Licenta Final Iun 2018 Copy (2) [610551]
C U P R I N S
Abrevieri ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 2
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 3
Capitolul I: Funcția și funcționarul public ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 6
1.1. Conceptul și trăsăturile funcționarului public în cadrul administrației publice ………………………….. ………… 6
1.2. Conceptul de funcționar public în cadrul dreptului penal ………………………….. ………………………….. ………… 9
1.3. Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici ………………………….. ………………………….. …………………….. 15
Capitolul II: Răspun derea penală ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 25
2.1. Considerații generale privind răspunderea penală ………………………….. ………………………….. …………………. 25
2.2. Principiile răspunderii penale în legislația penală ………………………….. ………………………….. …………………. 27
2.3. Renunțarea la aplicarea pedepsei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 28
2.4. Amânarea aplicării pedepsei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 31
Capitolul III: Infracțiuni de fals în inscrisuri săvârșite de funcționarii publici ………………………….. ………………… 34
3.1. Fals material în înscrisuri oficiale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 34
3.2. Falsul intelectual ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 40
3.3. Uzul de fals ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 48
Capitolul IV: Studiu de caz ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 53
Capitolul V. Concluzii și propunere de lege ferenda ………………………….. ………………………….. ……………………….. 61
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 63
2
ABREVIERI
alin.
art.
B.J.
C. Ap. – aliniat(ul)
– articol(ul)
– Buletinul Jurisprudenței
– Curtea de Apel
C. civ. – Codul civil
C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C. mun .
colab. – Codul muncii
– colaboratorii
C. pen. – Noul Cod penal
C. pen. anterior – Codul penal din 196 8
C. pr. pen. – Noul Cod de procedură penală
C. pr. pen. anterior – Codul de procedură penală din 196 8
C.S.J.
dec. – Curtea Supremă de Justiție
– decizia
ed. – ediția
Ed. – editura
etc. – et caetera („și celelalte”)
H.G. – Hotărârea Guvernului României
idem
I.C.C.J. – același autor
– Înalta Curte de Casație și Justiție
Jud.
lit. – Judecătoria
– litera
M. Of.
nr. – Monitorul Oficial al României
– numărul
O.G. – Ordonanța Guvernului
O.U.G . – Ordonanța de Urgență a Guvernului
op. cit. – operă citată
p.
pp. – pagina
– paginile
par. – paragraful
s. pen . – secția penală
sent. – sentința
ș.a. – și alții
Trib. – Tribunalul
Trib. Jud. – Tribunalul județean
Trib. Suprem – Tribunalul Suprem
U.E. – Uniunea Europeană
urm. – următoarele
vol. – volumul
vs. – versus
3
Introducere
Pericolul social al infrac țiunilor de fals în înscrisuri rezultă din faptul că afectează
încrederea ce este acordată înscrisurilor oficiale sau sub semnătură privată. Acestea au o
deosebită importan ță în toate domeniile de activitate. Este necesar astfel c a înscrisurile
să inspire oamenilor încredere în con ținutul lor, adică în faptele și evenimentele a căror
dovadă o fac.
Tema prezentei lucră ri de licen ță este o temă de mare actualitate care a fost și, cu
siguran ță, va fi în continuare tratată în multe lucrări de specialitate. Aceasta deoarece
faptele de fals în înscrisuri au fost socotite ca activită ți ilicite în toate timpurile și în
toate o rânduirile și au fost sanc ționate, în funcție de gravitatea lor, fie ca infrac țiuni, fie
ca abateri de ordin civil, având un pericol social deosebit și aducând o gravă atingere
adevărului și încrederii care trebuie să existe în rela țiile sociale.
În cadrul părții speciale a noului Cod penal, Capitolul III din Titlul VI este
rezervat falsurilor în înscrisuri și cuprinde articolele 320 – 328. Noul Cod penal
corespunde contextului social actual.
Falsurile în înscrisuri fac parte din categoria i nfrac țiunilor de fals, alături de
falsificarea de monede, timbre sau alte valori și falsificarea instrumentelor de
autentificare sau de mar care.
Față de conceptul și caracterele lor, infrac țiunile prezentate în continuare se
încadrează, din punct de vedere al cl asificăr ilor de grup, în categoria „ infracțiunilor de
fals propriu -zis”, fiindcă săvârșirea faptei se efectuează asupra unor lucruri (entită ți)
căror a li s -a dat, prin fals, aparen ța unor mijloace de probă adevărate.
Sub raportul sistematizării înăuntr ul grupului infrac țiunilor de fals, aceste
infrac țiuni se situează în subgrupul „ falsuri în înscrisuri ”.
În sensul larg al cuvântului, prin fals se în țelege tot ceea ce nu corespunde
adevărului. Dic ționarul explicativ al limbii române men ționează faptul că no țiunea de
fals este un concept antinomic, derivat din no țiunea de adevăr. Nu poate exista fals,
adică o alterare de adevăr, decât acolo unde este de conceput existen ța sau posibilitatea
existen ței adevărului. Este fals ceva care are numai apare ntă adevărului, autenticită ții,
ceva imitat, artificial.
Strâns legată de no țiunea de fals este și cea de falsificare. Falsificarea reprezintă
opera ția prin care se realizează ac țiunea de alterare a adevărului. Falsificare presupune,
ca și falsul, existen ța unui adevăr și a unor lucruri, entită ți care servesc pentru dovedirea
lui și asupra cărora se efectuează ac țiunea de alterare a adevărului.
Neantul nu poate fi falsificat. Falsificarea se poate efectua prin orice mijloace
susceptibile de a produce o alterare a devarului (plăsmuire, contrafacere, denaturare).
Infrac țiunile de fals pot fi săvârșite în raport cu fiecare din rela țiile sociale în a
căror formare și desfășurare pot fi folosite înscrisuri cu funcție probatorie. Prin
sancționarea falsurilor în înscrisuri se întărește încrederea pe care oamenii trebuie să o
aibă în valoarea lor probatorie . Datorită însușirilor pe care le au (exactitate, durabilitate,
caracter preconstituit etc.), înscrisurile ocupă cel mai important rol în ierarhia
mijloacelor de probă.
În cazul infrac țiunilor de fals ocrotirea penală se răsfrânge asupra întregului
sistem juridic al probelor, contribuind la întărirea rolului și eficien ței acestui sistem .
4
În cadrul acestui grup de infrac țiuni, ceea ce se incriminează este alterarea
adevărului în cuprinsul unor entită ți privite în ele însele ca lucruri care ar trebui să se
bucure de o încredere deplină, neștirbită, având juridic însușirea de a servi ca probă a
adevărului pe care îl exprimă .1
Analiza mereu actualizată a infrac țiunilor de fals în înscrisuri este necesară și
datorită existen ței unor solu ții practice diferite la nivelul instan țelor de judecată .
Falsurile în înscrisuri reprezintă un fenomen în continuă mișcare și se constată o
dezvoltare a gradului lor de pericol, acestea aducând atingere unor grupe de rela ții
sociale foarte diferite: sistemului financiar, activită ții diferitelor organiza ții, avutului
public.
Necesitatea revenirii asupra studiului acestor infrac țiuni este cu atât mai mare cu
cât se s ăvârșesc deseori în scopul comiterii sau ascunderii altor infrac țiuni, cum ar fi
delapidarea, înșelăciunea, ceea ce duce la accentuarea gradului lor de pericol social.
Problematica abordată este vastă și va rămâne deschisă mereu cercetării, fiind un
studi u susceptibil de a i se aduce completări sau de a suferi modificări în timp. Aceasta
deoarece apar tot timpul noi modalită ți de săvârșire a acestor infrac țiuni, care țin pasul
cu realită țile sociale.
Spre exemplu, „creditul cu buletinul” sau „vânzarea de i mobile” au constituit
până nu cu mult timp în urmă adevărate fenomene și au dus la crearea unor re țele
specializate în acest sens, însă activitatea acestor re țele fie a fost anihilată de organele
legii, fie s -a stopat datorită blocării creditării și a pie ței imobiliare.
Înscrisurile au pătruns în toate domeniile de activitate, sunt folosite în toate
institu țiile și de către toate persoanele fizice și juridice. Procesul dinamic generat de
schimbările intervenite în societate și de imagina ția infractoril or, face necesară o
reanalizare a acestor infrac țiuni la anumite intervale de timp.
Cauzele care favorizează comiterea falsurilor în înscrisuri pot fi împăr țite în
funcție de factorul care le generează în trei mari categorii:
Prima categorie ține de func ționarii care lucrează cu acte. Intră aici neglijen ța
manifestată cu ocazia verificării documentelor false prezentate de făptuitori; diminuarea
atenției din cauza volumului de muncă, mai ales în cazul func ționarilor din bănci,
judecătorii, oficii v amale, sec ții financiare, notariate, primării etc., prin solicitarea
efectuării unor opera țiuni de serviciu în orele de aglomera ție; fluctua ția func ționarilor
din institu țiile men ționate, fapt ce îi împiedică să se specializeze în identificarea
documentelo r falsificate; neglijen ța cetă țenilor ori a func ționarilor în păstrarea
cardurilor bancare, actelor de studii, căr ților de muncă, actelor de proprietate și a celor
privind identitatea, formularelor, documentelor, ștampilelor etc., fapt ce înlesnește
folosi rea lor în scopuri frauduloase; insuficientă instruire a func ționarilor care lucrează
cu acte.
Alte cauze sunt generate de autorii infrac țiunilor. Pe lângă dorin ța obținerii unor
avantaje materiale, intră în această categorie și ignoran ța sau naivitatea unor persoane
interesate să își rezolve anumite probleme pe alte căi decât cele lega le, ce le transformă
în autori.
1 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului Penal
Român, Partea Specială , vol. IV, Ed. Academia Română, București, 2003, p. 315.
5
Ultima categorie este determinată de modul de întocmire a documentelor. Acestea
pot fi relativ ușor falsificate datorită: formei necorespun zătoare și diversificate, modului
defectuos de întocmire, folosirii unor materiale de scriere neadecvate, lipsei unor
elemente intrinseci de securitate și secretizare a documentelor, precum și comercializării
aparatelor folosite la întocmirea lor, dând făp tuitorilor posibilitatea să și le procure etc .
6
Capitolul I: Func ția și func ționarul public
1.1. Conceptul și trăsăturile func ționarului public în cadrul administra ției
publice
Conceptele de funcție publică și de func ționari publici sunt fundamentate și în
legea noastră fundamentală. Astfel, articolul 73 alin. (3) lit. j) enumeră, printre
domeniile de reglementare rezervate legilor organice, și statutul func ționarilor publici.
Același articol, la lit. p), prevede că o altă lege organică urmează să reg lementeze
regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protec ția
muncii. Faptul că legiuit orul constituant a găsit de cuviin ță să prevadă două legi
organice, de sine stătătoare, prin care să se adopte statutul juridic al func ționarului
public și statutul juridic al salariatului, determină concluzia consacrării regimului juridic
statuar pentru func ționarii publici, re spectiv a regimului contractual pentru restul
salaria ților.2
Legea la care trimite Constitu ția pentru reglementarea statutului juridic al
funcționarului public este Legea nr. 188/1999 privind Statutul juridic al func ționarului
public, cu modificările ulterioare3, care reprezintă astfel legea -cadru în materie. De
precizat este faptul că prevederile legii pr ivind Statutul func ționarilor publici se
completează cu cele ale legisla ției muncii, potrivit normei exprese de trimitere
„dispozi țiile acestei legi se completează cu prevederile legisla ției muncii… în măsura în
care nu contravin legisla ției specifice funcției publice ”. Această modalitate de
completare a normelor juridice reprezintă aplicarea în materia legislativă a principiului
de drept specialia generalibus derogant , conform căruia acolo unde normele speciale
date de legisla ția în materia funcției și a func ționarilor publici lipsesc ori nu cuprind
prevederi contrare, se aplică normele în domeniul legisla ției muncii, ce devin astfel,
norme cu aplicabilitate generală.4 Cât privește func ția public ă românească, aceasta
reprezintă ansamblul atribu țiilor și responsabilită ților, stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor de putere publică de către administra ția publică central,
administra ția publică locală și autorită țile administrative autonome; iar func ționarul
public este persoana n umită, în condi țiile legii, într -o funcție public ă.5
Așadar, func ția publică ar putea fi definită ca situa ția juridică legal determinat ă a
unei persoane fizice învestite cu prerogative în realizarea competen ței unei autorită ți
publice, în regim de puter e publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui
interes public. Pe de altă parte, func ționarul public reprezintă persoana legal învestită
prin numire într -o funcție publică din structura unui serviciu public administrativ, în
scopul înde plinirii competen ței acestuia. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999,
funcționarul public e definit ca reprezentând persoana numită, în condi țiile prezentei
legi, într -o funcție publică. Un asemenea statut este recunoscut și persoanei căreia i -a
încetat calitatea de func ționar public și continuă să facă parte din corpul de rezervă al
2 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ vol.II, ed. a IV -a, Ed, All beck, București , 2005, p. 567.
3 Publicat ă în M. Of nr. 600 din 8 decembrie 1999.
4 D. Soare, Discuții privind nelegalitatea un or ordine ale ministrului administrației și internelor care reglementează
nașterea, desfășurarea și stingerea raporturilor de serviciu ale polițiștilor și ale altor categorii de personal , în Dreptul nr.
9/2006, p. 132.
5 C. Manda, C. C. Manda, Știința Admi nistrației ,ed. a III -a, rev ăzută și adaugit ă, Ed. Universul Juridic, București , 2008, p.
192.
7
funcționarilor publici. Totalitatea func ționarilor publici din cadrul autorită ților și
institu țiilor publice constituie corpul func ționarilor publici.
Dacă salariatul î și desfășoară activitatea în baza unui raport de muncă, născut
dintr -un contract negociat de cele două par ți, activitatea func ționarului public se
desfășoară în temeiul unui raport de func ție publică sau de serviciu.6
Administra ția publică realizează d ialogul cu cetă țenii săi prin intermediul
persoanelor care își desfășoară în mod concret activitatea și anume func ționarii publici,
având o pregătire de specialitate. Formarea personalului ce ocupă func ții administrative
de specialitate la nivel superior s e realizează în cadrul învă țământului universitar.
Pregătirea profesională teoretică și practică a personalului din administra ția
publică trebuie avută în vedere în ac țiunea de formare a acestora pornind de la
caracterul multilateral și specializat al ac tivită ții în administra ția publică, caracter ce
determină o pregătire diferen țiată. Astfel, pe lângă o temeinică pregătire în domeniul
dreptului și a știin ței administra ției, competen ța profesională presupune: summum de
cunoștin țe de specialitate (proprii ramurii sau domeniului în care ac ționează respectiva
autoritate a administra ției publice), experien ța în domeniu, ușurin ța de a pune în aplicare
aptitudinile intelectuale, precum și ansamblul de atitudini ce predispun persoana la
aplicarea tuturor pos ibilităților sale intelectuale.7 Prin urmare, prin no țiunea de
func ționar public înțelegem:
persoana numită într -o func ție publică și învestită în mod legal cu atribu țiile
acesteia, persoana titulară de drepturi și obliga ții chemată să le exercite în scopul
realizării competen ței autorită ții publice sau institu ției publice din care face parte
funcția publică.8
persoana numită, în condi țiile legii, într -o funcție publică. Persoana care a fost
eliberată din func ția publică și se află în corpul de rezervă al fun cționarilor
publici își păstrează calitatea de func ționar public. Func ționarul public își
desfășoară activitatea în baza prerogativelor de putere publică.
Printre atribu țiile func ționarului public enumerăm cele mai importante dintre
acestea, așa cum rezultă din articolul 3 din Statutul func ționarilor publici:
punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;
elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice
autorită ții sau institu ției publice, precum și asigurarea avizării acestora;
elaborarea proiectelor, politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor,
analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice,
precum și a documenta ției necesare executării legilor, în vederea rea lizării
competen ței autorită ții sau institu ției publice;
consilierea, controlul și auditul public intern;
gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;
colectarea crean țelor bugetare;
reprezentarea intereselor autorită ții sau institu ției publice în raporturile acesteia
cu persoanele fizice sau juridice de drept public s au privat, din țară și străinătate,
în limita competen țelor stabilite de conducătorul autorită ții sau institu ției publice,
6 V. Vedinaș, Drept administrativ , ed. a IX a , Ed. Universul Juridic, București , 2015, p. 18.
7 I. Alexandru (coordonator), M. Cărăușan, S. Bucur, Drept Administrativ , Ed. Lumina Lex, București , 2005, p.284.
8 Art.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul Funcționarului public ,republicată.
8
precum și reprezentarea în justi ție a autorită ții sau ins tituției publice în care își
desfășoară activitatea.
Doctrina de specialitate și legisla ția în domeniul funcției publice a statuat că un
funcționar public nu poate fi decât o persoană care îndeplinește următoarele condi ții
prevăzute de art. 54 din Legea nr.188/1999:
are cetă țenie română și domiciliul în România ;
cunoaște limba română, scris și vorbit;
are vârsta de minimum 18 ani împlini ți;
are capacitate deplină de exerci țiu;
are o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează,
atestată pe baza unui examen medical de specialitate ;
îndeplinește condi țiile de studii prevăzute de lege pentru func ția publi că;
îndeplinește condi țiile specific pentru ocuparea funcției publice ;
nu a fost condamnat pentru săvârșirea unei infrac țiuni contra umanită ții, contra
statului sau contra autorită ții, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care
împiedică înfăptuirea justi ției, de fals or i a unor fapte de corup ție sau a unei
infrac țiuni săvârșite cu inten ție, care ar face -o incompatibilă cu exercitarea
funcției publice, cu excep ția situa ției în care a intervenit reabilitarea.
nu a fost destituită dintr -o funcție public ă sau nu i -a încetat contractual individual
de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani.
Aceste condi ții sunt valabile în privin ța recrutării personalului din administra ția
public ă. Odată promovat concursul de către o persoană , aceasta este numită în func ția
public ă printr -un act de numire și intră sub incide nța raportului de serviciu.
Statulul func ționarilor publici, din România, prevede exercitarea funcției publice
numai pe baza unor principi i legale, precum cele ale: legalită ții, impar țialită ții și
obiectivită ții; transparentei, eficien ței și eficacită ții; responsabilită ții, în conformitate cu
prevederile legale; orientării către cetă țean; stabilită ții în exercitarea funcției publice și a
subordonării ierarhice.9 De asemenea, pe lângă aceste condi ții, un func ționar public
trebuie să posede și cât mai multe dintre următoarele calită ți și aptitudini: capacitatea de
a motiva și încuraja într -un mod armonios echipa din care fac parte, fie în calitate de
coechipier, fie în calitate de lider, persev erență, puterea de a învă ța repede lucruri noi și
de a se adapta cu ușurin ță la situa ții noi, sociablilitate, spirit de echipă și capabilitate de
a lucra în condi ții de stres, ușurin ță, claritate și coeren ță în exprimare (mai ales pentru
viitorii func ționari, care vor avea ca obiect de activitate furnizarea de informa ții către
cetățeni, rezolvarea problemelor, abilitatea de a investiga, analiza și rezolva problemele,
dezvoltarea abilită ților analitice și de diagnosticare, abilită ți de negociere, ablilită ți în
utilizarea calculatorului și a aplica țiilor s oft, cunoștiin țe în utilizarea p achetului Office.
În ceea ce privește aptitudinile și competen țele organizatorice, este de preferat ca
un viitor func ționar public să aibă experien ță în solu ționarea conflictelor prin metode
alternative (mediere), experien ță în scrierea de proiecte și propuneri de finan țare,
aplecare pentru detalii, seriozitate și punctualitate. Pe plan social, un func ționar public
ar trebui să aibă experien ță în lucrul cu oamenii, abi lități de comunicare și rela ționare,
9 C. Manda, C.C. Manda, op. cit., p. 196.
9
abilită ți de mediator, spirit de echipă și experien ță în lucrul în echipă, sociabil și
comunicativ, spirit inovativ.
1.2. Conceptul de func ționar public în cadrul dreptului penal
Explicarea no țiunii de „funcționar public ” este necesară, deoarece în
reglementările Codului penal, din legile penale speciale sau legile speciale cu dispozi ții
penale aceasta este deseori folosită, astfel că lămurirea în țelesului pe care îl are se cere
să fie făcută print r-o dispozi ție pen ală generală.
Legea penală acordă o aten ție deosebită funcției publice și implicit titularului
acesteia: func ționarul public. Motivul este determinat de rolul pe care îl are func ționarul
public în organizarea și prestarea serviciilor publice na ționale și locale, activitatea
desfășurată în acest sens fiind de un real interes atât pentru stat cât și pentru cetă țenii
săi. De aceea func ționarii publici au datoria să ‐și îndeplinească în mod corect atribu țiile
și să rezolve cu promptitudine sarcinile de serviciu ce intră în competen ța lor. Tocmai
acest aspect îl determină pe legiuitorul penal ca, prin măsuri legale, să ocrotească
prestigiul funcției publice și implicit pe cel al func ționarului public, dar în același timp
să instituie și sanc țiuni pentru faptele n edemne ale unora care pot genera prejudicii
însemnate atât cetă țeanului de rând, autorită ților publice locale cât și statului român.10
Astfel pentru o protec ție cât mai eficientă a rela țiilor sociale legate de bun a
desfășurare a activită ții organelor publi ce de stat și locale precum și a apărării
intereselor legale ale cetă țenilor, legiuitorul penal a definit no țiunea de func ționar public
și pe cea de func ționar în așa fel încât să răspundă cât mai bine unor asemenea exigen țe.
Prin expresia „funcționar public” se denumește calitatea specială a persoanei,
calitate care poate privi diferitele situa ții de care s -a ținut seama fie la incriminarea
faptelor, fie la sanc ționarea acestora.11
Astfel, calitatea de func ționar public privește, de cele mai mu lte ori, persoana
subiectului activ nemijlocit al infrac țiunii, cum este cazul infrac țiunilor precum
omisiunea sesizării (art. 267 C. penal), cercetarea abuzivă (art. 280 C. penal), supunerea
la rele tratamente (art. 281 C. penal), tortura (art. 282 C. pen al), luarea de mită (art. 289
C. penal), delapidarea (art. 295 C. penal), purtarea abuziv ă (art. 299 C. penal).
De asemenea, calitatea de func ționar public este folosită de Codul penal pentru a
desemna subiectul pasiv calificat al unor infrac țiuni, cum a r fi ultrajul (art. 257 C.
penal) sau ultrajul judiciar (art. 279 C. penal).
În alte situa ții, calitatea de func ționar public a făptuitorului constituie un element
circumstan țial agravant, de exemplu, violarea secretului coresponden ței (art. 302 alin. 3
C. penal), falsul material în înscrisuri oficiale (art. 320 alin . 2 C. penal).
În actualul Cod penal, calitatea de func ționar public intră și în conținutul pedepsei
complementare a interzicerii exerci țiului unor drepturi (art. 66 lit . a), b) și k)).12
Dispozi țiile art. 175 alin . 1 C. penal, arătând care este în țelesul expresiei „funcționar
public”, prevăd în ce condi ții o persoană poate dob ândi calitatea de „funcționar public” .
10 G. Antoniu, Ș. Daneș, M. Popa, Codul penal pe înțelesul tuturor , ed. a VI I‐a, Ed. Juridică, București , 2002, p p. 232‐233.
11V. Dobrinoiu, și colab., Noul Cod Penal comentat -partea generală , ed. a II -a, Ed. Universul Juridic, București , 2014, p.
798.
12 Idem, p. 799.
10
Potrivit dispozi ției explicative, în în țelesul legii penale, „funcționar ul public” este
persoana care, cu titlu permanent său temporar, cu sau fără remunera ție exercită atribu ții
și responsabilită ți stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii
legislative, executive sa u judecătorești.
Atribu ția semnifică o sferă de autoritate, de competen ță, de activitate a unei
persoane13, iar prin responsabilitate se în țelege sarcină, răspundere pe care și -o asumă o
persoană14, obliga ția de a efectua un lucru, de a da socoteală de ceva15. Prerogativa
presupune o împuternicire, un privilegiu acordat în exclusivitate șefului unui stat sau
unui demnitar. Conform prevederilor art. 1 alin . 4 din Constitu ția României revizuită16,
statul este organizat potrivit principiului separa ției și echilibr ului puterilor – legislativ ă,
executiv ă și judecătoreasc ă – în cadrul democra ției constitu ționale.
Puterea legislativă în România este asigurată de Parlament, alcătuit din Camera
Deputa ților și Senat. Parlamentul este organul reprezentativ suprem al p oporului român
și unica autoritate legiuitoare a țării. Camera Deputa ților și Senatul sunt alese pentru un
mandat de 4 ani, care se prelungește de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu
sau de urgen ță până la încetarea acestora. Deputa ții sau s enatorii intră în exerci țiul
mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condi ția validită ții
alegerii și a depunerii jurământului. Calitatea de deputat sau de senator încetează la data
întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor
electorale, de incompatibilitate ori de deces. Pe durata mandatului, parlamentarii sunt
funcționari publici în sensul art. 175 C. penal.17
Puterea executivă este de ținută de Președintele României și de Guv ern.
Președintele României reprezintă statul român și este garantul independen ței na ționale,
al unită ții și al integrită ții teritoriale a țării. Acesta veghează la respectarea Constitu ției
și la buna func ționare a autorită ților publice. În acest scop, exer cită func ția de mediere
între puterile statului, pre cum și între stat și societate.
Mandatul președintelui României este de 5 ani și se exercită de la durata
depunerii jurământului și până la depunerea jurământului de președintele nou -ales.
Mandatul președ intelui României poate fi prelungit prin lege organică, în caz de război
sau catastrofă.18
Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și execută
conducerea generală a administra ției publice. Guvernul este alcătuit din prim -ministru,
miniștrii și al ți membrii stabili ți prin lege organică.
Puterea judecătorească este de ținută, în principal, de Înalta Curte de Casa ției și
Justiție și celelalte instan țe judecătorești stabilite de lege, care asigură realizarea justi ției
în România. A lături de instan țele judecătorești, la realizarea puterii judecătorești, o
contribu ție de seamă o aduc Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.
În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale
societă ții și a pără ordinea de drept precum și drepturile și libertă țile cetă țenilor.
Ministerul Public își exercită atribu țiile prin procurori consitui ți în parchete, în
13 Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX), ed. a II -a, Ed. Universul Enciclopedic, Gold, București , 2009, p.73.
14 Idem, p. 919.
15 Idem, p. 947.
16 Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicat în
M. Of, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
17 V. Dobrinoiu și colab., op. cit., p. 800.
18 Art. 83 Constituția României.
11
condi țiile legii. Parchetele func ționează pe lângă instan țele de judecată, conduc și
supraveghează a ctivitatea de cercetare penală a poli ției judiciare în condi țiile legii.
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independen ței justi ției și
îndeplinește rolul de instan ță de judecatată, prin sec țiile sale, în domeniul răspunderii
disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea să
organică, hotărârile acestuia putând fi atacate la Înalta Curte de Casa ție și Justiție.19
De asemenea, în în țelesul legii penale, „func ționarul public” este persoana care,
cu titlu permanent său temporar, cu sau fără remunera ție exercită o func ție de demnitate
publică sau o funcție publică de orice natură.
Constitu ția României, în art. 16 alin. (3) prevede că „funcțiile și demnită țile
publice, civile sau militare, pot fi ocupa te, în condi țiile legii, de persoanele care au
cetățenia română și domiciliul în țară”. Aceste dispozi ții nu pot reflecta decât o
identitate a statutului juridic al persoanelor care le de țin, existând atât convergen țe, cât
și diferen țieri notabile20. În lit eratura de specialitat e21 s-a exprimat părerea că
persoanele care exercită (de țin, ocupă) demnită ți publice – alese sau numite – trebuiau să
fi constituit o categorie aparte, cu statut special, a căror activitate ar trebui reglementată
într-o concep ție unitară, printr -o lege -cadru prin care, pe de o parte, să se indice analitic
„demnită țile publice” în în țelesul Constitu ției, iar pe de altă parte, să se normeze statutul
juridic al fiecărei subcategorii de persoane fizice care exercită demnită țile publ ice.22
În lipsa unor reglementări cadru a acestei categorii de persoane care ocupă sau
dețin demnită ți publice, în doctrină23 s-a subliniat că anumite caracteristici ale acestei
categorii func ționale pot fi desprinse din Legea -cadru nr. 284/2010 privind sal arizarea
unitară a personalului plătit din fonduri publice.24
Potrivit art. 2 alin. 3 din această lege, intră în categoria personalului din sectorul
bugetar personalul încadrat în baza contractului individual de muncă, personalul care
ocupă func ții de demnitate publică și personalul care ocupă func ții asimilate func țiilor
de demnitate publică, precum și personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv
funcționarii publici cu statut special.
Func ția de demnitate publică, în sensul acestui act normativ, este acea funcție
publică ce se ocupă prin mandate ob ținute direct, prin alegeri organizate sau indirect,
prin numire, în condi țiile legii. Sunt func ții de demnitate publică alese conform
prevederilor Constitu ției României: Președintele României, Președintele Senatului și
Președintele Camerei Deputa ților, Vicepreședin ții Senatului și ai Camerei Deputa ților,
Secretarii și chestorii Senatului și Camerei Deputa ților, Președin ții comisiilor
permanente ale Senatului și a Camerei Deputa ților, l iderii grupurilor parlamentare ale
Senatului și Camerei Deputa ților, Vicepreședin ții comisiilor permanente ale Se natului și
Camerei Deputa ților, Secretarii comisiilor permanente ale Senatului și Camerei
Deputa ților, senatorii și deputa ții.
Func ții de demni tate publică numite potrivit legii sunt: prim -ministrul, viceprim –
ministrul, ministrul de stat, ministrul delegat, secretar de stat membru al Guvernului,
19 Idem, p. 801.
20 T. Ștef ănescu, Tratat de dreptul muncii , Ed. Wolters Kluwer, București , 2007, p. 29.
21 G. Moroianu, Statutul prof esiilor liberale , Ed. Universul juridic, București , 2008, p. 32.
22 S. Beligradeanu, Natura raportului juridic de munc ă a magistraților , în Dreptul nr. 7/ 2003, p. 37.
23 C. Duvac, Conceptul de funcționar public în lumina noului Cod penal , în Dreptul nr. 1/ 2011, p. 97.
24 Publicat ă în M. Of, nr. 877 din 28 decembrie 2010.
12
secretar de stat, subsecretar de stat, președintele Cur ții Constitu ționale, judecătorul de la
Curtea C onstitu țional ă, președintele Consiliului Legislativ, președintele de sec ție de la
Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, președintele Cur ții de Conturi, secretarul
General al Guvernului, consilierul prezinden țial, consilierii de stat, președinte Consiliul
Național pentru studierea Arhivelor Securită ții.
Func ții de demnitate publică alese în cadrul organelor autorită ții publice locale
sunt: primar general al capitalei, viceprimar al capitalei, președinte al Consiliului
județean, vicepreședinte al C onsiliului jude țean, primar de municipiu reședin ță de jude ț,
primar de municipiu (categoria I), primar de municipiu (categoria a II -a), viceprimar de
municipiu, primar de oraș, viceprimar de oraș, primar de comună (peste 3000 de
locuitori), viceprimar de c omună.
Func țiiile asimilate cu func ții de demnitate publică sunt func ții de conducere din
institu țiile publice din subordinea Guvernului, nominalizate prin hotărâri ale
Guvernului. Sunt asimilate cu func ții de demnitate: conducătorul institu ției (președinte,
director general, șef oficiu), adjunctul conducătorului institu ției (vicepreședinte, director
general adjunct). Tot în această categorie de func ționari publici, potrivit art. 175 alin.
(1) lit. b) teza a II -a C. penal, se includ și persoanele care, fără a exercita o func ție de
demnitate publică, exercită o funcție publică de orice natură.
Prin funcție publică de orice natură, în accep țiunea textului de mai sus, trebuie
înțeles orice funcție publică, cum ar fi aceea de consilier, consilier jurid ic, inspector,
referent de specialitate, referent, manager, exercitate în condi țiile legii, în serviciul
organelor administra ției publice centrale de specialitate (ministere, inspectorate,
agen ții), în organele administra ției publice locale (autorită ți com unale, orășenești sau
județene), precum și în alte institu ții publice, cum ar fi Curtea Constitu țională, Curtea de
Conturi, Avocatul Poporului.
Așadar, sunt func ționari publici, în sensul legii penale, și persoanele care exercită
o func ție în serviciul unei autorită ți publice, institu ții publice, sau alte persoane juridice
de drept public, ceea ce face că sfera no țiunii de func ționar public să nu fie limitată doar
la persoanele care exercită prerogative de putere publică.
Exercitarea unei func ții publice „de orice natură” în serviciul unei asemenea
entită ți de drept public duce la calificarea ca fiind func ționar public și personalul
auxiliar al acestora, chiar dacă nu exercit ă prerogative de putere public.
Spre exemplu, personalul auxiliar de specialitate din justi ție face parte din
categoria func ționarilor publici, chiar dacă Legea nr. 567/2004 privind statutul
personalului auxiliar de specialitate al instan țelor judecătorești și al parchetelor de pe
lângă acestea25 nu-l califică în acest fel, întrucât est e în afara oricărei îndoieli că
personalul auxiliar de specialitate concură la activitatea de punere în executare a legilor
și a altor acte normative. Chiar și celălalt personal auxiliar, care nu este de specialitate,
exercitând o funcție publică „de orice natură” în serviciul acestor institu ții, intră în
categoria func ționarilor publici.26
În literatura de specialitate , întemeiat s -a precizat că, potrivit art. 175 alin. (1) lit.
b) teza a doua C. penal, intră în categoria func ționarilor publici și personalu l încadrat în
25 Publicată în M. Of nr. 1197 din 14 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.
26 V. Paș ca, Funcționarul public (comentariu) în G. Antoniu – coordonator, Noul Cod penal, vol . II, Ed. C.H.Beck, București ,
2008, p. 566.
13
institu țiile publice de apărare, ordine publică și siguran ță națională (personalul militar,
polițiștii și func ționarii publici cu statut special din sistemul administra ției penitenciare).
O altă atribu ție a „func ționarul public” este aceea că exercită, singur sau împreună
cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei
persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribu ții legate de realizarea
obiectului de activitate al acesteia.
Regiile autonome se organizează și func ționează, potrivit Legii nr. 15 din 7
august 199027, în ramurile strategice ale economiei na ționale – industria de armament,
energetic, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare –
precum și unele domenii apar ținând altor ramuri stabilite de Guvern, pe bază de
gestiune economică și autonomie financiară.
Regiile autonome de interes na țional se pot înfiin ța prin hotărâri ale Guvernului,
iar regiile de interes local prin hotărâre a organelor jude țene și municipale ale
administra ției de stat, în ramurile și domeniile stabilite de lege. Prin actul de înfiin țare a
regiei autonome se vor stabili obiectul său de activitate, patrimoniul, denumirea și sediul
principal. Regiile autonome pot înfiin ța în cad rul structurii lor: uzine, fabrici, ateliere,
servicii, sucursale și alte asemenea subunită ți necesare realizării obiectului său de
activitate. Modalitatea de constituire a acestora și rela țiile din cadrul regiei autonome și
cu ter ții sunt stabilite prin r egulamentul de organizare și func ționare a regiei autonome,
eliberat de consiliul de administra ție și aprobat de organul care a înfiin țat regia
respectivă.
Conducerea regiei autonome revine consiliului de administra ție, compus din 7 -15
persoane, dintre care una este directorul său directorul general al regiei. Consiliul de
administra ție se numește prin ordin al ministrului de resort sau, după caz, prin decizia
conducătorului administra ției teriotoriale locale. Persoanele care exercită în cadrul unei
regii autonome de interes na țional sau local, cu capital integral sau majoritar de stat,
atribu ții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia vor avea calitatea de
funcționari publici, în temeiul art.175 alin (1) teza I C. penal.
Potrivit art 3 lit. r) din OUG. Nr. 34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea
contractelor de achizi ție publică, a contractelor de lucrări publice și a contractelor de
concesiune de servicii28, expresia „operator economic” semnifică oricare furnizor de
produse, prestator de servicii ori executant de lucrări – persoană fizică sau juridică de
drept public său privat ori un grup de astfel de persoane cu activitate în domeniul care
oferă în mod licit pe pia ță produse, servicii și/sau executare de lucrări.
Condi țiile în care sunt autoriza ți acești operatori sunt prevăzute în Ordinul
vicepreședintelui Agen ției Na ționale de Administrare Fiscală nr. 9647/2007 pentru
aprobarea Normelor tehnice privind acordarea statutului de operator economic
autorizat.29 În literatura de specialit ate recentă, s -a exprimat părerea că30, în accep țiunea
art.175 alin. (1) lit. c) C. penal, operatorul economic este acea persoană juridică cu
capital integral sau majoritar de stat care realizează acte de comer ț. Orice angajat al unui
asemenea operator econ omic are calitatea de func ționar public.
27 Publicat ă în M. Of nr. 98 din 8 august 1990.
28 Publicat ă în M. Of nr. 418 din 15 mai 2006, cu modificările și completările ulterioare.
29 Publicat ă în M. Of nr. 875 din 20 decembrie 2007, cu modificările și completările ulterioare
30 C. Duvac, op. cit., p. 112.
14
Persoana juridică cu capital integral sau majoritar de stat este acea persoană
juridică la care statul român de ține mai mult de jumătate sau tot capitalul social subscris
și vărsat. Potrivit art. 1 din Legea nr. 31 /1990 privind societă țile, persoanele fizice și
persoanele juridice, în vederea desfășurării de activită ți cu scop lucrativ, se pot asocia și
pot constitui societă ți cu personalitate juridică, cu respectarea dispozi țiilor prezentei
legi.
Societă țile se vor constitui în una din următoarele forme:
Societate în nume colectiv
Societate în comendită simplă
Societate pe ac țiuni
Societate în comandită simplă pe ac țiuni
Societate cu răspundere limitată
Persoanele care, cu titlu permanent său temporar, cu sau fără remunera ție, au
atribu ții în cadrul unei societă ți comerciale cu capital integral sau majoritar de stat,
legate de realizarea obiectului de activitate al acestei societă ți comerciale, în baza
dispozi țiilor art.175 alin. (2) lit. e) teza a III -a, sunt func ționari publici. Au această
calitate, de exemplu, persoanele încadrate în unită ți bancare cu capital integral sau
majoritar de stat, care exercită atribu ții legate de realizarea obiectului de activitate al
acestora. De asemenea, au această calitate persoane le care îndeplinesc atribu ții în cadrul
Băncii Na ționale A României, Casei de Economii și Consemna țiuni – CEC S.A . sau
Băncii de Export Import a României – Eximbank S.A ., legate de realizare obiectului de
activitate al acestora.
Potrivit art. 175 alin. (2 ) C. penal, este considerat func ționar public, în sensul legii
penale persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autorită țile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire
la îndepl inirea respectivului serviciu public.
În temeiul acestor dispozi ții, este func ționar public asimilat persoana care exercită
oricare dintre următoarele servicii de interes public pentru care a fost învestită de
autorită țile publice:
Expert contabil și contabil autorizat, profesie reglementată prin O.G . nr. 65/1994
privind organizarea activită ții de expertiză contabilă și a contabililor autoriza ți;31
Notar public, profesie reglementată prin Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a
activită ții notariale ;
Medic, profesie reglementată în prezent prin Legea nr. 95/2006 privind reforma
în domeniul sănătă ții;
Farmacist, profesie re glementată de Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătă ții;
Medic veterinar, p rofesie reglementată prin Legea nr. 160/1998 pentru
organizarea și exercitarea profesiei de medic veterinar ;
Auditor financiar, profesie reglementată de O.U.G . nr. 75/1999 privind activitatea
de audit financiar;
Persoanele care practică servicii publice conexe actului medical, profesie
reglementată prin O.U.G . nr. 83/2000 privind organizarea și func ționarea
cabinetelor de liberă practică pentru serviciile publice conexe actului medical ;32
31 Republicat ă în M. Of nr 13 din 8 ianuarie 2008.
15
Consilier proprietate industrială, profesie reglementată prin O.G . nr. 66/2000
privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate
industrială ;33
Expert criminalist, profesie reglementată de O.G. nr. 75/2000 privind autorizarea
exper ților criminaliști, care pot fi recomanda ți de păr ți să participe la efectuarea
expertizelor criminalistice ;34
Executor judecătoresc, profesie reglementată prin Legea nr. 188/2000 privind
executorii judecătorești ;35
Urbanist, profesie reglementată de Legea nr. 350/2001 privind amenajarea
teritoriului și urbanismului ;36
Detectiv particular, profesie reglementată de Legea nr. 329/2003 privind
exercitarea profesiei de detectiv particular ;37
Biochemist, biolog și chimist, profesii reglementate de Legea nr. 460/2003
privind exercitarea profesiunilor de biochimist, biolog și ch imist, înfiin țarea,
organizarea și funcționar ea Ordinului Biochimiștilor, Biologilor și Chimiștilor în
sistemul sanitar din România ;
Medic dentist, profesie reglementată de Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătă ții;
Asistent social, profesie reglementată de Legea nr. 466/2004 privind statutul
asistentului social ;38
Mediator, profesie reglementată de Legea nr. 192/2006 privind medierea și
organizarea profesiei de mediator ;39
Tehnician dentar, profesie reglementată de Legea nr. 96/2007 privind exercitarea
profesiei de tehnician dentar, pre cum și înfiin țarea, organizarea și func ționarea
Ordinului Tehnicienilor dentari din România ;40
Pactician de medicină complementară, profesie reglementată de Legea nr.
118/2007 privind organizarea și funcționarea activită ților și practicilor de
medicină comp lementară alternativă.41
Aceste profesii sunt exercitate în condi țiile legii din nevoia de a satisface un
interes public sau particular, iar statul le încredin țează spre îndeplinire liberilor
profesioniști care, pe parcursul exercitării lor, sunt asimila ți funcționarilor publici.
1.3. Drepturile și îndatoririle func ționarilor publici
În principiu, func ționarii publici din România beneficiază de toate drepturile și
libertă țile fundamentale, prevăzute de Constitu ție, de care se bucură orice cetă țean
român cu excep țiile și limitele stabilite de lege.42
32 Publicat ă în M.Of. nr 291 din 2000, aprobat ă cu modific ări prin Legea nr 589/2001, public ată în M.Of. nr. 711 din 8
noiembrie 2001.
33 Publicat ă în M.Of . nr. 758 din 2002 și re publicat ă în M.Of. nr. 1019 din 21 d ecembrie 2006.
34 Publicat ă în M.Of . nr. 407 din 29 august 2000, cu modificările și completările ulterioare.
35 Publicat ă în M.Of . nr. 559 din 10 noiembrie 2000 și re publicat ă în M.Of. nr. 738 din 20 octombrie 2011.
36 Publicată în M.Of. nr. 373 din 10 iulie 2001 , cu modificările și completările ulterioare.
37 Publicat ă în M.Of . nr. 306 din 8 mai 2007.
38 Publicat ă în M.Of . nr. 1008 din 23 noiembrie 2004.
39 Publicat ă în M.Of . nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificările și completările ulterioare.
40 Publicat ă în M.Of . nr. 269 din 24 aprilie 2009.
41 Publicat ă în M.Of . nr. 305 din 8 mai 2007.
16
Dreptul la opinie al func ționarilor publici este garantat. La acest drept se referă
Constitu ția în două texte, respectiv art. 29 care reglementează libertatea gândirii, a
opiniilor, și art. 30 care declară car acterul inviolabil al libertă ții de exprimare a
gândurilor și a opiniilor. În afara serviciului, func ționarul public are îndatorirea să
respecte o obliga ție de măsură, de rezervă, să -și impună autocontrol în exprimarea
opiniilor sale, astfel încât să nu pu nă în pericol imaginea proprie și a institu ției în care
lucrează. Legea interzice orice discriminare între func ționarii publici pe criterii etnice,
de apartenen ță sindicală, convingeri religioase, etnice, sex, orientare sexuală și orice alt
criteriu.43
În doctrină s -a subliniat, cu deplin temei că niciun func ționar public nu se poate
prevala de protec ția oferită lui prin art. 10 din Conven ția europeană a drepturilor
omului, în niciuna dintre acele situa ții în care – prin critica exteriorizată verbal, în scr is
sau prin orice alte mijloace – angajatul administra ției publice pune sub un serios semn
de întrebare, după caz, loialitatea sa fa ță de regimul constitu țional ori fa ță de sistemul
politico -institu țional din țara sa, neutralitatea sa politică ori disponib ilitatea de a -și
îndeplini, în mod adecvat, obliga ția profesională ce îi incubă, aceea de subordonare
ierarhică.44
Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea statutului
și care îl vizează direct este garantat prin articolul 28 din Statutul func ționarilor publici.
Dreptul la asociere sindicală este recunoscut func ționarilor publici prin art. 29.
Constitu ția îl consacră în art. 40, care garantează tuturor cetă țenilor dreptul de liberă
asociere în partide politice, sindicate și alte forme de asociere. Dreptul de asociere
sindicală este un drept „fundamental, social politic, clasificat de regulă, în categoria
libertă ților de opinie, alături de libertate conștiin ței, libertatea de exprimare cu care și
prin care se explică în ce privește con ținutul său ”45. Dreptul pe care îl recunoaște art. 29
din legea -cadru a func ționarilor publici presupune pentru func ționarul public
următoarele prerogative:
Dreptul de a se asocia liber în sindicate ;
Dreptul de a ader a la unele sindicate ;
Dreptul de a exercita un anumit mandat în cadrul acestora ;
Dreptul de a se asocia în alt tip de organiza ții, cu caracter profesional, sau alte
organiza ții care au ca scop protejarea intereselor profesionale. Legiuit orul este
extrem de precis în ceea ce privește determinarea celorlalte tipuri de forme de
asociere; pentru a elimina orice dubiu, el enumeră, cu caracter limitativ, care sunt
celelalte forme de asociere, alături de sindicate, în care se pot asocia func ționarii
publici.46
Înainte de adoptarea Legii nr. 251/2006, art. 29 excepta de la exercitarea dreptului
de asociere sindicală pe înal ții func ționari publici, pe func ționarii publici de conducere
și alte categorii de func ționar i publici cărora le era interzis acest drept prin statute
speciale. Legea nr. 251/2006 a eliminat aceste interdic ții, permi țându -le și acestora să se
42 C. Manda, C.C. Manda, op. cit., p. 227.
43 V. Vedinas, op. cit., p. 521.
44 C. Clipa, Drept administrativ, teoria funcției publice, (II) Notiunea de funcție publică și categoria de funcț ionar public.
Dreptul aplicabil. R ăspunderea juridic ă a fun cționarilor publici , Ed. Hamangiu, București , 2013, p. 261.
45 I. Muraru, M. Constantine scu, O. Delea nu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, op cit. p. 92.
46 V. Vedinas, op. cit., p. 521.
17
asocieze sindical. A introdus însă anumite restrângeri ale exerci țiului dreptului de
asociere sindicală al înal ților func ționari publici și funcționarilor publici de conducere
prin modificările aduse prin O.U.G . nr. 125/2008.
Astfel, atunci când înal ții func ționari publici care au calitatea de ordonatori de
credite sunt aleși în organele de conducere ale organiza țiilor sindicale, au obliga ția ca în
termen de 15 zile de la alegere să opteze pentru una din cele două func ții.
În cazul în care optează pentru func ția de conducere sindicală, raporturile de
serviciu se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în func ția de conducere
din organiza ția sindicală. În schimb, ceilal ți func ționari publici, pot de ține simultan
funcția publică și funcția în organele de conducere ale organiza țiilor sindicale, cu
obliga ția respectării regimului incompatibilită ților și a regimului de interese care le este
aplicabil.47
Dreptul la grev ă este garantat, în condi țiile legii, prin articolul 30. Anterior
adoptării Legii 251/2006, articolul privind dreptul la grevă impunea ca și restrângeri ale
exerci țiului acestui drept, condi ția de a respecta principiile celerită ții și continuită ții
serviciilor publice.
Aceste restric ții au fost eliminate în prezent, însă s -a adăugat precizarea că
funcționarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu și alte drepturi
salariale pe perioada grevei. Art. 43 din Constitu ție enumeră, printre drepturile
fundamentale ale cetă țenilor, și dreptul la grevă, care în formularea textului
constitu țional, este recunoscut numai salaria ților. Termenul de salaria ți folosit de
legiu itorul constituant trebuie în țeles într -o accep țiune largă. Într -o asemenea
perspectivă, trebuie admis că s -au avut în vedere și funcționarii publici, nu numai
salaria ții.
Ca și în articolul precedent, și acest text trimite la o lege, în baza căreia urmează a
se exercita dreptul la grevă. În condi țiile actuale, legea la care face referire textul este
Legea dialogului social nr. 62/2011.48 Un autor consideră că libertatea sindicală și
dreptul la grevă au accentuat politizarea administra ției și, prin acest fapt, reticen ța
acestuia în a asculta de o putere care, în alte condi ții, n-ar aproba -o.49
Dreptul la salariu , care se compune din salariul de bază, sporuri și indemniza ții –
art. 31. Din modul în care este redactat art. 31 rezultă că legiuit orul a avut în vedere
viziunea clasică, în care salariul reprezi ntă contrapresta ția unei munci. O asemenea
concluzie se desprinde din interpretarea literară, dar și logică a textului, respectiv
„pentru activitatea depusă, func ționarii publici au dreptul la un salariu ”. De aici
tragem următoarele concluzii:
Dreptul la salariu se naște din faptul că func ționarul public a prest at (depus) o
anumită activitate;
Salariul reprezintă contrapresta ția activită ții depusă de salariat ;
Între salariu și activitatea depusă trebuie să existe o anumită echivalen ță, un
echilibru .
Între retribu ția cuvenită func ționarului public și cea cuvenită salariatului există
elemente comune, dar și diferen țe. Spre deosebire de situa ția salariatului care negociază
împreună cu angajatorul salariul, în cazul func ționarului public salariul nu este negociat.
47 Aceata posibilitate a fost introdusa de punctul 2 al articolului unic din O.U.G nr. 125/2008 .
48 V. Vedinas, op. cit., p. 522.
49 I. Alexandru, Administrația și puterea politică , în Revista de Drept Public, nr. 2/2003, p. 3.
18
El se stabilește ope legis, în mod general și impersonal prin lege. Promovând soluția
clasică a salariului – contrapartid ă a muncii prestate, legiuit orul rom ân a ignorat teza cu
valoar e axiomatic ă exprimată în do ctrina și anume faptul că remunera ția cuvenită
funcționarului public are ca scop să -i permită acestuia să țină rangul social
corespunzător func ției sale.50 Potrivit textului de lege în discu ție, structura salariului se
compune din patru elemente: salariul d e bază, sporul pentru vechime în muncă,
suplimentul corespunzător treptei de salarizare și suplimentul gradului de alte drepturi
salariale, în condi țiile legii.
Reprezintă o constantă a dreptului funcției publice aceea că salariul cuvenit
funcționarului public include, pe lângă o parte constant ă (salariul de bază) și o parte
variabilă (diferite tipuri de indemniza ții). Sistemul de salarizare a func ționarilor publici
se stabilește prin lege, potrivit art. 31 alin. (3), fiind vorba de legea privin d stabilirea
sistemului unitar de salarizare pentru func ționarii publici, lege care până în prezent nu a
fost adoptată, ceea ce determina doctrina să aprecieze că în privin ța drepturilor de care
beneficiază, func ționarii publici sunt net dezavantaja ți față de alte categorii de personal
din sectorul public.51
Dreptul la uniformă – legea prevăzând că func ționarii publici, care, potrivit legii,
sunt obliga ți să poarte uniformă în timpul serviciului, o primesc gratuit.
Durata normală a programului de lucru pentru func ționarii publici este de 8 ore
pe zi și de 40 de ore pe săptămână, potrivit art. 33 din Statut. Potrivit art. 41 alin. (3) din
Constitu ție, „durata normală a zilei de lucru este în medie, de cel mult 8 ore ”.
Interpretarea corectă presupune că nu se poate depăși media de 8 ore pe zi, ceea ce nu
exclude posibilitatea ca durata zile de lucru să poată fi sub această limită maximă.
Legea reglementează și regimul orelor lucrate peste program (în sens de program
normal pentru oricare func ționar public , indiferent că face parte din categoria
funcționarilor de conducere sau de execu ție.)
Numai func ționarii de execu ție sunt îndritui ți la recuperarea timpului lucrat peste
program sau la plata majorată, cu spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor
plătite cu acest spor de 100 % este de maxim 360 de ore pe an.
Dreptul func ționarilor publici de a fi aleși sau numi ți în func ții de demnitate
publică , în condi țiile legii, este recunoscut prin art. 34. Anterior modificărilor aduse
prin Legea nr. 251/2006, de la exercitarea acestui drept erau excluși func ționarii publici
civili din ministerele privind apărarea na țională, ordinea publică și siguran ța națională.
Doctrina a criticat această exceptare, care pare la prima vedere discriminatorie și
nejustificată. Așadar a fost introdusă o anumită limitare, care îi privește pe înal ții
funcționari publici și pe func ționarii publici de conducere care pot fi numi ți în func ții de
demnitate publică numai după încetarea, în condi țiile legii, a raporturilor de serviciu. S –
au creat discu ții, în sensul că se apreciază că ar fi corectă solu ția suspendării raportului
de serviciu al înaltului func ționar public și nu încetarea.
Este foarte pu țin probabil ca un func ționar de carieră care ocupă o înaltă funcție
publică sau o funcție publică de conducere va renun ța la aceasta pentru demnitate
publică, din care poate să fie schimbat oricând și care nu presupune, neapărat și din
păcate, competen ță și profesionalism.
50 V. Vedinas, op. cit., p. 522
51 R. Carp, Strategii și propuneri de reform ă a administraț iei public e în perspectiva integrării euro pene , în Revista de Drept
Public nr. 2/2006, p. 107.
19
O altă limitare privește aceleași categorii de func ționari și ar e în vedere dreptul de
a candida pentru func ții de demnitate publică. Și acest drept, ca și dreptul de a exercita
efectiv o demnitate publică, se exercită numai după încetarea, în condi țiile legii, a
raporturilor de serviciu. Prin Decizia nr. 102 din 28 fe bruarie 201352, Curtea
Constitu țional ă observă că solu ția încetării raporturilor de serviciu ale prefectului, ca
înalt func ționar public, atunci când acesta dorește să candideze pentru a fi ales într -o
funcție de demnitate publică, ar trebui reconsiderată, întrucât o serie de prefec ți vor fi
descuraja ți să se angajeze în a candida, deoarece rezultatele alegerilor le pot fi
nefavorabile, și arată că legile electorale trebuie să țină cont de implica țiile încetări i
raporturilor de serviciu. Astfel, Curtea Constitu țională nu indică în mod expres o solu ție
de modificare a legii, dar sugerează că o astfel de solu ție ar fi suspendarea raportului de
serviciu al prefectului sau al înaltului func ționar public, pentru a pu tea candida pentru o
funcție de demnitate publică.
Dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii este
recunoscut prin art. 35. Constitu ția califică regimul concediului de odihnă ca pe o
măsură de protec ție a muncii, alături de alt e măsuri53. Concediului de odihnă îi sunt
aferente două categorii de drepturi bănești: indemniza ția de concediu și o primă al cărei
cuantum este egal cu salariul de bază din luna anterioară și se impozitează separat.
Prin instituirea lor se consacră o deosebire între regimul concediului de odihnă al
funcționarilor publici și cel al concediului salaria ților, în sensul acordării ex lege și a
unei prime de concediu, pe lângă indemniza ția cuvenită și salaria ților. Într -adevăr, în
cazul salaria ților, prima d e concediu se poate acorda numai dacă există o clauză expresă
în acest sens în contractul colectiv sau în contractul individual de muncă.
Interdic ția ca în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a
celor pentru creșterea și îngrijire a copiilor, raporturile de serviciu să înceteze sau s ă fie
modificate, în alte condi ții decât din ini țiativa func ționarului este instituită în art. 36.
Această interdic ție reprezintă un principiu proteguitor pentru func ționarul public și
anume interdic ția că în perioada în care se află în concediu de boală, de maternitate sau
pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu să înceteze sau să se
modifice altfel decât din ini țiativa func ționarului public în cauză.
Dreptul func ționarilor publi ci la condi ții normale de muncă și igienă , de natură
să le ocrotească sănătatea și integritatea fizică este garantat de art. 37 din Statut. Merită
menționat caracterul imperativ al textului, care impune autorită ților publice să asigure
funcționarilor publi ci cond iții corespunzătoare de muncă.
Dreptul la asisten ță medicală, proteze și medicamente , este recunoscut în
condi țiile legii de art. 38. Dreptul la ocrotirea sănătă ții își află reglementarea și în
Constitu ția României. El a fost receptat îndeosebi de Pactul interna țional relativ la
drepturile economice, sociale și culturale, care, îndeosebi în art. 12, prevede dreptul
persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mentală, drept care
presupune și obliga ția de a asigura tuturor cetă țenilor mijloace necesare realizării
acestui deziderat.
52 Publicat ă în M. Of. Nr 208 din 12 aprilie 2013.
53 Celelalte măsuri de protecție a muncii, potrivit art. 41 alin. (2) teza a doua sunt: măsurile de securitate și protecție a
muncii, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul saptamanal, prestarea muncii în conditii grele și alte situatii
specifi c.
20
Dreptul la pensii și alte drepturi de asigurări sociale este reglementat în art. 39.
Este o teză cu valoare axiomatică aceea că func ționarii publici, la fel ca și salaria ții
beneficiază de două categorii de drepturi bănești54:
drepturi cuvenite pe perioada cât sunt în activitate (salariu, sporuri, diferite
indemniza ții) și
drepturi cuvenite la încetarea activită ții, în cazul func ționarului public la
încetarea raportului de funcție publică.
În această ultimă categorie se încadrează și dreptul la pensie. Doctrina occidentală
definește pensia ca reprezentând un tip de remunera ție cuvenit func ționarului public la
încetarea exercitării funcției, ca urmare a retragerii sale din activitate. Dincolo de pensia
cuvenit ă ca urmare a activită ții prestate, legea reglementează, prin art. 40, și pensia de
urmaș, precum și un drept special al urmașilor de a primi, pe timp de 3 luni,
echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a func ționarului public.
Dreptu l de a se bucura de protec ția legii este instituit prin art. 41 din Lege. Este
un drept fundamental al func ționarilor publici, sanc ționat și de legisla ția penală prin
incriminarea unor fapte ca reprezentând infrac țiuni (de exemplu, ultraj). În codul penal
se regăsesc instituite infrac țiuni care au scopul de a -l proteja nu numai pe func ționarul
public, ci și familia acestuia. Ast fel, art. 257 C. penal incriminează infrac țiunea de
ultraj, în alin. (3) se prevăzându -se că se sanc ționează cu aceeași pedeapsă fa ptele
comise în condi țiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al func ționarului
public.55
Prin Legea nr. 251/2006 au fost consacrate noi forme de protec ție, care privesc
funcționarii publici cu atribu ții de control și inspec ție, executare silită a crean țelor
bugetare, precum și alte categorii de func ționari publici care desfășoară activită ți cu
grad ridicat de risc profesional. Astfel de măsuri urmează a se stabili la propunerea
Agen ției Na ționale a Func ționarilor Publici, sau de către autorită ți și institu ții publice,
cu avizul Agen ției.
Dreptul func ționarului de a fi despăgubit în situa ția în care a suferit, din culpă
autorită ții sau a institu ției publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii
atribu țiilor este consacrat în art. 42 din Statut. Legea consacră o asemenea formă de
răspundere patrimonială ca pe un drept cuvenit func ționarului public din ra țiuni care țin
de inten ția de conferi cât mai multă deschidere reglementării, o perspectivă cât mai
generoasă și mai aptă de a determina c alificarea legii de fa ță ca o lege care să satisfacă
coordonatele europene ale institu ției func ționarului public.
Prin art. 42 se consacră, în egală măsura, un drept al func ționarului public și o
obliga ție a autorită ții sau institu ției publice. Dreptul se acordă în condi țiile în care
funcționarul a suferit un prejudiciu material, din culpă autorită ții sau institu ției. Se
impune ca prejudiciul să fi fost produs în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu.
Func ționarii publici sunt datori să -și îndeplinea scă cu profesionalism,
impar țialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu și să se ab țină de la
orice faptă care ar putea să aducă prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori
54 V. Vedinas, op. cit., p. 525.
55 Art. 257 alin. (2), prevede ca : „Săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui funcționar care îndeplinește o funcție ce
implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia în scop de intimidare sau de răzbunare, în legatură cu
exercitarea atribuțiilor de serviciu se sancționează cu pedeapsa prevazută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite
se majorează cu o treime.”
21
prestigiului corpului func ționarilor publici. Din interpretarea sistematică a multora
dintre prevederile legii, inclusiv din interpretarea art. 43 din Statut, putem desprinde
concluzia că, în mod implicit, sunt consacrate și anumite îndatoriri care privesc nu
numai activitatea din timpul serviciului, ci și perioadele care exced acesteia.
De pildă, în art. 43 regăsim obliga ția func ționarului public de a se ab ține de la
orice ac țiune care ar aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului
corpului func ționarilor publici. Textul nu precize ază expres, dar formularea exhaustivă
„de la orice fapte… ” atrage concluzia că nu are nicio relevan ță felul faptelor,
împrejurările în care ar fi săvârșite acestea, faptul că ele ar fi săvârșite în îndeplinirea
sarcinilor de serviciu sau în afara acestor a. Singurul lucru care are importan ță este că
acea faptă să nu aducă prejudicii autorită ții sau institu ției publice.56
Prima dintre aceste îndatoriri prezintă un caracter complex, în sensul că ea este
constituită din două tipuri de obliga ții:
o obliga ție de a face, obliga ție in faciendo, care îi impune func ționarului
public un anumit comportament profesional și
o obliga ție de a nu face, care este o obliga ție in abstiendo, prin care
funcționarul public este ținut să se ab țină de la orice faptă care ar putea
cauza un prejudiciu persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului
funcționarilor publici.
Prin același articol, la alin. (2) este reglementată o obliga ție specifică
funcționarilor publici de conducere, anume aceea de a sprijini propunerile și inițiativele
motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătă țirii activită ții autorită ții
sau institu ției publice în care își desfășoară activita tea, precum și a calită ții serviciilor
publice oferite cetă țenilor.
Se constată așadar că legiuit orul leagă această îndatorire de finalitatea ei, care este
aceea de a contribui la îmbunătă țirea calită ții activită ții și serviciilor publice prestate
cetățenilor. Textul oferă o nouă filozofie a raporturilor dintre func ționarii publici de
conducere și de execu ție și a raportului de ierarhie existent între acestea. Nu numai
funcționarii publici de execu ție au obliga ția de a respecta prescrip țiile superiorilor
ierarhici, ci și func ționarii de conducere, atunci când consideră că unele propuneri și
sugestii ale subordona ților lor pot contribui la îmbunătă țirea activită ții și a serviciului
prestat către cetă țeni, trebuie să țină cont de ele.
Pin alin. (3) al acestui articol se instituie obliga ția, pentru to ți func ționarii publici,
de a respecta normele de conduiă civică și profesională, norme care sunt cuprinse în
prezent în Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a func ționarilor publici, cu
modificările și completările ulterioare.57
Interdic ția func ționarilor publici de a ocupa func ții de conducere în structurile sau
organele de conducere ale partidelor politice sau organiza țiilor cărora le este aplicabil
același regim juridic sau ale asocia țiiilor și funda țiilor care func ționează pe lângă ele,
este prevăzută în art. 44 alin. (1), astfel cum a fost modificat el prin Legea nr. 251/2006.
Înalților func ționari publici de conducere le este interzis să facă parte din partide
politice sau organiza ții cărora le este aplicabil același regim juridic sau din asocia ții și
funda ții care func ționează pe lângă el e. To ți func ționarii publici au obliga ția ca în
56 V. Vedinas, op. cit., p. 530.
57 Publicat ă în M. Of. Nr. 157 din 23 februarie 2004, re publicat ă în M. Of nr. 525 di n 2 august 2007.
22
exercitarea atribu țiilor ce le revin să se ab țină de la exprimarea sau manifestarea
convingerilor lor politice.
Și prin acest text se instituie o obliga ție de a nu face, o obliga ție in abstiendo, care
vizează de această dată exprimarea sau manifestarea convingerilor politice ale
funcționarilor publici. Dreptul de a avea anumite afinită ți politice, de a împărtăși o
anumită doctrină, de a crede în ea, este un drept inalienabil și iminent al omului, care n u
poate fi interzis de nicio Constitu ție și de nicio lege.
Func ționarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribu țiilor de serviciu
ce le revin din func ția public ă pe care o de țin, precum și a atribu țiilor ce le sunt
delegate, potrivit art. 45. Func ționarul public este obligat să se conformeze dispozi țiilor
date de superiorii ierarhici, cu excep ția cazurilor în care apreciază că aceste dispozi ții
sunt ilegale. În asemenea cazuri, func ționarul public are obliga ția să motiveze în scris
refuzul îndeplinirii dispozi ției primite. Dacă func ționarul public care a dat dispozi ția
stăruie în executarea ei, va trebui să o formuleze în scris. În această situa ție, dispozi ția
va fi executată de cel care a primit -o, cu excep ția cazului în care este vădit ilegală. El
are obliga ția să o aducă la cunoștin ța superiorului ierarhic al persoanei care a emis
dispozi ția. Legiuit orul reușește să consacre un regim juridic complet al datoriei de
supunere, ale cărui dimensiuni pot fi identificate a fi următoarele:
îndatorirea de conformare vizează dispozi țiile care sunt date de func ționarii
cu func ții de conducere ierarhic superiori ;
obliga ția de conformare fa ță de dispozi țiile șefilor direc ți nu mai subzistă
în situa ția în care func ționarul public consideră că aces te dispozi ții sunt
nelegale. Legiuit orul recunoaște, deci, funcționarului public două
prerogative, una implicită și cealaltă expresă. Prerogativa implicită este
aceea că func ționarul public face o evaluare a dispozi ției pe care a primit -o,
în scopul de determi na dacă are sau nu un caracter legal, ceea ce atrage
obliga ția – dacă este legală – de a o pune în executare ;
refuzul de a executa o dispozi ție pe care o apreciază ca fiind ilegală este
condi ționat de obliga ția de a -l motiva în scris și bineîn țeles de a comunica
acest refuz motiva t autorului dispozi ției ilegale;
în situa ția în care func ționarul public care a emis dispozi ția insistă în
îndeplinirea ei, este obligat ca tot în scris să formuleze sus ținerea de a s e
executa dispozi ția respectivă;
în situa ția în care șeful ierarhic a precizat în scris preten ția de a se îndeplini
dispozi ția contestată de subordonatul său, acesta din urmă are obliga ția să o
execute fără ca legiuit orul să -i mai recunoască vreo posibilitate de a se
opune executării ;
se instituie obl igația func ționarului de a informa pe șeful ierarhic al celui
de la care emană dispozi ția ilegală.
Func ționarii publici au îndatorirea să respecte secretul de stat și secretul de
serviciu, precum și confiden țialitatea în legătura cu informa țiile de care ia cunoștin ță în
timpul serviciului, ce excep ția celor de interes public, în condi țiile legii, potrivit art. 46.
Este analizată și sub titulatura de „discre ție profesională”, care are un caracter
exhaustiv și include, în opinia unora, atât obliga ția de pă strare a secretului de stat și de
serviciu, prevăzută în art. 46, cât și obliga ția de confiden țialitate, reglementată de
același text.
23
Sintagma secret de serviciu evocă actele și faptele prevăzute expres de o normă
generală sau cu caracter intern, a cărei încălcare atrage sanc țiuni penale sau
disciplinare.58
Legea actuală uzitează cu două concepte și implicit cu două categorii de secrete și
anume secretul de stat și secretul de serviciu. Obliga ția de a păstra informa țiile care
reprezintă unul din cele două tipuri de secrete urmează a se respecta în condi țiile legii.
Este vorba despre legea privind secretul de stat. Totodată, func ționarii publici trebuie să
păstreze confiden țialitatea în legătură cu faptele, informa țiile și documentele de care iau
cunoștin ță în exercitarea funcției.
Îndatorirea de confiden țialitate presupune interdic ția de a face publice informa ții
de care func ționarul public ia cunoștin ță în exerci țiul funcției sale. Se constată că, în
cazul func ționarului public, îndatorirea de confiden țialitate constituie o îndatorire ex
lege, în timp ce , în cazul salariatului, poate rezulta, de regulă, dintr -o cauză
contractuală.59
Func ționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect,
pentru ei sau pentru al ții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje.
La numirea, precum și la eliberarea din funcție, func ționarii publici sunt obliga ți să
prezinte, în condi țiile legii, conducătorului autorită ții sau intitu ției publice, declara ția de
avere , obliga ția fiind instituită prin art. 47.
Această declara ție se actualizează anual. Ea este analizată, de regulă, sub
denumirea de obliga ție de dezinteresare și face parte din categoria îndatoririlor care
vizează, în egală măsură, atât via ța profesională , cât și viața privată a func ționarului
public.
Codul penal sanc ționează infrac țiunea de luare de mită în art. 28960, în care se
vorbește despre trei moduri în care se poate manifesta aceast a și anume: pretinderea,
primirea sau acceptarea promisiunii unor astfel de foloase. Din modul în care este
formulat textul, desprindem concluzia că nu are importan ță modul lor de obiectivare, că
ele reprezintă bani, daruri sau alte avantaje de orice natură61, singurul lucru care
contează este ca ele să poate fi calificat e un favor, un avantaj care i -ar reveni
funcționarului și în schimbul căruia acesta ar fi obligat să efectueze o anumită activitate,
prevalându -se de statutul de func ționar public.
În ceea ce privește cea de -a doua obliga ție, prevăzută de alineatul al doilea al art.
46, este vorba despre obliga ția de a -și declara averea, obliga ție care revine tuturor
funcționarilor și demnitarilor publici și care, pe o perioadă, și -a aflat reglementarea în
Legea nr. 115/1996, pentru ca în prezent să fie reglementată pri n Legea nr. 144/2007
privind înfiin țarea Agen ției Na ționale de Integritate, cu modificările și completările
ulterioare.
58 V. Vedinas, op. cit., p. 532 .
59 Idem, p. 531.
60 Articolul 289 alin. (1) are următorul conținut: ” Fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau
pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i s e cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în
legatură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentară ori întarzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de se rviciu
sau în legatură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatori ri, se pedepseste cu închisoare de la 3 la 10 ani și
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căre ia
a săvârșit fapta .”
61 De exemplu, atribuirea unui spațiu comercial sau de lo cuit, înlesnirea dobândirii unui statut etc..
24
Declara ția de avere se formulează atât la numirea cât și la încetarea raportului de
funcție publică. Prin intermediul ei se urmărește s ă se preîntâmpine cazurile de abuzuri,
de corup ție, de folosire a slujbei în scopul ob ținerii unor avantaje materiale deosebite.
Func ționarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de superiorii
ierarhici în termenele stabilite, în conformitate cu art. 48. Totodată, le este interzis să
primească direct cereri a căror rezolvare intră în competen ța lor sau să discute direct cu
peten ții, cu excep ția celor cărora le sunt stabilite astfel de atribu ții, precum și să
intervină pentru solu ționarea lor.
Primul alineat impune func ționarilor publici obliga ția de rezolva lucrările
repartizate de superiorii ierarhici în termenele stabilite. Din modul în care este formulat
textul ar trebui să tragem concluzia că func ționarului public îi incubă num ai obliga ția de
a rezolva sarcinile de serviciu repartizate de șefii ierarhici, și, pe cale de consecin ță,
dreptul de a refuza rezolvarea tuturor celorlalte lucrări care nu provin de la conducătorul
compartimentului. O asemenea concluzie nu poate fi accept ată atât din considera țiuni
teoretice, cât și practice.
Obliga ția func ționarului public de a respecta întocmai regimul juridic al
conflictului de interese și al incompatibilită ților este reglementat prin art. 59, care
trimite la o lege prin care acestea s ă fie stabilite. Legea la care face în pre zent referire
art. 49 este Legea nr. 161/200362.
62 Legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în
mediul de afaceri, prevenirea și sanctionarea corupției, publicată în M. Of. Nr. 279 din 21 aprilie 2003.
25
Capitolul II: Răspunderea penală
2.1. Considera ții generale privind răspunderea penală
Plecând de la gen la specie, definirea conceptului de răspundere penală a
funcționarului public român nu poate avea loc fără definirea conceptului de răspundere
penală. Astfel, legisla ția specială în materie, Legea nr. 188/1999 privind statutul
funcționarului public, face trimitere, în materia răspunderii penale a func ționaru lui
public român, la principiile generale de drept penal consacrate de Codul penal român.
Astfel, dispozi țiile art. 75 și art. 86 din Statutul func ționarului public nu fac
altceva decât să puncteze atât cazurile în care intervine răspunderea penală, cât și o serie
de reguli aplicabile în condi țiile declanșării procesului penal și încetării acestuia cu
soluția de achitare pentru func ționarul public cercetat.63
Astfel, potrivit dispozi țiilor legale cuprinse de art. 86 din Legea nr. 188/1999,
răspunderea fu ncționarului public pentru infrac țiunile săvârșite în timpul serviciului sau
în legătură cu atribu țiile funcției publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii
penale. În cazul în care func ționarul public este trimis în judecată pentru săvârșirea unei
infrac țiuni de natura celor prevăzute în art. 54 lit. h)64 din Statut, persoana care are
competen ța legală de numire în func ția publică va dispune suspendarea func ționarului
public din func ția publică pe care o de ține. Dacă instan ța judecătorească dispune
achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din func ția publică încetează, iar
funcționarul public respectiv își va relua activitatea în func ția publică de ținută anterior
și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare . În situa ția în
care nu sunt întrunite condi țile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta
funcționarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de
disciplină competentă. De la momentul începerii urmăririi penale, în situa ția în care
funcționarul public poate influen ța cercetarea, persoana care are competen ță numirii în
funcția publică are obliga ția să dispună mutarea temporară a func ționarului public în
cadrul altui compartiment sau al altei structuri fără personalit ate juridică a autorită ții ori
institu ției publice.
Așa cum rezultă din dispozi țiile art. 75 și art. 86 din Statut, acestea nu fac altceva
decât să reglementeze cadrul general al răspunderii penale, cazurile speciale ale acesteia
fiind de competen ța Codu lui penal, cât și a legilor speciale în vigoare care sanc ționează
conduitele ilicite ai căror autori sunt func ționarii publici și care aduc atingere valorilor
sociale protejate de legea penală. Dic ționarul de termeni juridici uzuali definește
răspunderea p enală ca fiind una dintre institu țiile fundamentale ale dreptului penal,
alături de institu ția infrac țiunii și a pedepsei reglementată în diferite dispozi ții din Codul
penal român. Principala consecin ță a răspunderii penale în condi țiile punerii în mișcare
a acțiunii penale, prin actul de inculpare prevăzut de lege (plângere – art. 289 C. proc.
63 C. M. Mihalache, Răspunderea penală a funcționarului public , Ed. Hamangiu, București , 2011, p. 41.
64 Una dintre condițiile care trebuie să fie întrunite pentru ca o persoană să poată participa la un concurs de recrutare
într-o funcți e publică este, conform dispozițiilor art. 54 lit. h) din Statut, necondamnarea acesteia pentru săvârșirea unei
infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legatură cu serviciul, care impiedi că
înfaptuirea just iției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face -o
incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea.
26
pen., denun ț – art. 290 C. proc. pen., sesiz are din oficiu – art. 292 C. proc. p en.) de către
organele de urmărire penală, constă în suportarea consecin țelor prevăzute de lege.
Răspunderea penală nu este definită de Codul penal român. În art. 15. alin. (2) C.
penal se men ționează în mod expres faptul că „infrac țiunea este singurul temei al
răspunderii penale ”, în timp ce art. 14 alin. (1) C. proc. pen. statuează faptul că
„acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvâșit infrac țiuni”. Aceste două texte de lege sunt de o importan ță vitală. Astfel, art. 15
alin. (2) C. penal arată în ce condi ții vorbim despre insti tuția răspunderii penale, în timp
ce art. 14 alin (1) C. proc. pen. arată mijlocul pro cedural care are ca finalitate tragerea la
răspundere penală și autoritatea competentă (organele de urmărire penală supravegheate
de procurorul competent).
Referindu -ne la art. 15 alin. (2), se instituie regulă potrivit căreia doar existen ța
infrac țiunii atrage răspunderea penală, ale cărei consecin țe se vor concretiza, după caz,
în stabilirea unei pedepse sau a unei măsuri educative. Prin excep ție de la regulă, se va
înlătura răspunderea penală în ipoteza inciden ței unor cauze expres in dicate de lege
(Titlul VII, art. 152-159 C. penal). Spre d eosebire de Codul penal din 1968 , se renun ță
formal la institu ția înlocuirii răspunderii penale – explicit denumită astfel (Titlul IV, art.
90-98 CP 196 8), oferindu -se în schimb, instan ței posibilitatea de amâna aplicarea
pedepsei (art. 83 -90 C. penal) .
Nu putem pune semn de egalitate între institu ția răspunderii penale și cea a
responsabilită ții penale, fapt care a fost subliniat și în doctrină . 65Cel mult
„responsabilitatea penală” este doar o condi ție premergătoare și necesară, dar nu și
suficientă pentru nașterea răspunderii penale. Responsabilitatea penală este doar o
premiză a vinovă ției și una dintre trăsăturile caracteristice ale infrac țiunii. Astfel,
responsabilitatea penală indică o anumită stare de normalitate a omului matur, și,
implicit, capacitatea psiho -fizică a acestuia de a în țelege caracterul faptelor sale, de a -și
determina și dirija în mod conștient voin ța în raport cu scopurile urmărite. La polul
opus, „iresponsabilitatea” se definește ca o stare psiho -fizică anormală și o cauză de
neimputabilitate (art. 28 C. penal).
În doctrina juridică, responsabilitatea înso țește libertatea, fapt pentru care se
impune operarea unei demarcări nete între libertate și liberul arbitru. „Când se aude
spunând – scria Hegel – că libertatea în genere este să po ți acționa așa cum vrei, o
atare reprezentare poate fi luată numai ca totală lipsă a culturii gândirii, în care nu se
găsește nicio urmă a ceea ce este voin ța liberă în și pentru sine, dreptul, moralitatea
etc.”
În consecin ță, responsabilitatea este un fenomen social, ea exprimând un act de
angajare a individului în procesul integrării sociale. Libertatea omului se înfă țișează
dintr -un întreit punct de vedere: libertatea în raport cu natura, libertatea în raport cu
societatea și libertatea omului în raport cu sine însuși. În ordinea de idei care ne
interesează, aceea a libertă ții ca fundament ontologic al responsabilită ții, avem în vedere
sensul libertă ții sociale a omulu i (cunoaștere, decizie, ac țiune)66.
Conceptând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii fa ță de rezultatele
acțiunii sociale a omului, se admite faptul că acțiunea socială este cadrul nemijlocit de
65 N. Giurgiu, Drept penal general , Ed. Cantes, Iași, 2000, p p. 437 – 449.
66 C. M. Mihalache, op. cit., p.43.
27
manisfestare a responsabilită ții, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că libertatea este o
condi ție fundamentală a responsabilită ții. Nivelul și măsura responsabilită ții sunt
apreciate în funcție de gradul și conținutul procesului de transpunere conștientă în
practică a prevederilor normelor sociale.67
În ceea ce privește condi țiile necesare instituirii răspunderii penale a
funcționarului public, coroborând dispozi țiile Codului penal român cu cele cuprinse în
art. 75 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul func ționarului public, tragem concluzia
că premisele instituirii răspunderii penale a func ționarului public sunt similare cu cele
specific e existen ței infrac țiunii. Se poate afirma că există răspundere penală atât timp
cât sunt îndeplinite elementele specifice con ținutului infrac țiunii sub aspectul celor două
laturi: subiectivă și obiectivă.
2.2. Principiile răspunderii penale în legisla ția penală
Principiul legalită ții răspunderii penale presupune ca apari ția, desfășurarea și
soluționarea raportului penal au loc în baza legii și în strictă conformitate cu aceasta.
Infrac țiunea este unicul temei al răspunderii penale ceea ce reflectă faptul că
răspunderea penală se întemeiază numai pe să vârșirea unei infrac țiuni.
Principiul răspunderii penale personale se traduce prin faptul că răspunderea
penală revine numai persoanei care a săvârșit ori a participat la săvârșirea unei
infrac țiuni, neputând fi colectivă.
Principiul coercitivită ții răspunderii penale r eflectă complexitatea acestui tip de
răspundere, care transformă raportul juridic de conformare stabilit între subiectul de
drept și stat, ca garant al ordinii și securită ții sociale, într -unul de constrângere. Ca
finalitate, subiectul de drept care a încă lcat legea penală suportă consecin țele juridice.
Dacă alte tipuri de răspunderi, precum cea civilă delictuală, urmăresc strict măsuri
reparatorii materiale, aici, ca o consecin ță a răspunderii penale, subiectul de drept
suportă și o constrângere a libertă ții individuale.
Principiul unicită ții răspunderii penale stabilește corela ția dintre infrac țiune,
răspundere și pedeapsă, deci numai în condi țiile săvârșirii unei infrac țiuni fiind vorba de
un caz tipic de instituire a răspunderii penale. Săvârșirea altor fapte care nu cad sub
inciden ța ilicitului penal atrage alte tipuri de răspundere, precum cea disciplinară (art.
77 din Statut), contraven țională (art. 75 din Statut), sau civilă delictuală (art 75 din
Statut).
Principiul autonomiei și irepetabilită ții subliniază autonomia răspunderii penale,
necondi ționată de existen ța altor tipuri de răspundere, cât și faptul că, din momentul
declanșării procesului penal, răspunderea penală se stabilește o singură dată. Cu toate că
acest tip de răspundere este autonomă, poate coexista cu celelalte tipuri de răspundere în
ceea ce privește latura civilă a procesului penal. Astfel, inculpatul, pe parcursul
procesului penal are și o răspundere civilă cu titlu reparatoriu pentru prejudiciul suferit
de persoana vătămată care s -a constituit parte civilă. De asemenea, în cazul
funcționarului public privit ca subiect activ și, implicit, suspect, respectiv inculpat, în
funcție de etapa procesuală în care ne situăm, răspunderea penală coexistă cu
răspunderea civilă delictuală a pers oanei responsabile civilmente, respectiv institu ția a
67 Idem, p. 44.
28
cărui angajat este func ționarul publ ic în baza raportului de muncă ( art. 1000 alin. (3) C.
civil – răspundere civilă delictuală a comiten ților pentru faptele prepușilor ).68
Principiul obligativită ții răspunderii penale subliniază ideea că săvârșirea unei
infrac țiuni este urmată de obligativitatea răspunderii penale. Acest principiu reflectă
oficialitatea ac țiunii penale exercitate fie din oficiu, fie ca urmare a plângerii prealabile
a persoanei vătămat e. Faptul că există o serie de cauze care înlătură consecin țele
răspunderii penale69 confirmă doar o serie de excep ții de strictă interpretare de la regulă
obligativită ții răspunderii penale.
Principiul prescriptibilită ții răspunderii penale statuează regu lă conform căreia și
aceasta institu ție este supusă prescrip ției, ca și celelalte institu ții de drept, cu singura
deosebire că termenele de prescrip ție sunt eșalonate și sunt mai lungi. Termenul de
prescrip ție poate fi întrerupt sau suspendat în cazurile s trict prevăzute de lege. Singurele
excep ții de la acest principiu, conform art. 153 C. penal sunt infrac țiunile de genocid,
infrac țiunile contra umanită ții și de război precum și infrac țiunile prevăzute la art. 188 și
art. 189 și nu în ultimul rând infrac țiunile urmate de moartea victimei.
Principiul individualizării răspunderii penale, formulat deseori c a principiul
individualizării răspunderii penale a pedepselor, reflectă faptul că dreptul represiv și
politic a penală țin cont, în ceea ce privește indivi dualizarea răspunderii penale, de o
serie de circumstan țe reale și personale, agravante sau atenunate, aplicate de organele
judiciare în urma aprecierii întregului ansamblu probator.
2.3. Renun țarea la aplicarea pedepsei
Renun țarea la aplicarea pedepsei este o institu ție nouă, care nu are co respondent
în Codul penal anterior. În noul Cod penal, renun țarea la pedeapsă este una dintre
măsurile alternative la pedepsele privative de libertate, care presupune ca o persoană
care a săvârșit o infrac țiune să nu mai fie expusă la nocivitatea mediului penitenciar,
pentru a nu fi influen țată în conduit a viitoare de experien ța infrac țională a altor
infractori sau să poată să continue să trăiască în condi ții de libertate, la fel ca și până în
momentul condamnării.70
În cazuri concrete, anume prevăzute de lege, condamnatului i se acorda încredere
din partea judecătorilor, în ceea ce privește posibilită țile intelectuale, volitive, materiale,
astfel încât instan ța stabilește o pedeapsă dar renun ță la aplicarea acesteia, evitându -se
privarea de libertate.
Noul Cod penal, pe considerente privind oportunitatea pedepsei, art. 80 alin. (1)
lit. b), reglementează posibilitatea renun țării la pedepse până l a 5 ani inclusiv.
În doctrină s-a arătat că renun țarea la pedepasa con ține el emente asemănătoare cu
alte cauze de nepedepsire, cum ar fi, spre exemplu, desistarea și împiedicarea producerii
rezulta tului. Asemănarea ar fi dată prin aceea că faptele sunt infrac țiuni, nu se înlătură
caracterul penal al faptelor prin desistarea ori împiedicarea producerii rezu ltatului, iar în
cazul renun țării la aplicarea pedepsei, instan ța îl absolvă de pedeapsa pe infractor,
datorită conduitei prevăzută la alin. (1) lit. b). Diferen țierea este pedeapsa aplicabilă de
cel mult 5 ani, pe când în c azurile de nepedepsire se aplică la toate infrac țiunile.
68 C. Statescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane , ed. a 2 -a, Ed. Hamangiu, 2009, p. 135.
69 De exemplu: aminstia, prescripția răspunderii penale, împăcarea, lipsa sau retragerea plângerii prealabile.
70 V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p.489.
29
Renun țarea la aplicarea pedepsei este una dintre măsurile de individualizare a
pedepselor și constă în dreptul recunoscut instan ței de judecată de a renun ța definitiv la
stabilirea și aplicarea une i pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârșirea unei
infrac țiuni pentru resocializarea căreia, ținând seama de gravitatea infrac țiunii, de
persoana infractorului și de conduit a avută de acesta anterior și ulterior comiterii faptei,
este suficient ă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea
unei pedepse este considerată inoportun ă din cauza consecin țelor pe care le -ar putea
avea asupra persoanei sale.
Rațiunea renun țării la pedeapsă în societatea actual ă o reprezintă existen ța unor
fapte infrac ționale care au o gravitate redusă, care pot fi exonerate de aplicarea unei
pedepse, fiind suficiente constatarea lor, aten ționarea infractorului cu privire la conduit a
viitoare.71
Renun țarea la pedeapsă nu este exclus iv o exprimare a voin ței instan ței de
judecată, legea stabilind condi țiile cu privire la persoana infractorului sau cu privire la
limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica, fa ță de prevederile art.
181 C. penal anterior, care ținea seam a doar de gradul de pericol social concret,
demonstr at prin modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de
împrejurările în care s -a săvârșit fapta, de urmarea produsă ori care s -ar fi p utut produce.
Pentru ca instan ța să poată decide renun țarea la pedeapsă, trebuie să ex iste două
tipuri de condi ții poz itive72 întrunite, ce se referă la pedeaps a și la persoana
infractorului. Condi țiile po zitive, introdu se prin alin. (1) art. 80 C. penal, se referă la
gravitatea redusă a infrac țiunii. Pentru ca o infrac țiune să aibă o gravitate redusă este
necesar să se a ibă în vedere următoarele: natura infrac țiunii, întinderea urmărilor penale,
mijloacele folosite la săvârșirea infrac țiunii, modul și împrejurările comiterii faptei,
motiv ul și scopul urmărit. Prin enumerarea acestor elemente, care sunt caracteristice
grabitatii reduse, nu se mai pot crea confuzii privitoare la pericolul social.
Unii autori73 consider ă că limita stabilită pentru pedeapsă aplicabilă este prea
mare, exist ând multe infrac țiuni sanc ționate cu 3 ani închisoare; al ții, dimpotrivă,
consider ă că renun țarea la aplicarea pedepsei își găsește justificare în realitatea socială,
în care se săvârșesc infrac țiuni de o gravitate redusă ce nu reclam ă aplicarea de pedepse,
mai ales că noul Cod penal nu a mai men ținut trăsătura de pericol social al infrac țiunii,
deci nici a faptei care nu prezintă pericol social al infrac țiunii.
O a doua condi ție pozitivă ține de persoana infractorului, constatându -se că
înainte de săvârșire a infrac țiunii a avut o conduit ă bună. Art 80 alin. (1) lit. b) C. pen.
stabilește, pentru renun țarea la pedeapsă, condi ția ca persoana infractorului să fi avut o
astfel de conduit ă care, împreună cu gravitatea redusă a faptei, să creeze in stanței
convingerea că se piate renun ța la pedeapsă.
Conduita pe timpul comiterii faptei, și anume de a depune eforturi pentru
înlăturarea sau diminuarea consecin țelor infrac țiunii, denotă o atitudine de regret pentru
comiterea faptei, conștientizarea gravită ții și ilegalită ții faptei, astfel încât există pr emisa
îndreptării și resocializă rii încă înainte de aplicarea unei pedepse.
Trebuie să în țelegem că renun țarea la aplicarea pedepsei nu este un drept al
71 Idem.
72 I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod penal. Partea generală și Codul penal. Partea generală , Ed. Universul Juridic, București ,
2010, p. 107.
73 G, Antoniu și colectivu l, op. cit., p. 161.
30
condamnatului, ci o facultate a instan ței de judecată care apreciază că aplicarea unei
pedepse ar fi inoportun ă din cauza consecin țelor pe care le -ar avea asupra persoanei
acestuia. Din analiza condi țiilor impuse de lege se poate constata că îndeplinirea
prevederilor alin. (1) lit. a) și b), ale art. 80 C. p en., nu duce automat la renun țarea la
pedeapsă, instan ța putând să -i aplice o pedeapsă ori să renun țe la aplicarea unei
pedepse, av ând convingerea că inculpatul nu prezintă încredere ori, dimpotrivă, c ă
acesta a în țeles să nu mai comită infrac țiuni.
Din con ținutul art. 80 C. pen. nu rezultă obliga ția instan ței de judecată de a
motiva neaplicarea institu ției renun țării la aplicarea pedepsei condamnatului, precum și
nici cu privire la luarea acestei măsuri, de unde rezultă c ă instan ța va lua această mă sură
numai dacă apreciază că sunt cumulate ambele condi ții și că există suficiente elemente
de a se concluziona că, prin aplicarea unei pedepse, infractorului i se poate înrăută ți
situa ția privind resocializarea, prin consecin țele pe care le -ar avea asupra sa o perioadă
de deten ție.
Codul penal prevede și sit uații în prezen ța cărora instan ța nu poate dispune cu
privir e la renun țarea la apl icarea pedepsei, ce sunt descri se în art. 80 alin. (2) C. pen.,
condi ții ce țin de persoana infractorului, precum și de pedeapsa prevăzută de lege pentru
infrac țiunea săvârșită. Conduita negativ ă avută anterior săvârșirii faptei este explicat ă în
alin. (2) al art. 80 C, pen., unde se arat ă ce conduit ă pot fi considerat ă imcompatibil ă cu
renun țarea la aplicarea pedepsei. Ac este condi ții negative nu trebuie cumulate, ci este
suficient ca una dintre cele prevăzute în alin. (2) lit. a) -d) să îl descalifice pe infractor
pentru a se putea aplica renun țarea la pedeapsă, legea penală stabilind situa țiile în care
nu se poate dispune acest mijloc de individualizare, astfel:
a) Infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excep ția cazurilor prevăzute în
art. 42 lit. a) faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală și lit. b) infrac țiunile
amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s -a împlinit termenul de
reabilitare. În afara cazurilor de excep ție, în celelalte cazuri se aplică o pedeapsă,
rațiunea fiind aceea ca pedeapsa anterioară nu a contribuit la resocializarea sa ,
condamnatul nefiind în stare să aibă o bună c onduit ă în societate.
b) Față de același infractor s -a mai dispus o renun țare la aplicarea pedepsei în ultimii
2 ani anteriori datei comiterii infrac țiunii pentru care este jude cat. Această
condi ție arată că timpul relativ scurt de la neaplicarea altei pedeps e nu a avut
eficien ță, drept pentru care aceasta nu mai poate beneficia de o nouă astfel de
măsură.
c) Infractorul s -a sustras de la urmărire penală sau judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere pena lă a
autorului sau a participan ților. Lipsa de cooperare cu organele de urmărire penală,
de judecata demonstrează lipsa de responsabilitate a infractorului, dorin ța lui de a
se sustrage de la pedeapsă.
d) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infrac țiunea săvârșită este închisoare mai mare
de 5 ani. Limită de 5 ani pentru neaplic area pedepsei trebuie coroborată și cu
conduit a deosebită a infractorului pe timpul procedur ilor judiciare. Depășirea
acestor limite presupune săvârșir ea unei infrac țiuni care este pedepsibilă cu o
pedeapsă apr eciată ca fiind de lungă durată . În acest caz, nici pe timpul executării
pedepsei nu se poate aplica un regim semideschis, limita pedepsei pentru un astfel
de regim este de la 1 la 3 ani închisoare.
31
Aceste condi ții negative sta bilite prin lege limitează posibilitatea instan ței de
judecată de a avea încredere în persoane care au mai suferit o condamnare sau care au
mai beneficiat de o asemenea măsura în ultimii 2 ani anteriori infrac țiunii pentru care
sunt judecate ori pentru inf arctorul care s -a sustras de la urmărire penală, judecată sau a
încercat să zădărnicească aflarea adevărului.
În conformitatea cu art. 80 alin (3) C. pen., în cazul concursului de infrac țiuni,
renun țarea la aplicarea pedepsei se poate dispune numai dacă pentru fiecare infrac țiune
concurent ă sunt îndeplinite separat condi țiile cu privire la gravitatea redusă a
infrac țiunii și persoana infractorului, prevăzute în alin. (1) și (2) al art. 80 C. pen.
Instan ța de judecat ă va constata pentru fiecare dintre infr acțiunile concurente
îndeplinirea acestor condi ții, după care va putea hotărî pentru sau împotriva folosirii
acestui mijloc de individualizarea a pedepsei.
Avertismentul const ă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat instan ța
de judecat ă să dispună renu nțarea la aplicarea pedepsei și să atenționeze pe infractor
asupra conduitei sale viitoare și asupra consecin țelor la care se expune dacă va mai
comite infrac țiuni. Avertismentul este un drept și o obliga ție a instan ței de judecată.
Aceasta, constatând că sunt îndeplinite condi țiile pentru a se renun ța la aplicarea
pedepsei și nu există niciuna dintre situa țiile stabilite de lege în prezen ța cărora instan ța
nu poate aplica aceasta institu ție, prezintă motivele de fapt care au determin at
convingerea instan ței să renun țe la aplicarea pedepsei și atrage aten ția infractorului
asupra conduitei viitoare, care ar putea atrage consecin țe dacă mai săvârșește
infrac țiuni.
2.4. Amânarea aplicării pedepsei
Pentru prima oară în legisla ția noastră penal ă este reglementată institu ția amânării
aplicării pedepsei, deși pe plan interna țional74 aceasta institu ție func ționează de mai
mult timp, în cadrul alternativelor la sanc țiunile penale, mai ales la pe depsele privative
de libertate.
Aceast ă prerogativ ă acordată instan ței de judecată, de a stabili o pedeapsă pentru
o persoană vinovată de săvârșirea unei infrac țiuni, după care de a amâna aplicarea
acesteia, creează posibilitatea ca pedeapsa să nu se execute în mod provizoriu, iar în
condi țiile sta bilite de lege să nu se mai execute în mod definitiv, dacă în termenul de
supraveghere sunt îndeplinite toate obliga țiile privind resocializarea celui condamnat.
Rațiunea existen ței acestei măsuri în noul Cod penal rezultă din severitatea
acestui tip de sa ncțiune penal ă ce se exprimă prin faptul că, pe lângă limitările impuse
infractorului în via ța de zi cu zi, acesta poate fi obligat să execute pedeapsa în cazul
nerespec tării con dițiilor prevăzute de lege. Fa ță de institu ția renun țării la pedeaps a
prevăzută de art 80. C. pen., unde infractorul nu mai este supus niciunei restric ții, în
cazul amânării aplicării pedepsei, restric ția este ch iar condamnarea care se pronun ță, dar
care nu se pune în aplicare, în cadrul unui termen, în care activitatea cel ui condamnat
74 Regulile și standardele minime ala Natiunilor Unite cu privire la măsurile neprivative de libertate – Regulile de la Tokyo –
adoptate de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 54/110 la cea de -a 68 -a sesiune plenară din 16
decembrie 1990, sun t inserate o gama de măsuri neprivative de libertate, astfel: sancționarea verbală (admonestarea,
mustrarea, avertismentul), sancțiuni economice și amenzi, restituirea, suspendarea sau amânarea pronunțării hotărârii,
arestul la domiciliu, probațiunea și su pravegherea judiciară.
32
este monitorizată și înso țită de măsuri obligatorii și obliga ții. Fa ță de amânarea
executării pedepsei, art. 589 C.pr. pen., care pre supune executarea pedepsei după ce
situa ția care a dus la amânare s -a remendiat, amânarea aplicării nu mai are consecin țe cu
privire la executare, dacă pe timpul stabilit pentru supraveghere se execută măsurile și
obliga țiile stabilite în sarcina condamnatului.
Amânarea aplicării pedepsei este o măsură de individualizare care constă în
facultatea instan ței de judecată de a stabili o pedeapsă cu amendă sau cu închisoare de
cel mult 2 ani pentru persoană găsită vinovată de săvârșirea unei infrac țiuni și care
îndep linește cumulativ condi țiile poz itive stabilite de lege și nu există nicio condi ție
negativ ă de nedispunere a acestei măsuri și amânarea aplicării acesteia printr -o hotărâre
definitiv ă, care va determina îndreptarea conduitei condamnatului prin îndeplinirea în
cadrul unui termen de supraveghere a unor măsuri și obliga ții stabilite de instan ță, astfel
că aplicarea pedepsei nu mai este necesară.
Amânarea aplicării pedepsei are următoarele trăsături caracteristice:
1. Este o măsură de individualizare a pedepsei la dispozi ția instan ței de judecată ;
2. Amânarea aplicării pedepsei se poate pronun ța pentru pe deaps a închisorii de cel
mult 2 ani sau în cazul condamnării cu pedeapsa amenzii ;
3. Infractorul trebuie să îndeplinească cumulativ condi țiile legale, să nu fi fost
condamnat anterior cu pedeapsa închisorii, să presteze munca neremunerat ă în
folosul comunită ții, iar conduit a sa să creeze convingerea instan ței de judecat ă că
nu mai este nevoie aplicarea pedepsei ;
4. Să nu existe situa ții negative prevăzute de lege, în prezen ța cărora instan ța să nu
poată aplica măsura amânării aplicării pedepsei .
Amânarea aplicări i pedepsei este o a doua institu ție juridico -penal ă nouă, după
renun țarea la aplicarea pedepsei, mai severă în con ținut, pentru că în acest caz
infractorului i se stabilește pedeapsa, dacă ea este am ânată la aplicare.
Amânarea aplicării pedepsei este mai pu țin severă în con ținut decât suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, deoarece în cel de -al doilea caz pedeapsa aplicată
este suspendată pe durată stabilită de lege, iar dacă aceasta îndeplinește măsurile și
obliga țiile dispuse prin hotărâre a instan ței de judecată, la sfârșitul suspendării pedeap sa
se consideră executată.
Amânarea aplicării pedepsei este o institu ție care poate fi dispusă de instan ță și
funcționează în anumite condi ții care trebuie îndeplinite cumulativ, conform art. 83 alin.
(1) C. pen., astfel:
Pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infrac țiuni, este amenda
sau închisoarea de cel mult 2 ani. În raport de criteriile generale de
individualizare a p edepsei, art 74 C. pen., instan ța stabilește pedeapsa pentru
infrac țiune sau pentru infrac țiunile concurente, constatând că aceasta este
amenda sau închis oarea de până la 2 ani inclusiv;
Infractorul nu a mai fost condamnat an terior la pedeapsa închisorii, cu
excep ția cazurilor când faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală ori
infrac țiunile au fost amnistiate sau pentru care a interv enit reabilitatea ori s-a
împlinit termenul de re abilitar e;
Infractorul și -a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerat ă în folosul
comunită ții. Acordul pentru prestarea unei munci neremunerate nu înseamnă
alegerea tipului și a comunită ții, ci doar manifestarea voluntară cu privire la
33
prestarea acesteia. Munca neremunerat ă va fi stabilită în con ținut și durata de
către instan ța de judecată, conform prevederilor art. 85 alin. (2) lit. b) C. pen. ;
În raport cu persoana infractorului, de conduit a avută anterior săvârșirii
infrac țiunii, de efor turile depuse de acesta pentru în lăturarea sau diminuarea
consecin țelor infra cțiunii, prec um și de posibilită țile sale de îndreptare,
instan ța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se
impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. D acă în
cazul renun țării la pedeapsă, instan ța consider ă inoportun ă aplicarea unei
pedepse, în cazul amânării aplicării pedepsei, instan ța consider ă că aplicarea
imediată a pedepsei nu se impune, ci este nevoie doar de o perioadă de timp
determinat ă în care conduit a acestuia să fie supravegheată.
Amânarea apli cării pedepsei nu este un drept al condamnatului, ci o facultate a
instan ței de judecată care apreciază ca executarea pedepsei ar fi inoportun ă din cauza
consecin țelor pe care le -ar avea as upra persoanei acestuia. Îndeplinirea co ndițiilor
pozitive, enumera te mai sus, nu va avea consecin țe privitoare la amânarea aplicării
pedepsei, ci numai dacă exist ă convingerea instan ței ca acesta este soluția optimă și
necesară și că nu există și alte condi ții negative stabilite de lege, con form art. 83 alin.
(2) C. pen..
Condi țiile negative, care nu permit, de drept, aplicarea institu ției amânării
aplicării pedepsei, prevăzute în art 83 alin. (2) C. pen. sunt următoarele: pedeapsa
prevăzută pentru infrac țiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare, in fractorul s -a sus tras
de la urmări rea penală sau de la judecată, infractorul a încercat zădărnicirea aflării
adevărului precum și infractorul a încercat î mpierdicarea identificării și tragerii la
răspun dere penală a autorului sau a participan ților.
Din con ținutul art. 83 alin. (4) C. pen., rezult ă obliga ția instan ței de a -și motiva
hotărârea de amânare a aplicării pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei reprezintă, prin
ea însăși un avertisment deosebit de elocvent, existând și condi ția la alin. (4) art. 83,
unde se arat ă că „sunt obligatorii (…) aten ționarea infractorului asupra conduitei sale
viitoare și a consecin țelor la care se expune dacă va mai comite infrac țiuni (…) ”
34
Capitolul III: Infrac țiuni de fals în inscrisuri săvârșite de func ționarii publici
3.1. Fals material în înscrisuri oficiale
În capitolul III, denumit „Falsuri în înscrisuri”, al Titlului VI „Infrac țiuni de fals”
din noul Cod penal, partea specială, sunt incriminate aceleași fapte prevăzute și în
Capitolul III „Falsuri în înscrisuri” din Titlul VII „Infrac țiuni de fals din Codul penal
anterior, partea specială, cu unele deosebiri.
Prima deosebire se referă la introducerea în con ținutul de fals în înscrisuri sub
semnătură privată a unei noi variante, când aceasta este săvârșit ă în vreunul din
modurile prevăzute în cazul falsului intelectual.
A doua deosebire vizează con ținutul infrac țiunii de fals privind identitatea, la care
s-au adăugat alte variante de incriminare în raport cu cele din Codul penal anterior. De
asemenea, în noul Cod penal, au fost introduse în grupul infrac țiunilor de fals în
înscrisuri două fapte: falsificarea unei înregistrări tehnice și falsul informatic.75
Totodată, a fost extinsă inciden ța dispozi țiilor cuprinse în acest capitol și în cazul când
faptele de fals în înscrisuri, privesc fapte emise de o autoritate competentă a unui stat
străin sau de o organiza ție interna țional ă printr -un tratat la care România este parte sau
declara ții ori o identitate asumat ă în fa ța acesteia.
Falsul material în înscrisuri oficiale, ca prima infrac țiune din categoria celor de
falsuri în înscrisuri, este descris în art. 320 C. penal, având același con ținut cu cel
prevăzut în art. 288 C. penal 1968 .
Falsul material în înscrisuri oficiale are următoru l con ținut legal: falsificarea unui
înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice
mod, de natură să producă consecin țe juridice.76 Fapta este mai gravă, potrivit alin. (2),
când este săvârșită de un func ționar public în exerci țiul atribu țiilor de s erviciu.
Falsul materi al în înscrisuri oficiale este i ncriminat în art. 320 C. penal, într -o
variantă tip și o variantă agravantă. Variantă tip, art. 320 alin. (1), constă în falsificarea
unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în
orice mod, de natură să producă consecin țe juridice. Varianta agravantă, art. 320 alin.
(2), exist ă când fapta descrisă la varianta tip a fost săvârșit ă de un func ționar public în
exerci țiul atribu țiilor de serviciu. Forma de bază a infrac țiunii din alin. (1) are con ținut
identic formei de bază din reglementarea anterioară (alin. (1) al art. 288 C.P . 1968).
Deosebiri apar sub aspectul regimului sanc ționator, prin sporirea limitei minime a
pedepsei cu închisoarea, de la 3 luni în reglementarea anterioară, la 6 luni în noua
reglementare.77
Și în noua reglementare, sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau
orice alte imprimate producătoare de consecin țe juridice. Sub acest as pect, alin. (3) al
art. 320 NCP prevede că sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice
alte imprimate producătoare de consecin țe juridice, spre deosebire de reglementarea din
Codul penal anterior (alin. (3) al art. 288), prin care s e prevedea că sunt asimilate cu
75 V. Dobrinoiu și colab, op. cit., p. 643.
76 A. Boroi, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal , ed. 2, revizuită și adăugită, Ed. C. H. Beck, București,
2014, p. 515.
77 T. Toader, op. cit., p. 345.
35
înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
consecin țe juridice.
Noul Coul penal redefinește înscrisul oficial prin prevederile art. 178 alin. (2), el
constând în orice înscris care em ană de la o persoană juridică dintre cele la care se
referă art. 176 (ce privește autorită țile publice, institu țiile publice sau alte persoane
juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică) ori de la o
persoană prevăzută în art. 175 alin. (2) – persoana care exercită un serviciu de interes
public pentru care a învestită de autorită țile publice sau care este supusă controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public – sau care
aparține unor asemenea persoane.
Practica judiciară a considerat că sunt îndeplinite elementele infrac țiunii în cazul
următoarelor fapte: modificarea bonurilor de plată majorând sumele plătite78,
modificarea datelor unui abonament de călătorie pe C.F.R ., modificarea unei declara ții
autentice, precum și a încheierii notarului, modificarea datelor dintr -un carnet de muncă,
a celor însc rise într -un libret C.E.C . etc.
Forma agravantă din alin. (2) există atunci când falsul prevăzut în alin. (1) este
săvârșit de către un funcționar public aflat în exerci țiul atribu țiilor de serviciu, spre
deosebire de forma agravantă din Codul penal din 196 8, care putea fi săvârșit ă de către
un func ționar aflat în exerci țiul atribu țiilor de serviciu. Altfel spus, noua incriminare ia
în considerare calitatea de func ționar public a subiectului activ, spre deosebire de
incriminarea anterioară care lua în considerare numai calitatea de func ționar.79
Falsul material în înscrisuri oficiale este infrac țiunea care constă în falsificarea
unui însc ris oficial (inclusiv a copiilor legalizate ale acestuia) prin contrafacerea
(imitarea) scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea în orice mod (ștergeri, adăugiri),
dacă înscrisul oficial falsificat este de natură să producă consecin țe juridice.80
Așa cum rezultă din con ținutul normei de incriminare, falsul material în înscrisuri
oficiale este un mod ilicit de confec ționare sau de modificare a unui înscris oficial
pentru a -l face să aibă, aparent, însușirile și efectele probatorii ale unui înscris ofici al
adevărat. Din acest considerent, falsul material în înscrisuri oficiale se impune a fi
incriminat și sancționat pentru că are aptitudinea de a aduce atinger e încrederii pe care
oamenii o acordă înscrisurilor oficiale, în scrisuri care, în condi țiile actuale de dezvoltare
a societă ții umane, sunt indispensabile pentru formarea și desfășurarea normală a
relațiilor sociale de tot felul.
Este în afara oricărei îndoieli că pătrunderea în arena rela țiilor sociale a unor
înscrisuri oficiale false at rage inevitabil o neîncredere în orice înscrisuri oficiale
similare. Impunând efectuarea de cercetări dificile care de cele mai multe ori sunt
infructuase și duc la afectarea rela țiilor sociale în sectorul în care ar apărea înscrisurile
oficiale false.81
În ceea ce privește obiectul juridic generic al grupului de infrac țiuni de fals în
înscrisuri oficiale, acesta îl constituie fasciculul de rela ții sociale ce iau naștere în jurul
78 Trib. Suprem, s. pe n., dec. nr. 3255 .
79 T. Toader, op. cit., p. 508.
80 M. Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal , Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 389.
81 V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal, Partea special ă, Teorie și practică judiciar ă, Ed. Universul Juridic, București , 2011,
pp. 170 -173.
36
și datorită încrederii publice în înscrisurile cu valoare probatorie și genera toare de
consecin țe juridice.82
Obiectul juridic generic este identic cu al celorlalte infrac țiuni de fals, legiuit orul
urmărind să ocrotească valoarea social reprezentată de încrederea public și ansamblul
relațiilor sociale se formează și dezvoltă în leg ătură cu această valoare socială.83
Obiectul juridic special al infrac țiunii de fals material în înscrisuri oficiale îl
formează rela țiile sociale bazate pe încrederea publică acordată autenticită ții și
veridicită ții înscrisurilor oficiale84 sau în realitatea și autenticitatea înscrisurilor oficiale.
Cum însă majoritatea rela țiilor sociale include în mecanismul lor folosirea de înscrisuri
oficiale, s -ar putea spune că prin incriminarea și sanc ționarea falsului material în
înscrisuri oficiale sunt ocrotite aproape toate rela țiile sociale. La varianta agravantă
identificăm și un obiect juridic secundar care constă în rela țiile referitoare la bună
desfășurare a activită ții de serviciu.
Cu privire la obiectul material, când falsul materia l se comite prin alterarea unui
înscris oficial preexistent, acest înscris are, în același timp, și caracterul de obiect
material al infrac țiunii. În cazul contrafacerii (plăsmuirii unui înscris oficial), când
pentru realizarea acestuia sunt folosite mater iale (hârtie, cerneală, tuș) care, înserându –
se în produsul infrac țiunii (înscrisul oficial fals), păstrează însă caracterul de obiect
material al infrac țiunii, deoarece asupra acestor materiale s -a efectuat ac țiunea de
falsificare (plăsmuire).
Prin înscris se în țelege actul unilateral sau conven țional care emană de la una sau
mai multe persoane fizice sau juridice de drept public sau de drept privat ori care
aparține acestor persoane. Înscrisul trebuie să aibă formă materială, tipărită, neavând
relevan ță penală formă electronică a înscrisului.
Înscrisurile oficiale falsificate, plăsmuite sau alterate sunt din această cauză
socotite întotdeauna și ca obiect material al infrac țiunii, indiferent dacă au fost
falsificate în totalitate sau numai în parte, dacă falsul privește con ținutul înscrisului ori
semnătura acestuia sau modul de autentificare, de certificare sau de atestare care
însoțește înscrisul.85
Noțiunea de „înscris oficial” este definită în art. 178 alin. (2) C. penal. Potrivit
acestui text, înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre
cele la care se referă art. 176 (autorită țile publice, institu țiile publice sau alte persoane
juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică) ori de la
persoana prevăzută la art. 175 alin. (2), persoana care exercită un serviciu de interes
public pentru care a fost învestită de autorită țile publice sau care este supusă controlului
ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivu lui serviciu public, 86 sau
care apar ține unor asemenea persoane. După cum se observă, în raport cu legea penală,
constituie înscrisuri oficiale două categorii de înscrisuri: cele care emană de la o
persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 C. penal, ori de la o persoană
prevăzută la art. 175. Alin. (2) C. penal și cele care apar țin unor asemenea persoane.
Din prima categorie fac parte înscrisurile care sunt întocmite, emise sau
82 I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ed. a 2 -a, Ed. Hamangiu, Bucure ști, 2009, p. 230 .
83 A. Boroi, op. cit., p. 516.
84 Idem
85 V. Dobrinoiu și colab., op cit., p. 647.
86 Idem.
37
confirmate de o autoritate publică, institu ție publică sau de o altă persoană juridică
dintre cele care administrează sau exploatează bunuri proprietate publică ori de o
persoană care exercită un serviciu de interes public în condi țiile legii. Oricare dintre
aceste înscrisuri trebuie să provină de la o persoană juridi că sau fizică dintre cele
menționate mai sus, competen tă a-l emite, trebuie să poarte ștampila și sigiliul acelei
persoane juridice sau fizice, precum și semnătura celui care l -a emis.
În cazul înscrisurilor care trebuie întocmite cu respectarea altor formalită ți
prevăzute în mod imperativ de lege, de care depinde însăși valabilitatea lor, este necesar
să fie îndeplinite și aceste formalită ți.
Din ce -a de-a dou a categorie fac parte înscrisurile depuse sau înregistrate de o
persoană juridică dintre cele prevăzute la art. 176 C. penal sau la o persoană care
exercită un serviciu de interes public potrivit art. 175 alin. (2) C. penal, indiferent dacă
emană de la o pe rsoană publică sau de la particular. Privitor la această a doua categorie
de înscrisuri care pot forma obiectul material al infrac țiunii de fals material în înscrisuri
oficiale, în doctrina penală s -au exprimat două opinii. Într -o primă opinie87, se sus ține că
în categoria de înscrisuri ce apar țin unuia dintre persoanele la care se referă art. 178
alin. (2) teza a II -a C. penal, se include orice înscris care intră în posesia sa. Într -o a
doua opinie, se apreciază că în această categorie pot intra doar acele acte care vizează
organizarea internă și modul concret de lucru și care au semnifica ție juridică, precum
registre, procese -verbale, foi de pontaj, state de plată etc, toate apar ținând prin
destina ție, intrinsec, respectiv ei persoane de drept public. În sus ținerea acestei păreri se
aduce ca argument faptul că astăzi, când libertatea de opinie și dreptul de liberă
exprimare nu mai sunt restric ționate, este posibil, și exemplele sunt numeroase, c a unele
persoane să depună la autorită ți sau la alte institu ții publice cereri, memorii etc., cu
conținut insultător, injurios, denigrator, care, odată înregistrate, să capete caracter de
„înscris oficial”, categorie ce ar rămâne lipsită de orice semnifica ție și, deopotrivă, de
conținutul atribuit de legiuitor.
Legea asimilează cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte
împrimate producătoare de consecin țe juridice (art. 320 alin. (3) C. penal). Dacă
înscrisul nu face parte din categoria înscrisurilor oficiale, ci a celor sub semnătură
privat ă, fapta n u va constitui fals material în înscrisuri oficiale (art. 320 C. penal), ci fals
în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322 C. penal). În acest sens, practica judiciară a
decis că: falsificarea de borderouri de achizi ție și de facturi fiscale de către
administratorul unei societă ți comerciale întrunește elementele constitutive ale
infrac țiunii de fals sub semnătură privat ă, iar nu ale infrac țiunii de fals material în
înscrisuri oficiale și uz de fals deoarece societă țile comerciale nu intră sub inciden ța
prevederilor art. 176. C. penal, iar înscrisurile emise de societă țile comerciale nu sunt
înscrisuri oficiale în sensul art. 178 alin. (2) C. penal.88
Copiile legalizate ale înscrisurilor oficiale au ace eași valoare ca și originalele.89
Este necesar ca înscrisul oficial să nu fie lovit de o cauză de nulitate absolută, care să fie
evident ă. Dacă ac țiunea de falsificare privește un înscris care este lovit de o cauză de
nulitate relativ ă, fapta va constitui infrac țiunea de fals material.
Subiectul activ nemijlocit la infrac țiune de fals material în înscrisuri oficiale,
87 O. A. Stoic a, Drept penal, partea specială , Ed. Didactic ă și Pedagogic ă, București , 1976, p. 317.
88 ICCJ, s. pen., dec. nr. 2412 din 4 mai 2004, în B .J. Culegere de decizii pe anul 2004, Ed. C.H.Beck, București , 2005, p. 813.
89 M. Udroiu, op. cit., 404.
38
varianta tip, poate fi orice persoană care îndeplinește condi țiile răspunderii penale, mai
puțin un func ționar public care să fi săvârșit fapta în exerci țiul atribu țiilor de serviciu,
caz în care fapta se încadrează la varianta agravantă. Participa ția la varianta tip este
posibilă sub toate formele sale. La varianta agravantă, coautori sunt numai persoanele
care au calitatea cerută de normă de incriminare la data comiterii infrac țiunii.90
Calitatea de func ționar public a autorului se va răsfrânge asupra infrac țiunii însăși
și, ca atare, sub aspectul influen ței sale asupra participan ților, urmează regimul
circumstan țelor reale. În consecin ță, instigatorul și complicele vor fi considerate
participan ți la falsul material în înscrisuri oficiale varianta agravantă prevăzută la art.
320 alin. (2) C. penal, dacă au cunoscut sau au prevăzut calitatea autorului de func ționar
public, iar fapta a fost săvârșită în exerci țiul atribu țiilor de serviciu ale acestuia.91
Dacă numai instigatorul și complicele au calitatea de func ționar public, iar autorul
nu o are, aceștia vor fi încadra ți la varianta tip a infrac țiunii de fals material în înscrisuri
oficiale. Dacă falsul material al unui înscris oficial s e realizează prin aplicarea unui
sigiliu fals sau unei ștampile false, cel care a folosit sigiliul sau ștampila falsă va
răspunde penal ca subiect activ a două infrac țiuni: fals material în înscrisuri oficiale și
folosirea de instrumente oficiale false, în concurs.92
Subiectul pasiv al infrac țiunii de fals material în înscrisuri oficiale este autoritatea
publică, institu ția publică sau o altă persoană juridică, dacă administrează sau
exploatează bunurile proprietate publică ori o persoană dintre cele la care se referă art.
175 alin. (2) C. penal, căreia i se atribuie în mod mincinos înscrisul oficial fals. Dacă
înscrisul oficial falsificat a cauzat prejudicii patrimoniale unei alte persoane fizice sau
juridice și aceasta poate deveni subiect pasiv efecti v al infrac țiunii de fals material în
înscrisuri oficiale.93
Elementul material constă într -o acțiune de falsificare, în mod material, a unui
înscris oficial. Ac țiunea de falsificare poate fi executată prin contrafacere, adică prin
confec ționarea, prin imitarea scrierii sau a semnăturii înscrisului oficial, ori prin
alterare, adică modificare în orice fel a înscrisului. Prin activitatea infrac țional ă se
acționează asupra formei materiale a înscrisului ( instrumentum ).94
Contrafacerea scrierii, în cazul înscrisurilor oficiale, nu înseamnă imitarea
înscrisului, cu atât mai mult cu cât înscrisurile oficiale sunt, de regulă, dactilografiate
sau tehnoredactate, ci înseamnă a reproduce con ținutul pe care îl are, în mod obișnuit un
asemenea înscris adevăr at. De exemplu, o diplomă falsă trebuie să aibă con ținutul unei
diplome adevărate, un permis de conducere trebuie să aibă men țiunile unui permis de
conducere adevărat, un proces -verbal de constatare trebuie să con țină men țiunile unui
astfel de act, o carte de identitate trebuie să con țină elementele unui astfel de act.
Dacă înscrisul falsificat nu con ține men țiunile pe care le are respectivul înscris
adevărat, acel înscris nu poate avea aparen ța unui înscris adevărat. Contrafacerea
semnăturii pe un înscris oficial adevărat sau plăsmuit înseamnă aplicarea unei semnături
care să aibă aparen ța că ar fi al aceluia ce trebuie să semneze, cu arătarea în paranteză
sau sub semnătură a numelui și a prenumelui pretinsului semnatar. În multe cazuri,
90 V. Dobrinoiu și colab, op. cit., p. 646.
91 T. Vasiliu, Drept penal român. Partea specială, vol. I , Ed. Albastra, Cluj, 1997, p. 209.
92 V. Dobrinoiu și colab., op. cit., p. 647.
93 Idem.
94 M. Udroiu, op. cit., p. 647.
39
semnătura falsă es te înso țită și de amprenta unei ștampile false.
Alterarea unui înscris oficial presupune denaturarea materială a con ținutului său
fie prin adăugiri ori modificări de cifre sau date, fie prin ștersături, fie, în sfârșit, prin
aducere în stare de ilizibili tate a unor păr ți din înscrisul oficial prin pătare, decolorare.
Pentru întregirea elementului material al infrac țiunii de fals material în înscrisuri
oficiale trebuie îndeplinite două cerin țe oficiale. Prima cerin ță se referă la faptul că
înscrisul trebu ie să facă parte din categoria înscrisurilor oficiale, adică înscrisuri
întocmite de persoanele juridice prevăzute în art. 176 C. penal sau de o persoană
prevăzută în art. 175 C. penal ori care apar țin unor asemenea persoane (juridice sau
fizice).
A doua cerin ță este ca înscrisul oficial falsificat să fie susceptibil de a produce
consecin țe juridice în cazul în care ar fi folosit. Cerin ța este îndeplinită din momentul ce
înscrisul falsificat are aparent caracteristicile unui înscris oficial adevărat și ar putea,
prin folosire, produce aceleași efecte ca cel din urmă. Când falsul privește un înscris
oficial perimat, cerin ța esen țială nu este îndeplinită, întrucât un asemenea înscris, chiar
veridic, nu poate produce consecin țe juridice.
Aceeași solu ție se im pune și în cazul alterării unui înscris oficial nul. Totuși, când
cauza de nulitate nu este atât de evidentă, încât să poată fi observată de îndată de către
cel căruia i se adresează înscrisul, fapta poate produce consecin țe juridice și, în acest
caz, poat e constitui infrac țiunea de fals material în înscrisuri oficiale.95
S-a stabilit că persoana care plăsmuiește în întregime sau par țial un înscris oficial
comite infrac țiunea de fals în înscrisuri oficiale fără a fi necesar ca, pentru existen ța
acestei in fracțiuni, înscrisul să fie folosit.96
Urmarea imediată specifică infrac țiunii de fals material în înscrisuri oficiale
constă într -o stare de pericol care se creează prin contrafacerea sau alterarea înscrisului
pentru obiectul juridic al infrac țiunii, adică pentru rela țiile sociale a căror formare și
normală desfășurare se bazează pe încrederea publică ce se acordă înscrisurilor oficiale.
Urmarea imediată se consideră produsă chiar dacă înscrisul falsificat nu este de o
factură desăvârșită, atât tim p cât acest înscris ar putea fi utilizat și acceptat ca valabil.
Dacă falsitatea înscrisului este însă vizibilă ori ușor de sesizat (ștersături evidente,
adăugiri scrise în mod vizibil), urmarea imediată nu este cu putin ță să se producă, fapta
nu va consti tui decât o încercare nereușită de a falsifica97.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate, pentru că starea de pericol să fie
socotită ca produs al unei ac țiuni de falsificare, trebuie să se constate că între starea de
pericol și acțiunea de falsificare există o legătură de cauzalitate. Dacă nu se constată
existen ța legăturii de cauzalitate, nu va putea exista nici infrac țiunea de fals material în
înscrisuri oficiale98.
Vizavi de formă de vinovă ție care constituie element subiectiv al acestei
infrac țiuni este inten ția, care presupune că făptuitorul să -și fi dat seama că prin
falsificarea material ă a unui înscris oficial creează o stare de pericol pentru încrederea
pe care trebuie să o inspire un astfel de înscris și să fi urmărit sau acceptat pr oducerea
acestuia .
95 O. A. Stoica, op. cit., p.332.
96 Trib. Suprem, s. Pen., dec. Nr. 1 1969, în R.R.D . nr. 5 1970, p. 116 -118.
97 V. Dobrinoiu și colab., op. cit., p. 648
98 Idem
40
Mobilul și scopul nu sunt elemente obligatorii ale laturii subiective. Acestea
trebuie recunoscute pentru că au relevan ță în aprecierea în concret a gravită ții faptei și la
individualizarea pedepsei. În practica judiciară infrac țiunea de fals material în înscrisuri
oficiale este re ținută în mod corect.
Astfel, s -a decis că există această infrac țiune în cazul în care făptuitorul
plăsmuiește în întregime sau par țial un înscris oficial ori întocmește o copie a unui act
inexistent; ori lipsește o rubrică a permisului de conducere original ; pe un permis de
conducere valabil înscrie categoriile A, B, C și E, deși deținătorul nu avea permis decât
pentru categoria A; sa u contraface amprenta unei ștampile CEC pe un libret; sau
modifică datele unui abonament de călătorie CFR. Constituie, de asemenea, fals
material în înscrisuri oficiale semnarea în fals a numelui destinatarului unui mandate
poștal pentru a încasa contraval oarea; sau modificarea con ținutului unei declara ții
autentificate, precum și a încheierii notarului public.
Nu există infrac țiune de fals material în înscrisuri oficiale dacă func ționarul
public a antedatat un referat care exprimă realitatea, iar modi ficarea datei nu era de
natură a atrage vreo consecin ță juridică; ori dacă a adăugat pe un certificat de studii
mențiunea gr . II, deși aceasta nu era în principiu, susceptibilă să producă astfel
consecin țe juridice.99
În ceea ce privește actele pregătitoare, deși ele sunt posibile și necesare în
săvârșirea infrac țiunii de fals material în înscrisuri oficiale, nu sunt incriminate. Ele pot
avea valoare de acte de complicitate, dacă au fost efectuate de o altă persoană decât
autorul și au servit ace stuia la săvârșirea infrac țiunii.
Tentativa este incriminată în art. 320 alin. (4) și poate fi săvârșită în oricare din
modalită țile normative prevăzute în art. 32 alin. (1) C. penal. Consumarea infrac țiunii
are loc în momentul în care executarea ac țiunii de falsificare a fost desăvârșită și a
produs urmarea imediată, adică s -a creat starea de pericol prin realizarea unui înscris
oficial, care prezintă însă a parent toate însușirile unui înscris adevărat.
Falsul material în înscrisuri oficiale varia nta tip incriminată în art. 320 alin (1) se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar varianta agravantă, incriminată în alin.
(2) se predepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Tentativa la această infrac țiune, în
ambele sale variante, se s anționează cu pedeapsa prevăzută de normă de incriminare
pentru forma consumată care se reduce la jumătate.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi la varianta tip
poate fi aplicată dacă instan ța constată că, fa ță de gravitatea infr acțiunii, împrejurările
cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, iar la varianta
agravantă se aplică în mod obligatoriu. Când instan ța penală declară că un înscris oficial
este fals, va proceda cu ocazia executării hotărârii, potri vit dispozi țiilor art. 580 C. proc.
Pen.
3.2. Falsul intelectual
Infrac țiunea este prevăzută de art 321 C. penal, într -o singură variantă, tip, și
constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un
funcționar public aflat în exercitarea atribu țiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte
99 G. Antoniu, op. cit., p. 248 .
41
sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știin ță de a insera
unele date sau împrejurări.
Falsul intelectual este denumit astfel întrucât, în raport cu falsul material în
înscrisuri oficiale, alterarea adevărului nu privește materialitatea înscrisului în formă și
sursa acestuia, ci numai men țiunile și constatările cuprinse în textul înscrisului oficial
întocmit de func ționarul public în exerc itarea atribu țiilor de serviciu.
Întotdeauna, la falsul intelectual , înscrisul oficial este, din punct de vedere
material, regulat și legal, falsitatea privește însă faptele și împrejurările despre care
înscrisul oficial este chemat să facă proba.
Datorită specificului său, falsul material în înscrisuri oficiale se constată, de
regulă, pe calea unei expertize grafice, pe când în cazul falsului intelectual, expertiza nu
poate fi utilizată, folosindu -se alte mijloace de probă.100
În concep ția legiuit orului penal, falsul intelectual are o mai mare gravitate decât
falsul material în înscrisuri oficiale pentru că este de natură să aducă atingere, în
subsidiar, și rela țiilor sociale referitoare la bună desfășurare a activită ților de serviciu.101
A comis această infrac țiune numitul I.O, care, în calitate de șef de tură la vama
Nădlac, a falsificat trei chitan țe pentru a permite înscrierea în circula ție prin eludarea
dispozi țiilor legale a unui număr de trei autoturisme.102 În spe ță, s-a făcut aplicarea
prevederilor art. 38 C. penal., referitoare la concursul de infrac țiuni (fals intelectual și
uz de fals).
Obiectul juridic generic este comun cu al tuturor celorlalte infrac țiuni de fals.103
Obiectul juridic special îl formează rela țiile sociale a căror naștere, desfășurarea
și dezvoltare depinde în mod nemijlocit de încrederea publică ce este acordată
înscrisurilor oficiale și activită ții realizate de func ționarii publici pentru întocmirea
acestora.104
Falsul intelectual este săvârșit de un func ționar pu blic aflat în exercitarea
atribu țiilor de serviciu și aduce atingere, în subsidiar, și relațiilor referitoare la bună
desfășurare a activită ții de serviciu.105 În cazul infrac țiunii de fals intelectual, obiectul
material poate fi numai un înscris oficial asupra cărui a se realiz ează în mod nemijlocit
activitatea de falsificare, care, ca și la falsul material în înscrisuri oficiale, devine par țial
și produsul infrac țiunii. 106Este vorba despre un înscris oficial emanat de la o unitate
competentă, care, din pun ct de vedere al condi țiilor legale de formă și al materialită ții
scrierii, este un act valabil.107
Noțiunea de „înscris oficial” este definită în art. 178 alin. (2) C. penal, potrivit
căruia prin acesta se în țelege orice înscris care emană de la pers oana juridică dintre cele
la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care
aparține unor asemenea persoane.
Uneori, falsul intelectual constituie varianta de comitere a altei infrac țiuni mai
grave, caz în care poate fi absorbit în respectiva infrac țiune. În acest sens, prin dec. nr. 4
100 V. Dobrinoiu, op cit, p.649.
101 Idem.
102 CSJ, s. pen., dec. nr. 1019/1996, în Dreptul nr. 9/1997, 122.
103 A. Boroi, op. cit., p.539.
104 Idem.
105 V. dobrinoiu, op. cit., p. 650.
106 V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială , Ed. Universul Juridic, București , 2014.
107 O. A. Stoica, op. cit. , p. 339.
42
din 21 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casa ție și Justi ție s-a pronun țat într -un recurs în
interesul legii pentru a stabili încadrarea juridică a faptei de a efectua înregistrări
inexacte s au de a omite înregistrările în contabilitate, respectiv raportul dintre
infrac țiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și cea de fals intelectual
prevăz ută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 a contabilită ții. Instan ța supremă a stabilit că
fapta de omisiune în tot sau în parte ori eviden țierea în actele contabile sau alte
documente legale, a opera țiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori
eviden țierea în actele contabile sau alte documente legale a cheltuielilor care nu au la
bază opera țiuni reale ori eviden țierea altor opera țiuni fictive constituie infrac țiunea
complexă de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din L egea nr.
241/2005 [ex -art. 11 lit. c), ex -art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente
dispozi țiile art. 43 (ex -art. 37, ex -art. 40) din Legea nr. 82/1991 a contabilită ții, raportat
la art. 289 C. penal, aceste activită ți fiind cuprinse în con ținutul constitutiv al laturii
obiective a infrac țiunii de evaziune fiscală. Deși infrac țiunea de fals în contabilitate a
fost abrogată, aceasta fiind o variantă specială a infrac țiunii de fals intelectual (art. 320
C. penal), se consideră că decizia instan ței est e valabilă în ceea ce privește raportul
dintre infrac țiunea de fals intelectual și evaziune fiscală.
În ceea ce îi privește pe subiec ții infrac țiunii, subiectul activ nemijlocit al
infrac țiunii de fals intelectual este calificat, în sensul că acesta nu poate fi decât o
persoană care are calitatea de func ționar public și săvârșește fapta în exerci țiul
atribu țiilor sale de serviciu. Infrac țiunea poate fi săvârșită și în participa ție, cu
mențiunea că instigatorii sau complicii pot fi și alte persoane dec ât cele care au calitatea
cerută în art. 321. C. penal, dar coautoratul este posibil doar atunci când întocmirea
înscrisului este de competen ța mai multor persoane care au calitatea de func ționar
public și acționează cu aceeași formă de vinovă ție (inten ția) pentru falsificarea
înscrisului oficial, cum ar fi o comisie de expertiză, o comisie de avizare, o comisie de
examen, o comisie de inventariere etc. 108
Este func ționar public, potrivit dispozi țiilor art. 175 C. penal, persoana care, cu
titlu permanent său temporar, cu sau fără o remunera ție, exercită atribu ții și
responsabilită ți, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii
legislative, executive sau judecătorești, exercită o func ție de demnitate publică sau o
funcție publică de orice natură ori exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în
cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu
capital integral de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică,
atribu ții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este
considerată func ționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu
de interes public pentru care a fost investită de autorită țile publice sau car e este supusă
controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu
public [art. 175 alin. (2) C. penal].
De regulă, sfera de cuprindere a termenilor „funcționar public” (art. 175 C. penal)
și „public” (art. 176 C. penal ) este aceeași.109 Datorită unor necorelări în aceste defini ții,
este posibilă uneori situa ția ca un func ționar public să întocmească un înscris sub
108 A. Boroi, op. cit., p p. 540 -541.
109 V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 630.
43
semnătură privată110, iar o altă persoană decât func ționarul public să întocmească un
înscris oficial.111 Pentru existen ța infrac țiunii de fals intelectual, este necesar atât
calitatea de func ționar public a persoanei care contraface sau alterează, cât și încadrarea
juridică a acestuia din urmă în categoria înscrisurilor oficiale, în orice altă situa ție
încad rarea juridică fiind în infrac țiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.112
Fapta poate fi comisă și în participa ție, sub toate formele sale (coautorat,
instigare, complicitate). Pentru existen ța coautoratului este necesar, fiind vorba de o
infrac țiune proprie, ca făptuitorii să aibă calitatea specială cerută de text autorului și să
comită fapta în exercitarea atribu țiilor de serviciu (de exemplu, falsificare unui proces –
verbal în momentul întocmirii acestuia de către comisia competentă a -l încheia sau în
cazul unei comisii de examen ). În toate celelalte situa ții, participa ția nu este posibilă
decât sub forma instigării sau a complicită ții.
Atunci când o altă persoană decât func ționarul public denaturează adevărul cu
ocazia redactării unui înscris și astfel, în baza acesteia, s -a alterat adevărul în con ținutul
actului de către func ționarul public de bună -credin ță care îl întocmește, vor fi incidente
prevederile art. 326. C. penal, respectiv, acea persoană va răspunde pentru fapta de fals
în declara ții.113
În cazul infrac țiunii de fals intelectual, subiect pasiv principal al infrac țiunii este
statul, ale cărui interese au fost lezate prin diminuarea încrederii publicului în
înscrisurile oficiale, precum și unitatea sau institu ția în cadrul cărora s -a săvârșit falsul,
întrucât prestigiul și eventual autoritatea lor sunt compromise prin faptul că un înscris
emis de un func ționar public aflat în exerci țiul atribu țiilor de serviciu este afectat de o
alterare a realită ții pe care trebuie să o exprime.114
Subiectul pasiv secundar al falsului intelectual este persoana fizică sau juridică
ale cărei interese au fost periclitate prin comiterea faptei.
Falsul intelectual afectează, în primul rând, încrederea pe care publicul o acordă
înscrisurilor oficiale d e felul celui falsificat și, în al doilea rând, interesele persoanelor
juridice sau fizice de la care emană înscrisul. În mod implicit, falsul intelectual face să
scadă încrederea publică în corectitudinea func ționarilor publici sau a persoanelor care
exercită un serviciu de interes public.115
Falsul intelectual nu poate fi săvârșit decât în timpul cât se întocmește înscrisul și,
implicit, la locul în care s -a procedat la întocmirea acestuia, loc care poate fi ori cel în
care unitatea în cadrul căreia s -a întocmit înscrisul își are sediul, ori cel men ționat în
înscris ca fiind locul întocmirii (de exemplu, un act este întocmit la sediul notarului
110 O persoan ă care exercit ă o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate
publică (de exemplu, Asociatia Nev ăzătorilor din România) este func ționar public, dar nu to ți func ționarii publici care
provin din aceasta categorie întocmesc înscrisuri oficiale, deoarece nu toate persoanele juridice declarate ca fiind de
utilitate publică în cadrul carora isi desfasoare activit atea se inscriu în categoriile de ersoane prevazute la art. 176 C.
penal: autorit ăți publice, institu ții publice, alte persoane juridice care administreaz ă proprietatea publică.
111 O persoană care exercit ă o însarcinare de orice natură în serviciul unei persoane juridice private (spre exemplu,
Petrom) î ntocme ște un înscris care este considerat un î nscris ofi cial (deoarece persoana juridică privat ă respectiv ă
administreaz ă bunuri proprietate publică, cum ar fi rezervele naturale).
112 V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 648.
113 Idem.
114 A. Boroi, op. cit., p. 542.
115 V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit. 649.
44
public116, un proces -verbal de constatare a unei contraven ții este întocmit, de regulă, la
locul în care s -a săvârși t contraven ția). În legătură cu timpul comiterii faptei, după
întocmirea înscrisului nu mai e este posibilă săvârșirea unui fals intelectual, fiind
incidente dispozi țiile falsului material în înscrisuri oficiale.
Elementul material constă în falsificar ea unui înscris oficial care poate fi realizată
prin două modalită ți alternative: fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea, cu știin ță de a insera unele date sau
împrejurări.
Infrac țiunea de fals inte lectual este, din punct de vedere obiectiv, o infrac țiune
comisivă mixtă care poate fi săvârșită atât prin ac țiune, cât și prin inac țiune.117
În practica judiciară s -a decis că există fals intelectual săvârșit prin atestarea unor
fapte necorespunzătoare adevărului dacă func ționarul public întocmește un proces –
verbal de contraven ție nereal sau consemnează un fapt neadevărat, și anume că la
constatatea contraven ției a asistat și o altă persoană118; ori dacă medicul a eliberat un
certificat de deces fără să fi examinat cadavrul și fără să fi constatat personal cauza
morții; sau faptă inculpa ților (viceprimar respectiv secretar al primăriei unei comune) de
a fi eliberat unei perso ane, în lipsa unei hotărâri a comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18
1991 -singura a bilitată să decidă în această privin ță – o adeverin ță prin care se atestă, în
mod nereal, că s -a anulat procesul -verbal de punere în posesie a păr ții vătămate asupra
unui teren, adeverin ță pe care persoana beneficiară a depus -o la instan ța de judecată,
dobândind câștig de cauză într’un proces de servitute119.
Atestarea este acea consemnare, men ționare care se efectuează cu prilejul
întocmirii unui înscris oficial referitor la existen ța anumitor fapte sau împrejurări
determinate. Atestarea este necorespu nzătoare adevărului atunci când faptele sau
împrejurările asupra cărora se face men ționarea nu au existat sau ele s -au petrecut în cu
totul alt fel decât s -a făcut consemnarea. Atestarea înseamnă arătarea că o anumită faptă
sau împrejurare a existat sau ex istă, cu men ționarea datelor necesare pentru identificarea
și caracterizarea acelei fapte sau împrejurări. Atestarea este deci o adeverire privind
fapte sau împrejurări legate de starea de fapt care a determinat întocmirea înscrisului.
Atestarea este necor espunzătoare adevărului și deci mincinoasă atunci când prin aceasta
se arată în mod denaturat (adică altfel decât este în realitate) fapta sau împrejurarea
asupra căreia poartă atestare.120Astfel, există această infrac țiune atunci când
funcționarul întocmeșt e un proces -verbal de contraven ție nereal, ori consemnează un
fapt neadevărat, și anume că la constatarea contraven ției a asistat și o altă persoană sau
atunci când în ambele situa ții semnează în fals pe martorul asistent121 ori dacă confirmă,
cu semnătura s a, actele de primire întocmire de către un alt inculpat, atestând că a primit
116 Potrivit Legii nr. 36/1995, actul indeplinit de notarul public, purtand sigiliul și semnatura acestuia este de autoritate
publică și are f orta probanta prevazuta de lege, iar falsificarea acestuia, în modul prevazut de art. 321 C. penal, nu poate fi
caracterizata decat ca infractiunea de fals intelectual. în concordanta cu jurisprudenta constanta în materia Curtii, nu
poate fi primita sustin erea referitoare la incalcarea, prin dispozitiile criticate, a principiului egalitatii de drepturi, cata
vreme aceste prevederi nu instituie privilegii sau discrimnari, fiind aplicabile în mod egal oricarei persoane care are
calitatea de functionar public .
117A. Boroi, op. cit., pp. 541 -542.
118 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1166 /1986, în RRD nr. 8 1986, p. 70.
119 C. Ap. București , s. a II -a pen., dec. nr 1088 /1998, în V. Papadopol, Culegere de practica judiciara penala, 1998, Ed. All
Beck, București , 1999, p. 366.
120 Idem.
121 Trib. București , Sectia a II -a, dec. pen. nr. 1926/1983.
45
cantită țile de marfă fictive înscrise în acte, ori dacă trece în listele de inventar cantită ți
de marfă mai mari decât în realitate.122
Există, de asemenea, infrac țiunea în cazul inculpa ților func ționari publici în
cadrul primăriei și Comisiei comunale, care au întocmit referate false cărora li s -au dat
eficien ța deplină de către autorită țile la care au fost depuse123, ori dacă notarul public
autentifică un act de vânzare -cumpărare în care semnăturile nu apar țin vânzătorilor124
ori dacă directorul general întocmește acte din care rezultă că bunurile sunt încredin țate
unei alte societă ți pentru a fi reparate, în realitate acestea fiind încredin țate pentru a fi
folosite125 ori în cazul înscrierii de date nereale în carnetul de muncă de către un
funcționar public aflat în exercitarea atribu țiilor de serviciu.126
Omisiunea este acea inac țiune a făptuitorului care omite, cu știin ță, să
consemneze, să înregistreze unele dat e sau împrejurări veridice, de care el a luat
cunoștin ță și pe care avea obliga ția să le men ționeze în cuprinsul înscrisului oficial.
Omisiunea așadar constă în inac țiunea (act comisv prin omisiune) voită a făptuitorului
de a însera (consemna), de a înregi stra unele date, fapte sau împrejurări în înscrisul
oficial cu prilejul întocmirii acestuia, aspecte de care luase cunoștin ță și pe care avea
obliga ția de serviciu să le men ționeze, respectiv să le treacă în acel înscris care era
destinat să constituie pro bă.
Constituie astfel infrac țiunea de fals intelectual fapta oficiantului poștal care
omite să înregistreze în registrul de eviden ță mandatul poștal primit și a cărui
contravaloare și -a însușit -o, ori dacă func ționarul omite să completeze duplica tele ori
triplicatele unor chitan țe sau să insereze în notele de plată cantită ți de mărfuri
transferate. 127Constituie infrac țiunea de fals intelectual comis prin omisiune (inac țiune)
fapta unui casier colector de a nu înregistra în registrele de eviden ță a încasărilor suma
primită de la casierul unei unită ți sau faptă unui poli țist de a nu trece în cuprinsul
depozi ției unui martor declara ții esen țiale ale acestuia ori fapta unui notar public de a nu
consemna în procesul -verbal de autentificare a unui act de vânzare -cumpărare unele
date cerute de textul legal.
Prin urmare, în cazul omisiunii, făptuitorul nu alterează absolut cu nimic forma
înscrisului (scrierea sau subscrierea), aspectul său fizic (ca la infrac țiunea de fals
material în înscrisuri oficiale, câ nd există o alterare materială, fizică a înscrisului
însuși), ci numai con ținutul înscrisului care, în final, nu mai corespunde total sau par țial
realită ții.128 O asemenea omisiune creează o lacună în con ținutul actului care se
repercutează asupra întregului act, alterând adevărul pe care acesta este chemat să îl
exprime.
Activitatea de falsificare executată în oricare dintre cele două modalită ți, trebuie
să fie săvârșită cu îndeplinirea anumitor cerin țe esen țiale. În primul rând, după cum am
arăta t anterior, falsul intelectual se realizează cu prilejul întocmirii înscrisului oficial. În
al doilea rând, falsificarea trebuie să fie comisă de un func ționar public aflat în
exerci țiul atribu țiilor de serviciu. Nu există această infrac țiune dacă func ționarul, deși
122 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1045/1975, în R.R.D nr. 10/1975, p. 163.
123 C. Ap Cluj, s. pen., dec. nr. 141/1997, în R.D.P nr 4/1998, p. 186.
124 CSJ, s. pen., dec. nr., 3378/1998 în R.D.P nr 2/2000, p. 152.
125 C. Ap București , s. a II -a pen., dec. nr. 792/2006, p. 34.
126 CSJ, s. pen., dec. nr 2833/2003, în RDP nr 1/2005,p. 160.
127 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1962/1971, în R.R.D nr 1/1972, p. 155.
128 V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 634.
46
consemnează în cuprinsul actului date nereale, nu se află în exercitarea atribu țiilor de
serviciu, situa ție în care el urmează să răspundă pentru fals material în înscrisuri
oficiale.129
Nu va exista fals intelectual și nici uz de fals atunci cân d înscrisul falsificat (în
speță, o cerere de împrumut C.A.R) nu constituie un înscris oficial, iar inculpata a
completat formularul cu date nereale când nu se mai află în exerci țiul atribu țiilor de
serviciu, în acest caz ea urmând să răspundă pentru fals în înscrisuri sub semnătură
privată.130
Textul ar. 321 C. penal nu cere în mod expres că falsificarea să fie de natură a
produce consecin țe juridice, cum se întâmplă în cazul falsului material în înscrisuri
oficiale. Această cerin ță decurge, însă, în mod indirect, din men țiunea pe care o face
legea ca falsificarea înscrisului oficial este realizată de un func ționar public aflat în
exerci țiul atribu țiilor de serviciu.131
Pentru existen ța infrac țiunii de care ne ocupăm (fie că este săvâșită prin ac țiune,
fie prin omisiune), este necesar ca activitatea ilegală desfășurată de către făptuitor să
îndeplinească anumite cerin țe esen țiale. În primul rând, falsul intelectual trebuie să se
realizeze cu prilejul întocmirii înscrisului oficial. În al doilea rând, falsifi carea trebuie
săvârșită, potrivit art. 321 alin. (1) C. penal, de către un func ționar public aflat în
exerci țiul atribu țiilor sale de serviciu.
Cu privire la prima situa ție (realizarea falsului intelectual cu prilejul întocmirii
înscrisului oficial), în d octrină se subliniază că „întocmirea înscrisului” nu presupune
numai realizarea lui în întregime, dar și completarea lui cu anumite înregistrări sau date
în situa ția în care, potrivit naturii sale și a unor cerin țe obligatorii, este supus unei
asemenea com pletări ulterioare (de exemplu, atunci când se omite înregistrarea unor
încasări în registrul de casă). Atunci când, după întocmirea înscrisului se contraface
scrierea sau subscrierea ori se alterează material actul, sunt incidente prevederile art.
320 C. penal (fals material în înscrisuri oficiale).
De asemenea, se mai cere ca atestarea neadevărată sau omisivă voită să fie
comisă în cadrul și cu ocazia exercitării atribu țiilor de serviciu ale făptuitorului. În cazul
în care func ționarul public nu es te competent să întocmească înscrisul respectiv, se va
reține și infrac țiunea de uzurparea funcției (art. 300 C. penal). Atunci când func ționarul
public, pe de o parte, atestă în con ținutul înscrisului oficial o faptă ireală, mincinoasă,
necorespunzătoare adevărului, iar pe de altă parte, omite să consemneze (să insereze)
unele date sau împrejurări adevărate – comi țând deci fapte care întrunesc ambele
variante alternative ale infrac țiunii, nu există concurs de infrac țiuni, ci o singură
infrac țiune (unitate naturală de infrac țiune).132
În literatura juridică se consideră că, în situa ția în care, cu ocazia întocmirii unui
înscris oficial, func ționarul public, pe de o parte, a atestat că adevărată o împrejurare
mincinoasă (comi țând deci un fals intelectual), iar, pe de altă parte, a contrafăcut
semnătura (subscrierea) uneia dintre persoanele ce trebuia să semneze actul (săvârșind,
așadar o activtate prevăzută de art. 320 C. penal – fals material), există un concurs real
de infrac țiuni (fals intelectual și fals material în înscrisuri oficiale). Există rezerve în
129 Trib. Covasna, dec. nr. 19/1991, în R.R.D nr. 5/1991, p. 68.
130 Trib Constanta, dec. pen. nr. 1324/1974, în R.R.D nr. 15/1976, p. 55.
131 V. Dobrinou, N. Neagu, op. cit., p. 634.
132 Idem.
47
literatura de specialitate în ceea ce privește această solu ție, deoarece, se consideră că,
fapta fiind săvârșită cu ocazia înto cmirii actului, ar trebui să se re țină o singură
infrac țiune. De altfel, se consideră că separarea falsurilor în înscrisuri oficiale în fals
material și fals intelectual (în funcție de momentul săvârșirii și de modalitatea
falsificării) este artificial și creează diversitate de solu ții în practica judiciară. Unii
autori consideră că, pentru simplificarea reglementării legiuit orul ar trebui să prevadă o
singură infrac țiune de fals în înscrisuri oficiale prin contrafacerea scrierii ori subscrierii
sau prin alterarea în orice mod ori prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea cu știin ță de a insera unele date sau
împrejurări), indiferent de momentul comiterii falsului și cu varianta agravantă a
comiterii faptei d e către un func ționar public.
Nu va exista fals intelectual atunci când înscrisul falsificator (în spe ță, o
adeverin ță eliberată de o cooperativă meșteșugărească privind vechimea în muncă și
veniturile unor cooperatori) nu constituie un înscris ofic ial, în acest caz urmând să
răspundă pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată. 133
Nu va exista infrac țiunea de fals intelectual, ci aceea d e mărturie mincinoasă, în
cazul elaborării unui raport de expertiză prin atestarea unor împrejurări
necorespunz ătoare adevărului, raport depus în fa ța instan ței de judecată, deoarece în
această situa ție falsul intelectual se absoarbe în infrac țiunea de mărturie mincinoasă,
constituind modalitatea de săvârșire a aceasteia în cazul în care subiectul activ este un
expert (bineîn țeles, numai în situa ția în care acesta are și calitatea de func ționar
public.)134
Prin comiterea infrac țiunii pe care o analizăm se aduce atingere încrederii publice
acordate înscrisurilor oficiale. Așadar, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege prin redactarea efectivă a unui înscris
oficial fals. Urmarea socialmente periculoasă este realizată când înscrisul aparent real
este perfectat, respectiv semnat și întărit cu sigiliul sau ștam pila cuvenită, întocmai ca
un înscris autentic. În situa ția în care actul respectiv nu este perfectat din cauze
independente de voin ța făptuitorului, ne vom afla în fa ța unei tentative.
În privin ța raportului de cauzalitate, în cazul infrac țiunii de fals intelectual trebuie
să se constate existent legăturii de cauzalitate între starea de pericol și comiterea uneia
dintre activită țile (ac țiune-inacțiune) prevăzute în textul incriminator – atestarea sau
omisiunea. Legătura de cauzalitate apare de cele mai mul te ori din însăși materialitatea
faptei comise și, ca atare, din constatarea existen ței acesteia.
Sub aspect subiectiv, infrac țiunea se comite cu inten ție directă sau indirectă.
Așadar, inten ția există în cazul comiterii faptei atât prin ac țiune, cât și pr in inac țiune.
Trebuie precizat c ă falsul intelectual nu se poate comite și din culpă. Alterarea
adevărului în con ținutul unui înscris din neglijen ța sau eroarea func ționarului public
poate atrage eventual o sanc țiune de altă natură decât cea penală, de exemplu, o
sancțiune civilă, contraven țională sau disciplinară. Astfel, nu subzistă infrac țiunea de
fals intelectual dacă inexactită țile din cuprinsul unui proces -verbal întocmit de un
polițist nu constituie men țiuni false inserate pentru a determina anumi te consecin țe
juridice, ci reprezintă, în esen ță, lipsa de experien ță și de pregătire a poli țistului. Când se
133 CSJ, s. pen., dec. nr. 2822 din 2003, în RDP nr. 1/2005, p. 160.
134 C. Ap București , s a II a pen., dec. nr 1812/2006 în C. Rotaru, Culegere de practic ă judiciar ă penal ă, Ed. All beck,
București , 2007.
48
stabilește totuși c ulpa func ționarului public, s -ar putea eventual re ține infrac țiunea de
neglijen ța în serviciu, dacă sunt întrunite cerin țele le gale ale acesteia.
Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor nu prezintă importan ță pentru existen ța
infrac țiunii, odată ce subiectul activ și -a dat seama că prin săvârșirea faptei denaturează
adevărul pe care actul trebuia să -l exprime și a voit sau a accep tat rezultat. Prin urmare,
latura subiectivă a falsului intelectual este realizată indiferent de considerentele ce l -au
determinat pe făptuitor să ac ționeze (de exemplu, să ajute pe cineva, să probeze un fapt
adevărat etc.)
Falsul intelectual, deși poate fi săvâșit și prin omisiune, rămâne o infrac țiune
comisivă, ceea ce înseamnă că activitatea infrac țională, în cazul falsului intelectual, este
susceptibilă de toate formele de săvârșire. Astfel, actele pregătitoare, deși posibile în
modalitatea atestării unor fapte necorespunzătoare adevărului, nu sunt incriminate.
Tentativa la infrac țiunea de fals intelectual, modalitatea comisivă, există atunci când
executarea activită ții de falsificare a început, dar a fost întreruptă sau a rămas fără
rezultat din cauze indepe ndente de voin ța făptuitorului.135 Pentru a se re ține tentativa la
infrac țiunea de fals intelectual, trebuie să se constate că executarea începută avea
aptitudinea de a crea urmarea imediată. Tentativa la această infrac țiune este incriminată
potrivit art. 321 alin. (2) C. penal.
Consumarea infrac țiunii de fals intelectual are loc în momentul în care se termină
întocmirea înscrisului oficial fals, adică în momentul în care este perfectat prin
semnarea și aplicarea ștampilei sau sigiliului. În acest mom ent se produce și starea de
pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să o inspire orice înscris oficial. Nu are
relevan ță, sub aspectul existen ței infrac țiunii, dacă înscrisul în fals a fost sau nu
folosit.136
Infrac țiunea de fals intelectual se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Limitele pedepsei sunt similare cu acelea ale falsului material în înscrisuri oficiale,
varianta agavantă, când fapta este săvârșită de un func ționar public în exerci țiul
atribu țiilor de serviciu [art. 320 alin. (2)]. Tentativa la infrac țiunea de fals intelectual se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani și 6 luni. Pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă instan ța constată că, fa ță de
gravitate a infrac țiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă
este necesară.
3.3. Uzul de fals
Textul art. 323 C. penal, care incriminează uzul de fals reproduce prevederile art.
291 C. penal anterior, cu deosebirea că la varianta în care înscrisulul folosit este un
înscris ofic ial a fost prevăzută și pedeapsa cu a mendă ca alternativă la pedeapsa cu
închisoarea. Codul Vamal (Legea nr. 86 din 2006), în art. 273 incriminează o variantă
specială a uzului de fals denumită „folosirea de acte falsificate ” care constă în folosirea,
la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate și
se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi iar
potrivit art. 275 din același a ct normativ, tentativa la această infrac țiune se pedepsește.
135 L. Bar ac, Drept penal. Partea specială , Ed. Universul Juridic, București , 2014, pp. 169 -170.
136 A. Boroi, op. cit., p. 636.
49
Uzul de fals este incriminat în art. 323 C. penal într -o singură variantă, care
constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals,
în vederea producerii unei consecin țe juridice.
Este un adevăr că unele înscrisuri falsificate, în special cele oficiale, produc
efecte în mod automat, de îndată ce au fost întocmite. Totuși, uzul de fals este o cale
ilicită de activare a înscrisurilor false; dacă nu s -ar săvârși uzul de fals, infrac țiunile de
fals, în multe cazuri, ar rămâne o amenin țare fără urmări con crete. De aici și justificarea
incriminării uzului de fals. După cum observăm din formularea normei de incriminare,
uzul de fals este o activitate subsecv entă, prin care înscrisurile false devin mijlocul de
săvârșire a infrac țiunii de uz de fals. I nfrac țiunea de uz de fals constituie deci, în raport
cu infrac țiunile de fals, o faptă penală subsecvent ă, derivat ă și corelativ ă; derivat ă,
pentru că este necesa ră o prealabilă falsificare a înscrisului; corelativ ă, fiindc ă existen ța
faptei de uz de fals depinde de infrac țiunea de fals.137
Obiectul juridic generic este similar cu al celorlalte infrac țiuni de fals, cu atât mai
mult cu cât uzul de fals este o infrac țiune subs ecventă celorlalte infrac țiuni de falsuri în
înscrisuri of iciale ori sub semnătură privată (adică presupune o infrac țiune de fals
anterioară).138
Obiectul juridic special este diferit, după cum uzul de fals privește un înscris
oficial sau un înscri s sub semnătură privată. Astfel, dacă înscrisul fals este un înscris
oficial , obiectul juridic special al uzului de fals este identic cu cel al falsului în înscrisuri
oficiale, iar dacă înscrisul folosit este un înscris sub semnătură privată, obiectul juri dic
special al infrac țiunii de uz de fals este identic cu cel al falsului sub semnătură privată.
Această diferen țiere a obiectului juridic special determina și o diferen țiere a
periculozită ții sociale a faptei; folosirea unui înscris oficial prezintă, în raport cu
folosirea unui înscris sub semnătură privată, o gravitate mai mare, în abstract,
materializata prin limita maximă specială a pedepsei care este mai ridicată.139
Obiectul material al infrac țiunii de uz de fals este înscrisul fals fol osit de făptuitor
în vederea producerii unei consecin țe juridice. Înscrisul fals, care poate fi un înscris
oficial sau sub semnătură privată, constituie totodată, și mijlocul de săvârșire a
infrac țiunii.140
Înscrisul fals formează obiectul material al uzului , chiar dacă s -ar prezenta o
copie legalizat ă sau fotografiat ă a ori ginalului; copia va fi socotită ca un mijloc de
săvârșire a infrac țiunii, în măsura în care folosirea sa este admisă. Din moment ce un
înscris folosit este defăimat ca fals, trebuie să fie prezentat originalul, acesta fiind
propriu -zis obiectul material al infrac țiunii, obiect asupra căruia se vor efectua
cercetările pentru aflarea adevărului.141
Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplinește condi țiile
generale de a răspunde penal. Din coroborarea dispozi țiilor art. 323 C. penal cu cele ale
art. 322 C. penal rezult ă că în cazul î nscrisurilor sub semnătură privată, dacă persoana
care se folosește de înscrisul fals este însăși falsificatorul, acesta nu va fi socotit ca
137 V.Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 647.
138 A.Boroi, op. cit., p. 546
139 V. Dobrinoi, N. Neagu, op. cit. p. 648
140 Idem.
141 L. Barac, op. cit., p. 172.
50
subiect activ nemijlocit142 al infrac țiunii de uz de fals, ci ca subiect activ al infrac țiunii
de fals în înscrisuri sub semnătură privată; uzul de fals în acest caz este absorbit ca
cerin ță esen țială î n con ținutul infrac țiunii de fals în înscrisuri sub s emnătură privată.
În cazul în care falsificatorul unui înscris oficial (a unui fals material sau
intelectual ) face uz de înscrisul falsificat de el, săvârșește un concurs de infrac țiuni de
conexitate (infrac țiunea de fals material sau intelectual și uzul de fals). Uzul de fals
poate fi săvârșit în participa ție penală (coautorat, instigare, complicitate).
Subiectul pasiv al infrac țiunii de uz de fals este, în primul rând, societatea că
titular al încrederii publice în înscrisurile oficiale sau sub semnă tură privată, ca valoare
socială, iar, în al doilea rând, persoana juridică sau fizică ale căror interese au fost sau ar
putea fi lezate prin folosirea înscrisului falsificat.143
Uzul de fals nu este condi ționat de existen ța unor cerin țe privind timpul sau locul
săvârșirii infrac țiunii.
Elementul material const ă, în cazul acestei infrac țiunii, în folosirea unui înscris
oficial ori sub semnătură privată care este fals.
Folosirea este acea ac țiune prin care este întrebuin țat, utilizat, prezentat un înscris
falsificat. În practica judiciar ă s-a deci că este realizat elementul material al acestei
infrac țiuni atunci când o persoană prezintă un act de studii falsificat de o altă persoană
și ocupa o funcție superioară calificiarii sale144; sau dacă este prezentat organelor de
poliție un permis de conducere falsificat145; ori dacă sunt falsificate unele date din
carnetul de muncă, după care falsificatorul îl prezintă pentru a se transfera la o altă
unitate146.
Nu constituie folosire, în accep țiunea art. 323 C. penal, simpla arătare a
înscrisului fals unei alte persoane pentru a -l examina și a-și expune părerea asupra
valorii sale sau supunerea neoficială a înscrisului la o expertiza de verificare.147
Acțiunea de folosirea a înscrisului oficial sau su b semnătură privată falsificat
realizează elemetul material al laturii obiective a infrac țiunii prevăzute în art. 323 C.
penal, doar în măsura în care este îndeplinită cerin ță esen țială ca folosirea să fie
executat ă în vederea producerii unei consecin țe juridice.
În practica jud iciară s-a pus problema încadrării juridice a faptei de folosire de
acte vamale false la Registrul Auto Rom ân, în vederea verificării în scopul
înmatriculării unui autoturism adus din străinătate. Astfel, unele instan țe, cons iderând că
folosirea de acte vamale false la Registrul Auto Român , în vederea verificării unui
autoturism adus din străinătate în scopul înmatriculării ar constitui o formă specială a
evaziunii fiscal e, au încadrat o atare fapt ă în infrac țiunea prevăzută d e art. 273 C.
vamal.148 Alte i nstan țe, dimpotrivă, au încadrat fapta de folosire a actelor false la
Registru Auto Român în vederea verificării, în scopul înmatriculării a unui autoturism
adus din străinătate, în infrac țiunea de uz de fals prevăzută în art. 323 C. penal,
143 A.Boroi, op. cit., p. 550.
144 Trib. Suprem, dec. pen. nr. 52 din 1988, în R.R.D nr. 5/ 1989, p. 162.
145 Trib. București , s. a II -a pen., dec. nr. 704/1988, p. 68.
146 Trib. București , s. a II -a pen., dec. nr. 1200/1996, p. 63.
147 A. Boroi, op. cit., p. 551.
148 M. Of. Nr 350 din 19 aprilie 2006. Astfel folosirea, la a utoritatea vamal ă, a documentelor vamale de transport sau
comerciale falsificate constituie infrac țiunea de folosire de acte falsificate și se pedepse ște cu inchisoare de la 3 la 10 ani
și interzicerea unor drepturi.
51
apreciind c ă o atare încadrare juridică se impune atunci când actele vamale false sunt
folosite pentru producerea unor consecin țe juridice ce constau în înmatricularea unui
autoturism adus din străinătate .
Pronun țându -se printr -un recurs în interesul legii149, instan ța supremă a statuat c ă
o asemenea faptă constituie infrac țiunea de uz de fals prevăzută în art. 323 C. penal.
Î.C.C.J. a motivat c ă, pentru întrunirea elementelor constitutive ale infrac țiunii de
folosire de acte falsificate, este necesar ca fapta să aibă loc la autoritatea vamală.
Autoritatea vamală, în sensul legii, este autoritatea investit ă, în principal, cu
aplicarea reglement ărilor vamale (art. 4 pct. 3 C. vamal). De asemenea, art . 4 pct . 4
prevede c ă semnifica ția termenului „birou vamal” este aceea de „unitate a autorită ții
vamale în care pot și îndeplinite, în totalitate sau în parte, form ularită țile prevăzute în
reglementările vamale ”. Cum în raport cu prevederile men ționate, Registrul Auto
Român nu poate fi considerat autoritate vamală sau unitate a acesteia, este ev ident că
fapta de folosire a ac telor false la Registrul Auto Român în vederea verificării, în scopul
înmatriculării a unui autoturism adus din străinătate, nu este susceptibilă de a fi
încadrată în infrac țiunea de folosire de acte falsificate, prevăzută de art . 273 C. vamal.
Ca urmare, o atare fapt ă, de folosire a actel or false la Registrul Auto Român , în
vederea ve rificării, în scopul înmatriculă rii unui autoturism adus din străinătate, se
impune a fi examinată prin prisma alto r dispozi ții cu c aracter penal. Din moment ce
folosirea la Registru Auto Român de acte vamale false în vederea verificării, în scopul
înmatriculării, a unui autoturism adus din străinătate, prezintă prin trăsăturile sale
specific similitudine vădită cu con ținutul -tip al infrac țiunii de uz de fals, reglementat ă în
cuprinsul art. 232 C. penal, o atar e fapt ă nu poate fi încadrată decât în această
infrac țiune, în măsura în care caracterul fals al actelor vamale prezentate a fost cunoscut
în accep țiunea prevederilor art. 50 alin. (2) C. penal.
Urmarea imediat ă const ă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea ce se
acord ă înscrisurilor oficiale sau sub semnătură privată. Aceasta urmare este implicit ă
acțiunii incriminat ă.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate, infrac țiunea nefiind condi ționată de
produce rea unui rezultat, legătura de cauzalitate va decurge din însăși săvârșirea
faptei.150
Forma de vinovă ție, în cazul uzului de fals este inten ția directă. Făptuitorul,
cunoscând că înscrisul este fals, îl folosește în vederea producerii de consecin țe juridic e.
Nu este relevant scopul ori mobilul infrac țiunii, cum ar fi cazul în care făptuitorul a
urmărit, prin folosirea unor acte false, să ajute un alt gestionar să -și acopere o listă în
gestiune provocată de căușe obiective151 după cum nu este relevant ă împrejurarea c ă
prin uzul de fals s -a urmărit acop erirea unor cheltuieli urgent e fectuate pentru nevoile
unită ții.152
Infrac țiunea de uz de fals poate parcurge toate etapele unei activită ți inten ționate,
începând cu actele pregătitoare, tentative și consu marea, însă, potrivit art. 323 C. penal,
numai fapta consumată este pedepsită.
Întrucât infrac țiunea de uz de fals este o infrac țiune instantanee, ea se consum ă în
149 ICCJ, Sectiile Unite, dec. nr. XIX/2006 (M. OF. nr. 6 din 4 ianuarie 2007).
150 A. Boroi, op. cit., p. 547
151 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 4174/1983 în R.R.D nr. 5 pe 1984, p. 76
152 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 256/ 1990 în R.R.D nr. 9 pe 1990, p. 17.
52
momentul în care înscrisul falsificat ( oficial sau sub semnătură privată) este efect iv
folosit, adică depus, prezentat sau invocat ca dovadă a con ținutului său, în acest moment
producându -se și urmarea imediată.
În literatura juridică se arat ă că în variantele sale de realizare, folosirea poate dura
un anumit timp, mai mult sau mai pu țin îndelungat, sau poate produce efecte de durată,
dar aceast ă împrejurare nu este de natură a atribui infrac țiunii de uz de fals un caracter
continuu, deoarece criteriul de distinc ție al infrac țiunilor continue de cele instantanee nu
este un criteriu de f apt, legat de con ținutul concret al infrac țiunii, ci un criteriu legal
bazat pe con ținutul normativ al acesteia.153
Din cele arătate, rezult ă că, infrac țiunea de fals fiind o infrac țiune insta ntanee,
termenul de prescrip ție a răspunderii penale curge din momentul folosirii înscrisului
care a fost contrafăcut sau alterat, acesta fiind, de altfel, momentul în care are loc
consumarea activită ții ilicite.154
În măsura în care ac țiunea de folosire a înscrisului se repe tă, va exist a o singură
infrac țiune continuată sau un concurs real de infrac țiuni în raport cu unicitatea sau
pluralitatea rezolu țiilor infrac ționale.155
Astfel, în practica judiciar ă s-a decis ca folosirea în urma falsificării carnetului de
conducere valabil pe ntru autocamioane la conducerea unor autovehicule de transport
perso ane constituie infrac țiune continuată de uz de fals, care durează de la prima
folosire a actului falsificat, până la ultima ac țiune de acest fel, după care începe să curgă
termenul de pres cripție. Ca atare, infrac țiunea de fals nu se epuizează instantaneu, în
momentul angajării făptuitorului pe baza carnetului falsificat de șofer de autobu z, ci la
data folosirii pentru ultima oară a permisului de conducere.156
Infrac țiunea prezintă două modalită ți normative: folosirea unui înscris oficial fals
și folosirea unui înscris sub semnătură privată fals. Pot fi întâlnite variate modalită ți
faptice de săvârșire.
Infrac ținea de uz de fals este pedepsit ă diversificat, în raport cu natura înscrisului
falsificat. Fapta se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când
înscrisul este oficial , și cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul
este s ub semnătură privată.
Nu în ultimul rând, trebuie precizat că ac țiunea penală se pune în mișcare din
oficiu.
153 O. A. Stoica, op. cit, p. 343.
154 V. Dobrinoiu, N. Neagu, op cit., p. 645
155 Idem.
156 CSJ, s. pen., dec. nr 1441/1996, în Al. Boroi, N. Neagu, V. Radu -Sultanescu, op. cit., p. 248.
53
Capitolul IV: Studiu de caz
Pentru existen ța complicită ții, se cer a fi îndeplinite sub aspect obiectiv trei
condi ții: săvârșirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală; săvârșirea de
către complice a unor acte de sprijinire a autorului în comiterea faptei, acte de sprijinire
ce se pot circumscrie fie complicită ții materiale, fie celei morale; activitatea complicelui
să fi servit efectiv la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. În ceea ce privește
această condi ție, doctrina penală română este fermă pe pozi ția că orice contribu ție a
participantului complice trebuie să se înscrie în anteceden ța cauzală a producerii
rezultatului, așadar, să reprezinte o condi ție sine qua non a produ cerii r ezultatului.
Prin punerea la dispozi ția autorului, conducător auto, a dovezii de circula ție
eliberată fraudulos de către coinculpat, completată cu date nereale după dictarea
acestuia de către autor, urmată de folosirea efectivă de către acesta din urmă, se înscrie
în raportul de cauzalitate al infrac țiunii executate de către autor, coinculpatul prevăzând
rezultatul socialmente periculos al acestei fapte și că autorul va folosi înscrisul astfel
eliberat, fapta sa îmbrăcând astfel forma compli cității.
Prin sentin ța penală nr. 244 din 23 aprilie 2008 a Tribunalului Maramureș s -a
dispus condamnarea inculpa ților:
1. N.Gh. S. pentru săvârșirea infrac țiunii de fals material în înscrisuri oficiale
prev. de art. 320 al in. (1) C. pen., cu aplic. art. 74 lit. a, c, art. 76 alin. (1) C. pen. la
pedeaps a de 1.000 lei amendă. În temeiul art. 91 și 92 C. pen. s -a dispus suspendarea
condi ționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de un an și s-a atras aten ția
asupra prev. art. 93 C. pen. În temeiul art. 17, art. 16 lit. a C. proc. pen. a fost achitat
inculpatul N.G.S. pentru complicitate la infrac țiunea de uz de fals prev. de art. 48 rap. la
art. 323 teza I C. pen.
2. F.A.C. pentru săvârșirea infrac țiunilor de: fals materi al în înscrisuri oficiale
prev. de art. 320 C. pen. la pedeaps a de 3 luni închisoare; uz de fals prev. de art. 323 C.
pen. la pedeaps a de 3 luni închisoare; În temeiul art.38 alin. (1), 39 alin. (1) lit . b C. pen.
s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 luni închisoare. În temeiul art. 91 și
92 C. pen. s -a dispus suspendarea condi ționată a executării pedepsei pe un termen de
încercare de 2 ani și 3 luni și s -a atras aten ția asupra prev. art. 93 C. pen. S-a dispus
desfiin țarea înscrisului falsificat aflat la fila 49 d in do sarul de urmărire penală. S-a
dispus restituirea către Postul de Poli ție Comunal Săcălășeni a carnetului cu dovezi de
circula ție înregistrat la pozi ția nr. 57/2007 din registrul mijloacelor de probă al instan ței.
În temeiul art. 274 C.proc. pen. au fost obliga ți inculpa ții să plătească statului câte
500 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a pronun ța această solu ție, prima instan ță a re ținut în fapt următoarele:
În seara de 18.12.2004, în jurul orelor 2200, inculpatul F.A.C., conducând pe DJ
182B a utoturismul proprietate personală în localitatea Săcălășeni, a intrat în coliziune cu
un alt autovehicul condus regulamentar de numita I.E.M. Cu ocazia cercetărilor
efectuate s -a stabilit că inculpatul a condus acel autovehicul după ce a consumat băuturi
alcoolice, având o alcoolemie de 0,95 grame/litru alcool pur în sânge.
Inculpatul N.Gh.S., care avea calitatea de agent șef adjunct de poli ție, fiind
locțiitorul șefului Postului de Poli ție din comună Săcălășeni, a fost prezent la cercetarea
locului fapt ei în cazul accidentului, însă cercetarea efectivă a fost efectuată de lucrătorii
54
de la Serviciul Circula ției de la I.P.J. Maramureș și șeful Postului de Poli ție Săcălășeni,
agentul șef principal de poliție M.Gh.
Constatându -se alcoolemia precizată, agentu l șef M.Gh. a reținut permisul de
conducere al inculpatului F.A.C., eliberându -i o dovadă înlocuitoare a permisului seria
AT nr. 0228006 la data de 19.12.2004, cu men țiunea „fără valabilitate”, specificându -se
pe acel act „ am luat la cunoștin ță că nu mai am voie să conduc auto pe drumurile
publice; am primit exemplarul 1 ”, specificare sem nată de inculpatul F.A.C.
Inculpatul F.A.C. era conducător auto profesionist, având categoriile de
conducere B+E și C+E și, deși cunoștea faptul că nu mai are dreptul să conducă
autovehicule pe drumurile publice, l -a contactat pe inculpatul N.Gh.S., solicitându -i să-i
elibereze o altă dovadă, întrucât inten ționa să se angajeze în calitate de conducător auto
la o carieră de piatră .
Inițial, inculpatul N.Gh.S. a refuzat, exp licând că acest lucru nu este posibil,
întrucât inculpatul F.A.C. era cercetat pentru comiterea infrac țiunilor prev. de art. 79
alin. 1 din O.U.G. nr.195/2002 și art. 196 C.penal. În perioada imediat următoare
producerii accidentului a fost însă abordat de mai multe ori de inculpatul F.A.C. și la
insisten țele acestuia, a acceptat să -i elibereze dovada cerută, pentru a -l ajuta la găsirea
unui loc de muncă.
Ca urmare, la finele anului 2004, la sediul Postului de Poli ție din comună
Săcălășeni, jude țul Maramur eș, inculpatul N.Gh.S. a desprins din carnetul cu dovezi de
circula ție care era la dispozi ția lucrătorilor de poli ție de la această unitate, imprimatul de
la penultima filă cu seria AT nr. 0228049, explicându -i coinculpatului F.A.C.
modalitatea de completa re, respectiv să copieze de pe dovada anterioară ce i -a fost
eliberată de agentul M.Gh.
Inculpatul F.A.C. a completat dovada respectivă conform indica țiilor
coinculpatului, men ționând data de 19.12.2004 și precizarea „până la solu ționarea
definitivă a cauz ei”. La rubrica agent constatator s -a trecut „a .s.p. P.Gh.” (fostul șef al
Postului de Poli ție Săcălășeni) și o semnătură indescifrabilă, efectuată afirmativ de către
inculpatul N.Gh.S.. Cert este că inculpatul N.Gh.S. a ștampilat cu ștampila postului de
poliție dovada astfel completată și a eliberat -o inculpatului F.A.C., aten ționându -l să nu
o folosească în ceea ce privește circula ția pe drumurile publice, ci doar la locul de
muncă.
Inculpatul F.A.C. s -a angajat la o societate comercială și, î n această calitate, a
condus pe drumurile publice autospeciala cu nr. B -87725/09 -10, iar în noaptea de
20/21.02.2006 a fost implicat într -un accident de circula ție pe raza jude țului Gorj, în
apropiere de localitatea Tg. Cărbunești. Cu ocazia cercetării acestui accident, inculpatul
F.A.C. a prezentat organelor de poli ție dovada pe care a ob ținut-o de la coinculpatul
N.Gh.S.
Potrivit raportului de constatare tehnico -științifică nr. 113.041/16.09.2007, scrisul
de mână care completează rubricile dovezii cu s eria AT nr. 0228049 din 19.12.2004
întocmită pe numele F.A.C. a fost efectuat de către F.A.C., iar semnătura depusă pe
dovadă nu prezintă caracteristici de asemănare cu semnăturile numi ților N.Gh.S. și
F.A.C. (filele 51 -55 dosar urmărire penală).
În drept , fapta inculpa ților N.Gh.S. și F.A.C. care împreună au falsificat un înscris
oficial (dovadă de circula ție) prin contrafacerea scrierii și subscrierii, respectiv
plăsmuirea înscrisului și alterarea astfel a adevărului, de natură să producă consecin țe
55
juridice, întrunește elementele constitutive ale infrac țiunii de fals material în înscrisuri
oficiale prev. de art. 320 C. penal.
Fapta inculpatului F.A.C. de a folosi înscrisul falsificat cunoscând că este fals, în
vederea producerii unei consecin țe juridice, constituie infrac țiunea de uz de fals prev. de
art. 323 C. penal.
Prin rechizitoriu s -a dispus trimiterea în judecată a inculpatului N.Gh.S. și pentru
complicitate la infrac țiunea de uz de fals prev. de art. 48 raportat la art. 323 C.pen.,
reținându -se că a ajutat ca înscrisul falsificat să se folosească în fa ța organelor de poli ție
în vederea producerii unei consecin țe juridice.
S-a dispus achitarea inculpatului N.Gh.S. pentru complicitate la infrac țiunea de uz
de fals prev. de art. 48 raportat la art. 323 C. penal.
Inculpatul N.Gh.S., prin apărător, a solicitat achitarea pentru infrac țiunea de fals
material în înscrisuri oficiale, în baza dispozi țiilor art. 19, art. 16 C. proc. pen. sus ținând
că falsificarea dovezii a avut loc în decembrie 2005 și în contextul în care inculpatul
F.A.C. i -a adus la cunoștin ță că expertiza privind calculul retroactiv al alcoolemiei a
stabilit o alcoolemie sub limita legală. În această situa ție falsul nu era de natură să
producă consecin țe juridice.
Din toate declara țiile date de ambii inculpa ți în faza de urmărire penală rezultă că
plăsmuirea dovezii de circula ție a avut loc la scurt timp după producerea evenimentului
rutier din data de 18.12.2004, respectiv la o săptămână, două săptămâni. Împrejurarea
invocată în dov edirea sus ținerii că faptele s -au comis în decembrie 2005, respectiv că
inculpatul F.A.C. a fost internat în spital în perioada 18 -21.12.2004 nu poate fi re ținută,
având în vedere durată scurtă a internării, ceea ce nu exclude comiterea faptelor în
perioad a următoare externării.
Pe de altă parte, chiar dacă falsificarea înscrisului ar fi avut loc în decembrie
2005, înscrisul era de natură să genereze consecin țe juridice și să aibă astfel semnifica ție
juridică. Aceasta deoarece, în pofida concluziilor expert izei medico -legale privind
calculul retroactiv al alcoolemiei, fapta dedusă judecă ții și care a atras re ținerea
permisului de conducere și eliberarea dovezii fără valabilitate nu era judecată definitiv
la acea dată. N.Gh.S. de achitare pentru infrac țiunea prev. de art 320 C. pen. nu a fost
primită.
Împotriva solu ției instan ței de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă
Tribunalul Maramureș și inculpatul N.Gh.S.
Prin motivele de apel scrise și orale, parchetul a solicitat desfiin țarea sentin ței
tribunalului și pronun țând o nouă hotărâre pe fond, condamnarea inculpatului N.Gh.S. și
pentru complicitate la infrac țiunea de uz de fals prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 323
C. pen. întrucât sunt întrunite sub aspect obiectiv și subiectiv ș i elementele acestei
infrac țiuni deduse judecă ții, solu ția de achitare pronun țată de prima instan ță fiind astfel
nelegală și netemeinică. Apărătorul ales al inculpatului N.Gh.S., prin apelul promovat,
a solicitat cur ții desfiin țarea hotărârii primei instan țe și pronun țarea unei decizii prin
care să se dispună achitarea clientului său de sub învinuirea comiterii ambelor
infrac țiuni în temeiul art. 16 și art. 17 C. proc. pen., nefiind întrunite elementele
constitutive ale infrac țiunii de fals material în însc risuri oficiale și nici cele ale
complicită ții la infrac țiunea de uz de fals.
Curtea examinând apelurile declarate prin prisma motivelor invocate, ajunge la
următoarele constatări:
56
Cu privire la apelul parchetului:
Dispozi țiile art. 97 C. proc. pen. exclud o ordine de preferin ță, nefăcându -se
distinc ție în ceea ce privește valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care
au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu -l for ța
acestora de a expr ima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia apar ține sau de
organul care le -a administrat.
Dând sens și dispozi țiilor art. 5 din C. proc. pen. privind aflarea adevărului,
normă cu valoare de principiu în procesul penal, instan ța trebuie să re țină și să aprecieze
numai acele probe care reflectă adevărul ținând seama de întregul material administrat
în cauză.
Pentru a dispune achitarea inculpatului N.Gh.S. sub aspectul complicită ții la
infrac țiunea de uz de fals, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 323 C. pen. Tribunalul
Maramureș a re ținut că falsul material în înscrisuri oficiale și uzul de fals sunt
infrac țiuni cu caracter autonom, că activitatea inculpatului N.Gh.S. „ s-a rezumat la
falsificarea înscrisului, ac țiunea sa circumscriindu -se elem entelor constitutive ale
infrac țiunii de fals, iar ulterior nu a mai comis acte care să poată fi caracterizate ca și
complicitate la uzul de fals ”. De asemenea, tribunalul a considerat că fapta aceluiași
inculpat „ de a falsifica un înscris nu poate avea și semnifica ția unui ajutor la folosirea
înscrisului, în lipsa unor elemente de fapt de complicitate ”.
În acest context, sus ținerile din considerentele sentin ței tribunalului apar ca fiind
eronate, ele nefiind sus ținute de ansamblul probelor de la dosar.
Curtea, verificând probele administrate în spe ță și știut fiind că o eroare gravă de
fapt constă în esen ță în contradic ția evidentă și esen țială între ceea ce spune dosarul prin
actele lui și ceea ce afirmă instan ța, se poate conchide că nu exis tă concordan ță între
probe și sentin ța pronun țată, nedându -se eficien ță deplină dispozi țiilor legale ce
reglementează probele și mijloacele de probă.
În concep ția doctrinei române pentru existen ța complicită ții nu este necesar sub
aspect subiectiv ca, în p realabil, complicele să se în țeleagă cu autorul infrac țiunii, fiind
suficient ca el să aibă cunoștin ță despre săvârșirea acesteia și să știe că prin activitatea
sa ajută la comiterea ei.
Participa ția penală sub forma complicită ții nu implică, în mod necesar, o
înțelegere între autor și complice, anterioară momentului consumării faptei. Conven ția
dintre autor și complice poate fi spontană, situa ție în care inten ția acestuia din urmă, de
a înlesni sau ajuta la săvârșirea infrac țiunii, se deduce din modu l lui de comportare și
împrejurările săvârșirii faptei.
S-a admis că fondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul
Maramureș în baza art. 421 C. proc. pen. împotriva sentin ței penale nr. 244 din 23
aprilie 2008 pronun țată de Tribunalul M aramureș și s-a dispus condamnarea
inculpatului N.Gh.S. și pentru comiterea infrac țiunii de complicitate la uz de fals prev.
de art. 48 C. pen. rap. la art. 323 C. pen.
Cu privire la apelul inculpatului N.Gh.S. :
Inculpatul N.Gh.S., cu toate că avea cunoștin ță despre situa ția reală care a dus la
reținerea permisului de conducere a coinculpatului F.A.C., precum și faptul că acesta
era cercetat în dosarul 141/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare
pentru comiterea infrac țiunilor prev. d e art. 79 alin. 1 din O .U.G. 195/2002 și art. 184 C.
pen., a dat curs solici tării coinculpatului.
57
În acest context, potrivit acelorași probe, înainte de sărbătoarea Crăciunului din
anul 2004, inculpatul N.Gh.S., când se afla la locul său de muncă la se diul Postului de
Poliție Săcălășeni jud. Maramureș, a luat din cotorul de dovezi înregistrat la nr.
925166/29 iunie 2004 care era la dispozi ția lucrătorilor de poli ție de la această unitate,
imprimatul de la penultima filă cu seria AT nr. 0228049, explicân du-i coinculpatului
F.A.C. modalitatea de completare, respectiv l -a îndrumat să copieze con ținutul dovezii
anterioare care i -a fost înmânată de agentul M.Gh.
Inculpatul F.A.C. a completat acea dovadă trecând data de 19 decembrie 2004 și
precizarea „ până la solu ționarea definitivă a cauzei ”, iar la agent constatator a
menționat „ a.s.p. P.Gh.”, o semnătură indescifrabilă, inculpatul N.Gh.S. aplicând
ștampila unită ții de poli ție pe acea dovadă de circula ție.
Raportul de constatare tehnico -științifică din 16 septembrie 2007 în concluziile
sale arată că scrisul de mână care completează rubricile dovezii de mai sus întocmită pe
numele F.A.C. a fost executat de către acesta din urmă, iar semnătura depusă pe acea
dovadă nu prezintă caracteristici de asemănare cu s emnăturile celor doi inculpa ți din
speța de fa ță.
Pentru motivele expuse cu ocazia analizării apelului declarat de Parchetul de pe
lângă Tribunalul Maramureș, s -a reținut că dovedită în sarcina inculpatului N.Gh.S. și
complicitatea la infrac țiunea de uz de fals prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 323 C.
pen., neputându -se primi apărarea acestuia de a se dispune achitarea sa în baza art. 16 și
art. 17 C. proc. pen..
Susținerile inculpatului F.A.C. în legătură cu data săvârșirii infrac țiunilor, care s –
ar situa în anul 2005, au fost înlăturate ca nesincere, prin depozi ția inculpatului N.Gh.S.
care arată constant (declara ție u.p. fila 27), „ era în anul 2004, înainte de sărbătorile de
Crăciun”, poziție men ținută și cu ocazia raportului întocmit la 9 martie 2007 și înaintat
I.P.J. Maramureș (f ila 23 u.p.).
În fața Tribunalului Maramureș, inculpatul N.Gh.S. revine asupra declara țiilor din
faza de urmărire penală și precizează că faptele s -ar fi petrecut în decembrie 2005,
revenire care însă a fost î nlăturată ca nesinceră și necoroborându -se cu celelalte probe
existente la dosar.
Împrejurarea invocată în dovedirea sus ținerii că faptele s -au comis în decembrie
2005, respectiv faptul internării într -o unitate sanitară a inculpatului F.A.C. în perioada
18-21 decembrie 2004, nu fost re ținută ca veridică, dată fiind durată scurtă a internării,
ceea ce nu exclude comiterea infrac țiunilor în perioada următoare externării din spital.
Mai mult, toate declara țiile date în faza de urmărire penală din p roprie ini țiativă
de către inculpatul N.Gh.S., inclusiv raportul întocmit tot de către el către I .P.J.
Maramureș, con țin ca dată a săvârșirii faptelor luna decembrie 2004, apărând astfel c a
evident în fa ța instan ței că inculpatul N.Gh.S. de con veniență cu inculpatul F.A.C.,
crezând că -și pot ușura situa ția penală, a susținut că faptele s -ar fi comis în decembrie
2005, sus ținere ce a fost înlăturată ca neveridică, necoroborându -se cu celelalte probe
științifice și cele cu martori existente la dosar.
Așa fiin d, s-a respins ca nefondat apelul promovat de inculpatul N.Gh.S.
împotriva aceleiași sentin țe, în baza art. 379 pct. 1 lit. b din C. proc. pen.
Soluția de achitarea inculpatului N.Gh.S. pentru complicitate la infrac țiunea de uz
de fals prev. de art. 48 raportat la art. 323 C. penal este solu ția legală în cazul prezentat .
Potrivit dispozi țiilor art. 323 C.pen. ac țiunea constitutivă a uzului de fals constă în
58
„folosirea” unui înscris falsificat, folosire ce include orice procedeu de punere în
valoare a îns crisului, respectiv de a -l înfă țișa, a-l prezenta, a -l invoca.
Pe de altă parte, complicitatea la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală
de către o altă persoană, presupune o contribu ție prin acte exterioare ac țiunii
incriminate, respectiv acte d e înlesnire sau aj utor la săvârșirea acesteia.
Ori, din elementele de fapt ale cauzei rezultă că activitatea inculpatului N.Gh.S. s –
a rezumat la falsificarea înscrisului, ac țiunea sa circumscriindu -se elementelor
constitutive ale infrac țiunii de fals, iar ulterior nu a mai comis acte care să poată fi
apreciate ca și complici tate la uzul de fals.
Falsul și uzul de fals sunt infrac țiuni cu caracter autonom, de unde rezultă că
falsul s -a consumat în momentul plăsmuirii înscrisului și independent de folosirea
ulterioară a acestui înscris, astfel că fapta inculpatului N.Gh.S. de a falsifica un înscris
nu poate avea și semnifica ția unui ajutor la folosirea înscrisului, în lipsa altor elemente
de fapt de complicitate.
Remarcăm în țelegerea existentă între cei doi inculpa ți, potrivit căreia inculpatul
N.Gh.S. a acceptat să elibereze inculpatului F.A.C. acea dovadă falsă tocmai pentru ca
acesta din urmă să poată profesa în continuare, fiind de meserie conducător auto. Chiar
din declara ția dată atât în f aza de urmărire penală, cât și în fața tribunalului, inculpatul
N.Gh.S., rezultă că l -a aten ționat pe coinculpatul F.A.C. să nu folosească acea dovadă
cu ocazia conducerii unor autovehicule pe drumurile publice.
Probele dosarului atestă la unison că cei doi inculpa ți au avut în vedere în
momentul completării dovezii respective împrejurarea că aceasta va servi, în vreun fel
sau altul, inculpatului F.A.C. Este lipsită de semnifica ție juridică aten ționarea
coinculpatului N.Gh.S. în privin ța inculpatului F.A. C., câtă vreme inculpatul F.A.C. i -a
comunicat agentului de poli ție că urmează să presteze în continuare o activitate de
conducător auto, într -o carieră de piatră.
În acest context, apare în afara oricărui dubiu că agentul de poli ție a eliberat
dova da pentru a -l ajuta pe coinculpatul F.A.C. să desfășoare activitatea de conducător
de vehicule.
Având în vedere calitatea inculpatului N.Gh.S. de agent șef adjunct de poli ție și
locțiitor al șefului Postului de Poli ție Săcălășeni, precum și atribu țiile de serviciu ale
acestuia, rezultă în afara oricărui dubiu că acesta în momentul eliberării dovezii de
circula ție în favoarea coinculpatului a prevăzut urmările faptei sale și, chiar dacă nu a
urmărit în mod direct producerea acestora, a acceptat posibilitatea producerii lor.
Practica judiciară precum și teoria arată că pentru existen ța complicită ții, se cer a
fi îndeplinite sub aspect obiectiv trei condi ții: săvârșirea de către autor a unei fapte
prevăzute de legea penală; săvârșirea de către comp lice a unor acte de sprijinire a
autorului în comiterea faptei, acte de sprijinire ce se pot circumscrie fie complicită ții
materiale, fie celei morale; activitatea complicelui să fi servit efectiv la săvârșirea faptei
prevăzute de legea penală. În ceea ce privește această condi ție, doctrina penală română
este fermă pe pozi ția că orice contribu ție a participantului complice trebuie să se înscrie
în anteceden ța cauzală a producerii rezultatului, așadar, să reprezinte o condi ție sine qua
non a producerii rezul tatului.
Probele dosarului eviden țiază că inculpatul N.Gh.S. i -a oferit ajutor
coinculpatului F.A.C. sub forma unei complicită ți materiale, ajutând, înlesnind, astfel,
cauzalitatea fizică a infrac țiunii. Este esen țial de relevat faptul că fără sprijinul ag entului
59
de poli ție, inculpatul F.A.C. nu ar fi putut săvârși infrac țiunile deduse judecă ții.
Probele dosarului dovedesc că în decembrie 2004, conform propriilor declara ții
din faza de urmărire penală ale inculpa ților, inculpatul N.Gh. S., la rugămintea
inculpatului F.A.C. a luat din cotorul de dovezi înregistrat la nr. 925166 din 29 iunie
2004 care era la dispozi ția lucrătorilor de poli ție de la Unitatea Post de Poli ție
Săcălășeni I .P.J. Maramureș, imprimatul de la penultima filă cu seria AT nr. 0228049,
explicându -i coinculpatului F.A.C. modalitatea de completare (să copieze con ținutul
dovezii anterioare eliberată de agentul M.Gh.), iar după completarea resp ectivului act,
inculpatul N.Gh. S. a aplicat ștampila unită ții de poli ție, deși cunoștea că actul nu
cuprinde men țiuni corespunzătoare realită ții și că va fi folosit în vederea conducerii de
autovehicule pe drumurile publice de către coinculpatul F.A.C.
Rezultă astfel , fără putin ță de tăgadă , că în lipsa dovezii de circula ție eliberată în
mod fraudu los de agentul de poli ție N.Gh. S., inculpatul F.A.C. nu ar fi putut circula pe
drumurile publice conducând autovehicule. Prin punerea la dispozi ție a inculpatului
F.A.C. a acelei dovezi de circula ție, completată după dictarea inculpatului N.Gh.S. , este
evident că inculpatul N.Gh.S., a luat la cunoștin ță că eliberarea dovezii este aptă în
concret, prin natura ei, de a -l ajuta pe inculpatul F.A.C. să conducă vehicule pe
drumurile publice, deși era cercetat penal pentru comit erea unei infrac țiuni.
Mai mult, probele dosarului demonstrează că dovada de circula ție eliberată de
inculpatul N.Gh.S. și completată după dictarea acestuia cu date nereale de către
inculpatul F.A.C., a fost folosită în mod efectiv de către acesta din urmă, condi ții în care
contribu ția in culpatului N.Gh.S. se înscrie în raportul de cauzalitate al infrac țiunii
executate de către autor. În spe ța de fa ță, este în afara oricărui dubiu că inculpatul
N.Gh.S., cu prilejul eliberării dovezii false de circula ție, a prevăzut rezultatul
socialmente p ericulos al acestei fapte și a prevăzut că celălalt coinculpat va folosi
înscrisul astfel eliberat, dată fiind tocmai meseria acestuia de conducător auto.
În fine, pentru existen ța complicită ții la infrac țiunea de uz de fals nu are
importan ță dacă inculpat ul N.Gh.S. a desfășurat vreo activitate proprie cu ocazia
folosirii înscrisului de către celălalt inculpat, așa cum a apreciat eronat tribunalul, ci
falsificarea înscrisului prin aplicarea ștampilei Postului de Poli ție Săcălășeni pe dovada
de circula ție și înmânarea acesteia către inculpatul F.A.C. are tocmai semnifica ția unui
ajutor la folosirea acelui înscris, activitate care, în drept, constituie complicitate la
infrac țiunea de uz de fals prev.de art. 48 C. pen. rap . la art. 323 C. penal.
Ne raliem so luției date de instan ță cu privire la inculpatul N.Gh.S. pentru
săvârșirea infrac țiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 320 al in. (1) C.
penal ., cu aplic. art. 74 lit. a, c, art.76 alin. (1) C. pen. la pedeaps a de 1.000 lei amendă.
Rezultă în afara oricărui dubiu că inculpatul N.Gh.S. a falsificat acel înscris oficial prin
aplicarea ștampilei apar ținând Postului d e Poli ție Săcălășen i.
Această manoperă, constituie infrac țiunea de fals material în înscrisuri oficiale în
acord deplin cu practica judiciară în materie care precizează constant că „ în mâna
infractorului instrumentul adevărat folosit, însă fără drept, înseamnă o alterare de
adevăr și devine astfel un instrument creator de urmări contrare adevărului, similar cu
instrumentul fals”.
Ștampila aplicată este parte integrantă a înscrisului respectiv, a dovezii de
circula ție eliberate de poli țist, deoarece atunci când se analizează veridicitatea
înscrisului apare în mod evident că înscrisul emană de la aceeași unitate căreia îi
60
aparține și ștampila. Motivul pentru care s -a prevăzut obligativitatea aplicării ștampilei
de către agentul de poli ție pe dovada de circula ție eliberată, este acela de a conferi
înscrisului o anumită for ță probatorie – pentru că înscrisul emană de la o autoritate
publică și care poartă ștampila acelei autorită ți. Lipsa ștampilei afectează valabilitatea
înscrisului, care n u poate produce efecte juridice fără o astfel de men țiune.
Ca atare, în spe ță sunt dovedite pe deplin elementele constitutive ale laturii
obiective și subiective a infrac țiunii incriminate prin art. 320 C. pen., aceea de fals
material în înscrisuri ofic iale.
61
Capitolul V. Concluzii și propunere de lege ferenda
În actualul context interna țional, politicile de globalizare și cooperare
interna țional ă sunt o realitate curentă, ele dând tonul strategiilor abordate de orice stat în
domeniul administra ției și răspunderii func ționarilor publici. România militează pentru
un func ționar public apolitic, de carieră, dedicat deservirii interesului public general, în
virtutea funcției publice pe care o de ține.
Prin adoptarea unui statut al func ționarului public, func ția public ă este privită mai
mult decât un simplu raport de muncă. Astfel, și institu ția răspunderii juridice a
funcționarului public este privită ca fiind mai mult decât o nece sitate, devenin d o
prelungire normal ă a statutului func ționarului p ublic, care nu se rezumă doar la drepturi
și privilegii, ci și la un ansamblu de obliga ții.
Răspund erea penal ă a func ționarului public rom ân este reglementată ca un cadru
general prin dispozi țiile art. 75 și 86 din Legea nr . 188/ 1999, care face trimitere la
situa ția în care func ționarul public se face vinovat de încălcarea normelor juridice
penale, care îi va atrage o răspundere penală conform dispozi țiilor Codului penal și,
implicit, legilor penal e special e, în măsura în care acestea pot deveni aplicabile.
O problemă cu care s -a confruntat statul rom ân a fost cea a definirii corecte a
funcționarului public, astfel încât oricare persoană, care prin fișa postului exercit ă
atribu ții ce implic ă prerogativele puterii de stat, numit ă legal sau ilegal ori aleasă, să
suporte consecin țele juridice în ipoteza în care încalcă ordinea de drept și raportul de
conformitate imp us de stat cu aceasta.
Codul penal român în vigoare definește func ționarul public, raportat la art. 175 ca
fiind acea persoană car e, cu titlu permanent său temporar, cu sau fără remunera ție,
exercit ă atribu ții și responsabilită ți, stabilite în temeiul legii, în scopul real izării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești, exercit ă o func ție de
demnitate publică sau o funcție public ă de orice natură, sau exercit ă, singură sau
împreună cu alte persoane , în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau
al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat . atribu ții legate de
realizarea obiectului de activitate al acestei a. Este, de asemenea considerat funcționar
public, și persoana care exercit ă un serviciu de interes public pentru care a fost investită
de autorită țile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu
privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Termenul public avut în vedere de dispozi țiile art. 175 C. pen. se referă la o paletă
largă de institu ții publice, autorită ți publice, institu ții sau alte perso ane jurid ice care
administrează sau exploate ază bunurile proprietate publică .
Apreciem că nou a defini ție data de Codul penal a func ționarului public a rezolvat
etern ul paradigm juridic func ționar public, func ționar, angajat contractual. În practica
judiciară, datorită acestor dileme, s -a pus de nenumărate ori problema dacă acestea au
calitatea de func ționar public sau func ționar și pot să apară ca subiect activ
circumstan țiat în cazul unor infrac țiuni precum cele de abuzuri incrimi nate de art. 246,
art 247 și art 248 Vechiul Cod penal.
Totuși, exist ă încă problem e controversate despre calificarea ca func ționar, din
punctul de vedere a legii penale, a persoanelor care exercit ă profesii liberale.
În prezent, în România sesiz ăm următorul fen omen: existen ța unor abuzuri din
partea unor înal ți functionar i publici netra și la răspundere penală, corelată cu existen ță
62
unui număr mare de plângeri penale abu zive împotriva func ționarilor publici,
exercitarea dreptului la ac țiune de către petent convertit în persoana vătămată în
procesul penal având loc într -un mod extremist. Așadar, exercitarea ac țiunii penale
împotriva oricărui func ționar public trebuie să fie condi ționată de parcurgerea
procedurii prealabile a contenciosului administrativ și, implicit, ob ținerea une i hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile în contenciosul a dministrativ din care să rezulte
faptul că dreptul petentului a fost încălcat abuziv.
Apare oportun așadar, ca procedura răspunderii disciplinare să fie demarat ă
paralel cu procesul penal, iar procesul -verbal care cuprinde concluziile comisiei de
disciplin ă față de conduit a funcționarului public să fie utilizat ca prob ă în procesul
penal. Acest proces -verbal, pe lângă situa ția de fapt reclamat ă de petent, ar trebu i să
cuprindă și o caracterizare personală a func ționarului în cauză, folosită în dovedirea
circumtan țelor atenuante.
Apreciem că se impune crearea unor complete judecătorești specializate pentru
soluționarea cauzelor penale privind răspunderea pen ală a func ționarilor publici.
Propunem, de lege ferenda următoarele:
Înlocuirea sintagmei „drept s au interes legitim” cu „drept sau libertate
individuală” – expresia „legitim” complic ă lucrurile;
Preluarea sistemului sanc ționator din dreptul fra ncez pentru func ționarul public
care se face vinovat de săvârșirea faptei penale pentru care a fost cercetat:
pedeapsa închisorii cumulate cu amend ă penal ă într-un cu antum semnificativ,
corelată cu pedeapsa complementară a interzicerii funcției publice în cadru l
căreia s -a săvârșit infrac țiunea ;
Crearea unor tribunal sau complete speciale pentru func ționarii publici, și implicit
desemnarea unor judecători specializa ți;
Declanșarea procedurii disciplinare în paralel cu cea penală ;
Urmărirea penală să poată f i declanșat ă numai după finalizarea cercetării
disciplinare de către institu ția de stat în care este angajat func ționarul public și,
implicit, în funcție de rezultatele acestei cercetări disciplinare ;
Legiferarea unui regim juridic sanc ționator mai grav pen tru func ționarii publici,
în funcție de răspunderea caracteristică funcției publice pe care o exercit ă;
Legiferarea, ca o cauză justificativ ă pentru infrac țiunile de fals și uz de fals,
retragerea actelor false dintr -un proces judiciar înainte ca acestea s ă fi produs
consecin țe jurid ice;
Adoptarea unei legi penale special e privind răspunderea penală a func ționarului
public .
63
B I B L I O G R A F I E
1. Tratate, cursuri, monografii :
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, Rodica Stănoiu , Explicații
teoretice ale Codului Penal Român, Partea Specială , vol. IV, Ed. Academia Română, București, 2003;
A. Iorgovan , Tratat de drept administrativ vol. II, ed. a IV -a, Ed. All beck, Bucuresti, 2005;
C. Manda,C. C. Manda , Știința Administrației , ed. a III -a, revăzută și adaugită, Ed. Universul
Juridic, București, 2008;
V. Vedinaș , Drept administrativ , ed. a IX a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2015;
I. Alexandru (coordonator), M. Cărăușan, S. Bucur , Drept Administrativ , Ed. L umina Lex,
București, 2005;
G. Antoniu, Ș. Daneș, M. Popa , Codul penal pe înțelesul tuturor , ed. a VII ‐a, Ed. Juridică,
București, 2002;
V. Dobrinoiu și colab., Noul Cod Penal comentat -partea generală , ed. a II -a, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2014;
T. Ștefănescu , Tratat de dreptul muncii , Ed. Wolters Kluwer, Bucuresti, 2007;
G. Moroianu , Statutul profesiilor liberale , Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2008;
V. Pașca , Funcționarul public (comentariu) în G. Antoniu – coordonator, Noul Cod penal, vol. I I, Ed.
C.H.Beck, București, 2008;
C. Clipa , Drept administrativ, teoria funcției publice, (II) Notiunea de funcție publică și categoria de
funcționar public. Dreptul aplicabil. Răspunderea juridică a funcționarilor publici , Ed. Hamangiu,
București, 2013;
C. M. Mihalache , Răspunderea penală a funcționarului public , Ed. Hamangiu, București, 2011;
N. Giurgiu , Drept penal general , Ed. Cantes, Iași, 2000;
C. Statescu , Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane , ed. a 2 -a, Ed. Hamangiu,
2009;
I. Pa scu, P. Buneci , Noul Cod penal. Partea generală și Codul penal. Partea generală , Ed. Universul
Juridic, București, 2010;
A. Boroi , Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal , ed. 2, revizuită și adăugită, Ed. C.
H. Beck, București, 2014;
M. Udro iu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal , Ediția 2, Editura C.H. Beck, București,
2015;
V. Dobrinoiu, N. Neagu , Drept penal, Partea specială, Teorie și practică judiciară , Ed. Universul
Juridic, București, 2011;
64
V. Dobrinoiu, N. Neagu , Drept penal. Partea specială , Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2014;
I. Pascu, M. Gorunescu , Drept penal, Partea specială, ed. a 2 -a, Ed. Hamangiu, București, 2009;
O. A. Stoica , Drept penal, partea specială , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976;
T. Vas iliu, Drept penal român. Partea specială , vol. I, Ed. Albastra, Cluj, 1997 ;
L. Barac , Drept penal. Partea specială , Ed. Universul Juridic, București, 2014;
C. Rotaru , Culegere de practică judiciară penală , Ed. All beck, București, 2007;
2. Articole, studii:
D. Soare , Discuții privind nelegalitatea unor ordine ale ministrului administrației și internelor care
reglementează nașterea, desfășurarea și stingerea raporturilor de serviciu ale polițiștilor și ale altor
categorii de personal , în Dreptul nr. 9/2006;
S. Beligradeanu , Natura raportului juridic de muncă a magistraților , în Dreptul nr. 7/ 2003;
C. Duvac , Conceptul de funcționar public în lumina noului Cod penal , în Dreptul nr. 1/ 2011;
I. Alexandru , Administrația și puterea politică , în Revista de Drept Public, nr. 2/2003;
R. Carp , Strategii și propuneri de reformă a administrației publice în perspectiva integrării europene ,
în Revista de Drept Public nr. 2/2006 .
3. Legislație și practică judiciară:
Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr.
429/2003, publicat în M. Of, nr. 758 din 29 octombrie 2003;
Codul penal din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009) publicat în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie
2009 ;
Codul procedură penală din 1 iulie 2010 (Legea nr. 135/2010) publicat în Monitorul Oficial nr. 486
din 15 iulie 2010 ;
Codul penal din 21 iulie 1968 , republicat, publicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997 ;
Codul procedură penală din 12 noiembrie 1968;
Decizia nr. 102 din 28 februarie 2013 a Curții Constituționale;
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici;
O.U.G. nr. 125/2008 pentru modificarea și completarea art. 29 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor publici;
65
Legea nr. 62/2011 a dialogului social;
Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plă tit din fonduri publice;
Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al
parchetelor de pe lângă acestea;
4. Site -uri internet:
http://www.just.ro
http://portal.just.ro
http:// legislatie.just.ro
www.dictionarjuridic.ro
www.juridice.ro
http://e -juridic.manager.ro
http://www.avocatnet.ro
http://legeaz.net/dictionar -juridic
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Licenta Final Iun 2018 Copy (2) [610551] (ID: 610551)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.