 82) ; coropcarule!, în: Ȋi veni tu acasă, coropcarule! (A, II 61) ; moșule!, în: Ce gîndești dumneata, moșule! (A, II 56) ; nătărăule!, în: Trage, nătărăule! (U, 316) ; parpalecule!, în: Măi, parpalecule! (SP, 154) ; piciule!, în: Te prea întreci cu șaga, piciule! (AB, 312) ; tălharule!, în: Scoboară-te jos, tălharule! (A, II 52) ; pușchiule!, în: Măi, pușchiule! (AB, 312)

Vocativul feminin în –o! : Ia poftim, soro! (A, II 57) ; Iată ce am gîndit eu, noro! (S, 102)

Vocativul feminin în –ă! : babă!, în: Măi, babă! (PP, 135/136) ; băbușcă!, în: Iaca, măi băbușcă! (PP, 135) ; copilă!, în: Da’ ce cauți prin aceste locuri, copilă…? (FB, 220) ; cumnată!, în: Nici te mai îndoi de asta, cumnată Smarandă…! (A, II 55) ; leliță!, în: Taci, leliță! (A, II 54)

Interjecția hăi! este frecvent folosită în graiul moldovenesc: cumnățică-hăi!, în: Doamne, cumnățică-hăi! (A, II 57) ; fetelor hăi!, în: Dar ce mîncăm noi, fetelor hăi? (S, 103)

Ca determinanți ai substantivului, sunt aduși în discuție:

Articolul hotărât lui, care stă înaintea substantivului mitropolit, în forma articulată mitropolitu, se găsește în contextul: Pe vremea lui mitropolitu Iacob (A, I 36)

Unele substantive feminine, precedate de prepoziții, sunt articulate cu articolul –a, în: La săptămîna după ce s-au însurat ei (Făt Frumos, fiul Iepei) ; Ȋntr-o duminică prin cîrneleaga, a venit tatul mamei… la noi (A, I 35)

Articolul posesiv-genitival invariabil, a, în loc de a, al, ale, ai, a apărut în graiurile nordice în secolul al XVI-lea, fiind des întâlnit în textele moldovenești din secolele următoare. Ȋn scrierile lui Creangă, sunt prezente forme diferențiate după gen și număr, cum ar fi: Nici toate ale doftorului,/ Nici toate-a duhovnicului (A, III 77) ; Tot ce-i a mămucăi e ș-al nostru, și ce-i al nostru e ș-al ei (S, 104) ; Nic-a lui Constantin a Cosmei (A, III 80) ; Bine că știu a cui ești, măi țică (A, II 56) ; Ponosuri și tîlcuri de-a lui popa Buliga cel buclucaș (A, III 76) ; Scroambele ieste a voastre îs pocite (A, I 38) ; Lasă pe bunica într-ale sale (A, I 38)

Articolul invariabil alde, folosit pe lângă nume proprii, pronume, termeni de înrudire, apare în: Sărmanul Harap-Alb… nu s-ar mai fi gîndit la alde-acestea (HA, 216) ; Galbeni, stupi, oi… și alte bagateluri de alde aceste (A, III 69)

Ȋn cazul adjectivului, diferențele de normă literară între epoca în care a scris Creangă și faza actuală a limbii române literare sunt minime și nesemnificative:

Adjectivul nou are la feminin plural forma nouă: Cușme nouă (IR și Unirea) ; [Lăzi]… mai nouă și mai frumoase (FB, 221)

Adjectivul primar,-ă, din văr primar, vară primară, cunoaște și forma, veche și populară, primare, în: Văr primare cu Chiorilă (HA, 200)

Adjective cu valoare substantivală: o drăguță de raclă (IT, 236) ; hîrca de babă (PP, 147) ; un drăguț de femeie (SP, )

Ȋn scrierile lui Creangă se întâlnesc câteva forme de pronume care sunt caracteristice vorbirii populare din Moldova. Acestea, datorită prestigiului literar al autorului, au căpătat o oarecare circulație în limba literară, fiind acceptate în normă ca variante posibile de a fi întrebuințate în limba de cultură.

Pronume personale în dativul etic: Mi ți-l ardea cu palce (IT, ) ; Cît mi-ți-i băietul (A, I 38) ; Mi-ți le-a supt pe toate de-a rîndul (HA, 208) ; Și odată mi ț-o înșfacă ei (HA, 212) ; Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap (HA, )

Pronumele personal feminin o, cu valoare neutră, apare în: Na-ți-o bună, că ți-am frînt-o (A, III 86) ; Ȋncepe a bura, apoi o întoarce în lapoviță, pe urmă o dă în frig (A, I 41) ; Obraz de scoarță, și las-o moartă-n păpușoi (A, II 53) ; Am pîrlit-o la fugă (A, II 48)

Pronumele atone sunt folosite proleptic în funcție de complement, în limbajul afectiv: Că și-a da el spînul peste om vreodată (HA, ) ; Mai strigă, el, capul cerbului cît mai strigă (HA, ) ; A veni ea și vremea aceea, voinice (HA, 209) ; Vine ea și turturica mai pe urmă (HA, 215) ; A ieși ea pupăza de undeva pănă m-oiu întoarce eu din țarină (A, II 54) ; Vă vor ieși ele toate aceste pe nas (HA, 208)

Pronumele conjuncte de dativ mi , ți apar după cuvinte care se termină în vocala –u: Țin cîtu-ți-i smocul de chibrituri aprinse la călcăiul văru-meu (A, III ) ; Dragu-mi era satul nostru (A, IV 88)

Pronumele conjuncte de dativ-acuzativ:

la persoana I, dativ, plural, Creangă folosește varianta populară ni, în locul formei actuale literare ne: Casa ni era îndestulată (A, II 44) ; Poate ni-ți da și ceva udeală, măria-ta (HA, 206)

la persoana a III-a, dativ, plural, masculin, apare forma li, în locul formei actuale literare le: Cale lungă să li-ajungă (Făt Frumos, fiul Iepei) ; Ȋncepu să li povestească (Făt Frumos, fiul Iepei) ; Nu se pricepeau ei cine să li fi făcut (Făt Frumos, fiul Iepei) ; Numai iaca ce li iese înainte împăratul Verde (HA, 216) ; Ipate li dă de băut pănă le amețește (SP, 166)

forma li poate apărea și la persoana a III-a, acuzativ, singular, masculin: Ȋndată ce li-i auzi horăind [pe cerb], să ieși încetișor (HA, )

Pronumele personal de persoana a III-a însu, însă apare numai precedat de într-, dintr- : O drăguță de raclă să poată șede și împăratul într-însa (IT, 236) ; Deschizînd lada, o mulțime de bălauri au ieșit dintr-însa (FB, 223) ; Cînd s-apropie să ieie dintr-însele [plăcinte]… focul o arde și nu poate lua (FB, 223)

Pronumele personal de persoana a III-a dîns(ul), dînsa, plural dînșii, dînsele este folosit atât pentru persoane, ființe vii, animale: Dar eu n-o vedeam pe dînsa [=pe mama], căci eram în treabă (A, II 61) ; Saiu cu dînsa [=cu pupăza] pe sub streașina casei (A, II 55) ; Nu mai tînji atîta după dînșii [=după purcei] (A, III 86) ; I se face milă de dînsele [=de albine] (HA, 197), cât și pentru obiecte neînsuflețite, fapt caracteristic pentru graiul moldovenesc: Ie cu cleștele un cărbune aprins… și cu dînsul pe cuptor la Pavel (A, III 85) ; Parcă ai ce face cu dînsa [=cu gramatica] la biserică? (A, III 72) ; Vede niște curți mari, și, apropiindu-se de dînsele, numai iaca dă de zîna cea mai mare (Făt Frumos, fiul Iepei) ; O ia în clonț și se întoarce cu dînsa [=cu punguța] înapoi spre casa moșneagului (P, 117) ; Pozderii de gramatici… făcute anume pentru copii, de se joacă cu dînsele, de ușoare ce sunt (A, III 72) ; Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ș-apoi, aține-te gură! (A, I 31)

Pronumele de întărire singur este prezent în: De-mi venea să le cred eu singur pe jumătate (A, II 58) ; Eu singur le-am dus la păscut (A, II 58)

Pronumele reflexiv apare sub formele: Așa să munci biata noră pănă după miezul nopții (S, 102) ; Iaca să și arătă pe năframă cele trei picături de sînge (Făt Frumos, fiul Iepei) ; M-am azvîrlit fără sine pe părul unui cal, am alergat acasă (A, I 37) ; [Mama] sărind fără sine, o întrebă cu spaimă (Prostia omenească)

Pronumele și adjectivele demonstrative de apropiere asta apare destul de frecvent în vorbirea personajelor și în cea a lui Creangă însuși: Mă, da’ cu asta ț-ai găsit de jucat (Făt Frumos, fiul Iepei) ; Mai mare pedeapsă decît asta nici că se mai poate (IT, 236) ; Din astă pricină (A, II 59) ; Rămîi aici astă-noapte (HA, 185)

Pronumele și adjectivul demonstrativ ist(a), iastă(-a), iști, ieste cunoaște o folosire intensă în graiul moldovenesc: La sărăcăciosul ist de raiu (IT, 236) ; Din blana istui vulpoiu (U, 315) ; Nu ca iști de pe cîmp (A, IV 93) ; Niște chibrituri de ieste, care ard mocnit (A, III 85) ; Iară iștialalți să strige: hăi, hăi! (A, II 49) ; Pe semne că aista-i Flămînzilă (HA, 198) ; Copacii aiștia din drepți se fac strîmbi (Făt Frumos, fiul Iepei) ; Mie mi se pare că bucatele aiestea-s pripite (Făt Frumos, fiul Iepei)

Pronumele și adjectivul demonstrativ acesta, aceasta; aceștia, acestea este prezent în: Am avut numai trei suflete și dacă l-oiu da și pe acesta, cu ce mai rămîn? (HA, ) ; Știutu-v-am eu că și voi mi-ați fost de-aceștia (A, IV 94) ; După aceasta făcură ei un hîrzob (Făt Frumos, fiul Iepei) ; După ce am pus la cale unele ca aceste (A, III 79) ; Cetește rogu-te și ceste (Prostia omenească) ; Pe lîngă acestea mai avea strînse și părăluțe albe pentru zile negre (S, 101)

Pronumele și adjectivele demonstrative de depărtare (a)cel(a), (a)ceea, (a)cei(a), (a)cele(a) apar în variantele: Să pască cei cîrlani (A, I 33) ; Vrei să te bușească cei nandralăi prin omăt (A, II 48) ; Ȋn buimăceala ceea (A, III 85) ; A spus și el tot ceea ce spusese și Strîmbă-Lemne (Făt Frumos, fiul Iepei) ; Celalalt plăieș (A, I 41)

Pronume relative-interogative precum:

care, cu forma de plural cari, în: Tovarășii mei din copilărie, cu cari… mă desfătam pe ghiață și la săniuș (A, IV 88) ; Care săpau cu cazmalele, care cărau cu tărăboanțele, care cu căruțele, care cu covățile (A, I 30)

expresia care de care, în: Alergînd care de care din toate părțile (A, I 30)

Pronume și adjective nehotărâte apar în: La unia le umblau buzele de parcă erau cuprinși de pedepsie (A, III 71) ; Cum sunt unia de năpăstuiesc omul (A, II 57) ; Pe une locuri (A, I 42) ; Și-i trăsnește în gînd una (IT, 236) ; Văd eu bine că tot una mi-e acum (IT, 236) ; N-apuc bine a scăpa de una și dau peste alta (HA, 195)

Pronumele nehotărât (negativ) nimeni cunoaște formele: Nu văzuse acolo pe nimene (Făt Frumos, fiul Iepei) ; Nime nu se atinge de ele (A, III 65) ; Nime n-are cap să se odihnească în casa asta de răul vostru (A, III )

Vorbirea populară și cea familiară se servesc la tot pasul de câteva forme de numeral:

Numeralul ordinal apare în: Pe cel de-al doilea de coada celui întăiu, pe cel de-al treile de coada celui de al doile, pe cel de-al patrule de coada celui de al treile, cum îi leagă muntenii (A, I 38)

Numeralele colective tustrei și tusșese apar în: Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie (S, 101) ; O dată întră buluc în ogradă, tusșese, Harap-Alb înainte și ceilalți în urmă (HA, 202)

Ȋn cazul verbului, între norma literară din scrierile lui Creangă și cea actuală există unele mici diferențe, care merită a fi scoase în relief:

Forme ale prezentului indicativ: Golătatea încunjură, iar foamea dă de-a dreptul (A, II 62) ; Ȋl încunjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce (HA, ) ; Descinge brîul de pe lîngă sine și le împrejură [lemnele] (A, III 70) ; Apoi na! zise Ipate. Măsură-i vorba cu îmblăciul (SP, ) ; Măsură-ți vorbele, băiete! (AB, 312) ; Ȋi scoate limba afară… i-o presură cu sare și cu piperi (S, 106) ; Fata împăratului îngenunchie dinaintea tătîne-său (HA, 215)

Forme de imperfect indicativ: Jucam pănă ce asudau podelele și ne sărea talpele de la ciubote cu călcăie cu tot (A, III 69) ; Baba și fiică-sa îl umplea de bogdaprosti (FB, 219) ; Și tot așa în toate zilele, pănă ce dam de chișleag (A, II 49) ; Stam la masă toți împreună (A, III 79) ; Pe la școală mai dam noi așa, cîteodată, de formă (A, III 81)

Perfectul simplu este folosit intens de Creangă: Afurisită priveliște mai fu și asta! (A, I 30) ; Se înduplecară și cele două, întrară cu toate în casă, luară pe babă de păr ș-o izbiră cu capul de păreți pănă-l dogiră (S, 106) ; Nevasta lui, după ce-și scăldă copilul, îl înfășă și-i dete țîță, îl puse în albie lîngă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă și-l dezmerdă, pînă ce-l adormi. (Prostia omenească)

Cazuri de inversiune la perfectul compus: Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta? (A, II 55) ; Știutu-v-am eu că și voi mi-ați fost de-aceștia? (A, IV 94) ; Și mai fost-au poftiți încă: crai, crăiese și-mpărați (HA, 217) ; Ș-apoi fost-au fost poftiți la nuntă (HA, 217)

Mai-mult-ca-perfectul indicativ apare fără desinența –ră: Doi hojmălăi se și luase după mine (A, I 29)

Formele multiple de viitor popular, analitic și perifrastic au caracter general: i-a mai trece (C, 115) ; oricine s-a afla (PP, 136) ; mi-a trebui (SP, 155) ; cum a da tîrgul (HA, 177) ; ne-a scăpa el (HA, 184) ; a veni ea și vremea (HA, 206) ; te-oiu încărca (DP, 123) ; ți-i împlini (SP, ) ; te-i trezi (SP, 156) ; am să-l duc (A, I 35)

Modul prezumtiv poate fi ilustrat prin exemple ca: Spînul te-a fi așteptînd cu nerăbdare (HA, 190) ; Unde s-a fi găsind acel împărat Roș și fata lui (HA, ) ; Nepotul împăratului Verde ne-a fi așteptînd cu nerăbdare (HA, 209) ; -Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemînd? (HA, 200) ; Veselia… mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a fi sfîrșit (PP, 148) ; Dar… veți fi auzit voi că popa are mînă de luat, nu de dat (A, III 83) ; Ȋn sfîrșit, trece ea așa o bucată de vreme, cît a fi trecut (IT, ) ; Ce-or fi mai dondănit ei, și cît or fi mai dondănit (HA, )

Forme de conjunctiv prezent: Gură de furnică trebui să aibi (HA, 209) ; N-aibi grijă (SP, 155)

Condiționalul-optativ apare în blesteme precum: Mînca-i-ar pămîntul să-i mînînce, Doamne, iartă-mă! (A, II 46) ; Peritu-le-ar numele să le peară! (A, III 71) ; Vai! Osîndi-v-ar Dumnezeu să vă osîndească soiuri ticăloase se sunteți! (A, III 85) ; Rămînere-aș păgubaș de dînsul să rămîn (HA, 191)

Formele de imperativ sunt grupate după conjugări:

conjugarea I: Cată de nu te lăsa pe tînjală, pune mîna pe afișat mai răpede și vin-acasă (A, III 83) ; Stăi lîngă mămuca, de-i fă țevi și leagănă copilul (A, II 59) ; Pasă de te du în loc străin și așa depărtat…! (A, IV 89) ; Stăi, că mai ai și cu mine oleacă de vorbă (HA, )

conjugarea a II-a: -Ei, taci, taci! ajungă-ți de-amu herghelie! (A, II 47) ; Ia tăceți, bre! (A, III 87)

conjugarea a III-a: Adă cuțitașul încoace (A, III 85) ; -Ia ad-o-ncoace la moșul, s-o drămăluiască! (A, II 56)

conjugarea a IV-a: Cărăbăniți-vă de la mine! (A, III 86) ; Lipsește dinaintea mea, Spînule! (HA, 216) ; Hauleo, mo! ogoiți-vă! ce tolocăniți băiatul? (A, II 55) ; Ia, mai bine răpezi-te pînă la el de vezi, gata-i de drum? (A, IV 90)

Forme de infinitiv lung: Ȋmi era acum a scăpare de dînsul (A, II 57) ; Rămînere-aș păgubaș de dînsul să rămîn (HA, 191)

Forme ale verbului auxiliar a vrea (a voi): Voiu privighea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni și nu le-oiu lasa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei (S, 101) ; Ce, Doamne iartă-mă, îi face broaște în pîntece de atîta apă (HA, 199) ; Acum cred că nu ți-i mai face blăstăm cu mine, mi-i da drumul să întru la Dumnezeu (IT, 223) ; De-i zice “aman, puiule” cînd îi scăpa din mîna mea! (A, II 56) ; Nu ți-or puté răbda cîte ți-am răbdat noi (FB, 219)

Adverbele propriu-zise și locuțiunile adverbiale sunt tratate la un loc, fiind observată tendința lui Creangă de a recurge mai des la variantele muntenești:

Și aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta și la stînga (A, II 60)

Dar cu prujituri de-ale tale, ia, acuș, se duce noaptea (HA, 204)

De-amu puneți-vă pe făcut priveghi de toată noaptea (A, II 47)

Amù, cică era odată un om care avea o iapă (Făt Frumos, fiul Iepei)

Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat (S, 102)

Peste Trăsnea n-a dat asemene noroc (A, III 73)

Așa-i că ți-a căzut tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! (SP, 162)

Pe vremea aceea era bine să fii habaragiu în Tîrgul Neamțului… aveai mușterei de nu erai bucuros; ba să-i duci la Peatră, ba la Folticeni, ba pe la iarmaroace, ba la Monăstirea Neamțului, ba la Secu, ba la Rîșca, ba în toate părțile pe la hramuri (NC, 269)

Ș-apoi și vouă, nu știu, zău, cum v-a mai întra cineva în voie. Vorba ceea: “Hai în car! –Baiu (=Nu)! – Hai în căruță! – Baiu! – Hai în teleagă! –Baiu! Hai pe jos! –Baiu!” (A, III 87)

Stăpînu-tău, ca stăpînu; ce ți-a face el, asta-i deosebit de bașca (=deosebit; este folosit în mod pleonastic) (HA, )

Ia, să dăm busta (=busna) în casă la babă (S, 106)

Și se cam duc la împărăție, Dumnezeu să ne ție (HA, 177)

Și de atunci, ca’ mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe ulițele Iașilor (Popa Duhu, 294)

Ți-oiu lua de la Fălticeni o pălăriuță cu tăsma ș-o curălușă cu chimeriu, știi colé (=așa cum trebuie), ca pentru tine (A, II 59)

Apoi Dumnezeu pornește cu sfîntul Petre, și, cît ici, cît colé (=în apropriere), ajunge pe Ivan (IT, 225)

Și doar mă și feream eu, într-o părere, să nu dau peste vreo pacoste, dar parcă naiba mă împingea de le făceam atunci cu chiuita (A, II 53)

Doar, de-a puterea hi (=cum se cade), am căzut la casă împărătească (HA, 207)

Ș-apoi, huștiuluc! Și eu în știoalnă, de-a cufundul (=cufundându-se), să prind pe dracul de picior (A, II 60)

Că bine o mai plesniși dinioare cu cuvinte din scriptură (C, 115)

Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para (=a face mici fărâme) (IT, 235)

Am să te țin la pastramă, hăt și bine! (IT, 234)

Hojma (=mereu) tolocănește pentru nimica toată (HA, 204)

Să-i deie banii îndărăpt numaidecît (A, III 82)

Apoi întră cu toții înlăuntru (HA, 203)

Mamă, înviază încai (=cel puțin, măcar) și pe Sfarmă-Peatră (Făt Frumos, fiul Iepei)

Ȋntr-un buc (=repede, imediat), ne astupă drumul (A, I 41)

Bine-a zis cine-a zis ca să te ferești de omul roș, căci e liștai (=chiar, leit) dracul în picioare (HA, 209)

Ca la casa omului nu-i nicăiurea (NC, )

Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu la Tîrgul-Neamțului, că te-apucau pe-a-mînele (=a angaja imediat) (NC, 269)

Numai iaca ce vede Harap-Alb altă bîzdîganie și mai și (=mai grozav) (HA, 200)

Și unde nu (=deodată) s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală (A, I 27)

Prepozițiile și conjuncțiile au rol de legătură atât la nivelul propoziției, cât și la nivelul frazei:

Prepoziția de-a apare în locuțiuni adverbiale ca: De-acum s-o luăm de-a chioara (A, I 41); Ș-apoi, huștiuliuc! Și eu în știoalnă, de-a cufundul (A, II 60) ; Ȋmpăratului i-a fost de-a mirarea (HA, 202) ; Și la joc de-a valma cu noi (A, III 76)

Prepoziția de, în propozițiile exclamative, arată o cantitate mare: Prin îndemnul său, ce mai de pomi s-au pus în ținterem (A, I 27)

Prepoziția la, cu valoare de numeral nehotărît, exprimă o cantitate mare, în: Și mănîncă fata la plăcinte, și mânîncă, hăt bine (FB, 221) ; A băut la apă pănă s-a răcorit (FB, 221) ; Și ea a mîncat la pere și și-a luat la drum cîte i-a trebuit (FB, 221) ; Și cică atunci unde nu s-a apucat el, în ciuda Morții, de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul (IT, 238)

Conjuncția dacă este întrebuințată cu sensul „da”: Ce spui, cumnată ? Dacă l-aș ucide în bătaie, cînd aș afla că el a prins pupăza, s-o chinuiască (A, II 55) ; Ce spui, bădișorule, pentru un braț de lemne? Dacă le duc în spate pe toate păn-acasă (A, III 70) ; Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de alaltăieri, jupîne Strul! (NC, 272)

Conjuncția de ce…de ce apare cu sensul „cu cât…cu atât”: De ce va scutura mai tare de hîrzob, de ce să-i dea drumul mai afund (Făt Frumos, fiul Iepei)

Interjecțiile, asemenea construcțiilor exclamative, prin spontaneitatea lor, exprimă un conținut foarte bogat, plin de rezonanțe multiple și variate: A!… ghidi, ghidi, ghiduși ce ești! (C, 111) ; Bre! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici ?! (U, 315) ; Ȋn oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! (IT, 235) ; Copii, copii, copii! veniți la mama să vă leie (FB, 221) ; Dă! gramatica să zicem n-o înțeleg (A, III 74) ; Ei, ei! acu-i acu. “Ce-i de făcut, măi Nică?” îmi zic eu în mine (A, I 29) ; Și hai, hai! hai, hai! cătră sară am ajuns la bunicul David din Pipirig (A, I 42) ; Ia am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești (A, II 63) ; Pe la prînzul cel mare, numai iacătă-mă-s și eu de după un dîmb (A. II) ; Iată-ne și aproape de vîrful codrului (NC, 276) ; Na cuțitașul meu, taie încet cusutura de la mîneca lui Mogorogea (A, III 84) ; Of, giupîneșică, of! (NC, 274) ; Am țîșnit o dată cu țărna-n cap, și tiva la mama acasă (A, I 29). O parte din interjecții au fost prezentate ca onomatopee în nivelul fonetic al limbii operei lui Creangă.

Alături de interjecții, onomatopee și derivații onomatopeice, se observă de-a lungul operei întregi forme specifice de convorbire, prin care cititorului i se semnalează neîncetat prezența povestitorului. Specificul de oralitate reiese mai limpede din formele naive ale exprimării, în care intonația subzistă alături de înțelesul gramatical și concordă cu el.

Nefiind un gramatician, ci un vorbitor, Creangă schimbă ordinea gramaticală. Servindu-se de vorbe și nu de cuvinte, autorul lasă vorbelor felul lor de a se înșirui, adică ordinea vorbirii. Modulările vocii i se aud întotdeauna, atât de variate că intențiile caracteristice se ascund în aceste variații de ton, care sunt cele mai personale resurse ale lui Creangă.

NIVELUL SINTACTIC

Cea mai mare parte a valorilor speciale care se remarcă în sintaxa propoziției sunt de sursă populară, utilizarea acestora având drept scop realizarea unui efect de oralitate. Aceste construcții speciale au, în genere, doar funcția de a marca, alături de alte mijloace, participarea afectivă sporită a vorbitorului (personaj) sau a autorului la acțiunea relatată. Ȋn această categorie se înscriu:

construcția de origine populară de tipul vine el tata, care constă din formularea repetată a subiectului, printr-un pronume care dublează subiectul-substantiv. Deși parțial gramaticalizată, construcția are valoare expresivă încă sensibilă. Anticiparea subiectului-substantiv printr-un pronume personal și topica inversată a acestui subiect repetat față de predicat întăresc efectul stilistic al construcției. La Creangă, dublarea subiectului în această formă este destul de frecventă: a veni ea și vremea aceea (HA, 206) ; i-a veni el vreunul de hac (HA, 202) ; au prins ei acum dracii la minte (IT, 231) ; Harap Alb vede el bine unde merge treaba (HA, 187) ; Bate el Ivan în poartă cât ce poate (IT, 231) ; Suspină ea Moartea (IT, 234) ; te căptușește ea, Mărioara, acuș! (A, II 52)

dativul etic, construcție de origine populară, accentuează afectiv participarea la acțiune a naratorului. Pronumele personal de persoanele I și a II-a, în dativ, cu funcție afectivă, poate fi utilizat simplu sau, când valoarea sa expresivă este considerată slăbită, se dublează: că bine mi te-am căptușit (HA, 181) ; de-abia mi-i lua pe Gerilă (HA, 201) ; iar tu să mi-o prinzi cum ți-i meșteșugul (HA, 211) ; Și odată mi ț-o înșfacă ei (HA, 212) ; și răpede mi ți le-a înfulicat (HA, 208) ; și răpede-răpede mi ți le-a supt pe toate de-a rândul (HA, 208)

formele topice inversate sunt curente în sintaxa populară, cu precădere în variantele interogative și exclamative ale timpurilor și modurilor analitice sau ale diatezei reflexive: prinde-l-voiu strigoiul ceia (A, II 50) ; Bagat-ai în cap vorbele mele? (HA, 182) ; Gătitu-le-ați ceva…? (A, I 31) ; Pare-mi-se că știi tu moarea mea… (A, IV 90) ; mai mâncat-ai sălăți de acestea (HA, 183) ; mira-v-ați de… frumusețe-vă (HA, 199) ; dormire-ai somnul de veci, să dormi!. (A, I 35). Schimbarea ordinii normale a cuvintelor nu este o trăsătură specifică sintaxei populare, Creangă alegând inversiunile topice de tip popular: de te-a învățat cineva, bine ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut (HA, 177) ; și mult să te înzilească, luminate crăișor, că mare norocire te așteaptă (HA, 174).

valorile timpurilor și ale modurilor verbale, uneori diferite de funcția lor curentă merită mențiune specială, în opera lui Creangă. Interferența de valori în domeniul verbului este caracteristică și limbii vorbite, dar la Creangă aceasta capătă uneori aspecte inedite:

viitorul în locul prezentului: cam de câți ani ăi fi tu! (SP, 153)

imperfectul indicativ cu valoare ireală, de condițional perfect: dacă nu eram eu șii cu Păsărilă, ce făceați voi acum!. (HA, 212)

conjunctivul prezent cu valoare de imperativ: Ia să-i faci chica topor, spinarea dobă și pântecele cobză (HA, 205)

conjunctivul perfect cu valoare condițională exclamativă: ș-apoi să fi văzut pe neobositul părinte, cum umbla prin sat… (A, I 27)

condiționalul optativ, mod al irealității, are uneori sens de indicativ (prezent sau perfect): Oare nu cumva v-ați face și voi niște feciori de ghindă, fătați în tindă… (HA, 205)

conjunctivul are uneori, aparent, valoare de indicativ: De la o vreme, prinzând moș Bodrângă la inimă, să nu înceapă a cânta din fluier o Corăbiască de cele frământate în loc? Noi atunci să nu ne întărtăm la joc? și așa o fierbeam de tare, de nu ne-ajungea casa (A, III 78) ; Eu atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? (A, II 54)

Oralitatea de tip popular a stilului lui Creangă decurge dintr-o serie de procedee stilistice care se realizează cu precădere la nivel sintactic și lexical. Cu toate acestea, în sintaxa frazei lui Creangă există o categorie de particularități, comune cu sintaxa populară, „fapte de natură strict lingvistică”, pentru care nu se poate determina o valoare stilistică directă, deși ele contribuie la caracterizarea de ansamblu a stilului operei sale. Ȋn această situație se află, alături de unele trăsături sintactice, și o bună parte a faptelor de lexic înregistrate în Amintiri și Povești.

La nivel sintactic, fără o valoare stilistică specială, este înregistrată predominarea coordonării asupra subordonării în frază. Coordonarea este raportul sintactic predominant și în sintaxa populară; am observat, de altfel, că în cadrul direcției savante, reprezentată in limba literară din secolul al XIX-lea de Odobescu și Hasdeu. structura savantă și foarte „construită”25 a frazei se datora in special exploatăm resurselor subordonării.

Ȋn limba operei lui Creangă, coordonarea apare atât în forma propozițiilor juxtapuse, cât și a celor legate prin conjuncții. Cea mai frecventă conjuncție este și, însă, uneori tot cu valoare copulativă, apar adversativele iar și dar. Paragrafe întregi se desfășoară aproape exclusiv în fraze cu propoziții coordonate, adesea juxtapus: Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul și ochii î se painjinesc (C, 111) ; Atunci feciorul craiului își ie cele trebuitoare, sărută mâna tătane-său, primind carte de la dânsul cătră împăratul, zice rămas bun fraților săi și apoi încalecă și pornește cu bucurie spre împărăție (HA, 170).

Juxtapunerea poate să apară la propozițiile copulative,dar și la cele adversative, unde pauza absolut necesară pentru înțelegerea textului este aceea care suplinește conjuncția: Și dă el să descuie ușa,|| nu poate; dă s-o desprindă, || nici atâta (HA, 206). Ȋn alte cazuri, pauza izolează ultima propoziție juxtapusă, devenind o concluzie a celorlalte: Dascălul nu ne mai primea în școală, Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicul n-avé cine-l înștiința, merindele erau pe sfârșite, || rău de noi! (A, I 40).

Coordonarea nu este independentă la Creangă de anumite valori ale repetiției: în cazul juxtapunerii, se repetă cuvintele, iar propozițiile juxtapuse iau o formă apropiată de enumerare; în cazul coordonării prin conjuncții, elementul repetat este cel relațional (și , iar). Juxtapunerea propozițiilor coordonate presupune prezența unei pauze între ele, marcată grafic prin virgulă, ceea ce dă frazelor o intonație specifică. Particularitățile sintactice ale frazei lui Creangă nu sunt, prin urmare, independente de valoarea stilistică predominantă a textului, și anume de oralitate: variatele forme ale repetiției sau intonația presupusă de parataxă pot fi considerate elemente componente ale oralității.

Comună limbii lui Creangă și sintaxei populare este utilizarea conjuncției și la începutul frazelor, fără funcție sintactică propriu-zisă, ci doar ca element de continuitate la nivelul textului (și narativ). Ȋn cursul narării, frazele sunt introduse în text prin conjuncția și: Și drumeața pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute, până ce cu mare greu ajunse la Sfânta Vineri. Și aici i s-a întâmplat ca și la Sfânta Miercuri, numai că Sfânta Vineri i-a mai dat și ea un corn de prescure, un păhăruț de vin și o vârtelniță de aur care depăna singură; și a îndreptat-o și ea la soră-sa cea mai mare, la Sfânta Duminică. Și de aici drumeața pornind chiar în acea zi… (PP, 143).

Rolul conjuncțiilor narative, de legătură între fraze, îl au uneori în opera lui Creangă adverbele atunci și apoi: Apoi unul din ei vestește împăratului despre venirea noilor pețitori… Atunci împăratul îi cheamă înaintea sa. Moșneagul, cum intră, se pleacă până la pământ și stă la ușă smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare grohăind… (PP, 138-139).

Creangă introduce câteodată propozițiile principale prin adverbe cu funcție conjuncțională și sens subordonator: Aproape de Buna-Vestire unde nu dă o căldură ca aceea, și se topește omătul și curg pâraiele… Și unde nu pornește stânca la vale… (A, I 40). Sensul contextual al construcției este imprevizibil și deosebit de sensurile gramaticale ale elementelor sale constitutive: de la lipsa intonației, sens literal și negativ, către intonație interogativă, sens temporal și accentuat afirmativ.

Repetiția și elipsa rămân cele mai uzuale procedee stilistice la nivel sintactic. Repetiția, caracteristică limbii vorbite, este și la Creangă o formă a oralității, indiferent de elementele lingvistice care se repetă, fiind remarcată preponderența elementelor auditive asupra celor vizuale în stilul lui Creangă. Astfel, pot fi observate repetiții totale, adică propriu-zise, când elementul lingvistic respectiv este spus de două sau mai multe ori în același fel, fără nicio modificare formală, dar și repetiții parțiale și semantice, când, a doua oară, elementul lingvistic apare sub alt aspect morfologic sau, pur și simplu, este înlocuit cu un sinonim. Ȋn opera lui Creangă, se repetă interjecții, pronume și, cel mai des, verbe. Interjecțiile apar în text juxtapuse, iar repetarea lor prin alăturare are în vedere efecte strict sonore și, mai rar, sugestii de ordin onomatopeic: Și atunci numai iaca un ciocârlan șchiop se vede viind, cât ce putea: și șovâlc, șovâlc, șovâlc! se infățișează înaintea Sfintei Duminici (PP, 143) ; Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata (HA, 193) ; Și odată pornesc ei teleap, teleap, teleap! (HA, 203).

Repetiția ia forma unor figuri etimologice în text: Parcă-i un boț chilimboț boțit, în frunte cu un ochiu, numai să nu fie de diochiu (HA, 200). Efectul repetiției semantice (sinonimice) este tot de ordin sonor: Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo! (SP, ).

Repetiția verbului oferă efect ritmic dominant: Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face papă cu smântână… (C, 113) ; Dracul, când n-are ce face, știți ce face (DP, 129). Nu este repetat întotdeauna același verb. Ritmul se accelerează prin repetarea unor verbe diferite: Și așa, zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânicile, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate (C, 113). Ȋn alte cazuri, se creează în text o anumită monotonie ritmică, cauzată de repetarea verbului a merge: Și merg ei o zi, merg două și merg patruzecișinouă (HA, 177-178) ; Și merge lvan și merge și merge, până când pe însărate aiunge la curțile cele (IT, ).

O ultimă formă a repetiției reprezintă transpunerea aceluiași procedeu în planul vorbirii personajelor: repetarea unor fragmente în replicile succesive ale unui dialog. Obsesia sonoră îl face pe Creangă să-și construiască dialogul prin repetiție. Astfel, în timp ce textul capătă o valoare auditivă sporită, absentă în limba curentă, ritmul devine mai lent, iar continuitatea crește, acesta fiind încă un argument ce arată faptul că Ion Creangă nu transcrie limba vorbită, ci o re-creează. Exemplele numeroase se încadrează redundanței stilistice realizate la diverse nivele:

Da ce-a fost aici, copile? – Ce să fie, mămucă?… – Și? – Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fuga la ușă, să deschidă. – Ș-atunci? – Atunci eu m-am vârât iute în horn (C, 112) ; – Stăi prietene, zise ist cu boii… Stăi puțin cu carul, c-am să-ți spun ceva. – Eu aș sta, dar nu prea vré el să steie. Da ce ai să-mi spui? – Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi… mai singur, nu-1 vezi? – Prietene, știi una? – Știu, dacă mi-i spune (DP, 122).

Elipsa, fiind tot o metodă pe care Creangă o împrumută din limba vorbită, este utilizată, însă, în forme complexe și în gradații savant construite, pe care sintaxa populară nu le cunoaște. Deși opusă ca formă repetiției, elipsa constă în suprimarea unei părți din enunț, pentru că este neesențială sau se poate deduce din context. Ea are, în fond, același efect: pe de o parte, accentuarea afectivă a cuvintelor repetate sau a celor care rămân prezente în urma elidării, pe de altă parte, apariția în frază a unui ritm inedit. La Creangă elipsa e legată și de prezența unor alte particularități, cu care este de obicei corelată: intonația impusă, juxtapunerea propozițiilor etc.

Elipsa verbului predicativ este cea mai semnificativă pentru limba lui Creangă: Atunci iepurele sare și dracul după el (DP, 128) ; Iaca ursul se trezește și după dânsul, Gavrile! (HA, 186) ; Ipate cu un gând să se ducă… și cu zece nu (SP, ). Această elipsă se află la originea unor construcții în care rolul de predicat este atribuit interjecției: Asemenea cel mijlociu, țuști! iute sub un chersin (C, 110) ; Dracul, neavând ce-i face, huștiuluc! în iaz (DP, 126). Ȋntr-o virtuală formă cu verbul predicativ neelidat, interjecțiile ar avea, pe lângă verb, funcția de complemente circumstanțiale: [sare] țuști! , [se aruncă, sare] huștiuluc! în iaz. Prin omisiunea verbului, asupra interjecției trece funcția predicativă, dar sensul expresiei elidate este încă simțit.

Ȋn fragmente mai ample, trecerea de la construcțiile cu verb la cele eliptice marchează gradarea, precipitarea acțiunii, cum ar fi fuga de la școală a copilului, urmărit de doi dintre colegii săi. Până la un punct al desfășurării frazei, propozițiile sunt complete: doi hojmalăi se și luase după mine; și unde nu încep a fugi, de-mi scăpărau picioarele; și trec pe lângă casa noastră și nu întru în casă, ci cotigesc în stânga și întru în ograda unui megieș al nostru || și din ogradă în ocol și din ocol în grădina cu păpușoiu, care erau chiar atunci prășiți de-al doilea, și băieții după mine! (A, I 29).

Alternanța de propoziții complete cu cele eliptice de predicat caracterizează, de asemenea, și un celebru pasaj, extras din Amintiri: Atunci eu mă dau iute pe-o creangă mai spre poale, și odată fac: Zup! în niște cânepă (…); și nebuna de mătușa Mărioara după mine; și eu fuga iepurește prin cânepă și ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii (…); și ea după mine pănâ-n dreptul ocolului, pe unde mi-era iar greu de sărit; pe de laturi, iar gard, și hârsita de mătușă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să puie mâna pe mine! Și eu fuga și ea fuga, și eu fuga și ea fuga: până ce dăm cânepa toată palancă la pământ (A, II 52).

Propozițiile eliptice, în comparație cu exemplul precedent, nu sunt grupate în finalul frazei sau al fragmentului, ele fiind răspândite în cursul narării, astfel, salvându-se de la monotonia ritmică pe care i-ar da-o elipsa generală a verbului. Intonația, marcată uneori prin virgulă (mătușa Mărioara, după mine; pe de laturi, iar gard), presupune de fiecare dată prezența unei pauze. Totuși, există un ritm precipitat în ultimul fragment, unde propozițiile, coordonate cu conjuncția și, sunt toate eliptice de predicat (și eu fuga și ea fuga, || și eu fuga și ea fuga), fiind separate, două câte două, printr-o pauză în intonație, marcată grafic de virgulă, considerată un element cert și exclusiv intonațional.

CAPITOLUL III

Arta literară a Amintirilor reprezintă o culme a geniului și constituie un moment din tripla scară excepțională ale cărei trepte se numesc Ion Neculce și Mihail Sadoveanu, primul ca începător al seriei de narațiuni de tip popular istorico-legendar, ultimul transfigurând realitatea, și dându-i puternica aură a poeziei, dar tustrei aparținând în esență aceluiași filon ancorat în adâncimile eposului folcloric și turnând în forme noi mierea lingvistică a expresivității populare.

Tonul fundamental al operei este de umor și ironie, de înțelepciune, de evocare duioasă și iertare blândă, incluzându-se și pe sine însuși în galeria celor brumați cu înțeparea ironică, el cuprinzându-se ca o rază în planul cercului. Dar să nu uităm a nota constatarea inițială că autorul nu e pus să facă sociologie, ci să realizeze un vast panou, să dea o imagine artistică a ceea ce a fost satul și trecutul său propriu, organic crescut, și o dată cu al unei colectivități sătești sau de școală, cu toate metehnele timpului istoric citat. El e numai o spiță din roata colectivității care se^ învârtește mereu, însă Creangă se înfățișează pe sine și spune tot ceea ce încape în formula amintirii. El iubește acea colectivitate din care a ieșit, o admiră și o respectă pentru virtuțile ei autentice și adânci. Cum putea să nu-și glorifice satul său și să-l uite, dacă el e plin de oameni minunați, muncitori, harnici și umblați prin lume, cu sfat temeinic și calități intrinseci remarcabile, cu daruri de la natură care nu se disprețuiesc? In primul rând apar părinții și rudele, dar și ceilalți membri ai satului, nu atât ca niște caractere fixe, ci ca niște psihologii valabile în planul creației și determinate de condițiile de viață în ambianța socială de atunci, cu habitudini și chiverniseli care se impuneau pentru a putea rezista în fața amenințării desființării de către formele noi, capitaliste. Toate satele din jur sunt caracterizate pe scurt prin epitete și exemple concrete de natură morală și economică în primul rând.

T.MaioresCu l-a apreciat pe I.Creangă cu satisfacție, spunând că este „neprețuitul Creangă11 și l-a plasat (1882) în familia unor povestitori europeni, cu specific național. „Pentru graiul cuminte și adeseori glumeț al țăranului moldovean,

Creangă este recunoscut ca model.11 A ^ –

M.Eminescu l-a admirat foarte mult și a scris despre prietenul său. In 1876,îl situează alături de reprezentanți de firunte ai literaturii universale, iar în 1877 îl pune alături de Alecsandri, Negruzzi și Slavici, în plus i-a elogiat manualele școlare și l-a recomandat ca model de scriitor bogat în seva limbii populare. ^ _

Amintiri din copilărie, scrise la București între 1880 și 1882 (în afară de partea a IV-a citită la B.Beldiceanu în mai 1888 și publicată postum, în 1892), au apărut în Convorbiri literare și au fost reproduse în ziarul Timpul în acel an 1881 — glorios și pentru operele publicate de Eminescu — cu corecturile făcute de Creangă însuși.

Problematica operei este serioasă și adâncă și constă în contradicția eternă a inimii noastre, totul trece și ne pare rău după copilărie și iubire. Este teama de spectrul senectuții decrepite. Euforia copilăriei e reală și supremă. Cuvintele autorului cad ca mărgelele vrăjite: „Așa eram eu la vârsta cea mai fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul; măcar să zică, cine ce-a zice“. E ded vorba de un copil universal. Căci „ș-apoi nu știi că este-o vorbă: Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă…“ Tot așa: „în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume!“. Ori: „Doamne, frumos era pe atunci!“.

Emoția îl covârșește pe scriitorul ce-și retrăiește intens copilăria din care selectează câteva secvențe cărora le dă semnificații umane generale: „Insă vai de omul care se ia pe gânduri! uite cum te trage pe furiș apa la adânc; și din veselia cea mai mare, cazi deodată în uricioasa întristare!

Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată. Și drept vorbind, acesta-i adevărul.

Ce-i pasă copilului, când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâne, sau că-i frământă alte gânduri pline de'îngrijorare“ etc.

Față în față cu peisajul fantastic al Cetății Neamțului, îngrădită cu pustiu și acoperită de fulgere, se desprinde de ea și conchide: „Eu am altă treabă de făcut; vreau să-mi dau seamă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el și atâta-i tot“.

Sentimentul nostalgiei copilăriei devine copleșitor. Impresiile selectate sunt unele luminoase, altele întunecate, unele comice, altele tragi-corni ce, dar autorul le îmbracă în purpură sempitemă și le așază într-o originală armonie simetrică, după cum îi dictează viziunea sa despre lume, urmărind o finalitate percutant estetică. El povestește ca un om hâtru, face portrete morale în argint sclipitor, căci cele fizice se mențin la schițe și indicații frapante prin neașteptat, el plasează comentarii morale sau ironice, subliniind pasajul prin locuții și expresii paremiologice pline de tâlc și jovialitate.

Se poate reconstitui filmic viața socială și morală, culturală a comunității sătești nemțene, prin miezul și conturul aspectelor sociologice, Creangă realizând o monografie a satului românesc, în general. Aici sunt țesute episoade dramatice, cum e cel cu recrutarea în armată, întâmplări de la școala din sat, dar și unele momente de destindere, cum sunt ritmicele obiceiuri, tradițiile ospeției, jocurile și petrecerile care fac parte din bogăția sufletească a oamenilor din popor, cu adâncile semnificații a'e dorului și jalei, cu nepotolita sete de viață a poporului, cu încrederea în zile mai bune. Humuleștii e un sat „mare și vesel“, „sat răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului11, cu viață plină de muncă, dar și de veselie, joc și petrecere, precizând că e la drumul mare, pe unde au trecut domnii și mitropoliei Moldovei. Toată lumea muncește în sat, de leneși nu se vorbește decât în povești și cântece. Câte un amănunt e suficient să caracterizeze pe locuitorii satelor: cei din Boiștea și Ghindăoani sunt drepți și cinstiți: plugurile rămân pe câmp, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar (un fel de

suedezi legendari); cei din Blebea sunt avari, au spirit practic; „după ce-și scapă căciula pe baltă", o consideră pomană și o dau de sufletul mortului; cei din Cehlăești, Topii ța, Ocea nu-s deștepți și „alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo peste hotar”.

Dar nu trebuie să ne ostenim căutând în Amintiri numai un document și un suport etnografic, sociologic și chiar dimensiunile de cadru psihologic individual și colectiv, ci să înțelegem că opera este o creație de artă, o ființă de tip special, cu însușirile conferite de regulile genului epic, o cântare originală a copilului în interiorul unui cosmos de incontestabilă și încă inegalabilă valoare estetică, deci autonomă în realitatea ei artistica. Amintirile sunt operă literară de primă mărime, de primă calitate, în care întâlnim o structură compozițională dată de viziunea autorului. Aid întâlnim forța narativă a lui Creangă exercitându-se pe țin teren nefabuios care atinge sublimul; aid firescul dialogului scenic; aid lirismul evocării nostalgice; aid duioșia îmbrățișării retrospective de departe; dar și râsul homeric provocat de întâmplările înșirate cu duh. Ded modalitatea estetică a expunerii este ceea ce conferă operei farmecul inefabilului, și nu preconcepția unei critid sodale exclusive. Tot ce e artă realistă, adevărată, autentică, implică și substanță socială care nu apare însă ca o anexă strident vizibilă, aplicată din afară, ci e trăită în universul sufletesc și se topește în operă ca zahărul în apă.

Substanța Amintirilor e densă, pură, autentică sută la sută, valoroasă pnn acești tripli parametri amintiți (social, deci documentar etnografic, sodologic, cu atitudinea de critică și satiră, dar nu predominant extrinsec, d amestecat în valurile succesive ale expunerii scânteind de vervă; psihologic, de inestimabilă valoare pentru fixarea trăsăturilor mobilității sufletești a copilului, dar și trăsăturile definitive ale oamenilor maturi ai satului care au înfruntat cu optimism și eroism, cu înțelepciune devenirea vremii; în sfârșit, parametrul estetic., cel mai important de artă literară fără reproș, cu culoarea albastră a imsmului evocărilor și nostalgia lucrurilor și oamenilor îmbinată cu atitudinea de umor de sursă țărănească, traducând o înțelepciune bătrânească milenară, depărtată și subtilă, ascuțită, rafinată de Secare nouă generație de oameni).

Descrierea peisajului naturiștic e minimă, cu Ozana, ca un fel de Rin sau Main pentru Goethe, în care se oglindește nu vreun castel german, ci vestita Cetate a Neamțului, de vitează amintire, îngrădită acum cu pustiu și acoperită de fulgere, iar portretele sunt ingenios izbutite, nu pe latura vestimentară și decorativă, d pipăite pe dinăuntru și împinse afară ca să dobândească relieful unor proeminențe și protuberanțe de neuitat. Tipologia e bogată, variată, colorată gros și viu, fără să fie caricaturală, fie că surprinde țărani sau târgoveți, fie că are în față tineri sau vârstnid, cei ce învață sau cei ce dau învățătură.

Astfel apar cupluri memorabile: mama și tatăl, bunicul și bunica, mătușa și unchiul, colegi hamid și înzestrați, dar și neajunși la minte ca Trăsnea cel nemiluit cu duh.

Cel dintâi personaj tipic este Nică. El leagă ca un magnet toate episoadele, toate personajele care apar în funcție de reacția lui sufletească. E un băiat „prizărit, rușinos, fricos" iar la școală se autocaracterizează cu umor drept „slăvit de leneș", ceea ce trebuie înțeles per contrarium, căd e o autoironie, deoarece știm că la studii Ion Creangă a fost foarte bun. Aici este necesar, pentru efecte de stilistică, să ne comunice că era leneș. în altă parte, autorul scrie că nu se omora cu cartea, la fel ca și Mirăuță; îi plăceau joaca, poznele, șotiile, glumele ca la orice copil sănătos. Nică se sperie de „Calul Bălan“ și de „Sfântul Niculai“ dar învață, e sârguincios și dobândește roadele cuvenite după o muncă pe măsura și puterile lui, ale atitudinii sale noi. El e foarte harnic și priceput, la muncile de acasă, de obicei feminine, acestea fiind apanajul gospodinelor, dar și la altele; desigur a cunoscut și specificul muncii de la pădure. Se lua la întrecere cu fetele, era nelipsit de la clăcile tradiționale ale satului. Munca și petrecerea în mijlocul oamenilor îl fac să aprecieze munca în colectiv și să prețuiască pe cei ce muncesc, să iubească folclorul cu toată varietatea și bogăția lui, cu umorul și ironia populară. Experiența de viață a lui Nică s-a îmbogățit în fiecare etapă a dezvoltării copilului: acasă, la Humulești, văzând munca grea, dar și petrecerile satului, ca o explozie euforică a vitalității umane, cu scnpcarul Mihai; apoi la școală, drumurile care te deschid la minte, purtarea unor oameni pe care i-a imortalizat și unele aspecte de viață socială pe care le-a privit cu un ochi critic.

Nostalgia satului îl stăpânește continuu (cap.II, in, IV).

Propria sa prezentare umoristică o face în finalul capitolului II. „Ia am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt niciodată n-am fost“. Tricolonul operând în două sensuri, dă pasajului un farmec stilistic deosebit.

Mama apare cu toată gingășia și dârzenia ei țărănească, arzând de dorul de carte, plină de voință și tact, o adevărată Mater, o zeiță a familiei, care are grijă de toate, cu trăsături ce o ridică la treapta sublimului moral. Ea citește cărțile vechimii: ceaslovul, psaltirea, Alexandria, învață sâ scrie ca să-l poată educa pe copil. Față de copii are înțelegere, grijă, duioșie, îi iubește tocmai prin severitatea sa pedagogică, nerăsfățându-i, ci punându-i devreme la munci potrivite cu vârsta lor. E un pedagog înnăscut când de mici îi ia cu asprimea, iar când sunt mari cu vorba. Ea convinge cu vorba bună, nu cu bătaia. E energică și fermă atunci când trebuie, perseverentă în atingerea scopului: vrea să-l vadă pe Ionică popă și nimic altceva. E muncitoare, viguroasă și luptă pentru a-și impune punctul de vedere. Chipul mamei e polivalent și e văzut cu dragoste, recunoștință și duioșie, autorul realizând un elogiu natural al sfintei mame, unul dintre cele mai impresionante, fără patetism și fără romantism, ci în ritmul unei muzici realiste de înaltă poezie. Dacă ea e o mamă năzdrăvană, fiul ei trebuie să fie un Făt-Frumos de care ascultă stihiile cerului. Ea posedă admirabilele calități ale femeii din popor și Creangă o iubește nemărginit. Ea mai crede în unele superstiții; copilul o vede sub lumina fabulosului, excepțională. E bucuroasă de oaspeți, gazdă primitoare și-i place să petreacă la timp potrivit cu oameni de seama ei.

Tatăl lui Creangă formează reversul medaliei. El e exponentul unei filozofii practice. E bine dispus, muncitor și el, negustor rural sezonier în stil țărănesc, însă iubitor de copii și cu respectul tradițiilor. Deși e împotriva mersului la școală mai departe, în final se convertește și cuvântul său e limpede ca al părintelui înțelept. El primește observații mușcătoare pentru înclinația sa de petrecăreț cu vin și femei, pentru

Natura picarescă a întâmplărilor oferă operei, la sfârșitul capitolului I și în capitolele II și EU, cu poanta finalului fiecărui episod, un accent particular. Cele mai multe sunt întâmplări comice, iar efectul iese din contradicție. Amestec de elemente are însăși viața în sinuoasa ei necontenită desfășurare. Nici unul nu e mai prejos de episodul cu leul din Don Quijote. Fericita ipostază a copilului martor sau actor el însuși la clăci, șezători, jocuri, petreceri, la bogata viață a satului, se împletește la tot pasul cu viața adâncă și multilaterală a colectivității rurale pe care o admiră. ^ Realitățile locale se completează cu cele general-umane pe dimensiune socială și psihologică, dar mereu în perimetrul sever al artei, al esteticului. Oglinda mișcată de Ion Creangă se poartă cuprinzător atât în aval cât și în amonte când înfățișează personaje și întâmplări. El nu privește lumea ca un homo didacticus, ci ca un homo estheticus și de aceea cantitatea de afecțiune se convertește în valoare literară sigură,

invidiabilă. _

Umorul și ironia sunt categorii estetice care țin de opera lui Creangă. Umoristul sesizează contradicțiile lucid. Umorul său e țărănesc prin excelență. E.Todoran a disociat elementele artei umoristului Creangă, stabilind în ce constă originalitatea umorului său în comparație cu al celorlalți mari umoriști ai lumii. Umorul e generat de întâmplările picarești, de trecerea dintr-un mediu în altul, de pătrunderea dintr-un loc în altul, de contradicția dintre esență și realitate. Umorul, spune E. Todoran, rezultă din observarea realității mai mult din inimă decât din cuget, deci e o formă a sentimentului. în al doilea rând, întâlnim la Creangă îngăduința și simpatia pentru cei surprinși în postura ridicolă , hazul fiind inocent. Umorul apare din contradicția între aparență și esență, dintre to be și to see, dintre etre și paraître, dintre Sein și Schein. Creangă convertește ironia în umor, ca în folclor. Tehnica umorului nu e la îndemâna oricui; ea e tot atât de grea ca și dialogul scenic în construcția dramatică. La Cervantes și Moliere umorul e tragic; la Boccaccio — coroziv, la Rabelais indecent, la Chaucer — jovial, la Mark Twain și Dickens duios, la Shaw și Pirandello — paradoxal, la Budai Deleanu — baroc, la Swift obscen, la Voltaire — sarcastic, la Caragiale — caustic, la Regnard — vesel, ușor, la Anatole France sceptic, la Montesquieu — politic, la P. Daninos — bufon.

La Creangă e un umor țărănesc, apropiat, cum remarcă E.Todoran, de cel al lui Regnard și Chaucer. între călugării lui Creangă și ai lui Rabelais sau Boccaccio nu e nici o deosebire. Tehnica umorului e dublă: 1. acceptatio, 2. refiitatio. Cel mai frecvent izvor al râsului e prostia care neagă orice posibilitate de sublim, căci prostie sublimă nu există. Umorul e adâncit printr-un limbaj colorat, perfect adecvat eroilor și întâmplărilor narate. Batjocura nu e prea gravă, dar e executată cu un mare fond de seriozitate: Ca umorist, Creangă are arta de a individualiza personajele prin portretizări morale frapante, lucioase, metalice, prin exagerarea unor amănunte. Toate episoadele din cap.II și EI sunt comice, cu antiteza între ce trebuie și ce se face, între ce se poate și ce nu se poate, între așteptare și rezultat, între cauză și efect, între scop și mijloace, între conștiința clară a faptului comis și simularea naivității sau ignoranței, între firesc și nefiresc, între ceea ce este uman și ce e animalier, între Dumnezeu și dracii neosteniți a ispiti pe călugări și călugărițe. Fiecare episod poate fi transmutat în anecdotă crengistă, cum e cea cu sfarâiacul, spusă la Junimea. Tehnica e reluată în câteva locuri de M. Sadoveanu (episodul Alecu Russo).

Amintirile sunt, de fapt, primul roman al copilăriei în care aceasta se ridică de la folclor la literatura cultă.

Stilul operei constituie încă un quid est? pentru cei înverșunați să afle secretul alchimiei limbii sale. E desăvârșit că e limpede. Cele mai bune analize se găsesc la G. Călinescu și L Iordan.

Creangă e superior lui M. Twain prin umorul său excelent, prin comicul întâmplărilor, prin contrastul între faptul comis și simularea ignoranței, ca în cazul smântânitului oalelor. Comică e întâmplarea cu pupăza din tei, dar nu numai ca sâmbure epic, ci ca limbaj de artă și subtilitate de echivoc, căci el scrie: „mă sui încetișor în teiul care te adormea cu mirosul… fi oarei, bag mâna în scorbură44 etc; este evident că punctele de suspensie apar aici cu sensul de per contrarium, căci nu a floare de tei mirosea cuibul pupăzei. Deznodământul comic e în episodul „La scăldat44, satira fețelor bisericești se face într-un limbaj paremiologic expresiv cu ceva din strălucirea pe care o au în vorbire cei cinci tovarăși ai lui Harap Alb, între ei nefiind deosebire de structură, registrul artistic fiind același, iar frazele, ale lui Gerilă, de exemplu, pot fi ale oricui din cei găzduiți la Pavel Ciubotariul. '

Duioșia și lirismul evocativ este o altă trăsătură ce se exprimă prin felul cum sunt construite frazele incipiente la fiecare capitol, cu o simetrie ușor recognoscibilă. Nostalgia după viața frumoasă din trecutul copilăriei se toarnă în lungi suspine frazeologice de tip Creangă, întrerupte de un hohot de râs homeric. Izvorul râsului e și aici prostia umană, a lui Trăsnea mai ales. Comentariul lui Creangă e sintetic și sancționat cu umor care e profund popular. în totalitatea sa, limba lui Creangă (analizată de G. I. Tohăneanu) e o limbă sublimată, șlefuită, cultivată cu intenționalitate artistică, cu sens estetic, căci povestitorul trebuie să fie un artist, altfel povestea nu e poveste. La toate acestea trebuie să ne închipuim și intonația vorbelor, fără de care efectul e diminuat considerabil în cazul lui Creangă.

Denumit roman, ciclul Amintirilor e unul dintre cele mai strălucite monumente de artă din literatura română și din literatura lumii.

Opera lui I. Creangă e, cum spune M. Sadoveanu, un ban de aur pus în circulație universală, iar Amintirile din copilărie, prin ceea ce au unic, ingenuu, nemaiîntâlnit, nemaipovestit, fac serviciu de ambasador, ca întruchipare supremă a gemului poporului nostru.

Egalând pe Eminescu și Caragiale, Ion Creangă este o expresie a geniului creator al poporului român, a cărui operă înfruntă veșnicia și călătorește prin lume în caleașca de aur a copilului cu hainele'împăratului din povestea tinereții fără batranete și povestind pământului întreg poznele și istoriile unei epoci bogate în evenimente, evidențiind virtuțile unui popor cu vechi șt adânci aspirații de cmlizape.