Lichidarea Si Dizolvarea Societatiilor Comerciale Conform Legii 31.1990
Introducere
Dizolvarea reprezintă modalitatea juridică de încetare a existenței societății comerciale.
Încetarea existenței societății comerciale are ca scop realizarea unor operații care să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalității juridice ci și lichidarea patrimoniului societății, prin exercitarea și îndeplinirea obligațiilor sociale.
Societățile comerciale își încetează existența prin parcurgerea a două faze, și anume :
– faza dizolvării societății cuprinde anumite operații care declanșează și pregătesc încetarea existenței societății. În această etapă personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activității normale a societății.
– faza lichidării cuprinde operațiile de lichidare a patrimoniului, plata creditorilor și împărțirea soldului între asociați. În această fază societatea continuă să-și păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerințelor lichidării.
Societățile comerciale se dizolvă prin:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societății
– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia;
– declararea nulității societății;
– hotărârea adunării generale;
– hotărârea tribunalului, la cerea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății;
– falimentul societății;
– alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății.
Capitolul I. Dizolvarea societăților comerciale
1. CAUZE GENERALE DE DIZOLVARE
Una din modalitățile juridice de încetare a activității unei societăți comerciale o reprezintă dizolvarea acesteia. O societate comercială se constituie pentru a desfășura o activitate comercială pe o durata de timp stabilită în actele constitutive, pe baza contractului de societate, respectiv a contractului de societate. De asemenea din diferite alte motive societatea nu își mai poate continua activitatea sau activitatea sa contravine legii și se impune încetarea activității acesteia.
Încetarea existenței societății comerciale reclamă realizarea unor operații care să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalității juridice, ci și lichidarea patrimoniului societății, prin exercitarea și îndeplinirea obligațiilor sociale. În consecință, încetarea existenței societății comerciale impune parcurgerea a două faze: dizolvarea societății urmată de lichidarea societății.
În primă faza, faza dizolvării societății, se desfășoară anumite operații care declanșează și pregătesc încetarea existenței societății. În această fază personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activității normale a societății.
În cea de a doua fază, cea a lichidării, sunt cuprinse operațiile de lichidare a patrimoniului, plata creditorilor și împărțirea soldului între asociați. În această fază societatea continuă să-și păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerințelor lichidării.
Numai după parcurgerea fazei dizolvării se poate trece la faza lichidării, care se dispune de adunarea generală, competentă să numească și lichidatorii.
Soluția a fost consacrată în actuala formă a Legii nr. 31/1990. Art. 230 din lege prevede că, în societățile în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, asociații pot hotărî, odată cu dizolvarea și modul de lichidare a societății, hotărâre care poate fi luată numai dacă asociații sunt de acord cu privire la repartizarea și lichidarea patrimoniului societății și când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii.
Hotărârea privind dizolvarea și lichidarea societății trebuie luată în condițiile de cvorum și de majoritate prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale sunt reglementate prin dispozițiile Legii nr. 31/1990. Legea permite însă asociaților ca în actul constitutiv să prevadă „modul de dizolvare și lichidare a societății”[art. 7 lit. i) și art. 8 lit. p) din lege]
Cauzele de dizolvare a societăților comerciale sunt prevăzute în articolele 227 – 229 și 237 din Legea nr. 31/1990 în care sunt reglementate unele cauze de dizolvare generale, aplicabile tuturor societăților comerciale, precum și anumite cauze de dizolvare specifice unora dintre formele de societate.
Cauzele de dizolvare a societăților comerciale sunt reglementate de lege sau stabilite în actul constitutiv [art. 227 lit. g) din Legea 31/1990] în sensul că asociații ar putea conveni și alte cauze de dizolvare prin contractul de societate și statutul societății.
Cauzele generale de dizolvare a societăților comerciale sunt similare cu cauzele de „desfacere” a societăților civile, reglementate în articolul 1523 C.civ., conform căruia societatea încetează prin: trecerea timpului pentru care a fost contractată, desființarea obiectului sau desfacerea afacerii, moartea unuia dintre asociați, voința exprimată de unul sau mai mulți dintre ei de a nu voi a continue societatea, interdicția sau nesolvabilitatea unuia dintre ei. Dar dacă rezoluțiunea societății civile poate interveni, în condițiile art. 1529 C. civ., la cererea unuia dintre asociați, în cazul în care există „juste motive” (cum ar fi neexecutarea de către alți asociați a îndatoririlor acestora), rezoluțiunea unei societăți comerciale este admisibilă numai în cazuri excepționale, întrucât societatea nu este un simplu contract, ci și o instituție, dotată cu personalitate juridică.
Dizolvarea este un mod tipic de încetare a unei persoane juridice de tip asociativ. Prin excepție, se poate vorbi totuși de dizolvare și în cazul societății create de fapt, care nu beneficiază de personalitate juridică.
O situație atipică o reprezintă dizolvarea pentru imposibilitatea realizării obiectului societății sau pentru realizarea acestuia, întrucât ambele motive de dizolvare sunt situații de fapt care trebuie constatate pentru ca dizolvarea să devină efectivă
Art. 227 stabilește cauzele generale de dizolvare a societăților comerciale ca fiind:
a. trecerea timpului stabilit pentru durata societății;
b. imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia;
c. declararea nulității societății;
d. hotărârea adunării generale;
e. hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave între asociați, care împiedică funcționarea societății;
f. falimentul societății;
g. alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății.
Expresia legiuitorului „societatea se dizolvă prin” este formulată pentru a deosebi cazurile reglementate la articolul 227 atât de cazurile speciale de dizolvare ale unor anumite forme de societăți, cât și de cazurile de dizolvare – sancțiune, reglementate în articolul 237 din Legea Societăților Comerciale, cazuri de asemenea generale, dar el intervin doar în situații anormale enumerate în acest articol.
1.1 Trecerea timpului stabilit pentru durata societății
Potrivit legii, asociații sunt obligați ca, în actul constitutiv, printr-o clauză expresă se prevadă durata societății; dacă această durată este determinată, însemnă că la expirarea ei, societatea se dizolvă. Dizolvarea apare, în acest caz automat, ca efect direct a voinței asociaților exprimată încă de la început în actul constitutiv, fără a fi nevoie de vreo formalitate în plus pentru ca societatea să intre în dizolvare.
Ca atare, momentul în care intervine în acest caz dizolvarea este chiar ziua următoare expirării duratei societății, fiind admisibilă o acțiune în constatarea dizolvării de drept a societății pentru expirarea duratei acesteia; oricine are interes are capacitatea procesuală activă într-o asemenea acțiune în constatare.
Efectul dizolvării societății ca urmare a expirării duratei acesteia poate fi evitat în cazul în care asociații decid, în condițiile art. 204 din L.S.C., prelungirea duratei societății. Asociații vor trebui consultați de către organele societății, cu cel puțin un an înainte de expirarea duratei societății, în ideea de a decide dacă societatea își prelungește sau nu durata de existență stabilită inițial. Legea pune la dispoziția oricăruia dintre asociații un mijloc procedural de a suplini lipsa de acțiune a organelor societății: tribunalul poate dispune, prin încheiere la cererea asociatului interesat efectuarea consultării (art. 227 alin. 2 L.S.C. ). Neefectuarea consultării nu împiedică dizolvarea societății la expirarea duratei prevăzute în actul costitutiv.
Odată termenul împlinit, societatea intră automat în lichidare pentru aceasta nefiind nevoie de nici o publicitate, întrucât terții sunt avertizați asupra duratei limitate a societății prin publicarea actului constitutiv. Voința asociaților în acest sens nu ar mai avea decât efectul de a contracta o altă societate nouă, iar în cazul în care societatea, deși intrată în lichidare ar continua să exercite un comerț oarecare, ar putea fi considerată o societatea creată de fapt.
O problemă apărută în practică privește situația unor societăți comerciale cărora le-a expirat durata de funcționare prevăzută în actele constitutive, dar care nu au trecut la faza de lichidare, fiind exclusă ipoteza acelor societăți care, anterior expirării termenului și-au prorogat durata de funcționare. De asemenea, situația trebuie nuanțată și în raport de faptul dacă respectivele societăți comerciale desfășoară activitate sau sunt inactive.
Situația pe care o vom analiza se referă la societățile comerciale care desfășoară activitate și după expirarea termenului stabilit pentru durata acestora, societatea comercială în cauză urmărind realizarea unui scop similar cu cel stabilit inițial, utilizând mijloacele patrimoniale de care dispune și se întemeiază pe voința asociaților în acest sens.
Așadar, starea de fapt răstoarnă prezumția hotărârii asociaților (asociatului) de dizolvare a societății la expirarea termenului inițial stabilit creându-se aparența față de terți că societatea este legal constituită și își realizează obiectivul de activitate. Astfel, rezultă că hotărârea privind desfășurarea activității societății pe o perioadă determinată statutar convenită și oficial comunicată este înlocuită cu o nouă hotărâre, aceea de desfășurare a activității pe durată nedeterminată.
O asemenea concluzie este întărită și de faptul că lichidarea constituie o procedură care poate fi pusă în mișcare numai la cererea asociaților ceea ce lasă a se înțelege că în tot acest interval asociații pot să înlăture motivele care pot determina declanșarea unei asemenea proceduri.
Dacă hotărârea asociaților de continuare a societății comerciale după termenul inițial stabilit rezultă din însăși activitatea desfășurată de societate, ea nu apără de răspundere pe asociați pentru eventualele prejudicii pricinuite și nu poate fi opusă terților decât dacă este adoptată cu îndeplinirea formalităților prevăzute de lege.
Această cerință rezultă din articolul 204 din Legea nr. 31/1990 potrivit căruia „ contractul de societate sau statutul poate fi modificat de asociați, cu respectarea prevederilor prezentei legi și a condițiilor de formă și de publicitate prevăzute pentru încheierea lor”.
Creditorii particulari ai asociaților într-o societate în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziție împotriva hotărârii privitoare la prelungirea societății peste termenul fixat pentru durata sa, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior.
Opoziția se face în instanță în cel mult 15 zile de la data publicării hotărârii. Opoziția suspendă față de oponenți efectul prelungirii societății.
Când opoziția a fost admisă într-o hotărâre rămasă definitivă, asociații trebuie să decidă, în termen de o lună de la data ei, dacă înțeleg să renunțe la prelungire sau să excludă din asociere pe asociatul debitor al oponentului.
Pe de altă parte, chiar dacă lichidarea constituie o procedură la îndemâna asociaților, ea nu este facultativă, ci este expres prevăzută în lege.
Potrivit legii, societatea fiind dizolvată, administratorii trebuie să înceapă procedura de lichidare, dacă legea, contractul de societate, statutul, adunarea generală sau autoritatea judecătorească care a pronunțat dizolvarea nu hotărăște altfel.
Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operații, în caz contrar ei sunt personal și solidar răspunzători pentru operațiile pe care le-au întreprins. Nu se exclude însă aptitudinea asociaților ca, până la declanșarea procedurii de lichidare să decidă prelungirea duratei de funcționare a societății sau transformarea acesteia în societate pe durată nedeterminată, fără însă ca prin această operațiune persoanele culpabile să fie exonerate de răspundere.
Expirarea duratei de funcționare a societății are drept consecință faptul că actul constitutiv al acesteia devine necorespunzător, iar caracterul necorespunzător al actului constitutiv determină nulitatea societății comerciale.
În ceea ce privește situația analizată mai sus, respectiv funcționarea societății după expirarea termenului prevăzut considerăm că aceasta constituie o cauză de anulabilitate.
O a doua problemă care se pune este aceea dacă lichidarea constituie singura procedură care trebuie să urmeze dizolvării. Din examinarea Direcției Comunității Economice Europene nr. 78/885 din octombrie 1978 rezultă că lichidarea nu constituie singura procedură care trebuie să urmeze dizolvării, ea putând fi substituită cu fuziunea prin absorbție.
În absența unei decizii judiciare, până la realizarea lichidării, societatea care funcționează după expirarea duratei inițial stabilite are posibilitatea fie a prelungirii duratei prin acte corespunzătoare, cu îndeplinirea condițiilor de formă și publicitate prevăzute de lege, fie a fuzionării prin absorbție cu o altă societate.
În caz de dizolvare prin hotărârea asociaților, aceștia vor putea reveni asupra hotărârii luate cu majoritatea cerută pentru modificarea contractului de societate a statutului, atât timp cât nu a fost executată o repartiție de activ.
Această hotărâre se înscrie în registrul comerțului după care, acest registru o va trimite la Monitorul Oficial, spre publicare pe cheltuiala societății.
Orice parte interesată poate face opoziție la tribunal împotriva hotărârii, în termen de o lună de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Din cele prezentate mai sus desprindem ideea că actele constitutive ale unei societăți comerciale și clauzele lor contractuale sau prevederile statutare nu sunt simple formalități, motiv pentru care se impune un discernământ sporit și o evaluare periodică, întrucât, deseori, consecințele pot fi imprevizibile.
1.2. Imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia
Obiectul de activitate al societății comerciale, ca și durata acestuia, reprezintă un element esențial al contractului, fapt pentru care asociații sunt obligați să precizeze în actul constitutiv obiectul societății comerciale. Acest obiect se realizează în cursul duratei societății.
Din textul legii ar rezulta, la o primă analiză, că dizolvarea intervine în orice situație în care apare imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia. Însă obiectul de activitate al societății comerciale are un înțeles dublu:
– stricto sensu – obiectul de activitate al societății comerciale este cel stabilit ca atare de către asociați în actul constitutiv;
– lato sensu – obiectul de activitate are înțelesul de scop statutar (obiect general de activitate al societății comerciale, adică săvârșirea de acte sau fapte de comerț, în sensul art.1 alin.(1) Legea nr. 31/1990).
Asociații pot decide oricând în cadrul obiectului general de activitate, modificarea obiectului de activitate stabilit ca atare în actul constitutiv, în condițiile art. 199 din Legea nr. 31/1990. De aceea, putem considera că textul legii are în vedere:
– fie situația în care societatea și-a propus ca obiect de activitate un singur obiectiv, pe care l-a realizat ( spre exemplu, o societate comercială creată de statul român cu o firmă privată pentru construirea unei autostrăzi);
– fie în cazul în care realizarea afacerii preconizate prin constituirea societății comerciale este sau a devenit imposibilă ( imposibilitatea poate fi materială, ca în cazul în care obiectul asupra căruia părțile s-au înțeles să-l exploateze prin intermediul societății, spre exemplu, o aeronavă, a pierit, dar poate fi și juridică, ca în cazul în care societatea preconiza exploatarea unei concesiuni petrolier, dar concesiunea nu a fost obținută sau retrasă ).
Pe de altă parte, este practic, dificil de întâlnit o dizolvare pentru acest motiv în cazul întreprinderilor mici și mijlocii, care se pot adapta pieței mai rapid, prin modificarea activității lor.
În jurisprudență s-a decis că există o imposibilitate de realizare a obiectului de activitate al societății comerciale și în cazul în care se ivesc între asociații neînțelegeri grave, care fac imposibilă continuarea activității societății.
Doctrina a extins interpretarea dată de jurisprudență, considerând că imposibilitatea realizării obiectului de activitate poate însemna nu numai neînțelegerile grave de fond între asociați, ci și lipsa mijloacelor financiare necesare îndeplinirii scopului societății, situații familiale nefavorabile etc., ceea ce apare ca nejustificat în raport de înțelesul care se dă noțiunii de obiect social de activitate.
Problema în acest caz este stabilirea momentului în care intervine dizolvarea.
Întrucât, atât imposibilitatea realizării obiectului de activitate, cât și realizarea lui sunt elemente de fapt, care trebuie dovedite pentru a justifica dizolvarea societății, nu se poate considera că dizolvarea ar interveni, în acest caz, de drept, întrucât terții nu sunt avertizați în nici un fel asupra existenței sau apariției acestui element de fapt. În aceste condiții, trebuie remarcat că suntem în ipoteza fie a unui caz de dizolvare voluntară, fie în ipoteza unui caz de dizolvare judiciară.
În cazul în care imposibilitatea realizării obiectului de activitate apare sub forma neînțelegerilor grave între asociați, dizolvarea are caracter judiciar, așa cum rezultă din art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, astfel că momentul în care acesta intervine se stabilește după reguli aplicabile dizolvării judiciare.
În alte cazuri de imposibilitate a realizării obiectului de activitate sau a realizării lui, este necesar ca dizolvarea să fie constatată prin hotărâre a adunării generale, astfel că momentul în care aceasta intervine se stabilește după regulile aplicabile dizolvării voluntare.
O acțiune judiciară în constatarea cazurilor de imposibilitate a realizării obiectului de activitate sau de realizare a lui ar fi inadmisibilă, întrucât pe calea unei acțiuni în constatare nu se pot stabili situații de fapt. Rolul instanței este redus, în acest caz, la a dispune, la cererea unor asociați, în cazul în care organele societății omit aceasta, convocarea unei adunări generale, care să constate dizolvarea.
Trebuie spus că, atât în cazul realizării obiectului societății, cât și în cazul imposibilității realizării lui, asociații pot modifica obiectul societății, în condițiile art. 204 din Legea nr. 31/1990 .
1.3. Declararea nulității societății
Nerespectarea cerințelor legale privind constituirea societății, prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, atrage nulitatea societății. Cazurile de nulitate sunt enumerate limitativ, astfel tribunalul poate declara nulitatea unei societăți înmatriculate în registrul comerțului numai atunci când:
– lipsește actul constitutiv sau acesta nu a fost încheiat în forma cerută de lege;
– toți fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societății;
– obiectul de activitate este ilicit sau contrar ordinii publice;
– lipsește încheierea judecătorului delegat de înregistrare a societății;
– lipsește autorizarea legală administrativă de constituire a societății;
– actul constitutiv nu prevede denumirea societății, obiectul său de activitate, aporturile asociaților și capitalul social subscris;
– s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat;
– nu s-a respectat numărul minim de asociați prevăzut de lege.
Cererea de anulare a societății poate fi făcută de orice persoană interesată. Legea nr. 31/1990 nu prevede un termen de prescripție pentru anularea societății, fiind menită să protejeze un interes general.
Trebuie remarcat că, prin derogare de la dreptul comun al nulității, efectele nulității societății nu se produc retroactiv, actele încheiate în numele societății își păstrează valabilitatea, societatea și asociații nu pot opune terților de bună-credință nulitatea societății.
O consecință a declarării nulității societății este aceea că lichidatorii sunt numiți prin hotărârea tribunalului de declarare a nulității societății. De asemenea tribunalul are obligația să comunice dispozitivul hotărârii oficiului registrului comerțului, pentru efectuarea mențiunii în registrul comerțului.
După efectuarea mențiunii, oficiul registrului comerțului va trimite dispozitivul hotărârii Monitorului Oficial, pentru publicare.
Revenind, pe data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare. O atare încetare a existenței societății echivalează cu dizolvarea societății.
1.4. Hotărârea adunării asociaților
Societatea comercială are un fundament contractual, întrucât constituirea sa și modificările pe care le suferă în timpul existenței sale au la bază voința asociaților, deci ei pot să decidă și dizolvarea, adică începerea procesului de dispariție a acesteia.
Dizolvarea prin hotărâre a asociaților reprezintă un caz de modificare a actului constitutiv, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 204 din L.S.C., referitoare la condițiile generale de valabilitate și la formalitățile aferente modificării actului constitutiv. De aceea, hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condițiilor de cvorum și majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară. Actul adițional, în formă autentică, se depune la oficiul registrului comerțului pentru a se menționa în registru, după care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare [art. 227 alin. (2) L.S.C.].
Instanța judecătorească nu se poate substitui adunării generale, pentru a dispune dizolvarea, în cazul în care aceasta nu a fost votată în adunarea generală datorită neîntrunirii cvorumului sau majorității cerute de lege. Dacă dizolvarea nu intervine prin hotărârea adunării generale a asociaților, dizolvarea judiciară nu poate fi dispusă decât în condițiile art. 222 alin.(1) lit e), pentru neînțelegeri grave între asociați.
În cazul dizolvării societății înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa, dizolvarea produce efecte față de terți numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial (art. 229 L.S.C.). În cazul în care societatea dizolvată a fost constituită pe durată nelimitată, trecerea termenului de 30 de zile nu mai e obligatorie pentru opozabilitatea față de terți, întrucât textul legal are în vedere numai societatea constituită pe o durată determinată. Prin urmare, momentul în care este efectivă și opozabilă dizolvarea în acest caz este acela al înregistrării mențiunii, potrivit art. 204 și art. 227. Asociații pot reveni asupra hotărârii de dizolvarea a societății chiar și în cursul lichidării, cu condiția să nu se fi făcut nici o repartiție din activ.
1.5. Hotărârea tribunalului
Dizolvarea societății prin hotărârea tribunalului are loc atunci când dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale.
Textul legii consideră motiv temeinic de dizolvare judiciară a societății neînțelegerile grave dintre asociați, care fac imposibilă continuarea activității societății; caz exclus în ce privește societățile unipersonale (SRL cu asociat unic, societăți ce au ca unic acționar statul român).
Dizolvarea judiciară este însă admisibilă și pentru alte motive temeinice care împiedică funcționarea societății:
– imposibilitatea întrunirii adunării generale datorită neîndeplinirii condițiilor de cvorum și/sau majoritate cerute de lege sau prin clauze ale actului constitutiv;
– constatarea judiciară a simulației actului constitutiv, la cererea unuia dintre asociați; în urma unei acțiuni în declararea simulației putându-se formula și o acțiune în constatarea nulității actului constitutiv, după care poate interveni nulitatea societății;
– fictivitatea obiectului de activitate al unei societăți, care în fapt exercită activități civile sau în principal civile .
Prin urmare, societatea comercială se poate dizolva anticipat, pe cale juridică, pentru motive temeinice, invocate și probate de asociatul reclamat. Înaintând de la general spre particular, legiuitorul enunță, cu titlu de exemplu, una din situațiile care pot constitui motive temeinice de dizolvare și care, pe bună dreptate, consideră că va fi cel mai adesea invocată în practică. Este vorba de neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății. Instanțelor investite cu tranșarea acestor categorii de litigii, le va reveni rolul de a aprecia, în spiritul legii și având în vedere gravitatea soluției dizolvării, justețea altor motive ce vor putea fi invocate, în viitor, de asociații reclamanți.
Dizolvarea unei societăți comerciale se poate pronunța la cererea introductivă a unui asociat, care trebuie să probeze existența unor neînțelegeri între asociați, a căror gravitate constă în aceea că ele împiedică funcționarea societății comerciale. Alături de aceste condiții, jurisprudența franceză, a statuat că nu sunt considerate temeinice, motivele de dizolvare invocate de asociatul din a cărui culpă s-au produs și perpetuat neînțelegerile.
Conform dispozițiilor O.U.G. nr. 32/1997, acțiunea de dizolvare aparține asociaților societății, mai precis oricăruia dintre asociați. Dispoziția este logică de vreme ce aceștia sunt principalii interesați în dispariția unei societăți care nu-și mai poate îndeplinii scopul prevăzut în actele constitutive. Prin urmare, legiuitorul nu recunoaște creditorilor sociali calitatea procesuală activă într-o asemenea acțiune. Aceștia ar avea fie posibilitatea de a participa la judecată pe cale de intervenție, pentru a-și apăra drepturile, fie, dacă societatea este în încetare de plăți, pot înainta o cerere de deschidere a procedurii reorganizării sau lichidării judiciare.
Calitatea procesuală pasivă aparține societății comerciale însăși, iar nu asociaților cărora li se impută provocarea gravelor neînțelegeri care împiedică funcționarea societății comerciale. Acestora din urmă li se va putea pretinde – indiferent de soluția pronunțată de instanță în privința cererii de dizolvare – repararea prejudiciului cauzat, atât societății, cât și celorlalți asociați, prin provocarea și întreținerea stării conflictuale în interiorul societății comerciale.
Societățile comerciale în nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată și chiar micile societății pe acțiuni, se constituie pe baza deplinei încrederi existente între un număr restrâns de asociați, cu scopul realizării de beneficii care să fie împărțite între aceștia, conform actelor constitutive. Încheierea contractului de societate cu caracter intuitu personae reflectă, pe de o parte, intenția și angajamentul asociaților de a colabora, de a participa – în măsura prevederilor actelor constitutive – la activitatea societății, în vederea realizării scopului social și, pe de altă parte, faptul că interesul social este considerat de a da satisfacție tuturor asociaților.
Divergențele survenite între asociați se referă, cel mai adesea, la proiectele de activitate ale societății, la prestația administratorilor, la lipsa de transparență a acestora și a asociaților majoritari, la existența sau cuantumul beneficiilor distribuite, la suspectarea reciprocă în privința săvârșirii unor fapte contrare interesului societății sau chiar frauduloase la adresa acesteia etc.
Extinderea neînțelegerilor între asociați reflectă lipsa intenției de a mai colabora în vederea realizării obiectului social, dezinteresul față de exercitarea în comun a activităților statutare. Un prim remediu la situația conflictuală constă în posibilitatea excluderii asociatului perturbator. Soluția ar consacra interpretarea clasică a noțiunii de interes social, ca fiind interesul distinct al întreprinderii organizate sub forma juridică a societății. Pe de altă parte, lipsa elementului affectio societatis este incompatibilă cu exercitarea faptelor de comerț în forma societății comerciale. Cel de-al doilea remediu ar consta, așadar, în invocarea neînțelegerilor dintre asociați pentru a obține dizolvarea unei societăți paralizate, datorită gravității acestora. Această ipoteză validează însă teoria pragmatică, de orientare neo-liberală, potrivit căreia interesul social este interesul comun al asociaților care au constituit societatea în vederea obținerii de beneficii. Atunci când interesul comun dispare este negată însăși esența societății.
În ultimul caz, nu interesează intensitatea neînțelegerilor care caracterizează raporturile personale dintre asociați, ci doar acele dimensiuni care determină imposibilitatea continuării activității sociale.
Neînțelegerile nu reprezintă un motiv temeinic de dizolvare, decât în măsura în care periclitează grav interesele societății, adică dăunează bunei sale funcționări, prosperității afacerilor, sau constituie o otravă la exploatarea întreprinderii. Un simplu dezacord între asociați, relativ la chestiuni de ordin personal, este insuficient. Având în vedere gravitatea remediului, textul normativ trebuie interpretat restrictiv; neînțelegerile trebuie să împiedice funcționarea societății.
Funcționarea societății privește, în general, rezultatele financiare și conservarea patrimoniului, distribuirea beneficiilor sau constituirea lor în rezerve, activitatea organelor de administrare, informarea asociaților și adoptarea de hotărâri în adunări generale, modificările actelor constructive (în special necesitatea reducerii sau majorării capitalului social ), raporturile dintre asociați și dintre aceștia și administratori etc. O sinteză ale acestor aspecte ale vieții sociale ne permite să constatăm că „împiedicarea funcționării societății” se exprimă, în fond, prin blocarea activității organelor sociale, pe de o parte, și prăbușirea situației patrimoniale ale societății, pe de altă parte.
Deși blocarea activității organelor sociale constituie o formă de exprimare a împiedicării funcționării societății, atitudinea instanțelor investite cu soluționarea cererilor de dizolvare pare a fi determinată, în principal, de viabilitatea economică a societății. Prin urmare, neregularitățile comise, în mod constant, în convocarea adunărilor generale, luptele dintre asociați – manifestate prin introducerea de acțiuni în concurență neloială, de plângeri pentru abuz de bunuri sau de credit social etc. – nedistribuirea repetată a beneficiilor și trecerea lor, considerată abuzivă, în rezervele societății, toate aceste elemente își pierd din importanță, din perspectiva admisibilității acțiunii în dizolvare, în măsura în care, societatea rămâne prosperă.
Societatea, având posibilitatea, din punct de vedere financiar, de a-și realiza obiectul social, conflictul dintre asociați se poate rezolva pe alte căi decât dizolvarea, și anume prin retragerea sau excluderea unui asociat, respectiv prin sancționarea exercitării abuzive a dreptului de vot de către asociați, majoritari sau minoritari.
Acestea sunt probleme care, neîntrunind condiția temeiniciei motivelor invocate în vederea dizolvării, pot face obiectul unei cereri reconvenționale sau al unei cereri de intervenție în interes propriu, înaintată de asociații care au interes în perpetuarea societății.
Spre exemplu, în cazul pierderii unei părți importante din capitalul social, un asociat minoritar al unei societăți cu răspundere limitată se opune la modificarea capitalului social și, invocând existența unor neînțelegeri grave între asociați, grefată pe deteriorarea situației financiare, introduce o acțiune în dizolvarea societății. Societatea fiind însă viabilă, dar neputându-și continua activitatea decât prin reducerea capitalului social, restul asociaților, relevând inexistența împiedicării funcționării societății, vor putea cere constatarea de către instanță a exercițiului abuziv al dreptului de vot de către asociatul minoritar ( abuz de minoritate ) cu consecința numirii de către instanță a unei persoane, care să exercite dreptul de vot în locul asociatului recalcitrant.
Jurisprudența a statuat că nici o convenție sau clauză, statutară sau extrastatutară, nu ar putea, chiar numai temporar, să priveze un asociat de dreptul de a solicita dizolvarea societății, dispoziția legală care permite acțiunea în dizolvarea societății pentru motive temeinice fiind considerată de ordine publică. Tot jurisprudența este, însă, cea care a formulat și o derogare de la acest principiu; asociatul din pricina căruia s-au produs neînțelegerile, nu le poate invoca pentru a obține dizolvarea. Această cerință este afirmată în condițiile în care, textul legal, nu permite vreo condiție referitoare la asociatul reclamant dispunând, că din contră, orice asociat poate introduce o astfel de acțiune.
Fundamentul acestei condiții negative este ideea de sancționare a nelegitimității interesului asociatului reclamant care, fiind autor al conflictului social, utilizează dreptul de acțiune în dizolvare ca o presiune pentru a obține un anumit avantaj în raporturile cu ceilalți asociați. Luând în considerare neexercitarea drepturilor și obligațiilor derivând din contractul de societate, cu bună-credință și în conformitate cu scopul lor economic și social, instanța sancționează pe asociatul autor al tulburărilor vieții societare, prin respingerea acțiunii în dizolvare, pentru motivul că interesul procesual al reclamantului nu întrunește condiția legitimității.
Alături de această sancțiune procesuală, asociatul care se prevalează de propria culpă în producerea neînțelegerilor, ar putea fi condamnat la plata de daune-interese, deoarece, prin exercițiul abuziv al dreptului de a cere dizolvarea societății, a cauzat prejudicii societății și asociaților de bună-credință. Desigur, sancționarea abuzului de drept este realizabilă doar în situația în care ceilalți asociați ar cere acest lucru, probând existența unui prejudiciu .
1.6. Falimentul societății
O societate comercială se dizolvă în cazul este supusă procedurii falimentului, ca modalitate de reglementare a datoriilor unui comerciant aflat în încetare de plăți conform Legii nr. 85/2006 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului. Ca atare numai falimentul societății, văzut stricto sensu – adică în accepțiunea dată de art. 77 și urm. din Legea nr. 85/2006 – duce la dizolvarea societății întrucât activitatea societății debitoare încetează, ea intrând în lichidare.
În legătură cu acest caz de dizolvării se ridică două probleme: dacă dizolvarea se produce de drept, odată cu pronunțarea falimentului de către judecătorul sindic și momentul în care intervine dizolvarea societății prin falimentul acesteia.
Dizolvarea societății se produce automat (de drept) odată ce judecătorul sindic a pronunțat falimentul acesteia. Argumentele sunt următoarele:
– în cazul falimentului societății, tribunalul învestit cu procedura falimentului va pronunța și dizolvarea societății;
– falimentul reprezintă o lichidare judiciară a societății care, ca și lichidarea voluntară, are ca scop principal transformarea averii societății-debitor în bani pentru plata datoriilor sociale; în cazul falimentului, debitorul nu mai are dreptul de a-și administra propria avere, limitând activitatea societății mai mult decât în cazul unei dizolvări obișnuite; asociații și acționarii cu răspundere limitată nu mai au dreptul de a interveni în conducerea activității ori în administrarea averii debitorului, ceea ce echivalează cu suspendarea adunării generale;
– lichidarea, chiar și cea judiciară, este de neconceput fără ca societatea să fie dizolvată;
– unul din scopurile procedurii falimentului este și acela al eliminării de pe piață a unui comerciant care, prin încetarea plăților pentru datoriile sale, afectează grav raporturile juridice în centrul cărora se află, putând afecta și alți comercianți cu care a fost partener de afaceri; un alt scop al falimentului este și sancționarea debitorului necinstit care a ajuns în încetare de plăți pentru că și-a pierdut credibilitatea pe piață. Dacă falimentul nu ar provoca de drept dizolvarea societății, ar însemna menținerea în viață a unui debitor ale cărui active sunt insuficiente pentru a exista și permiterea debitorului necinstit să-și continue activitatea.
Deosebirea față de procedura dizolvării și lichidării este faptul că, în cazul falimentului, cele două faze ale încetării personalității juridice a societăți se contopesc într-una singură, precum și că ambele faze au caracter judiciar.
S-a afirmat că trecerea timpului stabilit pentru durata societății este singura cauză care atrage dizolvarea automată a societății, că falimentul nu are ca efect dizolvarea de drept a societății, ci dă posibilitatea persoanelor interesate de a cere dizolvarea societății; însă este în încetare de plăți, în faliment și deci orice posibilitate de redresare este exclusă; pe de altă, la registrul comerțului, orice modificare a actelor constitutive, inclusiv o majorare a capitalului social necesară salvării societății, este blocată pe perioada falimentului. Scopul instituirii falimentului este nu lichidarea activelor debitorului, ci transformarea acestora în bani pentru acoperirea pasivului social, adică acoperirea creanțelor debitorului falit, lucru care nu se realizează doar prin plată, ci și prin alte mijloace.
Momentul în care intervine dizolvarea ca urmare a pronunțării falimentului este diferit, în funcție de motivele pentru care judecătorul a pronunțat falimentul.
Art. 77 din Legea nr. 85/2006 dispune că intrarea în faliment are loc în următoarele cazuri:
– debitorul și-a declarat intenția de a intra în faliment ori nu și-a declarat intenția de reorganizare, iar nici o persoană îndreptățită nu a propus un plan de reorganizare sau acesta nu a fost acceptat și confirmat;
debitorul și-a declarat intenția de reorganizare, dar nu a propus nici un plan sau planul propus nu a fost acceptat;
debitorul nu și-a îndeplinit obligațiile de plată și celelalte sarcini asumate, precum și înregistrarea de pierderi în desfășurarea activității debitorului, în cursul falimentului.
În toate cazurile, judecătorul sindic care pronunță falimentul este obligat să pronunțe și dizolvarea societății prin faliment; hotărârea acestuia de începere a procedurii falimentului este o încheiere definitivă și executorie, fiind supusă numai căii de atac a recursului. Recursul nefiind suspensiv de executare, înseamnă că momentul în care intervine dizolvarea este acela al pronunțării încheierii de deschidere a procedurii falimentului.
Încă un caz în care judecătorul sindic poate dispune începerea procedurii falimentului este reglementat de Legea nr.85/2006; din moment ce un debitor care a mai cerut reorganizarea judiciară sau a mai făcut obiectul unei astfel de proceduri nu va mai avea dreptul de a cere reorganizarea judiciară timp de cinci ani, rezultă că deschiderea procedurii în termenul de cinci ani înseamnă automat deschiderea falimentului și, implicit dizolvarea de drept a societății.
În acest caz, momentul în care intervine dizolvarea societății este acela al pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, întrucât aceasta este definitivă și executorie .
1.7. Alte cazuri prevăzute de lege sau de actul constitutiv
Cazurile speciale în care o societate se poate dizolva sunt cele de la art. 232 din Legea nr. 31/1990, care pot fi reunite sub denumirea de „dizolvare-sancțiune”, și anume:
– societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
– societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situațiile financiare anuale sau alte acte care se depun la oficiul registrului comerțului;
– societatea și-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplinește condițiile referitoare la sediu sau asociații au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut;
– societatea nu și-a completat capitalul social, în condițiile legii.
Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societății, ea trebuie însă anunțată organului fiscal și înscrisă în registrul comerțului. Durata inactivității nu poate depăși trei ani.
Cazurile de dizolvare a societății comerciale reglementate de art. 232 privesc anumite situații de fapt care induc ideea încetării activității societății. Încetarea activității nu produce, de drept, dizolvarea societății, aceasta se pronunță prin hotărârea instanței judecătorești.
Cu privire la societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, legea reglementează un caz special de dizolvare, cel prevăzut în art. 14 alin. (1) și (2) L.S.C., caz în care dizolvarea poate fi cerută de Ministerul Finanțelor, în numele statului, de camera de comerț și industrie, precum și de orice persoană interesată.
Prin Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situației unor societăți comerciale, s-a reglementat și dizolvarea societăților care nu și-au completat capitalul social la plafoanele minime stabilite în art. 10 și 11 din Legea nr. 31/1990, modificate prin O.U.G. nr 32/1997 și care mai stabilește că societățile care nu au capitalul social la nivelul noilor plafoane, au obligația de a-l completa în termen de un an de la intrarea în vigoare a ordonanței.
De asemenea asociații ar putea conveni, prin clauze ale actului constitutiv și alte cauze de dizolvare decât cele enunțate în lege.
1.2. Modalități de dizolvare a societăților comerciale
Dizolvarea societăților comerciale se realizează pe trei căi: de drept, prin voința asociaților și pe cale judecătorească. Fiecare dintre aceste căi impune respectarea unor condiții prevăzute de lege.
În acest caz dizolvarea se produce de plin drept (ope legis), dacă ipoteza legii este satisfăcută. În consecință, pentru dizolvarea societății nu este necesară îndeplinirea nici unei formalități, operează automat, fără a interveni o hotărâre a organelor statutare sau a asociaților.
Primul caz de dizolvare de drept apare în Legea nr. 31/1990 care reglementează dizolvarea de drept a societății în cazul expirării termenului stabilit pentru durata societății.
Din moment ce asociații au stabilit, prin actul constitutiv, durata societății, iar termenul a expirat, societatea se dizolvă, de plin drept, la data expirării termenului, nemaifiind necesară nici o manifestare de voință din partea asociaților și nici o formalitate de publicitate, art. 227 prevăzând expres această excepție de la publicitatea prin mențiune în registrul comerțului și publicare în Monitorul Oficial. Terții au avut posibilitatea să cunoască încă din momentul constituirii societății că aceasta are o existență limitată în timp, urmând a se dizolva de plin drept, pe data expirării termenului stabilit pentru durata ei.
Dizolvarea nu este un scop în sine, ea reprezintă o etapă în viața societății în care obiectul și activitatea ei sunt orientate spre lichidarea patrimoniului și încetarea existenței sale.
În caz de litigiu, orice persoană interesată poate cere tribunalului constatare dizolvării societății. Instanța nu pronunță dizolvarea, ci doar o constată, aceasta operând în puterea legii.
Legea nr. 314/2001 a consacrat un alt caz de dizolvare de drept a societăților comerciale, astfel art. 1 prevede că societățile care în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii nu își vor fi majorat capitalul social la nivelul minim prevăzut de art. 10 și 11 din Legea nr. 31/1990 sunt de drept dizolvate și intră în lichidare pe această dată. Articolele 10 și 11 au fost modificate prin O.U.G. nr. 32/1997 astfel: au fost majorate plafoanele minime ale capitalului social: de la un milion la 25.000.000 lei în cazul societății pe acțiuni și în comandită pe acțiuni; de la 100.000 la 2.000.000 lei, în cazul societății cu răspundere limitată.
Constatarea dizolvării de drept se face prin încheierea judecătorului delegat, la sesizarea camerei de comerț și industrie teritoriale sau a statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu procedura necontencioasă.
Automatismul dizolvării prevăzută de art. 222 lit. a) este însoțit de automatismul intrării în lichidare. Astfel, L.S.C. dispune că, din ziua expirării termenului fixat pentru durata societăți, administratorii trebuie să înceapă procedura de lichidare.
Lichidarea societății trebuie realizată în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii și societatea se radiază din oficiu, din registrul comerțului.
Publicitatea legală a constituirii dizolvării se face, așa cum dispune art. 2 alin. (2) din lege, prin trei căi cumulative:
a) prin afișarea la oficiul registrului comerțului a încheierii judecătorului delegat, cuprinzând în anexă lista cu societățile comerciale dizolvate, afișare consemnată într-un proces verbal care va cuprinde data afișării, de la această dată curgând termenul de 15 zile pentru declararea recursului;
b) pe Internet;
c) prin publicare în Monitorul Oficial, partea a IV-a, pe tabel.
Asociații sau organele statutare, ținând cont că, în perioada ei de existență, societatea s-a dezvoltat, a devenit prosperă, pot preîntâmpina dizolvarea de drept al societății hotărând prelungirea duratei ei pe un nou termen sau pe durată nedeterminată.
Prorogarea societății nu înseamnă constituirea unei noi persoane juridice, ci continuitatea ei și trebuie efectuată cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 199 din L.S.C., întrucât implică modificarea corespunzătoare a actelor constitutive.
Potrivit art. 199, contractul de societate sau statutul poate fi modificat de asociați cu respectarea dispozițiilor legii și a condițiilor de formă și de publicitate prevăzute pentru încheierea lor. Aceasta implică: o hotărâre a asociaților adoptată în condiții legale și statutare; act adițional de modificare în formă autentică și publicarea acestuia în Monitorul oficial; înscrierea mențiunii de prelungire a societății în registrului comerțului.
Orice modificare a contractului de societate și/sau a statutului, deci și prelungirea duratei societății, trebuie supusă controlului de legalitate al justiției. Acest control se exercită de către judecătorul delegat la registrul comerțului cu ocazia înscrierii mențiunii de modificare. Fac excepție modificările care, în virtutea unor dispoziții legale cum sunt cele referitoare la majorarea capitalului social, sunt supuse controlului instanței judecătorești. Așadar, în timp ce constituirea societății implică intervenția instanței, modificarea actelor constitutive în timpul vieții sociale nu implică această intervenție, în afara cazurilor în care legea prevede astfel.
Astfel, înscrierea mențiunii de prelungire a duratei societății ar urma să se facă în baza încheierii judecătorului delegat, fără a se cere o hotărâre a instanței judecătorești.
Curtea Supremă de Justiție, urmată de marea majoritate a instanțelor judecătorești, a îmbrățișat opinia, susținută și de Octavian Căpățână , potrivit căreia orice modificare a contractului de societate și/sau statutului, deci și prelungirea duratei societății, necesită autorizarea instanței judecătorești.
Formalitățile de prelungire trebuie să fie îndeplinite înainte de expirarea termenului stabilit pentru durata societății, din momentul împlinirii acestui termen orice parte interesată poate cere instanței constatarea dizolvării. Voința societății nu mai este eficientă să proroge durata societății, fiindcă odată termenul împlinit societatea intră automat în lichidare, iar voința asociaților nu ar mai avea decât efectul contractării unei noi societăți.
Așadar, dizolvarea de plin drept, odată ce a intervenit, este ireversibilă.
Avem o situație diferită în cazul dizolvării facultative. În cazul în care organele statutare sau asociații hotărăsc dizolvarea anticipată a societății, aceasta va intra în lichidare. Se admite că asociații pot reveni asupra dizolvării și lichidării și pot hotărî prelungirea duratei societății sau fuziunea prin absorbirea ei de către o altă societate. Afirmațiile potrivit cărora personalitatea juridică a societății subzistă exclusiv pentru operațiile de lichidare nu trebuie înțelese ad litteram, ci necesită unele nuanțări, altfel nu se poate explica de ce asociații pot hotărî în perioada lichidării, o măsură inversă ei, prin care în loc să se ajungă la „moartea” societății, ea este readusă la viața activă.
Într-o formulare mai puțin complexă, dar care explică simplu și clar posibilitatea revenirii asupra dizolvării voluntare și a lichidării, se arată că „pe întreaga durată a lichidării, personalitatea juridică a societății comerciale în cauză subzistă intactă”.
Numai dizolvarea urmată de o lichidare încheiată au ca efect încetarea personalității juridice a societății comerciale.
Putem adăuga că în perioada lichidării, nu se schimbă obiectul societății. Nu numai că, formal, nu intervine o modificare a obiectului, dar în fapt și în drept societatea comercială poate face toate operațiunile ce intră în obiectul său și care erau în curs de desfășurare în momentul începerii procedurii de lichidare, după cum poate face orice operații care se încadrează în obiectul său și care țin de lichidare, fără a exclude din plan și unele operații noi. De altfel, în perioada activă, societatea poate să desfășoare numai unele activități, fără ca aceasta să însemne restrângerea obiectului ei de activitate.
Singurul fapt care se schimbă este scopul societății comerciale. În timp ce până la dizolvarea și lichidarea societății, scopul acesteia era de a realiza profituri, din momentul intrării în lichidare, scopul acesteia este acela desfacere a ei. Lichidarea unei societăți comerciale poate să dureze luni de zile, poate chiar ani, perioadă în care societatea trebuie să-și păstreze suflul antreprenorial nu numai pentru a realiza o lichidare avantajoasă dar și pentru a se putea folosi unele oportunități care apărute ulterior ar putea duce la evitarea lichidării, cum ar fi fuziunea cu o altă societate.
S-ar putea afirma că și dizolvarea de drept este în fond, ca și dizolvarea voluntară, o dizolvare hotărâtă de asociați prin contractul de asociere sau statut. Asociații au dorit ca societatea să dureze un timp prestabilit și au hotărât ca la expirarea duratei de existență a asocierii societatea să se dizolve. Interdicția efectuării de noi operații se aplică din momentul dizolvării, fără vreo distincție între dizolvarea de drept, voluntară sau judiciară. O atare soluție ar fi în concordanță cu obiectul menținerii societății, menită să trăiască și să fie activă, iar nu să dispară.
Argumentarea nu rezistă deoarece, în timp ce în cazul dizolvării voluntare, lichidarea este de resortul voinței asociaților, în cazul dizolvării de drept ea este obligatorie, fără ca organele statutare sau asociații să poate decide altfel după ce ea și-a produs efectele.
Dacă, totuși asociații sau organele statutare au hotărât prelungirea duratei societății comerciale după expirarea termenului, aceasta trebuie calificată drept constituirea unei noi societății, chiar dacă ea a reprodus societatea dizolvată, fiindu-i aplicabile toate condițiile legale de constituire. În acest sens, în practica judiciară s-a autorizat funcționarea noii societăți comerciale și radierea vechii societăți comerciale cu aceeași denumire.
Se pune întrebarea dacă formalitățile de prelungire a duratei trebuie integral terminate mai înainte de expirarea duratei sale ori dacă este suficient ca ele să fie numai începute, putând a fi continuate după momentul dizolvării de drept.
Securitatea tranzacțiilor comerciale, implică parteneri cu o situație juridică clară. Astfel ajungem la concluzia că formele de prelungire trebuie terminate, ceea ce înseamnă că trebuiesc înscrise în registrul comerțului, mai înainte de terminarea termenului statutar de durată a societății. În principiu, tot ceea ce intervine după dizolvarea de drept, în afară de operațiile de lichidare este neavenit
Dizolvarea voluntară (prin voința asociaților, exprimată în cadrul adunării generale)
Pentru dizolvarea societății prin voința asociaților trebuie respectate condițiile stabilite de lege pentru modificarea actului constitutiv (art. 199 din L.S.C.).
Hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condițiilor de cvorum și majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară. Actul care constată hotărârea adunării generale privind dizolvarea, în forma cerută de lege, se depune la oficiul registrului comerțului pentru a se menționa în registru, după care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare.
În cazul dizolvării societății înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa, dizolvarea produce efecte față de terți numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în monitorul Oficial.
Asociații pot reveni asupra hotărârii privind dizolvarea și lichidarea societății și pot hotărî prelungirea duratei societății sau fuziunea prin absorbirea ei de o altă societate, cu condiția respectării majorității cerută pentru modificarea actului constitutiv și cu formalitățile cerute de lege. Revenirea asupra dizolvării se poate face și în cursul lichidării, cu condiția să nu se fi făcut nici o repartiție din activ între asociați (activul supus lichidării, adică ceea ce rămâne din averea societății după ce creditorii sociali au fost achitați), hotărâre care se va menționa în registrul comerțului, după care oficiul registrului comerțului o va trimite Monitorului Oficial, spre publicare. În acest sens, C. Vivante consideră în „Tratatto di diritto commerciale” că această revenire nu înseamnă continuarea vechii societăți, ci constituirea uneia noi.
Împotriva acestei hotărâri are dreptul să se opună orice persoană interesată în condițiile art. 62 L.S.C. (ex. creditorii sociali sau creditorii personali ai asociaților, aceștia din urmă având dreptul la opoziție, întrucât ei pot fi prejudiciați prin această hotărâre, din moment ce bunurile provenite din lichidare și care se cuveneau asociatului-debitor puteau fi urmărite fără concursul creditorilor sociali), adică în 30 de zile de la data publicării hotărârii dacă legea nu prevede alt termen.
Trebuie spus că, în cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, asociații pot hotărî, în condițiile cerute pentru modificarea actului constitutiv, odată cu dizolvarea și modul de lichidare a societății. Trebuie însă ca asociații să fie de acord cu privire la repartizarea și lichidarea patrimoniului societății și asigure stingerea sau regularizarea pasivului cu consimțământul creditorilor (art. 230 din L.S.C.) .
În cazul falimentului, dizolvarea se pronunță de tribunalul învestit cu procedura falimentului (art. 227 alin. 3 din Legea 31/1990).
Legea recunoaște oricărui asociat dreptul de a cere, pentru motive temeinice, dizolvarea societății, prin „motive temeinice” legea prezumând neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică buna funcționarea societății. Astfel, dacă datorită neînțelegerilor între asociați se creează un blocaj care face imposibilă desfășurarea activității, singura soluție va fi dizolvarea și lichidarea societății.
Hotărârea judecătorească prin care se pronunță dizolvarea societății va fi înscrisă în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial, formalități care trebuie îndeplinite în termen de 15 zile de la data la care hotărârea instanței a devenit irevocabilă.
În art. 232 din Legea nr. 31/1990, se reglementează cazuri de dizolvare sancțiune, ca măsuri punitive care se pot lua de tribunal împotriva societăților neoperaționale, adică a societăților care se găsesc într-unul din cazurile prevăzute în articol.
În cazurile prevăzute de art. 232 din L.S.C. pentru dizolvarea societății trebuie respectate unele reguli speciale. În aceste cazuri, dizolvarea societății se poate cere de către camera de comerț și industrie teritorială sau de către orice persoană interesată. Suntem astfel în prezența unui caz de dizolvare judiciară.
În soluționarea cererii, tribunalul verifică dacă societatea se găsește
într-una din situațiile prevăzute de art. 232; dacă societatea se află în inactivitate temporară, anunțată la organele fiscale și înscrisă în registrul comerțului, dizolvarea sancțiune nu poate fi dispusă.
Hotărârea tribunalului se va publica, nu numai în Monitorul Oficial, dar și într-un ziar de largă răspândire. Împotriva hotărârii se poate face apel de către orice persoană interesată, în termen de 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Societatea va fi radiată din registrul comerțului, din oficiu, pe data rămânerii definitive a hotărârii instanței, afară de cazul când prin hotărârea tribunalului s-a dispus altfel. Prin urmare, personalitatea juridică a societății comerciale dispare ca o consecință directă a dizolvării judiciare, fără a exista faza lichidării.
1. 3. Efectele dizolvării societăților comerciale
Dizolvarea societății are următoarele efecte: societatea intră în lichidare; interdicția unor operațiuni comerciale noi; societatea își continuă existența juridică pe perioada dizolvării, dar numai pentru operațiunile de lichidare.
1. După dizolvare, lichidarea societății este, în principiu obligatorie. Excepție fac cazurile fuziunii ori divizării totale a societății, când societatea dispare ca urmare a absorbției sau contopirii, dar și în cazul dizolvării societății unipersonale (caz prevăzut în art. 231 din L.S.C.). În societatea în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată cele două faze pot fi cumulate, cu respectarea art. 230 din lege, adică dacă sunt de acord cu privire la repartizarea și lichidarea patrimoniului societății și când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii. O situație specială o au societățile ce intră sub incidența Legii nr. 314/2001 și care, în situația în care sunt dizolvate de drept datorită neîndeplinirii obligației de majorare a capitalului social până la minimul legal vor fi lichidate sau radiate direct din registrul comerțului.
Ca urmare a deschiderii procedurii lichidării, administratorii au obligația convocării adunării generale în vederea desemnării lichidatorilor.
2. Administratorii nu mai pot întreprinde operațiuni comerciale noi din moment ce societatea a fost dizolvată, deoarece, deși ea nu-și pierde personalitatea juridică, suferă totuși restrângeri ale obiectului de activitate, nu se mai urmărește realizarea de beneficii, activitatea fiind orientată spre lichidare. Administratorii societății nu mai pot întreprinde operațiuni noi, în caz contrar ei răspunzând personal și solidar pentru actele încheiate cu depășirea acestei interdicții. Dizolvarea limitează puterile administratorilor, mandatul acestora devenind unul special(din general, cum era inițial), iar obiectul social suferă transformări, fiind îndreptat către continuarea operațiunilor în curs și începerea procedurii lichidării, orice operațiune incompatibilă cu lichidarea fiind interzisă, ceea ce înseamnă o substituire a obiectului de activitate inițial .
În cazul în care administratorii de drept dau de fapt ai societății continuă să exercite un comerț ca și când societatea nu ar fi fost dizolvată se poate considera că acești administratori au constituit o societate creată de fapt – caracterizată prin lipsa personalității juridice, persoanele care o pun în practică acționând, conștient sau inconștient, ca și când ar fi asociați. Societatea își păstrează personalitatea juridică, astfel că entitatea creată în fapt de administratori prin continuarea unui comerț sub numele societății dizolvate nu poate exista decât separat de aceasta. Interdicția de a întreprinde operațiuni comerciale noi se aplică din ziua expirării termenului fixat pentru durata societății ori de la data când dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea generală sau declarată prin hotărâre judecătorească.
După dizolvare, societatea suferă și unele modificări de esență: administratorii sunt înlocuiți cu lichidatorii, adunarea generală își restrânge atribuțiile, cu excepția cazului în care se dorește revenirea asupra hotărârii de dizolvare a societății.
3. Societatea își păstrează personalitatea juridică pentru necesitățile lichidării, până la terminarea acesteia. Societatea are în continuare patrimoniu propriu, cu care garantează executarea obligațiilor sociale, o responsabilitate juridică proprie, o reprezentare proprie, putând sta singură în justiție. Aceste reguli sunt aplicabile și în cazul dizolvării prin faliment, și chiar dacă societății i-a fost ridicat dreptul de a-și conduce activitatea. Personalitatea juridică a societății dispare doar după terminarea lichidării, odată cu radierea din registrul comerțului.
1. 4. Practică judiciară
Societate comercială. Dizolvare prin hotărârea adunării generale. Necontestarea acesteia. Consecințe privind excluderea unor asociați.
Reclamanții B.P. și B. M. Au solicitat excluderea pârâtelor A. M. și D. E. din societatea comercială.
Într-un alt dosar, reclamanții A. G., A. M. și D. E ( pârâții din primul dosar) au chemat în judecată pe B.P. și B. M. ( reclamanți în primul dosar) solicitând dizolvarea societății comerciale menționate mai sus. Cauzele au fost conexate.
Tribunalul a admis acțiunea principală, constatând dizolvarea societății în litigiu, începând cu decembrie 1992, potrivit hotărârii adunării generale din 12 noiembrie 1992 și a respins ca inadmisibilă cererea reconvențională de excludere a pârâților.
Curtea de Apel a respins ca nefondat apelul pârâților, motiv pentru care aceștia au declarat recurs, solicitând respingerea cererii de dizolvare și admiterea cererii lor privind excluderea din societate a reclamanților.
Recursul se respinge, reținându-se că, prin procesul verbal al adunării generale din 12 noiembrie 1992, toți asociații au hotărât, cu unanimitate de voturi, dizolvarea societății, începând cu data de 1 decembrie 1992.
Astfel, procedându-se la dizolvarea societății comerciale, cu respectarea dispozițiilor art. 169 lit.(c) [legea nemodificată] din Legea nr. 31/1990, hotărârea adunării generale devenind irevocabilă prin necontestarea ei de către asociați, rezultă că pârâții nu erau îndreptățiți să solicite excluderea unor asociați, așa cum corect s-a reținut prin hotărârile atacate.
( CSJ, s. Com. , dec. Nr. 918/1996, Dr. Nr. 7/1997, p. 102 )
Capitolul II. Lichidarea societăților comerciale
2.1. Noțiunea introductive
Lichidarea societăților comerciale reprezintă cea de-a doua fază a procesului prin care se pune capăt statutului de persoană juridică a societății comerciale.
În opinia lui I. N. Fințescu, lichidarea, în sens larg cuprinde atât transformarea în numerar a întregului patrimoniu al societății și plata creditorilor, cât și diviziunea sumei rezultată din lichidare între asociați.
Lichidarea reprezintă un ansamblu de operațiuni necesare încheierii afacerilor societății aflate în curs în momentul în care intervine dizolvarea societății, operațiuni care urmăresc stabilirea, identificarea, și cuantificarea activelor și transformarea lor în numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali și împărțirea rezultatelor între asociați.
Societatea trebuie să-ți execute obligațiile și să-și își valorifice drepturile. Pentru a dispune de mijloacele de plată necesare satisfacerii creanțelor creditorilor, bunurile societății sunt prefăcute în ban, pe calea licitației publice, în final activul net rămas fiind împărțit între asociați potrivit drepturilor lor.
Lichidarea este asimilată cu o fază finală, extrajudiciară și necesară, care consfințește încetarea tuturor efectelor juridice ale actului constitutiv, golind de substanță patrimoniul prin repartiții către asociați, după acoperirea debitelor față de terți și ducând la încetarea personalității juridice însăși.
Încetarea unei societăți nu este o operațiune unică și instantanee. Inițial, prin dizolvare, are loc o restrângere a efectelor actului constitutiv, schimbare a obiectului societății și suprimare a voinței sociale. Lichidarea înlătură și celelalte atribute ale subiectului de drept, respectiv patrimoniul și personalitatea juridică
Operațiunile fac obiectul fazei lichidării sunt realizate de persoane învestite, numite lichidatori, intervenția instanței având un caracter excepțional, producându-se în cazurile prevăzute de lege și anume în două cazuri: soluționarea cererii de numire a lichidatorilor [art. 256 alin (2) din lege], dacă nu se va putea întruni unanimitatea voturilor și soluționarea opoziției asupra bilanțului de lichidare [art. 257 și art. 262 alin.(2) din lege]. Instanța nu se poate subroga în atribuțiilor lichidatorilor. Se va reține doar că instanța, sesizată fiind, va soluționa opozițiile formulate de asociați sau creditori la situațiile financiare de lichidare și propunerile de repartizare a activului între asociați. În cazul în care, între momentul dizolvării și acela al numirii lichidatorilor, societatea are calitatea de parte într-un litigiu, inclusiv acela în care s-a solicitat numirea lichidatorilor, reprezentarea societății în proces este asigurată de administratori, ca și în situațiile obișnuite, pentru că mandatul acestora nu încetează prin dizolvare, ci doar în momentul în care sunt înlocuiți cu lichidatorii. Trecerea în faza lichidării provoacă unele consecințe deosebite asupra acesteia:
activitatea societății va urma regulile lichidării, scopul și obiectul de activitate al societății modificându-se în acest sens. Scopul societății va fi realizarea finalităților lichidării, iar obiectul se va limita la realizarea operațiunilor comerciale ale societății aflate în curs la momentul dizolvări, toate actele emise în acest timp de la societate menționând că acesta este în lichidare.
administratorii vor fi înlocuiți cu lichidatori, fapt ce reclamă îndeplinirea unor formalități de publicitate și predarea gestiunii către lichidatori,
– adunarea asociaților își încetează existența .
2.2. Principiile lichidării
Principiile generale ale lichidării definesc statutul juridic al societății aflate în lichidare. Acestea sunt: personalitatea juridică subzistă pentru nevoile lichidării; lichidarea se face în interesul asociaților; lichidarea este obligatorie, iar nu facultativă.
Din moment ce societatea a fost dizolvată, urmând o logică juridică, ea ar trebui să înceteze să mai existe ca persoană juridică, însă nevoile lichidării patrimoniului societății și ale ocrotirii intereselor asociaților și creditorilor sociali impun necesitatea menținerii personalității juridice, dar numai pentru nevoile lichidării.
Legea nr. 31/1990 consacră expres acest principiu în art. 228 alin. 4: “societatea își păstrează personalitatea juridică pentru operațiunile lichidării, până la terminarea acesteia”. Ca atare, societatea va avea în continuare calitatea de subiect de drept distinct de asociații săi, cu consecința separației de patrimonii; patrimoniul societății continuă să constituie gajul general al creditorilor sociali, societatea având în continuare răspundere juridică proprie, putând fi declarată chiar în faliment; societatea poate sta singură în justiție, prin lichidatori; atributele sale de identificare (firma, sediul, naționalitatea) se mențin, legea cerând doar ca toate actele emanate de la societate să aibă mențiunea că societatea se află în lichidare; exprimarea voinței sociale este limitată aceluiași scop.
În faza lichidării, organele societății nu își încetează activitatea; adunarea asociaților numește lichidatorii și stabilește puterile acestora; administratorii își continuă mandatul până la intrarea în funcție a lichidatorilor.
Sunt interzise, din momentul dizolvării, operațiunile comerciale noi, putându-se însă realiza operațiunile aflate în derulare în momentul dizolvării și a celorlalte activități necesare lichidării patrimoniului social.
Cenzorii societății își continuă activitatea lor de control asupra gestiunii societății; de asemenea ei exercită un control asupra activității lichidatorilor
Prin reglementarea lichidării sunt avute în vedere și interesele creditorilor societății, dar numai în mod secundar; astfel, asociații nu pot primi nici o sumă de bani în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare înainte de achitarea creanțelor creditorilor societății (art. 250 din L.S.C.).
Interesul asociaților imprimă specificitatea acestei lichidări și o deosebește de procedura falimentului, care este menită să ocrotească interesele creditorilor.
În primul rând, dreptul de a cere lichidarea (voluntară) a societății aparține numai asociaților; terții nu pot cere dizolvarea sau lichidarea societății, dar pot provoca, prin faliment, lichidarea judiciară a societății.
În al doilea rând, asociații constituiți în adunarea asociaților sunt în drept să numească pe lichidatori și să stabilească puterile acestora, fiind îndreptățiți să se opună la modul în care lichidatorii întocmesc bilanțul de lichidare și proiectul de repartizarea activelor. Operațiunile lichidării au ca scop principal împărțirea activului între asociați, după plata pasivului.
În al treilea rând, legea permite asociaților să stabilească în actul constitutiv condițiile lichidării societății, acestea trebuie să nu contravină regulilor stabilite prin lege pentru lichidare.
Dispozițiile cuprinse în Legea societăților comerciale, până la modificarea acesteia prin O.U.G. nr. 32/1997, lăsau a se înțelege că există posibilitatea ca o societate dizolvată să evite lichidarea și să-și continue activitatea în anumite condiții. Articolul 169 alin 1 din Legea nr. 31/1990 nemodificată putea fi interpretat în sensul că asociații aveau dreptul, dar nu și obligația, de a cere lichidarea, ceea ce ar însemna posibilitatea de a se continua activitatea fără a se ajunge la lichidarea acesteia, întrucât nici un asociat nu o cere.
De asemenea, art. 172 din legea nemodificată prevedea că societatea fiind dizolvată, administratorii trebuie să înceapă procedura de lichidare, dacă legea, contractul de societate, statutul, adunarea generală sau autoritatea judecătorească care a pronunțat hotărârea nu hotărăște altfel; rezulta astfel și din această reglementare că obligația administratorilor de a începe lichidarea nu avea un caracter absolut, ci aceasta exista numai în lipsa unei hotărâri contrare care putea determina continuarea societății fără a se ajunge la lichidarea acesteia.
Ambele prevederi menționate au fost înlăturate prin O.U.G. nr. 32/1997, prin care se reglementează deschiderea procedurii lichidării ca o consecință firească și necesară a dizolvării societății, prin urmare obligatorie.
Într-o altă opinie, lichidarea societății comerciale este considerată facultativă, și nu obligatorie. Această opinie se bazează pe faptul că, potrivit legii, fiecare asociat are dreptul să ceară lichidarea societății, dacă aceasta s-a dizolvat datorită cauzelor stabilite de lege. Însă adoptarea deciziei de dizolvare a societății are în vedere încetarea existenței acesteia, astfel că nu se poate admite rămânerea ei în faza de dizolvare, ci trebuiesc îndeplinite toate operațiunile pentru finalizarea hotărârii de desființare a societății comerciale, aceasta putând fi realizată numai prin declanșarea procedurii de lichidare, cu excepția cazurilor în care, prin lege, dizolvarea se face fără lichidare.
Cazurile de excepție în care dizolvarea nu are ca efect deschiderea procedurii de lichidare sunt:
– fuziunea societății cu o altă societate sau divizarea societății, care are ca efect încetarea existenței societății și transmiterea universală a patrimoniului ei către societatea beneficiară, în starea în care se găsește la data fuziunii sau divizării;
– transmiterea universală a patrimoniului unei societăți cu răspundere limitată către asociatul unic are loc, de asemenea fără lichidare.
2.3. Statutul lichidatorilor
Societatea își menține în perioada lichidării, după cum am arătat, personalitatea juridică și, în consecință, autonomia patrimonială. Structura sa nu suferă alterări esențiale, iar organele continuă să funcționeze întrucât societății în lichidare i se aplică toate regulile prevăzute de lege pentru societățile existente, mai puțin cele incompatibile cu lichidarea.
Trecerea societății comerciale la faza de lichidare are însă unele consecințe asupra societății. Acestea sunt:
Din momentul în care societatea intră în dizolvare, obiectul pentru care aceasta se constituie – anume realizarea de beneficii și împărțirea lor între asociați – se schimbă în mod automat în realizarea finalității lichidării; de angajarea unor noi operațiuni comerciale nu mai poate fi vorba, activitatea societății limitându-se la realizarea operațiunilor aflate în curs de derulare în momentul dizolvării, altfel administratorii răspunzând personal și solidar [art. 228. alin.(2) din L.S.C.]. De altfel, sensul etimologic al cuvântului „lichidare” limitează activitatea la operațiunile de transformare în bani – în „lichid” – a avutului societății și împărțirea sa asociaților, potrivit principiului „bona non inteliguntur nisi deducto aere alieno”. Lichidarea atrage, deci, o limitare a capacității societății, dublată de o transformare a scopului.
Potrivit legii, operațiunile de lichidare a societății și, în general, administrarea societății în lichidare, nu se realizează de administratori, ci de către lichidatori. După numirea lor, în condițiile legii, lichidatorii îi înlocuiesc pe administratori, însă ei nu sunt decât un organ de gestiune, administratori calificați cu o altă denumire, ei având atribuțiile și răspunderea administratorilor, cu modificările pe care le impune lichidarea.
Până la preluarea funcției de către lichidatori, administratorii sunt obligați să-și continue mandatul, cu excepția efectuării de operații juridice noi.
Lichidatorii vor organiza și conduce operațiunile de lichidare și repartizare a patrimoniului social între asociați.
Lichidatorii intră în funcție numai după îndeplinirea condițiilor de publicitate prevăzute de lege ( art. 246 alin. 2 L.S.C.).
Mandatul administratorilor încetează pe data preluării funcției de către lichidatori. Înlocuirea administratorilor de către lichidatori reclamă predarea gestiunii societății către lichidatori.
După preluarea funcției de către lichidatori, aceștia sunt obligați ca împreună cu administratorii să întocmească documentele de predare-primire a gestiunii societății, prin efectuarea unui inventar și încheierea unui bilanț, semnate atât de administratori, cât și de lichidatori, care să constate situația exactă a activului și pasivului societății. Pe această bază se pot realiza operațiunile de lichidare a patrimoniului societății.
În cazul societăților comerciale a căror activitate s-a desfășurat în baza autorizației de mediu prevăzute de Legea protecției mediului nr. 137/1995, lichidatorii sunt obligați să ia măsuri pentru efectuarea bilanțului de mediu, prevăzut de această lege, și să comunice rezultatele acestui bilanț agenției teritoriale pentru protecția mediului.
Prin efectuarea inventarului și încheierea bilanțului se constată starea patrimoniului social, care continuă să reprezinte gajul general al creditorilor societății și pe care lichidatorii sunt obligați să-l primească și să-l păstreze, împreună cu registrele și actele societății, indiferent de categoria din care face parte societatea comercială aflată în lichidare.
În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, legea prevede o obligație specială a administratorilor. Aceștia trebuie să prezinte lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii pentru perioada cuprinsă între data ultimului bilanț aprobat și data începerii lichidării (art. 259 L.S.C.).
Lichidatorii au dreptul să aprobe darea de seamă prezentată de administratori sau, dacă nu sunt de acord cu ea, să facă sau să susțină contestații la instanța judecătorească.
În cazul în care unul sau mai mulți administratori sunt numiți lichidatori, darea de seamă asupra gestiunii societății trebuie adusă la cunoștința acționarilor. În acest scop, darea de seamă se va depune la registrul comerțului și se va publica în Monitorul Oficial, împreună cu bilanțul final de lichidare (art. 260 din Legea 31/1990).
Dacă gestiunea depășește durata exercițiului financiar, darea de seamă va fi anexată la primul bilanț, pe care lichidatorii îl prezintă adunării generale a acționarilor.
Pentru asigurarea unei evidențe a operațiunilor de lichidare, legea impune lichidatorilor obligația de a ține un registru în care trebuie consemnate cronologic toate operațiile lichidării(art. 247 alin. 4 L.S.C.) .
Lichidatorul este persoana desemnată, în condițiile legii, să preia de la administratori funcțiile administrative și de gestiune ale societății, să organizeze și să conducă operațiunile necesare realizării finalității lichidării, respectiv încetarea ființei societății comerciale.
Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică care nu se află în situațiile de incompatibilitate prevăzute de lege și nu au suferit condamnări care i-ar face incompatibili ca administratori. Lichidatorul persoană fizică, ca și persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorul persoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizați, în condițiile legii [art. 247 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].
Modul de dobândire a calității de lichidator, activitatea lichidatorilor, structurile de organizare și conducere ale acestora sunt reglementate de O.G. nr. 79/1999 privind organizarea activității practicienilor în reorganizare și lichidare; activitatea lichidatorilor prevăzută în Legea societăților comerciale este expres reglementată în art. 3 lit. b) din această ordonanță.
Lichidatorii își preiau mandatul numai după depunerea actului de numire sau a sentinței judecătorești pentru înscriere în registrul comerțului și publicare în Monitorul Oficial, precum și depunerea semnăturilor în registrul comerțului. Orice schimbare sau înlocuire în persoana lichidatorilor va urma aceeași procedură prin grija acestora .
Din economia legii, în absența unor dispoziții imperative restrictive, rezultă că persoana sau persoanele numite lichidatori pot fi dintre asociați, administratori sau chiar persoane străine de societate, dacă îndeplinesc condiția impusă de lege – aceea de a fi lichidatori autorizați.
Numirea lichidatorilor poate avea loc numai după ce hotărârea de dizolvare a societății comerciale, adoptată de adunarea generală sau dispusă de instanța judecătorească, a fost înscrisă în registrul comerțului (cu excepția cazului prevăzut la art. 230, care autorizează în societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată măsura cumulativă a dizolvării și lichidării, dacă sunt reunite condițiile corespunzătoare). Astfel o cerere de numire a lichidatorilor este prematură dacă e anterioară îndeplinirii formalităților prevăzute de art. 227 din L.S.C. .
Lichidatorii sunt numiți, în mod voluntar, prin hotărârea adunării asociaților; în cazul societăților în nume colectiv; în comandită simplă și cu răspundere limitată, hotărârea trebuie luată în unanimitate, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, ceea ce înseamnă că asociații pot înlătura această dispoziție supletivă a legii prin contractul de societate, în care se poate stipula o majoritate de voturi necesară pentru valabilitatea numirii lichidatorilor.
În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, hotărârea trebuie să se adopte cu majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv.
În toate cazurile în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, lichidatorii sunt numiți de către instanța judecătorească [art. 256 alin. (2) și art. 258 alin.(3) din L.S.C.], la cererea oricăruia dintre administratori sau asociați, indiferent de forma juridică a societății cu privire la care s-a hotărât lichidarea. Soluționarea cererii se face cu citarea asociaților și administratorilor în condițiile stabilite de lege. Instanța este obligată să citeze toți asociații și administratorii, cu mențiunea că este necesară prezența acestora în fața instanței pentru a fi ascultați cu privire la cererea de numire a lichidatorului, iar în cazul absenței vreunuia dintre cei citați se va putea aprecia ca fiind îndeplinită cerința impusă de dispozițiile art. 256 alin.(2) din lege.
Hotărârea adunării generale de numire a lichidatorilor sau sentința care trebuie depusă, prin grija lichidatorilor, la registrul comerțului, pentru a fi înscrisă și publicată în Monitorul Oficial.
După îndeplinirea formalităților menționate, lichidatorii vor depune semnătura lor la registrul comerțului și vor intra în funcție.
Din momentul intrării în funcție a lichidatorilor nici o acțiune ni se poate exercita pentru societate sau contra ei decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.
Există însă și o dispoziție legală specială care impune numirea lichidatorilor de către tribunal: potrivit art. 58 din Legea nr. 64/1995, modificată, în cazul dizolvării societății ca urmare a declanșării nulității acesteia, prin hotărârea judecătorească de declarare a nulității se vor numi și lichidatorii societății; dispozitivul acestei hotărâri va fi comunicat de către tribunal oficiului registrului comerțului, care îl va trimite spre publicare la Monitorul Oficial.
Art. 247 din Legea nr. 31/1990 prevede că lichidatorii au aceeași răspundere ca și administratorii; dar potrivit art. 72 din aceeași lege, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și cele prevăzute de legea societăților comerciale. Rezultă că lichidatorii sunt considerați mandatari ai societății cu toate consecințele ce decurg din această calitate; aceasta chiar când numirea se face de către tribunal.
Mandatul lichidatorilor, ca și cel al administratorilor, are un conținut contractual și legal. Ne aflăm în fața unor mandatari dotați cu drept de reprezentare, cu fizionomie juridică complexă, asemănătoare cu cea a administratorilor. Avem de-a face cu mandatari care se apropie mai mult de reprezentanții legali, de drept comun, decât de mandatul convențional.
Putem spune astfel că lichidatorii pot îndeplini ca reprezentanți ai societății toate operațiunile necesare pentru a transforma bunurile societății în bani, a plăti pe creditori și de a face repartiția restului acționarilor.
Activitatea lor se desfășoară sub controlul adunării generale și a cenzorilor, acolo unde nu există cenzori dreptul de control aparține asociaților.
Adunarea generală va putea stabili modalitățile de lichidare, va putea da instrucțiuni, va putea să-i revoce, fiindcă întreaga procedură stă sub semnul interesului acționarilor. Acționarii individuali trebuie pentru orice reclamație împotriva lichidatorilor, să se adreseze adunării generale.
Ca mandatari, ei pot fi revocați ad nutum de adunarea generală a acționarilor, în condițiile de cvorum și majoritate cerute pentru numirea lor.
De asemenea, societatea îi va remunera pentru serviciile prestate, în cuantumul și modalitățile prevăzute de adunarea generală a asociaților .
Competența lichidatorilor cuprinde, în afară de puterile care le-au fost conferite de asociați, actele și faptele enumerate de art. 149:
a) Să stea în judecată și să fie acționați în interesul lichidării. Acest lucru se explică prin faptul că, de la data intrării în funcție a lichidatorilor, nici o acțiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor [art. 246 alin. (3) din L.S.C.].
b) Să execute și să termine operațiunile de comerț referitoare la lichidare. Ei nu pot întreprinde noi operațiuni comerciale, care nu sunt necesare scopului lichidării. Dacă se angajează asemenea operațiuni, lichidatorii răspund personal și solidar de executarea lor.
c) Să vândă, prin licitație publică, imobilele și orice avere mobiliară a societății. Legea cere ca vânzarea să aibă ca obiect bunurile ut singuli, cu interzicerea vânzării în bloc a bunurilor societății.
Nu este licită lichidarea prin cesiunea întregului patrimoniu al societății, ca universalitate sau vânzarea în bloc a întregului activ al societății, ori transmiterea cu titlu de aport la constituirea altei societăți a întregului patrimoniu, aceasta fiind practic o fuziune.
Sumele obținute din valorificarea acestor bunuri, ca și cele provenite din valorificarea creanțelor societății, sunt destinate satisfacerii creditorilor societății, iar restul va servi satisfacerii drepturilor cuvenite asociaților; lichidatorii nu pot plăti asociaților nici o sumă de bani ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societății (art. 250 din Legea nr. 31/1990)
d) Să facă tranzacții, în condițiile legii.
e) Să lichideze și să încaseze creanțele societății, chiar în caz de faliment al debitorilor; deci dacă este necesar, lichidatorii îi vor urmări pe debitorii sociali, pentru satisfacerea creanțelor societății. În cazul în care debitorul social este supus procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, lichidatorii trebuie să declare creanțele societății și vor participa la această procedură. Pentru creanțele încasate, lichidatorii sunt în drept să dea chitanță.
f) Să contracteze obligații cambiale, să facă împrumuturi neipotecare și să îndeplinească orice acte necesare lichidării. Legea are în vedere numai asumarea de obligații care servesc scopului lichidării și care nu sunt păgubitoare pentru patrimoniul societății aflate în lichidare.
Bunurile societății nu vor putea fi ipotecate decât dacă există dispoziții în acest sens în actul constitutiv, sau în actul de numire a lichidatorilor. În absența acestor dispoziții, ipotecarea bunurilor societății se mai poate face doar cu avizul cenzorilor și cu autorizația instanței judecătorești.
Exercitarea acestor funcții poate începe numai după ce și-au depus semnătura în registrul comerțului, așa cum cere art. 246.
Legiuitorul a prevăzut pentru lichidatori următoarele îndatoriri:
– publicarea actului lor de numire, pentru ca terții să fie încunoștiințați cine sunt reprezentanții societății, atât în ce privește raporturile de afaceri curente, cât și în ceea ce privește reprezentarea în justiție. Dacă nu s-a făcut publicarea, terții pot chema în judecat societatea, în persoana administratorilor.
– întocmirea inventarului și încheierea bilanțului, cu colaborarea administratorilor, semnat și de unii și de ceilalți, care constată situația exactă a activului și pasivului societății
– primirea și păstrarea bunurilor din patrimoniul societății, a registrelor și actelor societății, transformându-se astfel în depozitarii lor, cu toate îndatoririle și răspunderile care izvorăsc din acest raport juridic. Se vor prezuma existente bunurile rezultând din registrele societății și din inventarul făcut împreună cu administratorii, altfel incumbă lichidatorilor sarcina probei că aceste bunuri nu au existat.
– ținerea registrului jurnal cu operațiunile privitoare la lichidare, în ordinea efectuării lor;
– sunt datori să dea informații asociaților cu privire la starea și modul în care se face lichidarea, această obligație trebuie însă să se reducă la simple informații verbale, cu caracter general, altfel ar împiedica foarte mult activitatea lichidatorilor; însă va fi mai scrupulos executată în cazul societăților unde asociații au o răspundere nemărginită.
– dacă lichidarea durează mai mult de un an, să încheie bilanțul anual, în aceleași condiții în care o fac administratorii și să-l supună adunării generale spre aprobare.
Răspunderea lichidatorilor este reglementată prin art. 247 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ca fiind aceeași răspundere cu cea a administratorilor.
Având în vedere dispozițiile art. 72 din L.S.C. lichidatorii răspund pentru:
– nerespectarea obligațiilor izvorâte din împuternicirile asociaților (răspundere civilă contractuală);
– nerespectarea obligațiilor stabilite de legea societăților comerciale (răspundere civilă delictuală sau răspundere penală).
Acțiunea în răspundere civilă contra lichidatorului este o acțiune socială, care aparține și poate fi promovată în numele societății, dacă aceasta a suferit un prejudiciu în patrimoniul său, numai prin hotărârea asociaților, care trebuie să întrunească majoritatea de voturi avută în vedere la numirea lichidatorului.
Indiferent de forma de răspundere angajată în sarcina lichidatorului, ea poate avea temei numai culpa acestuia.
Legea nr. 31/1990 reglementează expres răspunderea lichidatorilor, personală și solidară, pentru executarea operațiunilor noi pe care le întreprind și care nu sunt necesare scopului lichidării.
Lichidarea societății impune efectuarea unor operațiuni care au drept rezultat lichidarea patrimoniului societății; operațiuni care constau în lichidarea activului și pasivului societății.
Scopul operațiunilor de lichidare a activului și pasivului societății este prefacerea bunurilor societății în bani și achitarea datoriilor societății; eventualul activ net urmând a se repartiza între asociați.
Lichidarea activului societății reprezintă totalitatea operațiunilor de transformare a bunurilor societății în bani și încasarea creanțelor pe care societatea le are față de terți.
Transformarea bunurilor societății în bani. Această operațiune se realizează prin vânzarea individuală pe calea licitației publice. Potrivit legii, lichidatorii vor putea să vândă prin licitație publică, imobilele și orice avere mobiliară a societății. Legea interzice vânzarea în bloc a bunurilor societății, adică pe un preț forfetar (global), care nu permite evaluarea corectă a fiecărui bun imobil sau mobil.
Problema care se pune este aceea de a ști dacă este sau nu obligatorie vânzarea la licitație a tuturor bunurilor societății.
Din dispozițiile legii pare să rezulte că toate bunurile societății trebuie prefăcute în bani, în vederea satisfacerii creanțelor creditorilor sociali și împărțirii restului între asociați, în proporție cu participarea acestora la capitalul social sau în conformitate cu cele dispuse în actul constitutiv, asociații având dreptul să deroge de la criteriul obișnuit al participării la capitalul social cu aporturi. Această concluzie se întemeiază și pe faptul că legea nu reglementează partajul bunurilor între asociați.
Anumite bunuri pot fi însă sustrase vânzării la licitație publică, astfel:
– dacă prin actul constitutiv s-a stabilit că bunurile în cauză nu devin proprietatea societății, ci aceasta are numai un drept de folosință asupra bunului respectiv, iar acestea vor reveni, în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, asociaților care le-au adus aport în societate (un teren, o construcție). Această soluție se întemeiază pe dispozițiile art. 246 alin. (4) din L.S.C., care prevăd dreptul asociaților de a hotărî prin contractul de societate regulile de lichidare a societății.
– dacă în actul constitutiv asociații au decis ca anumite bunuri să nu facă obiectul vânzării prin licitație publică, caz în care se pune problema partajului acestor bunuri între asociați. Problema se pune doar în cazul în care societatea lichidată sau asociații dispun de resurse suficiente pentru acoperirea integrală a pasivului, pentru că, în caz contrar, clauza prin care asociații exclud de la vânzarea prin licitație anumite bunuri ale societății ar fi ilegală, cu consecința nulității acesteia, căci s-ar ajunge la o fraudare a intereselor creditorilor sociali.
Încasarea creanțelor. Lichidatorii trebuie să încaseze creanțele de la debitorii societății. Această operațiune se face la scadență, potrivit obligațiilor asumate, starea de lichidare neavând nici o consecință asupra raporturilor juridice ale societății cu debitorii săi.
Legea reglementează calea de urmat în cazul când fondurile societății, realizate prin vinderea la licitație a bunurilor societății și din încasarea creanțelor, nu sunt îndestulătoare pentru plata creditorilor societății. Art. 251 din Legea nr. 31/1990 prevede că lichidatorii care probează, prin prezentarea bilanțului că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente pentru acoperirea pasivului exigibil, trebuie să ceară sumele necesare asociaților, care răspund nelimitat s-au celor care nu au efectuat integral vărsămintele, dacă sunt obligați să le procure, după forma societății sau, dacă sunt debitori față de societate, pentru vărsămintele neefectuate, la care erau obligați în calitate de asociați.
Asociații vizați în acest text nu răspund pentru obligațiile sociale, ci pentru obligațiile proprii. Astfel:
– asociații în societatea în nume colectiv și asociații comanditați, care au o răspundere nelimitată și solidară față de creditorii sociali, au calitatea de garanți ai obligațiilor societății; răspunderea lor este o răspundere proprie care rezultă din lege [art. 3 alin. (2) și art. 85 L.S.C.];
– asociații care au subscris aporturi la capitalul social, dar care nu le-au vărsat în totalitate în termenul prevăzut de lege sau de actul constitutiv, sunt obligați față de societate să efectueze plata acestui rest de aport, lichidatorii, în calitate de reprezentanți ai societății având obligația de a cere această plată indiferent dacă activul este sau nu suficient să acopere integral pasivul.
Din aceste dispoziții legale rezultă că, pentru complinirea fondurilor necesare pot fi urmăriți asociații care răspund nelimitat pentru obligațiile sociale sau asociații care datorează societății anumite sume de bani cu titlu de aport.
Chiar dacă legea reglementează o soluție alternativă, mai potrivită ar fi stabilirea unei ordini de urmărire, în sensul de a fi urmăriți întâi asociații care sunt debitori pentru vărsămintele neefectuate și apoi asociații care au o răspundere nelimitată pentru obligațiile sociale.
Asociații urmăriți nu pot invoca compensația sumelor datorate societății cu sumele care li s-ar cuveni din lichidare, deoarece s-ar încălca dispozițiile art. din Legea nr. 31/1990.
Fondurile necesare plății creanțelor societății pot fi asigurate și prin contractarea de împrumuturi neipotecare și de obligații cambiale, în condițiile prevăzute de art. 249 din L.S.C.
A lichida pasivul înseamnă a plăti datoriile societății cu bani rezultați din lichidarea activului. Aceasta este a doua fază a lichidării.
Pentru stingerea datoriilor societății, lichidatorii pot contracta obligații cambiale ori împrumuturi, în condițiile legii.
Datoriile pot fi achitate de către lichidatori cu proprii bani. În acest caz, lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor. Potrivit legii, lichidatorii nu vor putea reclama împotriva societății drepturi mai mari decât acelea ce aparțineau creditorilor plătiți. Această soluție reprezintă o aplicare a instituției subrogației în drepturile creditorului prin plata creanței (art. 1106-1109 C.civ.).
Întrucât procedura lichidării nu afectează raporturile juridice ale societății cu creditorii săi, plata datoriilor se face la scadență și integral.
Art. 250 din Legea nr. 31/1990 precizează că lichidatorii nu pot plăti nici asociaților nici o sumă în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societății, deci înaintea stingerii pasivului social, fapt pentru care este posibil ca asociații să nu mai încaseze nimic după achitarea acestor datorii.
Pentru a proteja interesele creditorilor societății, legea consacră anumite acțiuni prin care aceștia își pot valorifica drepturile lor.
Creditorii societății au dreptul de acționa în justiție societatea aflată în lichidare, acțiuni care decurg din creanțele ajunse la termen, până la concurența bunurilor existente în patrimoniul societății (art. 253 din L.S.C). Astfel, creditorii societății care nu au fost satisfăcuți în drepturile lor, pot acționa societatea, prin lichidatori, pentru a urmări bunurile existente în patrimoniul social; în subsidiar, ei se pot îndrepta și împotriva asociaților pentru plata sumelor datorate din valoarea acțiunilor subscrise sau din aceea a aporturilor la capitalul societății, vărsăminte neefectuate până la acel moment.
Textul instituie o veritabilă acțiune directă a creditorilor sociali contra acelor asociați care nu și-au achitat aporturile la capitalul social pe care l-au subscris, introdusă în vederea completării capitalului social.
Problema care se pune este a ști dacă sumele obținute pe această cale de la asociați intră în patrimoniul societății, urmând a fi repartizate între creditori în proporție cu valoarea creanțelor lor sau aceste sume servesc plății creanței creditorului urmăritor. Fiind o acțiune directă, s-ar putea spune că soluția are în vedere a doua variantă, în realitate însă, fiind vorba de aporturi la capitalul social, aceste sume vor intra în gajul general al creditorilor chirografari, urmând a fi împărțite între toți creditorii [art. 3 alin.(1) L.S.C.; art. 1718-1719 C.civ.] .
Cu toate că art. 253 din lege nu cuprinde dispoziții în acest sens, totuși creditorii sociali pot acționa, în subsidiar, și pe asociații care răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale. Temeiul acestei acțiuni îl constituie dispozițiile art. 3 din L.S.C. și privește pe asociații societății în nume colectiv și asociații comanditați din societatea în comandită. Această acțiune are caracter subsidiar, atât față de acțiunea împotriva lichidatorilor, cît și contra asociaților pentru plata sumelor datorate ca aport.
Potrivit legii, lichidarea nu împiedică declanșarea procedurii falimentului societății, potrivit Legii nr. 64/1995 când solvabilitatea societății este nesigură, iar lichidatorul estimează că societatea se află în situația unei încetări de plată a datoriilor comerciale (art. 254 alin. 4 L.S.C.). Prin declanșarea procedurii falimentului, creditorii vor fi satisfăcuți în cadrul acestei proceduri.
2.4. Drepturile asociaților cuvenite din lichidarea societății comerciale
La încetarea existenței societății ca urmare a dizolvării și lichidării, asociații sunt îndreptățiți să li se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea societății sau cu ocazia majorării capitalului social, precum și să primească partea lor ce li se cuvine din eventualele beneficii rămase nedistribuite. Dar, asemenea drepturi vor fi valorificate numai după ce au fost achitate toate datoriile față de creditorii societății și numai dacă a mai rămas un sold activ.
Uneori, activul societății este suficient de mare față de pasivul societății, încât lichidatorii pot plăti asociaților anumite sume de bani în contul drepturilor care li se cuvin chiar înainte de a încheia operațiunile de lichidare.
Cel mai adesea însă numai la terminarea operațiunilor de lichidare, lichidatorii pot constata dacă există un activ net care urmează să fie împărțit între asociați. În acest scop, lichidatorii sunt obligați să încheie bilanțul final și, dacă este cazul, să facă propuneri pentru împărțirea între asociați a activului.
Lichidarea se desfășoară în interesul asociaților; părțile sociale sau acțiunile dau dreptul asociaților la o parte proporțională din activul societății rămas după lichidare, acest drept este însă un drept de creanță subordonat plății tuturor creditorilor societății.
Articolul 250 din Legea nr. 31/1990 dispune: „lichidatorii nu pot plăti asociaților nici o sumă în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societății”, adică se creează o ordine de preferință obligatorie între creditorii sociali și asociați, care se impune lichidatorului. Drepturile cuvenite asociaților nu se pot plăti mai înainte de achitarea datoriilor sociale, fapt pentru care este posibil ca asociații să nu mai încaseze nimic după achitarea acestor datorii.
Prin derogare de la această interdicție, legea prevede că asociații vor putea cere lichidatorilor ca sumele realizate prin operațiunile de lichidare să fie depuse la Casa de Economii și Consemnațiuni ori la administrația financiară și să se facă repartizarea asupra acțiunilor sau părților sociale, chiar în timpul lichidării. O asemenea cerere a asociaților este admisibilă numai dacă, afară de ceea ce este necesar pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor societății, scadente sau care vor ajunge la scadență, mai rămâne un disponibil de cel puțin 10% din cuantumul sumelor depuse. Lichidatorii care fac plăți asociaților cu nesocotirea acestei dispoziții legale sunt sancționați penal, în condițiile art. 272 din Legea nr. 31/1990.
Creditorii societății pot face opoziție împotriva deciziei lichidatorilor de a face plăți anticipate în contul părților cuvenite asociaților din lichidare [art. 250 alin. (3) L.S.C.].
După terminarea operațiunilor de lichidare a activului și pasivului societății, lichidatorii sunt obligați să întocmească bilanțul final pentru a constata rezultatele lichidării, precum și proiectul de repartizare a activului net între asociați. Repartizarea activului net se realizează de către lichidatori, fiind exclusă competența instanței.
Bilanțul final consemnează, pe de o parte, sumele de bani rezultate din vânzarea la licitație publică a bunurilor societății și din încasarea creanțelor societății și, pe de altă parte, sumele de bani achitate pentru plata datoriilor societății. Bilanțul constată eventualul activ net, ca diferență între activul și pasivul societății.
Activul net constituie sursa din care sunt satisfăcute drepturile asociaților rezultate din lichidare, în mod normal trebuind să servească pentru rambursarea valorii aporturilor asociaților, iar restul – beneficiul net – să fie repartizat între asociați proporțional cu participarea la capitalul social.
Pentru simplificare, cele două operațiuni sunt contopite și întregul activ net este repartizat asociaților. În acest sens, legea prevede că lichidatorii vor propune bilanțul final și repartizarea activului net între asociați, acestea prezentând unele deosebiri, după forma juridică a societății lichidate:
– în cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, lichidatorii întocmesc bilanțul final și proiectul conținând propunerea de repartizare a activului între asociați, pe care au obligația să le comunice fiecăruia dintre aceștia printr-o notificare transmisă prin intermediul executorilor judecătorești.
– în urma lichidării unei societăți pe acțiuni și în comandită pe acțiuni, lichidatorii întocmesc bilanțul final, arătând partea ce se cuvine fiecărei acțiuni din repartizarea activului societății, care, însoțit de raportul cenzorilor, se va depune la oficiul registrului comerțului și se va publica în Monitorul Oficial.
Indiferent de forma societății, orice asociat sau acționar poate formula opoziție la bilanțul final și propunerea de repartizare a activului net, care se depune la oficiul registrului comerțului și se soluționează se instanța judecătorească.
Opoziția se face la tribunal în termen de 15 zile de la data notificării, respectiv în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial, a bilanțului final și a proiectului de repartizare.
Dacă mai mulți asociați fac opoziție, toate opozițiile vor fi conexate pentru a fi soluționate printr-o singură hotărâre judecătorească.
Potrivit legii, pentru soluționarea opoziției, problemele referitoare la bilanțul final al lichidării vor fi separate de cele care privesc proiectul de repartizare, față de care lichidatorii pot rămâne străini [art. 257 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 ].
După expirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului de opoziție sau după ce hotărârea asupra opoziției a rămas irevocabilă, bilanțul final de lichidare și propunerile de repartizare a activului net între asociați se consideră aprobate [art. 257 alin. (4), art. 263 din L.S.C].
Pe baza propunerilor de repartizare aprobate, asociații vor încasa sumele de bani care li se cuvin, în schimbul unei chitanțe de primire.
Dacă sumele cuvenite acționarilor nu au fost încasate în termen de două luni de la publicarea bilanțului final de lichidare, ele trebuie depuse la Casa de Economii și Consemnațiuni, cu arătarea numelui și prenumelui acționarului, în cazul acțiunilor nominative, sau a numerelor acțiunilor, în cazul acțiunilor la purtător. Plata se va face persoanei arătate sau posesorului acțiunilor, reținându-se titlul în cauză.
În cazul în care au fost efectuate plăți înainte de expirarea timpului prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului de opoziție, chitanța de primire a celei din urmă repartiții ține loc de aprobare a bilanțului și a repartizării făcute fiecărui asociat [ art. 263 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 ].
Prin aprobarea bilanțului final al lichidării și repartizării activului net între asociați, lichidatorii sunt liberați [ art. 257 alin. (4) și art. 263 din Legea nr. 31/1990].
Legea nr. 31/1990, în forma sa actuală, a instituit un termen limită de trei ani pentru efectuarea lichidării societății, care începe de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult doi ani ( art. 254 din lege).
În principiu, problema partajului bunurilor societății între asociați nu se pune în practică. Acest lucru se explică prin aceea că, în concepția legii, în realizarea activului societății și lichidare a pasivului social, toate bunurile societății sunt prefăcute în bani, prin vânzare la licitație publică; sumele de bani obținute vor servi pentru plata creditorilor sociali, iar restul va fi repartizat între asociați. De aceea Legea nr. 31/1990 nu reglementează partajul bunurilor societății.
În mod excepțional, se pot ivi cazuri când bunuri ale societății trebuie împărțite între asociați. Trebuie luate în vedere acele cazuri în care, asociații, stabilind regulile lichidării, prin actul constitutiv, au convenit ca anumite bunuri să nu facă obiectul vânzării pe calea licitației publice.
Se pune problema regulilor după care se va face împărțirea între asociați a bunurilor rămase în urma lichidării, dată fiind absența unei reglementări a partajului bunurilor societății în Legea nr. 31/1990; în acest caz trebuie să apelăm la dispozițiile Codului civil privind contractul de societate. Potrivit art. 1531 din Codul civil, dispozițiile referitoare la contractul de societate se aplică și societăților comerciale, în măsura în care nu sunt contrare legilor și uzanțelor comerciale.
Cu privire la încetarea societății, art. 1530 din Codul civil prevede: „la împărțirea averii societății între asociați se aplică regulile relative la împărțirea eredității, la forma acestei împărțiri și la obligațiile ce rezultă între erezi ”. Deci, pentru împărțirea între asociați a bunurilor societății comerciale aflate în lichidare se aplică regulile stabilite de Codul civil pentru partajul succesoral. În aplicarea acestei reglementări trebuie să se țină seama de regulile stabilite de Legea societăților comerciale privitoare la repartizarea activului net între asociați.
2.5. Închiderea lichidării societății comerciale
Lichidarea societății nu poate dura mai mult de trei ani, pentru motive temeinice putând fi prelungită de tribunal cu cel mult doi ani. Impunerea acestui termen se justifică datorită situației în care se află societatea – capacitate de folosință limitată la necesitățile lichidării; înlocuirea organelor sociale cu lichidatorul – ca și necesitatea de a clarifica cât mai repede raporturile cu creditorii; de asemenea, în termen de trei ani, creanțele contra societății se pot prescrie.
În cazul în care s-a deschis contra societății aflate în lichidare procedura falimentului, termenul maxim al lichidării se va prelungi cu durata procedurii falimentului.
După terminarea operațiunilor de repartizare a activului net între asociați, procedura lichidării societății comerciale este încheiată. Rămân de îndeplinit ultimele formalități pentru finalizarea consecințelor care decurg din terminarea lichidării: radierea societății din registrul comerțului și luarea măsurilor de conservare a registrelor și celorlalte documente ale societății.
Încheierea lichidării și încetarea existenței societății ca persoană juridică pune și problema răspunderii pentru eventualele creanțe ale creditorilor sociali care nu au fost satisfăcute în cursul lichidării.
Potrivit art. 254 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societății din registrul comerțului.
Îndeplinirea acestei formalități este obligatorie. În acest sens, art. 1 din Legea nr. 26/1990 prevede obligația comerciantului ca la încetarea comerțului să ceară oficiului registrului comerțului radierea înmatriculării din registrul comerțului.
Radierea societății trebuie cerută oficiului registrului comerțului în termen de 15 zile de la data ultimului act de lichidare, care este repartizarea activului net între asociați ( art. 22 din Legea nr. 26/1990 ).
Radierea se poate face din oficiu, așa cum rezultă din art. 254 alin. (3) din Legea societăților comerciale.
De la data radierii încetează personalitatea juridică a societății comerciale, cu toate consecințele care decurg din acest fapt.
După aprobarea calculelor și terminarea repartizării activului net între asociați, lichidatorii trebuie să depună registrele și actele societății comerciale pentru păstrare, în condițiile stabilite de lege ( art. 255 din Legea nr. 31/1990 ).
În cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, registrele și actele societății vor fi păstrate la unul dintre asociați, desemnat prin votul majorității asociaților. Dacă registrele și actele societății sunt necesare unuia dintre asociați, ele se vor preda acestui asociat.
În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, registrele și actele societății vor fi depuse pentru păstrare la oficiul registrului comerțului.
Registrele și actele societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni depuse la registrul comerțului vor putea fi consultate de orice persoană interesată, cu autorizația instanței judecătorești.
Termenul pentru păstrarea registrelor și actelor societății comerciale lichidate, indiferent de forma juridică în care aceasta a funcționat, este fixat de lege la 5 ani, conform art. 255 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
Ipoteza posibilei existențe a unor creditori sociali care nu și-au valorificat creanțele față de societate în cursul lichidării acesteia, ridică problema răspunderii asociaților și societății pentru obligațiile sociale după închiderea lichidării și încetarea existenței societății ca persoană juridică.
Potrivit art. 254 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, lichidarea nu liberează pe asociați și nu împiedică deschiderea procedurii falimentului față de societate.
Din textul legii nu rezultă dacă el se referă la o societate care a fost lichidată și radiată din registrul comerțului sau la o societate aflată în curs de lichidare, dar, din art. 154 alin. (2) se pare că se are în vedere o societate lichidată care și-a încetat existența ca persoană juridică. Astfel, în acest articol se prevede că, după terminarea lichidării, lichidatorul trebuie să ceară radierea societății din registrul comerțului.
În ceea ce privește răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale după încetarea existenței societății, aceasta este explicabilă, dar operează numai în condițiile legii. O atare răspundere incumbă numai asociaților care, potrivit legii, răspund nelimitat pentru obligațiile sociale, adică în cazul asociaților din societatea în nume colectiv și asociaților comanditați din societatea în comandită.
În privința răspunderii societății, după ce personalitatea ei juridică a dispărut, în doctrina dreptului comercial s-au formulat mai multe opinii:
– s-a susținut că lichidarea nu poate fi definitiv încheiată dacă nu au fost satisfăcute drepturile tuturor creditorilor. Astfel, dacă apare un nou creditor, societatea ca subiect de drept va răspunde, iar nu asociații. Această soluție ignoră efectul lichidării care constă în încetarea personalității juridice a societății;
– personalitatea juridică reînvie;
– în altă opinie s-a considerat că, prin terminarea lichidării, personalitatea juridică a dispărut și, drept urmare, societatea nu mai poate fi urmărită, ci numai asociații.
Soluția ar fi, susținută de dispozițiile Legii nr. 31/1990, că după lichidarea societății și radierea ei din registrul comerțului, creditorii sociali pot urmări numai pe asociații care au o răspundere nelimitată pentru obligațiile sociale. Mai mult, după încetarea societății prin radiere, încetează și calitatea de asociat; urmărirea asociatului cu răspundere nelimitată după lichidarea societății este posibilă numai dacă a fost declanșată în timpul existenței societății, lucru posibil, întrucât, conform art. 85 L.S.C. hotărârea judecătorească obținută împotriva asociaților este opozabilă oricărui asociat, iar declanșarea procedurii colective se poate cere numai până la terminarea lichidării.
Societatea, o dată radiată din registrul comerțului, nu mai beneficiază de subiectivitate proprie și nu mai are răspundere juridică proprie. Asociații cu răspundere limitată nu răspund de datoriile societății dincolo de aportul lor la capitalul social. Ca atare, creanța respectivă nu va mai putea fi recuperată, iar riscul neîncasării creanței incumbă creditorului, care nu a fost suficient de diligent pentru a-și valorifica la timp creanța, în condițiile în care lichidarea și radierea s-au făcut cu formalitățile cerute de lege pentru opozabilitatea față de terți.
În cazul în care acestea au fost făcute cu încălcarea cerințelor de publicitate și cu prejudicierea intereselor creditorului în cauză, se poate cere radierea mențiunilor respective. Dacă se dispune radierea mențiunilor referitoare la lichidare, personalitatea juridică a societății „reînvie”, iar creditorul în cauză va putea să-și încaseze creanța.
Cât privește referirea art. 254 alin.(3) din Legea 31/1990 la posibilitatea aplicării procedurii falimentului, aceasta privește societatea aflată în faza lichidării, până la încetarea societății ca persoană juridică, deci până la încheierea procedurii de lichidare .
În esență, lichidarea constă în desfășurarea unor acte de gestiune care vizează transformarea în disponibilități financiare a activului patrimonial în vederea acoperirii pasivului – prin satisfacerea creditorilor și stingerea celorlalte obligații, precum și repartizarea activului net rezultat între asociații societății lichidate.
În timp ce mandatul administratorilor încetează, odată cu numirea lichidatorilor, dizolvarea societății nu pune capăt funcțiilor cenzorilor desemnați de adunarea generală a asociaților în condițiile art. 154 – 161 din Legea nr. 31/1990, pentru societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, și în condițiile art. 194 din aceeași lege pentru societatea cu răspundere limitată.
Potrivit art. 247 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, lichidatorii își îndeplinesc mandatul lor sub controlul cenzorilor. Această prevedere constituie temeiul activității de supraveghere cenzorială în desfășurarea operațiunilor lichidării societății.
Obiectivele activității cenzorilor în perioada lichidării societății comerciale nu sunt determinate concret de prevederile Legii nr. 31/1990, cu excepția următoarelor obligații stabilite în mod expres:
a) să vegheze ca dispozițiile legii și ale actului constitutiv să fie îndeplinite de către lichidatori [ art. 158 alin. (4) lit.e)];
b) să întocmească un raport cu privire la rezultatele lichidării și bilanțul contabil final.
Deși se referă la obligațiile cenzorilor din societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, aceste prevederi, sunt aplicabile și cenzorilor aleși într-o societate cu răspundere limitată, după cum rezultă din prevederile art. 194 alin. (3) din aceeași lege.
Prima din prevederile menționate mai sus, fixează cadrul legal al activității cenzoriale.
Activitatea cenzorilor este circumscrisă atribuțiilor pe care le au de îndeplinit lichidatorii, astfel cum rezultă acestea din dispozițiile legii și din voința asociaților manifestată în actul constitutiv sau printr-o hotărâre ulterioară privitoare la lichidarea societății comerciale.
De asemenea, activitatea de supraveghere cenzorială trebuie să aibă în vedere atingerea obiectivului principal urmărit prin lichidare, anume acela de a se valorifica în cele mai bune condiții activul patrimonial în scopul achitării obligațiilor sociale și recuperării unei părți cât mai însemnate din capitalul social investit de asociați.
Cea de-a doua prevedere a legii se referă la îndatorirea cenzorilor de a verifica bilanțul contabil final întocmit de lichidatori cu privire la rezultatele operațiunilor de lichidare și modul de împărțire între asociați a eventualului activ net rămas după stingerea tuturor obligațiilor societății.
Pentru îndeplinirea obligațiilor lor fundamentale de supraveghere a gestiunii lichidării, cât și pentru a se putea pronunța în mod corect și raportul la bilanțul contabil final, cenzorii trebuie să efectueze, în afara altor activități, acțiuni de verificare asupra:
a) inventarului și bilanțului contabil încheiate de administratori împreună cu lichidatorii societății, la data intrării în funcțiune a lichidatorilor [art. 247 alin. (3) din Legea nr. 31/1990];
b) înregistrării corecte a operațiunilor lichidării [ art. 247 alin. (4) din Legea nr. 31/1990];
c) rezultatele bilanțului de mediu, prevăzut de Legea protecției mediului nr. 137/1995, și dacă s-a efectuat comunicarea acestora agenției teritoriale pentru protecția mediului;
d) modului de preluare de către lichidatori a patrimoniului, registrele și documentele societății la intrarea în funcție [ art. 247 alin. (4)];
e) bilanțului comercial anual întocmit de lichidatorii unei societăți pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, dacă lichidarea se prelungește peste durata exercițiului financiar ( art. 261 );
f) evaluării patrimoniului conform normelor privitoare la întocmirea bilanțului;
g) respectării regulilor privind valoarea bunurilor din patrimoniul societății;
h) concordanței bilanțului cu înregistrările;
i) acordării avizului pentru constituirea ipotecii asupra bunurilor imobiliare ale societății comerciale în lichidare, în cazul lipsei unor prevederi în actul constitutiv sau în actul de numire a lichidatorilor (art. 249 alin. 2); dispoziția generală cuprinsă în art. 161 alin (1) din Legea nr. 31/1990, prevede că întinderea și efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate, de regulile mandatului.
Acțiunea de răspundere împotriva cenzorilor poate fi exercitată de către creditorii societății numai în caz de faliment .
2.6. Practică judiciară
Prin sentința civilă nr. 557 din 22 septembrie 1999 a Tribunalului Maramureș s-a respins cererea reclamantei A. M. în contradictoriu cu pârâtul B. I. pentru înlocuirea lichidatorului M.T. desemnat cu lichidarea S.C. Kairos S.R.L. Sighetu Marmației.
S-a reținut împrejurarea că lichidatorul în funcție nu a reușit să întocmească bilanțul final al societății, situație care nu este imputabilă acestuia. Dimpotrivă, contabilitatea societății a fost condusă defectuos de reclamantă încât lichidatorul nu a fost în măsură să identifice nici un bun pe care să-l evalueze și să-l vândă cu ocazia lichidării. Prin sentința penală nr. 423 din 20 august 1998 a Judecătoriei Sighetu Marmației, reclamanta A.M. a fost condamnată pentru gestiune abuzivă și a fost obligată să readucă în patrimoniul societății dizolvate unele bunuri înstrăinate de reclamantă, despre care lichidatorul a luat la cunoștință numai la soluționarea prezentei cereri.
Pe de altă parte cei doi asociați nu au contribuit material la cheltuielile de lichidare.
Împotriva sentinței a înaintat apel reclamanta, criticând hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând că din punct de vedere juridic situația societății este complexă și discutabilă, ceea ce a invocat și în fața instanței de fond.
Societatea nu este dizolvată legal, deoarece sentința civilă nr. 236/1995 prin care s-a constatat dizolvarea nu a fost înregistrată în Registrul Comerțului, iar în prezent executarea hotărârii este precisă.
Inițial a fost desemnat prin hotărâre judecătorească un lichidator, care ulterior a fost înlocuit prin sentința nr. 812/1997 în persoana lichidatorului de față. Au fost încălcate dispozițiile art. 246, art. 247, art. 254 din Legea nr. 31/1990, deoarece numirea lichidatorului nu a fost înscrisă în Registrul Comerțului și publicată în Monitorul Oficial. Nu s-a întocmit un bilanț asupra activului și pasivului societății, nu a fost respectat termenul de trei ani pentru efectuarea lichidării și nici nu a fost prelungit acest termen cu acordul tribunalului.
Lichidatorul desemnat s-a dovedit a fi de rea-credință în toate actele pe care le-a întreprins, a dovedit subiectivism deoarece nu a ținut cont în raportul intermediar de dispozițiile sentinței penale nr. 423/1998, deși avea cunoștință de conținutul acesteia.
În mod subiectiv, a exclus din situația economică-financiară a societății suma de 1.013.480 lei achitată cu titlu de chirie și suma de 15.419.292 lei plătită cu titlu de pierdere a societății precum și un împrumut personal față de societate de 18.822.664 lei și suma de 1.700.000 lei cu care societatea a fost păgubită ca urmare a unui furt.
Examinând apelul reclamantei, Curtea de Apel Cluj, reține că nu este fondat pentru următoarele considerente:
În primul rând, deși apelanta susține că societatea nu a fost legal dizolvată, încheierea judecătorului delegat la Cameră de Comerț și Industrie Maramureș cu nr. 2510 din 15 septembrie 1999 prin care s-a dispus radierea societății S.C. Kairos S.R.L. ca urmare a dizolvării nu a fost atacată de acestea.
De altfel, după cum se poate observa radierea societății s-a efectuat la cererea lichidatorului.
În al doilea rând, criticele apelantei se referă pe de o parte la neefectuarea bilanțului societății, iar pe de altă parte la raportul intermediar efectuat, considerente pentru care a solicitat prin acțiunea introductivă înlocuirea lichidatorului.
Criticele nu sunt fondate. Corect a reținut instanța că împrejurările care au condus la neefectuarea bilanțului societății nu sunt imputabile lichidatorului.
Lichidatorul a fost desemnat la 23 octombrie 1997. Un raport intermediar de lichidare a fost întocmit la 10 septembrie 1998 și a fost comunicat și apelantei.
Nefinalizarea operațiunilor de lichidare s-a datorat în mare parte și culpei apelantei, după cum rezultă din conținutul sentinței penale nr. 423/1998 a Judecătoriei Sighetu Marmației, reclamanta fiind condamnată pentru gestiune frauduloasă.
Nu este lipsit de importanță nici faptul că asociații nu au contribuit material la cheltuielile de lichidare. Aceștia au pe rolul instanțelor și alte cauze care au legătură cu operațiunea finală de lichidare a societății.
În ce privește restul criticilor referitoare la modul de includere sau neincludere a unor sume în situația financiar-contabilă a societății, aceste nemulțumiripot forma obiectul unei eventuale opoziții asupra bilanțului final pe care lichidatorul desemnat îl va efectua.
Cum nici unul dintre motivele invocate nu sunt de natură să ducă la schimbarea hotărârii, apelul se va respinge conform art. 296 Cod procedură civilă.
(Curtea de Apel Cluj, Secția comercială și de contencios administrativ, decizia nr. 224/2000, Bul. Jur. Cluj, 2000, pag. 79, Editura Lumina Lex)
Concluzii
Societatea comercialǎ poate fi definitǎ ca o grupare de persoane constituitǎ pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridicǎ, în care asociații se înțeleg să punǎ în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț, în scopul realizǎrii și împărțirii beneficiilor rezultate în urma acestor fapte de comerț.
Articolul 1492 din Codul Comercial Român prevede că orice societate trebuie să aibǎ un obiect licit și să fie contractatǎ spre folosul comun al părților. Societatea comercialǎ ca persoanǎ juridicǎ urmeazǎ același destin ca și o persoanǎ fizicǎ: se naște, trăiește și moare. Încetarea existenței societații comerciale reclamǎ realizarea unor operații ce vor conduce la un anumit rezultat care împreunǎ cu încetarea persoanei juridice și lichidarea patrimoniului, vor conduce la stabilirea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor societații. Dizolvarea reprezintă o modalitate juridicǎ de încetare a existenței unei societății comerciale. Dizolvarea nu afectează personalitatea juridicǎ a societații.
Calitatea de persoanǎ juridicǎ fiind indispensabilǎ societații pentru, îndeplinirea celorlalte operațiuni care privesc lichidarea patrimoniului social.
Cauzele generale de dizolvare a societăților comerciale sunt similare cu cauzele de „desfacere” a societăților civile, reglementate în articolul 1523 C.civ., conform căruia societatea încetează prin: trecerea timpului pentru care a fost contractată, desființarea obiectului sau desfacerea afacerii, moartea unuia dintre asociați, voința exprimată de unul sau mai mulți dintre ei de a nu voi a continue societatea, interdicția sau nesolvabilitatea unuia dintre ei. Dar dacă rezoluțiunea societății civile poate interveni, în condițiile art. 1529 C. civ., la cererea unuia dintre asociați, în cazul în care există „juste motive” (cum ar fi neexecutarea de către alți asociați a îndatoririlor acestora), rezoluțiunea unei societăți comerciale este admisibilă numai în cazuri excepționale, întrucât societatea nu este un simplu contract, ci și o instituție, dotată cu personalitate juridică.
Potrivit art. 227 alin (1) din legea 31/1990 cauzele de dizolvare a unei societații sunt:
trecerea timpului stabilit pentru durata societății;
declararea nulitații societății;
hotărârea adunării generale;
insolvența societății;
hotărârea tribunalului, la cererea oricǎrui asociat, pentru motive temeinice, precum neîntelegerile grave dintre asociați care împiedică funcționarea societății;
Dizolvarea unei societăți se realizează prin 3 modalități și anume:
1) de drept. În cazul dizolvării de drept aceasta se produce în puterea legii fără a mai fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalități.
2) prin voința asociaților. Societatea comercialǎ se poate dizolvă prin acordul asociaților.
3) pe cale judecătoreascǎ. Dizolvarea pe cale judecătoreascǎ are loc atunci când unul dintre asociați pentru motive temeinice cere aceasta.
Lichidarea unei societații comerciale constǎ în îndeplinirea unor operațiuni care să punǎ capǎt activității, societății și totodată să ducǎ în final la încetare statutului de persoanǎ juridicǎ a societații.
Lichidarea reprezintă un ansamblu de operațiuni necesare încheierii afacerilor societății aflate în curs în momentul în care intervine dizolvarea societății, operațiuni care urmăresc stabilirea, identificarea, și cuantificarea activelor și transformarea lor în numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali și împărțirea rezultatelor între asociați.
Societatea trebuie să-ți execute obligațiile și să-și își valorifice drepturile. Pentru a dispune de mijloacele de plată necesare satisfacerii creanțelor creditorilor, bunurile societății sunt prefăcute în ban, pe calea licitației publice, în final activul net rămas fiind împărțit între asociați potrivit drepturilor lor.
Lichidarea este asimilată cu o fază finală, extrajudiciară și necesară, care consfințește încetarea tuturor efectelor juridice ale actului constitutiv, golind de substanță patrimoniul prin repartiții către asociați, după acoperirea debitelor față de terți și ducând la încetarea personalității juridice însăși.
Operațiunile de lichidare a societăților comerciale sunt reglementate de art. 252-270 din legea 31/1990.
Lichidarea societății cuprinde atât transformarea în numerar a întregului patrimoniu al societății și plata creditorilor,cât și diviziunea sumei rezultatǎ din lichidarea între asociați.
Societatea trebuie să își exercite obligațiile și sǎ își valorifice drepturile.
Pentru a dispune de mijloacele de platǎ necesare satisfacerii creanțelor creditorilor, bunurile societății sunt transformate în bani, prin licitație publicǎ în final activul net rămas fiind împarțit între asociați.
Lichidarea societății mai cuprinde următoarele etape:
– Lichidarea activului societății: transformarea bunurilor societății în bani și încasarea creanțelor pe care societatea le are față de terți.
– Lichidarea pasivului societății: plata datoriilor societății către creditori.
Operațiunea de lichidare a pasivului unei societății se face de către o persoanǎ anume investitǎ denumitǎ lichidator, în condițiile legii.
BIBLIOGRAFIE
1. Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în M.Of. nr. 1066/2004, modificată prin Legea nr. 302/2006 publicată în M. Of. nr. 953/29.10.2005, modificată prin Legea nr.164/2006 publicată în M.Of. nr. 430/18.05.2006, modificată prin Legea nr.441/2006, modificată prin OUG nr. 82/2007 publicată în M.Of. nr. 446 din 29/06/2007, Legea nr. 516/2006 publicată în M.Of. nr. 14/09.01.2007, modificată prin OUG nr. 52/2008 publicată în M.Of. nr333/30.04.2008 aprobată prin Legea nr. 284/2008 publicată în M.Of.nr. 778/20.11.2008, modificată prin Legea nr.88/2009 publicată în M.Of.nr. 246/14.04.2009.
2. Lege nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost publicată în M.Of.nr. 359 din 21/04/2006.
3. Ordinul. Nr. 1753/2004 – Normele privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și de pasiv, publicat în M.Of.nr.1174/13.12.2004, modificat prin Ordinul nr.1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele Europene, publicat în M.Of.nr.1080/30.11.2005, modificat prin Ordinul nr.2001/2006 publicat în M.Of.nr.994/13.12.2006.
4. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată în M.Of. nr. 49/04.02.1998 și modificată prin Legea nr. 348/2001, publicată în M.Of. nr. 381/12.07.2001, modificată prin O.U.G. nr.129/2002, publicată în M.Of. nr. 746/11.10.2002, modificată prin O.U.G. nr. 156/2002, publicată în M.Of. nr. 850/25.11.2002, modificată prin O.G. nr. 15/2002, publicată în M.Of. nr. 61/01.02.2003, aprobată prin Legea nr. 183/2004, publicată în M.Of. nr. 461/24.05.2004, modificată prin Legea nr. 161/2003, publicată în M.Of. nr. 279/21.04.2003, modificată prin O.G. nr. 72/2004, publicată în M.Of. nr. 791/27.08.2004, aprobată prin Legea nr. 519/2004, publicată în M.Of. nr. 1109/26.11.2004, modificată prin Legea nr.441/2006, modificată prin OUG nr. 82/2007 publicată în M.Of.nr. 446 din 29/06/2007, modificată prin OUG nr.52/2008 publicată în M.Of. nr. 333/30.04.2008 aprobată prin Legea nr. 284/2008 publicată în M.Of. nr. 778/20.11.2008.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Lichidarea Si Dizolvarea Societatiilor Comerciale Conform Legii 31.1990 (ID: 126100)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.