Liderul Asteptat Si Liderul Ales

INTRODUCERE

LIDERUL AȘTEPTAT ȘI LIDERUL ALES

“ Învingătorii au nevoie de cei pe care i-au redus la simpla nevoie și sunt prin cei pe care au încercat să-i desființeze. Iar când în aceștia din urmă se trezește conștiința de sine, singura prin a cărei recunoaștere s-ar împăca stăpânii, ea nu-i mai recunoaște, căci este lene în ființa lor, și inerție, și tiranie. Așa se întâmplă statornic în istorie, ori de câte ori oamenii stăpânesc oamenii, și popoarele asupresc popoarele.”

Constantin Noica (1980)

Liderul Așteptat reprezinză un ideal. El întrunește toate datele estetice, afective și intelectuale pe care fiecare dintre noi ne-am fi dorit să le avem, el trebuie să aibă un răspuns la toate așteptările noastre, de la simple nevoi de siguranță până la dorințe de afirmare. Liderul Așteptat este cel care va veni să ne rezolve problemele, Liderul Așteptat este un Mesia Politic. Cât regăsim din această frumoasă și nobilă ființă imaginară în persoana reală a Liderului Ales este greu de spus și aproape imposibil de măsurat.

Alegătorul român a creat în mintea și în sufletul său, în cei cincisprezece ani de democrație care au trecut de la Revoluția din Decembrie 1989, un portret schimbător al Liderului Așteptat. Trăsăturile interioare și exterioare ale “Celui care va veni” s-au modificat în funcție de problemele economice și politice inerente acestei perioade de tranziție, cu care s-a confruntat o populație care tânjea spre normalitate, spre siguranța zilei de mâine. După cinci decenii în care electoratul român n-a avut parte decât de Partidul-Stat, apariția peste noapte, în 1990, a mai multor formațiuni politice, fiecare dintre acestea cu programul și ideologia sa, a sporit starea de confuzie a alegătorului care nu-și cunoștea nici drepturile, dar nici obligațiile. Lipsa de cultură politică s-a făcut simțită și la nivelul politicienilor, mulți dintre ei neștiind, din păcate, nici măcar acum, după atâta timp, ce conține programul partidului pe care îl reprezintă. Neobișnuit și lipsit de informații, electoratul roman s-a îndreptat spre Liderul a cărui imagine îi trezea încredere și al cărui discurs promitea cel mai mult din punctul de vedere al așteptărilor imediate ale populației. Pe rând, din campanie electorală în campanie electorală, candidații la funcția supremă în stat, dar și la alte posturi de mare răspundere pentru țară, au încercat să se încadreze în modelele liderilor politici așteptați de electorat. Mulți dintre cei care și-au văzut speranțele sfărâmate în ziua alegerilor au acuzat alegătorii de confuzie și incoerență, uitând că, până la urmă, dacă reducem la absurd întregul joc politic, rămânem doar cu o simplă relație de comunicare între ales și alegător. Cât din mesajul viitorului lider a ajuns la posibilul susținător și cum a fost înțeles acest mesaj se va vedea în rezultatul alegerilor.

Într-o democrație autentică, alegătorii sunt educați să-și conștientizeze așteptările în legătură cu puterea, să știe să discearnă, dincolo de charisma personajului politic propus și a promisiunilor electorale, omul care, într-adevăr, poate oferi răspunsuri coerente. “Interesul suscitat de o personalitate reclamă coerența și continuitatea imaginii sale care nu se poate menține decât prin adaptarea comportamentului politic la așteptările electoratului”, afirmă profesorul Nicolae Frigioiu în lucrarea sa Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice (2004). “Faptul că fondul iradiază forma unei imagini politice poate fi confirmat dacă studiem geneza popularității unei personalități politice. Cadrul socio-psihologic care facilitează popularitatea este conștiința difuză la nivel de grup a importanței factorului politic pentru viața și securitatea comunității însăși. Popularitatea unei personalități trădează nevoia profundă de atașament a grupului. Or, forța care exteriorizează această energie socială latentă și o fixează în imagini este puterea”(Frigioiu, 2004, 8).

Lucrarea de față își propune ca, pe baza cursurilor și a bibliografiei de specialitate studiate în cei cinci ani de facultate, să demonstreze cât de importantă este cultura politică în formarea unui lider politic și a unui electorat matur, în stare să-și conștientizeze așteptările. În incursiunea sa prin universul deschis de operele specialiștilor în sociologie, politologie, liderologie, psihologie, marketing politic, autorul acestei lucrări de licență va încerca să arate că, din perspectiva marelui public al spectacolului politic, electoratul, căutarea Liderului Așteptat în Liderul ales nu va înceta niciodată, oamenii având nevoie prin însăși construcția lor psihică și socială de un catalizator al credințelor, speranțelor și aspirațiilor în mai bine. Conștientizându-se aceste lucruri din dublă perspectivă, a alegătorului și a omului politic, imaginea reală a liderului se va putea apropia de cea a personalității politice ideale, în funcție, bineînțeles, și de contextul politic și social al spațiului și timpului dat. Dacă, așa cum se va arăta, momentele tulburi ale existenței unei națiuni provoacă prin apariția Eroului Salvator apropierea Liderului Așteptat de Liderul Ales, momentele de echilibru și de armonie socială și politică ale unui popor, cu o conștiință și o cultură politică solidă, pot crea premisele apariției și legitimării unei personalități politice exemplare din punctul de vedere al celor care l-au votat conștient. Importanța apelului la mitul politic în formarea viitorilor conducători va fi și ea reliefată în rândurile ce urmează. Apelul la mitul politic, la credințe și tradiții, pentru cristalizarea imaginii unei personalități, poate fi privit ca o încercare de apropiere a Liderului Ales de Liderul Așteptat. În momentul intrării în viața politică, liderii devin întruchipări ale unor personaje exemplare, imagine de care trebuie să țină seama în actul de exercitare al Puterii. Importanța Statului ca sursă de legitimitate și autoritate pentru omul politic și, reciproc, dependența simbolică a Statului de persoana care îl personifică în acțiunea de guvernare, reliefează nu numai în plan teoretic nevoia omului, ca ființă socială, de siguranță fizică, materială și spirituală pe care o inspiră conceptul de Putere.

CAPITOLUL I

ELITELE PUTERII

„Puterea constituie o relație mai veche și mai generală decât statul. Existența comunităților umane nu este posibilă fără o diferențiere între conducători și conduși.”

Nicolae Frigioiu (2004)

1. PUTEREA. PUTEREA POLITICĂ.

Încă din timpul societăților primitive relațiile de putere au stat la baza constituirii grupurilor sociale. Întotdeauna în cadrul comunității s-a reliefat un individ capabil prin calitățile sale intelectuale și practice să impună o ordine, o organizare și o ierarhie socială. Membrii triburilor ascultau cu sfințenie de conducător, de vraci sau șaman, care întrunea într-un tot funcțiile de preot și doctor și de războinicii care, sub vigilenta îndrumare a șefului, asigurau securitatea grupului. Aceste persoane constituiau nucleul conducător, nucleul ales, elita societății de atunci. Chiar și acum, după mii și mii de ani, în cadrul așezărilor rurale funcționează nescris un centru al puterii format din primar, doctor, preot, judecător (de pace) și polițist.

În lucrarea sa „Studii de sociologie politică”, profesorul Virgil Măgureanu constată că „grupurile umane permanente, mai restrânse sau mai largi, bazate pe ierarhii și pe interese distincte și de lungă durată, cu moduri specifice de organizare consemnate în ritualuri sau legi și unde formele de activitate nu sunt izvorâte din convingeri spontane ori ocazionale ci, dimpotrivă, sunt dirijate de către sau grupuri și executate de către alte persoane sau grupuri, chiar dacă acestea din urmă nu doresc întotdeauna acest lucru și ar fi tentate chiar să opună rezistență, sunt, în mod cert, caracterizate de putere” (Măgureanu, 1997, 64).

Fiecare individ este influențat de altul sau de alții în acțiunile sale și la rândul său își impune voința față de o persoană sau un grup într-un permanent vârtej al relațiilor de putere. Ne confruntăm zi de zi cu diverse forme de putere: socială, politică, economică, religioasă, militară, științifică etc. La rândul nostru, în funcție de rolul și status-ul pe care-l deținem în societate deținem, simbolic sau practic, un anumit tip de putere. Dar, dintre toate formele de putere, numai „puterea politică creează acel «vertige de pouvoir», amețeală sau putere la cel care o deține”, pentru că ea este singura care poate naște sentimentul de „complet”, de deținere a unei forțe apropiate de cea a Divinității. Puterea politică cuprinde și își subordonează celelalte forme de putere. Ea are un caracter integrator și este exercitată la nivelul global al unei comunități. Însăși existența unei societăți (moderne sau arhaice) se bazează pe ordine, organizare și ierarhie socială, toate acestea fiind asigurate de puterea politică.

În societățile contemporane, statul reprezintă principalul instrument al puterii politice. Statul, ca fenomen, și-a făcut apariția, conform istoricilor, în perioada dintre sfârșitul paleoliticului superior și începutul neoliticului, când marile uniuni de triburi au început să se stabilească în așezări permanente. Dezvoltarea socială adusă de crearea comunităților stabile a provocat nașterea unei noi forme de organizare socială, care să asigure supraviețuirea. „Nevoia de coordonare a eforturilor de asigurare a ordinii în interior și de apărare de atacurile externe, ca și de organizare, a evidențiat rolul factorului politic, în dubla sa ipostază, în formarea și evoluția statului: pe de o parte, în coordonarea eforturilor de dezvoltare a comunității; pe de alta în apariția și oficializarea clivajului dintre conducători și conduși, deci a fenomenului de dominare și constrângere, fie pe cale materială, fie pe cale spirituală, religioasă, morală, economică sau pur politică”(Măgureanu, 1998, p.177).

Pentru Grecia antică, statul era polis (cetatea-stat), pentru romani, civitas, republica și imperium. Apariția creștinismului va consacra termenii de regnum (regat), republica christiana și principatus. Niccolo Machiavelli (1513) folosește pentru prima dată termenul de „stat” în Principele, dar va mai trece multă vreme până când cuvântul va fi folosit în accepțiunea sa de astăzi. Statul, redus doar la conotația sa de bază, înseamnă zăbovire, așezământ. Deci statul presupune organizare, stabilirea unei comunități umane pe un anumit teritoriu, marcat prin granițe naturale sau convenționale.

Statul poate fi definit ca „formă de organizare politică a unei comunități umane, care, prin organismele sale specializate și prin forța legitim instituită, asigură difuzarea puterii la diferitele paliere ale societății civile în scopul coordonării serviciilor publice, al asigurării ordinii și al dezvoltării comunității”.

2. ELITELE POLITICE

Statul este principalul instrument al puterii politice. Dar, firesc, oamenii sunt cei care care au creat acest instrument și îl folosesc în deținerea și exercitarea acțiunii politice. Dincolo de abstractul acestor concepte și de fenomenul de personalizare a puterii, fenomen care va fi tratat pe larg în capitolul II al lucrării, în acțiunea de exercitare a puterii în societate, individul sau grupul devin agenți politici.

Acțiunea politică presupune ca agenții săi, cei care o înfăptuiesc, să aibă o cultură politică și să înțeleagă direcțiile de evoluție ale societății a cărei conducere și-o asumă. Conform unei clasificări propuse de profesorul Virgil Măgureanu, agenții politici pot fi colectivi (partide politice, grupuri de presiune, grupuri sociale, elitice politice, mase populare) sau individuali (lideri, personalități, militanți, aderenți). De asemenea, există mai multe tipuri de acțiuni politice, în funcție de scopurile și mijloacele utilizate: revoluționare (schimbarea puterii prin metode violente, radicale), reformiste (introducerea treptată a schimbărilor), conservatoare (menținerea statu-quo-uluși îl folosesc în deținerea și exercitarea acțiunii politice. Dincolo de abstractul acestor concepte și de fenomenul de personalizare a puterii, fenomen care va fi tratat pe larg în capitolul II al lucrării, în acțiunea de exercitare a puterii în societate, individul sau grupul devin agenți politici.

Acțiunea politică presupune ca agenții săi, cei care o înfăptuiesc, să aibă o cultură politică și să înțeleagă direcțiile de evoluție ale societății a cărei conducere și-o asumă. Conform unei clasificări propuse de profesorul Virgil Măgureanu, agenții politici pot fi colectivi (partide politice, grupuri de presiune, grupuri sociale, elitice politice, mase populare) sau individuali (lideri, personalități, militanți, aderenți). De asemenea, există mai multe tipuri de acțiuni politice, în funcție de scopurile și mijloacele utilizate: revoluționare (schimbarea puterii prin metode violente, radicale), reformiste (introducerea treptată a schimbărilor), conservatoare (menținerea statu-quo-ului prin susținerea conformismului față de un sistem de norme și instituții impuse de tradiție; neacceptarea schimbării) și reacționare ( propune soluții care urmăresc restaurarea unor situații depășite istoric; apelează, deseori, la mijloace violente pentru a-și susține cauza).

Ca agent politic colectiv, masele acționează în timpul revoluției, al mișcărilor sociale violente. Dacă o parte din sociologi consideră că astfel de evenimente au un scop politic clar, conștientizat de cei care le înfăptuiesc, adepții teoriilor elitiste apreciază că masele n-au conștiință politică, sunt mânate doar de interese de moment, victime, de cele mai multe ori, ale manipulării unor grupuri de interese sau al unui lider autoinstituit.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul elită înseamnă „grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o societate, comunitate”. Teoreticienii elitiști afirmă că din elită fac parte persoanele care manifestă calități excepționale și obțin performanța în domenile lor de activitate. Sociologul Vilfredo Pareto clasifică elitele în guvernante (cele care dețin puterea, sunt implicate în politică ) și neguvernante. Wright C. Mills a creat conceptul de elită a puterii în studiul său despre puterea politică în societatea americană. Conform autorului citat, elita puterii este formată de liderii politici, militari, marii oameni de afaceri, care domină societatea la un moment dat, scopurile și interesele lor fiind comune. Deși Mills nu consideră elita clasă politică și nici ca făcând parte dintr-o clasă politică, el afirmă că ceea ce îi unește pe membrii acestor uniuni de putere sunt relațiile formale și informale dintre ei, afinitățile psihice și nu, în ultimul rînd, statutul social. Sociologul, ca de altfel și alți importanți teroreticieni elitiști, apreciează că nu există o singură elită, într-o societate, ci mai multe elite. Dintre acestea, elitele politice, militare și economice sunt cele care au acces imediat la putere.

Pentru Guy Rocher, elita reprezintă „ansamblul persoanelor și grupurilor care, ca urmare a puterii pe care o dețin sau a influenței pe care o exercită, contribuie la acțiunea unei colectivități, ori prin deciziile pe care le ia, ori prin ideile pe care le exprimă, simbolizează ori propagă.” Autorul propune următoarea clasificare a elitelor:

-elite tradiționale (aristocratice, religioase);

-elite economice (mari latifundiari, bancheri, oameni de afaceri);

-elite tehnocratice (cei care ocupă posturi de comandă în ierarhiile birocratice);

-elite charismatice (posesoare de însușiri excepționale, pot face parte din elita puterii, dar și din opoziție);

-elite ideologice (persoane și grupuri care definesc, prezintă și difuzează o ideologie, pot face parte din elita puterii, dar și din opoziție);

-elitele simbolice (persoane cu funcții importante în societate, grupuri care reprezintă pentru ceilalți moduri de viață, întruchiparea unor valori și calități- actori, cîntăreți, sportivi profesioniști, soțiile oamenilor politici și ale marilor capitaliști etc.);

„Elita politică este definită întotdeauna în raport cu puterea, fie că o deține, fie că o influențează (prin acțiunea lor, elitele contribuie la luarea deciziilor, direct sau indirect, la definirea situațiilor sau obiectivelor și la conștientizarea unor grupuri sociale) și ca (cel puțin) virtuali agenți politici” (Măgureanu, 1998, 210).

Elita puterii este compusă din personalități cu un statut clar, cu experiență politică, autoritate și prestigiu, oameni care fac parte din vârfurile societății, au acces direct la putere și o exercită sau care, aparținând opoziției, luptă să acceadă la conducerea sistemului politic. În funcție de alăturarea la o ideologie politică sau alta, de scopurile comune care reunesc grupurile de interese, elitele puterii, aflate întotdeauna în fruntea ierarhiei unor partide sau în posturi cheie în stat, formează o singură țesătură peste societatea ai cărei membri de rând așteaptă de la ele, motivat sau nu, o viață mai bună, siguranță, încredere. Cu puține excepții, din rîndul elitelor puterii se ridică viitorii lideri. Aceștia sunt înconjurați și se bazează în deciziile și acțiunile lor pe elitele puterii.

O confuzie frecvent întâlnită în societatea contemporană este asimilarea noțiunii de elită cu cea a grupului de persoane care ocupă, la un moment dat, posturi înalte în ierarhia socială. Este adevărat că în viziunea liberală, numai cei cu adevărat pregătiți pot ocupa funcții de mare răspundere, după o luptă cinstită în care cel mai bun este ales, dar practica politică se află destul de departe de teorie. Murray Edelman consideră că acest lucru se datorează practicii de a descrie și de a ne referi la conducere în termenii trăsăturilor unei elite. „Această abordare pseudo-științifică dă naștere ipotezei că cei ce ocupă poziții înalte în ierarhia politică și organizatorică posedă trăsăturile elitei, pe care conducătorii trebuie să le aibă. Aceste impresii sunt ideale pentru a obține docilitate și aprobare, pentru că ele sugerează că deținătorii puterii știu cel mai bine ce fac”(Edelman,1964/1985/1999, 77). Dar acest mod ambiguu de a privi lucrurile atrage după sine confuzia dintre conducere și deținere de funcții. Astfel, un individ sau un grup care ocupă funcții înalte în stat fără a avea la bază adeziunea masei (cum ar fi la noi cazurile de miniștri sau de prefecți numiți), pot câștiga o apreciere populară nefondată, rangul deținut conferind apriori autoritate, prestigiu și competență.

CAPITOLUL II

LIDERUL POLITIC

„Liderul care nu depune nici un efort pentru a se identifica cu simbolurile sau rolurile aprobate de societate, și a cărui situație nu poate fi amenințată, contribuie la creșterea neliniștii și a lipsei de rațiune publică. Oamenii se așteaptă ca acțiunile liderilor să se îndrepte spre aprobarea problemelor de interes general, chiar dacă pentru aceasta nu există o recompensă evidentă.”

Murray Edelman (1964)

1. PERSONALIZAREA PUTERII

De-a lungul vremii, oamenii și-au creat idoli asupra cărora proiectau toate calitățile și toate puterile care lor, ființe obișnuite, le lipseau. Astfel, se asigurau în adâncurile conștiinței, că întotdeauna, deținătorul unei forțe supranaturale veghează ca supușilor lui să le fie bine, dacă nu aici, măcar pe cealaltă lume.

De asemenea, tot ceea ce ținea de lumea exterioară și afecta starea de siguranță a muritorilor, trăznetul, fulgerul, cutremurele, inundațiile, puternicele animale de pradă etc. trebuia să aibă în spatele lor un agent, care nu putea să fie decât o divinitate, o ființă superioară care avea posibilitatea de a prerogativele de a pedepsi sau ierta conform judecății cerești. Întreg panteonul zeităților antropomorfe stă dovadă nevoii omului de a crede în ceea ce nu înțelege și de care se teme. Filosoful german Ludwig Feurbach observa, la mijlocul secolului al XIX-lea, că ființa umană încearcă să se identifice cu un „produs pur al conștiinței sale”, cu „ființa divină”. Idolii creați de om după chipul și asemănarea sa sunt venerați de acesta tocmai pentru calitățile umane cu care au înzestrați. Astfel „neînțelesul” se află mai aproape și este mai ușor de priceput sau de acceptat. Este vorba despre un fenomen de proiecție narcisică, aplicat, mai târziu și sferei politice. Personajele politice admirate sunt investite cu daruri excepționale, calități pe care și-ar dori să le aibă sau pe care le are chiar inițiatorul proiecției, dar nu îndrăznește să le fructifice. Intervine aici și un fenomen de compensare, o „bandajare” a orgoliului muritorului de rând care poate accepta mai ușor supunerea față de un astfel de erou, decât față de un ins banal, asemeni lui. Într-o lume care se împarte dintotdeauna în conducător și condus, cel din urmă își poate asuma mai ușor condiția inferioară, crezând și sperând că liderul va acționa în conformitate cu așteptările sale. Așa cum ar face el, supusul, dacă ar deține puterea.

„Mecanismele psihologice ale personalizării puterii au la bază, printre alte procese, setea de autoritate și instinctul supunerii. Aceste procese generează sentimente de orgoliu, de identificare mitică cu liderul până la autoiluzionare, până la ștergerea granițelor dintre vid și realitate. Această dorință de identificare cu idolul iubit se explică cel mai bine prin mitul Cenușăresei unde proiecția spre o viață inocentă, promisiunea ei de fericire, se verifică în valorile fundamentale: Bine, Adevăr, Frumos întrunite în persoana unui lider feminin”(Frigioiu, 2004, 25).

În cazul regimurilor totalitare, acest proces de identificare a maselor cu alesul, conducătorul iubit, atinge, deseori, forme absurde. Cei conduși ajung să creadă că anumite acțiuni ale liderului lor, care îi afectează în mod direct și pe care, în mod normal, le-ar considera reprobabile, sunt juste și chiar strălucite. Acest lucru s-a văzut clar în perioadele de mare popularitate a unor lideri totalitari ca Hitler, Lenin, Stalin și Ceaușescu.

Prin personalizarea puterii, funcțiile și prerogativele acesteia, instituțiile și procesele politice sunt concentrate într-o singură persoană. Astfel, puterea nu mai este privită ca un concept abstract, ea prinde viață și intră în orizontul de înțelesuri ale fiecărui individ. Apreciatul sociolog și politolog Roger-Gérard Schwartzenberg observă că fenomenul de personalizare a puterii crește sau scade în funcție de gradul de stabilitate politică sau economică al unei societăți. În perioadele de criză politică, de recesiune economică, omenirea își caută salvarea într-o personalitate strălucită, puternică, autoritară, capabilă să aducă schimbarea în bine. „Criză majoră, riscul de război civil cu străinătatea. Cuprinsă de spaimă, mulțimea își amintește adesea de figura tutelară a unui tată pe cât posibil eroic.”Dimpotrivă, în perioadele de pace socială, de stabilitate și înflorire economică, populația acceptă și chiar își dorește o personalitate echilibrată, normală, un lider obișnuit, fără calități extraordinare, dar atât de apropiat. „Opinia începe să respingă pe șeful prestigios, asimilat perioadelor de tulburări. Ea aspiră la calm după furtună. Ea părăsește, deci, marile figuri pe cele ale timpului de criză, pentru a se orienta spre conducătorii obișnuiți, adaptați la cursul ordinar al lucrurilor. S-a spus: nu la întâmplare Atlee îi succede lui Churchill, Hrușciov lui Stalin și Pompidou lui de Gaulle.”

Apelarea la mit, la mitul politic, are legătură directă cu personalizării puterii. Salvatorul, Unificatorul, Întemeietorul sau Conspiratorul întruchipează numai căteva dintre miturile fondatoare care răspund orizonturilor de așteptare ale unei națiuni, la un moment dat. Acest raport între personalizarea puterii și mitul politic este mai vizibil în situații tulburi, de criză, dar el există la fel de bine și în condiții de pace socială. Numai că în ultima situație, instituțiile puterii capătă mai multă importanță. „perioadele de echilibru favorizează creșterea puterii impersonale a instituțiilor statului, autoritatea conducătorilor derivând din procesele de legitimare legal-rațională”.

Lipsa sau din contră existența unei culturi politice influențează procesele de personalizare a puterii. Într-o națiune puternic dezvoltată cultural personalizarea puterii nu este atât de evidentă ca într-o societate cu un nivel scăzut de cunoaștere politică. În cazul societăților moderne, actuale, cu o cultură civic-participativă, mass media devin instrumentul principal prin care puterea îți crează mituri. Schwantzerberg observă că, în această situație, cultura devine o cultură a spectacolului, politicienii se transformă în „vedete politice” pe scena unui show în care și simplul muritor își închipuie fără temei că joacă un rol, că este și el un „actor politic”. Această cultură a spectacolului este, în viziunea autorului citat, „reprezentarea înșelătoare a democrației, simulacrul culturii de participare. El se consideră un actor politic, atunci când nu este decât un spectator. Dopat, abuzat de «jocul politicii» pe fondul micilor ecrane și al panourilor de proiecție”.

În cadrul culturilor participative, fiecare om are falsa senzație, indusă și de mass-media, că participă activ la viața politică. Trăiește în credința că prin votul său poate influența politica.

„Această credință derivă din identificarea simbolică cu rolul jucat de lider. Această proiecție inconștientă alimentată de mass media, sub forma spectacolului, îi conferă un rol de «reprezentare», aidoma unui spectator la teatru sau la un meci de fotbal. Persuasiunea politică a activat cu puterea unei anestezii: a blocat preferințele cetățeanului la nivelul credinței. Ca sub puterea unei vrăji, acesta confundă ficțiunea cu realitatea și se crede cu adevărat actor în marele spectacol public”(Frigioiu, 2004, 26).

Pe de altă parte, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, liderii propuși pentru a ocupa funcții înaltă în stat, au parte de o „cosmetizare” a calităților și competențelor lor, astfel încât alegătorii își îndreaptă proiecțiile care conțin visurile și aspirațiile lor asupra unei imagini deja construite din exterior. Astfel ei trăiesc cu falsa impresie că așteptările lor au fost confirmate. Este vorba despre construirea unei imagini în interiorul altei imagini, aceasta din urmă fiind, la rândul ei, produsul altei creații, conștiente de astă dată, dar la fel de îndepărtată de realitatea obiectivă.

2. LIDERUL POLITIC ȘI MOTIVAȚIILE SALE

„Reacția publicului larg față de lideri este uneori o judecată simplă și rațională, conform căreia liderul care poate obține ce vor adepții săi ar trebui, în consecință, urmat. Conducătorii guvernamentali pot deține o extrem de mare capacitate de a stârni reacții emoționale puternice în rândul populației. Când un individ este este recunoscut ca persoană oficială, conducătoare legală a statului, el devine simbol pentru toate sau doar pentru unele dintre atributele statului: capacitatea de a oferi beneficii sau de a face rău, de a amenința sau de a crea o stare de siguranță”(Edelman, 1964/1985/1999, 75).

La modul ideal, toată lumea face politică. În bucătărie, la serviciu, la teatru, se discută politică, se împărtășesc opinii, se trag concluzii. Se depune un efort uriaș, dar insesizabil pentru cei aflați la putere. Doar în campaniile electorale și în ziua votului, „politica de bucătărie” începe să trezească interesul celor care se ocupă într-adevăr cu așa ceva, celor care ne conduc sau intenționează să ne conducă destinele. Dar „făcând politică”, noi, cei din bucătăria vieții, ne simțim mai aproape de putere.

Cunoscutul și apreciatul sociolog și politolog Nicolae Frigioiu (2004) afirmă că politica „îmbracă mai multe semnificații care sunt tot atâtea manifestări ale politicului”. Astfel, politica înseamnă:

– formă de organizare și conducere a comunităților umane;

– asigurarea securității externe și interne a grupului

-capacitatea de luare a deciziilor cu caracter global și urmărirea implementării acestora;

-studiul instituțiilor și relațiilor politice;

-studiul relațiilor dintre stat și societatea civilă;

-formarea politică a individului, normele și valorile politice;

-formarea sistemelor de atitudini, de opinii și credințe politice;

-formarea conștiinței și a culturilor politice;

De la a face politică și până la a deveni un om politic drumul este lung și sinuos. Dincolo de calitățile pe care se presupune că trebuie să le ai pentru a deveni un astfel de personaj important, de tipologiile în care ar trebui să te încadrezi conform specialiștilor în psihologie, psihanaliză, sociologie, liderologie etc., importante sunt motivațiile și scopurile care te îndeamnă să te orientezi spre politică.

„Personalitatea este rezultanta intersectării diferitelor componente individuale: trăsături de temperament și de caracter, reflexe, nevoi, interese, aptitudini, experiență anterioară. Toate se conjugă pentru a oferi individului motivațiile în funcție de care acesta acționează”(Măgureanu, 1997, 210). Un individ se îndreaptă spre politică în funcție de condiționările sale psihice, familiale, profesionale, culturale, de personalitatea sa, dar și în funcție de momentul istoric și situația politică în care evoluează. Este greu de spus și de crezut că o singură motivație, cum ar fi credința în dreptate socială sau interesul național îl aruncă pe un ins în arena politică. Poate doar în cazul marilor mișcări sociale provocate de abuzuri și grave nedreptăți se poate reliefa spontan un lider al cărui mobil în acel moment ar fi reglementarea situației existente. Motivațiile omului politic îmbină, în cantități diferite, aspirații nobile, de afirmare și materiale. Dacă nu și-ar dori puterea și n-ar încerca să o obțină cum ar putea să pună în practică interesele celor care l-au acceptat și l-au ales ca lider.

Teoreticienii elitiști consideră că afirmarea unei persoane cu calități excepționale ca lider depinde de rezultatul luptei pe care o dă în arena politică. Concurenții sunt indivizi la fel de bine înzestrați de natură și toți încearcă să obțină un statut și un rol de excepție în viața politică. Pentru susținătorii viziunii liberale, câștigătorii bătăliei pentru putere vor fi cei care se vor dovedi, cei mai inteligenți, mai curajoși, mai puternici. Perspectivele psihologice și psihanaliste propun teorii conform cărora omul s-ar angaja în politică pentru a-și rezolva frustrările adunate din perioada copilăriei și adolescenței. Psihologul Harold Lasswell consideră că se petrece un fenomen de compensare, sentimentele de neimportanță, de inutilitate fiind anulate de succesul și recunoașterea în viața politică.

Liderul politic, cel mai important agent politic individual, conform clasificării politologului și sociologului Virgil Măgureanu(1997, p. 211), este definit de autorul citat ca „o persoană caracterizată prin prin capacități și realizări deosebite și care, prin prezența și activitatea sa, innfluențează, conduce, reprezintă, exprimă interesele unui grup, formulează scopurile și elaborează strategiile și acțiunile politice ale acestuia.”

Ce așteptăm de la un om politic? Să fie un bun comunicator, să aibă un discurs convingător și credibil, temperament de luptător, încredere în sine, spirit hotărât, imaginație, compasiune pentru cei mai slabi ca el, să simtă și să înțeleagă care sunt așteptările celor pe care îi reprezintă, să-și asume rolul pe care îl are de jucat etc. Toate aceste calități puse în practică se transformă în competențe politice și îl îndreptățesc să aspire la rolul și la statutul la care aspiră.

Nicolae Frigioiu consideră că „spre deosebire de alte tipuri de personalitate (științifică, artistică, morală), dimensiunea volitivă și intelectuală a personalităților politice le individualizează puternic de celălalte. Omul politic are instinctul puterii. Din această calitate intrinsecă derivă celelte aptitudini politice: instinctul de luptător, simțul victoriei (succesului), capacitatea de revenire, răbdarea, dragostea de risc. Acest nivel al personalității este organic legat de aptitudinile intelectuale”. Un autentic lider politic va da întotdeauna dovadă de inteligență intuitivă, va putea vedea în perspectivă și va avea o bază solidă de cultură politică. Nivelul de cunoaștere și cultură diferențiază politica-artă de politica-știință, concepte dezbătute de specialiști încă din secolul trecut. „Când politicianul uzează doar de talentul său nativ în actul de conducere, avem de-a face cu politica -artă; când, pe lângă talentul său nativ, orizontul gândirii și acțiunile sunt îmbogățite de cultura politică, aveam de-a face cu politica-știință. (…)Alexandru cel Mare, Cezar, Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, J.F. Kennedy, Willy Brandt, Ch. De Gaulle etc. fac parte din această categorie.”

În lupta politică, liderul trebuie să-și dovedească permanent calitățile și vocația, să-și sporească prestigiul și credibilitatea. Numai faptele și consecințele acțiunilor sale pot confirma susținătorilor că alegerea lor a fost bună. De asemenea, conform specialiștilor în liderologie, pentru a se afirma și rezista ca lider, omul politic are nevoie de popularitate, prestigiu, autoritatea și competență. De altfel, în ultimii ani, masele au reacționat pozitiv mai ales față de liderii care au știut să-și pună în valoare competența. Este vorba de sentimentul de siguranță inoculat de un individ care demonstrează public că știe ce vrea de la puterea pe care tocmai a obținut-o.

Popularitatea nu se poate câștiga numai pe baza acțiunilor politice reușite, liderul trebuie să degaje un farmec incontestabil, să-și seducă publicul-țintă. Este vorba de charismă, termen introdus în vocabularul sociologiei politice de Max Weber (1968). Cunoscutul și apreciatul sociolog desemnează prin charismă datele excepționale, supraumane ale unei persoane care devine lider necontestat tocmai datorită acestora. Instinctiv, prin calitățile sale, prin simpla sa prezență, liderul charismatic trezește speranțele maselor, răspunde așteptărilor lor, le motivează. Farmecă și seduce, dar, în viziunea weberiană, liderul charismatic chiar corespunde necesităților obiective ale situației politice existente. În aceste momente, pentru susținători el pare fără urmă de îndoială Liderul așteptat. Acest tip de conducător apare în general în perioadele tulburi, de criză. El atrage adeziunea maselor nu numai prin calitățile sale, ci mai ales prin cele care i se atribuie pentru a întruchipa în mintea și în sufletele oamenilor adevărata salvare.

Este interesant că deși liderul charismatic se folosește și de niște calități și aptitudini feminine, în limbaj popular am putea spune că „el îți sucește mințile”, din această categorie au făcut parte foarte rar femei. Dar și aceste cazuri excepționale, cum ar fi capitolul Jeanne D'Arc (1412-1431), femeile lideri au îmbrăcat haine bărbătești și au pornit la luptă, scoțându-și în evidență aptitudinile virile. De altfel și în politica modernă, femeile încearcă să dovedească mai întâi că se pot compara cu contracandidații lor bărbați și apoi să convingă electoratul că ele sunt cea mai bună alegere. Un exemplu mult mai apropiat în timp și spațiu este Biljana Plavsic, lidera sârbilor bosniaci, condamnată la 11 ani închisoare pentru crime de război de Tribunalul de la Haga. Madeleine Albright, secretar de stat pe timpul administrației Clinton, un alt model viril de femeie-lider, consideră că lidera bosniaclor sârbi „rămâne oficialul cu cel mai înalt rang care și-a asumat responsabilitatea pentru crime împotriva umanității și primul oficial care a făcut acest lucru lansând în același timp apeluri pentru reconciliere”. Biljana Plavsic a fost supranumită Doamna de Fier a Balcanilor, poreclă împrumutată de la Margaret Thatcher, prim-ministrul britanic care a demonstrat, de altfel, prin acțiunile sale,că o femeie poate dovedi chiar mai multă tărie decât un bărbat. Trăim încă într-o lume în care credințele și mentalitățile unei societăți bazate pe patriarhat se mențin, susținute și de ideologiile și doctrinele religioase, de altfel.

Pentru Schwartzenberg (1977), liderii, tratați ca vedete politice, se specializează într-un rol și subscriu conștient unui anumit model: Părintele, Salvatorul, Filosoful, Criticul, Nemulțumitul, Liderul de Șarm. Din modelele atribuite decurg și tipurile de acțiune politică exercitată. Criticul va încerca să convingă, Liderul de Șarm să seducă, iar Părintele să impună. În funcție de rolurile alese, politicienii vor alege o „partitură” autoritară, reformistă, conservatoare, reformistă sau revoluționară. Tot ca un actor, în viziunea autorului citat, conducătorul se va înconjura de mister și va impune distanța între el și grupul de susținători. Astfel liderul politic devine o realitate construită și cu ajutorul mass media, a marketingului politic și a publicității. Cunoscutul sociolog și politolog folosește în acest context sintagma de industrie a persuasiunii. „Candidatul propus trebuie să cucerească un electorat-piață și să declanșeze voturile-cumpărăturile, iar campaniile politice se organizează în maniera rațională a campaniilor publicitare.” Liderul-produs tinde, în aceste condiții, să nu mai aibă nici o legătură cu realitatea obiectivă. Alegătorul sedus de imaginea super-cosmetizată a politicianului riscă să pățească același lucru ca atunci când a cumpărat detergentul lăudat în reclame și s-a trezit și cu banii luați și cu rufele murdare.

Pe de altă parte, nimeni nu poate nega aportul specialiștilor în marketingul politic și electoral, alături de psihologi, sociologi, politologi, liderologi, în formarea liderilor politici. Marketingul politic trebuie privit ca pe o „metodă globală de organizare, prezentare, promovare a informației și a resurselor necesare realizării unor obiective politice”. Aici intervine nevoia de cunoaștere, tocmai pentru triumful politicii-știință, singura care poate avea consecințe benefice pentru dezvoltarea unei națiuni. Cultura politică nu este numai atributul conducătorilor dar și al muritorilor de rând care își pot conștientiza astfel orizontul de așteptare și astfel chiar pot decide ce este mai bine pentru ei, indiferent de imaginile prefabricate cu care sunt intoxicați. Numai conștientizând faptul că Liderul așteptat este un ideal de care se apropie mai mult sau mai puțin Liderul ales, electoratul va putea da un vot responsabil. Numai regăsind câteva din calitățile așteptate la una din persoanele din carne și oase din fața sa, grupul poate hotărî cine este mai bine să-l conducă.

Liderii nu se află în poziția unor mânuitori de păpuși, într-un spațiu convențional și atemporal, ei acționează într-un mediu social și cultural, la un moment istoric dat. „Când o comunitate acceptă autoritatea unui lider ea o face pe baza codurilor de performanță și valorilor proiectate în lideri. Aceste valori influențează regulile politice și sunt materializate în comportamentul liderului. Liderii răspund la aceste constrângeri prin diferite modalități de acțiune, dar așteptările electoratului impun comportamentului lor anumite reguli pe care este riscant să le neglijeze”(Frigioiu, 2004, 138).

3. TIPOLOGII DE LIDERI

Cunoașterea celor care ne conduc, a personalității și caracterului învingătorilor, dar și a stilului de acțiune politică, a reprezentat o prioritate încă din cele mai vechi timpuri, mersul în bine sau în rău al unei comunități fiind determinat, în cele din urmă, de actele celor aflați la putere.

„(…)Cunoașterea politică are un rol esențial, iar dobândirea ei reclamă o pregătire de specialitate, din simplul motiv că gestiunea proceselor sociale complexe nu se ma poate face «după ureche» sau după promisiuni demagogice, în lipsa oricărei proiecții cognitive, deci constructive, asupra realității. Funcțiile explicative și prescriptive ale științei politice se verifică și în cazul personalităților politice; cunoașterea și propulsarea candidațiilor în magistraturile supreme ale statului ar feri societățile de suferințe și consecințe imprevizibile dacă electoratul ar cunoaște mobilurile și interesele care îi determină pe unii oameni să îmbrățișeze cariera politică”(Frigioiu, 2004, 134).

Cu foarte multă vreme înainte de apariția teoriilor elitiste în științele politice, celebrii gânditori antici greci Platon și Aristotel se temeau de posibilitatea năvălirii maselor în viața politică, temeri care se bazau pe faptul că muritorii de rând n-ar vrea să acceadă doar pentru binele Cetății ci, mai ales, pentru a obține cât mai multe avantaje materiale. De aceea Aristotel vedea ca formă superioară de conducere regimurile democratice în care funcțiile nu puteau fi obținute fără garanția unei averi stabile (cens), care-l îndepărta pe posesorul înaltei poziții de ispita îmbogățirii pe spatele comunității. Pentru Platon cea mai bună formă de regim politic este sofocrația, domnia regilor-filosofi. Acestora le este hărăzită cunoașterea metafizică (filosofia), la care ajung, însă, după un dificil program de pregătire intelectuală și fizică. Invingătorii, cei mai buni dintre cei buni vor ocupa posturile de conducători. Societatea Statului Ideal a lui Platon era împărțită în trei clase, conducătorii (regii-filosofi), gardienii (războinicii) și producătorii. Fiecăreia dintre clase îi era specifică o anumită formă de cunoaștere, ierarhia socială bazându-se pe virtuțile morale și pe capacitățile intelectuale. Filosoful grec a elaborat un adevărat manual de formare a elitelor politice în operele sale Omul politic, Republica, Legile.

În Dialogul Omul politic, personalitatea politică este văzută prin metafora țesătorului, a porcarului și a timonierului. Un conducător trebuie să fie asemeni unui țesător care crează un material din mii de fire de culori și texturi diferite, adică să știe să împace toate interesele membrilor Cetății pentru bunul mers al lucrurilor un comunitate. Un lider trebuie să știe totul despre comunitate, așa cum un porcar care cunoaște totul despre turma sa. Și așa cum timonierul își poartă corabia pe valurile înspumate, reușind să scape nevătămat din furtună, așa trebuie și conducătorul să-și scoată comunitatea din perioadele de criză. El trebuie să-și păstreze calmul, echilibrul și luciditatea pentru binele societății pe care o conduce, indiferent de greutățile prin care ar putea să treacă. În viziunea platoniciană, un conducător trebuie să poată să-și aplice cunoștiințele acumulate în practică, în acțiunea politică pe care o desfășoară, iar nivelul de cunoaștere pe care e nevoie să-l atingă pentru a accede la putere nu este accesibil decât anumitor personalități dotate cu temperamente și caractere specifice.

Aproape un mileniu și jumătate mai târziu, gânditorul renascentist Niccolo Machiavelli (1469-1543) are o contribuție importantă în științele politice și știința formării conducătorilor. Împotrivindu-se legitimării teocratice a puterii, Renașterea scoate politicul de sub tutela religiei și a moralei și demonstrează că omul își poate construi singur viitorul. În Principele, operă ce se constituie într-un adevărat îndreptar pentru oamenii politici ai vremii și nu numai, Machiavelli consideră că liderul trebuie să fie viclean ca o vulpe, înțelept ca un bâtlan și viteaz ca un leu, să-și construiască o imagine care să-i să demonstreze puterea. Un adevărat prinț va cunoaște și va stăpâni slăbiciunile umane (trădarea, intrigile, corupția) și se va folosi de ele pentru a-și înfrânge adversarii politici. Pentru autorul renascentist, noblețea scopului final absolvă de vinovăție mijloacele mai mult sau mai puțin curate folosite. El nu era interesat aflarea celei mai bune forme de regim politic ci „de cucerirea, conservarea și gestionarea puterii politice în vederea unui scop suprem: unificarea Italiei”. Controversata sintagmă „scopul scuză mijloacele” își găsește, de altfel, locul în toate regimurile politice, dinainte și mult după Machiavelli, acțiunea politică, sub orice formă ar apărea ea, fiind cea care trebuie să ducă la atingerea țelurilor supreme. Ne reîntoarcem astfel la Platon și la conceptul de „împărțire a Dreptății” în Statul Ideal și constatăm că și dreptatea îmbracă forme diferite în funcție de perioadele istorice, spațiile politice și finalitățile acțiunii politice. În situații de criză, revoluții, lovituri de stat, conflicte internaționale, conducătorii, sprijiniți de mase, fac dreptate apelând la acte extreme, care în perioadele de calm ar constitui infracțiuni grave, pedepsite grav de Codul penal. Dar acest aspect este legat de etica și morala actului de conducere, subiect despre care se va face vorbire în alt capitol al lucrării de față.

Pe măsură ce științele umaniste, alături de celălalte forme de cunoaștere, s-au dezvoltat, a apărut și ideea de profesionalizare politică. Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se caracterizează, în plan politic, prin creșterea numărului de reprezentanți ai puterii instruiți. Omul politic instinctiv este înlocuit de cel cu școală, în rândul parlamentarilor intră mai ales juriști, economiști, profesori, ofițeri absolvenți ai Școlilor militare superioare. Noi formațiuni politice își fac apariția pe scena puterii, votul devine universal, oamenii încep să înțeleagă eficiența actului politic. Trecând deocamdată peste regimurile totalitare care au prins germeni tocmai pe un câmp cultivat pentru o politică liberală, a învingătorului de drept, ideea ce trebuie remarcată este tocmai apariția, în această perioadă, a sintezei dintre politica-artă și politica-știință. Această schimbare de optică nu putea să aducă decât o preocupare și mai acută pentru formula ideală a omului politic.

În decursul timpului s-au încercat nenumărate clasificări și tipologizări a personalității umane cu cele mai mari șanse de a deveni lider în viața politică. Psihologi, psihanaliști, sociologi, politologi, toți savanți de marcă, s-au străduit să introducă în tiparele științei caracteristicile personalității politice. Dificultatea de care s-au lovit aceste încercări provine tocmai din faptul că în această ecuație necunoscuta este omul, caracterizat prin individualitate. Fiecare individ este unic în felul său și este produsul unei țesături de trăsături fizice, psihologice, morale, metafizice, estetice, acumulate și dezvoltate în procesul devenirii sale istorice. Deci nu se poate vorbi de faptul că o anumită clasificare sau tipologizare poate răspunde la întrebările despre cine și cum este liderul politic. Dar din sinteza acestor date se pot obține informații esențiale despre omul politic și despre modul în care acesta își poate exercita acțiunea politică.

În studierea tipurilor și tipologiilor de lideri politici s-au reliefat ca instrumente importante de lucru conceptele de personalitate și caracter, ca și distincția dintre acestea. Pentru caracteriologi, caracterul reprezintă centrul personalității. Pentru personologi, același concept nu este decât un aspect al personalității. „Caracterul omului este alcătuit din însușiri înnăscute și însușiri dobândite și se formează sub influența vieții și a voinței datorită căreia omul poate să-și înfrâneze manifestările naturale și să-și dirijeze conduita. Caracterul exprima fizionomia morală a omului, convingerile și principiile sale conducătoare. Pentru caracter, esențială este este capacitatea de inhibare și blocare a impulsurilor și dorințelor primare. Omul de caracter are o natură integră și posedă capacitatea de autocontrol. Între caracter, temperament și starea fizică a omului sunt legături evidente”. Kretschemer, în lucrarea sa Structura corpului și caracterul (1934), vorbește de patru tipuri de constituție fizică: picnic, atletic, astenic și displastic, cărora le sunt asociate două forme de temperament: ciclotimic și schizotimic. Pentru autor, constituția fizică este suma tuturor însușirilor individuale care se sprijină pe ereditate, ea predeterminând un caracter sau altul, aptitudinile, temperamentul și comportamentul uman. Temperamentului ciclotimic îi corespunde tipul picnic, iar celui schizoid, celelte trei tipuri. Dacă ciclotimicul oscilează perpetuu între veselie și tristețe, schizoidul e caracterizat prin treceri bruște de la hipersensibilitate la răceală. „Caracterul personalității schizoide (astenicii, atleticii, displasticii) posedă o suprafață și o profunzime. «Brutalitate caustică, insensibilitate ursuză, timiditate de moluscă, disimulare imperceptibilă». Profuzimea personalității schizoide este și mai complexă: nesociabil, liniștit, rezervat, grav, bizar, sentimental, susceptibil, mărginit, prost. Atitudinea socială a acestei personalități este îndreptată asupra ei însăși (personalitate autistă)” (Frigioiu, 2004, 142). Conceptele lui Kretschmer își au o aplicație extraordinară și acum în studiul patologiilor psihice.

Psihologul Charles Roback, în teroria psiho-etică pe care o propune, consideră că omul s-a depărtat de animal în momentul în care a reușit să-și controleze instinctele și tocmai în acest aspect rezidă caracterul său. Sancțiunile etico-logice produc inhibarea conștientă a instinctelor. Astfel, în viziunea omului de știință, numai persoanele cu un nivel superior de inteligență pot fi caracterizate prin tipuri superioare de caracter. Oamenii aleși, cu cel mai înalt tip de caracter, își pot inhiba instinctele prin intuiție. Lipsa de caracter poate fi definită ca inexistență a inhibiției. Roback clasifică nivelurile caracterului în funcție de principiile reglatoare în sancționarea conduitei. Dacă unui caracter superior îi corespunde ca principiu reglator intuiția, în cazul caracterelor înalte funcționează principiile etico-logice, religioase, estetice. Inhibiția provocată de sancțiunilor juridice și sociale definește un caracter mijlociu. Personalitățile fără caracter nu răspund decât supuse unor sancțiuni fizice.

Filosoful, pedagogul și psihologul german Eduard Spranger (1882-1963) stabilește șase tipuri de caracter, plecând de la ideea că omul posedă anumite predispoziții care îi determină atitudinile și, în final, modul de a privi viața și de a acționa:

-Omul pragmatic (înclinat spre partea materială a vieții, egoist);

-Omul teoretic (adept al gândirii logice, dezarmat în fața vieții reale, individualist);

-Omul estetic (adept al frumosului și al plăcerilor, nu este capabil de gândire teoretică, dar disprețuiește tot ce este legat de viața practică);

-Omul religios (adept al valorilor religioase, n-are nici o legătură cu viața practică);

-Omul dominator (omul politic, cel al cărui scop este să domine, tot ce a acumulat în domeniul cunoașterii este pus în slujba scopului suprem: conducerea celorlalți semeni, considerați și ei instrumente în realizarea mobilurilor sale);

-Omul social ( își inchină viața celorlalți, o persoană extrem de sociabilă);

Prin profesionalizare, fiecărui individ îi corespunde un tip de personalitate: științifică, militară, religioasă, artistică, politică etc. Liderului politic, ca reprezentat al unui anumit tip de personalități, îi corespunde un anumit comportament, un mod de a fi și de a acționa. Acest aspect, dincolo de caracteristicile originale care-l definesc ca ființă umană, irepetabilă, crează posibilitatea unor clasificări care, combinate, pot ajuta la înțelegerea omului politic, în complexitatea sa.

După dimensiunea ideologică și stilul de conducere, criteriu folosit foarte mult de de teoriile leadership-ului din managementul occidental, întâlnim următoarea clasificare:

-Liderul liberal: stilul de conducere se bazează pe principiul „neamestecului”, dus la extrem, consecințele finale fiind lipsa organizării, dispariția răspunderii; liderul acționează spontan, improvizează de multe ori; caracterizat prin neasumarea răspunderii, lasă o libertate exagerată subalternilor care, însă, vor trebui să răspundă pentru acțiunile lor; aceștia din urmă pentru a-și menține poziția și a se apăra filtrează informațiile care îi vor parveni șefului; într-o astfel de „societate”, relațiile umane se deteriorează, iar interesele materiale devin predominante.

-Liderul democratic: impune un stil de conducere colegial și consultativ; autoritatea sa constă în principal din recunoașterea valorii sale de către subalterni; modul său de acțiune favorizează munca în echipă; eficența stilului de conducere democratic se confirmă în capacitatea de face față unor probleme complexe și de a rezolva situații de criză.

-Liderul autoritar: ia singur toate deciziile, planifică și controlează pe toată lumea; subalternii nu reprezintă decât niște rotițe într-un uriaș mecanism activat numai de el; o consecință importantă a acestui stil de conducerea este extinderea birocrației; nimeni nu poate lua decizii în afară de conducător, sentimentul lipsei de încredere predomină în rândul angajaților, activitățile creatoare dispar, iar despre atmosferă colegială nu mai poate fi vorba; deși nu există o regulă, printre liderii autoritari întâlnim foarte multe personalități colerice;

-Liderul dictatorial (totalitar): n-are încredere în semenii săi și îi disprețuiește profund; regimurile totalitare se caracterizează prin partidul unic, partidul-stat al cărui conducător devine principalul și singurul reprezentant; liderul devine chiar partidul, toate pârghiile de decizie sunt concentrate în rândul unei singure persoane; subordonații se adresează conducătorului cu obediență și teamă; el reprezintă cel mai bine personalitatea de tip solitar; subalternii liderului dictatorial devin asemeni lui, pe segmentul lor de conducere în care nu trebuie să facă altceva decât să aducă la îndeplinire hotărârile șefului mult-iubit; acest tip de conducător se izolează treptat de realitate și riscă să cadă pradă fenomenelor de schizofrenie și paranoia, patologii care au afectat, de altfel, majoritatea acestor tipuri de lideri întâlnite până acum în istorie.

Referindu-se la stilurile de conducere ale liderilor politice, Murray Edelman (1964, 1985/1999, 78) aduce în discuție distincția făcută de Max Weber între conducerea carismatică și cea birocratică. În cazul liderului birocratic de tip ideal conducerea se sprijină pe „rutine strict raționale” care pot determina decizii. În situația liderului charismatic, acțiunea politică se bazează pe calitățile extraordinare ale conducătorului evidențiate de un succes ce poate fi demonstrat și de „pulverizarea dramatică a a rutinelor ce pune în evidență geniul liderului”. În planul real și actual, însă, după cum subliniază Edelman, în acțiunea sa, liderul politic trebuie să asigure apariția sentimentului de siguranță pentru populație și să știe să se folosească de „dispoziția maselor înstrăinate de a-și proiecta necesitățile psihice asupra ocupantului unei funcții înalte”.

O altă tipologie care ajută la înțelegerea personalității liderii este cea care îmbină criteriul psihologic cu cel ideologic:

-Tipul sangvin: reacții afective foarte rapide; sentimente schimbătoare, trece ușor de la bucurie la tristețe, de la optimism la pesimism; dorință mare de comunicare; îi place să vorbească despre sine, să fie lăudat și apreciat; inteligent, înțelege repede, este dinamic, neobosit, entuziast; are disponibilitate pentru o multitudine de preocupări, dar poate să fie și superficial; în general își duce sarcinile la bun sfârșit; știe să se poarte cu oamenii, dar se supără ușor. Hrușciov, Castro, Elțîn, Reagan fac parte din această categorie.

-Tipul coleric- își formează rapid sentimentele care sunt trainice; poate devenu agresiv și violent în manifestarea sentimentelor negative; generos, dar răzbunător; pe cât de excepționale îi sunt calitățile, pe atât de puternice îi sunt defectele; inteligent, perseverent, rezistent, cu o mare încredere de sine, ambițios, pasionat, pare că este în stare să realizeze orice își propune; nu suportă critica și este adeseori nedrept; în situații limită poate deveni violent; Ceaușescu, Mitterand, Bush au caracteristicile tipului coleric.

-Tipul melancolic- sentimentele se formează lent și dificil; caracterizat, în general, de tristețe și deprimare; fire retrasă, închisă; are o bună gândire teroretică, dar este lent în activitate; comunică greu, pare nesigur, nu este foarte indicat ca lider; își face treaba bine și cu responsabilitate;

-Tipul flegmatic-sentimentele se formează greu și nu ating niciodată o intensitate deosebită; pare nepăsător, plictisit; predispus spre cinism; în activitate este responsabil, calm, realist, pragmatic; indiferent la aprecieri și critici, nu are inițiative, dar finalizează în condiții optime ce a început; Mugur Isărescu pare a se înscrie în caracteristicile tipului flegmatic.

Școlile de psihologie, pshiatrie și psihanaliză au realizat tipologii care ajută la înțelegerea personalității politice. „Meritul acestor școli este că analizează personalitatea umană din perspectiva interdependenței și a unității laturilor sale: între sociotip și biotip fiind o legătură indisolubilă. Fiind o unitate funcțională complexă, personalitatea este studiată din perspectiva celor două structuri care o compun: una înnîscută, deși variabilă în cursul vieții neuropsihice- cea endoscopică; alta dobândită, condiționată de influențele mediului și care exprimă atitudinea personalității-structura exopsihică”.

Psihologul și psihanalistul Carl Gustav Jung (1921), în lucrarea sa Tipurile psihologice, consideră că înzestrarea genetică a omului constă din patru funcții psihologice – senzație, gândire, sentiment și intuiție – și din atitudinea individului față de realitate – extravertită și introvertită. Combinând cele două tipuri de atitudine cu cele patru funcții psihologice, Jung obține opt tipuri psihologice: tipul de senzație extravertit; tipul de senzație introvertit; tipul gândire extravertit; tipul gândire introvertit; tipul sentiment extravertit; tipul sentiment introvertit; tipul intuiție extravertit; tipul intuiție introvertit. Analiza tipurilor psihologice jungiene poate configura două tipuri de lideri:

Tabel 1

E. Berne, creatorul teoriei scenariilor și al analizei tranzacționale propune distincția dintre Invingător și Învins. Invingătorul este o persoană creativă, încrezătoare în forțețe proprii, dispusă la compromisuri și la stilul de lucru colegial, iar Învingătorul, în cazul în care va ajunge la putere, își va compensa sentimentele de neputință și inutilitate printr-un stil de conducere dictatorial.

„Din cele de mai sus nu rezultă o suprapunere perfectă: Extravertit- Învingător; Introvertit- Invins. Mai degrabă poate fi vorba de o combinație dintre tipul principal și funcția inferioară a celuilalt tip. Asrfel învingătorul percepe cât mai fidel lumea înconjurătoare, judecățile sale morale sunt întemeiate pe baze raționale și va căuta întotdeauna soluții noi la probleme noi. Învinsul însă percepe lumea prin prisma aspirațiilor sale, preia fără simț critic morala celorlalți, reia modele vechi pentru probleme, se ascunde în spatele lozincilor.”

Iată cele patru tipuri de personalitate care reies din îmbinarea principalelor categorii jungiene cu cele pragmatice:

-Empiristul – Învingător: lider liberal, extravertit; poate fi impulsiv, capabil să ia decizii pripite.

-Empiristul – Învins: lider liberal, dar intolerant; se va bloca adeseori în propriile concepte și idei peconcepute.

-Raționalistul – Învingător: un perfecționist, bun conducător atâta timp cât interesele sale coincid cu ale celorlalți; altfel, preferă să trăiască în lumea sa interioară.

-Raționalistul – Învins: un tradiționalist care, însă, riscă să fie dominat de prejudecăți; are o voință deficitară care se transformă ușor în autoritarism, mai ales atunci când nu-și poate realiza scopurile.

Încercările de a tipologiza liderii politici după un singur criteriu s-au dovedit simpliste și neconvingătoare. De exemplu, tentativa de a clasifica oamenii politici după ideologia pe care o urmează nu a dat rezultate utilizabile. Filosoful iluminist francez Destutt de Tracy (1795) a utilizat pentru prima oară termenul de ideologie ca știință a ideilor. Conceptul s-a îmbogățit cu noi semnificații de-a lungul vremii prin contribuția altor deschizători de drumuri în științele politice ca Marx, Engels, Gramsci, Durkheim. Pentru Kant ideologiile reprezintă religii în limitele rațiunii. Astfel, dacă ideologiile sunt religii laice, religiile sunt ideologii totale.Ideologia este, în viziunea politologului și sociologului Virgil Măgureanu, „ un sistem structurat de reprezentări colective(credințe, simboluri, cunoștiințe), comune unui grup, prin care se afirmă o ierarhie a valorilor.” Practica politică a demonstrat însă că omului nu-i este chiar atât de greu să-și schimbe sistemul de credințe politice, îmbrățișând de-a lungul carierei mai multe ideologii. Trecerea unei personalități politice de la o ideologie la alta, în multe cazuri diametral opuse, dovedește faptul că motivul ascuns pentru care persoana în cauză a intrat în arena politică nu este neapărat îmbrățișarea unei idei, a unei cauze, ci accederea la putere și obținerea de avantaje. Exceptând cazurile în care omul intra în politică motivat de tradiția familiei, a înaintașilor, când susținerea anumitor idei deveneau o moștenire care trebuia dusă cu orice preț mai departe sau situațiile sociale tulburi creau condițiile apariției unor ideologii revoluționare, îmbrățișate cu sinceritate de toți cei care voiau să schimbe în bine lumea, liderul politic nu poate fi înțeles și definit doar cu ajutorul criteriului ideologic.

Pe de altă parte, cultura politică are un rol important în formarea unui lider și în apartenența sinceră a acestuia la un curent ideologic sau altul. „Traseismul politic”, această trecere permanentă de la o un partid politic la altul, indiferent de doctrina și ideologia acestora, demonstrează, pe lângă o mare lipsă de caracter și de conștiință și un grad înalt de incultură politică. Acest gen de situații se întâlnesc frecvent și în arena politică românească, în care, de multe ori, politicienii, termen folosit aici doar pentru nuanța sa peiorativă, sunt atât de grăbiți să sară dintr-un partid în altul, încât nici nu mai au timp să se documenteze asupra ideologiilor acestora. Dar acest fenomen nu se întâlnește numai în societatea românească, el se poate întruni într-o particularitate a țărilor Europei de Est, ieșite de sub jugul totalitar. Nici societățile cu tradiție democratică nu sunt, însă, ferite de acest „microb” al „traseismului politic”.

În literatura de specialitate se întâlnesc și tipologizări în funcție de modul de exercitare a acțiunii politice. Întâlnim, astfel, lideri revoluționari, reformiști, conservatori etc. Nici acest criteriu nu poate singur încadra în tipare imuabile specificul liderului politic.

„Trebuie să fim conștienți că orice clasificare este limitată și se modifică în timp, datorită proceselor de cunoaștere. Oricât de perfecționistă ar fi o clasificare științifică, ea nu poate să scoată în evidență toate tipurile posibile și variațiile lor. Clasificările simplifică fenomenele, lăsând la o parte tot ce este întâmplător, secundar, individual.” (Frigioiu, 2004, 145).

CAPITOLUL III

IMAGINEA LIDERILOR POLITICI

„ Întreaga lume e o scenă,/ Bărbați, femei, toți nu-s decât actori/ Ce ies și vin pe rând: și omul joacă/ Mai mult de-un rol în cele șapte acte/ Sau vârste ale vieții”

(Shakeaspeare, Cum vă place, 1599)

1. IMAGINE PUBLICĂ. IMAGINE POLITICĂ.

Fiecare individ poartă, în decursul vieții, o mască, își asumă un rol și un status. Convențiile sociale ordonează și ierarhizează o comunitate, modelează conduita umană după normele impuse de practica socializării. Omul, luat ca individualitate, ca să fie acceptat de semenii săi, trebuie să răspundă cerințelor societății în care trăiește. El se află la intersecția a două imagini pe care trebuie să le împace. Imaginea despre sine, așa cum și-a construit-o în devenirea sa, prin interacțiunea socială cu ceilalți și imaginea celorlalți despre el. Amândouă imaginile sunt la fel de importante pentru definirea individului ca homo sapiens sau, mai actual, homo sapiens sapiens.

Majoritatea miturilor despre creație, inclusiv mitul creștin, dau întâietate cuvântului și nu imaginii în apariția lumii. Întâmplător sau nu, psihicul uman se caracterizează prin capacitatea de a codifica formele vizibile și de a le transforma în elemente elemente ale comunicării.

„Imaginea este un atribut cognitiv al unui individ; poate fi o amintire sau o reamintire a unei întâmplări trecute, o credință despre ce se va întâmpla în viitor, o opinie, o atitudine legată de orice subiect în cauză sau amalgam al memoriei, credinței, faptei și opiniei”.

Fiecare imagine poartă în ea istoria lumii în transformarea și devenirea ei. Imaginația modifică percepția brută a lumii și o modelează în conformitate cu credințele, tradițiile, mentalitățile, cultura acumulată de omenire de-a lungul timpului. Imaginile colective, formate de-a lungul istoriei și care nu variază de la o persoană la alta, se constituie în imaginarul colectiv.

Carl Gustav Jung consideră imaginea „o reprezentare imaginară care se referă doar indirect percepția obiectului exterior. Ea se bazează mai degrabă pe activitatea imaginară a inconștientului; se manifestă în conștiință ca produs inconștient și anume mai mult sau mai puțin subit, oarecum ca o viziune sau ca o halucinație, dar fără caracterul patologic al acesteia”.

În cazul personalităților, al liderilor, imaginea pare a fi produsul mai multor secvențe care se întâlnesc pentru a crea portretul final, cel care va fi „aruncat” pe piața politică. Dar și acest portret final este supus schimbării, modificările fiind provocate de așteptările susținătorilor, de mersul societății, în general, de experiența politică acumulată. În viziunea lui Nicolae Frigioiu, „imaginea publică poate fi definită ca un complex de reprezentări colective ale unui grup generate de rememorarea sau reactualizarea unor imagini legate de trăirile sale efective. Acestea sunt fixate sau selectate pe retina timpului prin imaginarul social ca «expresie nemijlocită a unor activități vitale de natură psihică». Imaginea publică are, evident, un caracter impersonal, colectiv și primordial. Ca expresie a inconștientului colectiv, imaginea publică poate fi definită ca proiecția simbolică a unor experiențe fundamentale în viața umanității care îi conferă sens și semnificație prin atitudinea indivizilor față de aceste experiențe.”.

Specialiștii în marketing politic și electoral încearcă să adapteze imaginea candidatului la așteptările electoratului. Ei provoacă, practic, fenomenul de identificare simbolică a viitorului ales cu rolul de om politic și, mai departe, cu instituția pe care vizează s-o conducă. Se crează un profil simbolic adaptat cerințelor momentului și îmbrăcat, de multe ori, cu o nouă identitate. Ca și în cazul unui produs care trebuie vândut, se alege „ambalajul” inspirat și cu ajutorul tehnicilor de publicitate se induce credința că este imperios necesar ca acest candidat trebuie ales, numai el va satisface nevoile publicului-țintă reprezentat, în această situație, de posibilii alegători.

„Marketingul politic-creație a secolului al XX-lea desemnează ansamblul de tehnici care au drept obiective:

a. adaptarea imaginii unui candidat în funcție de electoratul vizat;

b. cunoașterea acestuia de un număr cât mai mare de lectori;

c. crearea diferențelor dintre candidat și contracandidații săi;

Toate acestea au ca scop declanșarea și accelerarea procesului de adeziune în favoarea candidatului, obținerea numărului de voturi necesare câștigării competiției electorale, cu minimum de mijloace”(Bogdan Teodorescu et al., 2001, 21).

Liderul politic trebuie „etichetat”, el nescesită ca orice produs un termen de valabilitate și garanție. Astfel „cumpărătorii” se vor îndoi de seriozitatea lui. Această imagine de marcă trebuie păstrată, trebuie cultivată. Ea trebuie să fie coerentă, echilibrată, orice schimbare de nuanță putând aduce deservicii grave personajului ce-o poartă. E adevărat că există cazuri în care schimbările inspirate de imagine au adus beneficii personalității politice, electoratul crezând cu adevărat în transformarea aproape magică a personajului negativ în personaj pozitiv. Pe de altă parte, imaginea unui om politic nu poate fi schimbată brusc, de pe o zi pe alta. Lipsa de coerență a imaginii duce la declin.O imagine de marcă este un „set caracteristic de sentimente, idei și credințe asociate unei mărci datorită prezentării ei, incluzând publicitatea și performanțele ei”.

Imaginea de marcă se fixează și se conservă în memoria publică prin poziționare și consolidare. În primul caz este vorba de reducerea imaginii la câteva trăsături esențiale și ușor de ținut minte de către publicul țintă. A doua situație se referă la consevarea acestei imagini simplificate, reținerea atenției publicului asupra ei. „Imaginea politică propusă de tehnicile audio-vizuale se află la confluența dintre priza factorilor de seducție ai personalității și forța de atracție a stilului de viață burghez. Confortul intim, bucuria vieții în familia reunită la masa de duminică, friptura cu cartofi prăjiți, bancurile etc., toate acestea impun o imagine a individului în care dimensiunea cognitivă dispare. Imaginea devine astfel o fotografie, Un «inefabil» social, un substitut pentru programul politic al candidatului”(Frigioiu, 2004, 7).

Liderul politic nu poate însă să rămână cu această imagine cosmetizată odată ce a ajuns la putere. Nepotrivirile din imaginea prezentată alegătorilor și pe baza cărora aceștia și-au construit anumite așteptări și imaginea celui care practic exercită acțiunea politică se vor imediat la prima ezitare în programul propus. În această situație, procesul de construcție al imaginii nu se mai desfășoară într-o singură direcție, nu mai ține doar de lider, ci și de publicul care l-a sprijinit, l-a ales, l-a votat. Aprecierea publică apersonalității, inteligenței, competenței și performanței demonstrate în acțiunile politice vor fi esențiale pentru păstrarea nealterată a imaginii omului politic. Este vorba aici de fenomenul de valorizare a imaginii unei personalități. Interesant, un fenomen invers se petrece în cazul unor personalități artistice, de exemplu, care sunt cunoscute publicului mai întâi prin opera creat și mai apoi ca persoană fizică de sine-stătătoare. Citindu-le sau văzându-le opera, oamenii își crează o anumită imagine despre acești creatori și cea mai mică nepotrivire, de multe ori, de natură fizică, poate să aducă dezamăgiri care, paradoxal, pot știrbi, în ochii publicului-țintă, nu numai imaginea formată despre autor, dar și pe cea despre operă. La fel se întâmplă și în cazul personalităților artistice care intră în politică. O greșeală făcută în arena puterii atrage nu numai deteriorarea imaginii personajului politic, dar și pe cea a personajului artistic, influențând astfel și modul de percepție al creațiilor datorate celui din urmă. Indiferent cât de valoroasă ar fi opera celui care s-a „compromis” prin politică, la momentul respectiv, ea va fi contestată numai pe baza faptului că aparține liderului care a dezamăgit.

Imaginea omului politic are tendința de a se uza în procesul guvernării, oricât de responsabil și competent ar fi. Nu trăim într-o lume ideală în care un om politic ar putea să fie ferit de erori, accidente, evenimente nedorite neplanificate. Toate acestea pot surveni în orice clipă, iar imaginea liderului va fi știrbită indiferent dacă este sau nu vinovat. „Deoarece, aparent, individul nu poate tolera să recunoască rolul cheie al accidentalului, al ignoranței și al proceselor neplanificate în afacerile lui, liderul servește o funcție vitală prin personificarea acestor procese. Ca individ, el poate fi apreciat, acuzat și făcut responsabil, lucru care fi imposibil de realizat în cazul proceselor luate ca atare”.

Popularitatea, prestigiul, autoritatea și competența sunt printre principalele calități și aptitudini pe care un lider politic trebuie să le dețină pentru a atrage atenția și atașamentul susținătorilor. Competența, în această situație, presupune, în viziunea lui Georges Burdeau, aptitudinea generală „de a prevedea, a negocia, a temporiza sau de a îndrăzni, toate fiind facultăți a căror folosire nu se impune cu aceeași evidență ca o abilitate pe care o putem analiza după rezultatele dobândite și incontestabile”. Popularitatea depinde foarte mult de charisma pe care o degajă personajul politic, dar și de modul în care își înfăptuiește acțiunile, de senzația de apropiere pe care o transmite electoratului. Imaginea unei personalități populare este indisolubil legată de putere, ea transmite siguranță și căldură, substituindu-se părintelui iubitor care își ocrotește căminul și membrii familiei, îi laudă sau îi ceartă și îi pedepsește în funcție de faptele lor. Prestigiul reprezintă ecoul calităților unei personalități și a modului prin care aceasta și le pune în practică. De prestigiu, ca și de popularitate, se bucură și oamenii de știință și artiștii și tot cei care au dat dovadă de rezultate remarcabile în cariera lor. „În viața politică, prestigiul, deși nu este determinant, are o mare importanță pentru cucerirea, păstrarea și exercitarea puterii. Însuși Machiavelli preciza în Principele că «trebuie să te ferești să fi urât și disprețuit».”

Autoritatea politică nu poate privită decât prin prisma puterii. Autoritatea exprimă legitimitatea puterii. „În mod normal, nu poate exista o societate stabilă din punct de vedere politic și care și care să evolueze fără a risca rupturi violente în absența autorității recunoscute (indiferent cum se obține această recunoaștere) ca putere legitimă”. Un lider care are autoritate reprezintă un lider al cărui rol a fost recunoscut de opinia publică și care se bucură de prestigiu. În procesul de personificare, conducătorul întruchipează puterea legitimă care, la rândul ei, îi oferă autoritatea necesară celui ce o exercită.

2. O PUTERE LEGITIMĂ, UN LIDER LEGITIM.

Liderul politic nu poate exercita puterea fără asentimentul celor pe care îi conduce. Acest asentiment poate îmbrăca mai multe forme, de la acceptarea puterii ca un dat imuabil al clasei conducătoare văzute ca reprezentantă pe pământ a puterii divine până la admiterea ei ca mesager și înfăptuitor al ideilor și aspirațiilor unei întregi colectivități. Cu ajutorul manipulărilor și simbolurilor, puterea și prin ea, cei care o exercită, își crează drum până la cele mai ascunse reprezentări și credințe colective ale oamenilor, inducând senzația că nevoile de siguranță, echilibru și ocrotire nu-și pot găsi locul decât prin acceptarea și sprijinirea unei forțe guvernatoare. Puterea poate fi obținută prin forță și violență, dar nu poate fi menținută, în aceste condiții. Liderii totalitari au avut nevoie, în acțiunea de justificare a faptelor lor față de națiune, de o motivație ideologică

Legitimarea este înțeleasă ca aceea calitate „pe care o prezintă puterea de a se adapta imaginii despre putere, considerată ca validă în societatea respectivă.”

În concepția weberiană, legitimitatea se prezintă sub trei forme, fiecare având la bază un anume tip de regim politic.

– legitimitatea istorică sau tradițională (forme monarhice de guvernământ);

-legitimitatea charismatică sau personală (regimuri totalitare, autoritare, dictatoriale);

– legitimitatea legal-rațională (regimuri democrate moderne);

Max Weber consideră, astfel, că cele trei tipuri de legitimare se află în relație directă de corespondență cu trei forme de autoritate: tradițională, harismatică și legal-rațională. Dar nici una din formele de legitimitate și de autoritate nu pot exista, în practică, în stare pură. Pentru a-și menține puterea un lider politic, confruntat cu situații în care forma de legitimare existentă nu mai corespunde, va încerca să se impună printr-un alt tip de autoritate și, în consecință, să-și legitimeze altfel puterea.

Schimbarea unui regim cu altul, prin revoluție, de exemplu, duce la înlocuirea unei forme de legitimate cu alta pe baza negării vechii autorități și apariției, în timpul luptei pentru schimbare, a noii autorități. Liderii politici legitimați prin revoluții, prin mișcări de eliberare, câștigă și trebuie să-și asume imaginea unor eroi salvatori. Dar haosul instaurat în primele momente după declanșarea acțiunilor revoluționare pot provoca ascensiunea și decăderea, în aceeași clipă, a conducătorului eliberator. Revoluția Franceză din 1789 a produs prăbușirea unor astfel de imagini, consecințele acestor căderi bruște ducând până la dispariția violentă a conducătorului care o purta. După ce situația politică intră oarecum în normal, iar instituțiile puterii sunt reglementate, liderii politici posedă un capital de imagine extraordinar pe care-l pot îmbogăți, dar pot să-l și piardă în procesul guvernării. Vor fi percepuți în continuare ca eroi eliberatori de sub jugul unei puteri devenite ilegitime, dar dorința de reintrare în normal a oamenilor va duce, în anumite situații, la înlocuirea lor cu personalități nu atât de extraordinare, dar capabile, în viziunea membrilor grupului, de a asigura o existență echilibrată.

Prin Revoluția Română din Decembrie 1989 s-a înlocuit violent puterea a cărei legitimitate și autoritate era deja contestată tăcut de multă vreme. Noii lideri, unii înconjurați de legenda disidenței, alții, apăruți peste noapte din „tranșee”, au creat o elită a Revoluției care nu a încetat să se legitimeze, timp de aproape cincisprezece ani, prin sângele vărsat în acele zile de decembrie.

Credințele colective și mentalitățile impuse de cincizeci de ani de totalitarism s-au perpetuat și în perioada post-decembriste. „Un tip de societate nu dispare niciodată dintr-o singură lovitură (…), relațiile sale multiple, mai mult sau mai puțin codificate, mai mult sau mai puțin codificate, puțin câte puțin, tind să se să se sublimeze în mituri a căror pregnanță asupra mentalităților colective supraviețuiește distrugerii vieții colective”. Lipsa de cultură politică a ajutat și ea, astfel că și acum, indiferent de poziția declarată a liderilor politici, predomină oamenii-partide. Formațiunile politice au devenit apendicele unei personalități, ideologia trecând pe locul noi.

În arena politică, lupta dintre ideologii dispare, rezistând numai bătălia dintre oamenii-partide și susținătorii lor. Tendința revoluționară de-a lua totul de la zero, pe baza ideii că puterea tocmai înlocuită n-a făcut decât rău, se menține și ea ca un fel de marcă a noii societăți. Democrația de vitrină nu va putea fi înlocuită cu o democrație reală decât prin ridicarea nivelului de cultură politică, atât în rândurile populației, cât și printre cei care ne conduc.

CAPITOLUL IV

LIDERII ȘI MITURILE POLITICE

„ De ce nu-s oamenii așa cum par; / Sau, dacă nu, să nu mai pară oameni.”

(Shakespeare, Othello, III, 3)

Evenimentele generatoare de emoții profunde care au marcat existența umană s-au înscris în memoria colectivă, au creat credințe puternice și au fost ridicate de oameni la rangul de mituri. Nu întâmplător, înțelepciunea populară spune că orice basm, orice legendă conține un sâmbure de adevăr. Eroii antichității îmbracă haine moderne, își asumă noi identități și continuă să trăiască printre noi, pentru că, inconștient, noi, sperând, îi invocăm mereu.

„De la primele reprezentări figurative ale vieții din neolitic și până la producția reprezentărilor simbolice despre viața politică-post revoluționară cultura umană a absorbit conținuturile antagonice ale acestor producții, a reținut în sistemul său de valori acele credințe, simboluri și imagini care exprimau cel mai bine imperativele momentului și forța de coagulare a acțiunilor sub haina politică a mitului politic și religios”(Frigioiu, 2004, 10).

Comportamentul politic al unui popor este marcat și influențat de matricea caracterială a propriei culturi. Prin matricea caracterială a unei culturi înțelegem, alături de valorile fundamentale, „reprezentările cele mai adânci despre lume și viață ale unui popor, așa cum s-au cristalizat ele în nucleul de atitudini emoționale față de situații specifice, în procesul formării identității de sine, în cadrul unei realități primare numită Patrie sau loc de origine.

În funcție de condițiile favorabile sau nefavorabile cu care se confruntă o națiune în istoria sa, matricea caracterială a culturii poate suferi modificări mai mult sau mai puțin esențiale. Centrul său de reprezentări, propriu viziunii despre lume și viață a poporului de care aparține și familiei culturale din care face parte, se va menține, însă, cât timp va exista națiunea în cauză.

Revoluția Română din Decembrie 1989, moment de trecere simbolică dintr-o lume în alta, din spațiul întunecat al totalitarismului în cel luminos al democrației, prin modul ei violent și sângeros de desfășurare, a provocat crearea unei noi mitologii, preluând din vechile credințe firul conducător al poveștii. Astfel, victimele din Decembrie' 89 păzesc și legitimează idealurile Revoluției conform unei teze centrale a antropologiei culturii proprie culturilor romanice de sud: „morții poruncesc celor vii”. Așa cum Meșterul Manole a avut nevoie de o jertfă omenească pentru a-și ridica mânăstirea, noua viață politică românească și-a pus temeliile în pământul îmbibat de sângele martirilor Revoluției.

Nevoia de lideri care să răspundă așteptărilor populației a devenit imperioasă în spațiul gol lăsat de schimbarea bruscă a unei lumi cu alta. Noii conducători legitimați prin Revoluție sau, mai târziu, prin diferite forme de disidență, trebuia să fie asimilați unor modele, să răspundă unor așteptări. Dar oamenii așteptau și așteaptă în continuare lideri noi care să n-aibă nevoie de purificarea simbolică prin sângele din Decembrie ca să trezească în suflete speranța și aspirația spre bine, spre normalitate. Astfel, panteonul mitologiei politice post-decembriste începe să se formeze treptat încă din primele zile ale Revoluției.

„Oamenii politici devin personalități politice, personalitățile se transformă în personaje politice și, la capătul acestui drum, personajele politice se transformă în mituri politice. Această metamorfoză este ușor de perceput, pentru că se desfășoară într-un interval de timp mai scurt decât viața unui om. Figurile unor contemporani se detașează și sunt încărcate de trăsături simbolice de însăși generația din care se ridică. Orice mit politic (Părintele, Omul Providențial,Salvatorul etc.) se repetă sau este repetat la nivelul fiecărei generații”(Bogdan Teodorescu et al., 2001, 256).

Personalitatea politică preia, alături de calitățile excepționale ale înaintașului mitic, și aura eroică a faptelor de vitejie săvârșite de acesta, devenind, din start, un personaj pozitiv care a trecut și poate va mai trece prin încercări grele pentru a statornici binele public. Politicianul care a făcut greșeala să fie perceput negativ de populație, încă din primul moment, indiferent de calitățile sale, va intra automat în rândul eroilor care au slujit răul și greu își va mai putea salva imaginea. Interesant este mecanismul prin care un lider politic, perceput inițial ca personaj pozitiv, sfârșește în postura nefericită de provocator al tuturor suferințelor de pe pământ și rămâne înscris în memoria colectivă cu această imagine întunecată. Nu numai faptele sunt cele care schimbă imaginea ci și evenimentele necontrolate, situațiile dramatice gestionate precar, momentul istoric în care își face apariția pe scena politică personajul în cauză. De multe ori se aude despre o anumită personalitate a cărei imagine a sugerit grave deteriorări și a fost înscrisă simbolic pe lista eroilor negativi că alta i-ar fi fost soarta dacă ar fi apărut în alte vremuri și sub alte auspicii.

Tradiția și cultura poporului român, formate în spațiul est-european, impun dominația mitului fondator al Statului și apoi al instituțiilor fundamentale, Școala, Biserica, Armata, fără de care identitatea națională s-ar disipa. „Mitologia instituțiilor este însă mai greu de sesizat. Ea se coagulează și se structurează în perioade foarte lungi de timp. Această situație face ca, de multe ori, în percepția generală instituțiile să fie considerate un dat extrasocial, o realitate care nu poate fi schimbată fără a se afecta grav însăși viața oamenilor”. Statul, însă, ca abstracțiune, este personificat prin cei care ajung la conducere, aceștia, la rândul lor, se legitimează prin poziția obținută în ierarhia Statului. Se crează, la nivel simbolic, un cerc vicios, în care omul apare în postura de creator, dar și de instrument al Statului, iar acesta din urmă stăpânește, dar este și stăpânit de om.

Ca să-și desăvârșească portretul, liderul politic are, astfel, nevoie de o dublă legitimare: cea a poporului, văzută prin prisma mitului în modelul căruia s-a înscris, răspunzând unor anumite orizonturi de așteptare și, odată ajuns la putere, cea a Statului. Aici se reliefează importanța ritualului politic ca mijloc de legitimare și ca păstrător al miturilor fondatoare. Antropologul Bronislaw Malinowsky, arăta în lucrarea sa Magic, Science, and Religionand Other Essays, că nativul învață miturile poporului său nu din povești, ci trăind în cadrul «texturii sociale a tribului său».

Liderul Așteptat de un popor, la un moment istoric dat, se încarnează într-o personalitate politică reală. Aceasta primește, în ochii oamenilor, calitățile extraordinare ale modelului invocat și devine un personaj-mit. Dacă procesul de mitizare intră în acțiune după moartea fizică a eroului, în imaginarul colectiv, calităților și faptelor sale din timpul vieții, și acestea mult exagerate, li se adaugă unele noi, mult mai puternice, potrivite unui model-ideal care trezește nostalgie pentru vremuri trecute și așteptări noi pentru prezent. În schimb, dacă procesul de mitizare începe și se constituie în timpul vieții liderului politic, acestuia i se atribuie idei și acțiuni de cele mai multe ori inexistente, dar care au fost gândite și dorite de susținători. Se naște, astfel, un adevărat folclor politic pe seama personalității politice, la care aceasta a contribuit prea puțin sau de loc. Apar povești despre care oamenii chiar cred cu convingere că sunt reale, în care personajul principal, eroul politic mitizat, spune sau chiar face, salvează, iartă, pedepsește, în funcție de așteptările momentului. Și chiar dacă, în viața reală, eroul politic contrazice multe din faptele și spusele atribuite, poveștile nu-și schimbă cu nimic conținutul, ba chiar li se adaugă o aură de taină, care le face, paradoxal, și mai credibile. Iar liderului i se mai adaugă calități noi pe listă, cum ar fi modestia (nu vrea ca lumea să îi știe toate faptele bune) sau de păstrător al secretului (sunt lucruri care, pentru națiune, e vital să fie ascunse).

În funcție de imaginarul colectiv al unui popor, de aspirațiile sale istorice, de folclorul său politic, marile mituri politice ale omenirii, Salvatorul, Eliberatorul, Părintele etc., iau înfățișări și identități proprii. În decursul vieții sale sau după, fiecărui personaj politic important i se atribuie un mit sau mai multe, fiecare purtând caracteristicile înaintașilor exemplari intrați în istorie, dar și datele spațiului și timpului politic contemporan acestuia.

Spațiul românesc și-a creat miturile și el miturile sale în funcție de evenimentele cruciale cu care s-a confruntat poporul de-a lungul secolelor. Patru modele de personaje exemplare se evidențiază pregnant în peisajul autohton:

Primul mit este cel a Domnitorului Medieval, apărător al gliei și al credinței. Basarab I, Constantin Brâncoveanu, care a fost și sanctificat acum câțiva ani, Mihai Vitezul, prototip al idealului modern al Unirii, reprezintă exemple de personaje exemplare care au dus la apariția acestui model istoric.

Revoluționarul, cel care se răscoală împotriva nedreptăților sociale și politice, încercând să schimbe lumea în bine, se constituie în cel de-al doilea mit al spațiului cultural și istoric românesc. Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Corneliu Zelea Codreanu sunt înaintașii ale căror trăsături morale și intelectuale, înscrise în imaginarul colectiv al poporului român, au stat la baza construirii acestui mit.

Alexandru Ioan Cuza reprezintă, el însuși, prin personalitatea sa istorică exemplară, un model demn de urmat și la care, în politica actuală, se fac dese trimiteri. Imaginea domnitorului apare în triplă ipostază: Întemeietor, Părinte și Om Providențial.

El este cel care a făcut reforma agrară din 1864, el este simbol al dreptății sociale, el este conducătorul care, ca în basme, și-a părăsit palatul și straiele bogate pentru a vedea cum trăiesc supușii săi și a le asculta păsurile.

Sfinxul reprezintă un mit politic modern, apărut în perioada interbelică și care a adunat trăsăturile unor oameni politici exemplari. El se constituie în imaginea liderului ideal: patriot, naționalist, vizionar, bun diplomat, bun negociator etc. Acest mit, ca mod de formare, a avut la bază folclorul politic. Sfinxul a fost porecla dată lui Ionel Brătianu și apoi, peste ani, unui adversar ideologic, Iuliu Maniu, căruia i s-a spus, pentru identificare, Sfinxul de la Bădăcin.

Personalitățile politice contemporane se raportează și sunt raportate unora dintre aceste mituri. Odată ce și-au asumat rolul de om de politic, liderii subscriu unui model pe care trebuie să-l păstreze pentru a-și conserva și perpetua imaginea. Pe de altă parte, încercările propagandistice de a modela miturile pentru a servi intereselor unui grup sau unei persoane sunt, în cele din urmă, cunoscute și demascate și pot avea ca rezultat trecerea drastică a imaginii, de la polul pozitiv și negativ. Acest lucru a fost constatat și în cazul regimurilor totalitare (Stalin, Lenin și Ceaușescu), unde cultul personalității dus la extrem s-a dovedit a fi cea mai periculoasă armă pentru păstrarea imaginii pozitive. De accea. Formatorii de imagine politică încearcă să înscrie personalitatea liderului în mitul politic de care se apropie cel mai mult, totul depinzând și de situația politică din acel moment și de aspirațiile electoratului. Desigur și această tehnică îmbracă o tentă de manipulare a alegătorului, dar este mult mai puțin periculoasă. Pe de altă parte, dacă liderul politic contemporan întrunește trăsături esențiale ale mitului invocat și poate fi chiar persoana așteptată în acel moment, de ce să nu profite, în crearea imaginii sale, de asemănarea cu un personaj exemplar.

Apeluri la mituri, privit în dublă perspectivă, cea a populației și cea a însuși liderului politic, se vede clar și în societatea românească post-decembristă. Personalitățile care au ajuns la putere sau au avut, până acum, de spus un cuvânt important în viața politică și-au conturat o imagine corespunzătoare modelului invocat sau atribuit. „Paradoxal, primul mit al României post-decembriste a fost Nicolae Ceaușescu. În primele momente după revoluție, mitul Nicolae Ceaușescu a fost întruchiparea răului absolut. (…) În primii doi ani după revoluție, Nicolae Ceaușescu afost anti-modelul liderilor politici români.(…) Odată cu prelungirea tranziției și sărăcirea populației, mitul lui Ceaușescu s-a deplasat de la imaginea de rău absolut către cea de megaloman de neînțeles”(Bogdan Teodorescu et al., 2001, 264). În viziunea autorului citat, mitul lui Nicolae Ceaușescu va rezista atâta timp cât nu-și va face apariția un lider politic capabil „să realizeze un act ritual de re-întemeiere a României”.

Prima figură concretă de lider politic care și-a făcut apariția încă din timpul Revoluției este Ion Iliescu. Aura de disidență creată până în decembrie 1989 a contribuit la conturarea imaginii sale ulterioare. Din perspectiva mitologiei politice, Ion Iliescu întrunește trăsăturile Părintelui, Revoluționarului și Președintelui.

Ion Iliescu a știut să-și construiască și să-și păstreze imaginea, profitând chiar de momentele cheie când s-a aflat pentru prima oară în opoziție (1996-2000). A intrat pe noua scenă politică odată cu Revoluția. Legitimitatea și autoritatea i s-au conturat încă din primele zile ale evenimentelor din decembrie. Se opusese vechiului regim și acum iată, lua parte activă la eliberarea de sub jugul totalitar și schimbarea în bine a lumii. Devenise Revoluționarul-Eliberator și un întreg orizont de așteptări se îndrepta asupra lui. A devenit, astfel, în 1992, primul președinte al României post-decembriste. „cvasiunanimitatea primei alegeri în funcția de președinte, precum și întâietatea în această funcție, într-o perioadă istorică nouă a României, l-au consacrat în timp ca model/prototip al Președintelui”. Înfrângerea la alegeri din 1996 nu-l va îndepărta de modelul de Președinte. Electoratul care nu l-a votat îi recunoștea greutatea politică, chiar dacă îl contesta la acel moment. Existența sa politică din 1989 acum îi era reproșată de o parte din alegători, așa cum, câțiva ani în urmă, disidența sa îi legitimase oarecum locul în rândurile revoluționarilor. „Acest capitol al evoluției sale de imagine are două dimensiuni: cea pozitivă – Președintele / politicianul bun, și cea negativă – Președintele-politicianul retrograd-criptocomunist”.

Bătălia electorală din 2000, când în ultimul tur de scrutin prezidențial l-a avut contracandidat pe Corneliu Vadim Tudor, i-a adus atributele unui Salvator. La acest lucru a ajutat și prestația mass media românești și străine care-l transformau pe Ion Iliescu în singura soluție pentru păstrarea democrației. Ca lider politic, Iliescu a fost legitimat din mai multe surse: reprezentat de marcă al Revoluției, persoană cu o mare experiență politică, garant al democrației și al reformei. Toate aceste atribute, favorizate și de contextul politic și social, i-au transormat imaginea în cea a unui Părinte. „Mitul Părintelui are două sub-tipuri: Întemeietorul (Romulus, Isus, Mahomed, Negru-Vodă etc.) și Păstrătorul, pentru care cel mai exact exemplu este Moise. (…) Destinul lui Iliescu s-a pliat uluitor de exact peste acest mit. În tinerețe-prieten / apropiat al Faraonului (Ceaușescu). S-a revoltat (1971) și a plecat în pustie (Editura tehnică). A despărțit apele în decembrie 1989. A dat tablele legii (Constituția). A rătăcit în deșert (Guvernarea Văcăroiu). Poporul s-a revoltat împotriva lui (1996).”

Indiferent de contestările de care a avut parte și în perioada 2000-2004, Iliescu a știut să-și păstrezeze atributele imaginii conturate până acum. Comportamentul său a îmbrăcat și mai tare atributele unui Părinte, mai ales prin detașarea politică pricinuită de faptul că nu mai putea să aspire, conform Constituției, la un nou mandat de președinte. Chiar crizele politice provocate în această perioadă prin nenumăratele înfruntări dintre el și Adrian Năstase, președintele PSD, aflat în funcția de prim-ministru, nu i-au știrbit imaginea de om politic pe care experiența și chiar vârsta îi conferă din start o autoritate care nu mai poate fi contestată. Atitudinea lui Ion Iliescu în timpul campaniei electorale din iarna lui 2004 și cea de imediat de după alegeri a trezit nenumărate contestări și a atras din partea unor analiști politici ai vremii și comentariul că Președintele folosește formula „după mine, Potopul”. Evenimentele sunt încă prea proaspete pentru a putea fi deocamdată comentate și înțelese. Cert este că „urecherea” publică, în timpul ultimului său interviu ca președinte, cu numai două zile înainte de scrutinul doi al alegerilor prezidențiale din decembrie, a candidatului social-democraților, cel despre care se credea că îi este urmaș politic, Adrian Năstase, a provocat o deteriorare a imaginii acestuia din urmă. Actul de grațiere al lui Miron Cosma în ultima zi de exercitare a mandatului de președinte i-a adus lui Ion Iliescu nenumărate contestări, multe dintre ele provenind chiar din partea aliaților săi politici și a tineretului social-democrat în mod special.

Toate acestea nu fac, însă, decât să aducă culoare unei portret bine creionat care și-a găsit locul în galeria oamenilor politici care au marcat spațiul românesc. Așa cum aprecia Bogdan Teodorescu în 2001, „Ion Iliescu este un personaj intrat în istorie. Edificiul său de imagine va suporta încă, în anii ce vin, nuanțări, tente de culoare, contestări”.

Corneliu Coposu constiuie o personalitate unică în istoria politicii românești post-decembriste. Fără a candida vreodată la o o funcție înaltă în ierarhia puterii, el s-a înscris în panteonul mitologiei postrevoluționare ca Sfântul Politicii, Martirul. A apărut în viața politcă de după 1989 ca reprezentat al eroilor anticomuniști care au suferit ani grei de temniță. A readus la lumină, după anii de totalitarism, ideologia unui partid istoric. Oamenii, pentru moment, aveau la ce se raporta, nu riscau să se piardă în hăul format din spațiul lăsat de distrugerea unei lumi și crearea alteia noi. Corneliu Coposu a fost liantul Convenției Democrate, s-a impus ca un lider al opoziției. În 1996, a reușit să impună „schimbarea”, Convenția Democratică ajungând la putere. Dispariția fizică a lui Corneliu Coposu a determinat și sfârșitul acestei alianțe politice, a cărei lipsă de afinitate ideologică nu putea rezista fără prezența simbolului său. Imaginea lui Corneliu Coposu s-a cristalizat în ceea de sfânt al politicii, dar nu a trezit în rândul populației sentimente de afecțiune și nici dorințe de identificare. Acest lucru se poate explica prin înălțimea idealului moral pe care îl reprezenta. Pe de altă parte imaginea de martir „nu putea fi desăvârșită decât prin moarte. Mai mult, și-a asumat o parte din moarte încă din timpul vieții(prin renunțarea la orice ambiție personală)”. Imaginea lui Coposu a servit ca sursă de legitimare pentru alți actori politici, intrați în lupta pentru putere.

Petre Roman este, din perspectiva mitologiei politice post-decembriste, prototipul Fiului Răzvrătit. Apărut și el în viața politică românească în timpul Revoluției, ca și Părintele, dar și Distrugătorul său politic, Ion Iliescu, Roman a pierdut oportunitatea de a se legitima prin Revoluție. Deși, în primii ani, părea a avea toate șansele ca să se impună ca un invingător în viața politică. Tânăr, charismatic, plin de forță, el reprezenta simbolul unei lumi noi. Petre Roman avea toate datele liderului de tip occidental, dar imaginea sa, deși fermeca, nu se potrivea în acel moment istoric, când, după cinzeci de ani de dictatură comunistă, oamenii se simțeau mai în siguranță cu Părinte Ocrotitor la conducere.

Din 1990, când a fost numit prim-ministru, mandat care s-a încheiat brusc și strălucitor, atitudinea sa de reformator cu orice preț nefiind pe placul populației sărace și speriate de spectrul întunecat al zilei de mâine, Petre Roman a mai avut nenumărate ocazii de a se înscrie pe orbita vieții politice românești, momente pe care n-a știut sau n-a putut să le gestioneze. În 1992, a câștigat alegerile pentru funcția de președinte al FSN. După ce FSN s-a scindat, Petre Roman a dat senzația că-și va spune cuvântul cu adevărat în politica României, departe de astă dată de Părintele pe care îl renegase. Nu s-a întâmplat acest lucru, umbra Tatălui fiind mai puternică pentru el și în rol de conducător al Partidului Democrat. Pe timpul Convenției Democrate, ocupă pentru un timp funcția de ministru de externe, rol care i se potrivește având în vedere calitățile de bun comunicator, charisma și, nu în ultimul rând, relațiile internaționale. Dar chiar în această perioadă își face apariția, chiar din interiorul propriului partid, pe scena politică, Traian Băsescu, punându-i în umbră încercarea de revenire. Peste un timp, același personaj politic îi va lua locul la cârma Partidului Democrat. Legitimarea lui Petre Roman a fost tot timpul negativă, părintele politic și originea străină, permanent motiv de contestare, contribuind la neîmplinirea sa politică. Rămâne totuși un reprezentant de marcă al politicii de după 1989, chiar dacă apariția sa în campania electorală din 2004 în postură de candidat la președinție n-a trezit decât nostalgia personalității politice ce ar fi putut să devină, iar rezultatul votului a indicat numai numărul membrilor noii formațiuni politice al cărui lider este.

Adrian Năstase, deși a apărut mai târziu pe scena politică decât Roman, deși prezintă altă personalitate și alt tip de comportament , a fost și este încă marcat de prezența dominatoare a mitului Părintelui întruchipat de Ion Iliescu. Ministru de externe în guvernul Văcăroiu, președinte al Camerei Deputaților (1996-2000) și apoi prim-ministru și președinte al PSD (2000-2004) și acum din nou președinte al Camerei Deputaților, Adrian Năstase s-a remarcat ca un lider politic democrat, dar cu o tentă autoritară. Deține calitățile incontenstabile pentru un adevărat om politic, dar n-a trezit niciodată cu adevărat popularitatea în rândul maselor. Aerul, comportamentul și discursul rezervat și intelectual n-au atras atașamentul populației. Nici imaginea mult mai umană prezentată în campania electorală din 2004 n-a reușit să-i facă pe alegători să treacă peste bariera strecurată inconștient. O parte din numărul mare de voturi primit la alegeri, deși nu suficient pentru a-i asigura poziția supremă în stat, i se datorează și lui Ion Iliescu. Privit de mare parte a populației ca un urmaș, moștenitor al acestuia, Adrian Năstase a avut de câștigat, dar și de pierdut. Imaginea de Fiu, dar niciodată întru totul Răzvrătit, se păstrează și în continuare, cu aceeași stare de tensiune niciodată ajunsă la punctul când trebuie să explodeze. Imaginea lui Adrian Năstase a avut de suferit în urma pierderii alegerilor din 2004 în favoarea lui Traian Băsescu și a Alianței D.A., susținătorii săi personificând dezastrul în liderul învins. Din perspectiva mitologiei politice, modelul reprezentat de Adrian Năstase nu s-a conturat cu precizie încă. El poate să câștige noi valențe, să se schimbe, în bine sau în rău,în funcție și de evenimentele următoare ale vieții politice în care continuă să fie un membru marcant.

Corneliu Vadim Tudor, prin trăsăturile, comportamentul și discursul său politc, subscrie mitului Revoluționarului, dar fără revoluție. Personaj charismatic, cu un discurs clar naționalist și populist, atrage, în același grad, susținători devotați și dușmani înverșunați. Partidul România Mare s-a format în jurul personalității sale, ceilalți membri rămânând permanent într-un con de umbră. Cei care l-au părăsit au devenit dușmanii săi de moarte. Unii dintre ei au scris și cărți în care Corneliu Vadim Tudor era prezentat ca un geniu al răului. De altfel și comportamentul său politic îi este propriu unui lider dictatorial. În timpul alegerile din 2000, când a intrat în turul doi alături de Ion Iliescu, mass media românești și străine îl caracterizau drept pericolul naționalist care riscă să distrugă o democrație incipientă. Dar discursul său împănat cu trimiteri la trecutul glorios al națiunii, în detritementul situației de astăzi și, în același timp, concis, la obiect, atingând problemele esențiale și de zi cu zi ale unei părți importante din electorat, i-a adus destui susținători. Privit inițial ca naționalist, antisemit, anti-maghiar etc., schimbarea de imagine pe care a încercat-o în ultima perioadă, n-a fost privită cu convingere de oponenții politici și a dezamăgit o parte din susținători. În campania electorală din 2004, imaginea pe care i-au creat-o mass media și oponenții politici nu a diferit de cea din 2000. Totuși, formațiunea politică pe care o reprezintă a intrat de fiecare dată în Parlament, obținând destule voturi ca să prezinte importanță pe scena acțiunii politice.

Emil Constantinescu datorează o mare parte din succesul înregistrat în 1996, când a fost ales Președinte al României, mitului lui Alexandru Ioan Cuza. Construcția imaginii sale s-a bazat pe asemănarea fizică dintre candidat și personajul exemplar pe care și-l alesese drept model. Atitudinea, comportamentul, discursul liderului politic au fost cosmetizate și ele ca să corespundă mitului istoric invocat. „Punctul culminat al loviturii de imagine a fost acela că însăți mass media pedeseriste au pronunțat numele lui Alexandru Ioan Cuza ca o remarcă iritată în urma lansării Proclamația de la Ruginoasa”. Și după alegerea sa ca președinte, Emil Constantinescu a încercat să respecte modelul ales, plimbări inopinate prin Capitală fără escorta Serviciului de Pază și Protecție, să vadă cum o duc muritorii de rând, creând pentru o parte din populație senzație că respectă și pune încă o dată în practică legenda „Dreptății Sociale”. Dar această construcție de imagine n-a mai convins pentru multă vreme electoratul care a simțit că a fost modelată artificial, că nu corespunde personalității adevărate a celui ales. Nici contextul politic nu i-a ajutat președintelui Convenției Democrate. Dar Emil Constantinescu și-a asumat cu demnitate înfrângerea și a renunțat să mai candideze pentru alegerile din 2000. Din păcate, nici revenirea lui pe scena politică în postură de președinte al unui partid de buzunar nu i-a mai adus salturi de imagine. Căderea din poziția de Lider Așteptat, legitimat de un Sfânt al Politicii (Corneliu Coposu), pierderea credibilității în fața unei populații care și-a proiectat în el toate speranțele pentru o schimbare socială în bine, a provocat deteriorarea ireversibilă a imaginii lui Emil Constantinescu. Dincolo de toate acestea, el rămâne cel de-al doilea președinte al României postdecembriste și prima dovadă a dezvoltării democrației prin jocul politic al alternării la putere.

Theodor Stolojan primește, din perspectiva mitologiei politice, trăsăturile unui Profesionist. Personalitate pragmatică, echilibrată, a trezit simpatie și încredere în rândurile populației, de fiecare dată când a intrat în viața politică. Dar, prezența sa în arena puterii n-a ținut niciodată mult. La început în postură de lider tehnocrat, mai apoi, de lider democrat, Theodor Stolojan a fost perceput ca un simbol al responsabilității și competenței. După ce a fost nominalizat candidat la președinție din partea Alianței Dreptate și Adevăr la alegerile din 2004, a dispărut iar, invocând motive medicale și a lăsat locul vacant pentru Traian Băsescu. Și acum susține noua putere de departe, ca un prelat care vine să binecuventeze o noua construcție. Poate și faptul că n-a fost prezent tot timpul în viața politică a ajutat la conturarea acestei imagini preponderent pozitive. Oamenii n-au apucat niciodată să-l cunoască în profunzime și, astfel, așteptările, speranțele, idealurile proiectate asupra lui au rămas intacte. Theodor Stolojan a promis public că, după ce-și va rezolva problemele de sănătate, se va întoarce și va participa în viața politică.

Personalitatea politică Traian Băsescu subscrie mitului Haiducului. Din clipa în care a intrat în arena politică a fost tot timpul un învingător – ministru al Transporturilor în guvernul Roman și pe timpul Convenției Democrate, președinte al Partidului Democrat după Roman, ales primar al Capitalei două mandate la rând și din decembrie 2004, președinte al României pentru următorii cinci ani. „Din punct de vedere al imaginarului colectiv, Traian Băsescu este un pirat, sau, în spațiu românesc, un haiduc. Haiducul este acel personaj care se afirmă pe scena politică nu prin calități instituționale sau elevate, ci printr-un mod direct de a acționa, fără reținere, specific oamenilor simpli din rândul cărora provine. Succesul său popular se datorează faptului că pune la colț boieri (politicieni) într-un mod livsit de echivoc, brutal și batjocoritor, fiind astfel pe placul cetățeanului obișnuit, frustrat de discrepanțele sau tensiunile sociale”.

În postură de lider politic se prezintă ca un administrator autoritar, bun profesionist și organizator. În exercitarea actului politic, Traian Băsescu este privit din dublă ipostază: „(…) ca actor principal al crizelor sociale și politice, dar, pe de altă parte și ca liderul care rezolvă problemele”. Crizele sociale și politice în care a fost implicat ca participant activ, nu degeaba folclorul politic i-a creat și porecla de „demolator de guverne” nu au afectat imaginea lui Traian Băsescu. Personajul politic a fost întotdeauna umanizat de umorul dovedit și de argumentele logicii simțului comun. S-a dovedit în timp un adversar de temut în confruntările politice directe și un specialist în gestionarea conflictelor. O parte din popularitate și-a câștigat-o și prin modul neafectat și apropiat de a se purta cu oamenii. Imaginea lui Traian Băsescu își găsește originea și în folclorul românesc, în basmele în care personaje obișnuite, nu Feți-Frumoși sau fii de împărat, trec prin grele încercări, lupte cu Uriașii sau cu Dracii și ies biruitori, nu datorită puterii lor fizice sau talentului de luptători, ci datorită istețimii și vicleniei țărănești.

Funcția de Președinte al Statului îi va cere lui Traian Băsescu să-și modeleze imaginea deja creată cu cîteva nuanțe de sobrietate. Autoritatea și legitimitatea câștigate presupun practicarea ritualului politic impus de Mitul Statului. Cât va pierde sau cât va câștiga imaginea a lui Traian Băsescu se va vedea în perioada următoare, perioadă dificilă din punct de vedere politic și social.

În scena politică românească se mai găsesc actori în roluri principale, dar o parte dintre aceștia încă nu și-au cristalizat o imagine clară, trăsăturile lor nu sunt atât de pregnant conturate, încât imaginarul colectiv să le asocieze unui mit.

CAPITOLUL V

NESFÂRȘITA CĂUTARE

A LIDERULUI AȘTEPTAT ÎN LIDERUL ALES

CONCLUZII

„ Obsedați de stat, oamenii sunt obsedați de fapt de ei însiși. Dacă politica este într-adevăr la fel de complexă și ambivalentă ca și oamenii care o creează, ne-am putea aștepta ca și instituțiile și formele ei să capete unele sensuri puternice: sensuri pe care oamenii și le comunică, despre care se informează reciproc și care sunt vitale elitelor pentru a se bucura de sprijinul larg și, prin urmare, pentru a obține armonia socială ”.

Murray Edelman (1964)

Liderul politic nu există ca entitate de sine stătătoare, independentă de contextul istoric și de oamenii care urmează să-l susțină și pe care intenționează să-i conducă. Nu apare din neant, etalându-și calitățile și aptitudinile excepționale de conducător și nici nu reprezintă produsul superior născut din rândurile unor elite care au acumulat de la începutul lumii toate datele și cunoștiințele necesare creării unor personalități superioare. Liderul politic trebuie privit mai întâi ca un om care se impune printre oameni prin calitățile și aptitudinile sale înnăscute și dobândite, prin comportament, prin asumarea responsabilității de a conduce. El se descoperă și este descoperit ca om politic în exercitarea acțiunii politice, într-un anumit moment și un anumit spațiu.

În căutarea modelului de lider ideal, istoricii, filosofii, psihologii, sociologii, politologii, liderologii au creat și propus nenumărate clasificări și tipologizări care au ajutat la înțelegerea acestui gen de personalitate complexă, dominată și predominată de instinctul Puterii. Rezultatele studiilor și cercetărilor au ajutat la înțelegerea mecanismelor de formare a omului politic, au demonstrat importanța covârșitoare a conștiinței și a culturii politice, dar n-au putut pune capăt perpetuei căutări a liderului ideal, veșnicei încercări de a regăsi Liderul Așteptat în Persoana Liderului Ales. Căci această nesfârșită căutare aparține oamenilor în general, ea simbolizează credințele, speranțele, aspirațiile în mai bine.

Liderii reprezintă personalitățile politice așteptate de un popor pentru a fi urmate în lupta pentru supraviețuire fizică și spirituală. Oamenii politici trebuie să conștientizeze încărcătura proiecților electoratului, povara responsabilității pe care trebuie să o ducă în virtutea așteptărilor care i-au susținut și i-au ales. Această alegere este legitimată simbolic prin actul votării, dar ea a avut loc cu mult în urmă, când oamenii s-au simțit ocrotiți, dar și dominați de personalitatea politică și-au îndreptat spre aceasta orizontul așteptărilor. Imaginea reală a omului politic ales și urmat ca lider nu se va suprapune perfect niciodată peste cea virtuală, creată. O imagine politică bine conturată atinge un moment de maxim atunci când personalitatea care o poartă devine personificarea așteptărilor unui popor, când imaginarul colectiv îi atribuie acesteia trăsăturile unui mit și o transformă într-un mit. O asemenea imagine aduce, pe lângă multe beneficii, și nenumărate riscuri pentru omul politic. De capacitatea sa de a se menține la înălțimea așteptărilor unei asemenea poziții în timpul exercitării actului de guvernare depinde totul. Dezamăgirea, pierderea credibilității în fața celor care l-au ales poate provoca distrugerea imaginii și dispariția de pe scena vieții politice. De aceea, un om politic trebuie să poată să-și conștientizeze limitele care-l despart de imaginea ideală spre care aspiră, dar fără resemnare, ci cu dorința de a le depăși, în baza puterii reale pe care o de ține.

Una din caracteristicile societății politice moderne este contradicția dintre personalitatea politică ideală așteptată și cea care este propusă pentru a fi aleasă și a întruchipa acest rol. „Din perspectiva marelui public, întrebarea referitoare la persoana ce trebuie sprijinită ca lider politic apare într-o lumină diferită. Relevante nu sunt motivele pentru care anumite persoane au devenit importante sau de ce au considerat că trebuie să dobândească un post important. Publicului i se cere să aleagă dintr-un grup relativ restr-ns de aspiranți care ăi sunt prezentați. Un număr nmare de persoaneposedă calități la fel de bune sau mai bune decât cei care urmează să fie aleși. Mulți dintre aceștia nu sunt «disponibili», în sensul că din punctul de vedere al ocupației, religiei, rasei, etniei sau sexului sunt considerați nepotriviți de către liderii de partid. Mulți alții sunt, pur și simplu, șterși. Ei nu au luat niciodată parte la viața publică și nu au ajuns niciodată în atenția publică, deși pot fi persoane proeminente și foarte eficiente în cercurile lor organizaționale și sociale”. De aceea, alegătorii trebuie să învețe să-și conștientizeze așteptările, să știe să discearnă imaginea ideală dorită și cea reală, oferită. Pericolul modelării inconștiente a așteptărilor în jurul unui personaj politic necorespunzător se va imediat în viața reala, „costurile” spirituale și materiale fiind imense pentru cei care au făcut alegerea greșită. Într-o democrație funcțională, dincolo de spectacolul ritual al vieții politice amplificat la nesfârșit de mass media, importanța covârșitoare a culturii politice se reliefează pregnant, atât din punctul de vedere al elitelor politice, cât, și mai ales, din cel al electoratului. Dacă Puterea trebuie să ofere instrumentele instituționale pentru crearea nivelului mediu necesar de cultură politică, oamenii trebuie să dea dovadă de bunăvoință în a învăța și a înțelege mecanismele ce guvernează spațiul politic pe care chiar ei trebuie să-l creeze și să-l modeleze.

„Ca și religia, dragostea și arta, politica este o temă pe care oamenii nu o pot abandona: nici în comportament, nici în discuții, și nici în scrierile istorice. În toate țările și în toate culturile, oamenii fac referiri la cunoștiințele și tradițiile cu privire la stat; ce este, ce face și ce ar trebui să fie el.”56 Mitul fondator al Statului, mai puternic în culturile Europei de Răsărit, din care face parte și spațiul românesc, traversează ca un fir roșu conducător imaginarul colectiv, trasând liniile directoare ale mitologiei politice și ale vieții politice reale. Statul conferă legitimitate și autoritate liderului politic în ochii celor care îl urmează și îl susțin. „Paradoxal, elitele de astăzi, aflate în contact direct cu reprezentările și dezbaterile occidentale asupra statului și a relașiei dintre stat și cetățean, sunt nevoite să adopte un dublu discurs. Pe de o parte, discursul de tip occidental, în care să admită preeminența cetățeanului (discurs rostit în exterior sau în cercuri restrânse din țară), iar, pe de altă parte, un discurs reacționar, rostit mai mult sau mai puțin explicit în fața electoratului, în care se afirmă implicit dacă nu preeminența statului, atunci măcar o situație de criză care să o presupună”. Această contradicție între percepția mitului Statului în spațiul românesc și cea a statelor occidentale spre al cărui model de democrație aspirăm nu se poate rezolva peste noapte. Este imposibil să înlocuiești tradițiile și credințele seculare ale unui popor, să încerci să le modelezezi astfel încât să corespundă unor deziderate actuale. Nici duplicitatea cu care liderii politici actuali încearcă să arunce o imagine în exterior și alta în interior, în condițiile erei tehnologizate a informației în care trăim, nu prezintă o rezolvare a problemei. Combinarea treptată a celor două perspective, în măsura în care populația este făcută să conștientizeze fenomenul, prin ridicarea nivelului de cultură politică, poate echilibra în timp această contradicție. Și astfel poate fi pregătit și electoratul să-și canalizeze așteptările spre un model de lider modern, a cărei necesitate imperioasă se va ivi în timp.

Liderul Așteptat va fi căutat întotdeauna, indiferent de cât de bună a fost alegerea inițială a oamenilor. El reprezintă credințele, speranțele și visurile unei colectivități, un Mesia politic care va fi așteptat atâta timp cât va exista aceasta lume.

BIBLIOGRAFIE

Acoche, Pierre, Rentchwick, Pierre. (1993). Acești bolnavi care ne guvernează (trad. Valeriu Câpeanu). Craiova: Editura Tribuna.

Albright, Madeleine.(2004). Doamna Secretar de Stat. București Editura:RAO International Publishing Company.

Burdeau Georges. (1981). Traité de science politique.vol III. La dynamique politique. Paris. L.G.D.J.

Chelcea, Septimiu. (2002a). Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele? București: Editura Economică.

Chelcea, Septimiu.[2000] (2003). Cum să redactăm: o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socioumane. București: Editura

comunicare.ro.

Chelcea, Septimiu. (2001). Psihologia socială. Note de curs: autori, lucrări și evenimente. Cursuri Universitare. București: SNSPA.

Dobrescu, Paul. (2001). Mass media și Societatea. Cursuri universitare. București: 2001.

Duviggnaud, Jean. (1986). Héresie et subversion. Essai sur l'anomie. Paris: Editure de la Decouverte.

Eco, Umberto. [1997] (2000). Cum se face o teză de licență. Disciplinele umaniste (trad.-G. Popescu). Constanța: Editura Pontica.

Feurbach, Ludwig. [1841] (1968). L'Essence de Christianisme. Paris: Editura Maspero.

Frigioiu, Nicolae. (2004). Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice. Cursuri Universitari. București: Editura comunicare.ro

Frigioiu, Nicolae. (2001). Politologie și doctrine politice. Cursuri universitare. București: SNSPA.

Grawitz, Madeleine, Leca Jean.(1985). Traité de science politique. Vol III. L' action politique. Paris: P.U.F.

Jung, Carl, Gustav. (1997). Tipuri psihologice. București: Editura Humanitas.

Lasswell, Harold. (1977). Psychopathology and Politics. Chicago: University of Chicago Press.

Măgureanu, Virgil. (1997). Studii de sociologie politică. București: Editura Albatros.

Mills, C., Wright. (1956). The Power Elite. New York: Oxford University Press.

Mosca, Gaetano. (1939). The Ruling Class. New York: Ed. Mc Graw-Hill.

Morris, Dick. [1999] (2003). Noul Principe. Machiavelli în secolul al XXI-lea(trad. Dan Năstase et. al). București: Editura Ziua.

Murray, Edelman. [1964] (1999). Politica și Utilizarea Simbolurilor (trad. Ruxandra Nechita). Iași: Editura Polirom.

Noica, Constantin. (1980). Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel. București: Editura Cartea Românească.

Pareto, Vilfredo. (1919). Traité de sociologie générale. Paris: Ed. Payot.

Rocher, Guy. (1968). Introduction á la sociologie générale. vol. III. Le Changement social, Paris: Editura H. M. H.

Sălăvăstru, Constantin. (1999). Discursul Puterii.Încercare de retorică aplicată. Iași: Editura Institutul European.

Stoiciu, Andrei. (2000). Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni. București: Editura Libra & Humanitas.

Schwartzenberg, Roger-Gérard. (1977). L'État Spectacle-Essai sur et contre „Star-System”. Paris: Ed. Flammarion.

Thoveron, Gabriel. (1996). Comunicarea azi. Cei care aleargă după fotolii(trad. Marius Conceatu). București: Editura Antet.

Weber, Max. (1968). On Charisma and Institution Building. Chicago: University of Chicago Press.

Weber, Max. (1968). Economie et sociéte. Paris: Editura Plon

Teodorescu, Bogdan, et al. (2001). Marketing politic și electoral. Cursuri Universitare. București: SNSPA.