Licenta Functia Latreutica A Bisericii Cornel Potra [624335]

INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL
FACULTATEA DE TEOLOG IE PENTICOSTALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Lect. univ. dr. Ioan Brie
ABSOLVENT: [anonimizat]
2013

INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL
FACULTATEA DE TEOLOG IE PENTICOSTALĂ

Funcția latreutică a bisericii: o perspectivă
biblică și practică

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Lect. univ. dr. Ioan Brie
ABSOLVENT: [anonimizat]
2013

Cuprins
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 1
i. Definirea și delimitarea subiectului ………………………….. ………………………….. ……………… 1
ii. Importanța subiectului și motivarea opțiunii ………………………….. ………………………….. … 1
iii. Obiectivele lucrării și metoda de lucru ………………………….. ………………………….. ……….. 2
Capitolul 1 4
1.1 Terminologia biblică pentru închinare ………………………….. ………………………….. ……….. 4
1.1.1 Terminologia ebraică ………………………….. ………………………….. ………………………….. 4
1.1.1. 1 Avodah ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 4
1.1.2 Terminologia greacă ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 5
1.1.2.1 πποζκςνέω ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 5
1.1.2.2 λαηπεύω ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 6
1.1.2.3 εύζέβεια ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 7
1.1.2.4 δόξα ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 8
1.1.2.5 ζέβομαι ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 9
1.2 Definirea înch inării ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 10
Capitolul 2 14
Paradigme biblice ale închinării și exprimarea lor în comunitatea de credință ………. 14
2.1 Închinarea patriarhală ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 14
2.1.1 Jertfa 14
2.1.2 Rugăciunea ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 15
2.1.3 Închinarea zeciuielii ………………………….. ………………………….. …………………………. 16
2.2 Închinarea la Cortul întâlnirii ………………………….. ………………………….. ………………….. 16
2.3 Închinarea în legea ceremonială și sacrificială ………………………….. ………………………. 17
2.4 Închinarea la Templul din Ierusalim ………………………….. ………………………….. ………… 20
2.5 Închinarea sinagogală în iudaismul inter -testamentar ………………………….. ……………… 21
2.6 Închinarea în duh și adevăr în învățătura Domnului Isus ………………………….. …………. 22
2.7 Închinarea în practica apostolică a bisericii din Ierusalim ………………………….. ……….. 24
2.7.1 Învățătura apostolilor ………………………….. ………………………….. ………………………… 25
2.7.2 Părtășia comunitară și dărnicia ………………………….. ………………………….. …………… 25
2.7.3 Serbarea euharistiei ………………………….. ………………………….. ………………………….. 26
2.7.4 Rugăciunile și lauda în închinare ………………………….. ………………………….. ……….. 27
2.8 Închinarea în comunitățile ecleziale pauline ………………………….. ………………………….. 28

2.8.1 Centralitatea lui Hristos în închinare ………………………….. ………………………….. …… 28
2.8.2 Rolul Duhului Sfânt în închinare ………………………….. ………………………….. ……….. 29
2.8.3 Elemente de cult creștin în teologia paulină ………………………….. ……………………… 31
2.9 Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 32
Capitolul 3 Dumnezeu ca sursă și obiect al închinării autentice ………………………….. 34
3.1 Dumnezeu ca sursă a închinării autentice ………………………….. ………………………….. …. 34
3.1.1 Oameni creați pentru a fi închinători ………………………….. ………………………….. …… 34
3.1.2 Închinarea inițiată de Dumnezeu ………………………….. ………………………….. ………… 35
3.2 Dumnezeu ca obiect al închinării autentice ………………………….. ………………………….. . 36
3.2.1 Funcția revelației divine în închinare ………………………….. ………………………….. ….. 36
3.2.2 Raportul dintre concepția despre Dumnezeu și închinarea autentică ………………… 37
3.3 Pericole și confuzii pentru închinarea autentică ………………………….. …………………….. 39
3.3.1 Pericolul ritualismului: confuzia între forma și conținutul închinării ……………….. 39
3.3.2 Pericolul căutării senzaționalului: confuzia între adevărul și atmosfera închinării 41
3.3.3 Pericolul desacralizării: confuzia între evlavie și divertisment religios …………….. 43
3.4 Esența închinării autentice ………………………….. ………………………….. ……………………… 44
3.5 Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 46
Capitolul 4 Formele închinării biblice ………………………….. ………………………….. ………. 48
4.1 Rugăciunea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 48
4.2 Postul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 50
4.3 Citirea și propovăduirea Cuvântului ………………………….. ………………………….. ………… 52
4.4 Imnologia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 54
4.5 Dărnicia ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 56
4.5.1 Dărnicia ca milostenie ………………………….. ………………………….. ………………………. 56
4.5.2 Dărnicia ca zeciuială ………………………….. ………………………….. ………………………… 58
4.6 Participarea la comuniunea bisericii ………………………….. ………………………….. ………… 61
4.7 Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 63
Capitolul 5 Perspective liturgice în închinarea eclezială confesională …………………. 65
5.1 Închinarea în liturghia Bisericii Ortodoxe ………………………….. ………………………….. … 65
5.2 Închinarea în liturghia bisericii catolice ………………………….. ………………………….. ……. 67
5.3 Închinarea în bisericile protestante și neoprotestante ………………………….. ……………… 69
5.4 Închinarea în bisericile penticostale române ………………………….. ………………………….. 71
5.5 Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 73
Concluzie: Relevanța acestui studiu pentru închinarea Bisericii secolului XXI . 74

Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 76

Abrevieri

CTNT
DET
DISB
DJG
DNT
DOTP
DOTWPW
DOUGLAS
DPL
DTIB
EDNT
IDB
ISBE
IVP
LXX
NICNT
NIDNTT
NIVTDNW
NTC
TDNT
TLNT Comentariile Tyndale la Noul Testament
Dicționar evanghelic de teologie
Dicționar de imagini și simboluri biblice
Dictionary of Jesus and the Gospels
Dicționarul Noului Testament
Dictionary of the Old Testament Prophets
Dictionary of the Old Testament: Wisdom, Poetry & Writings
Dicționarul Biblic
Dictionary of Paul and his Letters
Dictionary for Theological Interpretation of the Bible
Exegetical Dictionary of the New Testament
The Interpreter ’s Dictionary of the Bible,
The International Standard Bible Encyclopedia
Inter Varsity Press
Septuaginta
The New International Commentary on the New Testament
The New International Dictionary of New Testament Theology
The NIV Theological Dictionary of New Words
New Testament Commentary
Theological Dictionary of the New Testament
Theological Lexicon of the New Testament

1
Introducere

i. Definirea și delimita rea subiectului
Lucrarea de față, Funcția latreutică a bisericii: o perspectivă biblică și practică ,
este un studiu ce se încadrează în domeniul Teologiei Biblice . Aceasta își propune să ajute
la formularea funcției latre utice sau a închin ării în comunitatea creștină. Astfel vom putea
vedea o perspectivă biblică cât și practică .
Mai exact, lucrarea de față prezintă necesitatea închinării din viața Bisericii, iar prin
urmare, din acest studiu vom putea extrage învățăturile care trebuie aplicate și în Biserica
secolului XXI.
În partea de început a lucrării vom face o analiză asupra termenilor care definesc
închinarea, atât în Vechiul Testament , cât și în Noul Testament , urmând ca mai apoi să
definim închinarea. Prin studiul nostru ne propunem să analiz ăm câteva paradigme biblice
ale închinării , iar apoi să reflectăm asupra lui Dumnezeu ca fiind sursa și obiect ul
închinării adevărate. De asemenea , vom analiza principalele forme prin care se exprimă
funcția latreutică, văzând și diferite perspective liturgice din închinarea eclezială
confesională. Spre final vom concluziona subliniind relevanța studiului de față în
contemporaneitate și puterea societății de a influența închinarea comunitară liturgică.
Având în vedere spațiul restrâns unei lucrări de licență, ne -am limitat cercetarea la
textele bib lice din canonul protestant. De asemenea, pentru a avea o perspectivă biblică
asupra închinării , am supus analizei câteva cadre din viața poporului Israel , din iudaismul
inter-testamentar, din învățătura Domnului Isus, din Biserica primară și nu în ultimul rând
conform apostolului Pavel. În general teza de față se încadrează la granița dintre , teologia
biblică, exegez ă, și teologia practică.
ii. Importanța subiectului și motivarea opțiunii
Subiectul de față este important deoarece ne prezintă cea dintâi f uncție a Bisericii,
prin care se manifestă relația dintre Dumnezeu ș i om, și anume închinarea prin adorarea lui
Dumnezeu . Prin această funcție latreutică, credinciosul manifestă relația crescândă dintre
Dumnezeu și el. În spațiul evanghelic există biserici care au pierdut însemnătatea
adevăratei închinări adaptând diverse practici nebiblice care obstrucționează comuniunea
dintre Dumnezeu și credincios. Această lucrare poate fi un model pentru cercetări

2
ulterioare asupra subiectului iar roadele studiului pot fi folosite de cei interesați de o
metodologie biblică asupra închinării.
De asemenea , socotim că rezultatele acestei teze pot fi de folos celor care, deși sunt
implicați în conducerea închinării, nu dobândesc o imagine completă a modului în care
trebuie să se desfășoare această lucrare. Prin această lucrare dorim să punem la dispoziția
bisericii, a tât cât este posibil un model biblic de închinare. Implicarea personală până la
această etapă ma motivat să ne adâncim în studiul acestei teme, pentru a avea o perspectivă
biblică cât și practică asupra subiectului.
iii. Obiectivele lucrării și metoda de lucru
Prin acest studiu ne propunem trasarea unei teologii biblice asupra subiectului, cât
și identificarea metodologiei biblice a funcției latreutice bisericești. Pentru început lucrarea
are în vedere explicarea modalității de închinare, a sursei și a obiectivului închinării în
contextul biblic. De asemenea ne propunem să identificăm câteva forme de închinare
biblice, ce pot fi aplicate și bisericii actuale.
În primul capitol al acestei teze, ne vom opri asupra terminologiei închinării și la
definirea acesteia. Pentru a desprinde principiile Scripturii și a avea o vedere cât mai clară,
asupra subiectului , este necesar un studiu cât mai profund a l terminologiei folosite de
autorii Bibliei.
Capitolul al doilea ne va prezenta paradigmele bibl ice ale închinării și exprimarea
lor în comunitatea de credință. Considerăm că înc hinarea patriarhală, la Cortul Î ntâlnirii, la
Templu și în legea ceremonială și sacrificială a lui Israel , poate oferi un model biblic de
închinare cât și cele mai semnificat ive caracteristicile ale sale. Tot în acest capitol vom
vedea funcționalitatea sinagogii ca centru al închinării publice în viața poporului Israel . De
asemenea , ca reper e de bază vom avea închinarea Bisericii primare, p rincipiile închin ării
stabilite de Domnul Isus și promovate ulterior de apostoli . Acestea pot fi surse de inspirație
pentru închinarea creștinilor din Biserica actuală. În partea finală a acestui capitol vom
accentua centralitatea lui Hristos în închinare și vom încerca să elucidăm rolul pe care îl
deține Duhul Sfânt în închinare.
Capitolul al treilea cuprinde o prezentare a închinării autentice , identificând sursa
cât și obiectul închinării . Totodată vom prezenta pericolele și confuziile ce pot apărea în
exprimarea închinării , precum și confuzia dintre adevăr și atmosfera închinării . Spre finalul
capitolului vom reflecta asupra esenței închinării autentice .

3
În capitolul patru, vom zăbovi pentru a analiza cele mai importante forme ale
închinării , identificate în Sf ânta Scriptură . Astfel pent ru a avea o închinare autentică vom
face referire la formele de închinare prezentate în poporul Israel cât și în epoca Domnului
Isus.
Apropiindu -ne de final vom expune câteva perspective liturgice din închinarea
eclezială confesională , având ca obiectiv o scurtă prezentare a elementelor de bază ale unei
slujbe liturgice. Pentru aceasta ne vom opri asupra Bisericilor tradiționale, protestante și
neoprotestante , cât și Biserica penticostală română.
Ajunși la finalul lucrării ne vom îndrepta atenția spre a concluziona relevanța pe
care o are studiul pentru închinarea Bisericii din secolul XXI , specificând influența mai
mare sau mai mică a cadrului socio -cultural asupra funcției latreutice.

4
Capitolul 1

1.1 Terminologia biblică pentru închinare
Pentru o înțelegere cât mai complexă și o definire cât mai clară a închinării vom
expune în continua re cei mai importanți termei ai Vechiul Testament și ai Noul ui
Testament, care fac referire la subiectul închinării.
1.1.1 Terminologia ebraică
1.1.1.1 Avodah
Unul din principalele verbe care exprimă conceptul de închinare este verbul ῾ābad ,
acesta apare de 290 de ori în Vechiul Testament. Forma substantivală ῾ebed face referință
la un slujitor, la un sclav sau la un muncitor (având 800 de apariții în Scr iptură), ῾ābōdā
face referire la muncă, serviciu sau robie (145 de ocurențe) și câteva alte forme. 1
În LXX termenul comportă traduceri diferite de la cuvinte legate de douleuō când
se referă la sclavie, ergazomai când se referă la muncă și cuvinte din gru pul lui latreuō
când face referire la serviciul cultic preoțesc.2 Termenul ebr. `ăḇoḏȃ și cel grecesc latreia
au reprezentat la început munca sclavilor sau a slujitorilor angajați.3
Seria termenilor legați de închinare în Sfânta Scriptură este foarte mare însă
conceptul esențial în Biblie este acela de ,,slujire”. Cuvântul ebraic avodah și cel grecesc
latreia au însemnat la început munca sclavilor, astfel în Exodul 4:23; 8:1; 8:20; 9: 1, Moise
îi cere lui Faraon să lase pe popor ca să -I slujească lui Dumnezeu.4 De asemenea acest
cuvânt apare în expresia ,,slujiți Domnului”, sau cu alte cuvinte munciți pentru Domnul, în
Iosua 22:27. Evreiescul avoda mai poate funcționa și ca expresie gen erală pentru actele de
cult. De pildă Isaia 19:21 vorbește despre slujire și oferirea jerfelor, la fel și Numeri 4:27
descrie slujirea leviților ca și act de închinare pentru a atrage bunăvoința Domnului.5
Fundamental, avodah înseamnă să lucrezi pentru int eresele altcuiva deobicei pentru un

1 W. McConnell, „Worship”, în Dictionary of the Olt Testament: Wisdom, Poetry & Writings , Tremper
Longman III, Peter Enns (ed.), Downers Grove, IVP, 2008, p. 930.
2 W. McConnell, „Worship”,, în DOTWPW , p. 930.
3 J.G.S.S. Thompson, „închinare”, în Dicționar Biblic , J. D. Douglas (ed.), trad. Liviu Pup, John Tipei,
Oradea, Cartea Creștină, 1995, p. 689.
4 K. Hess, „ latreu,w ”, în The New International Dictionary of New Testament Theology , vol. 3, Colin Brown
(ed.), Grand Rapids, Zondervan, 1976, p. 550.
5 D.I. Block, „Worship”, în Dictionary ot the Old Testament Prophets , Mark J. Boda, J. Gordon McConville
(ed.), Downers Grove, IVP, 2012, p. 869.

5
superior. În iudaismul târziu la fel ca și în Vechiul Testament, relația dintre un om și
Dumnezeu era exprimată ca slujire. Cu alte cuvinte, omul este servitorul sau sluga lui
Dumnezeu. Deci, cuvântul avodah și derivați lui pot avea înțelesuri ca și acte de cult,
cazuri ce înseamnă închinare înaintea lui Dumnezeu sau a dumnezeilor falși. Înțelesul
închinării s -a transmis prin sinagogă. Dar este folosit de asemenea ca și închinare din
inimă. Astfel cu referire la Deuterono m 11:13 și Daniel 6:11, 16, spune că să îl slujești
înseamnă rugăciune.6
1.1.2 Terminologia greacă
1.1.2.1 πποζκυνέω
Acest termen ( proskyneō ) pune accentul pe actul de prosternare , de a face
plecăciune și de a arăta reverență . Termenul presupune căderea în genunchi sau căderea
cu fața la pământ (precum Moise, Ghedeon).7 De asemenea termenul are înțelesul de a
transmite un sărut, un act de cinstire.
În majoritatea cazurilor din LXX, proskyneō exprimă aceeași ideea cu cuvântul
ebraic šāhȃh , care înseamnă a se închina cu fața la pământ, și este folosit atât ca plecăciune
în fața oamenilor cât și închinare ca act de cult. De asemenea În Septuaginta proskuneo
traduce termenul ebraic hišta ḥăwȃh sᵉḡiḏ, ambii termeni având același înțeles de bază
precum: îndoit în jos, aplecat și plecăciune.8
În Noul Testament acest verb apare de 59 de ori, dintre care 24 se găsesc în
Apocalipsa, unsprezece în Evanghelia lui Ioan și nouă în cea a lui Matei9. Doar Dumnezeu
are dreptul la adorarea noastră, acesta vedem din relatarea când Petru îl mustră pe Corneliu
deoarece a vrut să se arunce cu fața la pământ înaintea lui (Fapte 10:25). De asemenea
îngerul face la fel cu apostolul Ioan (Ap. 19:10, 22:8,9). Însă datorită faptului că Hristos
este Dumnezeu, El are dreptul la adorarea oamenilor și a cceptă ca ei să se închine înaintea
Sa (Mat. 2:2, 8; 9:18; 28:9; Ev. 1:6). Proskuneo este folosit frecvent cu pipto , ,,a cădea
jos’’ (Mat. 2:11; 4:9; 18:26; Fapte, 10:25; 1 Cor. 14:25; Ap. 4:10, 5:14, 7:11, 11:16, 19:4,
10a; 22:8).10 Astfel din conversația dintre Isus și femeia samariteancă (Ioan 4:20 -24)

6 K. Hess, „ latreu,w ”, în NIDNTT , vol. 3, p. 550.
7 E. F. Harrison, „Închinare”, în Dicționar evanghelic de teologie , Walter A. Elwell (ed.), Oradea, Cartea
Creștină, 2012, p. 637.
8 H. Schӧnweiss, ,, proskune,w ”, în NIDNTT , vol. 2, Colin Brown (ed.), p. 876.
9 H. Schӧnweiss, ,, proskune,w ”, în NIDNTT , vol. 2, p. 876.
10 J.M. Nützel, ,, proskune,w ’’, în Exegeti cal Dictionary of the New Testament, vol. 3, Horst Balz, Gerhard
Schneider (ed.), Grand Rapids, Eerdmans, 1994, p. 174.

6
vedem că nu mai există un loc exclusiv pentru rugăciune, dar rugăciunea continuă să aibe
loc în locuri specifice și cu gesturi specifice.11
1.1.2.2 λαηπεύω
Alt termen ce apare în Noul Testament pentru a defini înch inarea este verbul
latreuō , ce înseamnă slujire sau închinare (înaintea lui Dumnezeu). Termenul de față are
21 de ocurențe, dintre care 8 sunt în Luca (Luca 1:74; 2:37; 4:8; 7:7, 42; 24:14; 26:7;
27:23), 6 în epistola către Evrei (Ev. 8:5; 9:9, 14; 10:2; 1 2:28; 13:10), patru apariții în
epistolele lui Pavel (Rom. 1:9, 25; Fil. 3:3; 2 Tim. 1:3), două în Apocalipsa (Ap. 7:15;
22:3) și una în Matei (Mat. 4:10)12.
Termenul latreuō derivă din latron , ce însemna în greaca laică a lucra pentru un
salariu, iar mai apoi a sluji fară nicio plată. Inițial acesta a fost folosit pentru a defini
muncă fizică, dar mai apoi a fost folosit într -un sens general care includea și un serviciu
cultic. În cele din urmă într -o etapă mai târzie a avut o utilizare cultică și anume: o norarea
zeilor, închinare.13
Termenul ebr aic `ăḇoḏȃ și cel grecesc latreia au reprezentat la început munca
sclavilor sau a slujitorilor angajați. Derivatul termenului latreuō este latreia și apare de
cinci ori în Noul Testament, fiind tradus prin a sluji . Din cinci apariții ale acestui cuvânt,
trei dintre ele se referă la slujirea jertfitoare. În sens religios înseamnă a aduce omagii. Este
tradus de asemenea prin solemnitate, slujire solemnă plină de teamă sfântă față de
Dumnezeu. Este actul slujirii lui Du mnezeu cu teamă sfântă potrivit sfințeniei lui. În Ioan
16:2, cuvântul latreia practic înseamnă sacrificiu14.
Acest termen latreia în LXX are 90 de referințe, fiind folosit pentru a indica
slujirea pe care o face om ul față de Dumnezeu , spre deosebire de leitourgeô (cu 15
ocurențe în Noul Testament și 100 în Septuaginta) ,,care indică exclusiv s lujba preoților și
a leviților Ex. 28:35; 35:19; Num. 8:22, 16:9, de unde și substantivul leitourgia care a dat
liturghie , indicând slujba leviților Num. 16:19, 18:4, 6; 1 Cron. 9:13,29 ”.15 Grupul
cuvintelor latreuo, nu se limitează doar la înțelesul de ,,slujbă” în general, ci de asemenea
poate fi folosit pentru a defini slujirea lui Dumnezeu în moduri destul de generale (2 Tim

11 Greeven, ,, proskune,w ’’, în Theological Dictionary of the New Testament , vol.VI, Gerhard Kittel, Gerhard
Friedrich (ed.), p. 764.
12 Strathmann, ,, latrei,a ”, în TDNT , vol. VI, p. 62.
13 K. Hess, ,, latreu,w ”, în NIDNTT , vol. 3 , p. 549.
14 Strathmann, ,, latrei,a ”, în TDNT , vol. VI, p. 65.
15 Jeremy Begbie, ,,Worship”, în Dictionary for Theological Interpretation of the Bible , Kevin J. Vanh oozer,
Grand Rapids, Baker Academic, 2005, p. 856.

7
1:3; Ev. 9:14).16 Pavel folosește termino logia de jertfă (,,prezența ”, jertfă, sfânt,
acceptabil) pentru a vorbi de oamenii lui Dumnezeu care își dau întreaga viața lui
Dumne zeu ca o ,,jertfă de închinare” (Rom. 12:1; cf. Fil. 2:17, 4:18).
Așadar am văzut că termenul de față are mai multe sensuri , dar sensul cuvântului
va fi stabilit în funcție de contextul acestuia întrucât cuvântul are atât sens de slujire cât și
de închinare.
1.1.2.3 εύζέβεια
Pentru a defini închinarea Noul Testament se mai folosește și termenul eusebeia .
Acest termen descrie actul prin care se dovedește pietate față de cineva în gesturi și
atitudini. Cuvântul eusebeia înseamnă teamă reverențioasă (Ev. 12:28) sau evlavie,
implicând ideea unei supuneri respectoase față de Dumnezeu, recunoscut ca fiind infi nit
superior omului.
Termenii ce derivă din eusebeia sunt eusebeō (înseamnă a venera, a arăta respect)
și eusebes (a fi respectuos față de ordine , pios).17
Derivatul eusebe ō are menirea de a exprima devotamentul și evlavia închinătorului.
De asemenea, în același termen sunt cuprinse pioșenia și frica de Dumnezeu. Cuvântul
theosebeia , care în forma sa limitează idea doar la atitudinea pe care o poate avea cineva
față de o zeita te, nu diferă nici în înțeles nici în utilizare de cuvântul eusebeia. Subliniem și
faptul că forma negativă asebes sau asebeia denotă comiterea unei fapte imorale împotriva
cuiva, și încălcarea deliberată a legilor și decretelor date. Asebeia are legătură directă cu
ceea ce este făcut împotriva zeilor, în timp ce adikia face referire la comportamentul uman
manifestat într -un mod special în relațiile cu ceilalți oameni, și se exprima împotriva
legilor și ritualurilor stabilite. ”18
Făcând excepție de la Fapte 3:12, acest substantiv se găsește doar în Epistolele
Pastorale (de zece ori) și în 2 Petru (de patru ori). Adjectivul se găsește în Faptele
Apostolilor 10:2, 7 și în 2 Petru 2:29 și adverbul în 2 Timotei 3:12 și Tit 2:12. Verbul apare
în Fapte 17:23 și în 1Timotei 5:4.19

16 Jeremy Begbie, ,,Worship”, în DTIB, p. 856.
17 P. Fiedler ,, eu.se,beia ”, în EDNT , vol. 2 , p. 84.
18 S. Aalen, „δόξα ”, în NIDNTT , vol. 2, p. 47.
19 P. Fiedler, ,, eu.se,beia ”, în EDNT, vol. 2, p. 85.

8
În epistolele pastorale, eusebeia denotă un anumit mod de viață. eusebes apare doar
ca adverb eusebos în 2 Timotei 3:12 ,,De altfel, toți ceice voiesc să trăiască cu evlavie în
Hristos Isus, vor fi prigoniți. ” Aici adverbul se referă la relația omului cu sine, la relația cu
alți oameni și cu Dumnezeu.20
În conformitate cu practicile seculare, eusebe ō indică respect pentru valorile
existente sau valoarea existentă, de exemplu, când în 1 Timotei 5:4 se spune despre
obligația copiilor și a ne poților de a -și sprijini și cinsti părinții.
De asemenea caracterizarea lui Corneliu și a soldatului său ca eusebes adică pios,
devotat (cucernic, Cornilescu) conform Fapte 10:2,7, trebuie înțeleasă în sensul acesta mai
larg.21
2 Petru 1:3 descrie existența umană ca fiind atât pe orizontală cât și pe verticală ca
,,viață și evlavie’’. Prin contrast, contextul permite eusebeia în lista din 2 Petru 1:6f. (,,cu
cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia ”) să fie înțeleasă
concret ca și ,,compasiune ”. 22 Așadar termenul eusebeia în general transmite ideea unei
vieți trăite în pietate sau evlavie, adică trăirea corectă din punct de vedere moral.23
1.1.2.4 δόξα
Prin termenul Doxa se înțelege radianță, slavă, reputație și derivatul acestuia
(doxazo) , laudă, glorificare, adorare; ( endoxos ), onorat, glorios.24
Acest grup cuvânt oferă una dintre cele mai clare exemple de schimbare în sensul
unei cuvânt grecesc după ce a venit sub influență biblică (folosit în lume a biblică). Sensul
de bază al doxa în greaca seculară este acela de opinie, părere, presupunere. Verbul doxaz ō
înseamnă a gândi, a imagina, a presupune, a mări sau a amplifica, a slăvi, a preamări. În
LXX termenii de doxa și doxazō au fost schi mbați, astfel că înțelesul de opinie sau
presupunere nu este întâlnit aici. Termenul este folosit frecvent pentru a desemna gloria
adusă lui Dumnezeu (Ps. 29:1; Is.42:12) chiar dacă în greaca populară era folosit pentru a
aduce omagii oamenilor. Idea de fast, put ere și măreție își găsește așadar bazele în Vechiul
Testament (Is. 17:4; 35:2; Hag . 2:3). Dar mai presus de orice, doxa a fost folosit pentru a
scoate în evidență slava și puterea lui Dumnezeu (Ps. 24:7; 29:3; Is. 42:8).25

20 Foerster, „εuζεβήρ”, în TDNT , vol. VII, p. 182.
21 P. Fiedler ,, eu.se,beia ” în, EDNT , vol. 2, p. 85.
22 P. Fiedler ,, eu.se,beia ” în, EDNT , vol. 2, p.85.
23 „ζέβω”, în The NIV Theological Dictionary of New Words , Verlyn D. Verbrugge (ed.), Grand Rapids,
Zondervan, 2000, p. 1153.
24 „δόξα”, în NIVTDNW , p. 346.
25 „δόξα”, în NIVTDNW , p. 346.

9
În spatele acestui nou sens se a flă cuvântul ebraic kāḇôḏ, slavă, onoare, care este
tradus în LXX prin doxa . Atunci când este folosit pentru al descrie pe Dumnezeu, aceasta
nu se referă la natura esențială, ci la revelația glorioasă a persoanei Sale.26
Raportat la Dumnezeu, termenul denotă ceea ce trezește în ființa umană respectul și
o atitudine reverențioasă plină de mulțumire și recunoștință față de tot ceea ce vine de la
El. Pentru că Yahweh este suveranul suprem, el este descris ca și rege al slavei. Întreg
universul este plin de slava Sa, aceasta este splendoarea maiestății sale. Ar trebui să
înțelegem că acest lucru înseamnă faptele lui mărețe, glorioasele lui intervenții (Ex. 14:18,
16:7) at ât în răsturnarea adversarilor S ăi (Ex. 15:7 ) cât și în salvarea oamenilor S ăi.
În Noul Testament, doxa apare de 165 de ori, dintre care treisprezece apariții sunt
în Luca; în scrierile lui Petru apare de cincisprezece ori iar șaptezeci și șapte de apariții se
găsesc în epistolele lui Pavel ( Rom. 16 ori; 1 Cor. 12 ori; 2 Cor. 19 ori).27
Doxa în sensul de măreție, slava și puterea lui Dumnezeu este în cea mai mare
măsură moștenirea folosirii Vechiului Testament. Dumnezeu este ,,Dumnezeul slavei’’
(Fapte 7:2), ,,Tatăl slavei ” (Ef. 1:17), și ,,Minunata slavă ” (2 Pet. 1:17). Expresia ,,gloria
lui Dumnezeu sau a Tatălui ” este frecventă de pildă în cartea Fapte 7:55; Romani 1:23, 6:4
și Apocalipsa 15:8. De asemenea conceptul este aplicat și la Hristos legat de viața sa
pământească (Luca 9:32 ,,au văzut slava lui Isus ”; Ioan 1:14, 2:11; 1 Cor, 2:8), sau legat de
revenirea Sa conform Matei 16:27a ,, Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său .”;
(Marcu 8:38; Tit. 2:13; 1Pet. 4:13) și preexistența Sa, conform lui Ioan 12:41 sau Ioan
17:5, ,, Și acum, Tată, proslăvește -Mă la Tine însuți cu slava, pe care o aveam la Tine,
înainte de a fi lumea ”.28
1.1.2.5 ζέβομαι
Familia lexicală formată pornind de la rădăcina seb- cuprinde termenii următori:
sebomai, sebazomai, sebasma, eusebeō, eusebeia, eusebēs, theosebeia, theosebēs, asebeia,
asebēs . Acest grup de cuvinte era folosit frecvent în literatura extrabiblică, dar într -o
măsură destul de restrânsă a fost utilizat și în LXX cât și în Noul Testament. În antichitatea
greco -romano, rădăcina seb- transmitea ideea de a face un pas înapoi de la cine va sau de la
ceva, ori a menține o distanță față de ceva sau cineva. Din acest sens spațial sa dezvoltat
ideea metaforică de agitație ce variază d e la rușine, prin mirare, spre frica de a se apropia

26 „δόξα”, în ,, TLNT , vol.1 , Ceslar Spicq, Peabody , Hendrickson, 1994, p. 365.
27 S. Aalen, „ δόξα ”, în NIDNTT , vol. 2, p. 45.
28 „δόξα”, în NIVTDNW , p. 347.

10
de ceva.29 De asemenea în textele extrabiblice timpurii, familia de cuvinte cu rădăcina seb-
denotă uimire, ,,fie față de o greșeală enormă, fie faț ă de ceva deosebit și sublim. Textele
acestea nu indică atât de mult teamă și cutremur, cât o retragere înapoi dintr -un respect plin
de admirație. Reverența pentru d ivin, cinstirea morților și respectul față de părinți sau
conducători, pot fi descrise folosind această terminologie.
Verbul comun sebomai și termenii înrudiți cuprindeau în conținutul lor semantic nu
doar o atitudine de reverență față de zei, dar și activitatea cultică ce arată această reverență.
Verbul sebomai apare destul de rar în LXX, traducând verbul yārē și alte verbe
înrudite cu aces tea doar în cinci situații. Câteodată se face referire la actele cultice
destinate idolilor (Ios. 24:33 doar în LXX ) și în câteva situații la închinarea cultică a
Israelului ori la respectarea ritualului evreiesc în general (Ios. 22:25 Is. 29:3; cf 3 Mac. 3:4;
4 Marcu 5:24).30 În alte pasaje din context se subînțelege sensul mai larg sau general de
reverență sau de frică de Dumnezeu exprimate prin întregul mod de viață. Astfel, Iosua a
declarat că scopul izbăvirii a fost revelarea măreției lui Dumnezeu în fa ța națiunilor și
aducerea lui Israel în situația să ,,se teamă de Domnul ” în orice vreme (Ios. 4:24).
În baza celor de mai sus nu putem considera întotdeauna că sebomai a fost folosit
pentru a arăta în mod specific expresia cultică a reverenței lui Dumne zeu.
1.2 Definirea închinării
Funcția principală a bisericii este cea latreutică, adică adorarea lui Dumnezeu. Prin
funcția latreutică se manifestă relația crescândă dintre Dumnezeu și om; care pleacă de la
om spre Dumnezeu. Inițiativa aparține întotdeauna lui Dumnezeu; El așteaptă răspunsul
omului. Exteriorizarea nevoii firești de a preamări pe Dumnezeu se datorează diferitelor
sentimente care ne copleșesc în fața dumnezeirii Sale.
Mai mult, funcția latreuică exprimă ,,actul de adorare și lăudare a lui Du mnezeu
prin manifestarea aprecierii față de El, ca unul care merită cinste și slujire ”.31
G. Henton Davies definind închinarea afirmă că: „închinarea este un omagiu, este o
atitudine și o activitate cu rolul să recunoască și să descrie valoarea unei persoane. Acest
cuvânt indică faptul că cineva este vrednic să primească o onoare specială, potrivit cu

29 ,,se,bw ”, în NIVTDNW , p. 1152.
30 W. Foster, TDNT, vol. VII, p. 178.
31 „închinare”, în Dicționar de termeni teologici , Stanley J. Grenz, David Guretzki, Gherith Fee Nordling
(ed.), trad. Emanuel Conțac, Cluj -Napoca, Editura Logos, 2005, p.71.

11
demnitatea sa. Astfel a ne închina lui Dum nezeu înseamnă a -I atribui valoarea de care este
vrednic. Închinarea este sinonim cu o viață de reverență și pietate ”.32
În contextul Vechiului Testament cât și al Noului Testament închinarea este
rezervată persoanei divine, și este văzută ca o devoțiune r everențioasă și slujire față de
Dumnezeu, având ca motivație actul de mântuire al lui Dumnezeu.33
În cadrul imagini specifice închinării mai există o tensiune: între închinarea la
adevăratul Dumnezeu și închinarea la alți zei. Formele închinării se aseamă nă în ambele
cazuri, și am putea spune că dorința de închinare pornește dintr -o convingere împărtășită
privind puterea formelor de închinare. Însă închinarea înaintea Dumnezeului adevărat cere
debarasarea de dependența de alte divinități. Pentru al sluji p e Dumnezeu în închinare,
închinătorul trebuie să fie eliberat de slujirea altor lucruri.
În definirea închinării E.F. Harrison face distincție între un sens mai larg și un sens
restrâns al închinării aduse lui Dumnezeu. Astfel notează că î n general Du mnezeu poate fi
onorat cu laude, cu rugăciuni și cu aducerea unor jertfe ca dar (1 Sam. 1:3). Această
închinare cultică este potrivită mai ales în casa lui Dumnezeu (cf. Ps. 138:2) și când este
însoțită de dorința de a fi înveșmântat în sfințenia Lui (Ps. 29:2). În sens și mai larg putem
include slujirea care rezultă din închinare și care se inspiră din aceasta (Mat. 4:10). Într-un
sens mai restrâns, ,,închinarea este pură adorare, înălțarea spiritului răscum -părat de către
Dumnezeu în contem plarea perfecțiunii Sale sfinte ”.34
Pentru a defini actul închinării William Temple notează următoarele: ,,a te închina
înseamnă a -ți sensibiliza conștiința prin sfințenia lui Dumnezeu, a -ți hrăni mintea cu
adevărul lui Dumnezeu, a -ți purifica imaginația cu fru musețea lui Dumnezeu, a -ți deschide
inima dragostei lui Dumnezeu și a -ți dedic a voința scopului lui Dumnezeu” .35
Închinarea acceptabilă înseamnă apropierea de Dumnezeu în termenii propuși de El
și în modul pe care El îl stabilește. Aceasta implică onoarea, slujirea și respectarea
Domnului, prin renunțarea la orice loialitate sau devotament care împiedică o relație
exclusivă cu El. Deși uni termeni ai închinării întâlniți în Scriptură se pot referi la anumite
gesturi sp ecifice de onoare, la ritualuri sau luc rări preoțești, închinarea înseamnă
fundamental credință care se exprimă în ascultare și adorare.

32 G. Henton Davies, „Worsh ip in the OT”, în The Interpreter’s Dictionary of the Bible , vol. 4 (R-Z), George
Arthur Buttrick, et al. (eds.), Nashville, Abingdon Press, 1980, p. 879.
33 R. P. Martin, „Worship”, în The International Standard Bible Encyclopedia , vol. 4, Geoffrez W. Brom iley
et al. (ed.), Grand Rapids, Eerdmans, 1988, p. 1118.
34 E. F. Harrison, „Închinare”, în DET , p. 638.
35 William Temple, The Church Looks Forward , citat în, Richard Foster, Discipline spirituale: calea
maturității creștine , Cluj -Napoca, Editura Logos, 2005, p. 185.

12
W. Grudem afirmă că : „închinarea este glorificarea pe care I -o aducem lui
Dumnezeu cu vocile și inimile noastre când ne adunăm pentru a ne bucura de prezenț a
Sa”.36 Deoarece Dumnezeu este Duh, și închinarea trebuie să fie în concordanță cu natura
Lui. Noi ne închinăm lui Dumnezeu conform cu ceea ce este El, și nu conform cu ceea ce
El nu este. Astfel închinarea trebuie să fie în duh și adevăr, căci adevărații închinători se
vor închina Tatălui în duh și în adevăr (Ioan 4:23). Închinarea este o atitudi ne interioară și
nu una fizică, este o stare a minții și un act susținut. Ea cunoaște grade diferite de perfec –
țiune și intensitate. Nu întotdeauna credinciosul poate să se închine la același grad de
adorare și dragoste, dar în închinare trebuie să fie prezentă o atitudine și o stare a minții .
Închinăciunea biblică este construită teologic pe principiul a doi factori. Primul este
legat de inițiativa lui Dumnezeu de a salva omenirea prin actul răscumpărării în Isus. Cel
de a doilea este legat de răspunsul oameni lor la inițiativa lui Dumnezeu. Astfel prin
închinare se aduce aminte de gloria actului salvării, se repetă simbolic acest act, se anticipă
deplina împlinire a făgăduințelor lui Dumnezeu și se celebrează într -o diversitate de forme
și ritualuri, evenimentul Cristos.
De asemenea Iosif Țon definește închinarea subliniind că: ,,Închinarea înseamnă să
mă deschid lui Dumnezeu cum se deschide o floare spre soare. Acesta este primul act al
închinării’’37
Închinarea înseamnă a simți și a exprima într -o manieră corespunzătoare un
sentiment de venerație, care smerește și totodată ne încântă în același timp. Închinarea te
smerește. Omul mândru nu se poate închina înaint ea lui Dumnezeu mai mult decât diavolul
cel mândru se poate închina lui Dumnezeu. Trebuie să fie umilință în inimă înainte de a
putea fi închinare. Dacă nu este ceva tainic, nu poate fi deloc închinare. Dacă Dumnezeu
poate fi înțeles de mine, atunci nu mă pot închina Lui.38
Închinarea nu constă în a intona imnuri sau compoziții corale sau să ascultăm un
cor, nu constă nici măcar în a ne ruga, deși toate acestea sunt activități corecte. Totuși
închinarea nu este o forma de distracție spirituala. Astfel că în închinare ne focalizăm
atenția doar spre Dumnezeu și nu înspre noi sau experiențele noastre. ,,Închinarea este o
partășie directă, intimă și personală cu Creatorul; este cel mai înalt lucru pe care îl poate

36 Wayne Grudem , Teologie sistematică: introducere în doctrinele biblice , trad. Dinu Moga, Oradea, Editura
Făclia, 2004 , p. 1043 .
37 Iosif Țon, Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt ,
Oradea, Cartea Creștină, 2006, p. 477.
38 A.W. Tozer, Închinare și distracție, Oradea, Editura Lampardul de Aur, 2006, p. 23

13
face duhul uman. Însa ea trece de duhul nostru și implica tota litatea personalității
omenești” .39
Închinarea autentică poate fi adusă lui Dumnezeu doar prin Isus Hristos (Ioan
14:6). Aportul personal în închinare și imposibilitatea renunțării la responsabilitatea ce
revine fiecărui participant la ac tul închinării sunt exprimate de Harold M. Best astfel:
,,închinarea este revărsarea continuă a tot ce sunt eu, tot ce fac eu și a tot ce voi deveni eu
în lumina unui dumnezeu pe care l -am ales sau care mă alege’’.40
Conform lui John Stott ,,creștinii cred că adevărata închinare este activitatea cea
mai înaltă și mai nobilă de care, prin harul lui Dumnezeu, omul este capabil.’’41

39 Derek Prince, Inchinarea libera , Brasov, Editura Neemia, 2009, p. 6
40 Harold M. Best, Închinarea neîncetată , Oradea, Casa Cărții, 2006, p. 20.
41 John R.W. Stott, Christ the Controversialist: A Study of Some Essentials of Evangelical Religion , London,
Tyndale Press 1970, p. 160.

14
Capitolul 2
Paradigme biblice ale închinării și exprimarea lor în comunitatea de
credință

2.1 Închinarea patriarhală
Figura centrală în închinarea patriarhală este reprezentată de Avram, care a primit
făgăduința Domnului pentru țara promisă și pentru descendenți . Istoria strămoșilor lui
Israel, încă de la începuturile lor nomade este prezentată în Cartea Genezei . Avraam a fost
chemat de Yahweh să părăsească țara natală și să se îndrepte spre un nou ținut. O
promisiune ia fost făcută lui Avraam și anume că va avea un nume mare și că familia lui va
deveni o națiune puternică (Gen. 12). Îndeplinirea acestor promisiuni a devenit un impuls
pentru răspunsul oamenilor la închinare și mulțumire.
2.1.1 Jertfa
Patriarhii sacrificau animale, precum miei și berbeci dar mai ales oi și viței.
Avraam este prezentat aducând jertfă în contextul confirmării promisiunii lui Dumnezeu
(Gen. 15). A trebuit să aducă o junincă de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani,
o turturea și un pui de porumbel, pe care trebuia să le despice în două și să le pună înaintea
lui Dumnezeu.42
Avraam nomadul rătăcitor, a construit altare și a adus jertfe uriunde Dumnezeu i se
revela. La Hebron Avraam a construit primul altar pentru ai aduce recunoșt ință lui
Dumnezeu pentru promisiunea pământului (Gen. 13:18).43 Avraam, Isac și Iacov au
construit altare pe toată întinderea Canaanului pentru a marca locurile unde Dumnezeu li s –
a descoperit sub diverse nume (Gen. 12:7 -8; 13:14 -18; 28:10 -22). Din moment c e animalul
era legat și pus deasupra altarului (Gen. 22:9), înțelegem că altarul trebuia să fie bine

42Ritualul despicării jertfelor (Gen. 15) apare și în documentele hitite, precum și în cele arameice de la Mari
și Alalah. Umblarea printre cele două jumătăți însemna un avertisment pentru cel care călca legământul și
care se afla în pericolul de a i se întâ mpla același lucru. Silviu Tatu, O patrie nouă și un neam mare: exegeza
narațiunilor despre patriarhi , Cluj -Napoca, Risoprint, 2011, p. 152
43 Gordon J. Wenham, ,,Worship’’, în Baker Encyclopedia of the Bible , vol. 4, Walter A. Elwell, (ed.) Baker
Books, G rand Rapids, 1997, p. 2164.

15
construit. Trebuia să fie construit din pietre și pământ. La construirea altarului nu se
foloseau pietre cioplite ci materiale brute deoarece erau niște co nstrucții temporare.44
Dintre toți patriarhii, Iacov este prezentat ca ridicând pietre în picioare, ca stâlpi de
aducere -aminte, și turnând untdelemn pe vârful acestora. Prin acest moment Iacov
marchează revelația primită la Bethel, înainte de a pleca din Canaan spre Padan -Aram
(Gen. 28:12, 22), fapt ce Dumnezeu nu îl uită (Gen. 31:13, 35:14).
Jertfele umane nu sunt practicate, excepție fiind Avraam pus în fața faptului de al
sacrifica pe fiul său. Scopul cereri lui Dumnezeu a fost încercarea patriarhului, dar în cele
din urmă cererea a fost anulată (Gen. 22:1). Punctul culminnant al închinării prin
intermediul jertfelor este dat de supunerea jertfitoare a vieții umane față de scopurile lui
Dumnezeu. Avraam prin faptul că a fost gata să -l jertfească pe fiul său Isaac pentru a -L
onora pe Dumnezeu anticipează jertfa lui Domnului și îi este atribuită o mare credință (Ev.
11:17). 45
2.1.2 Rugăciunea
Preocuparea majoră a oamenilor din lumea antică era să descopere unde puteau găsi
prezența unui zeu și să cunoască numele zeităților pentru a se apropia de ei și pentru a intra
în comuniune cu ei. Unele locuri au ajuns să fie identificate ca locașuri ale zeilor, fapt care
a condus la ridicarea altarelor și s -au instituit modele de închinare. În acest context,
Vechiul T estament afirmă că singurul Creator și Domn al universului S -a făcut cunoscut
părinților lui Israel în anumite vremuri și locuri. Dumnezeul cerului și al pământului a luat
inițiativa de a Se descoperi, la început patriarhilor lui Israel.
Contrar standardu lui mozaic care delegase preoția aaronică, adică preoția ereditară,
patriarhul funcționează ca mare preot al familiei sale (Iov fiind un exemplu fără excepție).
De multe ori, sacrificiul adus pe altar este ascuns sub formula rea ,,a chemat Numele
Domnului” , cel mai probabil împreună cu rugăciunea, ce reprezintă forma de comunicare
între patriarhi și Dumnezeu.
Avram mijlocește în rugăciune pentru Abimelek (Gen. 20:7, 17) și pentru Sodoma
(Gen. 18). Vedem că rugăciunea aceasta dintre Dumnezeu și Avraam are o formă
dialogată, prin intermediul îngerilor. Robul patriarhului Avraam a cerut călăuzire prin
rugăciune, pentru identificarea viitoarei soții a lui Isaac (Gen. 24:12, 42). De asemenea
Isaac a fost surprins când s -a rugat pentru soția sa, care era stearpă ș i atunci când au apărut

44 Tatu, „ O patrie nouă ”, p. 274.
45 R. Webber, The Biblical foundations of Christian worship , Nashville, Star Song Publishing, 1993, p. 95.

16
dificultăți în procesul sarcinii (Gen. 25:21 -23). Iacov mai este văzut rugându -se Domnului
înainte de întâlnirea cu fratele său Esau. Deși nu este prezentat explicit faptul că patriarhii
s-au mai rugat și în alte împrejurări, este d e așteptat că aceștia au cunoscut practica
rugăciunii și că ea nu s -a redus la cele câteva ocazii amintite mai sus.46
2.1.3 Închinarea zeciuielii
Zeciuiala face parte din practica religioasă a familiilor patriarhilor și a israeliților,
prin exemplul lui Avra am și al lui Iacov. Închinarea a fost adusă lui Yahweh după ce
Avram i -a învins pe cei patru regi (Gen. 14:17 -24). Închinarea a fost condusă de
Melhisedec, ,,marele preot al lui Dumnezeu’’. Pâinea și vinul au fost parte în închinare.
Conform Genezei 18:20 -22, Melhisedec la binecuvântat pe Avram. Iar Avram ia oferit
zeciuială din prada de război, ca recompensă (fapt relatat și în Evrei 7:1 -3).47
De asemenea Iacov a promis zeciuiala prin jurământ, în momentul emigrării din
Canaan, cu condiția ca Dumnezeu să -Și împlinească făgăduința de -a veghea asupra lui
printre străini (Gen. 18:20 -22). Așadar religia patriarhilor exprima o comuniune personală
reală între oameni și divinitate, aceasta acționând ca lider al lor.
2.2 Închinarea la Cortul întâlnirii
Teofania lui D umnezeu de pe muntele Sinai se manifestă în norul de slavă care
apărea ca o furtună cu tunete și cu fulgere (Ex. 19:16). Acest eveniment al revelației și
ceremonia Legământului sunt prezentate în Exodul 19:1 -24:8; oricum, revelația continuă
prin prezentare a prevederilor necesare unei continue reprezentări a prezenței lui
Dumnezeu. Această prezență trebuia reprezentată la Cortul întâlnirii.
Cortul avea rolul să reprezinte, în orice loc ar fi fost așezat, expresia prezenței lui
Dumnezeu și trebuia să fie t ot timpul în centrul vieții Israelului în călătoria de la Sinai
înspre țara promisă (Ex. 40:36 -38, Num. 2).
Întreg Cortul întâlnirii și funcția lui, atât formele cât și momentele închinării sunt
incluse în Legământul de la Sinai în recomandările unei continue închinări înaintea lui
Dumnezeu. Tabernaculul și ritualurile de omagiere exprimă transcendența sfântă a lui
Dumnezeu și necesitatea curățirii celor ce Îl laudă.48

46 Silviu Tatu, „ O patrie nouă ”, p. 276.
47 R.P. Martin, ,,Worship’’, în ISBE , vol. 4, p. 1118.
48 „Închinare”, în Dicționar de imagini și simboluri biblice , Leland Ryen, James C. Wilhoit, Tremper
Longman III, Oradea, Casa Cărții, 2011, p. 493.

17
Prezența divină în Israel nu trebuia legată de nici un fel de imagine, deoarece ei nu
au văzut ,,nici un chip” atunci când Dumnezeu le -a vorbit la Horeb din mijlocul focului
(Deut. 4:14 -20). Prin cortul -sanctuar trebuia exprimată prezența continuă a lui Dumnezeu.
Apoi în Exod capitolul 25 sunt oferite detaliile cu privire la chivot, ca re trebuia așezat
înăuntrul cortului, și descrie în detaliu celelalte obiecte care trebuiau să stea lângă chivot,
adică masa cu ,,pâinile pentru punerea înainte ” și sfeșnicul.49
Închinarea la Cortul Întâlnirii ne oferă de asemenea câteva principii. De pild ă
observăm că prosternarea și slujirea înaintea lui Dumnezeu sunt legate de un loc sau de o
persoană. De asemenea mutarea Cortului la decizia lui Dumnezeu, scoate în evidență că
Iehova nu este legat de un loc anume și că alege să se reveleze pe Sine în ce mod vrea și
unde dorește.
Închinarea bisericească își găsește corespondent în închinarea de la Cortul Întâlnirii
prin faptul că închinarea Îi este adresată lui Dumnezeu și tot El este cel care dă
instrucțiunile necesare cu privire la modul de închinare. M area deosebire este că locul
pentru închinare este la libera alegere, dar excepție făcând închinarea publică. De
asemenea ce este adus nou în închinarea bisericii nou -testamentare este legat de contribuția
universală a credincioșilor în actul închinării.
Atâta timp cât a existat Corul Întâlnirii, numai marele preot putea să intre în Sfânta
Sfintelor, unde deasupra scaunului îndurării se afla Însuși Dumnezeu, într -o manifestare
sublimă și glorioasă. Marele Preot intra o dată pe an, cu sângele care îl aducea pentru
păcatele lui cât și pentru păcatele poporului. Această ultimă perdea din interiorul
Tabernaculului care despărțea Sfânta Sfintelor sa rupt când Domnul Isus a fost răstignit.
Această rupere a perdelei, ne spune Scriptura a deschis drumul pentru oric e închinător din
lume, pentru a putea veni direct în închina înaintea lui Dumnezeu.50
2.3 Închinarea în legea ceremonială și sacrificială
O caracteristică importantă a păgânismului era preocuparea de a relaționa viața
umană la procesele naturii. De asemenea și Israel își avea sărbătorile legate de natură, în
care recunoștea mâna lui Dumnezeu în succesiunea anotimpurilor și în fertilitatea
pământului, sărbătorind cu jertfe și ospățuri bunătatea Lui. Astfel Paștele, urmat de cele
șapte zile când se mânca doar pâine nedospită, era legat de recoltarea orzului (Ex. 12:6;

49 David Peterson, Comuniunea cu Dumnezeu. O teologie biblică a închinării , Oradea, Editura Jubilate, 2006,
p. 33.
50 Tozer, „ Închinare și distracție ”, p. 51.

18
Lev. 23:5 -8; Num. 28:16 -25; Deut. 16:1 -8); Cincizecimea, Sărbătoarea Săptămân ilor,
celebra recoltare a grâului (Ex. 34:26; Lev. 23:10 -14; Num. 28:26 -31); iar Sărbătoarea
Corturilor era în același timp Sărbătoarea Secerișului și sărbătoarea generală a roadelor (cf.
Ex 23:16; Lev. 23:33 -36; Deut. 16:13 -15).51
Dar liderii spirituali ai națiunii trebuiau să poarte o luptă constantă pentru a păstra
caracterul distinctiv al închinării lui Israel în fața influențelor religiei canaanite. Deoarece
baalismul reprezenta o alternativă atractivă în ochii multor izraeliți .
Sabatul, care avea ro lul de a fi un semn al relației speciale dintre Dumnezeu și
Israel (Ex. 31:13 -17) nu era doar o sărbătoare cultică săptămânală, ci era celebrat și ca an
sabatic sau ca an al odihnei pământului la fiecare șapte ani (Lev. 25:1 -7). Din faptul că
anul era plin de un șir întreg de sărbători, scoate în evidență încă odată faptul că
sărbătoarea, lauda și mulțumirea se aflau în centrul religiei israelite. Lauda la adresa lui
Dumnezeu era parte integrantă a vieții comunitare a poporului lui Dumnezeu, la fel cum
aparținea și întregii vieți private a individului.
În timpurile biblice , sacrificiul era adesea însoțit de realizarea de legămintele , ca
și în cazul lui Noe (Gen. 8:20 – 09:17 ), Avraam (Gen. 15:1-21), Isaac (Gen. 26:24 -25),
Iacov (Gen. 31:43 -55; 35:6-12), și Moise pentru Israel (Ex. 24:1-8). Sacrificiul a fost , de
asemenea, un mijloc de a primi îndrumare de la Dumnezeu , liderii militari , uneori
sacrificau Domnului pentru al întreba dacă ar trebui să meargă în luptă , și Balaam a adus o
serie de sacrificii pentru Domnul , în scopul de a determina dacă ar putea pronunța un
blestem asupra Israelului (Num . 23:1-30). La urcarea pe tron, Solomon a adus jertfe multe
la cortul din Gabaon ca el sa primească îndrumare și înțelepciunea lui Dumnezeu ca să
poată domni pe ste Israel (2 Cron. 1:5-13). Oamenii au adus , de asemenea, jertfele în scopul
de mulțumire , rugăciune , și ispășire . Iov sa spus că a făcut sacrificii în numele copiilor săi,
în cazul în care au păcătuit împotriva Domnului (Iov 1:5).52
Deși cereale , vin, și alte produse alimentare au fost folosite în unele sacrificii ,
jertfa primara a fost un animal fără cusur . Aceasta a fost singurul sacrificiu acceptat dacă
sacrificiul era pentru ispășirea unui păcat și poate explica de ce Domnul a refuzat oferta de
produse ale pământului a lui Cain , dar a acceptat mielul adus de Abel (Gen. 4:3-4). Noe a
oferit animale curate ca arderi de tot după Potop (Gen. 8:20) , este interesant că el a făcut si

51 Peterson, „ Comuniunea cu Dumnezeu ”, p. 39-40.
52 Webber, „ The Biblical foundations ”, p. 66.

19
diferența între dobitoacele curate și necurate , chiar în această perioadă de început , înainte
de a fi fost data legea lui Moise .53
Jertfa este ritualul central asociat cu Templul. În alte temple antice, jertfa
reprezenta o mâncare pentru zeitate, de aceea altarul avea forma unei mese. În schimb în
Israel jertfa avea menirea de a restabili ordinea normală în creație și de a face închinarea
posibilă. Oamenii Legământului care practică normele purității care semnifică viața și
ordinea (cf. Lev. 11:1 -15:33) sunt cei care se pot apropia de Dumnezeu.
Elementul importa nt în jertfă este vărsarea sângelui în baza căruia se face ispășirea
(kipper) pentru viețile lor (Lev. 1:4; 4:20); răscumpărarea ( kṑper) pare să fie substitutul
vieții aflate în pericol cf. E. 21:30.54
Jertfa este calea prin care omul se îndreaptă dinspre moarte înspre viață și sfințire,
aceasta simbolizând restaurarea la statutul potrivit în dependență de Dumnezeu. Contactul
nemijlocit al celui muritor cu sfințenia duce la moarte dar prin mijlocirea preotului și a
jertfei, poate exista viață. Ca parte a ac tului închinării, jertfa mărturisește atât despre
sfințenia, cât și despre harul Dumnezeului dătător de viață.
VT prezintă Templul, jertfele, timpul special al închinării la Templu care
mărturisește despre evenimentele salvatoare (Ex. 23:14 -19) ca imagini care exprimă
credința închinătorului în exprimarea respectului față de Dumnezeul cel suveran.
Ceea ce se cere în închinare nu este jertfa, ci ascultarea, împlinirea voii lui
Dumnezeu (Ps. 40:6 -8), ca oamenii să fie într -o bună relație cu Dumnezeu. Ascultarea este
necesară în închinarea autentică, dar nu este un substitut al ei, întrucât ritualurile arată cine
sunt oamenii în relație cu Dumnezeu.
Privind la modul în care sistemul sacrificial este prezentat în structura și teologia
cății Levitic, vom vedea că aici legile sunt date ca o continuare a revelației prin care
Dumnezeu i se descoperă lui Moise pe Munte le Sinai (Lev. 1;1; cf 27:34). Ș i deci ca o
expresie a preocupării ca Israel să trăiască în acord cu rolul său de ,,împărăție de preoți și
un n eam sfânt’’ (Ex. 19:6). Jertfele sunt descrise inițial în cartea Levitic în ordinea
următoare: arderea de tot (1:3 -17), jertfe de mâncare asociate (2:1 -16), jertfe de mulțumire
(3:1-17), jertfa de ispășire (4:1 -5:13) și jertfa pentru vină (5:14 -6:7).
Sistemul a fost inaugurat o dată cu sfințirea lui Aaron și a fiilor lui în slujba de
preoți (Lev. 8:1 -36). Cu acea ocazie s -au adus o jertfă pentru păcate și o ardere de tot
pentru Aaron și pentru slujba preoției, urmate de o jertfă pentru păcate și de o arder e de tot

53 Webber, „ The Biblical foundations ”, p. 66.
54 „Închinare”, în DISB , p. 494.

20
pentru popor (Lev. 9:15 -17), iar apoi de o jertfă de mulțumire (Lev. 9:18 -21). Aceasta se
pare a fi ordinea ori de câte ori avem de a face cu acest sistem, și ea sugerează o înțelegere
specifică a semnificației religioase deținute de aceste jertf e legate între ele, în succesiunea
ritualică.55
2.4 Închinarea la Templul din Ierusalim
Templul este palatul lui Yahweh. Termenul ebraic tradus prin ,,templu’’ ( kêḵāl) are
semnificația de ,,palat’’; semnificația diferită, cea de ,,templu’’ vine odată cu indicarea
persoanei care ocupă spațiul.56 Palatul lui Yahweh este diferit, datorită Sfintei Sfintelor,
care era un cub închis situat la capătul camerei principale.
În interiorul templului se întâlnesc caracteristicile unui podium regal pe tronul de
heruvimi, popular în Canaan și la începutul Epocii de Fier. Heruvimii formau baza și
spatele tronului, chiar și întreaga structură. De asemenea alăturarea unui trup de leu, a
aripilor de vultur și a capului de om indică suma celor mai mari puteri. Se prezintă faptul
că Yahweh este întronat peste heruvimi (2 Împ. 19:14 -15; Ps. 82:1; 99:1) care reprezintă
tronul Dumnezeului necorporal. Sfânta Sfintelor este acoperită de întuneric total pentru a
proteja închinătorii de slava Regelui (1 Împ. 8:10 -13).
Chivotul formează partea de jos a tronului (Ps. 99:5, 132:7 -8; 1 Cron. 28:2),
amintind tot timpul că accesul în prezența lui Dumnezeu în închinare este posibil doar î n
baza termenilor Legământului. Aceste trăsături unice ale templului vorbesc despre sfințe –
nia și despre măreția Dumnezeului revelat la Sinai. Atât chivotul cât și cortul erau mai
importante pentru Israelul din vechime decât orice alt obiect de cult, iar locul unde acestea
erau așezate a devenit inevitabil principalul sanctuar al lui Yahweh și centrul națiunii
israelite .
Odată finalizat, faimosul templu trebuia dedicat Celui pentru care a fost făcut, astfel
trecându -se la sfințirea lui. Cea mai mare parte a actului sfințir ii este acoperită de
rugăciunea lui Solomon (cf. 1 Împ. 8:1 -66; 2 Cron. 5 -7). Templul servea ca loc de
rugăciune și pentru aducerea jertfelor înaintea lui Dumnezeu.
Templul semnifica faptul că Israelul, ca popor al lui Dumnezeu, avea un viitor sigur
înainte, deoarece zidirea templului exprima continuitatea promisiunii lui Dumnezeu,
întărită prin legământ, de a fi cu ei și de a -i binecuvânta (1 Împ. 8:56 -61). Și atunci când

55 Peterson, „ Comuniunea cu Dumnezeu ”, p. 42.
56 Închinare”, în DISB , p. 494.

21
păcatul poporului avea să aibă drept consecință finală exilul, rugăciunea îndrepta tă către
locul unde Domnul Își pusese Numele avea să aducă restaurare și iertare (1 Împ. 8:46 -51).
Întreg sistem al închinării asociat cu aceste simboluri puternice precum chivotul,
cortul și templul a avut scopul de a fi mijlocul prin care poporul trebuia să conștientizeze
prezența regească și sfântă a lui Dumnezeu și să trăiască în relație cu această prezență.
2.5 Închinarea sinagogală în iudaismul inter -testamentar
Cuvântul de ,,sinagogă ” derivă de la termenul grecesc synag ōgē, ce înseamnă loc
de înt âlnire și de închinare al evreilor. În Exodu 12:3, acest cuvânt este utilizat cu referire
la adunarea lui Israel. Mai târziu a dobândit sensul de adunare lo cală a iudeilor și să se
refere la clădirea unde se strângeau iudeii.57
Sinagogile au devenit centre ale activităților religioase, după dărâmarea Templului
din Ierusalim în anul 70 d. Hr. Tot în acest an, conform Talmudului, în Ierusalim au existat
480 de sinagogi.
Conform Noului Testament iudeii folosesc sinagoga ca loc de rugăciune, stu diu și
închinare (Luca 4:16 -30; Fapte 13:15; 14:1; 15:21; 17:1 -3), însă și ca loc de administrare a
justiției (Marcu. 13:9, Ioan 9:22: 12:24, 16:2; Fapte 22:19; 2 Cor. 11:24). Sinagoga a slujit
și ca model pentru bisericile creștine timpurii, adunate în ca se particulare.58
Cuvântul grecesc proseuche ce înseamnă rugăciune, a fost folosit ca sinonim pentru
sinagogi, în papirusuri, în scrierile lui Josephus cât și în cele ale lui Filon. În tradiția
ebraică, sinagoga se numea bêtmidrās ce înseamnă casă „de studi u” și bêtkĕnēsset ce
înseamnă casă de adunare59.
Așa cum am amintit deja alt context al închinării iudaice a fost Sinagoga, ce
reprezenta locul unde se desfășura o mare parte din viața și din afacerile comunității
evreiești din secolul I î.Hr. De asemenea funcționa ca si scoală si ca un forum orășenesc.
Sinagoga își avea cel mai probabil originea în dezvoltarea istorică a iudaismului, fiind un
loc de întâlnire pentru închinare în ziua de Sabat și în alte zile stabilite din săptămână, de
obicei fiind zile de târg.

57 E. Yamauchi ,,Synagogue’’, în ,, Dictionary of Jesus and the Gospels’ ’, Joel B. Green, Scott McKnight, I.
Howard Marshall, Downers Grove, IVP, 1992, p. 781.
58„Sinagoga”, în Dicționar de studii biblice , Arthur G. Patzia, Anthony J. Petrotta (ed.), Cluj -Napoca, Editura
Logos, 2007, p. 125.
59 E Yamauchi, „Sinagogă”, în Dicționarul Noului Testament , Daniel G. Reid (ed), Oradea, Editura Casa
Cărții, 2008, p. 1187 -1190.

22
Despre m odul de închinare din cadrul Sinagog ii, R.P Martin a afirmat că: „acesta a
constat din trei elemente: lauda, rugăciunea și învățătura. Serviciul se deschi de pe tonul
laudei corporative. Principiul talmudic u lterior este prezentat astfel: [Întotdeauna ar trebui
să aducem mai întâi laude, apoi să ne rugăm] . Închinarea este prin urmare îndreptată spre
Dumnezeul lui Israel ca Dumnezeu al Legământului, Creator al tuturor lucrurilor și
Singurul vrednic să primească lauda poporului Său ”.60
În rugăc iunile care urmau, Dumnezeu este ,,binecuvântat’’ adică numele Lui este
înălțat și onorat, urmând apoi o descriere a atributelor și a caracterului Său. În închinarea
de la Sinagogă, imediat după rugăciune urma rostirea crezului iudaic, Șema, Numele de
Șema vine de la primul cuvânt din Deut eronom 6:4 -9 „Ascultă ( Șhema) Israele! Domnul,
Dumne zeul nostru este singurul Domn” .61
După ce sunt rostire rugăciunile, urmează citirea și expunerea unor pasaje din
Scripturii . Învățătura este dată din Tora și Profeți, însă datorită limbajului învechit,
ascultătorii aveau nevoie de interpret care să le traducă lecțiile Scripturii în limba
autohtonă de regulă aramaică. Iar apoi în ultima parte a serviciului din cadrul sinagogii se
ținea o predică.
Închinarea în sinagogă i-a făcut pe evrei să înțeleagă că Dumnezeu nu este legat de
un loc anume cum ar fi Templul din Ierusalim. „Dumnezeu era adus acum la oameni,
oriunde locuiau ei.”62
2.6 Închinarea în duh și adevăr în învățătura Domnului Isus
Pe când Domnul Isus stătea de vorb ă cu femeia Samariteană aceasta a ridicat o
întrebare legată de locul în care trebuie să se desfășoare rugăciunea: ,,unde trebuie să ne
închinăm? Pe Muntele Garizim sau în Ierusalim?”. Isus prezentând locul adevărat al
închinării îi răspunde femeii astfel: ,,închinători adevărați se vor închina în duh și în
adevăr ”. Cu alte cuvinte închinarea ta la Dumnezeu trebuie să aibă loc în interiorul tău.
„Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în
duh și în adevăr; fi indcă astfel de închinători dorește și Tatăl ” (Ioan 4:23).
În închinarea adusă înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie prezent răspunsul nostru
personal față de Cel căruia ne închinăm, ceea ce înseamnă că trebuie să ne închinăm ,,în
duh și în adevăr ” (Ioan 4:24). Închinătorii adevărați trebuie să se închine ,,în adevăr ”,

60 R.P. Martin, „worship”, în Dictionary of Paul and his Letters , Gerald F. Hawthorne, Ralph P. Martin,
Daniel G. Reid (ed.), Leicester, IVP, 1993, p. 985.
61 E. Yamauchi, ,,Synagogue’’, în DJG , p. 782.
62 C.L. Feinberg, “sinagogă”, în DOUGLAS, p. 1209.

23
fiindcă adevărul ține de însăși natura lui Dumnezeu. ,,Dumnezeu este Duh; și cine se
închină Lui, trebuie să I se închine în duh și în adevăr ” (Ioan 4:24). De asemenea
închinătorii tr ebuie să se închine ,,în duh ”, pentru că Îi pot răspunde lui Dumnezeu numai
în duh.
Prin faptul că a definit închinarea ca fiind ,,în adevăr ”, Hristos S -a referit la câteva
lucruri. De pildă dacă te închini în adevăr înseamnă că trebuie să te închini onest și din
toată inima. Domnul Isus a spus celor din vremea Lui: ,,Norodul acesta Mă cinstește cu
buzele, dar inima lui este departe de Mine’’ (Marcu. 7:6). Conform învățăturii lui Cristos
nu poate fi vorba de închinare fără ca onestitatea inimii să îl caracterizeze pe închinător.
Deci nu trebuie să ne prefacem că ne închinăm ci trebuie să ne închinăm cu adevărat, știind
că totul este descoperit înaintea Lui.63 De asemenea închinarea trebuie să fie pe baza
revelației bibl ice, conform Evangheliei lui Ioan capitolul 17 cu versetul 17 ,,Cuvântul Tău
este adevărul ”. Pentru a ne închina în adevăr atunci închinarea noastră trebuie să fie în
conformitate cu principiile și îndrumările Bibliei. Și nu în ultimul rând, apropierea de
Dumnezeu în adevăr înseamnă că trebuie să ne apropie de EL în mod cristocentric. Căci și
Isus le -a spus ucenicilor Săi: ,,Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl
decât prin Mine’’ (Ioan 14:6).
,,Închinarea adevărată, veritabilă are loc a tunci când omul, prin duhul lui, ajunge la
prietenie și intimitate cu Dumnezeu. Închinarea adevărată și veritabilă nu înseamnă să te
duci într -un anumit loc; să mergi la un anumit ritual sau la o anumită liturghie; nu
înseamnă nici măcar să aduci anumite d aruri. Adevărata închinare are loc atunci când
duhul, partea nemuritoare și nevăzută a omului, vorbește și se întâlnește cu Dumnezeu,
care este nemuritor și nevăzut”.64
Închinarea nu depinde de o anumită poziție geografică (sau alte distincții muritoare)
ci mai de grabă trebuie să aibă loc ἐν πνε ύμαηι κα ὶ ἀληθε ίᾳ (lit. “ în duh și în adevăr ”, 4:23,
24).65 Locul unde ești nu contează, ceea ce contează este să te închini; însă mai contează să
te închini cu adevărat. Te închini în tine însuți și trebuie să te închini cu adevărat.66 După
ce clarifică faptul că iudeii au dreptate în privința închinării, Isus rev ine la tema din 4:21
(vine o nouă zi), spunând: ,, Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați

63 James Montgomery Boice, Fundamente ale credi nței creștine , Oradea, Editura Institutului Biblic
,,Emanuel’’, 2000, p. 560.
64 Dorothy Lee, In the Spirit of Truth – Worship and Prayer in the Gospel of John and Early Fathers , vol.58,
Leiden, Koninklijke Brill NV, 2004, p. 243.
65 Lee, „ In the Spirit of Truth” , p. 280.
66 Țon, „ Umblarea cu Dumnezeu ”, p. 475.

24
se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl ”
(Ioan 4:23).
,,Ceasul ” care avea să vină reprezin tă momentul în care închinătorii adevărați nu
vor mai trebui să meargă la Ierusalim, deoarece avea să fie inaugurat un nou mod de
închinare prin moartea lui Isus, învierea Lui și trimiterea Duhului Sfânt. Se poate spune că
acest moment ,,a și venit’’ deoar ece Domnul Isus pusese deja în mișcare procesul care avea
să inițieze noua închinare în duh și adevăr.67
Colin Kruse subliniază că închinarea ,,în duh și adevăr ” este ușor de înțeles sub
aspect negativ: închinarea nu mai este legată de locuri sacre. Este ma i greu de stabilit ce
înseamnă sub aspect pozitiv. Cel mai probabil înseamnă închinarea prin Duhul Sfânt, pe
care Isus avea să -L ofere celor ce cred în El, și în conformitate cu adevărul lui Dumnezeu,
așa cum este făcut cunoscut prin Persoana și învățătura lui Isus. Tatăl caută oameni care să
I se închine în Duhul și conform învățăturii lui Isus. Aceasta ne amintește că închinarea nu
se limitează la ceea ce facem când ne adunăm la biserică, ci are de -a face cu modul în care
ne raportăm la Dumnezeu prin Duhu l și în conformitate cu învățătura lui Isus, iar acest fapt
atinge toate sferele vieții.68
Așadar închinarea în duh și adevăr în învățătura Domnului Isus, înseamnă a avea o
inimă curată, care unindu -se cu Duhul Sfânt, se va închina înaintea lui Dumnezeu cu
sinceritate și fără să țină cont de locul în care se află.
2.7 Închinarea în practica apostolică a bisericii din Ierusalim
Comunitatea primilor creștini din Ierusalim a fost în esență iudaică prin orientarea
sa și ca atare a acceptat VT ca și Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrul prin care se diferențiau
primi creștini de iudei a fost convingerea lor că Isus a fost Mesia cel promis și că
mântuirea se găsea numai în El.
Evanghelistul Luca este preocupat în cartea Faptele Apostolilor să ofere o descriere
a vieții și închinării Bisericii, fără îndoială, ca un exemplu de urmat pentru Biserica din
vremea sa. Din primele capitole ale cărții Faptelor (2:42 -47; 4:32 -37) avem o prezentare a
modului în care decurgea închinarea grupurilor mici care se întâlneau împreună pentru
învățătură, părtășie, frângerea pâinii și rugăciune.

67 Colin G. Kruse, Comentariile Tyndale la Noul Testament, Ioan , vol.4, Oradea, Editura Scriptum, 2010, p.
141.
68 Kruse, Ioan, (CTNT), vol. 4, p. 141 -142.

25
Pentru a vedea activitatea primului grup de creștini din Ierusalim, ne vom opri
asupra Fapte. 2:42 unde vedem că: „Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura
frățească, în frângerea pâinii, și în rugăciuni ” (Fapte 2:42).
2.7.1 Învățătura apostolilor
Din relatarea lui Luca vedem că prima biserica din Ierusalim ,, stăruia în învățătura
apostolilor ”. Putem presupune că primi convertiți doreau să cunoască învățătura
apostolilor pentru a fi încurajați în credința lor însă un alt motiv este și acela de a lua parte
la vestirea Evangheliei, în folosul celorlalți evrei. Învățătura apostolică ocupă un loc
central în viața Bisericii cât și în contextele de mai târziu ce vizau neamurile (Luca 11:25 –
26; 18:11; 19: 9-10; 20:7 -12, 20, 20 -21, 28 -32; 28:30 -31).
F.F Bruce afirmă că: ,,învățătura apostolică avea autoritate deoarece era învățătura
Domnului comunicată prin apostoli în puterea Duhului’’ .69 Pentru generațiile de
credincioși ce au urmat, Scripturile Noului Test ament au devenit depozitul scris al
învățăturii apostolice, în multele ei dimensiuni.
,,Învățătura apostolilor ” a fost de regulă, privită ca pe un semn al învățăturii
catehetice timpurii.70 De asemenea propoziția „ ei stăruiau în învățătura apostolilor ”, arată
fervoarea și dedicarea primilor oameni convertiți la Creștinism . S-au întors cu fermitate
către învățătura apostolilor pentru învățătura în Evanghelia lui Hristos , pentru că Isus a
numit urmașii săi imediați, pentru a fi profesorii acestor elevi (Matei 28:20 ).71
Învățătura dată de apostoli, se califică pentru această sarcină în baza tovărășiei lor
cu Isus. Este posibil ca apostolii să fi fost considerați într -un sens special străjerii tradițiilor
privitoare la Isus pe măsură ce Biserica creștea și se dezvolta.
2.7.2 Părtășia comunitară și dărnicia
O trăsătură distinctivă a întrunirilor din cadrul Bisericii din Ierusalim era modul în
care credincioșii trăiau împreună și practicau dărnicia, prin împărțirea posesiunilor.
,,Părtășia ” reprezintă fie o referință generalizată la viața în comun, fie o referință mai
specifică la contribuțiile materiale care se așteptau, fără a fi impuse, din partea fiecărui
membru (Fapte 4:32; 5:1 -11),72

69 F.F Bruce, Gordon D. Fee (ed.), The Book of Acts (NICNT), Grand Rapids, Eerdmans, 1988, p.73.
70 R.P.Martin, „închinarea în Faptele Apostolilor” în DNT , p. 794.
71 Kistemaker, S. J., Hendriksen W., New Testament Commentary: Exposition of the Acts of the Apostles ,
vol.17, Grand Rapids, Baker Boo k, 2001, p. 110.
72 R.P. Martin, „închinarea în Faptele Apostolilor”, în DNT , p. 794.

26
Conform H.I. Marshall, termenul părtășie înseamnă ,, împărțire ”. Sensul acestei
împărțiri este prezentat în versetul 45, unde se spune că oamenii si -au vândut averile, astfel
încât banii obținuți puteau fi folosiți pentru a -i ajuta pe cei în nevoi. 73
La prima vedere, tēkoinōnia în sensul său absolut literal înseamnă ,,legătură
frățească’’ din Fapte 2:42 se referă la împărțirea din binecuvântările materiale, descrisă in
versetele 44 -45. Acolo ni se spune că ,,toți cei ce credeau erau împreună la un loc, și
aveau toate de obște. Își vindeau ogoarele și averile, și banii îi împărțeau între toți, după
nevoile fiecăruia.’’ Această părtășie era în mod clar o expresie practică a noii relații trăite
împreună printr -o credință comună în Cristos. Această relație a adus cu sine un sentiment
de responsabilitate reciprocă. Împărțirea averilor distribuirea hranei pentru cei nevoiași din
mijlocul lor (conform Fapte 6:1 -2) și cu siguranță că activitatea în discuție nu se desfășoară
doar în cadrul întâlnirilor propriu -zise ale credincioșilor.
Așadar cel mai bine ar fi să dăm termenului de părtășie din Fapte 2:42 interpretarea
cea mai cuprinză toare, incluzând în sfera lui , contribuțiile, părtășia în jurul mesei, prietenia
și unitatea ce caracterizează comunitatea .
Un motiv fundamental pentru adunarea creștinilor este de a da expresie practică
părtășiei pe care o avem în Cristos. Aceast a se manifestă în faptul că ne rugăm împreună,
cântăm ori mărturisim experiențele cu Domnul. Apostolul Pavel afirmă că Cina Domnului
este o expresie a participării sau a părtășiei noastre comune „în sângele lui Cristos” și ,,în
trupul lui Cristos” .
2.7.3 Serbare a euharistiei
Frângerea pâinii este termenul folosit de Luca pentru ceea ce Pavel numește Cina
Domnului. Se referă la prima parte a mesei la evrei, care a dobândit o semnificație
specifică pentru creștini datorită gestului făcut de Isus la Cina cea de Taină și, de
asemenea, când a hrănit mulțimile (Lc. 9:6; 22:19; 24:30; Fapte 20:7, 11). S -a susținut că
ideea din spatele ei este doar de masă a părtășiei, pesemne o continuare a meselor avute cu
Domnul înviat, fără vreo legătură specifică cu Cina cea de T aină sau cu forma paulină a
Cinei Domnului, care celebra moartea Lui, și este mult mai probabil că Luca folosește pur
și simplu un termen palestinian timpuriu pentru Cina Domnului.74

73 Howard I. Marshall, Comenta riile Tyndale la Noul Testament, Faptele Apostolilor , vol. 5, Oradea, Editura
Scriptum, 2009, p. 91.
74Howard I. Marshall, Faptele Apostolilor , (CTNT), vol. 5, p. 90.

27
În Faptele Apostolilor masa comună deținea o profundă semnificație spiri tuală, era
o modalitate de a exprima relația specială pe care credincioșii o aveau unii cu alții în
Cristos, și responsabilitatea specială pe care o aveau unii față de alții, responsabilitate
implicată de această relație.
Actul frângerii pâini are în conti nuare actul de rostire a rugăciunilor (probabil în
stabilirea închinării publice ). Cuvintele frângerea pâinii apar în secvența de predare ,
părtășie , și rugăciunile în serviciile de închinare . De aceea , noi înțelegem termenul ca o
descriere mai timpurie pentru celebrarea Sfintei Împărtășanii . În liturghia Bisericii creștine ,
această sărbătoare a fost și este, de obicei însoțită de învățătura Evangheliei și de
rugăciuni .75
Mai mult, se pare ca aceste mese aveau un caracter special prin faptul că uneori
erau asociate cu învățătura, rugăciunea sau lauda. Probabil că rugăciunea de la începutul
sau de la sfârșitul mesei se concentra cu precădere asupra persoanei și lucrării Domnului
Isus, amintindu -le credincioșilor de fundamentul părtășiei lor în El. Astfe l, mesei i se
putea da aceeași semnificație pe care Pavel a dorit s -o atribuie întrunirii creștinilor din
Corint, in cadrul căreia aceștia luau cina împreună (1Cor. 10:16 -17; 11:17 -34).
2.7.4 Rugăciunile și lauda în închinare
În cele din urmă , Luca descrie rugăciunea și lauda ca parte integrată în viața
Bisericii (Luca 4:24 , 6:04, 12:05 , 13:3, 20:36 ). Este legătura esențială dintre Isus și
oamenii lui , în timp ce aceștia fac lucrarea împărăției Lui sub îndrumarea Sa și prin puterea
Lui ( Luca 4:29-30, 6:06, 08:15 , 14:23 , 28:8). Dacă aceasta nu este o referire la o anumită
parte a întâlnirilor creștine, probabil că evidențiază modul în care creștinii au respectat
orele de rugăciune evreiești (3:1).76 Avem astfel patru elemente esențiale din practica
religioasă a Bisericii creștine.
Într-un sens strict, rugăciunea implică cerere pentru nevoile personale ale unui
individ sau mijlocire pentru alții. În accepțiunea apostolului Pavel mulțumirea înseamnă în
special a -ți exprima recunoștința față de Dumnezeu pentru luc rarea Lui în viața altora
(1Cor. 1:4 -9; Fil. 1:3 -5). Atunci când apostolul Pavel folosește un limbaj al laudei, el se
concentrează asupra binecuvântărilor divine de care a beneficiat și el (2 Cor. 1:3 -11; Ef.
1:3-14).

75 Kistemaker, S. J., Hendriksen W., Acts, (NTC), vol. 17, p. 111.
76 Larkin, W. J., Briscoe D. S., Robinson H. W., The IVP New Testament commentary series , Acts, vol. 5,
Downers Grove , IVP, 1995, p. 75

28
Aceste componente ale închinării iuda ice, transformate în conformitate cu
perspectivele Evangheliei, au fost cu siguranță esențiale în accepțiunea apostolului Pavel
privind viața creștină.
În rezumat , cele patru elemente pe care Luca le menționează în acest verset (Fapte
2:42), par să se refere la închinarea publică : învățătura apostolică și predicarea , părtășie a
credincioșilor , celebrare a Cinei Domnului , și rugăciuni comune .
2.8 Închinarea în comunitățile ecleziale pauline
De la începutul creștinismului, Isus Hristos este recunoscut ca fii nd personajul
central în închinarea Bisericească. Propovăduirea apostolilor a avut ca temă centrală
mărturisirea că Isus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu. Închinarea lor era caracterizată de
locul prioritar pe care L -au oferit lui Isus în cadrul serviciilo r religioase.
2.8.1 Centralitatea lui Hristos în închinare
Legat ce centralitatea lui Hristos în închinare, în comunitățile ecleziale pauline,
Peterson afirmă: „Recunoscând că Isus Hristos este singurul mijlocitor în planul de
mântuire inițiat de Dumnezeu, Domnul a devenit obiectul unei manifestări devoționale
care în tradiția iudaică îi era rezervată exclusiv lui Dumnezeu. Acest lucru nu s -a produs
într-o etapă târzie, sub influența gândirii păgâne, ci încă la primele grupuri de creștini evrei
din Palestina ”.77 Închinarea creștinilor se focaliza întotdeauna pe Isus Hristos. O astfel de
devoțiune față de Hristos nu se limita doar la rugăciune sau laudă, ci implica un model de
ascultare zilnică față de Domnul înălțat, fapt ce îi distingea pe creștini de orice a lt grup
religios contemporan lor.
Importanța histologiei a fost subliniată prin recunoașterea Domniei lui Hristos în
închinare, cât și peste viețile personale ale credincioșilor. De la începuturile Bisericii
creștine, titlul de Domn acordat Domnului Isus , a fost folosit adesea în contextul
închinării. Titlul de Domn punea în lumină și dumnezeirea lui Isus Hristos. Totodată este
evidențiată și merituozitatea Domnului Isus Hristos de a primi închinarea.
Apostolul Pavel scoate în evidență centralitatea lui Cristos în închinare prin
expunerea poziției pe care o are Hristos, si anume de mijlocitor între Dumnezeu – Tatăl și
om „Căci este un singur Dumnezeu, și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni :
Omul Isus Hristos, care S -a dat pe Sine însuși , ca preț de răscumpărare pentru toți: faptul

77 Peterson, „ Comuniunea cu Dumnezeu ”, p. 169.

29
acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită.” (1Tim. 2:5 -6). Poziția de intermediar a lui
Hristos, îi dă dreptul de a fi în centrul închinării particulare și congregaționale. Fără funcția
de mijlocitor a lui Domnului Isus, nu ar fi fost posibilă închinarea Bisericii înaintea lui
Dumnezeu. Prin atribuțiile Sale, Domnul Isus mediază închinarea Bisericii adusă lui
Dumnezeu, precum și răspunsul lui Dumnezeu către umanitate.
De asemenea Apostolul Pavel, î -L prezintă pe Dumnezeu ca fiind Suveranul Acela
care face toate lucrurile după propria Sa voință. Creștinul, care este lutul din mâna olarului,
trebuie să se supună suveranității celui ce îi dă forma. (Rom. 9:14 -21). Această gândire a
fost fundamentală pentru dezvoltarea cristologiei în istoria creștină.78 Ea a condus la
atitudinea reverențioasă față de Dumnezeul Triunic. Ideea centrală este că un Isus Hristos
care este suveran prin ceea ce este și prin ceea ce fac e, merită locul suprem în închinarea
bisericească.
Așadar, centralitatea lui Hristos în închinare presupune întâlnirea cu Hristos în actul
închinării. Conform Efeseni 1:12, atât rugăciunea, cântarea cât și predicarea Cuvântului lui
Dumnezeu converg spre H ristos și pentru a sluji de laudă slavei Sale, noi, cari mai dinainte
am nădăjduit în Hristos.
2.8.2 Rolul Duhului Sfânt în închinare
Un element unic în închinarea comunității nou -testamentare era rolul
Duhului Sfânt și manifestările Sale. Printre manifestările Duhului în Trupul lui
Hristos se aflau cuvântul înțelepciunii, cuvântul cunoștinței, manifestări speciale ale
credinței, darurile de vindecare, puterea de a face minuni, proorocia, deosebirea
duhur ilor, vorbirea în limbi și tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12:7 -10).
Duhul Sfânt este oferit credinciosului ca răspuns la rugăciune, însă rolul pe care îl
are El în rugăciune nu este amintit de prea multe ori în Noul Testament.
John Tipei definește rugăciun ea ca fiind ,,o expresie a închinării și a adorării, cât și
a nevoilor personale. Apostolul Pavel, în 1 Corinteni 12:3 și Galateni 4:6 spune că nimeni
nu poate să I se adreseze lui Isus ca ,,Domn ”, sau lui Dumnezeu ca ,,Tată ”, decât prin
Duhul. Astfel a te ruga în Duhul nu înseamnă neapărat a face o rugăciune în limbi. Ci a te
ruga în Duhul înseamnă în primul rând a te conforma voinței și scopurilor Duhului. ”79

78 Geoffrey WainWright, Doxology: The Praise of God in Worship, Doctrine and Life , New York, Oxford
University Press, 1980, p. 65.
79 John F. Tipei, Duhul Sfânt: o teologie biblică din perspectivă penticostală , Oradea, Editura Metanoia,
2003, p. 322.

30
R. A. Torrey afirmă că Duhul face ca „Dumnezeu să fie o manifestare reală și nu
doar un concept intelectual. El este singurul care te poate face să -L simți pe Dumnezeu în
mod real în experiența ta”80. Cu alte cuvinte Duhul Sfânt este Cel care, așa cum spune
Gordon Fee: „adunarea poporului nou constituit al lui Dumnezeu în închinare pentru laudă
comun itară adusă lui Dumnezeu și pentru împărtășirea darurilor spre zidirea comunității de
credință”81.
Duhul Sfânt este cel care conduce creștinul în închinare, iar închinarea este un
rezultat spontan al faptului că creștinul este inclus într -un legământ solem n cu Dumnezeu.
Fee afirmă că pentru Pavel „biserica adunată la olaltă era întâi de toate o comunitate
închinătoare; iar ceea ce constituia esența închinării lor era prezența Duhului Sfânt”.82
A te ruga prin Duhul mai înseamnă și a -ți recunoaște slăbiciune a spirituală și
neputința de a lua o decizie într -o anumită situație. În momente de genul acesta,
închinătorul are nevoie de Duhul care să îl ajute, care să îi arate cum trebuie să se roage și
ce trebuie să ceară. Apostolul Pavel arată faptul că în slăbici unile noastre, dincolo de faptul
că Duhul ne învață cum să ne rugăm, mijlocește el pentru noi: „ Și tot astfel și Duhul ne
ajută în slăbiciunea noastră: căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul
mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Și Cel ce cercetează inimile, știe care este
năzuința Duhului; pentru că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu ”
(Rom. 8:26-27).
Așadar, înțelegem că Duhul Sfânt are un rol important atât pentru închinarea din
viața privată a credinciosului, cât și în închinarea colectivă în Biserică. Călăuzirea Duhului
în rugăciune este importantă deoarece împiedică formalismul religios, apatia spi rituală, iar
pe de altă parte oferă părtășie între credincioșii adunați la închinare.

80 R. A Torrey, Prezența și lucrarea Duhului Sfânt , Oradea, Editura Casa Cărții, 2006, p. 43.
81 Gordon D. Fee, Pavel, Duhul și poporul lui Dumnezeu , Oradea, Casa Cărții, p. 171.
82 Fee, „ Pavel, Duhul și poporul lui Dumnezeu ”, p. 172.

31
2.8.3 Elemente de cult creștin în teologia paulină
Un element unic în cadrul închinării nou -testamentare îl constituia oficierea
botezului și Cinei Domnului.
Botezul în apă este o ceremonie care simbolizează începutul vieții spirituale.
Aceasta este o declarație publică a identificării noastre cu Domnul Isus în moartea și
învierea Sa, deoarece ele au făcut posibilă noua noastră viață în El (Rom. 6:1 -4).83
Romani 6 mai scoa te în evidență faptul că prin botez, credincioșii sunt incluși în Cristos.
Termenul de botez derivă de la termenul grec baptisma , care arată acțiunea de
spălare sau de cufundare în apă, care a fost folosită din cele mai vechi timpuri (Fapte
2:41) ca ritua l creștin de inițiere. În esență deși acțiunea este destul de simplă, ea este
plină de semnificație. Botezul constă din scufundarea în apa botezului în numele lui
Cristos „ Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezați în Numele Domnului Isus” (Fapte
19:5). Sau în mod mai obișnuit, în numele Trinității „Duceți -vă și faceți ucenici din toate
neamurile, botezându -i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mat. 28:19).
La fel ca și predicarea și Cina Domnului, „botezul” este un termen evanghelic care
ne comunică faptul că Isus Cristos a murit și a înviat în locul nostru, așa încât noi suntem
morți și înviați în El, cu El și prin El (Rom. 6:4, 11).84
Cina Domnului a fost instituită de Domnul Isus cu ocazia ultimului Paște sărbătorit
împreună cu ucenicii Săi, înainte de moartea Sa pe cruce. Conform 1 Corinteni 5:7, Cina
Domnului ia locul Paștelor din Vechiul Testament „căci Hristos, paștele noastre a fost
jertfit”. Pavel relatează că în cadrul Cinei celei de Taină, Isus a instituit un ritual impli când
pâinea și vinul, a cărui menire era să memoreze moartea Lui (1 Cor. 11:23 -26). Pavel
subliniază faptul că la Cina Domnului, ei comemorează jertfa de Sine a lui Cristos pentru
poporul Său.
Scopul meselor era amintirea morții Lui, fiind o proclamare a acesteia. Pavel afirmă
că oamenii care mănâncă în chip nevrednic nu recunosc că hrana simbolizează trupul (și
sângele) lui Isus și că ei nu se comportă așa cum se cuvine celor ce au primit mântuirea
Lui.85

83 William W. Menzies, Stanley M. Horton, Doctrine biblice: o perspectivă penticostală , Oradea, Editura
Life, 1999, p. 122.
84 G. W. Bromiley, „Botez” în DET , p. 171 -172.
85 G. Wainwright, „Cina Domnului”, în DNT , p. 170.

32
În 1 Corinteni 10:14 -22, Pavel face o comparație între participarea la Cina
Domnului și la mesele idolatre, pentru ai convinge pe cititori să se ferească de acestea din
urmă. Cei ce beau din pahar beneficiază de beneficiile morții lui Cristos în locul lor. De
asemenea cei ce mănâncă din pâinea frântă au parte de beneficiile trupului lui Cristos.
Pâinea frântă reprezintă trupul lui Cristos dat la moarte pentru poporul Său iar paharul
simbolizează sângele lui Cristos curs pentru poporul Său.86
Pavel afirmă că proclamarea morții Domnului (1 Cor. 11:26) la Cină trebuie să se
îmbine cu jertfirea de sine caracteristică Domnului Isus. Astfel Cina Domnului este cu
adevărat în cinstea Domnului numai în cazul în care membrii mănâncă împreună, iar cei
săraci ne fiind ignorați. Căci cine își neglijează frații cu atâ ta indiferență nu înțelege că Cina
Domnului semnifică moartea lui Cristos de dragul altora.
Tomas R. Schreiner notează că: „Cina Domnului comunică și caracterul deja -nu
încă al teologiei lui Pavel. Noul legământ a sosit, însă nu pe deplin. El va fi desăvâ rșit
atunci când va veni Domnul, când împărăția va fi întemeiată pe deplin”.87
,,Cina Domnului este cel mai sublim act care ne vorbește de suprema dragoste a lui
Dumnezeu manifestată pentru noi, în preaiubitul său Fiu, pentru răscumpărarea și
eliberarea noastră din robia păcatului (Rom. 6:6; Tit 3:3 -5)”.88
2.9 Concluzie
În capitolul de față am reușit să vedem modelul biblic de închinare cât și cele mai
semnificative caracteristicile ale sale. Plecând de la închinarea din viața patriarhilor, am
putut vedea că îndeplinirea promisiunilor a devenit un impuls pentru răspunsul oamenilor
la închinare și mulțumir e. Mai mult am supus studiului reperele cultice din viața poporului
Israel, pentru a remarca tiparele închinării ebraice și pentru a desprinde principiile care se
potrivesc Bisericii. De pildă am văzut că închinarea bisericească își găsește corespondent
în închinarea de la Cortul Întâlnirii prin faptul că închinarea Îi este adresată lui Dumnezeu
și tot El este cel care dă instrucțiunile necesare cu privire la modul de închinare. Marea
deosebire este că locul pentru închinare este la libera alegere, dar exce pție făcând
închinarea publică.

86 Thomas R., Schreiner, Teologia Noului Testament : măreția lui Dumnezeu în Cristos , Oradea, Editura
Făclia , 2011, p.787
87 Schreiner, Teologia Noului Testament : măreția lui Dumnezeu în Cristos , p. 789.
88 Alecsie Vamvu, Actele de cult în Biserica lui Dumnezeu , București, Editura Intreprinderea Pol igrafică,
Buletinul Oficial, 1981, p. 32.

33
De asemnea întregul sistem al închinării asociat cu simbolurile din Templu precum
chivotul, cortul și templul a avut scopul de a fi mijlocul prin care poporul trebuia să
conștientizeze prezența regească și sfântă a lui Dumnezeu și să trăiască în relație cu această
prezență. Mai târziu închinarea s -a desfășura t în sinagogă. Aceasta i -a făcut pe evrei să
înțeleagă că Dumnezeu nu este legat de un loc anume cum ar fi Templul din Ierusalim .
Dumnezeu era adus acum la oameni, oriunde locuiau ei.
Ca reper de bază am avut închinarea Bisericii primare. Principiile închinării
stabilite de Domnul Isus și promovate de apostoli, au fost utilizate de creștinii primului
secol. Astfel trebuie acordată importanță învățăturii și principii lor pe care Domnul Isus le -a
spus despre închinarea personală, cât și despre închinarea comunitară. Astfel am văzut că
pentru a ne închina lui Dumnezeu nu este important un loc anume ci mai degrabă
dobândirea unei inimi curare, care unindu -se cu Duhul Sfâ nt, se va închina înaintea lui
Dumnezeu. Tot în acest capitol am văzut importanța acordată aspectului cristologic al
închinării cât și importanța manifestării Duhului Sfânt în viața credinciosului cât și în
închinarea bisericească. Subliniind centralitatea lui Hristos în închinare am sesizat că
poziția de intermediar a lui Hristos, îi dă dreptul de a fi în centrul închinării particulare și
congregaționale . Fără funcția de mijlocitor a Domnului Isus, nu ar fi fost posibilă
închinarea Bisericii înaintea lui Dumnezeu.

34
Capitolul 3 Dumnezeu ca sursă și obiect al închinării autentice

3.1 Dumnezeu ca sursă a închinării autentice
Sursa închinării noastre este desigur Dumnezeu. Domnul este sursa închinării
noastre întrucât El este inițiatorul închinării cât și Creatorul celui făurit pentru ai aduce
închinarea și anume ființa umană. Lucrul acesta este accentuat de Isus Hristos când afirmă:
„Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să -I slujești” (Mat. 4:10).
3.1.1 Oameni creați pentru a fi închinători
A.W. Tozer notează că: „ Dumnezeu îl crease pe om pentru ca, privind la el, să vadă
mai mult din gloria Lui reflectată decât putea să vadă în cerurile înstelate. Dar acum
oglinda era neclară iar când Dumnezeu privea omul păcătos, nu mai putea să -Și vadă sla va
în el. Omul prin neascultare a ajuns omul păcătos. A eșuat în împlinirea scopului pentru
care a fost creat și anume acela de a se închina Creatorului lui în frumusețea sfințeniei ”.89
Încă de la începutul Sfintelor Scripturi vedem că Dumnezeu ne -a creat pentru ai
aduce închinare. Cartea Genezei ne prezintă pe Cain și pe Abel ca fiind închinătorii, ce își
aduceau jertfa înaintea Domnului din roadele pe care le aveau.
Închinarea, prin urmare este o exprimare directă a scopului nostru ultim de a trăi,
acela de a -L glorifica pe Dumnezeu, și de a ne bucura de El pentru veșnicie.90 Dumnezeu
numește „fii” și „fiice” „pe toți cei ce poartă Numele Meu și pe care i -am făcut spre slava
Mea, pe care i -am întocmit și i -am alcătuit” (Is. 43:6 -7). De asemenea Pavel la rândul său,
folosește un limbaj asemănător când afirmă: „ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, cari
mai dinainte am nădăjduit în Hristos. (Ef. 1:12). Biblia transmite un mesaj clar în acest
pasaj, ca în multe alte locuri, acela că Dumnezeu ne -a creat ca să-L glorificăm.
Atunci când medităm la scopul închinării noastre, devenim deplin conștienți că
Dumnezeu este vrednic de închinare, nu noi. De pildă apostolului Ioan a trebuit să i se
spună să nu se închine unei creaturi, nici chiar unui înger puternic di n cer. Când a căzut la
picioarele îngerului care -i dădea viziunile extraordinare din cer, îngerul i -a zis: „Ferește -te
să faci una ca asta! […] Închină -te lui Dumnezeu” (Ap. 22:8 -9). Scopul existenței omului
este de a aduce închinare Creatorului său. Pri n urmare, cheia pentru o bună închinare este
relația cu Dumnezeu. Această relație trebuie să fie o relație constantă, bazată pe

89 A. W. Tozer, Ce sa întâmplat cu închinarea? , Suceava, Editura Perla Suferinței, 2011, p.44
90 Grudem, Teologie sistematică: introducere în doctrinele biblice , p. 1044.

35
credincioșie, dragoste și comunicare. În relația noastră cu Dumnezeu, Pavel ne sfătuiește
că trebuie să ne rugăm cu duhul, dar ș i cu mintea, să cântăm cu duhul, dar și cu mintea (1
Cor. 14:15). Acesta este singurul motiv pentru care ni se dă darul spiritual al vorbirii în
limbi. El ne ajută să trecem dincolo de închinarea pur rațională, într -o comuniune
interioară cu Tatăl. De asemenea noi trebuie să trăim într -o continuă liniște și ascultare
lăuntrică, pentru ca Dumnezeu să devină sursa cuvintelor și acțiunilor noastre de zi cu zi.
Richard Foster afirmă că : „dacă vom sta un timp sub tutela lui Dumnezeu, vom
vedea că este posib il ca fiecare mișcare a vieții noastre să -și aibă rădăcinile în Dumnezeu.
Prin urmare ne vom trezi dimineața, în liniște, ne vom închina lui Dumnezeu și -I vom
aduce laude ”.91
Deoarece am fost creați pentru a fi închinători, „ trebuie să trăim nu după
îndemn urile firii pământești ci după îndemnurile Duhului ” (Rom. 8:4). Această înfrânare a
firii pământești pentru ca activitatea Duhului să determine modul în care ne trăim viața, va
afecta și va inspira închinarea comună. Închinarea vine din relația noastră cu Dumnezeu,
prin Isus Hristos și prin Duhul Sfânt Relația personală cu Dumnezeu ne va conduce
întotdeauna la închinare.
3.1.2 Închinarea inițiată de Dumnezeu
Dumnezeu a creat omen irea pentru ai aduce închinare, atunci înțelegem că
Dumnezeu este Cel care a format închinarea, Cel care a dat contur închinării (stabilind
forma, conținutul, esența și tot ce cuprinde).
Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov;
Dumnezeul pe care ni la revelat Domnul Isus. Dumnezeu Însuși este inițiatorul închinării
întrucât a arătat cât de mult urăște idolatria prin prima poruncă de la începutul
Decalogului: „ Să nu ai alți dumnezei afară de mine ” (Exod 23:3). Deci închinarea trebuie
să fie adusă înaintea unui singur Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul cerului și al
pământului și al tuturor lucrurilor vizibile și invizibile.
Închinarea urmărește unirea cu obiectul iubirii. Efortul depus pentru a acoperi
prăpastia dintre inimă și Dumnezeul pe care ea îl adoră este închinarea în cel mai bun
înțeles al cuvântului. Conform epistolei către Evrei capitolul 10 cu versetul 19, „prin
sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt”. Din moment ce avem
încrederea de a intra în prezența lui Dumnezeu, autorul epistolei către Evrei ne

91 Foster, Discipline spirituale: calea maturității creștine , p. 196.

36
încurajează: „să n e apropiem cu o inimă curată, cu credință deplină” (Ev. 10:22).
Închinarea din biserica Noului Testament nu este o simplă practică pentru experiența
adevăratei închinări de mai târziu din cer, nici o simulare sau trecere prin anumite activități
exterioare. În biserică are loc o închinare autentică în însăși prezența lui Dumnezeu, care
este inițiatorul închinării. De asemenea când ne închinăm, intrăm înaintea tronului Său
măreț.
Creatorul închinării ne cheamă la o închinare care să ne implice întreaga ființ ă.
Trupul, mintea, spiritul, emoțiile, toate trebuie aduse pe altarul închinării. Dese ori uită că
închinarea noastră trebuie să cuprindă atât mintea, duhul, cât și trupul. Așadar Dumnezeu
fiind cel care a inițiat închinarea și de asemenea Cel care la crea t pe om pentru ai aduce
închinarea, este sursa adevăratei închinări.
3.2 Dumnezeu ca obiect al închinării autentice
Însuși Domnul Isus ne -a spus cui trebuie să ne închinăm, conform celor relatate în
Matei 4:10 ,,Domnului, Dumnezeului tău să te închini și num ai Lui să -I slujești ”.
Deoarece Dumnezeu este obiectul închinării noastre, este important să vedem cum
este influențată închinarea din viața oamenilor, de revelația divină. Și de asemene vom
vedea căci concepția oamenilor despre Dumnezeu are efect asupra închinării.
3.2.1 Funcția revelației divine în închinare
Închinarea acceptată este acea închinare care este în conformitate cu ceea ce
Dumnezeu a spus și a revelat. Cu alte cuvinte închinarea adevărată este ceea ce Dumnezeu
acceptă.
Noi nu definim închinarea ci trebuie să găsim o sursă care să ne vorbească despre
închinare. De asemenea nu omul este cel care impune o formă a închinării și nici cel care
impune conținutul închinării, ci Dumnezeu este acela.
Adevărata închinare are loc în duh și în adevăr (Ioan 4:23), adică închinarea
trebuie să fie în conformitate cu descoperirea lui Dumnezeu asupra lui însuși în Fiul
(Ioan 14:6). În plus, ea implică duhul omului și nu doar mintea, precum și manifestările
Duhului Sfânt (1 Cor. 12:7 -12). Practica creștină a închinării trebuie să corespundă
modelului nou -testamentul pentru Biserică (Fapte 7:44).92

92 Best, Închinarea neîncetată , p. 41.

37
Închinarea este răspunsul nostru la dragostea din inima Tatălui. Ea se aprinde în noi
numai când Duhul lui Dumnezeu atinge duhul omului. Formele și ritualurile nu produc
închinarea, la fel ca și abandonarea formelor și a ritualurilor.
Aportul omului îl dezonorează pe Dumnezeu. De pildă putem folosi cele mai
inovatoare tehnici și metode, putem avea cea mai bună liturghie, dar nu ne vom î nchina
Domnului până când Duhul nu va atinge duhul nostru. Până când Dumnezeu nu ne atinge
și nu ne eliberează spiritul, noi nu putem pătrunde pe acest tărâm. Cântările, rugăciunea,
lauda ne pot ghida spre închinare, dar închinarea este mai mult decât oric are dintre ele.
Spiritul nostru trebuie să fie aprins de docul divin.
De altfel nu o închinare izvorâtă din tradiții populare ci din Sfintele Scripturi este o
închinare plăcută lui Dumnezeu. Dacă închinarea nu își are rădăcinile, ne fiind bazată pe
Sfinte le Scripturi atunci nu poate fi acceptată.
3.2.2 Raportul dintre concepția despre Dumnezeu și închinarea
autentică
Închinarea depinde de concepția noastră despre Dumnezeu și nu despre concepția
noastră despre închinare. Doar având o concepție corectă despre Dum nezeu vei ajunge la o
închinare autentică. Omul nu poate să aibă o închinare autentică dacă concepția lui despre
Dumnezeu este greșită ne fiind din Sfintele Scripturi, deoarece el nu se închină în
conformitate cu ceea ce Dumnezeu a revelat.93
A.W. Tozer af irmă că: „dacă am putea să arătăm toate însușirile lui Dumnezeu și să
spunem tot ce este El, nu încape îndoială că am cădea în genunchi, în tr-o închinare plină
de adorare ”.94 În Scriptură găsim scris că Dumnezeu „locuiește într -o lumină de care nu
poți să t e apropii, pe care nici un om nu L -a văzut, nici nu -L poate vedea”, sau nu poate
„să-L vadă și să trăiască” (1Tim. 6:16; Ex. 33:20).
Mai mult ni se spune că Dumnezeu este sfânt, veșnic atotștiutor, atotputernic și
suveran și că El posedă o mulțime de atri bute ale suveranității. Toate acestea ar trebui să
ne umilească și să ne facă să ne plecăm înaintea Lui. Așadar atunci când vom merge la
biserică, nu vom merge pentru a ne liniști sufletul, deși există un efect alinător în
închinare. Ci vom avea ca obiecti v principal al mersului la biserică, nu relaxarea noastră ci
aducerea închinării cuvenite lui Dumnezeu.

93 Robert L. Brandt, Zenas J. Bricket, Duhul ne ajută să ne rugăm. O teologie Biblică a rugăciunii, Oradea,
Editura Life, 1998, p.112.
94 Tozer, Închinare și distracție , p. 10.

38
Pe lângă faptul că noi trebuie să fim sfinți, închinarea și reverența sunt și ele
consecințe normale datorită faptului că îl vedem pe Dumnezeu în sfinț enia Lui. Vedem
aceasta în Psalmul 99:9 și în Apocalipsa 15:4 „ Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va
slăvi Numele Tău? Căci numai Tu ești sfânt ”. Prin faptul că numai Dumnezeu este sfânt,
noi trebuie să vedem în El „izvorul întregii noastre sfințiri” .95
În Ioan 4 Domnul Isus îi relatează femeii samaritene, înțelegerea adecvată a naturii
lui Dumnezeu, pentru a înțelege cui trebuie să i te închini și cum. Am văzut că Dumnezeu
este o ființă personală spirituală, trinitară, care este neschimbătoare, atotpu ternică,
omniscientă, omniprezentă și sfântă. În contextul capitolului 4 din Evanghelia după Ioan,
Cristos rezumă toate acestea pentru femeia de la fântână, și le formulează în următorii
termeni: adevăratul închinător trebuie să -L înțeleagă pe Dumnezeu ca Tată și Duh. Prin
urmare închinarea adusă Lui trebuie să fie o închinare spirituală.
Ar mai însemna să știm că Dumnezeu îi dorește fără -ncetare (Ioan 4:23) pe cei ce I
se vor închina în domeniul spiritual și, deci, pe cei care I se închină în duh, trup și minte. O
astfel de închinare nu este opțională, pentru că cei ce se închină lui Dumnezeu „trebuie să
se închine în duh și adevăr” (Ioan 4:24). Dacă duhul nostru nu se închină lui Dumnezeu,
nu ne închinăm Lui cu adevărat.
Este posibil ca un închinător să aibă o concepție corectă despre un Dumnezeu sfânt,
omnipotent, omniprezent, iubitor și drept, care este duh, și totuși să nu I se închine
adevăratului Dumnezeu.
Când începem să -L vedem pe Dumnezeu așa cum este, iar apoi răspundem
prezenței Lui, se așterne peste noi o atitudine de închinare. Chiar și serafimii din cer care
văd gloria lui Dumnezeu, strigă: „Sfânt, Sfânt Sfânt este Domnul oștirilor; tot pământul
este plin de slava Lui” (Isaia 6:3). De asemenea autorul epistolei către Evrei știe că atunci
când venim în prezența lui Dumnezeu (Ev. 12:18 -24), suntem datori „să aducem astfel lui
Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică; deoarece Dumnezeul nostru este un
foc mistuitor” (Ev. 12:28 -29)96.
De aceea închinarea autentică nu este ceva produs sau autogenerat în noi înșine. Ea
trebuie să fie vărsarea inimii noastre ca răspuns la conștientizarea a ceea ce este
Dumnezeu. Prin urmare de felul cum îl vedem pe Dumnezeu depinde închinarea noastră
iar concepția despre Dumnezeu ne modelează înch inarea.

95 Milard J. Erickson, Teologie Creștină , Oradea, Cartea Creștină, 2004, p. 134.
96 Grudem, Teologie sistematică: introducere în doctrinele biblice , p. 1051.

39
3.3 Pericole și confuzii pentru închinarea autentică
După cum avem factori care conduc închinarea spre atingerea scopului de a -l
glorifica și înălța pe Dumnezeu, tot la sunt și factori care caută să împiedice închinarea
noastră. Astfel vedem că putem fi deviați de la închinarea autentică atunci când de pildă ne
concentrăm mai mult pe forma și conținutul închinării, făcând un ritual din actul închinării.
De asemenea căutarea senzualului și mai apoi desacralizarea închinării sunt factori care ne
deviază de la închinarea autentică, ce î -L are în centru pe Dumnezeu.
3.3.1 Pericolul ritualismului: confuzia între forma și conținutul
închinării
Închinarea nu poate fi redusă la forma pe care o îmbracă ci închinarea este diferită
de forma ei. Uneori în cadrul închinării, forma poate fi confundată cu conținutul, cadrul cu
esența. Astfel că închi narea nu se reduce la formă ci e sența închinării depășește forma.
Idolatria nu constă doar în a te pleca înainte unor obiecte vizibile ale adorării. Legat
de aceasta R. Foster afirma următoarele: ,,Esența idolatriei constă în a nutri gânduri despre
Dumnezeu nedemne de El. A gândi într -un mod corect despre Dumnezeu înseamnă, într –
un sens major a avea toate lucrurile în ordine. Iar a gândi despre Dumnezeu în mod greșit
înseamnă, într -un sens major, a nu avea nimic în ordine ”.97
Forma trebuie să servească funcției, astfel că dacă nu este atinsă funcția, atunci
avem o formă fără conținut și devine un chimval zângănitor. Așadar forma necesită înnoire
pentru ași atinge funcția. În mod practic forma este ceea ce face credinciosul în închinare.
Există două aspecte diferite legate de formă și anume: elementele sau principiile și
circumstanțele . Elementele trebuie să cuprindă și să integreze pe toți credincioșii din toate
vremurile . În istoria închinării elementele au fost trei după cum urmează: predicarea
Cuvântului, rugăciunea și cântările. Acestea trebuie făcute de toți credincioșii. Celălalt
aspect al formei este legat de circumstanțe, manifestat prin: bătaia din palme, ridicare a
mâinilor, strigătele, căderea la pământ, jocul sau dansul. Forma în închinare trebuie să fie
flexibilă și nu rigidă, și mai mult să nu meargă după un șablon. Este posibil ca în închinare
să vii cu o formă corectă, dar să nu fii un închinător adevărat. A sta datorită faptului că
închinarea nu se rezumă la o formă, fie ea chiar recomandată de Dumnezeu. De pildă și
fariseii se rugau, forma era corectă, dar atitudinea lor era greșită .

97 Foster, Discipline spirituale: calea maturității creștine , p. 188.

40
Dacă închinarea față de Dumnezeu este numai de formă, de atașament nesinceră
și inima poporului lui Dumnezeu se află departe de El, atunci Dumnezeu nu acceptă
închinarea lor. Hristos a mustrat cu asprime pe farisei pentru ipocrizia lor ei urmau într –
un mod legalist legea lui Dumnezeu, în timp ce inimil e lor erau departe de El (Mat. 15:7 –
9; 23:23 -28; Marcu 7:5 -7). Să observăm critica asemănătoare pe care El a îndreptat -o
împotriva Bisericii din Efes, care continua să se închine Domnului dar nu -L mai iubea cu
adevărat (Ap. 2:1 -5). Pavel atrage atenția cre dincioșilor că cei care iau parte la Cina
Domnului fără să părăsească păcatul și fără să deosebească Trupul lui Hristos în frații și
surorile care cred, își aduc lor înșiși condamnare (1 Cor. 11:28 -30, 11:27,). Așadar, noi
putem să ne așteptăm ca Dumnezeu să se aproprie de noi și să accepte închinarea
noastră numai dacă inimile noastre se află într -o relație corectă cu El (Iac. 4:8; comp. cu
Ps. 24:3,4).
În esență închinarea este o chestiune de inimă și nu de formă. Ea nu ține de un
ritual anume, ritual care trebuie reprodus identic. Reușita în închinare nu depinde de
corectitudinea ritualului ci de atitudinea inimii. Astfel putem concluziona că starea inimi
determină natura închinării. Căci poți păstra forma dar să pierzi inima. Aceasta a fost
greșeala p e care a făcut -o Cain, problema lui Cain nu a fost la forma închinării ci la
substanța ei. De aceea este necesară depășirea formalismului în închinare, și prinderea
miezului comuniunii cu Dumnezeul cel viu. Chiar dacă acest miez va îmbrăca multiple
forme, nu forma este importantă ci miezul este esențial.98
Astfel în închinare inima lui Dumnezeu nu este atinsă de tradiție ci de pasiune și
dedicare. Isaia 29:13 Domnul zice: ,,Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește
cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, și frica pe care o are de Mine, nu
este decât o învățătură de datină omenească. ” Oameni aceștia îi aduceau lui Dumnezeu
rugăciuni vechi, laudă nesinceră, cuvinte meșteșugite mai dinainte, cuvinte frumoase, dar
goale de simțuri, r itualuri omenești provenite din tradiții vechi.99
Doar faptul că cei care pretind a fi poporul lui Dumnezeu s -au adunat laolaltă
pentru închinare nu constituie nici o garanție că are loc acolo o închinare adevărată sau
că Dumnezeu primește lauda lor și ascultă rugăciunile lor.
Mai mult un alt obstacol în calea adevăratei închinări îl reprezintă felul de viață
caracterizat prin compromis, păcat și imoralitate. Dumnezeu a refuzat jertfa împăra tului
Saul deoarece acesta nu a ascultat de porunca Sa (1 Sam. 15:1 -23). Isaia mustră cu

98 Tozer, Ce sa întâmplat cu închinarea? , p. 63.
99 Ioan Brie, Teologie biblică a rugăciunii , București, Suport de curs 2010 -2011, p. 33.

41
asprime poporul lui Dumnezeu numindu -1 „neam păcătos, un popor încărcat de fără-
delegi, o sămânță de nelegiuiți" (Is. 1:4); în același timp, însă, ei aduceau jertfe și
sărbătoreau zilele lor sfinte. Astfel Domnul a declarat prin Isaia: „Urăsc lunile voastre cele
noi și praznicele voastre; Mi -au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeți
mâinile, î -mi întorc ochii de la voi; și oricât de mult v -ați ruga, n -ascult: căci mâinile
voastre sunt pline de sânge ”(Is. 1:14 -15). De asemenea în Biserica nou-testamentară,
Isus a îndemnat pe închinătorii din Sardes să fie atenți, fiindcă „n-am găsit faptele tale
desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu ” (Ap. 3:2). La fel, Iaco v arată că Dumnezeu nu va
asculta rugăciunile egoiste ale celor care sunt lumești (Iac. 4:1 -5) Poporul lui Dumnezeu
poate să se aștepte ca El să Se apropie de ei și să accepte închinarea lor numai dacă ei au
mâini nevinovate și o inimă curată (Ps. 24:3 -4; Iac. 4:8).
Așadar închinarea nu este in ițiată prin metode artificiale și nici nu necesită un ritual
formal sau un anumit gen de muzică pentru a intra în închinare. Muzica și liturghia pot
ajuta sau pot fi expresia unei inimi care se închină, dar ele nu pot transforma o inimă care
nu se închină în una care se închină. Pericolul stă în faptul că ele pot da unei inimi care nu
se închină sentimentul că s -a închinat. Prin urmare, factorul esențial în închinarea bisericii
nu este forma de închinare, ci starea inimilor sfinților.100
3.3.2 Pericolul căutării senzaționalului: confuzia între adevărul și
atmosfera închinării
Căutarea senzaționalului în cadrul închinării comunităților creștine reprezintă o
confuzi e majoră ce îi deviază pe credincioși de la închinarea adevărată. Pentru oamenii din
zilele de astăzi, c ăutarea senzaționalului a devenit o tentație tot mai mare , astfel Ioan Brie
afirmă:
„De multe ori oamenii sunt tentați să caute o atmosferă puternică, caracterizată
de trăiri intense, emoții puternice, mo bilizare generală, participare generală. Această
atmosferă e definită de mul te ori ca fiind ,,har” . Sunt căutate ocaziile în cadrul cărora se
experimentează o atmosferă foarte intensă, caldă. Astfel că ne sunt bine cunoscute
expresiile următoare: ,, a fost har extraordinar; așa ceva nu am mai simțit niciodată sau de
mult; am simțit așa de puternic cercetarea lui Dumnezeu, fiori au trecut prin toată ființa
mea; sau am simțit a șa de puternic atmosfera” etc. Cu siguranță că atmosfera caldă, plină
de pasiune es te absolut necesară. Emoțiile își au locul lor bine venit în cadrul unei
închinări autentice, dar nu emoțiile reprezintă esența. Pericolul imediat care apare este să
cădem în panta extremă a emotivismului. Esența închinării nu se găsește în zona emoțiilor
închinătorului ci în adevărul închinării ”.101

100 John M acArthur, Prioritatea supremă despre închinare , Societatea misionară română, 198 6, p. 93.
101 Brie, Teologie biblică a rugăciunii , p. 34

42
O problemă majoră ce poate apărea la conducătorul de închinare a este căutarea
obținerii unei atmosfere deosebite . Astfel va căuta cum să obțină o atmosferă c are să îi
aprindă pe oameni și să le ofere confort. Însă din dorința de atmosferă, oamenii au rătăcit
de la adevăr. Ei au obținut căldura atmosferei, dar au pierdut lumina adevărului. Aceasta a
dus la inventarea a tot felul de trucuri și de artificii pentru a ob ține atmosfera dorită. Astfel
că s-au introdus în închinare practici de senzație precum: căderile pe spate, râsul sfânt,
dansul sfânt, mânuirea șerpilor. S -au introdus diferite tehnici de manipulare emoțională a
credincioșilor, iar divertismentul a început să fie parte a slujbelor de închinare. Problema
majoră constă în faptul că scopul final urmărește satisfacerea comunității servite .102
Închinarea nu este stimulată de lu cruri menite să atragă atenția. Mai mult
închinarea nu este inițiată prin metode artificiale. John MacArthur afirmă că: „dacă crezi
că trebuie să ai un ritual formal sau un anumit gen de muzică pentru închinare, atunci ceea
ce faci tu nu este închinare”103. Muzica și liturghia pot ajuta sau pot fi expresia unei inimi
care se închină, îns ă ele nu pot schimba o inimă care nu se închină în una care se închine.
Pericolul constă în faptul că ele pot oferi unei inimi care nu se închină sentimentul că s -a
închinat.
Toate acestea au fost motivate de atingerea și obținerea atmosferei. Rătăcirea a
constat în aceea că oamenii au încetat să -L mai caute pe Dumnezeu. Ei s -au m ulțumit să
caute atmosfera. Ioan Brie afirmă că: „căutarea unei experiențe în locul căutării lui
Dumnezeu este cea mai obișnuită confuzie din închinarea evanghelică actuală”.104
Prin urmare, factorul crucial în închinarea bisericii nu este forma de închinare, ci
starea inimi sfinților. Dacă închinarea organizată nu este expresia vieții noastre individuale
de închinare, ea este inacceptabilă. Dacă crezi că poți să trăiești cum vrei și apoi să mergi
duminica dimineața la biserică și să te închini cu sfinții, greșești.
Așadar nu contează așa de mult ceea ce simt eu ca închinător, ci ceea ce simte
Dumnezeu ca obiect al închinării mele. Important și esențial este ca Dumnezeu să fie
mulțumit. În cadrul închinării autentice, primul lucru ce trebuie accentuat trebuie să fie
adevărul și nu atmosfera. Atmosfera trebuie să rămână în cadrul adevărului. Iar esențial în
închinare este adevărul revelat în Sfânta Scriptură.

102 Brie, Teologie biblică a rugăciunii , p. 34.
103 MacArthur, Prioritatea supremă despre închinare , p. 92 -93.
104 Brie, Teologie biblică a rugăciunii , p. 34.

43
3.3.3 Pericolul desacraliz ării: confuzia între evlavie și divertisment
religios
Închinarea organizată nu este ceea ce cred cei mai mulți oameni că este. Mulți
oameni cred că închinarea din biserică este o activitate mai mult sau mai puțin formală,
care are loc odată pe săptămână. Închinarea este văzută adesea ca formă, ca stil, și nu ca
substanță. Însă ceea ce este adevărat în viețile noastre individuale sub Noul Legământ este
adevărat și pentru adunarea organizată a credincioșilor și anume că: închinarea nu este în
principal o act ivitate exterioară. Închinarea nu este stimulată de lucruri menite să atragă
atenția. 105
Din dorința de a fi cât mai evlavioși si de a avea programele cât mai pline, liderii
spirituali au adoptat diferite artificii de divertisment. Astfel s -a format și o atitudine de
spectacol sau divertisment în cadrul închinării.
Acest lucru se întâmplă deoarece mulți oameni religioși au transformat închinarea
într-un program atractiv, astfel încât biserica să fie plăcută de cei ce nu o mai frecventează.
Acest interes d e a face biserica atractivă ,,a devenit o scuză pentru importarea distracțiilor
lumești în biserică, într -o încercare de a -i atrage pe necreștini, prin a împlini interesele lor
lumești ”.106 Este important să înțelegem că în biserică Dumnezeu trebuie să fie scopul
slujirii. Astfel se va căuta ca serviciul de închinare să fie plăcut Domnului și nu oamenilor.
Din dorința de a avea o închinare pe placul tuturor oamenilor, închinarea biblică
autentică a fost înlocuită de cultura distracției. Închinarea autentică este desacralizată prin
faptul că scoate simplitatea și concentrarea asupra lui Dumnezeu din închinare și introduce
chestiuni de interpretare și de gust. Despre acest lucru îi vorbește și apostolul Pavel lui
Timotei, spunând: ,,Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura
sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, și își vor da învățători după
poftele lor ” (2 Tim. 4:3 ).
Deși modul de a ne raporta în închinare este diferit de la o biserică la alta, sau chiar
de la o cultură la alta, Dumnezeu vede și cunoaște intențiile inimi. Astfel El știe când
închinarea satisface firea și eul mai mult decât Îl glorifică pe Dumnezeu.
Pentru o închinare evlavioasă trebuie să ne îndepărtăm din inimile noastre orice
lucru urât și neplăcut sau ceva ce ne -ar împiedica să ne închinăm Domnului Isus Cristos în
frumusețea sfințeniei. Oamenii nu vor să audă astfel de afirmații, ci ei vor ca să aibă parte

105 MacArthur, Prioritatea supremă despre închinare , p. 92.
106 Dan Lucarini, De ce am părăsit mișcarea muzicii contemporane , Editura Făclia, Oradea, 2009, p. 69.

44
de distracție în ti mp ce sunt zidiți. Distrează -mă și zidește -mă, dar fără să mă doară107.
Aceasta este imposibil fiind o desacralizare a închinării adevărate.
Așadar păstorul are datoria de a conduce biserica într -o închinare plăcută Domnului
și după standardul Său și nu să placă oamenilor făcându -le pe plac. Închinarea nu trebuie să
ajungă un spectacol unde toți să se simtă bine, ci trebuie cu necesitate să rămână mediul în
care Dumnezeu să fie înălțat așa cum se cuvine.108
3.4 Esența închinării autentice
Esența închinării aute ntice este să trăiești pentru gloria lui Dumnezeu. Pentru ceea
ce este Dumnezeu și pentru ceea ce face El, noi Îi atribuim gloria care se cuvine Numelui
Său. Scopul cel mai înalt pentru care a fost creat omul este să -L glorifice pe Dumnezeu.
Dumnezeu are glorie în natura lui. Chiar dacă nimeni nu iar da glorie lui
Dumnezeu, El tot ar avea glorie. Omul nu are glorie în natura sa ci gloria omului depinde
de împrejurări.
De asemenea Biblia vorbește despre aspectul gloriei atribuite a lui Dumnezeu.
Scriptura se referă la acest aspect atunci când învață: ,,Dați lui Dumnezeu slavă’’.
„Familiile popoarelor, dați Domnului, dați Domnului slavă și cinste! Dați Domnului slava
cuvenită Numelui Lui! Aduceți daruri de mâncare, și intrați în curțile Lui!” (Ps. 96:7 -8).
Prin urmare noi ne închinăm lui Dumnezeu când îi atribuim gloria care se cuvine Numelui
Său. Dumnezeului Triunic, Ființa Supremă, Cel Binecuvântat, Tatăl Fiul și Duhul Sfânt –
Lui i se cuvine închinarea tuturor făpturilor pentru totdeauna.
Așadar închinar ea este strâns legată de glorificarea lui Dumnezeu. În 1 Corinteni
10:31 apostolul Pavel ne îndeamnă ,,să facem totul spre slava lui Dumnezeu ”. Prin urmare
comportamentul nostru va afecta mărturia despre Dumnezeu în lume. Prin faptele noastre
oamenii Îi vo r da slavă lui Dumnezeu sau îl vor blasfemia.
Esența închinării este exprimată de altfel și prin darul participării prin Duhul Sfânt
în părtășia Fiului cu Tatăl . Închinarea nu poate fi definită decât în contextul Sfintei
Treimi. Pentru apostolul Pavel, ce ea ce constituia esența închinării biserica adunată la
olaltă era prezența Duhului Sfânt.109 Duhul Sfânt este Cel care conduce creștinul în
închinare, iar închinarea este un rezultat spontan al faptului că creștinul este inclus într -un
legământ solemn cu Dum nezeu.

107 Tozer, Închinare și distracție , p. 89.
108 Oliver McMahan, Adevăratul Păstor , Oradea, Editura Metanoia, 2006, p.91.
109 Fee, Pavel, Duhul și poporul lui Dumnezeu , p. 172.

45
Închinarea este o relație care are loc pe verticală, între Dumnezeu și om. De aceea
nu experimentăm plinătatea închinării pentru că de cele mai multe ori suntem orientați pe
orizontală. De multe ori considerăm închinarea ca fiind ceea ce facem noi. Stăm la biserică
și observăm ceea ce face un om, sau grupul de închinare. Aici este pericolul
antropocentrismului, care poate deveni idolatrie. Aceasta se poate observa atunci când
închinarea cade pe om și nu pe Dumnezeu. Raportarea în închinare nu este u nul către
celălalt ci toți către Dumnezeu.110
W. Grudem subliniază faptul că: „î nchinarea înseamnă a adora pe Dumnezeu cu tot
ceea ce ești tu. Închinarea este un răspuns. Astfel esența închinării este și un răspuns în
adorare, respect și teamă la tot ceea c e este Dumnezeu, cu tot ceea ce este omul. Datorită
faptului că Dumnezeu este vrednic de închinare și așteaptă să I ne închinăm, absolut toate
serviciile noastre de închinare ar trebui formate în așa fel încât să nu ne aducă nouă cinste,
ci să atragă atenț ia asupra gloriei și măreției lui Dumnezeu, și să îi facă pe oameni să se
gândească la El ”.111
Închinarea implică toată ființa lui Dumnezeu și toată ființa omului. În ce privește
ființa omului necesită un trup odihnit; sentimente de evlavie, teamă, respect; o minte
concentrată nu caracterizată de gânduri împrăștiate; voința de a oferi ceva toată inima și cu
toată puterea și nu de a primi.
Pe de altă parte esența închinării este uimirea și sărbătorirea. Atunci când ne
închinăm Domnului, Îl sărbătorim pe Dumnezeu și anume Îl preamărim, Îl înălțăm și Îi
aducem laude. Închinarea nu este acel susur nedeslușit care, din când în când, acoperă
acordurile preludiului orgii; noi Îl sărbătorim pe Dumnezeu atunci când permitem
preludiului să ne acordeze inimile cu g loria lui Dumnezeu prin intermediul muzicii.
Închinarea nu înseamnă să mormăim câteva rugăciuni sau să cântăm câteva imnuri
fără să ne gândim la ceea ce intonăm și fără să trăim din inimă. Noi îl sărbătorim pe
Dumnezeu atunci când toate părțile serviciulu i se potrivesc împreună și acționează spre un
scop comun.112
Este necesar ca în mod frecvent să evaluăm elementele de închinare existente în
serviciile noastre de duminica precum: predicarea, rugăciunea, conducerea programului de
închinare, programul muzica l, celebrarea Cinei Domnului și chiar anunțarea colectei. Oare
chiar aduc ele cinste și glorie lui Dumnezeu prin felul în care sunt îndeplinite? Asupra

110 Brie, Teologie biblică a rugăciunii , p. 32
111 Grudem, Teologie sistematică: introducere în doctrinele biblice, p. 1054.
112 Ronald Allen, Gordon Borror, Închinarea: redescoperirea pietrei prețioase pierdute , Oradea, Editura
Betania, 2000, p. 20.

46
acestui lucru trebuie vegheat. Închinarea este o experiență transformatoare, astfel atunci
când ne închi năm, noi ne bucurăm în Dumnezeu și de frumusețea Lui.
Așadar esența închinării este glorificarea lui Dumnezeu, astfel noi nu ne închinăm
ca să ne simțim bine sau să fim plini de entuziasm, ci noi ne închinăm ca să îl glorificăm
pe Dumnezeu deoarece El est e subiectul principal al închinării noastre.113
Isaia 43:7 ne spune că Dumnezeu ne -a creat pentru gloria Sa. El urmărește ca
întreaga noastră ființă să i se închine pentru că atunci își găsește plăcerea în noi. Când
Dumnezeu își găsește plăcerea în închinar ea noastră înseamnă că acest lucru îl glorifică pe
El.
Închinarea este o experiență transformatoare. Astfel că dacă închinarea bisericii nu
se schimbă atunci trebuie lucrat la forma închinării. Dumnezeu dorește închinători în
esență ca și El, închinători care să fie schimbați în așa fel încât să aducă înaintea lui
Dumnezeu o închinare în duh și adevăr (Ioan 4:23 -24). Dacă închinarea nu ne -a îndreptat
spre o mai mare ascultare, ea nu a fost închinare. A sta înaintea Celui Sfânt al veșniciei,
înseamnă a te s chimba. O închinare în duh și adevăr este o închinare care te schimbă, care
te ajută să te smerești, ca singurul care merită, adică Dumnezeu, să poată să crească în
ființa noastră.
3.5 Concluzie
În capitolul de față, prezentând închinarea autentică am putut ob serva că aceasta
este o exprimare directă a scopului nostru ultim de a trăi, și anume acela de a -L glorifica pe
Dumnezeu, și de a ne bucura de El pentru veșnicii. Pentr u a ajunge la o închinarea
autentică am mai văzut că este necesar ca actul aceasta să ai bă loc în duh și în adevăr
adică trebuie să fie în conformitate cu descoperirea lui Dumnezeu asupra lui însuși în
Fiul.
De asemenea în acest capitol am observat că Dumnezeu, Creatorul închinării ne
cheamă la o închinare care să ne implice întreaga ființă. Trupul, mintea, spiritul, emoțiile,
toate trebu ie aduse pe altarul închinării. Conștientizarea suveranității lui Dumnezeu
transformă pe deplin felul de închinare și de trăire al cr edinciosului
Tot aici am văzut că credinciosul poate fi confuz și deviat de la închinarea cea
dreaptă. Din dorința de a avea o închinare pe placul tuturor oamenilor, închinarea biblică
autentică a fost înlocuită de cultura distracției. Aportul omului îl dezonorează pe

113 Darlene Zschech, Închinare extravagantă , Editura Alfa și Omega, Timișoara, 2008, p. 21.

47
Dumnezeu. De pildă putem folosi cele mai inovatoare tehnici și metode, putem avea cea
mai bună liturghie, dar nu ne vom închina Domnului până când Duhul nu va atinge duhul
nostru. Mai mult, închinarea autentică este desacralizată prin faptul că scoate simplitatea și
concentrarea asupra lui Dumnezeu din înch inare și introduce chestiuni de interpretare și de
gust. Cu alte cuvinte forma trebuie să servească funcției, și nu ea să definească conținutul
și esența închinării. Astfel că în esență închinarea este o chestiune de inimă și nu de formă.
Ea nu ține de un ritual anume, ritual care trebuie reprodus identic. Deoarece Dumnezeu
este vrednic de închinare, toate serviciile noastre de închinare trebuie să îndrepte atenția
spre gloria și măreția lui Dumnezeu și nu asupra închinătorului.
Din acest capitol am mai înțeles că r eușita în închinare nu depinde de corectitu –
dinea ritualului ci de atitudinea inimii. Astfel putem concluziona că starea inimi determină
natura închinării. Prin urmare esența închinării este glorificarea lui Dumnezeu, astfel noi
nu ne închinăm ca să ne simțim bine sau să fim plini de entuziasm, ci noi ne închinăm ca
să-L glorificăm pe Dumnezeu deoarece El este obiectul închinării noastre.
Închinarea înseamnă a adora pe Dumnezeu cu toată ființa umană. Închinarea este
un răspuns. Astfel esența î nchinării este și un răspuns în adorare, respect și teamă la tot
ceea ce este Dumnezeu, cu tot ceea ce este omul.

48
Capitolul 4 Formele închinării biblice

4.1 Rugăciunea
Una dintre formele de închinare este căutarea feței Domnului în rugăciune.
Sfinții V.T. comunicau în mod constant cu Dumnezeu prin rugăciune (de exemplu, Gen.
20:17; Num. 11:2; 1 Sam. 8:6; 2 Sam. 7:27). Apostolii s -au rugat cu stăruință după
înălțarea lui Isus la cer (Fapte 1:14) și rugăciunea a devenit o parte obișnui tă a închinării
creștine în comun (Fapte 2:42; 20:36; I Tes. 5:17). Aceste rugăciuni puteau fi făcute în
folosul propriu (de exemplu, Fapte 4:24 -30) sau ele puteau fi rugăciuni de mijlocire în
favoarea altora (de exemplu, Rom. 15:30 -32; Efes. 6:18). Rugăci unea creștinului trebuie
să fie însoțită totdeauna de mulțumire către Dumnezeu (Efes. 5:20; Fil. 4:6; Col. 3:15;
I Tes. 5:18).
Rugăciunea este asociată cu adorarea lui Dumnezeu, văzută ca devoțiune, respect și
închinare114. Rugăciunea este meditație, comunicare și comuniune cu Dumnezeu, ea include
mărturisirea stării personale și a sentimentelor, cuprinde regretul pentru păcat, mulțumire
pentru iertare, mijlocire pentru semeni precum și căutarea călăuzirii divine în
circumstanțele neprevăzute ale vieți i.
Silviu Tatu afirmă că: ,,tipologic vorbind, rugăciunile se încadrau în diverse
categorii, dintre care cererea și mijlocirea erau cele mai frecvente, urmate de rugăciuni de
confesare, de încredere, de mulțumire și de laudă. Mijlocirea reprezenta manifes tarea
specifică slujirii profetice și se poate considera o variantă a rugăciunii de cerere. Psalmii pot
fi considerați rugăciuni, astfel încât tipologia lor reflectă varietatea tipologică a rugăciunilor
în Israel”.115
Atunci când ne închinăm lui Dumnezeu pr in rugăciune, El se întâlnește cu noi și ne
slujește în mod direct, întărindu -ne credința, intensificându -se certitudinea prezenței Sale
și înviorându -ne duhurile. Apostolul Petru spune că pe măsură ce creștinii vin continuu la
Cristos (în închinare, rugăc iune și credință), aceștia sunt zidiți ca să fie o casă
duhovnicească, o preoție sfântă și să aducă jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin
Isus Cristos (1 Pet. 2:5).116

114 Robert L. Brandt, Zenzas J. Bicket, Duhul ne ajută să ne rugăm . O teologie Biblică a rugăciunii , p. 23.
115 Silviu Tatu, Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeți , Oradea, Editura Metanoia, 2007, p. 148.
116 Grudem, Teologie sistematică: introducere în doctrinele biblice, p. 1049.

49
De asemenea Tatu afirmă: ,,Rugăciunea poate fi și rămâne o expresie formală a
închinării ritualistice. În ciuda faptului că Dumnezeu are o reputație deosebită formată prin
ascultarea rugăciunilor (Ps. 65:2), rugăciunea nu este un cec în alb. Rugăciunea trebuie să
fie curată ar spune Iov (Iov 16:17) sau sinceră conform lui David (Ps. 17:1). Ingredientul
care califică o rugăciune pentru calitatea de a fi ascultată este însoțirea sa de către dreptate.
Literatura sapiențială clarifică această situație atunci când subliniază că ,,jertfa celor răi
este o scârbă înaintea Domnului, dar rugăci unea celor drepți Îi este plăcută” sau ,,cine își
întoarce urechea să n -asculte Legea, până și rugăciunea lui este o scârbă”117.
Rugăciunea este arătată în Biblie ca fiind o dimensiune -cheie a relației divino –
umane. Ea marchează poporul lui Dumnezeu și este înrădăcinată în nevoia umană și în
dragostea și suficiența divină. Solicitarea adevărului este imaginea primară pentru
rugăciune in Scriptură.118
Așa cum am văzut rugăciunea este o întâlnire cu Dumnezeul cel Sfânt. A te ruga nu
înseamnă a îndeplini un ritu al anume, a urmări respectarea cu rigurozitate a unui șablon
sau a unei proceduri liturgice. Rugăciunea nu este un ritualism. Adevărata închinare este o
întâlnire cu Dumnezeul cel Sfânt. Rugăciunea nu este un exercițiu religios, un monolog
spiritual, ci ru găciunea este o întâlnire reală cu Dumnezeu, comuniune și confruntare cu
Dumnezeu. De asemenea rugăciunea nu este un timp în care să primim ceva de la Domnul
ci un timp în care, având comuniune cu Dumnezeu, înțelegem care e voia Sa și înțelegând
ne retrage m schimbați din această binecuvântată întâlnire cu Dumnezeul cel Sfânt.
Mulțumirea ca element al rugăciunii poate fi serios subevaluată, chiar să în zilele
noastre. Rugăciunea de mulțumire poate fi înțeleasă ca o afirmare a bunătății divine, o
expresie a gratitudinii față de Dumnezeu. Închinarea prin rugăciune trebuie să fie un mod
de viață. În 1 Tesaloniceni 5:18 apostolul Pavel spune: ,,rugați -vă neîncetat”. Credinciosul
trebuie să se roage zilnic, căci o zi fără rugăciune este o zi fără binecuvântare ia r o viață
fără rugăciune este o viață fără putere. Astfel că creștinii puternici sunt creștinii puternici
în rugăciune. Rugăciunea este unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții de
credință, însă cu toate acestea nici un alt aspect al vieții de cr edință nu este mai neglijat ca
cel al rugăciunii.119

117 Tatu, Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeți , p. 148.
118 „rugăciune”, DISB, p. 890 -891.
119 Robert L. Brandt, Zenas J. Bricket, Duhul ne ajută să ne rugăm. O teologie Biblică a rugăciunii , p. 29.

50
La întrebarea de ce este important să avem o viață de rugăciune ?, Jean Calvin
răspunde notând următoarele: ,,prin rugăciune înaintea lui Dumnezeu Îl invităm să ni se
reveleze ca un Dumnezeu disponibil pentr u noi gata să se îngrijească de noi, să ne
păzească, să ne susțină și să ne primească prin har așa cum suntem, împovărați de păcat
uneori ”.120 Legat de măsura timpului pe care trebuie să îl petrecem în rugăciune, găsim că
noi trebuie să ne ru găm neîncetat (1Tes. 5:17). Singurul mod de a face acest lucru este
acela de a lega fapta de rugăciune și rugăciunea de faptă, de a face bine celor din jur și de a
împlini poruncile lui Dumnezeu.121
Așadar, conform celor spuse despre rugăciune vedem faptul că ea are un rol
important în viața închinătorului, asigurând comunicarea cu Dumnezeu, de aceea nu putem
să o neglijăm, deoarece rugăciunea este sursa noastră de putere și de asemenea cheia
biruințelor noastre în plan spiritual și nu doar. Deci trebuie să veghem să avem o viață de
rugăciune, o viață în prezența lui Dumnezeu și în care să ne bazăm pe puterea pe care o
dobândim de la Dumnezeu pe calea rugăciunii. Mai mult rugăciunea în viața închinătorului
nu trebuie să fie mecanică ci trebuie să fie gândită și concisă, rolul ei fiind acela de aduce
la o apropiere reală și personală de Dumnezeu.
4.2 Postul
Postirea este un mijloc de a -și deschide sufletul în fața lucrării lui Dumnezeu, o
exprimare a profundei mâhniri cauzate de păcat și o demonstrație a dependenț ei totale de
Dumnezeu în ce privește toate formele de subzistență.
S. Lowy afirmă că: ,,postirea este actul de a se abține de la hrană din motive
spirituale și înseamnă, în primul rând, o deschidere înspre divinitate și o atitudine de
smerenie”.122 Postirea implică rugăciunea, mâhnirea, penitența, dorința de călăuzire și
evlavie.
Postul este folosit ca un mijloc de manifestare a evlaviei. De pildă Psalmistul
mărturisește că își umilește sufletul prin post (Ps. 35:13) și că, atunci când a plâns în
sufletul lui și a postit, a fost insultat în mod public (Ps. 69:10). În NT, Ana, o proorociță în
vârstă și văduvă, nu părăsește Templul niciodată, slujind zi și noapte prin post și prin
rugăciune (Luca 2:37).123

120 Jean Calvin, Învățătura religiei creștine, vol. II, Cartea Creștină, Oradea 2003, p. 12.
121 L. Harvey, Triumfători pe genunchi , Vol. II, Bucuresti, Editura Harvey Christian Publishers, 1996, p. 6.
122 S. Lowy, The motivation of Fasting in Talmudic L iterature , citat în, Dicționarul de imagini și simboluri
biblice , Oradea, Casa Cărții, 2012, p. 783.
123 „Post”, în DISB , p.783-784.

51
Conform lui R. Foster, în cele mai multe ca zuri, postul este un lucru de taină ce se
consumă între individ și Dumnezeu. Dar sunt și ocazii când postul capătă o natură
publică.124 De asemenea postul trebuie să se concentreze întotdeauna asupra lui
Dumnezeu.
Deși trebuie să dăm atenție aspectelor fizi ce ale postului din închinarea noastră, nu
trebuie să pierdem din vedere faptul că principala lucrare a postului biblic este de natură
spirituală. Prefacerile spirituale sunt mai importante decât cele care au loc în trup. În
domeniul spiritual postul poate produce, niște descoperiri ce nu pot fi dobândite pe nici o
altă cale. El este un mijloc de primire a harului și binecuvântării lui Dumnezeu care nu
trebuie neglijat. Wesley a afirmat:
„nu prin simpla iluminare a rațiunii a fost îndemnat poporul lui Dumnezeu, în
toate veacurile, să folosească postul ca pe un mijloc: […] ci oamenii […] au fost înv ățați
să facă aceasta de către Dumnezeu Însuși, printr -o revelație clară și limpede a voii Sale.
Oricare au fost motivele ce i -au însuflețit pe cei din vechime în îndeplinirea cu zel și
statornicie a acestei îndatoriri, ele sunt la fel de puternice pentru a ne însufleți și pe noi,
astăzi”. 125
Silviu Tatu notează că abuzul practicii postului a fost sever criticat de Dumnezeu
prin prof eții Isaia, Ioel și Zaharia. Isaia, de pildă observă că cei care posteau ,,își chinuie
sufletul” pentru ca „Dumnezeu să țină cont de lucrul acesta” (Is. 58:3). Cheia rugăciunii
care ,,face să se audă strigătul sus” (Is. 58:4) nu este postul ca și chinuire a trupului, ci
postul ca smerire a inimii însoțit de o preocupare înnoită pentru legea lui Dumnezeu, așa
cum se reflectă ea standardul relațiilor dintre oameni și relația dintre om și Dumnezeu (Is.
58:6-14).126
Postul însoțea în mod adecvat rugăciunea în di ferite situații precum: în vreme de
mijlocire intensă, pocăință, închinare și căutarea călăuzirii. În fiecare dintre aceste cazuri
pot fi observate câteva beneficii de pe urma postului, toate afectându -ne relația cu
Dumnezeu. Astfel postul intensifică sent imentul nostru de smerenie și dependență de
Dumnezeu, postul ne permite să oferim mai multă atenție rugăciunii și postul ne amintește
că după cum jertfim Domnului ceva din confortul nostru ne mâncând, tot așa trebuie să ne
jertfim Lui în permanență și în î ntregime.127

124 Foster, Discipline spirituale: calea maturității creștine , p. 65.
125 John Wesley, Sermons on Several Occasions, citat în, Foster, Discipline spirituale: calea maturității
creștine , p. 75.
126 Tatu, Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeți , p. 150.
127 Grudem, Teologie sistematică: introducere în doctrinele biblice , p. 415.

52
Postul accentuează vigilența spirituală și mentală și sentimentul prezenței lui
Dumnezeu, pe măsură ce ne concentrăm mai puțin asupra lucrurilor materiale din această
lume. Aceasta ne va ajuta să ne concentrăm atenția asupra realităților spiri tuale eterne cu
mult mai importante.
4.3 Citirea și propovăduirea Cuvântului
Citirea și propovăduirea Cuvântului reprezintă o altă formă de închinare. Astfel
închinarea noastră trebuie să fie reală fiind bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta
clasează predicarea Cuvântului într -un loc important pentru închinare. Scopul
propovădui rii Cuvântului este acela de ai aduce pe oameni la punctul unde închinarea
devine un mod de viață.
Cuvântul lui Dumnezeu este un alt element de bază apărut în practica vieții creștine
prin moștenirea primită de biserică de la sinagoga ebraică, unde eleme ntul principal al
închinării a fost citirea și expunerea Legii (Luca 4:16 -27; Fapte 13:14). În închinarea
creștină primară, Scriptura se citea în public (Col. 4:16; 1 Tes. 5:27) și era explicată (Fapte
2:42; 6:2). Deci e ste important să adoptăm convingerea reformaților conform căreia
predicarea Cuvântului lui Dumnezeu nu reprezintă o adăugire la închinare sau, mai rău o
simplă activitate umană ce urmează după închinarea prin laudă și rugăciune .128
Mai degrabă, predicarea este punctul culminant al închi nării noastre tocmai pentru
că este auzită vocea vie a lui Dumnezeu iar oamenii sunt mișcați, gata să se dăruiască Lui
în consacrare și slujire. Legat de forma închinării prin Cuvânt, John Stott afirmă că:
„Cuvântul și închinarea sunt legate una de alta în mod indisolubil. Orice
închinare este un răspuns inteligent și plin de dragoste la revelația lui Dumnezeu,
deoarece închinarea este adorarea Numelui Lui. Prin urmare, închinarea acceptabilă este
imposibilă fără predicare. Prin predică, Numele Domnului est e făcut cunoscut, iar prin
închinare I se aduce laudă Numelui Domnului care a fost făcut cunoscut. Departe de a fi
un amestec străin în închinare, citirea și predicarea Cuvântului sunt de fapt indispensabile
închinării. Cele două nu pot fi despărțite. Intr -adevăr, despărțirea lor nefirească este cea
care explică nivelul scăzut al unei părți atât de mari a închinării contemporane. Închinarea
noastră este sărăcăcioasă deoarece cunoașterea noastră des pre Dumnezeu este
sărăcăcioasă, și cunoașterea noastră despr e Dumnezeu este sărăcăcioasă deoarece
predicarea noastră este sărăcăcioasă”. 129
Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este analizat în plinătatea lui, și când adunarea
începe să vadă gloria lui Dumnezeului, ei se închină înaintea Lui cu smerenie solemnă, cu
bucurie și uimire. Prin vestirea și proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu prin puterea

128 Milne Bruce, Cunoaște adevărul: manual de do ctrină creștină , Oradea, Editura Făclia, 2006, p. 305.
129 John R. W. Stott, Between Two Worlds , Grand Rapids, Eerdmans, 1982, p. 82 -83.

53
Duhului se ajunge la această închinare. Prin urmare acesta este motivul pentru care
predicarea este unică și de neînlocuit.
Expunerea Cuvântului este deci esențială pent ru o închinare plină de sens în
adunarea sfinților. Ceea ce înțelegem cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu în serviciul de
închinare va aprofunda calitatea închinării individuale în tot cursul săptămânii și va
stimula dorința sfinților de a studia zilnic Sc ripturile
Când se aduna biserica primară, ei aveau scopul principal să primească învățătura
apostolilor -revelația de Sine a lui Dumnezeu, făcută cunoscută prin scrierile și învățăturile
apostolilor. Acesta este motivul ce la condus pe Pavel să -i scrie lui Timotei următoarele:
,,Dacă vei pune în mintea fraților aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus,
fiindcă te hrănești cu cuvintele credinței și ale bunei învățături, pe care ai urmat -o până
acum. Ferește -te de basmele lumești și băbești. Caută să fii evlavios… Până voi veni, ia
seama bine la citire, la îndemnare, și la învățătura pe care o dai altora. ” (1 Tim. 4:6 -7,
13).
De asemenea Neemia capitolul 8 prezintă puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a -i
stimula la închinare adevărată pe ce i ale căror inimi sunt deschise. După ce Neemia și tot
poporul au finalizat construirea zidului Ierusalimului, ei i -au cerut lui Ezra să citească sulul
care conținea Cuvântul lui Dumnezeu. Ezra a deschis sulul în văzul tuturor și îndată tot
poporul s -a rid icat la c itirea Cuvântului lui Dumnezeu. ,,Ezra a binecuvântat pe Domnul,
Dumnezeul cel mare, și tot poporul a răspuns ridicând mâinile: ,,Amin! Amin” Și s -au
pleca și s -au închinat înaintea Domnului, cu fața la pământ.” Adevărul prezentat în
Scripturi i -a aruncat pe toți cu fața la pământ într -un gest de închinare.130
Așa cum a văzut, închinarea trebuie să includă de asemenea citirea publică a
Scripturii și proclamarea adevărului acesteia, în vremea V.T. Dumnezeu a stabilit ca la
fiecare șapte ani, la sărbătoarea corturilor, toți Israeliții să se adune laolaltă pentru
citirea publică a Legii lui Moise (Deut. 31:9 -13). Cel mai clar exemplu al acestui element
al închinării vechi -testamentare apare în timpul lui Ezra și Neemia (Neem. 8:1 -12). Citirea
Scripturii a devenit o parte obișnuită a închinării în Sinagogă în ziua Sabatului
(Luca 4:16 -19; Fapte 13:15). În mod asemănător, când credincioșii Noului Testament
se adună pentru închinare, ei ascultă de asemenea Cuvântul lui Dumnezeu (1 Tim. 4: 13;
Col. 4:16; 1 Tes. 5:27) împreună cu învățătura, predica și îndemnurile bazate pe acesta
(Fapte 19:8 -10; 20:7).

130 MacArthur, Prioritatea supremă despre închinare , p. 111.

54
Deși scopul principal al închinării este să -L glorifice pe Dumnezeu, Sfânta
Scriptură ne învață că, în închinare, ni se mai întâmplă ceva ș i anume suntem zidiți și
edificați. Într -o anumită măsură acest lucru ni se întâmplă atunci când citim și învățăm din
Biblie sau din cuvintele de încurajare pe care ni le spun alții. Apostolul Pavel afirmă în 1
Corinteni 14:26 „Toate să se facă spre zidire sufletească”, și ni se spune că trebuie să ne
învățăm și să ne sfătuim unii pe alții (Col. 3:16) și să ne vorbim unii altora „ cu psalmi, cu
cântări de la udă și cu cântări duhovnicești” (Ef. 5:19). 131
4.4 Imnologia
Considerat un mijloc alternativ de închinare prin rugăciune, cântul ca practică
devoțională a fost atractiv mai ales datorită muzicalității. În gândirea psalmiștilor, muzica
nu zgomotul reprezintă un mijloc adecvat pentru intermedierea rugăciunii. Cartea
Psalmilor îi cuprinde pe cei mai importanți autori de muzică clasică. Printre ei, cu un loc
de cinste se enumeră și regele David. 132
Cântul era practicat ca emanație (exaltare ) spontană a închinătorului în diverse
circumstanțe din viață. De pildă Moise, De bora și Ana sunt surprinși aducând laude lui
Dumnezeu pentru victoriile câștigate la nivel personal cât și la nivel național (Exod 15,
Jud. 5, 1Sam. 2:1 -10). Moise a prelucrat prin vers și tonalitate un veritabil legământ între
Dumnezeu și popor, imn care trebuia memorat de popor ca și expresie a apartenenței lui la
Dumnezeu (Deut. 31:19 -22; 32:1 -52)133. În cartea Psalmilor apare des îndemnul ,,Cântați
Domnului” astfel înțelegem de aici că închinarea prin cântec era o practică acceptată nu
numai în spațiul li turgic ci și în cel privat.
Adeseori ne închinăm lui Dumnezeu prin cântări, însă tot la fel de des cântăm fără
să ne mai gândim la ceea ce cântăm. Dar aceasta nu este închinare în duh; e închinare
numai cu gura. În duh nu te închini. Aceea nu este o înch inare, ci sunt doar cuvinte rostite
de pe buze. Însă Dumnezeu Se uită la inimă, de aceea e important dacă în închinare ai
venit cu inima sau numai cu trupul tău. Cântarea poate spune cuvinte mari, dar ele să nu fie
adevărate în credincios, astfel el nu se va ruga în adevăr.134

131 Grudem, Teologie sistematică: introducere în doctrinele biblice , p. 1048.
132 Tatu, Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeți , p. 152.
133 Tatu, Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeți , p. 152.
134 Țon, „ Umblarea cu Dumnezeu ”, p. 476.

55
Prin muzică se exprimă cele mai profunde emoții și sentimente, și de asemenea
aceasta determină emoții și stârniri sufletești. În lucrarea închinăciunii creștine, muzica
este esențială, plină de putere și nu lipsită de risc. De aceea, aceasta trebuie folosită
inteligent, imaginativ, cu discernământ și cu rugăciune.
Închinăciunea în sens larg al cuvântului cuprinde tot spectrul relației noastre cu
Dumnezeu (rugăciune, cântare, laudă, dărnicie, Cina Domnului, vestirea Cuvântului, etc.),
pe când lauda este un act al credinței. Noi ne închinăm Lui pentru ceea ce este El și -L
lăudăm pe ntru ceea ce a făcut pentru noi. Prin laudă, intrăm în prezența Lui (Ps. 95:2,6) și
mărturisim măreția Lui (Ps. 81). Astfel că în Psalmul 81:4, lauda este o poruncă a
Domnului, o lege a lui Dumnezeu pentru Israel și pentru poporul Său, Biserica.
Lauda, fi e în cântare fie în rugăciune sau oricare alt cuvânt și faptă aduce eliberare
sau izbăvire credinciosului și Bisericii (Ps. 22:3). În același timp, muzica este practicată ca
formă de învățare a legilor sfinte. Dumnezeu însuși poruncește lui Moise să lase p oporului
Israel o cântare ca mărturie a legilor, după care poporul să se îndrepte apoi sub conducerea
lui Iosua (Deut. 32)
Muzica are un rol important în cadrul serviciilor din Biserică deoarece: ,,muzica
este una dintre cele mai bune modalități ale bise ricii de a -L înălța pe Dumnezeu pentru
ceea ce este El și pentru ceea ce a făcut. Aceasta poate fi o exprimare perfectă, individuală
sau colectivă. Permite oricui și tuturor oamenilor să -I spună lui Dumnezeu ceva cu
adevărat important și despre El’’.135 Muzi ca poate să treacă dincolo de multe bariere
intelectuale și să ajungă direct la inimă. De aceea o cântare poate atinge o persoană așa
cum o predică nu o poate face.
După cum am observat când vorbim despre cântare ca și formă de închinare, nu
acordăm impor tanță calității vocale a congregației, ci ne bazăm doar pe importanța ca toți
împreună să își exprime bucuria de a se închina Domnului, de a vorbi despre El și de a -i
recunoaște gloria și slava.
De asemenea dacă vrem ca lauda prin cântare să se ocupe de învățarea și
povățuirea celor ce participă la închinare, dacă vrem ca ea să influențeze viața spirituală a
creștinului atunci cântarea ,,trebuie să scoată în evidență adevărurile biblice”.136 Pentru ca
cântarea să facă acest lucru, mesajul ei trebuie să fie unul ancorat în Scriptură, sau chiar să
conțină pasaje din ea.

135 Cezar Geantă, Estetica muzicii sacre , Editura Life, Oradea, 2005, p. 319.
136 Frank Garlock, Kurt Woetzel, Muzica în echilibru , Editura Făclia, Oradea, 2006, p. 66.

56
Din scrierile apostolului Pavel, găsim prezentate mai multe feluri de cântece care
erau folosite de primii creștini în închinare. De pildă în Coloseni 3:16, Pavel arată că erau
cel puțin trei tipuri diferite de cântări utilizate în biserica primară: Cuvân tul lui Hristos să
locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați -vă și sfătuiți -vă unii pe alții cu
psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu
mulțămire în inima voastră ” Pavel, aparent lasă se înțeleagă că mesajul Cuvântului lui
Dumnezeu poate fi transmis și prin actul cântării.
Mihai Dinu definește muzica notând că aceasta este o cale de comunicare cu
Dumnezeu și, este unul dintre cele mai eficiente mijloace de a impresiona și de a înălța
inima cu adevărul spiritual. Dar în același timp, muzica dacă nu este folosită așa cum
trebuie are puterea de a demoraliza, fiind folosită în slujba răului. 137
După cum am observat, când vorbim despre imn ca și formă de închinare este
important ca toți să își expri me bucuria de a se închina Domnului, de a vorbi despre El și
de ai recunoaște gloria și slava.
4.5 Dărnicia
Dărnicia este închinare, iar închinarea este răspunsul nostru la inițiativele lui
Dumnezeu. Închinare prin dărnicie înaintea lui Dumnezeu este foarte i mportantă
deoarece banii dăruiți cu credință și dragoste ajung nu numai in vistieria bisericii, ci și în
vistieria lui Dumnezeu și primim în schimbul lor bunuri cerești.
4.5.1 Dărnicia ca milostenie
La fel, Pavel scria creștinilor din Corint cu privire la strân gerea de ajutoare pentru
Biserica din Ierusalim: „în ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă
ce va putea, după câștigul lui” (1 Cor. 16:2).
Dăruirea este una dintre părțile creștine care aduce cea mai mare împlinire. În toată
Scriptura suntem încurajați să fim generoși, de fapt, sun mai multe versete legate de
dăruire decât cele legate de bani.
Este greu să ne imaginăm ceva mai nobil decât să dăruiești tot ce ai săracilor. Dar
dacă acest lucru este făcut cu o atitudine greșită , fără dragoste, dătătorul nu are nici un
beneficiu. ,, Chiar dacă mi -aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi –
aș da trupul să fie ars, și n -aș avea dragoste, nu -mi folosește la nimic ” (1 Cor. 13:3).

137 Mihai Dinu, Comunicarea , Educație Științifică, București, 1997, p. 16

57
Dumnezeu ne evaluează dărnicia prin prisma atitudinii noastre. Conform
Evangheliei după Matei 23:23, Isus a spus: ,, Vai de voi, cărturari și Farisei fățarnici!
Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, și lăsați nefăcute cele mai
însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia să le faceți,
și pe acelea să nu le lăsați nefăcute ”. Fariseii erau foarte atenți să dea zeciuiala cât mai
corect, numărând până și frunzele de mentă din grădină. Dar dărnicia este valoroasă pentru
dătător numai da că este făcută din dragoste. 138
Cea mai bună cale de a dărui cu dragoste este de a oferi fiecare dar ca și cum ar fi
dat direct lui Isus Cristos. Căci atunci când dăruim Domnului, este vorba de un act de
închinare deoarece Dumnezeu este Mântuitorul no stru și Cel care se îngrijește de noi.
Darul oferit aduce beneficii destinatarului lui, dar în modul de lucru al lui
Dumnezeu, dacă un dar este oferit cu o atitudine adecvată, dătătorul beneficiază chiar mai
mult decât destinatarul. Lucru relatat de Domnu l Isus ,,În toate privințele v -am dat o pildă,
și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi, și să vă aduceți aminte de
cuvintele Domnului Isus, care însuși a zis: „Este mai ferice să dai decât să primești ”
(Fapte 20:35).
H. Dayton afirmă că : „mai mult decât orice, dărnicia ne focalizează atenția și
inimile spre Domnul Isus. (Matei 6:21 Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și
inima voastră .) De aceea este important să ne amintim de fiecare dată că darul pe care -l
oferim e ste oferit persoanei lui Cristos. Atunci când are loc actul de dărnicie, inima
dătătorului va fi atrasă în mod automat spre Isus Hristos.139
Abel l -a onorat pe Dumnezeu prin jertfa lui, aducând ceea ce a avut el mai bun și
nefiind zgârcit cu Dumnezeu. Astfe l Dumnezeu la onorat pe Abel și a acceptat ceea ce a
fost dăruit cu bucurie și generozitate. Evrei 11:4 spune: ,,Prin credință a adus Abel o jertfă
mai bună”. Neprihănirea lui Abel a fost arătată în închinarea, credința și dărnicia lui. Pe de
altă parte, păcatul lui Cain a fost dovedit în închinarea, necredința și în compromisul său,
în ceea ce privește dărnicia.
Atitudinea noastră față de Dumnezeu este reflectată în modul în care noi ne
închinăm prin zeciuială și dărnicie. Unii credincioși consideră că s e pot închina Domnului

138 Howard Dayton, Banul tău contează: ghid biblic pentru a învăța cum să cheltuiești, să economi sești, să
investești, să dăruim și să scăpăm de datorii , Timișoara, Editura Noua Speranță, 2005, p. 77 -78.
139 Dayton, „ Banul tău contează ”, p. 79.

58
folosind ,,calea lor”, dar acesta este un mod foarte periculos de închinare, foarte apropiat
de a deveni modul de închinarea a lui Cain.140
Abel a înțeles că Dumnezeu este cel care stăpânește totul. El este Stăpânul iar eu
administrat orul Său. Iar datoria mea este să mă închin Lui cu o inimă generoasă și plină de
bucurie. Nu trebuie să păstrez pentru mine nimic din ceea ce este a lui Dumnezeu deoarece
El este dătătorul tuturor bunurilor și cel care veghează asupra noastră.141
Dărnicia n econdiționată (milă) reprezintă nucleul împărtășirii, al dărniciei din
dragoste, fără alte legături. Atunci când oferim altora condiționat, și nu din dragoste,
această acțiune, ,,nu ne va ajuta la nimic ” ,,Și chiar dacă mi -aș împărți toată averea pentru
hrana săracilor, chiar dacă mi -aș da trupul să fie ars, și n -aș avea dragoste, nu -mi
folosește la nimic ”. (1 Cor. 13:3). Este extrem de important să ne schimbăm atitudinea
atunci când dăruim, iar schimbare a să fie de așa manieră încât dărnicia să producă efectele
sale benefice în viața noastră.142
Credinciosul ar trebui să dăruiască conform deciziei inimii lui, nu din obligație sau
reticent, 2 Corinteni 9:7 ,, Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: n u cu părere de
rău, sau de silă, căci ,,pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu ”. Dărnicia din
generozitate și sacrificiu nu se referă la sumă, ci la atitudine și caracter. Astfel dărnicia
reprezintă bogăția, în vreme ce cerutul reprezintă sărăcia, și n u doar din punct de vedere
financiar. Ci cei care au un caracter matur vor fi și generoși. Și de asemenea cei care au
spiritul dărniciei vor da chiar și dintr -un venit mic.143
4.5.2 Dărnicia ca zeciuială
Zeciuiala este practica de a da a zecea parte din proprietă ți sau produse pentru
sprijinul instituțiilor religioase sau preoțime. Aceasta este o practică veche, larg răspândită
în antichitate. De asemenea poruncile legate de zeciuiala din VT accentuează cantitatea (o
zecime) darului. Zeciuiala cuprinde în sine cre dința că Dumnezeu este îndreptățit să
împărtășească direct din grâul, vinul și uleiul pe care oamenilor le este permis să -l
producă.144
Ori de câte ori poporul lui Dumnezeu din V.T. intra împreună în curțile
Domnului, ei erau învățați să aducă zeciuieli și jertfe de mâncare (Ps. 96:8; Mal. 3:10).

140 Al Taylor, Punând la încercare pe Dumnezeu. Viața biruitoare prin zeciuială , București, Editura
Institutulu i Teologic Penticostal, 1994, p.35.
141 Taylor, „ Punând la încercare pe Dumnezeu ”, p. 36.
142 Andrés Panasiuk, Cum să o scot la capăt până la sfârșitul lunii , Arad, Editura Carmel Print, 2009, p. 133.
143 Panasiuk, Cum să o scot la capăt până la sfârșitul lunii , p. 134.
144 D. K. McKim, ,,zeciuiala’’, în DET , p. 1289.

59
Deuteronom 14:22 -29 este un alt pasaj care ne prezintă legea zeciuielii pe care evreii
trebuiau să o respecte, alături de Levitic 27:30 -33 și Numeri 18:8 -32.
Prin f aptul că evreii au dăruit ceea ce Dumnezeu cerea, demonstrează că Îl
recunoșteau pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul adevărat și, mai mult recunoșteau faptul
că de El depinde bunăstarea și chiar viața lor.
,,Legea zeciuielii pune în evidență într -un chip binec uvântat natura generoasă a
lui Dumnezeu și grija sa providențială față de copiii săi. Această dorință a lui Dumnezeu,
ca fiecare evreu să -I închine zeciuiala, nu poate fi asemuită dorinței deșarte a unui avar
gata să -i lipsească pe alții de orice bucurie. Prin intermediul legii zeciuielii, Dumnezeul
lui Israel își arată grija Sa providențială față de cei lipsiți de moștenire în Israel. Domnul
alesese seminția lui Levi cu scopul de a -I sluji Lui în mod permanent și îi interzisese în
mod categoric și repetat să aibă vreo moște nire printre celelalte seminții ”.145
Cu toate că zeciuiala a fost practicată încă dinainte de Avraam, el a fost cel ales
de Dumnezeu pentru a întemeia această învățătură în Cuvânt. Iar unul din motivele
pentru care a fost ales Avraam este pentru a contrazice eroarea din zilele noastre conform
căreia zeciuiala era o practică a Vechiului Testament și atât. Genezam14 îl prezintă pe
Avraam ca fiind omul care simbolizează atât credincioșii ce au dat zeciuiala in VT cât si
in NT.
Zeciuiala trebuie dată din cauza efectului pe care -l va avea ea pentru lucrarea lui
Dumnezeu pe pământ. ,,Zeciuiala este a Domnului”, în consecință, profetul Maleahi a
considerat că reținerea oricărei zeciuieli înseamnă să -L jefuiești pe Dumnezeu.
Prima dată când apare cuvântul zeciuială în Scriptură este în Geneza 14:20:
,,Avram i -a dat (lui Melhisedec) zeciuială din toate ”. Nu există nicio indicație că
Melhisedec însuși i -a spus lui Avraam să -i dea zeciuială. Iar legea care reglementa acest
lucru a apărut după pa tru sute de ani. Prin urmare Avraam nu a respectat nici o poruncă
sau lege prescrisă de Dumnezeu. Avraam a fost recunoscător lui Dumnezeu pentru
victoria obținută. Astfel prin aceasta Avraam si a arătat recunoștința față de
Dumnezeu.146
În Noul Testament nu avem nicio poruncă a Domnului Isus care să anuleze
această lege, ci , din contră, avem chiar încurajarea Lui de a da zeciuiala în Matei 23:23.
Reproșul lui Isus Cristos către farisei nu a fost că ei dau zeciuiala, ci că ei sunt minuțioși

145 Romulus Ganea, „ Legea zeciuielii în contextul cărții Deuteronom” , în Plērōma , București, Decembrie,
2001, p. 35.
146 R.T. Kendall, Zeciuiala o chemare la dărnicie biblică consecventă , Oradea, Cartea C reștină, 1994, p. 46 –
47.

60
în privința zeciu ielii, dar neglijează alte porunci însemnate precum dreptatea, mila și
credincioșia. Aceste trei lucruri sunt inima VT, inima Legii. Dacă fariseii dădeau
zeciuiala din ierburi și împlineau celelalte porunci atunci nu erau de criticat. Isus nu a
negat venit ul adus la templu. Zeciuiala nu era o alternativă sau un substitut pentru
dreptate și milă.147
Dacă dăruim numai unei bisericii, unei asociații misionare, sau unei persoane
aflate în nevoie, atunci este vorba de bunăvoința noastră. Dar dacă dăruim pentru
Dumnezeu, acțiunea noastră devine un act de închinare.
Deoarece Domnul Isus este Creatorul, Salvatorul nostru și cel care ne împlinește
toate nevoile cu credincioșie, ne putem exprima recunoștința și dragostea oferindu -I Lui
darurile noastre. De pildă atun ci când se face colecta la biserică, să avem în minte gândul
că ne oferim darul nostru Domnului Însuși. ( deci este important să dăruim având o
atitudine adecvată).148
H. Dayton notează că zeciuiala nu este respinsă, nici nu este recomandată în mod
specifi c în Noul Testament. Totuși el ne învață să dăruim proporțional cu binecuvântările
materiale pe care le -am primit și recomandă mai ales dăruirea cu spirit de sacrificiu.149
Adevărata închinare față de Dumnezeu trebuie deci să ofere ocazia de a prezenta
Domnu lui zeciuielile cât și darurile noastre. Creștinul trebuie încurajat să dăruiască, dar
nu zeciuiala, căci creștinul trebuie să depășească zeciuiala. Pericolul zeciuielii este că ea
poate fi considerată doar o altă obligație de plată. Dacă nu vom dăruim cu dragoste din
toată inima nu vom avea parte de binecuvântările lui Dumnezeu, care le oferă celui ce dă
din toată inima.
Cel mai înalt nivel al dărniciei este atins de credincios atunci când dăruiește cu
scopul de a -L glorifica pe Dumnezeu. Când dăruim pentru a -L glorifica pe Dumnezeu
înseamnă cu adevărat să nu lăsăm ca mâna dreaptă să știe ce face mâna stângă (Mat.
6:3).150
Zeciuiala face pentru noi spiritual, decât face orice nivel material. Nu există
îndoială în această privință, deoarece ea eliberează spiritul. Ea pune în libertate alte resurse
din moștenirea noastră în Cristos, care altfel ar fi fost bine închise. Astfel Adrian Rogers
afirmă că: ,,Scopul zeciuielii este de a -L demonstra pe Dumnezeu, deoarece zeciuiala este

147 Stanley Hauerwas, Matthew , Grand Rapids, Brazos Press, 2006, p. 198.
148 Dayton, „ Banul tău contează ”, p.78.
149 Dayton, „ Banul tău contează ”, p. 82.
150 Kendall, Zeciuiala o chemare la dărnicie biblică consecventă , p. 108.

61
calea Lui pentru noi ca să n e dezvoltăm credința în El”151. Atunci când poporul lui
Dumnezeu nu este un popor caret dă zeciuială (Maleahi), toți suntem în pierdere. Dar
atunci când poporul lui Dumnezeu este dedicat gloriei Sale, toți câștigă.
Adevărata închinare față de Dumnezeu trebu ie deci să ofere ocazia de a prezenta
Domnului zeciuielile și darurile noastre.
Biserica trebuie să învețe că închinare prin dărnicie înaintea lui Dumnezeu este
foarte importantă deoarece banii dăruiți cu credință și dragoste ajung nu numai in
vistieria bisericii, ci și în vistieria lui Dumnezeu și primim în schimbul lor bunuri cerești.
4.6 Participarea la comuniunea bisericii
Deși închinarea autentică este foarte personală, în ea nu este nimic egocentric.
Pentru ca credincioșii să mențină cu consecvență un stil de viață de închinare continuă, ei
au nevoie de părtășia și de încurajarea celorlalți credincioși, pe care le capătă când se
adună ca să se închine în grup. Închinarea individuală și închinarea în grup se hrănesc
reciproc. Astfel că, pe de o parte, c redinciosul are nevoie de părtășia sfinților. Pe de altă
parte, grupul sfinților are nevoie de credincios pentru a trăi o viață consecventă de
închinare.
Rădăcina celor mai multe probleme pe care le au oamenii în viețile lor creștine se
asociază cu două l ucruri: fie că ei nu se închină cu viața lor șase zile pe săptămână, fie că
ei nu se închină o zi pe săptămână cu adunarea sfinților. Noi credincioșii avem nevoie de
amândouă. Părtășia cu ceilalți în trupul lui Cristos este un mijloc plin de putere prin ca re
harul este oferit poporului creștin. Dumnezeu nu a intenționat niciodată să ne determine să
trăim viața de credință în izolare; am da dovadă de lipsă de rațiune încercând să trăim altfel
(Ioan 15:1 -8; Ef. 4:1 -16).152
Dacă un credincios se duce la biseric ă numai atunci când îi convine, nu va fi
niciodată un creștin biruitor și rodnic. El nu va putea reuși de unul singur; ci are nevoie de
stimularea spirituală a fraților de credință. Noi conviețuim într -o societate atât de comodă,
de lejeră și de superfici ală, încât oamenii nu -și iau angajamente statornice și după aceea se
miră de ce falimentează. Răspunsul este clar. Succesul spiritual necesită angajare față de
alții, participarea la comuniunea bisericii, părtășie cu frații.
,,Participarea la comuniunea b isericii, adică în biserică în mijlocul poporului lui
Dumnezeu, al adevăraților închinători, cere credincioșilor să aducă o inimă care se închină.

151 Kendall, Zeciuiala o chemare la dărnicie biblică consecventă , p. 108.
152 Milne, Cunoaște adevărul: manual de doctrină creștină , p. 327.

62
Aceasta pentru a -i stimula pe alții la participarea în închinare, în timp ce credincioșii sunt
stimulați la d ragoste și fapte bune. Ciclul este complet atunci când revărsăm în exterior
prisosul de laudă și o inimă plină de mulțumiri. Atunci închinarea este un mod de viață. Și
aceasta este scopul pentru care am fost răscumpărați”.153
Apostolul Ioan spune că: ,,părt ășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său” (In. 1:3).
De asemenea apostolul Pavel afirmă: ,, Harul Domnului Isus Hristos, și dragostea lui
Dumnezeu, și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!’’ (2 Cor. 13:14). Astfel
când ne ducem la părtășie ne întâlnim cu trei Persoane și avem părtășie cu toate trei
Persoanele. Deci vei avea comuniune cu Tatăl cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Aceasta este
părtășia suntem chemați la o asociere cu Sfânta Treime, la un parteneriat cu ei.
De asemenea înțelesul de bază co municat de termenul grecesc koinonia este acela
de participare. Dar înseam nă și comunicare intimă sau com uniune, unire laolaltă în scopul
trăirii împreună. Atât părtășia, cât și comuniunea, ca traduceri ale acestui termen, trebuie
înțelese în sensul acesta, de participare. Probabil că sensul comunicat de termenul folosit
de Biserica primară face referire la părtășia strânsă din comunitatea umplută cu Duhul.154
Prietenia reprezintă o expresie supremă de părtășie. Biserica primară a păstrat
zilnic aceast ă părtășie (Fapte 2:42), așa cum dovedește în punerea în comun a bunurilor,
descrisă în Fapte patru și cinci. Adevăratul credincios are părtășie în (adică, participă în
implicațiile pe care le au) suferințele lui Cristos (Fil. 3:10; 1 Pet. 4:13), suferințe le
apostolilor (2 Cor. 1:7) și suferințele semenilor săi (Ev. 10:33).155
Unitatea în părtășia Bisericii primare nu s -a bazat pe uniformitate de gândire și
practică, decât atunci când a fost vorba de gândirea cu privire la imoralitate sau
respingerea mărturi ei lui Cristos. Capacitatea de a avea părtășie cu cineva cu care ai
dezacorduri trece dincolo de Biserică, în familie. Pavel îndeamnă pe o soție credincioasă să
rămână căsătorită cu soțul ei necredincios câtă vreme el acceptă să locuiască cu ea, și
același îndemn îl are și pentru soțul credincios cu o soție necredincioasă (1Cor. 7:12 -16).
Părtășia Noului Testament implică și practicarea ospitalității (Ev.13:2, 1Pet 4:9);
purtarea reciprocă a poverilor (Gal. 6:2); încurajarea mutuală (Ev. 10:25) și rugăciun ea
unora pentru ceilalți (Filip. 1:9 -11, 19). Părtășia și -a găsit expresie specifică în Cina
Domnului (1 Cor. 10:16).

153 MacArthur, Prioritatea supremă despre închinare , p. 94.
154 Werner Elert, Eucharist and church fellowship in the first four centuries , London, Concordia Publishing
House, 1999, p. 16.
155 D. R. Wood, Howard I . Marshall, New Bible Dictionary , Downers Grove, IVP, 1996, p. 217 .

63
Există un sens în care Cina Domnului constituie o părtășie sau o participare
(împărtășire) în sângele și trupul lui Cristos (1 Cor. 10:16). Probabil că acesta este unul
dintre sensurile părtășiei în Duhul (2 Cor. 13:14; Fil 2:1) și una dintre căile de a de veni
părtași ai naturii divine (2 Pet. 1:4) și ai gloriei care urmează să fie revelată (1 Pet. 5:1).
J.R. McRay afirmă următoarele: ,,Comuniunea între om și Dumnezeu când se
mănâncă Cina Domnului probabil că era bazată mai puțin pe presupuneri sacrament ale
decât pe implicațiile culturale sau teologice inerente în experiența evreului și neevreului, a
bărbatului și femeii, a sclavului și a omului liber (Gal. 3:28) care stau împreună ca să
mănânce și să bea cu EL în Împărăția Lui (Marcu. 14:25; Lc. 22:30)”156.
Participând la comuniunea bisericii, în mij locul poporului lui Dumnezeu, al
adevăraților închinători, noi trebuie să aducem o inimă care se închină pentru a -i stimula pe
alții în timp ce noi înșine suntem stimulați la dragoste și fapte bune. Când aceast ă stimulare
afectează sufletele noastre, noi facem bine și dăruim. Ciclul este complet atunci când
revărsăm din exterior prinosul de laudă și o inimă plină de mulțumiri. Atunci închinarea
este un mod de viață. Și acesta este scopul pentru care am fost răsc umpărați.
4.7 Concluzie
Capitolul de față ne -a prezentat diferite forme prin care închinarea poate fi
manifestată. Astfel am văzut cât de importantă este rugăciunea ca sursă a puterii noastre,
ca modalitate prin care noi stăm de vorbă cu Dumneze u și intrăm în comuniune cu El. Mai
mult rugăciunea în viața închinătorului nu trebuie să fie mecanică ci trebuie să fie gândită
și concisă, rolul ei fiind acela de aduce la o apropiere reală și personală de Dumnezeu. Prin
urmare nu putem să neglijăm forma de închinare prin rugăciunea, deoarece rugăciunea este
sursa noastră de putere și de asemenea cheia biruințelor noastre în plan spiritual și nu doar.
De asemenea am văzut importanța disciplinei postului în viața închinătorului , ce
reprezintă un mijloc pr in care credinciosul abținându -se de la hrană obține deschidere
înspre divinitate și o atitudine de smerenie . Postul intensifică sentimentul nostru de
smerenie și dependență de Dumnezeu, ne permite să oferim mai multă atenție rugăciunii și
nu în ultimul râ nd, postul ne amintește că după cum jertfim Domnului ceva din confortul
nostru ne mâncând, tot așa trebuie să ne jertfim Lui în permanență și în întregime.
Tot în capitolul de față am observat cât de importantă este închinarea prin intonarea
imnurilor, astfel încât Dumnezeu să fie glorificat și să locuiască în noi. Imnul este mijlocul

156 J.R. McRay, ,,Părtășia’’, în DET , p. 928.

64
cel mai bun prin care credinciosul își deschide inima față de Dumnezeu, umplându -se de
viziune din partea lui. Lauda, fie în cântare fie în rugăciune sau oricare alt cuvânt și faptă
aduce eliberare sau izbăvire credinciosului și Bisericii .
Deși scopul principal al închinării este să -L glorifice pe Dumnezeu, Sfânta
Scriptură ne învață că, în închinare, ni se mai înt âmplă ceva și anume suntem zidiți și
edificați. Într -o anumită măsură acest lucru ni se întâmplă atunci când citim și învățăm din
Scriptură. Așadar, de o importanță majoră este închinarea prin citirea și propovăduirea
Scripturilor. Prin predică, Numele Dom nului este făcut cunoscut, iar prin închinare I se
aduce laudă Numelui Domnului care a fost făcut cunoscut; deci nu există închinare fără
predicare.
De altfel o bună c ale de închinare este dărnicia. Atitudinea noastră față de
Dumnezeu este reflectată în modul în care noi ne închinăm prin zeciuială și dărnicie. Unii
credincioși consideră că se pot închina Domnului folosind ,,calea lor”, dar acesta este un
mod foarte periculos de închinare, foarte apropiat de a deveni modul de închinarea a lui
Cain , care du pă cum știm a eșuat. Dărnicia necondiționată reprezintă nucleul împărtășirii,
al dărniciei din dragoste, fără alte legături. Cea mai bună cale de a dărui cu dragoste este de
a oferi fiecare dar ca și cum ar fi dat direct lui Isus Cristos. Căci, atunci când dăruim
Domnului, este vorba de un act de închinare.
Adevărata închinare față de Dumnezeu trebuie deci să ofere ocazia de a prezenta
Domnului zeciuielile și darurile noastre. Biserica trebuie să învețe că închinare prin
dărnicie înaintea lui Dumnezeu este foarte importantă deoarece banii dăruiți cu credință
și dragoste ajung nu numai in vistieria bisericii, ci și în vistieria lui Dumnezeu și primim
în schimbul lor bunuri cerești.
Apropiindu -ne de finalul capitolului am văzut cât este de importantă participarea
credinc iosului la comuniunea bisericii . Căci fără părtășie individul nu va fi niciodată un
creștin biruitor și rodnic. El nu va put ea reuși de unul singur; ci are nevoie de stimularea
spirituală a fraților de credință. Succesul spiritual nece sită angajare față de alții,
participarea la comuniunea bisericii, părtășie cu frații. Participarea la comuniunea bisericii,
în mijlocul poporului lui Dumnezeu, al adevăraților închinători, cere credincioșilor să
aducă o inimă care se închină. Prin părtăși ei suntem chemați la o închinare în cadrul
Sfintei Treimi, la un parteneriat cu ei.
Așadar indiferent de forma închinării abordată , dacă inima ne este curățită și noi
vom veni cu sinceritate înaintea Lui și smerenie, închinarea noastră va fi o jertfă de un
miros plăcut înaintea Domnului.

65
Capitolul 5 Perspective liturgice în închinarea eclezială confesională

5.1 Închinarea în liturghia Bisericii Ortodoxe
Sfânta Liturghie este serviciul de cult central al Bisericii Ortodoxe. Scopul său este
de a celebra sacramentul Euharistiei, sau Sfânta Împărtășanie. Sfânta Liturghie conține
două părți: Liturghia catehumenilor sau liturghia celor chemați, numit uneori Lit urghia
Cuvântului, în care Scripturile sunt proclamate și expuse, și la care ia parte toți cei
prezenți. Iar ultima parte a liturghiei este reprezentată de Liturghia credincioșilor, uneori
numită Liturghia Euharistiei, în care darurile pâinea și vinul sunt oferite și consacrate. Iar
actul euharistic este doar pentru membrii deplini ai Bisericii. Ar mai fi și o a treia parte
numită Proscomidia , aceasta precede prima parte și practic este un serviciul de pregătire a
închinării publice și sfintelor daruri 157.
Biserica învață că darurile devin cu adevărat Trupul și Sângele lui Isus Hristos, dar
niciodată nu au avut o dogmă sau o anumită formulă pentru a descrie această transformare.
Prezența mistică a lui Hristos în credincios reprezintă esența teologiei ortodoxe a
închinării. În legătură ce aceasta Dumitru Stăniloae afirmă: „Domnul nostru Isus Hristos ni
se face în Sfânta Liturghie „cale” spre sine, care este „viața” nemuritoare și neum brită de
nici o lipsă. El ne conduce și ne trage spre Împărăția dragostei, de care ne vom împărtăși
împreună cu El, și în El trăim încă în Sfânta Liturghie ca arvună această Împărăție. Căci
trăind în El și înaintând în El, trăim învăluiți de dragostea Tată lui, simțindu -ne legați de El
prin Duhul Fiului”.158
Așadar punctul culminant în liturghie este unirea cu Domnul Hristos prin
împărtășirea de trupul și de sângele Lui, în care ni se comunică toată dragostea lui față de
noi și față de Tatăl, pentru a ne ump le și pe noi de dragostea Lui față de Tatăl. În ce
privește Euharistia, Boris Bobrinskoy afirmă că ea este comuniunea sfinților, comuniune a
întregii biserici. Iar la acest act cultic, Domnul se face prezent cu Trupul și Sângele Său
prin invocarea Duhului Sfânt.159
Ceea ce se vede imediat în actul închinăciunii este cititul Scripturii (în formă
Liturghică), imaginație (prin icoane și închinarea la sfinți și moaște) și expresii exterioare

157 http://www.newbyz.org/orthodoxservices.pdf , accesat în Mai 2013.
158 Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă , București, Editura Institutului biblic
și de misiune al Bisericii Ortodoxe române, 2004, p. 711.
159 Boris Bobrinskoy, Împărtășirea Sfântului Duh , București, Editura Institutului biblic și de misiune al
Bisericii Ortodoxe române, 1999, p. 485.

66
precum semnul crucii și plecarea în fața lui Dumnezeu, văzut viz ibil în formele fizice ale
icoanelor și preoției. Dumitru Stăniloae afirmă că Biserica Ortodoxă se închină Domnului
Hristos și cinstește pe Maica Domnului și pe sfinți și prin icoanele care îi reprezintă.160 De
asemenea Închinarea ortodoxa de cult atrage simțurile prin diversele elemente : tămâie ,
ceara de albine , lumânări , cântul , veșmintele , ungerea cu uleiuri parfumate , pâinea și
vinul .161
În biserica Ortodoxă, imn urile au un profund conținut dogmatic, deci soteriologic.
Un loc important l -au ocupat imuri le religioase cu caracter doxologic. Când vorbim despre
ființa liturghiei în biserica ortodoxă nu se poate discuta fără aluzie directă la psalmodiere,
adică la cân tarea textelor psaltice, Liturghia euharistică fiind rezultatul sintezei liturgice.
Imnurile oferă elaborarea emoțională și perspectivă complementară pe pasajele biblice
precum și perpetuarea memoriei unor personalități și evenimente semnificative .
Continuând tradiția începută în zilele controverselor cristologice , imnografii folosesc
adesea poezie și muzică pentru a -și exprima declarații doctrinare într-un mod de neuitat .
Conținutul bogat teologic al textelor liturgice a permis acestor biserici să prospere chiar și
în lipsa de profesori instruiți și chiar pe timp de persecuție .162
Pentru liturghia Bisericii Ortodoxe, rugăciunea deține un rol însemnat. Astfel
subliniind importanța și obligativitatea rugăciunii Vladimir Lossky afirma:
„Unirea cu Dumnezeu nu se poate săvârși în afara rugăciunii, căci rugăciunea
este legătura personală a omu lui cu Dumnezeu. Puterea rugăciunii împlinește taina unirii
noastre cu Dumnezeu – spune Gigore Palama – căci rugăciunea este legătura cuvântătoare
cu Creatorul lor. Ea este mai desăvârșită decât lucrarea virtuților, fiind conducătoarea
corului virtuților. T otalitatea virtuților trebuie să slujească desăvârșirii în rugăciune, pe de
altă parte, virtuțile nu pot fi statornice dacă mintea nu este îndreptată în mod statornic
spre rug ăciune”.163
Așadar rugăciunea este plasată în centrul vieții creștine practice. Iar toate virtuțile
își pierd valoarea prin îndepărtarea rugăciunii. La fel și „unirea cu Dumnezeu” nu se poate
săvârși în absența rugăciunii. De asemenea dobândirea chipului lui Hristos î n om este
posibilă numai prin contribuția rugăciunii.

160 Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă , p. 90.
161 John Klentos, „orthodox worship”, în The New Westminster Dictionary of Liturghy and Worship , Paul
Bradshaw, Louisville, Westminster John Knox Press, 2002, p. 362.
162 John Klentos, „Worship”, în NWDLW , p. 362.
163 Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit , București, Editura Bonifaciu, 1998, p. 186.

67
5.2 Închinarea în liturghia bisericii catolice
În liturghia bisericii, binecuvântarea divină este pe deplin revelată și împărtășită:
„Tatăl este recunoscut și adorat ca izvorul și scopul tuturor binecuv ântărilor creației și ale
mântuirii; în Cuvântul său, întrupat, mort și înviat pentru noi, ne copleșește cu
binecuvântările sale și prin El revarsă în inimile noastre Darul ce cuprinde toate darurile:
Duhul Sfânt”164
În Biserica Catolică desfășurarea liturg hiei presupune înțelegerea economiei
sacramentale a Bisericii. Mai mult, pentru Biserica Catolică, liturghia înseamnă o acțiune
săvârșită de Cristos. În accepțiunea acestei biserici, la actul liturgic iau parte puterile
cerești, întreaga creație, slujitori i Vechiului Legământ, și ai Noului Legământ, poporul lui
Dumnezeu, martirii și Fecioara Maria.
Biserica Romano -Catolică medievală nu a continuat să transmită simplitatea
închinării creștine primare, ci forma și ceremonia au devenit un lucru important. De aici a
fost pregătită calea pentru transformarea radicală a Cinei Domnului în slujba romano –
catolică. La început slujba romano -catolică a fost un ritual simplu cu două secțiuni
principale: Liturghia Cuvântului și Liturghia camerei de sus. Încetul cu încetu l însă masa
împărtășaniei a fost înlocuită cu altarul, care era așezat la perete, iar clericul oficiant a
devenit un preot care mergea la altar si aducea jertfa pentru oamenii cărora le era interzis
să aducă jertfă ei înșiși.165
Pe la sfârșitul secolului al IV-lea, când realitatea prezenței lui Cristos în serviciul de
împărtășanie a fost înlocuită cu o concepție care susține prezența Lui în pâine și vin, au
început să fie ridicate rapid bariere între altar și oameni. Cina Domnului nu a mai fost un
serviciu p lin de bucurie, de mulțumire evanghelică; ci a devenit un uimitor sacrificiu
obiectiv al trupului și sângelui lui Cristos.
Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu îi luminează cu adevărul revelat pe candidați și
adunarea credincioșilor și trezește răspunsul cre dinței, care nu poate fi separat de botez.
Astfel botezul este în chip deosebit ,,sacramentul credinței”, deoarece el este intrarea
sacramentală în viața de credință.166
În gândirea Bisericii Romano Catolice, Sfânta Euharistie numită și Preasfântul
Sacrament, completează inițierea creștină, Cei care au fost înălțați la demnitatea preoției

164 Catehismul Bisericii Catolice , ed. a 3 -a București, Editura Arhiepiscopiei Romano -Catolice, 2003, p. 244.
165 R. G. Rayburn, „închinarea în biserică”, DET , p. 693.
166 Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice, vol. 1, București, Editura Arhiepiscopi ei Romano –
Catolice, 2003, p. 71.

68
împărătești prin botez și configurați mai profund prin Cristos prin Confirmare partic ipă,
prin intermediul Euharistiei, împreună cu toată comunitatea, la însăși Jertfa lui Cristos.
În Catehismul Bisericii Catolice , găsim scris faptul că „în centrul celebrării
Euharistiei se află pâinea și vinul care, prin cuvintele lui Cristos și prin i nvocarea Duhului
Sfânt, devin Trupul și Sângele lui Cristos. Credincioasă poruncii Domnului, biserica face
în continuare, în amintirea lui, până la întoarcerea lui în slavă, ceea ce a făcut El în ajunul
pătimirii”.167
Așadar în concepția romano -catolică des pre Cina Domnului este esențială idea de
transsubstanțiere . Potrivit acestei teorii, elementele Cinei Domnului se transformă în mod
efectiv în trupul și sângele Domnului. Erickson subliniază faptul că, în baza concepției
catolice, în cadrul liturghiei, Dom nului Isus Hristos oferă din nou o jertfă în folosul celor
care se închină.168
Un alt lucru specific Bisericii Romano -Catolice este Liturghi a Orelor. D upă ce
Creștinismul a dobândit libertatea religioasă, grupurile de rugăciune au început să se
strângă în bisericil e locale în timpul săptămânii. Exista o rugăciune de dimineață și o
rugăciune de seară. Aceste servicii constau în citirea Scripturii, în cântarea psalmilor și a
imnurilor, și în rugăciuni. După secolul al cincilea călugării s -au alăturat acestor momente
de rugăciune.
Liturghia orelor este destinată să devină rugăciunea pentru întreg poporul lui
Dumnezeu. Imnurile și rugăciunea universală din Rugăciunea Orelor introduc rugăciunea
psalmilor în timpul bisericii, exprimând simbolismul momentului zilei, al timpului
liturghic sau al sărbătorii celebrate. De asemenea citirea lecturilor din Sfinții Părinți la
anumite Ore, cât și citirea Cuvântului lui Dumnezeu la fiecare Oră, revelează sensul
misterului celebrat și ajută la înțelegerea psalmilor și pr egătesc pentru rugăciune în
tăcere.169
Liturghia orelor, care constituie într -un fel o continuare a celebrării euharistice, nu
elimină, ci atrage în mod complementar diferitele devoțiuni ale poporului lui Dumnezeu,
mai ales adorația și cultul Preasfântului Sacrament.
În Biserica Catolică cântul sacru constituie o parte necesară și integrantă a liturghiei
solemne. Compunerea și cântarea psalmilor inspirați, care sunt adesea acompaniați de
instrumente muzicale, sunt strâns legate e celebrările liturgice încă din Vechiul Legământ.

167 Catehismul Bisericii Catolice , p. 292.
168 Erickson, Teologie Creștină , p. 959.
169 Catehismul Bisericii Catolice , p. 264.

69
Astfel că biserica continuă a ceastă tradiție și o dezvoltă. Jertfa Sfintei Lit urghii se aduce
doar lui Dumnezeu, pentru a se închina lui; pentru ai mulțumi; pentru iertarea păcatelor și
ușurarea suferințelor sufletelor din purgatoriu; pentru a cere harurile lui.170
5.3 Închinarea în bisericile protestante și neoprotestante
Protestantismu l, în sensul cel mai larg al cuvântului, face referire la întreaga
mișcare din cadrul creștinismului, care are originea în Reforma din secolul al XVI -lea
inițiată de Martin Luther. Conform lui D. F. Wright, în cadrul protestantismului există
diferite biser ici precum: „biserici reformate -luterani, reformați (calviniști sau prezbiterieni)
și anglicani -episcopali (deși anglicanismul pretinde că este atât catolic, cât și protestant),
de asemenea, grupările congregaționale, baptiste, metodiste, penticostale și m ulte altele,
până la bisericile africane independente”.171
Cât privește confesiunile neoprotestante creștine pe actualul teritoriu al României
au luat naștere în marea lor majoritate în secolul XIX -lea provenind dinspre SUA și Europa
Occidentală , fiind inițial curente religioase în cadrul marilor culte protestante, apoi biserici
protestante de sine stătătoare. Ele s -au răspândit a poi cu repeziciune în toată lumea, având
evident un oarecare succes în mediile creștine , dar mai ales în cele necreștine. Câteva
exemple sunt: Biserica Penticostală, Baptistă, Adven tistă, Crești nă după Evan ghelie etc.172
Așadar odată cu evoluția istorică a curentelor reformatoare, sensul termenului de
protestantism a fost extins la toate acele confesiuni care, într -o formă sau alta, împărtășeau
principiile formale și materiale ale re formei lui Luther. Cu alte cuvinte au acceptat teza
potrivit căreia unicul fundament al oricărei credințe creștine o reprezintă doar
interpretarea Sfintei Scripturi .
În închinarea din bisericile protestante și neoprotestante se pune mare accent pe
proclamarea Sfinte Scripturii, astfel că predicile au un loc important în serviciul de
închinare. Reformatorii au fost mai interesați de doctrină de cât de materialele de închinare
și cei mai mulți dintre ei au acordat relativ puțină atenție dezvoltării unei liturghii. De
asemenea reformatorii au eliminat rugăciunile către sfinți sau către Fecioara Maria, și au
aprobat cântările comune. Prin urmare în închinarea bisericilor de față nu se pr actică

170 170 Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice , p. 193.
171 D. F. Wright, „protestantism”, în DET , p. 979.
172 http://ro.wikipedia.org/wiki/Confesiuni_neoprotestante#Confesiuni_neoprotestante , accesat în Iunie 2013.

70
rugăciunea prin intermediul sfinților ci rugăciunea este adresată personal de către
credincios lui Dumnezeu, în Numele lui Isus Cristos și prin Duhul Sfânt.173
Dintre toate textele din Vechiul Testament, Luther a citat cel mai adesea în
predicile și cursurile sale Psalmii. În cadrul închinării, Luther punea accent cu precădere pe
predicarea Cuvântului revelat în Scripturi. Astfel închinăciunea luterană afirmă că
Dumnezeu activează iar oamenii răspund.174
Cântarea imnurilor ocupă un loc central în lute ranism, precum și cântarea
Psalmilor. Psalmii ilustrează cartea de rugăciune prin excelență a Bisericii creștine. Aceștia
reprezintă toată gama și profunzime a trăirilor omenești, precum și bogăția relației dintre
om și Dumnezeu. Psalmii încă de la început au fost stâlpi de susținere a vieții mănăstirești,
astfel încât rugăciunile ceasurilor constau, în esență, în lectura Psalmilor. Această prețuire
a psalmilor a fost preluată de la început și de Bisericile Reformei. În biserica reformată,
Psalmii au marcat și au exprimat evlavia întregului popor al lui Dumnezeu.175
De asemenea în Bisericile protestante și neoprotestante, muzica deține un rol
însemnat pentru închinarea publică. Astfel că fiecare credincios venit la închinare în
comunitățile credincioșilor eva nghelici este încurajat să participe prin cântarea comună.
Steve Miller, prezintă muzica creștină contemporană afirmând: „Cântările evangheliei ar
putea fi privite ca instrumente ale învățării (cum să fii salvat, sau nevoia de a fi salvat),
funcții care su nt clar afirmate în Coloseni. În ambele cazur i, cei care neagă funcția
evangh elistică a muzicii se îndepărtează de Scripturi.176
Imnologia este formată din divers melodii ce au fost strânse și tratate în stil coral
(armonic), acestea au fost preluate din di ferite medii culturale pe unde s -a răspândit
Evanghelia. De asemenea repertoriul imnologiei neoprotestante este alcătuit în mare parte
din creațiile coralului protestant de inspirație melodică a popoarelor europene.177
Actul Cinei Domnului are un caracter s olemn în închinarea Bisericilor protestante
și neoprotestante. Astfel că în accepțiunea protestanților , la Cină prezența lui Hristos este
simbolică și spirituală. Acceptându -se mai degrabă poziția calvinistă și zwingliană care
susțin că elementele Cinei nu se transformă, ci ele doar simbolizează trupul și sângele lui
Hristos . Prezența lui Hristos în actul Euharistiei, este explicată astfel: „Așa cum primim

173 R. G. Rayburn, „Închinarea în Biserică”, î n DET , p. 639.
174 Lazăr Gog, Teologia închinării , București, Suport de curs 2010 -2011, p. 17.
175 Mircea Valeriu Diaconescu, Ștefan Bratosin, Iacob Coman, Psaltirea renascentistă franceză , București,
Editura Academiei, 2012, p. 377.
176 Steve Miller, Muzica cre ștină contemporană , Timișoara, Impact Media, 2001, p. 77 .
177 Elena Moraru – Saviuc, Muzica de închinare ca segment al muzicii eterne , Oradea, Editura Scriptum, 2008,
p. 57.

71
elementele pâinii și vinului în prezența lui Hristos, așa ne împărtășim cu El și cu toate
beneficiile prezenței Sale.”178 În bisericile de față, Cina Domnului a fost limitată la servicii
semianuale, trimestriale, sau uneori lunare. În unele biserici , rugăciunea comună și -a
pierdut importanța iar predica pastorului a devenit cea mai importantă parte a serviciului de
închinare .
5.4 Închinarea în bisericile penticostale române
Biserica Penticostal română, când vorbește despre închinăciunea adevărată afirmă
că aceasta trebuie adusă Dumn ezeului cel viu, care a făcut cerul, pământul, marea și tot ce
este în ele. Deoarece Dumnezeu este Duh dătător de viață, cine se închină Lui trebuie să I
se închine în duh și în adevăr. Cu privire la locul de închinare, Biserica penticostală afirmă
că nu l ocul sfințește pe om, ci omul sfințește locul.
Biserica penticostală crede că Dumnezeu este iubire și astfel închinarea pe care I -o
aducem nu stă în forme, ci în iubire sinceră, care izvorăște dintr -o inimă curată.
Rugăciunea și cântarea de laudă care iz vorăște dintr -o inimă curată sunt cele care ajung la
Dumnezeu.179
O particularitat e a rugăciunii penticostale este rugăciunea în comun, prin care toți
credincioșii comunică în mod personal cu Dumnezeu, în același timp, acest tip de
rugăciune fiind văzut ca ,, o moștenire din felul de închinare al ucenicilor (F. A. 4:24)’’180.
Rugăciunea în penticostalism reprezintă o trăire intensă, o luptă o zbatere dar și o
descărcare a poverilor sufletului înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunile rostite de către
penticostali sunt rugăciuni intense, rostite cu credință, care adesea au drept rezultat
umplerea cu Duhul Sfânt sau chiar vindecarea celor ce suferă de anumite boli.
Penticostali afirmă că rugăciunea nu es te doar o ,,supapă de refulare” pentru
ușurarea de poveri sufle tești, ea este o ,,stare de vorbă cu Dumnezeu’’, este ,,o chei care
deschide cerul ”, sau mai mult ,,este respirația sufletului ”.181 De asemenea credincioșii
penticostal i cred că o viață trăită ne co respunzător din punct de vedere creștinesc este o
piedică în calea rugăciunii. Lucrul acest este subliniat în Mărturisirea de Credință, unde

178 Grudem, Teologie sistematică: introducere în doctrinele biblice , p. 1036.
179 Pavel Bochian, Biserica lui Dumnezeu și aspecte din viața ei , București, Cultul Penticostal Biserica lui
Dumnezeu apostolică din Republica socialistă română, 1980, p. 122.
180 Mărturisirea de Credință a Bisericii Apostolice Penticostale din România , Editura Cultului Penticostal
Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, București, 1994, art. 12, lit. a, p. 13 -14.
181 Eugen Jugaru, Doctrine specific penticostale și actele de cult, București, Suport de curs 2012 -2013, p. 33.

72
este notat că: ,,rugăciunile pot fi împiedicate prin viața netrăită după Cuvântul lui
Dumnezeu sau prin păcate ascunse și nemărturisite”182
În Biserica penticostală română muzi ca închinării este bazată cu precădere pe
coralul german reformat, imnuri, balade englezești, cântece franceze, italiene sau teme
antice ale vechii civilizații latine, toate tratate armonic și care au intrat în conceptul de
„Melodii sacre”. De exemplu: Oh Doamne mare , coral 1774 Germania; Doamne mare Te
slăvim , secolul al XVIII -lea etc.183
În închinarea din Biserica Penticostală română, pe lângă rugăciune și cântare,
spiritualitatea penticostală română este exprimată și prin poezie. Volumele de poezii scrise
de Emil Bulgăr, fost președinte al Cultului Penticostal Român, Cristian Vasile Roske,
redactorul șef al publicației penticostale Cuvântul Adevărului , de Costache Ioanid, de Ticu
Leontescu sau Tatiana Topciu, Corneliu Livanu, Dinisie Giuchici au exprimat s ensibilitate,
credință și pasiune pentru Dumnezeu. Aproape în fiecare biserică penticostală, în cadrul
serviciului divin de închinare, de duminica, credincioșii penticostali obișnuiesc să recite
poezii și să cânte cântări spre slava lui Dumnezeu.184
De asemenea în cadrul serviciilor divine din bisericile penticostale, un rol important
îl are exprimarea darurilor Duhului Sfânt sau a carismelor în timpul închinării. Astfel sa
pus accent pe manifestarea darului prorociei și vorbirea în limbi. Călăuzirea Duhului Sfânt
este un alt element important din închinarea penticostală română. Închinarea în Duhul
Sfânt devine centrul laudei și adorării înălțate către Dumnezeu, deoarece Isus a spus că
,,Cine se închină Tatălui trebuie să se închine în Duh și în adevă r’’(In. 4:24).
Nu în ultimul rând închinarea bisericii penticostale are un stil liber și este călăuzită
de Duhul. Aceasta nu înseamnă anularea planificărilor, ci mai degrabă că fiecare adunare
poate folosi orice ordine preferată în desfășurarea servici ului divin. Serviviile pot varia în
mare măsură, după cum sunt conduși de Duhul Sfânt cei care conduc desfășurarea
serviciului. Astfel că pastorii și liderii de închinare sunt deschiși intervenției Duhului Sfânt
în orice moment al serviciului. Punctul culm inant în cadrul serviciului de închinare a
acestei Biserici este predica de evanghelizare, care adesea este urmată de o formă oarecare
de „chemare la altar”.

182 Mărturisirea de Credință a Bisericii Apostolice Penticostale din România , art. 12, lit. a, p. 13 -14.
183 Elene Moraru -Saviuc, Muzica de închinare ca segment al muzicii eterne , p. 57.
184 Jugaru, Doctrine specific penticostale și actele de cult , p. 33.

73
Nu în ultimul rând serviciul de închinare este marcat de bucurie și se poate vedea
prin cântări spirituale ritmice, sau mâini ridicate și proclamarea expresiei „Amin” sau
,,Aleluia ” rostite cu tărie. Inchinarea din biserica penticostală înseamnă părtășie. Această
părtășie se vede în timpul rugăciunilor în comun, când fiecare persoană se poate ruga cu
voce tare.185
5.5 Concluzie
În acest capitol am expus câteva perspective liturgice din închinarea eclezială
confesională. Pentru aceasta am abordat slujbele religioase ale Bisericilor Ortodoxe și
Catolice, protestante și neoprotestante și a ale Biserici Penticostale Române. Obiectivul
nostru a fost acela de a identi fica câteva asemănări și diferențe legat de închinarea publică
conform fiecărei confesiuni. Astfel că nu sa dorit exprimarea superiorității, inferiorității
sau a egalității dintre liturghii sau serviciile de închinare.
Cu toate acestea putem spune că înt reaga istorie este marcată de invocarea
divinității într -o formă sau alta și comuniune. Cu alte cuvinte putem spune că funcția
latreutică a bisericii a marcat întreaga ist orie prin invocarea divinității.

185 Jerald Daffe, Introducere la lucrarea creștină , (trad.) Bochian Ioan, Iulia Iacob și Vasile Croitor,
București, Cultul Penticostal. Biserica lui Dumnezeu Apostolică din Republica Socialistă România, p. 206.

74
Concluzie: Relevanța a cestui studiu pentru închinarea
Bisericii secolului XXI

Închinarea Biserici lor acestui secol este caracterizată de diversitate , astfel că
formele de închinare din cadrul liturghiei diferă de la o Biserică la alta. Aceasta se vede
atât din multitudine a de crezuri și de mărturisiri de credință , cât și din pluralismul
societății.
Conform lui Rick Warren, stilul de închinare preferat al credincios spune mai mult
despre mediul său cultural decât despre teologia sa. Dezbaterile cu privire la închinare sunt
aproape întotdeauna dezbateri sociologice și de personalitate exprimate în term eni
teologici. Fiecărei biserici îi place să creadă că stilul ei de închinare este cel mai biblic și
corect. De pildă , în fiecare duminică credincioșii adevărați de pe întreg pământul Îl slăvesc
pe Dumnezeu folosind mii de expres ii și stiluri la fel de val ide. Prin urmare , indiferent de
stilul abordat, adevărata închinare implică atât emisfera cerebrală stângă, cât și pe cea
dreaptă. Ea include atât emoțiile cât și intelectul, atât inima cât și mintea. Noi trebuie să ne
închinăm în duh și adevăr.186
Cadrul socio cultural în care funcția latreutică a Bisericii are loc, influențează, într -o
măsură mai mare sau mai mică, închinarea credincioșilor . Deci , influența pe care o are
societatea contemporană secularizată asupra vieții credinciosului nu poate fi negată.
Datorită dezvoltării economice, sociale, dar și evoluției culturale din ultimele
decenii, care au promovat o individualizare a vieții umane, a apărut și tendința unei morale
non-comunitare, dată de apariția prioritară a manifestărilor care urmăresc îndep linirea
dorințelor individului. În cele mai multe cazuri, finalitatea acestora nu urmărește însă
cucerirea cerului, ci condițiile prin care omul să poate trăi cât mai bine, fericit, mai comod
și mai liber de orice constrângere aici pe pământ. 187
Conform studiul de față vedem că (spre deosebire de ideologia seculară ) fericirea,
adevărata libertate și împlinirea se obțin tocmai prin participarea la închinarea liturgică. De
altfel , am văzut că succesul spiritual necesită angajare față de alții, participare la
comuniunea bisericii și părtășie cu frații. Prin urmare , ca efect al individualizării vieții
umane vedem că părtășia comunitară din cadrul eclezial , este defavorizată . Într-o societate

186 Rick Warren, Biserica -o pasiune, o viziune: creșterea ei fără compromiterea misiunii și a mesajului ,
Oradea, Life, 2002, p. 275.
187 Ștefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale: tendințele eticii postmoderne și morala creștină , Cluj –
Napoca, Renașterea, 2009, p. 67.

75
în care este promovat individualismul, biserica trebuie să supraviețuiască păstrându -și
unitatea în închinar ea comunitară liturgică, î n ciuda independenței sociale promovată de
societatea contemporană . Independența socială, economică, culturală ce are din ce în ce
mai mari șanse să fie folosită la maximum de către omul modern are ca efect și refuzul
dependenței religioase și morale. În consecință , vedem că epoca modernă a reușit să
impună ideea unei vieți morale separate de credință.
Societa tea creștină modernă nu poate să -l scoată pe Dumnezeu din ecuație ,
înaintând ca și când nimic nu s -ar fi întâmplat. Într-o lume marcată de relativism este
nevoie de un punct fix, de repere stabile, de valori care nu se schimbă și nu se clatină.
Răspunsul tuturor frământărilor și soluția ieșirii din criză se vor cristaliza atunci când
oamenii vor regăsi în viețile lor importanța închinării . Dar mai mult de -atât, societatea
modernă poate să își continue traseul său evolutiv doar cu condiția de -a nu face nimic fără
Dumnezeu. Deci, închinarea nu trebuie să lipsească din viața socială a credinciosului și din
viața socială a bisericii.
În contextul social de față , când credința în Dumnezeu și în manifestarea puterilor
Sale este tot mai relativizată, lucrarea de față ne îndeamnă să experimentăm prezența
divină în închinarea liturgică. De asemenea , în acest secol al vite zei, în care nimeni nu are
timp, studiul de față ne atrage atenția de a ne opri din goana de zi cu zi, în schimbul
contemplării ființei divine și participării la părtășia comunităț ii. Participând la comuniunea
bisericii, în mij locul poporului lui Dumnezeu, al adevăraților închinători, noi trebuie să
aducem o inimă care se închină pentru a -i stimula pe alții și a nu-i lăsa să fie victimele
individualizări societății.
Studierea culturii unei societății în cadrul căreia se desfășoară funcția latreutică a
comunității creștine, ar trebui să atragă mai mult atenția celor care critică forma de
manifestare a închinării la diferite comunități. De pildă , am văzut că într -un fel s -au
închinat patriarhii și poporul Israel în perioada vechi -testamentară, într-un alt fel s-a
închinat Biserica primară , și diferit de aceștia se închină sau aduce laude Domnului
Biserica contemporană.
Ținând cont de faptul că dezvoltarea tehnologiei din cadrul societății prezente a
condus spre crearea acestei diferențe, putem spune că închinarea necesită a fi adaptată
contextului actual . Astfel vom face așa cum ne -a învățat apostolul Pavel, folosind cu
înțelepciune lucrurile societății seculare însă fără a încă lca sau a diminua învățătura Sfintei
Scripturii .

76
Bibliografie

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Traducerea Dumitru Cornilescu, 1923.
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Noua Traducere în limba română, International Bible
Society, 2007.
*** Catehismul Bisericii Catolice , ediția a 3 -a, București, Editura Arhiepiscopiei Romano –
Catolice, 2003.
*** Mărturisirea de Credință a Bisericii apostolice penticostale din România , Editura
Cultului Penticostal Biserica lui Dumnezeu apostoli că din România,
București, 1994 .
http://ro.wikipedia.org/wiki/Confesiuni_neoprotestante#Confesiuni_neoprotestante ,
accesat în Iunie, 2013.
http://www.newbyz.org/orthodoxservices.pdf , accesat în Mai, 2013.

DET
Elwell, Walter A. (ed .), Dicționar evanghelic de teologie , trad. Livius
Percy, Oradea, Cartea Creștină, 2012.
DISB
Ryken, Leland, Wilhoit, James C., Longman III, Tremper, Dicționar de
imagini și simboluri biblice , Oradea, Casa Cărții, 2011 .
DJG Green, Joel B., McKnight, Scott, Marshall, I. Howard (ed.) Dictionary of
Jesus and the Gospels , Downers Grove, IVP, 1992.
DNT Reid, Daniel G. (ed.), Dicționarul Noului Testament , trad. Lucian Ciupe,
Timotei Manta, Oradea, Casa Cărții, 2008 .
DOTP Boda, Mark J. , McConville , J. Gordon (ed.), Dictionary ot the Old
Testament Prophets , Downers Grove, IVP, 2012 .
DOTWPW Longman III, Tremper, Enns, Peter (ed.), Dictionary of the Olt
Testament: Wisdom, Poetry & Writings , England, IVP, 2008.
DOUGLAS Douglas, J.D. (ed.), Dicționar Biblic , trad. Liviu Pu p, John Tipei, Oradea,
Cartea Creștină, 1995.
DPL Hawthorne, Gerald F., Martin, Ralph P., Reid, Daniel G. (ed.),

77
Dictionary of Paul and his Letters , Downers Grove, IVP, 1993.
DTIB Vanhoozer, Kevin J. et al (ed.) Dictionary for Theological Interpretation
of the Bible , Grand Rapids, Baker Academic, 2005 .
EDNT Balz, Horst; Schneider, Gerhard (ed.), Exegetical Dictionary of the New
Testament , 3 vol., Grand Rapids, Eerdmans, 1990 –1993.

IDB Buttrick, George Arthur ; Kepler, Thomas Samuel; Knox, John, et al.
(ed.), The Interpreter’s Dictionary of the Bible , 4 vol., Nashville,
Abingdon Press, 1980 .
ISBE
Bromiley , Geoffrez W.; Harrison, Everett F.; Harrison, Roland K. et al.
(ed.), The International Standard Bible Encyclopedia , 4 vol, Grand
Rapids, Eerdmans, 198 8.
NIDNTT Brown, Colin (ed.), The New International Dictionary of New Testament
Theology , 3 vol., Grand Rapids, Zondervan, 1975 –1979.
NIVTDNW The NIV Theological Dictionary of New Words, Verlyn D. Verbrugge
(ed.), Grand Rapids, Zondervan, 2000 .
NWDLW Bradshaw, Paul (ed.), The New Westminster Dictionary of Liturghy and
Worship , Louisville, Westminster John Knox Press, 2002 .
TDNT Kittel, Gerhard; Bromiley, Geoffrey William; Friedrich, Gerhard (ed.),
Theological Dictionary of the New Testament , 10 vol., Grand Rapids,
Eerdmans, 1964 –1976.
TLNT Spicq, Ceslas, Theological Lexicon of the New Testament, 3 vol., trad. și
ed. James D. Ernest, Peabody, Hendrikson Publishers, 1994.
ALLEN , Ronald, Borror, Gordon, Închinarea: redescoperirea pietrei prețioase pierdute ,
Oradea, Editura Betania, 2000.
BEST, Harold M., Închinarea neîncetată , Oradea, Casa Cărții, 2006.
BOBRINSKOY , Boris, Împărtășirea Sfântului Duh , București, Editura Institutului biblic și
de misiune al Bisericii Ortodoxe române, 1999.
BOCHIAN , Bochian, Biserica lui Dumnezeu și aspecte din viața ei , București, Cultul
Penticostal Biserica lui Dumnezeu apostolică din Republica socialistă
română, 1980 .

78
BOICE , James Montgomery, Fundamente ale credinței creștine , Oradea, Editura
Institutului Biblic ,,Emanuel’’, 2000.
BRANDT , Robert L., Bicket, Zenzas J., Duhul ne ajută să ne rugăm , Oradea, Editura Life,
1998.
BRIE, Ioan, Teologie biblică a rugăciunii , București, Suport de curs 2010 -2011
BRUCE , F.F., Fee, Gordon D., (ed.), The New International Commentary on the New
Testament, The Book of Acts (NICNT) , Grand Rapids, Eerdmans, 1988.
CARSON , D. A., From Sabbath to Lords Day: A Biblical, Historical and Theological
Investigation , Grand Rapids, Zondervan, 1982.
DAFFE , Jerald, Introducere la lucrarea creștină , trad. Bochian Ioan, Iulia Iacob și Vasile
Croitor, București, Cultul Penticostal. Biserica lui Dumnezeu Apostolică din
Republica Socialistă România,
DAYTON , Howard, Banul tău contează: ghid biblic pentru a învăța cum să cheltuiești, să
economisești, să investești, să dăruim și să scăpăm de datorii , Timișoara,
Editura Noua Speranță, 2005.
DIACONESCU , Mircea Valeriu, Bratosin, Ștefan, Coman, Iacob, Psaltirea renascentistă
franceză , București, Editura Academiei, 2012.
DINU, Mihai, Comunicarea , Educație Științifică, București, 1997.
ELERT , Werner, Eucharist and church fellowship in the first f our centuries , London,
Concordia Publishing House, 1999.
ERICKSON , Milard J., Teologie Creștină , Oradea, Cartea Creștină, 2004.
FEE, Gordon, Pavel, Duhul și poporul lui Dumnezeu , Oradea, Editura Casa Cărții, 2010.
FOSTER , Richard, Discipline spirituale: calea maturității creștine , Cluj -Napoca, Editura
Logos 2005.
Ganea, Romulus, „Legea zeciuielii în contextul cărții Deuteronom ”, în Plērō ma,
București, Decembrie, 2001.
GARLOCK , Frank & Woetzel, Kurt, Muzica în echilibru , Editura Făclia, Oradea, 2006.
GEANT Ă, Cezar, Estetica muzicii sacre , Editura Life, Oradea, 2005.
GOG, Lazăr, Teologia închinării , București, Suport de curs 2010 -2011.
GRENZ , Stanley J., Guretzki, David, Nordling, Gherith Fee (ed.), Dicționar de termeni
teologici , trad. Emanuel Conțac, Cluj-Napoca, Editura Logos, 2005.
GRUDEM , Wayne, Teologie sestematică: introducere în doctrinele biblice , trad. Dinu
Moga, Oradea, Editura Făclia, 2004 .

79
Harvey, L., Triumfători pe genunchi , Vol. II, Editura Harvey Christian Publishers,
București, 1996.
HAUERWAS , Stanley, Matthew , Grand Rapids, Brazos Press, 2006.
ILOAIE , Ștefan, Relativizarea valorilor morale: tendințele eticii postmoderne și morala
creștină , Cluj – Napoca, Renașterea, 2009.
JEAN, Calvin, Învățătura religiei creștine , vol. II, Cartea Creștină, Oradea 2003.
JUGARU , Eugen, Doctrine specific penticostale și actele de cult, București, Suport de curs
2012 -2013.
KENDALL , R. T., Zeciuiala o chemare la dărnicie biblică consecventă, Oradea Cartea
Creștină, 1994.
KISTEMAKER , S. J., Hendriksen, W., New Testament Commentary: Exposition of the Acts
of the Apostles , vol. 17 (NTC), Grand Rapids, Baker Book, 2001.
KRUSE , Colin G., Comentariile Tyndale la Noul Testament, Ioan , vol.4, Oradea, Editura
Scriptum, 2010.
LARKIN , W. J., Briscoe, D.S., Robinson, H. W., The IVP New Testament commentary
series , Acts, vol. 5, Downers Grove, IVP, 1995.
Lee, Dorothy, In the Spirit of Truth – Worship and Prayer in the Gospel of John and Early
Fathers , vol. 58, Leiden, Koninklijke Brill NV, 2004.
LOSSKY , Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit , București, Editura Bonifaciu,
1998.
LUCARINI , Dan, De ce am părăsit mișcarea muzicii contemporane , Editura Făclia, Oradea,
2009.
MACARTHUR JR., John, Prioritatea supremă despre închinare , Societatea misionară
română, 1986.
MARSHALL , Howard I., Comentariile Tyndale la Noul Testament, Faptele Apostolilor , vol.
5, Oradea, Editura Scriptum, 2009,
MĂRTINCĂ , Isidor, Sacramentele Bisericii Catolice, vol.1, București, Editura
Arhiepiscopiei Romano -Catolice, 2003 .
MCMAHAN , Oliver, Adevăratul Păstor , Oradea, Editura Metanoia, 2006.
MENZIES , William W., Horton, Stanley M., Doctrine biblice: o perspectivă penticostală,
Oradea, Editura Life, 1999.
Miller, Steve, Muzica creștină contemporană , Timișoara, Impact Media, 2001.
MILNE , Bruce, Cunoaște adevărul: manual de doctrină creștină , Oradea, Editura Făclia,
2006.

80
MORARU -SAVIUC , Elena, Muzica de închinare ca segment al muzicii eterne, Oradea,
Editura Scriptum, 2008, p. 57.
PANASIUK , Andrés, Cum să o scot la capăt până la sfârșitul lunii , Arad, Editura Carmel
Print, 2009.
PATZIA , Arthur G., Petrotta, Anthony J. (ed.), Dicționar de studii biblice , Cluj-Napoca,
Editura Logos, 2007.
PETERSON , David , Comunicarea cu Dumnezeu. O teologie biblică a închinării , Oradea,
Editura Jubilate, 20 06
PRINCE , Derek, Inchinarea libera , Brașov, Editura Neemia, 2009.
SCHREINER , Thomas R., Teologia Noului Testament : măreția lui Dumnezeu în Cristos ,
Oradea, Editura Făclia , 2011
STĂNILOAE , Dumitru, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă , București, Editura
Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe române, 2004.
STOTT , John R. W., Between Two Worlds , Grand Rapids, Erdmans, 1982
STOTT , John R.W., Christ the Controversialist: A Study of Some Essentials of Evangelical
Religion , London, IVP, 1974.
TATU, Silviu, Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeți , Oradea, Editura Metanoia, 2007.
TATU, Silviu, O patrie nouă și un neam mare: exegeza narațiunilor despre patriarhi , Cluj –
Napoca, Risoprint, 2011.
TAYLOR , Al., Punând la încercare pe Dumnezeu. Viața biruitoare prin zeciuială ,
București, Editura Institutului Teologic Penticostal, 1994.
TIPEI, John F., Duhul Sfânt: o teologie biblică din perspectivă penticostală , Oradea,
Editura Metanoia, 2003.
ȚON, Iosif, Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Cristos, sub călăuzirea
Duhului Sfânt , Oradea, Cartea Creștină, 2006.
TORREY , R. A, Prezența și lucrarea Duhului Sfânt , Oradea, Casa Cărții, 2006.
TOZER , Închinare și distracție, Oradea, Editura Lampardul de Aur, 2006,
TOZER , A. W., Ce sa întâmplat cu închinarea? , Suceava, Editura Perla Suferinței, 2011.
VAMVU , Alecsie, Actele de cult în Biserica lui Dumnezeu , București, Editura
Intreprinderea Poligrafică „Buletinul Oficial, 1981 .
WAINWRIGHT , Geoffrey, Doxology: The Praise of God in Worship, Doctrine and Life ,
New York, Oxford University Press, 1980.
WARREN , Rick, Biserica -o pasiune, o viziune: creșterea ei fără compromiterea misiunii și
a mesajului , Oradea, Life, 2002.

81
WEBBER , R., The Biblical foundations of Christian worship , Nashville, Star Song
Publishing, 1993.
WENHAM , Gordon J., Elwell, Walter A. (ed.), Baker Encyclopedia of the Bible , vol. 4,
Grand Rapids, Baker Books, 1997.
Wood, D. R., Marshall, Howard . I., New Bible Dictionary , Downers Grove, IVP, 1996.
ZSCHECH , Darlene, Închinare extravagantă , Editura Alfa și Omega, Timișoara, 2008.

DECLARAȚIE

Subsemnatul , Potra Cornel -Ioan, candidat la titlul de licențiat în Teologie
Penticostală, declar, înaintea lui Dumnezeu, pe propria -mi răspundere, că pentru pregătirea
lucrării Funcția latreutică a bisericii: o perspectivă biblică și practi că, pe care o prezint
ca teză de licență, n -am folosit alte lucrări în afara celor menționate în notele de subsol și
în lista bibliografică și că lucrarea nu este plagiată, ci îmi aparține în întregime.

Semn ătura: