Licență Dip Dima Vittorio Alexandru. 2020 [604615]

UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU”

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICEN
Ț
Ă

Coordonator:

Conf. Univ. Dr. Felicia Maxim

Absolvent: [anonimizat] 2020

DISCIPLINA: DREPT INTERNA
Ț
IONAL PUBLIC

TEMA: PRINCIPIUL NERECURGERII LA FOR
Ț
Ă
Ș
I LA

AMENIN
Ț
AREA CU FOR
Ț
A

Bucure
ș
ti 2020

1

Cuprins:

INTRODUCERE…………………………………………………………………….p. 4

CAPITOLUL 1. Considera
ț
ii generale privind principiul nerecurgerii la for
ț
ă
ș
i

amenin
ț
area cu for
ț
a………………………………………… ………………………p. 5

1.1
​
Scurt istoric privind codificarea principiului nerecurgerii la for
ț
ă
ș
i la

amenin
ț
area c u for
ț
a…………………………………… ……………………..
​
p. 5

1.2
​
Principiul nerecurgerii la for
ț
ă
ș
i la amenin
ț
area cu for
ț
a – principiu

fundamental al dreptului interna
ț
ional………………………………………..
​
p. 7

1.3
​
Interven
ț
ii cu for
ț
a autorizate de Consiliul de Secu ritate al O.N.U. ……..
​
p. 11

1.4
​
Utilizarea for
ț
ei în legitimă apărare……………………………………….
​
p. 13

–
1.4.1
​
Teritoriul unui stat
ș
i suveranitatea teritorială în raport cu legitima

apărare………………………………………………………………….
​
p. 13

–
1.4.2
​
Cazul Caroline…………………………………………………..
​
p. 15

–
1.4.3
​
Cazul Nicaragua…………………………………………………
​
p. 16

1.5
​
Utilizarea for
ț
ei împotriva actorilor nestatali………………………………
​
p. 18

CAPITOLUL 2. Dreptul conflictelor armate………………………………………p. 22

2.1
​
Considera
ț
ii generale privind Dreptul Umanitar Interna
ț
ional……………
​
p. 22

–
2.1.1
​
Defini
ț
ie…………………………………………………………
​
p. 2
​
2

–
2.1.2
​
Principalele reglementări ale Dreptului Umanitar………………
​
p. 23

–
2.1.3
​
Sfera de aplicare a dreptului umanitar interna
ț
ional……………
​
p. 2
​
5

2.2
​
Principii specifice Dreptului Umanitar Interna
ț
ional……………………..
​
p. 26

2.3
​
Protec
ț
ia civililor…………………………………………………………..
​
p. 28

CAPITOLUL 3. Interven
ț
ia în scopuri umanitare
ș
i responsabilitatea de a

proteja…………………………………………………………………………………p. 30

3.1
​
Interven
ț
ia în scopuri umanitare…………………………………………..
​
p. 30

3.2
​
Responsabilitatea de a proteja……………………………………………..
​
p. 32

Capitolul 4. Practică
ș
i jurispruden
ț
ă interna
ț
ională……………………………….p. 34

A.
Atacul aerian asupra Aeroportului Interna
ț
ional din Bagdad din 2020….
​
…….
​
p. 3
​
4

B.
Anexarea Peninsulei Crimeea de către Federa
ț
ia Rusă
​
………………………..
​
p.
​
36

C.
Folosirea For
ț
ei împotriva I.S.I.L. / I.S.I.S. …………………………………..
​
p.
​
38

D.
Interven
ț
ia din Kosovo, interven
ț
ie neautorizata de O. N.U., dar autorizata de către

N.A.T.O. ….……………………………………………………………………
​
p. 39

CONCLUZII…………………………………………………………………………p. 41

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………..p. 42

2

ABREVIERI

Art.=
​
Articolul

Alin.
​
= Alineatul

A.E.K.
​
= Armata de Eliberare din Kosovo

C.I.A. =
​
Agentia Centrala de Inteligen
ț
ă a S.U.A.

C.I.J.
​
= Curtea Interna
ț
ională de Justi
ț
ie

C.S. =
​
Consiliul de Securitate

I.S.I.S.\ I.S.I.L. =
​
Statul Islamic al Irakului
ș
i Siria/Lebanon

N.A.T.O.\ O.T.A.N. =
​
Organiza
ț
ia Tratatului Atlanticului de Nord

O.N.U.
​
= Organiza
ț
ia Na
ț
iunilor Unite

S.U.A. =
​
Statele Unite ale Americii

U.E.
​
= Uniunea Europeană

U.R.S.S.
​
= Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice

3

Introducere

În ultimele secole, conflictul armat a zguduit via
ț
a a milioane de civili. Încălcări

grave ale dreptului umanitar
ș
i drepturilor omului sunt comune în multe conflicte armate.

În anumite circumstan
ț
e, unele dintre aceste încălcări pot constitui chiar genocid, crime

de război sau crime împotriva umanită
ț
ii.

Într-o
societate
interna
ț
ională
caracterizată
de
conflicte,
analiza
principiului

nerecurgerii
la
for
ț
ă
ș
i
la
amenin
ț
area
cu
for
ț
a
constituie
o
prioritate,
mai
ales
în
cazul

identificării situa
ț
iilor care pot constitui excep
ț
ii ale acestui principiu.

În
mod
general,
acest
principiu
este
reglementat
de
norme
din
cadrul
legislativ

interna
ț
ional,
în
mare
parte
Carta
O.N.U.(care
este
tratatul
fondator
al
Organiza
ț
iei)
ș
i

rezolu
ț
ii ale Adunării Generale O.N.U.

Această
reglementare
a
fost
una
de
o
deosebită
importan
ț
ă,
deoarece
vechile

norme
ce
erau
în
vigoare
înaintea
semnării
Cartei
O.N.U.
erau
pline
de
neclarită
ț
i
ș
i

lacune
în
ceea
ce
prive
ș
te
domeniul
conflictelor
armate
ș
i
metodelor
alternative
de

solu
ț
ionare
a
diferen delor
apărute
între
state,
iar
odată
cu
crearea
cadrului
legislativ

necesar
dreptului
interna
ț
ional
public
ș
i
normele
privind
conflictele
armate,
a
fost
redus

drastic
numărul
războaielor
de
mare
anvergură,
izbucnite,
de
obicei,
între
marile
puteri

ale
planetei
din
diferite
motive
teritoriale,
politice,
religioase
sau
alte
cauze.
După
cel

de-al
II-lea
Război
Mondial
nu
au
mai
existat
decât
conflicte
la
scară
mică,
în
zone

izolate,
de
multe
ori
doar
sus
ț
inute
financiar,
militar
sau
politic
de
către
statele

considerate mari puteri, deseori fără a se mai implica militar direct.

Toate
acestea
fiind
spuse,
în
prezent,
utilizarea
for
ț
ei
de
către
state
pentru
a-
ș
i

rezolva
diferendele
este
interzisă,
iar
repercusiunile
pornirii
unui
conflict
armat
sunt

foarte
dure
ș
i
promp te,
putând
duce
la
aplicarea
de
sanc
ț
iuni
de
orice
tip
(economic,

militar,
diplomatic)
asupra
statelor
considerate
că
ar
folosi
for
ț
a
în
mod
nelegitim
asupra

altui stat.

Ca
răspuns,
însă,
la
orice
fel
de
agresiune
venită
din
partea
unui
stat
(numit

“agresor”)
împotriva
altui
stat
(numit
“victimă”),
cel
din
urmă
stat
poate
exercita
dreptul

la autoapărare, drept ce este consacrat în Carta O.N.U.

De
asemenea,
sunt
demne
de
men
ț
ionat
ș
i
analizat
ș
i
interven
ț
iile
în
scopuri

umanitare
organizate
pentru
a
ajuta
reducerea
tensiunii
din
anumite
teritorii
numite
“zone

fierbin
ț
i” la nivel glob al, dar
ș
i responsabilitatea de a proteja.

Atunci
când
vorbim
de
responsabilitatea
de
a
proteja
în
cadrul
conflictelor

izbucnite
între
state,
fie
ele
militare,
politice
sau
economice,
ne
referim
la
protejarea

popula
ț
iei
civile.
Această
protejare
are
ca
scop
ferirea
popula
ț
iei
civile,
nevinovată,
de

urmările
acestor
conflicte,
adesea
statele
membre
O.N.U.
protejează
civilii
oferindu-le

provizii
de
hrană
sau
îmbrăcăminte,
creând
cordoane
umanitare
pentru
a
evacua
popula
ț
ia

sau
oferind
protec
ț
ie
prin
intermediul
deta
ș
ării
Trupelor
de
men
ț
inere
a
păcii
ale
O.N.U.
,

numite
“Că
ș
tile
Alba stre”
datorită
că
ș
tilor
de
culoare
deschi să
purtate,
menite
în
special

să iasă în eviden
ț
ă ca trupe non-combatante, doar de men
ț
inere a securită
ț
ii

4

CAPITOLUL 1. Considera
ț
ii generale privind principiul nerecurgerii la for
ț
ă.

1.1 Scurt istoric privind codificarea principiului nerecurgerii la for
ț
ă
ș
i la

amenin
ț
area cu for
ț
a.

Regulile
privind
conflictele
armate,
î
ș
i
au
rădăcinile
încă
din
antichitate,
mai

exact
din
timpul
Imperiului
Roman
unde
au
fost
create
diferite
seturi
de
legi
ce

reglementau
modul
în
care
războiul
sau
pacea
erau
declarate
ș
i
modul
în
care
se

desfă
ș
urau.
Dezbater ile
legate
de
război
erau
sus
ț
inute
de
către
preo
ț
ii
din
acea
vreme,

care
căutau
o
solu
ț
ie
cu
ajutorul
judecă
ț
ii
zeilor
din
acea
vreme
în
ceea
ce
privea

declan
ș
area
unor
ac
ț
iuni
de
către
Imperiu.
Dacă
se
descoper ea
o
gravă
încălcare
a
păcii

de
către
vreun
actor
de
pe
scena
politică,
astfel
încât
să
fie
necesară
declararea
războiului,

fe
ț
ialii
mai
întâi
contactau
ora
ș
ul
vinovat
cu
scopul
de
a
cere
despăgubiri.
Dacă,
după
o

1
anumită
perioadă
de
timp,
nu
se
ajungea
la
nicio
în
ț
elegere,
se
putea
declara
război
fa
ț
ă

de
ora
ș
ul
respectiv.
Declara
ț
iile
de
război
îmbrăcau
forma
unui
proces,
prin
care
verdictul

transmis
de
fe
ț
iali
avea
scopul
de
a
decide
dacă
războiul
putea
fi
declarat
a
ș
a
cum
se

cuvine
sau
nu.
Ac
ț
iunea
propriu-zisă
de
începere
a
formalită
ț
ilor
legate
de
desfă
ș
urarea

războiului
era
luată
cu
ajutorul
unei
noi
decizii
care,
de
această
dată,
era
emisă
de
către

împărat, senat sau de către popor.

Doctrina
“războiului
just”,
ce
î
ș
i
are
rădăcinile
din
Imperiul
Roman,
a
fost
mai

târziu
preluată
ș
i
influen
ț
ată
de
către
teologii
cre
ș
tini,
cei
mai
renumi
ț
i
fiind
episcopul

Augustin
de
Hipona
ș
i
doctor
al
bisericii
Toma
de
Aquino,
cel
din
urmă
a
determinat
în

lucrarea sa “Summa Theologica’ cele trei criterii ale “războiului just”:

1.
Războiul trebuie purtat de către o autoritate suverană.(Interzicerea

războaielor în interese private)

2.
Războiul trebuie sa aibă o cauză justă.(Răufăcătorii trebuie pedepsi
ț
i)

3.
O cauză justă trebuie acompaniată de o inten
ț
ie corectă
ș
i dreaptă.

2

Odată
cu
apari
ț
ia
statelor
independente
în
Europa,
doctrina
a
început
ș
i
ea
să

crească
ș
i
să
evoluez e,
iar
războaiele
au
început
să
fie
văzute
ș
i
definite
ca
o
stare
de

decădere
umanitară
ș
i
juridică
mai
degrabă
decât
o
chestiune
de
judecată
morală

subiectivă.
În
această
perioadă
statele
nu
s-au
mai
aflat
în
pozi
ț
ia
de
a
judeca
dacă

motivele
altui
stat
de
a
porni
un
război,
a
recurge
la
for
ț
ă,
sunt
juste
sau
nu.
Această

gândire
a
fost
sprijinită
de
către
curentul
pozitivismului
care
începuse
să
prindă
amploare

în
acea
perioadă
ș
i
se
baza
pe
ideea
suveranită
ț
ii
statelor,
de
asemenea
un
rol
important

l-a
avut
ș
i
Pacea
din
Westfalia,
tratat
de
pace
din
1648
care
a
creat
un
echilibru
de
putere

în Europa secolului al XVII-lea
ș
i a pus capăt războaielor religioase din Europa.

Acest
sistem
a
rezistat
pana
la
începutul
secolului
XX
ș
i
s-a
desfiin
ț
at
total
odată

cu începutul Primului Război Mondial.

De
la
sfâr
ș
itul
secolului
al
XIX-lea
​
,
dreptul
interna
ț
ional
a
cunoscut
o
tendin
ț
ă

de
reducere
ș
i
interz icere
a
recurgerii
la
război
în
rela
ț
iile
dintre
state.
Totu
ș
i,
trebuie

1
Fe
ț
ial
=
preot
ș
i
magistrat
dintr-un
colegiu
de
20
de
membri,
având
func
ț
ia
de
a
împlini
formalită
ț
ile

juridice
ș
i religioase referitoare la război.

2
The use of force in International Law, The Open University 2019, pg. 12-13

5

remarcat
faptul
că,
până
la
începutul
secolului
al
XX-lea,
cel
din
urmă
instrument
pentru

solu
ț
ionarea litigiilor a fost războiul.

3
La
începutul
secolului
al
XX-lea
sunt
adoptate
tratatele
interna
ț
ionale
din
cadrul

Conferin
ț
ei
păcii
de
la
Haga
din
anii
1899
ș
i
1907
ce
dezvoltau
mijloacele
de

reglementare
pa
ș
nică
a
diferendelor
cu
obiectivul
proclamat
de
a
“prevenii
pe
cât
mai

mult
posibil
folosirea
for
ț
ei
în
rela
ț
iile
dintre
state”
,
iar
folosirea
for
ț
ei
de
către
state

4
(“jus ad bellum”) a devenit subiect de interes
ș
i de reglementat pe scena interna
ț
ională.

Dispozi
ț
iile
celor
două
Conven
ț
ii
de
la
Haga
privind
rezolvarea
pa
ș
nică
a

diferendelor
(adoptate
în
​
1899
​
ș
i
​
1907
​
)
obligă
statele
parte
să
aibă
o
conduită
civilizată
ș
i

să
accepte
calea
medierii
când
vine
vorba
de
dispute,
folosirea
for
ț
ei
fiind
o
ultimă

solu
ț
ie.

După
toate
cele
întâmplate
în
timpul
Primului
Război
Mondial,
a
luat
na
ș
tere
Liga

Na
ț
iunilor
(
la
10
Ianuarie
1920
),
care,
la
fel
ca
ș
i
cele
două
Conven
ț
ii
de
la
Haga,

propunea
ca
diferendele
existente
între
statele
membre
să
fie
expuse
mai
întâi
arbitrajului

sau
Consiliului
Ligii
înaintea
utilizării
for
ț
ei,
fapt
ce
însemna
că
războiul
era
încă

considerat
ilegal.
Toate
aceste
lucruri
au
fost
stipulate
în
Pactul
Ligii
Na
ț
iunilor
care

declara
în
mod
explicit
că
“orice
război
sau
amenin
ț
are
cu
războiul,
fie
că
afectează
direct

sau
nu
unul
dintre
membrii
Ligii,
interesează
Liga
în
întregul
ei
ș
i
aceasta
trebuie
să
ia

măsurile
de
natură
să
apere
efectiv
pacea
na
ț
iunilor”
.
Dacă
un
stat
membru
al
Ligii

5
recurgea
la
război,
contrar
angajamentelor
Pactului
(
de
a
recurge
la
metoda
arbitrajului

sau
examinării
Adunării
ori
Consiliului
Ligii),
acesta
era
considerat
că
a
comis
un
act
de

război împotriva tuturor celorlal
ț
i membri ai Ligii.

Însă,
​
principiul
nerecurgerii
la
for
ț
ă
sau
la
amenin
ț
area
cu
for
ț
a
a
fost
introdus

pentru
prima
dată
în
dreptul
interna
ț
ional
prin
Pactul
Briand-Kellogg
de
la
Paris
din

data
de
​
27
august
1928
​
,
care
supune
statele
la
obliga
ț
ia
de
a
renun
ț
a
la
război
ca

instrument de politică na
ț
ională în rela
ț
iile lor reciproce.

6
Păr
ț
ile
contra ctante
ale
acestui
pact
au
declarat
că
“ele
condamnă
recurgerea
la

război
pentru
rezolvarea
diferendelor
interna
ț
ionale
ș
i
că
renun
ț
ă
la
război
ca
instrument

al politicii na
ț
ionale î n rela
ț
iile dintre ele”.

După
anul
1945
​
,
este
adoptată
Carta
O.N.U.
,
care
stipulează,
alături
de

declara
ț
ia
privind
“Principiile
Dreptului
Interna
ț
ional
privind
rela
ț
iile
prietene
ș
ti
ș
i

cooperarea
dintre
state,
în
conformitate
cu
Carta
O.N.U.”(
adoptată
prin
​
Rezolu
ț
ia
2625

din
14
oct.
1970
​
),
ca
principiu
fundamental
al
dreptului
interna
ț
ional
public

nerecurgerea
la
for
ț
ă
sau
la
amenin
ț
area
cu
for
ț
a
împotriva
independen
ț
ei
politice
ori

a
integrită
ț
ii
teritori ale
a
statelor
​
,
​
sau
în
orice
alt
mod
incompatibil
cu
scopurile
ș
i

principiile Cartei
​
.

Un
exemplu
al
acestui
principiu
ar
fi
interven
ț
ia
Japoniei
în
Manchuria
din
anul

1931,
această
ac
ț
iune
fiind
justificată
ini
ț
ial
de
protec
ț
ia
cetă
ț
enilor
japonezi
din

Manchuria,
însă
Consiliul
Ligii
Na
ț
iunilor
a
avut
o
altă
perspectivă
asupra
acestui

incident,
ș
i
anume,
că
interven
ț
ia
nu
a
fost
una
legitimă,
de
autoapărare.
De
asemenea,

Italia
a
exercitat
o
ac
ț
iune
asemănătoare
în
Etiopia
în
anul
1935,
invocând
faptul
ca

3
Gyula Fabian, Drept Interna
ț
ional Public, editura Hamangiu 2019, pg. 37

4
Dr. Ion Diaconu, Tratat de drept interna
ț
ional public, Volumul I, editura Lumina Lex 2002, pg. 285

5
Pactul Ligii Na
ț
iunilor 1919, Art. 11

6
Felicia Maxim, Dumitra Popescu, Drept Interna
ț
ional Public, vol. 1, edit. Renaissance 2011 pg. 47

6

aceasta
ac
ț
iune
este
de
apărare
împotriva
posibilelor
atacuri
viitoare
din
partea
Etiopiei,

nici
această
scuză
nu
a
fost
acceptată
de
către
Liga
Na
ț
iunilor.
Liga
considerând
că
statul

Italian nu este în măsură să ia singur decizii privind folosirea for
ț
ei pentru a se apăra.

În
perioada
dinaintea
intrării
în
vigoare
a
Cartei
O.N.U.
(
anul
1945),
au
existat

opinii
ș
i
păreri
împăr
ț
ite
în
ceea
ce
prive
ș
te
folosirea
for
ț
ei
de
către
state.
O
parte
dintre

state
considerau
folosirea
for
ț
ei
pentru
autoapărare
ca
fiind
un
drept
natural
(“Ius

Naturale”),
pe
deplin
legitim
ș
i
care
nu
trebuie
limitat.
În
timp
ce
alt
grup
de
state
au

considerat
că
folosirea
for
ț
ei
fără
limite
pentru
autoapărare
nu
ar
fi
benefică,
ș
i
ar
putea

duce
la
consecin
ț
e
colaterale.
Însă,
din
anul
1945
până
în
prezent,
exista
un
efort
continuu

pentru
limitarea
folosirii
for
ț
ei
de
către
state
pe
cale
unilaterală,
majoritatea
deciziilor

fiind luate cu acordul Consiliului de Securitate O.N.U.

1.2 Principiul nerecurgerii la for
ț
ă
ș
i la amenin
ț
area cu for
ț
a, principiu

fundamental al dreptului interna
ț
ional

Carta
O.N.U
​
.,
ce
serve
ș
te
ca
un
ghid
în
materia
rezolvării
problemelor
ce
ț
in
de

securitatea
ș
i
pacea
interna
ț
ională,
a
creat
în
mod
progresiv
o
multitudine
de
dispozi
ț
ii
ș
i

principii
ce
ț
in
de
dreptul
interna
ț
ional
care
au
fost
întem eiate
în
trecut
prin
diverse

conven
ț
ii,
tratate
sau
legăminte
interna
ț
ionale.
Principala
dispozi
ț
ie
în
ceea
ce
prive
ș
te

folosirea
for
ț
ei
sau
amenin
ț
area
cu
for
ț
a
se
regăse
ș
te
în
articolul
2,
alineatul
4,
din
Carta

O.N.U.:
“To
ț
i
memb rii
organiza
ț
iei
se
vor
ab
ț
ine,
în
rela
ț
iilor
lor
interna
ț
ionale,
de
la
a

recurge
la
amenin
ț
area
cu
for
ț
a
sau
la
folosirea
for
ț
ei
fie
împotriva
integrită
ț
ii
teritoriale

ori
a
independen
ț
ei
politice
a
vreunui
stat,
fie
în
orice
alt
mod
incompatibil
cu
scopurile

Organiza
ț
iei Na
ț
iunilor Unite.”

7
Articolul
2,
alineatul
4
​
,
nu
interzice
numai
agresiunea
armată,
ci
ș
i
orice
act
de

constrângere
sau
violen
ț
ă,
orice
formă
de
presiuni
politice,
economice
sau
de
orice
altă

natură
.
Statele
membre
O.N.U.
sunt
de
acord
că
acest
lucru
nu
este
numai
o
obliga
ț
ie

8
contractuală
ci
ș
i
o
normă
imperativă
“jus
cogens”.
Nu
există
un
acord
general
cu
privire

la
scopul
exact
al
acestei
prohibi
ț
ii.
Majoritatea
problemelor
apar
pe
temeiul
ultimului

paragraf
al
art.
2,
alin.
4
întrucât
există
neîn
ț
elegeri
dacă
folosirea
for
ț
ei
este
interzisă

întru
totul
sau
este
permisă
atâta
timp
cât
scopul
nu
este
îndepărtarea
guvernului
sau

ocuparea
statului
respectiv
ș
i
de
asemenea
dacă
o
astfel
de
ac
ț
iune
este
în
concordan
ț
ă
cu

obiectivele O.N.U.

În
ceea
ce
prive
ș
te
nerecurgerea
la
for
ț
ă
ș
i
la
amenin
ț
area
cu
for
ț
a,
s-a
ivit
ș
i

problema
definirii
agresiunii.
În
acest
scop,
o
primă
defini
ț
ie
a
agresiunii
prin
intermediul

unui
document
interna
ț
ional,
a
fost
dată
prin
​
Conven
ț
iile
de
la
Londra
din
3
ș
i
4
iulie

1933
​
,
semnate
de
fosta
U.R.S.S.,
Afganistan,
Turcia,
România
ș
i
alte
ț
ări
est-europene,

aceste
conven
ț
ii
purtând
ș
i
denumirea
de
“
​
Conven
ț
iile
Titulescu-Litvinov”.
​
Aceste

conven
ț
ii
stabileau
criteriul
cronologic
pentru
determinarea
agresorului,
prevedeau
ca

acte
de
agresiune
declara
ț
ia
de
război,
invazia
teritoriului
cu
for
ț
ele
armate,
bombardarea

teritoriului,
sprijinirea
bandelor
armate
de
pe
teritoriul
altui
stat
ș
i
cuprindeau
clauza

7
Carta ONU 1945, Articolul 2, Alineatul 4

8
Felicia Maxim, Dumitra Popescu, Drept Interna
ț
ional Public, vol. 1, edit. Renaissance 2011, pg. 47

7

conform
căreia
astfel
de
acte
nu
puteau
fi
justificate
nici
prin
considerente
de
ordin
politic

ș
i nici prin consideren te de ordin economic.

9
Agresiunea
este
definită,
mai
recent,
prin
Rezolu
ț
ia
RC./Res.6,
adoptată
la
11

iunie
2010
în
cadrul
Conferin
ț
ei
de
revizuire
a
Statutului
Cur
ț
ii
Penale
Interna
ț
ionale,

într-o
formulare
ce
are
la
bază
o
serie
de
acte
ce
pot
constitui
elemente
materiale
ale

agresiunii,
preluate
din
Rezolu
ț
ia
3314
a
Adunării
Generale
O.N.U..
Aceste
acte
de

agresiune pot fi constituite din ac
ț
iuni cum ar fi:

➢
Invazia sau atacul de către for
ț
ele armate ale unui stat a teritoriului altui stat;

➢
Bombardarea de către for
ț
ele armate ale unui stat a teritoriului altui stat;

➢
Blocarea porturilor sau coastelor unui stat de către for
ț
ele armate ale altui stat;

➢
Un
atac
de
către
for
ț
ele
armate
ale
unui
stat
pe
uscat,
pe
mare
sau
prin
for
ț
e

aeriene sau marine a flotei aeriene a unui alt stat;

➢
Atacarea for
ț
elor armate ale unui stat, oriunde s-ar afla acestea;

➢
Admiterea
de
către
un
stat
ca
teritoriul
său,
pe
care
l-a
pus
la
dispozi
ț
ia
unui
alt

stat,
să
fie
folosit
de
către
acesta
din
urmă
pentru
comiterea
unui
act
de
agresiune

împotriva unui stat ter
ț
;

➢
Trimiterea
de
către
un
stat
sau
în
numele
său
de
bande
sau
grupuri
înarmate,
de

for
ț
e
neregula te
sau
de
mercenari
care
săvâr
ș
esc
acte
de
for
ț
ă
armată
împotriva

altui
stat,
de
o
asemenea
gravitate
încât
ele
echivalează
cu
actele
enumerate
mai

sus, sau faptul de a se angaja în mod substan
ț
ial într-o astfel de ac
ț
iune;

➢
Organizarea,
încurajarea,
sprijinirea
unei
revolte
sau
război
civil

anti-guvernamental într-un alt stat sau participarea la astfel de evenimente;

➢
Rezisten
ț
a
armată
fa
ț
ă
de
mi
ș
cările
de
eliberare
ale
popoarelor
care
trăiesc
sub

opresiunea
sistemelor
coloniale
ș
i
de
apartheid
sau
ale
altor
forme
de
domina
ț
ie

străină;

➢
Orice alt act calificat ca atare de către Consiliul de Securitate al O.N.U
.

10

De
asemenea,
războiul
de
agresiune
este
considerat
drept
o
crimă
împotriva
păcii,

statele
având
obliga
ț
ia
de
a
se
ab
ț
ine
de
la
orice
propagand ă
în
favoarea
unui
război
de

agresiune.

11
Articolul
2
a
fost
supus,
totu
ș
i,
unei
mari
controverse
în
momentul
în
care

N.A.T.O.
a
aprobat
folosirea
for
ț
ei
în
interven
ț
ia
din
Kosovo
din
anul
1999.
Părerile

privind
această
ac
ț
iune
au
fost
împăr
ț
ite,
unele
state
au
fost
de
părere
ca
aceasta
nu
a
fost

în
conformitate
cu
articolul
2,
alin.
4
din
Carta
O.N.U.,
altele
au
spus
ca
întreaga

campanie
aeriană
desfă
ș
urată
de
N.A.T.O.
a
constituit
o
violare
a
art.
2,
alin.
4.
Însă,

aceasta întâmplare poate fi văzută ca o nevoie umanitară, de ajutor a popula
ț
iei civile.

Unele
voci
spun,
însă,
că
această
interven
ț
ie
a
N.A.T.O.
a
pus
capăt
vărsării
de

sânge
din
acea
zona
ș
i
a
ajutat
stabilizarea
regiuni,
popula
ț
ia
civilă
putând
să-
ș
i
reia
via
ț
a

de la capăt fără teama zilei de mâine.

Un
citat
destul
de
puternic
în
ceea
ce
prive
ș
te
acest
principiu
ș
i
gravitatea
unei

utilizări
a
for
ț
ei,
apar
ț
ine
celui
de-al
VII-lea
secretar
general
al
O.N.U.,
Kofi
Annan,
care

9
Dr. Ion Diaconu, Tratat de drept interna
ț
ional public, Volumul III, editura Lumina Lex 2002, pg. 292

10
Gyula Fabian, Drept Interna
ț
ional Public, editura Hamangiu 2019, pg. 39

11
Dr. Ion Diaconu, Tratat de drept interna
ț
ional public, Volumul I, editura Lumina Lex 2002, pg. 286

8

a
declarat
în
2003,
în
timpul
conflictului
din
Irak,
următoarele:“Niciun
principiu
al
Cartei

O.N.U.
nu
este
mai
important
decât
principiul
nerecurgerii
la
for
ț
ă,
principiu
consacrat
în

articolul
2,
alineatul
4
…
Secretarii
generali
se
confruntă
cu
o
multitudine
de
provocării

pe
parcursul
mandatului,
însă
provocarea
care
îi
testează
ș
i
îi
define
ș
te
este
inevitabil
cea

legată de folosirea for
ț
ei.”

12
Rolul
acestui
articol
este
acela
de
a
da
o
putere
mai
mare,
în
practică,
cadrului

legislativ
interna
ț
ional
în
ceea
ce
prive
ș
te
folosirea
for
ț
ei
sau
a
amenin
ț
ării
cu
for
ț
a
atunci

când
un
guvern
al
unui
stat
decide
să
folosească
for
ț
a,
ajută
sau
asistă
alte
state
în
acela
ș
i

scop sau chiar dacă au informa
ț
ii cu privire la ce vor să facă sau au făcut alte state.

Odată
cu
crearea
acestui
cadru
legal
al
dreptului
interna
ț
ional
public,
în
special

după
terminarea
celui
de
al
2-lea
Război
Mondial,
numărul
conflictelor
armate
la
scară

largă a scăzut aproape total până în prezent.

După
anul
1946,
numărul
victimelor
cauzate
de
războaie
a
scăzut
drastic.
În

decursul
a
câ
ț
iva
ani
după
perioada
postbelică,
s-a
raportat
un
număr
de
aproape
jumătate

de
milion
de
victime
din
cauza
violen
ț
elor
directe
din
războaie;
în
contrast,
însa,
în
anul

2016
s-au
raportat
doar
87,432
de
victime
din
războaiele
ce
au
avut
măcar
un
stat

implicat,
ceea
ce
înseamnă
o
scădere
de
5-6
ori
a
victimelor
pe
o
perioadă
de
aproximativ

jumătate de secol, lucru nemaiîntâlnit în trecut pe o perioadă atât de scurtă.

13
În organigrama de mai jos (fig. 1), este prezentată o evolu
ț
ie de-a lungul secolului

XVI până în anul 2015 a războaielor în care au fost implicate mari puteri.

Fig.1 Procentajul anilor în care “Marile Puteri” s-au luptat între ele, 1500-2015, Max

Roser.

12
R. Zacklin, The United Nations Secretariat and the Use of Force in a Unipolar World: Power v.

Principle (2010)

13
https://ourworldindata.org/war-and-peace

9

După
cum
putem
observa,
istoria
ne
arată
că
în
trecut
statele
recurgeau
mult
mai

u
ș
or
la
a-
ș
i
rezolva
diferendele
pe
căi
violente
decât
prin
diploma
ț
ie.
Se
poate
spune
că

această
metodă
era
considerată
cea
mai
accesibilă
ș
i
puternică
pentru
rezolvarea

problemelor
între
state,
cum
ar
fi
capturarea
de
noi
teritorii,
lupta
pentru
diferite
resurse

descoperite, înlăturarea anumitor state de pe scena politică, războaie de independen
ț
ă.

În
prezent
​
,
folosirea
for
ț
ei
ș
i
derogarea
de
la
acest
principiu
este
permisă,
în

dreptul interna
ț
ional, în trei situa
ț
ii:

●
Pe
baza
hotărârii
Consiliului
de
Securitate
al
O.N.U.,
conform
Capitolului
VII
din

Carta O.N.U.;

●
În
cazul
exercitării
de
către
state
a
dreptului
de
autoapărare
individuală
sau

colectivă,
în
mod
propor
ț
ional
împotriva
unui
atac
armat
(art.
51
din
Carta

O.N.U.).
Lansarea
unui
război
preventiv
este
ilegală,
dar
exercitarea
unei

autoapărări
preventive
de
către
un
stat
este
legitimă
dacă
se
aplică
împotriva
unui

alt
stat
care
reprezintă
un
pericol
militar
ori
care
reprezintă
o
amenin
ț
are
iminentă

ce
nu
poate
fi
înlăturată
prin
alte
mijloace,
iar
for
ț
a
folosită
ca
autoapărare
este

propor
ț
ională cu amenin
ț
area;

●
În
cazul
exercitării
dreptului
popoarelor
la
autodeterminare
(Declara
ț
ia

2625/1970)
.

14
În
general,
neîn
ț
elegerile
ce
apar
între
state
se
rezolvă
pe
cale
diplomatică
fie

direct între state, negociind tratate sau pacte, ori prin intermediul organelor O.N.U..

Un
prim
exemplu
​
,
mai
recent
întâmplat,
ș
i
de
o
gravitate
mare
în
ceea
ce
prive
ș
te

folosirea
for
ț
ei
poate
fi
cel
al
implicării
Rusiei
în
politica
Ucrainei
ș
i
anexarea
peninsulei

Crimeea
din
anul
2014.
Această
ac
ț
iune
a
fost
o
urmare
a
revoltei
de
pe
“Euromaidan”
ș
i

a
fost
urmată
de
izbucnirea
războiului
civil
din
estul
Ucrainei,
conflict
care
nici
până
în

prezent nu s-a încheiat.

Întreaga
situa
ț
ie
din
Ucraina
a
prezentat
o
amenin
ț
are
destul
de
mare
ș
i
la
adresa

securită
ț
ii
României,
toate
acestea
întâmplându-se
într-o
ț
ară
vecină
cu
ț
ara
noastră,
iar

noi
făcând
parte
din
linia
întâi
a
frontul
estic
al
N.A.T.O.
în
ceea
ce
prive
ș
te
“războiul

rece” dintre S.U.A.
ș
i Rusia.

Ac
ț
iunile
Rusiei
în
ceea
ce
prive
ș
te
Ucraina
au
fost
dur
sanc
ț
ionate
ș
i
condamnate

de
către
Statele
Unite
ale
Americii,
dar
ș
i
de
către
comunitatea
europeană,
impunându-se

numeroase
sanc
ț
iuni
economice
ș
i
diplomatice
asupra
guvern ului
de
la
Kremlin.
Totodată

Rusia
a
încălcat
în
mod
direct
ș
i
articolul
2,
alin
4
din
Carta
O.N.U.,
trimi
ț
ând
trupe
ce

apar
ț
ineau
de
For
ț
ele
Terestre
Ruse,
Marina
Rusă
dar
ș
i
For
ț
ele
Aeriene
Ruse
pe
teritoriul

Crimeei
cu
scopul
de
a
ocupa
ș
i
înlătura
guvernul
ucrainean
din
peninsulă.
După
toată

această
desfă
ș
urare
de
for
ț
e,
for
ț
ele
de
ocupa
ț
ie
rusească
au
organizat
un
a
ș
a-zis

“referendum
de
independen
ț
ă”
numai
în
cadrul
peninsulei
Crimeea,
nu
la
nivelul
întregii

Ucraine
cum
ar
fi
trebuit
constitu
ț
ional,
dat
fiind
faptul
ca
aceasta
face
parte
din
teritoriul

statului
ucrainean.
Cu
toate
că
referendumul
nu
a
fost
recunoscut
la
nivel
interna
ț
ional,

nimic
nu
a
împiedicat
Rusia
din
a-
ș
i
alipi
peninsula
la
propriul
său
teritoriu,
luând
na
ș
tere

,astfel, Republica Autonoma Crimeea, parte a Federa
ț
iei Ruse.

Adunarea
Generala
a
O.N.U.,
a
adoptat
în
data
de
27
martie
2014
rezolu
ț
ia
numita

“Integritatea
Teritorială
a
Ucrainei”
prin
care
a
declarat
invalid
referendumul
de

14
Felicia Maxim, Dumitra Popescu, Drept Interna
ț
ional Public, vol. 1, edit. Renaissance 2011, pg. 48

10

independen
ț
ă
organiz at
în
Crimeea
în
data
de
16
martie
2014
ș
i
a
sus
ț
inut
suveranitatea,

independen
ț
a
politică ,
unitatea
ș
i
integritatea
teritorială
a
Ucrainei
în
limitele
grani
ț
elor

sale, rezolu
ț
ia a avut 1 00 de voturi pentru, 11 împotriva
ș
i 58 de ab
ț
ineri
.

15

​
1.3 Interven
ț
ii cu for
ț
a autorizate de Consiliul de S ecuritate al O.N.U.

Consiliul
de
Securitate
este
unul
dintre
cele
ș
ase
organe
principale
ale
O.N.U.
ș
i

atât
Consiliul
cât
ș
i
Adunarea
Generală
examinează
probleme
ale
securită
ț
ii
ș
i
păcii

interna
ț
ionale.
Dacă
se
ive
ș
te
vreo
situa
ț
ie
care
periclitează
pacea
ș
i
securitatea

16
interna
ț
ională,
este
de
competen
ț
a
Consiliului
de
Securit ate
să
determine
existen
ț
a

amenin
ț
ării
la
pacea
mondială
sau
actele
de
agresiune
ș
i
să
facă
recomandări
sau
sa
ia

măsuri
în
concordan
ț
ă
cu
articolele
41,
42
din
Carta
ONU.
Într-o
astfel
de
situa
ț
ie,
un
stat

sau
un
grup
de
state
nu
iau
decizii
unilaterale
(
cum
ar
fi
cazul
autoapărării),
ci
ac
ț
ionează

în
mod
colectiv
în
ceea
ce
prive
ș
te
folosirea
for
ț
ei
sub
supravegherea
ș
i
îndrumarea

organelor interna
ț
ionale, cum ar fi Consiliul de Securitate al ONU.

Consiliul
de
securitate
al
O.N.U.
​
,
​
dintre
toate
organele,
are
principala
răspundere

în
ceea
ce
prive
ș
te
men
ț
inerea
păcii
ș
i
securită
ț
ii
la
nivel
global
ș
i
poate
să
decidă
ac
ț
iuni

ș
i măsuri de constrâng ere în acest scop.

17
Acesta este alcătuit din 15 membri, dintre care 5 sunt permanen
ț
i:

–
Statele Unite ale Americii

–
Anglia

–
Fran
ț
a

–
China

–
Federa
ț
ia Rusă

–
10
membri
nepermanen
ț
i,
care
sunt
ale
ș
i
pe
o
perioadă
de
doi
ani,
pe
baza

criteriului
reparti
ț
iei
geografice
echitabile
ș
i
al
contribu
ț
iei
la
men
ț
inerea

păcii
ș
i securită
ț
ii.

Este
demn
de
men
ț
ionat
faptul
că
România
a
fost
aleasă
pentru
a
face
parte
din

Consiliul de Securitate în anii 1962-1963, 1976-1977, 1990-1991
ș
i 2004-2005

Consiliul
func
ț
ionează
în
mod
permanent,
fiecare
stat
membru
având
un

reprezentant
permanent
la
sediul
O.N.U.,
care
răspunde
convocărilor
pre
ș
edintelui

(fiecare stat membru asigură, prin rota
ț
ie, câte o lună, pre
ș
edin
ț
ia).

18
Pentru
îndeplinirea
îndatoririlor
privind
men
ț
inerea
păcii
ș
i
securită
ț
ii
la
nivel

interna
ț
ional,
Consili ul
de
Securitate
ac
ț
ionează,
conform
articolului
24
al
Cartei
O.N.U.,

în
numele
tuturor
membrilor
Organiza
ț
iei.
De
astfel,
este
prevăzut
faptul
că
în
ceea
ce

prive
ș
te
acceptarea
ș
i
executarea
hotărârilor
Consiliulu i
de
Securitate,
membrii

Organiza
ț
iei sunt de a cord cu acestea.

15
Adunarea Generala nr. 11493, 27 martie 2014, rezolu
ț
ia
​
A/RES/68/262
​
.

16
Dr. Ion Diaconu, Tratat de drept interna
ț
ional public, Volumul III, editura Lumina Lex 2005, pg. 217

17
Dr. Ion Diaconu, Tratat de drept interna
ț
ional public, Volumul III, editura Lumina Lex 2005, pg. 219

18
Dr. Ion Diaconu, Tratat de drept interna
ț
ional public, Volumul III, editura Lumina Lex 2005, pg. 220

11

Răspunderea
primordială
pentru
men
ț
inerea
păcii
ș
i
securită
ț
ii
interna
ț
ionale
îi

revine
Consiliului
de
Securitate,
în
acest
scop
are,
potrivit
Cartei
O.N.U.,
următoarele

competen
ț
e:

➢
În
domeniul
reglementării
pa
ș
nice
a
diferendelor,
ancheta
pentru
a
vedea
dacă

continuarea
unui
diferend
sau
a
unei
situa
ț
ii
poate
să
pună
în
pericol
pacea
ș
i

securitatea
interna
ț
ională;
recomandarea
metodei
la
care
să
recurgă
păr
ț
ile;

recomandarea con
ț
inutului reglementării;

➢
În
caz
de
amenin
ț
are
a
păcii,
încălcare
a
păcii
sau
agresiune,
Consiliul
de

Securitate poate să adopte:

–
Măsuri provizorii ( de exemplu, hotărâri de încetare a focului);

–
Măsuri
de
constrângere,
fără
folosirea
for
ț
ei
armate
–
întreruperea
totală

sau
par
ț
ială
a
rela
ț
iilor
economice
ș
i
a
comunica
ț
iilor
feroviare,
maritime,

aeriene, precum
ș
i ruperea rela
ț
iilor diplomatic e;

–
Măsuri
de
constrângere
cu
folosirea
for
ț
ei
armate,
constând
în
opera
ț
iuni

executate
cu
for
ț
ele
aeriene,
maritime
sau
terestre
ale
membrilor

Organiza
ț
iei.

19
Cadrul
legislativ
în
ceea
ce
prive
ș
te
folosirea
for
ț
ei,
cu
aprobarea
Consiliului
de

Securitate,
este
cuprins
în
Capitolul
VII
al
Cartei
ONU.
Acest
capitol
permite
Consiliului

să
“Determine
existen
ț
a
oricărei
amenin
ț
ări
la
adresa
păcii,
a
încălcării
păcii
sau
a
actului

de
agresiune”
ș
i
să
acorde
recomandări
ș
i
să
exercite
măsuri
pentru
a
restabili
securitatea

ș
i pacea la nivel globa l:

A.
Articolul
39.
Determinarea
existen
ț
ei
oricărei
amenin
ț
ări
la
adresa
păcii,
a

încălcării păcii sau a actelor de agresiune.

Înainte
de
a
lua
măsuri
de
constrângere
asupra
unui
stat,
Consiliul
de
Securitate

trebuie
să
determine
existen
ț
a
unei
amenin
ț
ări
la
adresa
păcii,
a
încălcării
păcii
sau
unui

act
de
agresiune.
Multitudinea
de
situa
ț
ii
pe
care
Consiliul
le-a
considerat
drept

amenin
ț
ării
includ
conflicte
specifice
anumitor
tari
cum
ar
fi
conflicte
interstatale
sau
în

interiorul
unui
singur
stat.
În
plus,
Consiliul
identifică
poten
ț
iale
sau
generice

amenin
ț
ări
la
securit atea
ș
i
pacea
mondială,
actele
de
teror ism,
proliferarea
armelor
de

distrugere în masă
ș
i proliferarea
ș
i traficul ilicit de armamen t

20

​

​
B.
​
Articolul 40. Măsuri provizorii pentru a preveni agravarea unei situa
ț
ii.

Obiectivul
măsurilor
de
la
articolul
40
este
acela
de
a
preveni
agravarea
unei

situa
ț
ii
ce
poate
amenin
ț
a
pacea
ș
i
securitatea
mondială.
În
timp
ce
nu
sunt
expres

enumerate
în
Carta
ONU,
tipurile
de
măsuri
ce
ar
putea
fi
considerate,
în
mod
obi
ș
nuit,

că
se
încadrează
în
prevederile
articolului
40
al
Cartei
ONU
ș
i
care
se
deosebesc
de

recomandările
făcute
în
temeiul
Capitolul
VII,
se
includ
retragerea
for
ț
elor
armate,

încetarea
ostilită
ț
ilor,
încheierea
sau
respectarea
unui
acord
de
încetare
a
focului
sau

crearea unor condi
ț
iilor necesare pentru livrarea neîntârziata a asistentei umanitare.

21
19
Dr. Ion Diaconu, Tratat de drept interna
ț
ional public, Volumul III, editura Lumina Lex 2005, pg. 221

20
https://www.un.org/securitycouncil/content/repertoire/actions Carta O.N.U. 1945, Art. 39

21
https://www.un.org/securitycouncil/content/repertoire/actions Carta O.N.U. 1945, Art. 40

12

C.
​
Articolul 41. Măsuri care nu implica folosirea for
ț
elor armate.

Printre
cele
mai
comune
măsuri
care
nu
implica
folosirea
for
ț
elor
armate,
pe

care
Consiliul
de
Securitate
le
are
la
dispozi
ț
ie
pentru
a-
ș
i
impune
deciziile,
sunt

măsurile
cunoscute
drept
sanc
ț
iuni.
Sanc
ț
iunile
pot
fi
impuse
oricărui
stat,
oricăror

grupuri
sau
indivizi.
Gama
de
sanc
ț
iuni
include
cuprinzătoare
sanc
ț
iuni
de
domeniu

economic
sau
al
comer
ț
ului
ș
i
alte
măsuri
specifice
cum
ar
fi
embargoul
asupra

armamentului,
interzicerea
călătoriilor
în
anumite
state,
restric
ț
ii
financiare
sau

diplomatice.
Înafară
de
sanc
ț
iuni,
articolul
41
include
măsuri
cum
ar
fi
crearea
de

tribunale
interna
ț
ionale
(cum
ar
fi
cele
pentru
Fosta
Iugoslavie
sau
Rwanda
din
1993
ș
i

1994)
sau
crearea
unui
fond
pentru
a
plăti
daune
compensatorii
pentru
pagubele
produse

de o invazie.

22

​
D.
​
Articolul
42.
Alte
măsuri
menite
sa
men
ț
ină
sau
restaureze
pacea
ș
i

securitatea interna
ț
ională.

Articolul
42
al
Cartei
ONU
permite
Consiliului
de
Securitate
sa
folosească
for
ț
a

pentru
a
men
ț
ine
sau
restaura
pacea
ș
i
securitatea
interna
ț
ională
dacă
măsurile

non-militare
sunt
sau
au
fost
considerate
neadecvate.
Datorită
faptului
că
Organiza
ț
ia

Na
ț
iunilor
Unite
nu
are
niciun
fel
de
for
ț
e
armate
proprii
la
dispozi
ț
ie,
Consiliul
folose
ș
te

articolul
42
pentru
a
autoriza
interven
ț
ii
ale
opera
ț
iunilor
de
men
ț
inere
a
păcii,
ale

for
ț
elor multina
ț
ionale sau ale organiza
ț
iilor regionale.

23

1.4 Utilizarea for
ț
ei în legitimă apărare

1.4.1.
Teritoriul
unui
stat
ș
i
suveranitatea
teritorială
în
raport
cu
legitima

apărare.

Un
stat
î
ș
i
exercită
suveranitatea
deplină
ș
i
exclusivă
în
limitele
unui
spa
ț
iu

geografic
ce
poartă
denumirea
de
​
teritoriu
de
stat.
​
Alături
de
popula
ț
ie
ș
i
de
structura

organelor
puterii,
teritoriul
este
una
din
premisele
existen
ț
ei
unui
stat
ca
subiect
originar

de drept interna
ț
ional .

Suveranitatea
teritorială
este
caracterizată
prin
exclusivitate,
în
sensul
că
asupra

unui
teritoriu
nu
se
poate
exercita
decât
autoritatea
unui
singur
stat,
numai
acesta
exercită

prin
propriile
sale
organe
asupra
ansamblului
teritoriului,
puterea
legislativă,

administrativă
ș
i
judecătorească.
Exclusivitatea
competen
ț
ei
teritoriale
decurge,
de

24
asemenea, din egalitatea suverană a statelor:

“Între
statele
independente,
respectul
suveranită
ț
ii
teritoriale
este
una
dintre

bazele esen
ț
iale ale ra porturilor interna
ț
ionale.”

25
22
Carta O.N.U. 1945, Art. 41

23
Carta O.N.U. 1945, Art. 42

24
Raluca Miga-Be
ș
teliu, Drept Interna
ț
ional Public, Volumul I, Editura All Beck 2014, pg. 145

25
Hotărârea C.I.J. în litigiul privind Strâmtoarea Corfu – 1949.

13

În
altă
ordine
de
idei,
suveranitatea
teritorială
este
caracterizată
prin
plenitudinea

exerci
ț
iului
acesteia,
în
sensul
că
statul
este
singurul
în
măsură
să
determine
întinderea
ș
i

natura competen
ț
elor pe care le exercită în limitele teritoriului de stat.

26
Suveranitatea
a
fost
încă
de
demult
stabilită
ca
fiind
un
principiu
fundamental
al

sistemului
de
drept
interna
ț
ional.
Profesorul
doctor
Tom
Ruys
ș
i
profesorul
doctor
Joe

Verhoeven,
de
exemplu,
au
spus
despre
suveranitatea
unui
stat
că
“este
ș
i
va
rămâne
unul

dintre
pilonii
de
bază
ai
legii
ș
i
ordinii
interna
ț
ionale
ș
i
nu
ar
trebui
să
fie
u
ș
or
încălcată”.

De
asemenea,
un
alt
factor
important
în
ceea
ce
prive
ș
te
ordinea
ș
i
securitatea

interna
ț
ională îl repre zintă independen
ț
a politică a statelor
ș
i protejarea acestui drept.

Toate
cele
de
mai
sus
fiind
spuse,
statele
pot
recurge
la
a
folosi
for
ț
a
în
mod
legal

în legitimă apărare după cum bine spune articolul 51 din Capitolul VII al Cartei O.N.U. :

“Nici
o
dispozi
ț
ie
din
prezenta
Cartă
nu
va
aduce
atingere
dreptului
inerent
la

autoapărare
individuală
sau
colectivă
în
cazul
în
care
se
produce
un
atac
armat
împotriva

unui
Membru
al
Na
ț
iunilor
Unite,
până
când
Consiliul
de
Securitate
va
fi
luat
măsurile

necesare
pentru
men
ț
inerea
păcii
ș
i
securită
ț
ii
interna
ț
ionale.
Măsurile
luate
de
Membri
în

exercitarea
acestui
drept
de
autoapărare
vor
fi
aduse
imediat
la
cuno
ș
tin
ț
a
Consiliului
de

Securitate
ș
i
nu
vor
afecta
în
nici
un
fel
puterea
ș
i
îndatorirea
Consiliului
de
Securitate,
în

temeiul
prezentei
Carte,
de
a
întreprinde
oricând
ac
ț
iunile
pe
care
le
va
socoti
necesare

pentru men
ț
inerea sau restabilirea păcii
ș
i securită
ț
ii interna
ț
ionale.”

27

Articolul
51
recunoa
ș
te,
astfel,
dreptul
inerent
de
autoapărare
sub
inciden
ț
a

cutumiară
a
dreptului
interna
ț
ional.
Se
sugerează
uneori
că
dreptul
la
autoapărare,
cum

este
recunoscut
în
Cartă,
este
prea
restrictiv
pentru
epoca
modernă.
Strategia
de

Securitate
Na
ț
ională
din
2002
a
Statelor
Unite,
cu
referin
ț
ele
sale
în
ceea
ce
prive
ș
te

ac
ț
iunile
preventive,
părea
că
reflectă
un
asemenea
punct
de
vedere.
Sugestiile
de
acest

tip
au
tendin
ț
a
de
a
ignora
sau
de
a
submina
rolul
poten
ț
ial
al
Consiliul
de
Securitate
al

O.N.U.
în
ceea
ce
prive
ș
te
autorizarea
statelor
să
folosească
for
ț
a
preventivă
pentru
a

preveni poten
ț
iale am enin
ț
ări teroriste.

Toate acestea fiind spuse, totu
ș
i, ce înseamnă termenul de “
​
legitimă apărare
​
”?

Legitima
apărare
​
este
reac
ț
ia
legală
în
cazul
unui
“atac
armat”
împotriva

integrită
ț
ii
teritoriale
a
unui
stat,
care
diminuează
ș
i
independen
ț
a
sa
politică
(acte

interzise
în
articolul
2,
alineatul
4,
al
Cartei
O.N.U.
Este
de
re
ț
inut
faptul
că,
prin

folosirea legitimei apărări, statele execută un act unilateral.

26
Raluca Miga-Be
ș
teliu, Drept Interna
ț
ional Public, Volumul I, Editura All Beck 2014, pg. 145

27
Carta O.N.U. 1945, Art. 51.

14

1.4.2. Cazul de la Caroline (1837)

În
ț
elesul
tradi
ț
ional
al
dreptului
la
apărare
provine
din
cazul
Caroline;
aceste

principii
au
fost
acceptate
de
guvernul
britanic
la
momentul
respectiv
ș
i
au
făcut
parte
din

legea interna
ț
ională o bi
ș
nuită.

Acest
caz
stabile
ș
te
o
defini
ț
ie
obi
ș
nuită
a
dreptului
interna
ț
ional
privind
dreptul

la
autoapărare.
Aceasta
provine
dintr-o
dispută
între
guvernul
britanic
ș
i
secretarul
de
stat

american
privind
distrugerea
unei
nave
americane
într-un
port
american
de
către
subiec
ț
i

britanici.
Acest
atac
a
fost
motivat
de
faptul
că
nava
a
fost
utilizată
pentru
a
transporta

muni
ț
ii
ș
i
grupuri
de
americani,
care
efectuau
atacuri
pe
teritoriul
canadian.
Guvernul

american
a
declarat
că
acest
atac
asupra
navei
a
constituit
un
atac
asupra
teritoriului

american.
Guvernul
britanic
a
răspuns
sus
ț
in
​
â
​
nd
că
a
ac
ț
ionat
în
temeiul
dreptului
la

autoapărare.
Coresponden
ț
a
diplomatică
subsecventă
dintre
cele
două
tabere
a
con
ț
inut
o

schi
ț
ă
a
elementelor
cheie
pentru
o
autoapărare
legitimă.
Secretarul
de
stat
al
Statelor

Unite
de
la
acea
vreme,
Daniel
Webster,
a
subliniat
că
pentru
ca
autoapărarea
să
fie

legală în dreptul interna
ț
ional, guvernul britanic trebuie să dovedească următoarele:

–
Necesitatea autoapărării, instantanee, cople
ș
itoare, fără a lăsa nici o alegere de

mijloc
ș
i nici u n moment pentru deliberare;

–
Iar, presupunând că la acea vreme exista o astfel de necesitate, actul justificat de

necesitatea autoapărării trebuie să fie limitat de această necesitate
ș
i să fie păstrat

clar în cadrul acesteia.

Dreptul
de
a
folosii
for
ț
a
în
legitimă
apărare
provoacă,
însă,
dezacorduri
între

state.
S-a
ivit
un
număr
de
dileme
în
ceea
ce
prive
ș
te
dreptul
la
autoapărare;
în
particular

problemele
legate
de
legalitatea
sau
ilegalitatea
ac
ț
iunilor
militare
preventive
de

autoapărare
ș
i
prote jare
a
propriilor
cetă
ț
eni
sunt
dezbătut e
încă
de
la
crearea
O.N.U..

28
Statele
Unite
fac
parte
din
categoria
ț
ărilor
care
acceptă
această
doctrină
a
autoapărării

preventive.
Administra
ț
ia
lui
Bush
a
făcut
clar
faptul
că
for
ț
a
va
fi
folosită
împotriva

oricărei
poten
ț
iale
amenin
ț
ări
din
partea
“statelor
renegate”
înainte
ca
acestea
sa
fie
în

măsură
să
amenin
ț
e
cu
folosirea
armelor
de
distrugere
în
masă
sau
chiar
să
folosească

arme
de
distrugere
în
masă.
Aceast
​
ă
politică
a
administra
ț
iei
lui
Bush
a
fost
aplicată
în

practică,
de
ș
i
depă
ș
e
ș
te
orice
în
ț
elegere
acceptabilă
a
autoapărării
preventive
din
dreptul

interna
ț
ional.
Pe
de
altă
parte,
în
afară
de
propriul
caz,
Statele
Unite
nu
sunt
dispuse
să

accepte
aceea
ș
i
pract ică
din
partea
altor
state,
cum
ar
fi
cazul
interven
ț
iei
ruse
ș
ti
din

Georgia
din
anul
2002.
Mai
precis,
după
criza
ostaticilor
creată
de
terori
ș
tii
ceceni,
Rusia

28
Ac
ț
iune preventivă de autoapărare =
​
Situa
ț
ia în care un stat, care se consideră o poten
ț
ială victimă, a

folosit for
ț
a împotriva unui alt stat (poten
ț
ial inamic) sub pretextul de a preveni orice atac în viitor, fără a

avea dovezi rezonabile. Deci, utilizarea for
ț
ei se bazează pe ipotezele “victimei poten
ț
iale”. În conformitate

cu articolul 51 al Cartei ONU, descris mai sus în lucrare, autoapărarea preemptivă este interzisă deoarece

dreptul la autoapărare (individuală
ș
i colectivă) este activat numai în cazul angajării statului inamic într-un

atac armat.

15

a
folosit
for
ț
a
pe
teritoriul
Georgiei
motivând
că
a
ac
ț
ionat
în
temeiul
dreptului

autoapărării preventive, Statele Unite protestând fa
ț
ă de această ac
ț
iune.

De
asemenea,
ș
i
Israelul
în
mare
parte
sprijină
ș
i
practic
​
ă
politic
​
a
folosirii

preventive
a
for
ț
ei
în
legitimă
apărare.
Australia,
de
exemplu,
nu
doar
că
a
declarat
că

sus
ț
ine
aceasta
politic ă,
ci
a
ș
i
pus-o
în
practică
pentru
a
rezolva
pericolele
de
securitate

noi
apărute,
luând
parte
la
misiunea
interna
ț
ională
“Freedom
for
Iraq
(Libertate
pentru

Irak)”.
Înregistrări
legate
de
pozi
ț
ia
Uniunii
Europene
în
ceea
ce
prive
ș
te
utilizarea

preventivă
​
a
for
ț
ei
în
legitimă
apărare
pot
fi
găsite
în
Tratatul
de
la
Lisabona
ș
i
alte

documente
relevante.
Tratatul
de
la
Lisabona
define
ș
te
în
mod
clar
rolul
U.E.
în
cadrul

comun
al
politicii
externe
ș
i
de
securitate.
Misiunile
U.E.
efectuate
în
afara
teritoriului

Uniunii
au
scopul
de
a
men
ț
ine
pacea,
preveni
conflictele
ș
i
de
a
întării
securitatea

interna
ț
ională
în
conte xtul
Cartei
O.N.U..
În
conformitate
cu
articolul
21,
alineatul
(1)
din

Tratatul de la Lisabona:

“(1)
Ac
ț
iunea
Uniunii
pe
scena
interna
ț
i
​
o
​
nală
se
bazează
pe
principii
care
au

inspirat
propria
sa
crea
ț
ie,
dezvoltare
ș
i
extindere,
ș
i
pe
care
încearcă
să
le
extindă
în

lumea
întreagă:
democra
ț
ia,
statul
de
drept,
universalitatea
ș
i
indivizibilitatea
drepturilor

omului
ș
i
a
libertă
ț
ilor
fundamentale,
respectarea
demnită
ț
ii
umane,
principiile
egalită
ț
ii

ș
i
solidarită
ț
ii
ș
i
respectarea
principiilor
Cartei
Na
ț
iunilor
Unite
ș
i
dreptului

interna
ț
ional”.

Conform art. 42, alin. 1-7 din Tratatul de la Lisabona

“(…)
Politica
de
Securitate
ș
i
Apărare
Comună
reprezintă
o
parte
integrantă
a

politicii
externe
ș
i
de
securitate
comună.
Aceasta
oferă
capacitatea
opera
ț
ională
a

Uniunii,
bazându-se
pe
resurse
civile
ș
i
militare.
Aceste
resurse
sunt
folosite
în
misiuni
în

afara
Uniunii
pentru
a
men
ț
ine
pacea,
preveni
conflicte
ș
i
consolidarea
securită
ț
ii

interna
ț
ionale
în
conformitate
cu
principiile
Cartei
O.N.U.
.
Resursele
sunt
furnizate
de

statele
membre.
(…)
Dacă
un
stat
membru
este
victima
unui
atac
armat
pe
teritoriul
său,

celelalte
state
membre
au
obliga
ț
ia
de
a
oferi
asisten
ț
ă
ș
i
sprijin
cu
toate
resursele
de
care

dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta ONU.”

Cele
de
mai
sus
arată
în
mod
clar
faptul
că
nu
există
norme
juridice
europene
care

să
reglementeze
autoapărarea
colectivă
în
numele
Uniunii
Europene.
Este
clar
că
U.E.
nu

are
competen
ț
ă
deplină
în
domeniul
securită
ț
ii
colective
​
,
ci
se
ghidează
după
Carta

O.N.U. .

1.4.3. Cazul Nicaragua (1986)

Pentru
a-
ș
i
exercita
în
mod
legal
dreptul
la
autoapărare,
un
stat
trebuie
să
poată

demonstra
că
a
fost
victimă
unui
atac
armat.
Sarcina
probei
într-un
astfel
de
caz
revine

statului
care
încearcă
să
justifice
folosirea
for
ț
ei
în
autoapărare.
Cu
toate
acestea,
nu
toate

atacurile
vor
constitui
un
atac
armat
în
sensul
articolului
51:
numai
cele
mai
grave
forme

de atac se vor califica.

16

În
cazul
din
Nicaragua,
rolul
principal
în
dezbaterea
asupra
legalitatii
folosirii

for
ț
ei
în
scopul
autoa părării
colective
de
către
S.U.A.
l-a
jucat
Curtea
Interna
ț
ională
de

Justi
ț
ie.
În
acest
proces,
Curtea
a
examinat
în
primul
rand
ce
este
un
atac
armat:

trimiterea
unor
benzi
înarmate
în
locul
unei
for
ț
e
militare
tot
poate
constitui
un
atac
armat

dacă
anvergura
ș
i
efectele
opera
ț
iunii
o
pot
clasifica
drept
un
atac
armat
mai
degrabă,

decat
un
incident
de
grani
ț
ă.
Aprovizionarea
rebelilor
cu
arme,
suport
logistic
sau
altfel

29
de
sprijin
poate
echivala
cu
amenin
ț
area
cu
for
ț
a
sau
folosirea
for
ț
ei,
dar
nu
constituie
un

atac
armat.
În
al
doilea
rând,
este
clar
c
​
ă
un
stat
care
este
victima
unui
atac
armat
trebuie

30
sa
declare
c
​
ă
a
fost
într-adevăr
atacat.
Nu
exista
nicio
regul
​
ă
în
dreptul
interna
ț
ional
care

s
​
ă
permit
​
ă
unui
stat
s
​
ă
exercite
dreptul
la
autoapărare
colectivă
doar
pe
baza
propriei

evaluării
a
situa
ț
iei
cu
pricina.
În
al
treilea
rând,
Curtea
a
considerat
că
nu
există
nicio

regulă
care
s
​
ă
permită
exercitarea
autoapărării
colective
în
absen
ț
a
unei
cereri
făcute
de

către
statul
care
se
consideră
victima
unui
atac
armat.
Prin
urmare,
în
conformitate
cu

articolul
51
al
Cartei
O.N.U.
,
un
stat
trebuie
să
depună
o
cerere
la
Consiliul
de
Securitate

prin
care
s
​
ă
informeze
cu
privire
la
folosirea
individuală
sau
colectivă
a
legitimei
apărări.

Absen
ț
a
unui
raport
de
acest
fel
poate
fi
motiv
de
îndoială
în
ceea
ce
prive
ș
te
faptul
că

statul
respectiv
actioneaza
într-adevăr
în
temeiul
legitimei
apărări.
Într-un
asemenea

31
caz,
în
care
statul
cu
pricina
nu
întocme
ș
te
o
cerere,
acesta
poate
fi
condamnat
pentru

folosirea
ilegală
a
for
ț
ei.
Acest
lucru
a
fost
principalul
motiv
pentru
care
Curtea

Interna
ț
ională
de
Justi
ț
ie,
în
ra
ț
ionamentul
său
juridic,
a
considerat
că
S.U.A.
au
folosit

ilegal for
ț
a pe teritori ul statului Nicaragua.

De
asemenea,
C.I.J.
a
dispus
în
Cazul
Nicaragua
faptul
că
“Autoapărarea
ar

justifica
doar
măsuri
care
sunt
propor
ț
ionale
cu
atacul
armat
ș
i
necesare
pentru
a

răspunde
la
acesta”
.
Această
declara
ț
ie
stabile
ș
te
două
principii
importante
în
dreptul

32
interna
ț
ional
privind
utilizarea
for
ț
ei:
principiul
propor
ț
ionalită
ț
ii
ș
i
principiul
necesită
ț
ii.

În
acest
context,
propor
ț
ionalitatea
înseamnă
că
răspunsul
la
adresa
atacului
armat
trebuie

s
​
ă
reflecte
scopul,
gravitatea
ș
i
natura
atacului
în
sine.
Pe
de
altă
parte,
principiul

necesită
ț
ii
apără
împo triva
luării
unor
măsuri
care
ar
fi
excesive
ș
i
nu
ar
fi
necesare,
care

ar excede cu mult răspunsul necesar unui atac armat.

În
ț
elesul
no
ț
iunii
de
“atac
armat”
provoacă
controv erse
semnificative
în
cadrul

dreptului
interna
ț
ional
public
​
.
În
Cazul
Nicaragua
ș
i
în
cazul
“Consecin
ț
elor
Legale
ale

Construc
ț
iei
unui
Zid
în
Teritoriul
Palestinian
Ocupat”
Opinia
C.I.J.
Republicată
din

2004,
C.I.J.
a
refuzat
ideea
ca
un
atac
armat
să
includă
“nu
doar
actele
comise
de
către

benzi
înarmate
în
condi
ț
iile
în
care
acestea
au
loc
la
o
scală
semnificativă,
dar
ș
i
asisten
ț
ă

29
Referitor la problema centrală – ce este un atac armat, CIJ s-a ghidat după Defini
ț
ia agresiunii (Rezolu
ț
ia

Adunării Generale a O.N.U. nr. 3314 (1974). În conformitate cu articolul 3, litera (g), "trimiterea de către

sau în numele unui stat a unor benzi înarmate
​

​
grupuri, militari iregulari sau mercenari, care efectuează acte

de for
ț
ă armată împotriva unui alt stat, se califică drept act de agresiune.
​
"

30
Paragraful 195, “Cazul cu privire la activită
ț
ile militare
ș
i paramilitare din
ș
i împotriva Nicaragua”

(Nicaragua v. Statele Unite ale Americii), C.I.J. 27 Iunie 1986

31
Paragraful 200, “Cazul cu privire la activită
ț
ile militare
ș
i paramilitare din
ș
i împotriva Nicaragua”

(Nicaragua v. Statele Unite ale Americii), C.I.J. 27 Iunie 1986

32
Paragraful 176, “Cazul cu privire la activită
ț
ile militare
ș
i paramilitare din
ș
i împotriva Nicaragua”

(Nicaragua v. Statele Unite ale Americii), C.I.J. 27 Iunie 1986

17

adusă
rebelilor
sub
forma
procurării
de
armament,
sprijin
logistic
sau
orice
alt
sprijin”
.

33
Cu alte cuvinte, este necesar să se arate că un atac armat este atribuibil unui anumit stat.

În
Cazul
Nicaragua,
judecătorul
Higgins
s-a
opus
ferm
acestui
punct
de
vedere
ș
i

a
sus
ț
inut
că
actul
care
implică
folosirea
for
ț
ei
de
către
al
ț
i
actori
în
afară
de
către
un
stat,

cum
ar
fi
grupuri
de
insurgen
ț
i
sau
grupuri
teroriste,
poate
da
na
ș
tere
la
exercitarea

dreptului
de
autoapărare
de
către
statul
atacat.
Această
afirma
ț
ie
eviden
ț
iază
o
problemă

foarte
controversată
în
rela
ț
iile
interna
ț
ionale
moderne,
ș
i
anume
utilizarea
for
ț
ei
în

autoapărare împotriva actorilor nestatali.

1.5 Utilizarea for
ț
ei împotriva actorilor nestatali

Folosirea
for
ț
ei
în
legitimă
apărare
împotriva
unui
actor
nestatal,
pe
teritoriul
unui

stat
gazdă
care
nu
consimte
actorul
nestatal,
constituie
o
violare
interna
ț
ională
ilegală
a

teritoriului
statului
respectiv.
O
astfel
de
ac
ț
iune
în
for
ț
ă
trebuie
justificată
separat;
cu

toate
că
articolul
51,
al
Cartei
O.N.U.
autorizează
folosirea
for
ț
ei
împotriva
actorilor

non-statali,
nu
include
ș
i
încălcarea
auxiliară
a
suveranită
ț
ii
statului
gazdă.
Ac
ț
iunile

actorului non-statal nu se pot atribui statului gazdă.

Statul
gazdă
este
acel
stat
pe
teritoriul
căruia
unul
sau
mai
mul
ț
i
actori
nestatali
î
ș
i

desfă
ș
oară
activitate a
sau
au
centrul
de
comandă
situat
pe
acel
teritoriu,
practic

“găzduie
ș
te” actorii n estatali.

În
prezent,
se
sus
ț
ine
că
autoapărarea
trebuie
concepută
ca
o
circumstan
ț
ă
de

prevenire
a
ilegalită
ț
ilor,
aceasta
oferind
cea
mai
bună
solu
ț
ie.
În
cazul
ac
ț
iunii
de
a
intra

pe
teritoriul
statului
gazdă
pentru
a
exercita
dreptul
la
autoapărare,
ac
ț
iunile
statului
aflat

în
legitimă
apărare
vor
intra
sub
inciden
ț
a
articolului
21
din
proiectul
de
conven
ț
ie

privind
“
​
Răspunderea
statelor
pentru
actele
ilicite
pe
plan
interna
ț
ional
​
”,
dar
nu
sub

inciden
ț
a
articolului
51
al
Cartei
O.N.U.
Această
distinc
ț
ie
oferă
problemei
o
mai
mare

claritate
analitică.
Articolul
51
al
Cartei
prevede
baza
legală
pentru
a
justifica
efectul

autoapărării
în
cazul
“interdic
ț
iei
utilizării
for
ț
ei”,
în
timp
ce
articolul
21
al
proiectului
de

conven
ț
ie
ar
servi
la
“excluderea
nelegitimită
ț
ii
unui
act
al
unui
stat…
dacă
(acesta)

constituie
o
măsura
legală
de
autoapărare
luată
în
conformitate
cu
Carta
O.N.U.”
–
actul

34
nelegitim,
în
cazul
mai
sus
men
ț
ionat,
fiind
violarea
suveranită
ț
ii
teritoriale
a
statului

gazdă.
Articolul
51
ar
guverna,
în
cele
din
urmă,
rela
ț
iile
juridice
dintre
statul
victimă
ș
i

actorul
non-statal,
în
timp
ce
articolul
21
ar
guverna
rela
ț
iile
juridice
dintre
statul
victimă

ș
i statul gazdă.

De
ș
i
această
abordare
nu
a
fost
încă
acceptată
de
către
state
la
nivel
interna
ț
ional

(sau
de
către
Curtea
Interna
ț
ională
de
Justi
ț
ie),
ea
ar
oferi
un
cadru
analitic
solid
ș
i

justificabil
din
punct
de
vedere
normativ
pentru
a
explica
de
ce
dreptul
de
autoapărare
al

statului
victimă
se
extinde
până
la
punctul
de
a
permite
să
se
folosească
for
ț
a
într-un
mod

care altfel ar constitui o încălcare ilegală a suveranită
ț
ii teritoriale a statului gazdă.

În
plus,
din
moment
ce
articolul
21
din
proiectul
de
conven
ț
ie
privind

“Răspunderea
statelor
pentru
actele
ilicite
pe
plan
interna
ț
ional”
func
ț
ionează
doar
pentru

33
Paragraful 195, “Cazul cu privire la activită
ț
ile militare
ș
i paramilitare din
ș
i împotriva Nicaragua”

(Nicaragua v. Statele Unite ale Americii), C.I.J. 27 Iunie 1986.

34
Articolul 21,
​
Conven
ț
ia privind “Răspunderea statelor pentru actele gre
ș
ite pe plan interna
ț
ional” 2001.

18

a
scuza
în
mediul
interna
ț
ional
responsabilitatea
statului
victimă
pentru
actul
său,
de

astfel,
gre
ș
it,
acest
lucru
lasă
deschisă
posibilitatea
statului
gazdă
de
a
solicita
despăgubiri

de
la
statul
victimă
pentru
daunele
cauzate
în
timpul
utilizării
for
ț
ei
defensive.
După
c
​
ele

men
ț
ionate
​
,
acest
lucru
duce
la
un
rezultat
"corect
ș
i
adecvat"
care
evită
dezavantajarea

intereselor statului gazdă în mod inutil.

Normele
privind
utilizarea
for
ț
ei
sunt
în
mod
tradi
ț
ional
concepute
pentru
a

reglementa
legalitatea
folosirii
for
ț
ei
armate
între
state.
Aceasta
reflectă
gravitatea

consecin
ț
elor
celui
de-al
doilea
război
mondial
ș
i
eforturile
comunită
ț
ii
interna
ț
ionale
de

a
preveni
repetarea
unui
astfel
de
conflict
în
viitor.
Cu
toate
acestea,
pe
parcursul

ultimelor
decenii,
statele
au
fost
din
ce
în
ce
mai
mult
supuse
atacurilor
venite
din
partea

unor
entită
ț
i
nestatale .
Acest
lucru
ridică
întrebări
cu
privire
la
cât
de
adecvat
este
cadrul

juridic
tradi
ț
ional
c
​
â
​
nd
vine
vorba
de
utilizarea
for
ț
ei
în
conflictele
armate
moderne.

Întrebările de bază fiind următoarele:

●
C
​
â
​
nd poate un stat sa folosească în mod legal for
ț
a împotriva actorilor nestatali?

●
Pot statele se exercite
​
î
​
n mod preventiv legitima apărare în anticiparea unui atac?

Aceste
întrebări
au
atras
o
mare
parte
din
aten
ț
ia
interna
ț
ională
după
cele

î
​
nt
​
â
​
mplate
în
cazul
atacurilor
teroriste
asupra
World
Trade
Center
​
din
data
de
11

septembrie
2001
(Atacurile
de
la
11
septembrie)
executate
de
către
membri
ai
re
ț
elei

teroriste al-Qaeda.

În
rândul
multor
state
a
apărut
întrebarea
dacă
dreptul
la
autoapărare
este

disponibil
ca
răspuns
la
​
atacurile
actorilor
nestatali,
cum
ar
fi
grup
​
ă
​
ril
​
e
teroriste

transna
ț
ionale.
Însă,
imediat
după
atacurile
de
la
11
septembrie,
Consiliul
de
Securitate
al

O.N.U.
a
emis
Rezolu
ț
ia
1368
(2001)
ș
i
Rezolu
ț
ia
1373
din
28
septembrie
2001,

reafirmând
"inerentul
drept
la
autoapărare
individuală
ș
i
colectivă,
a
ș
a
cum
este

recunoscut
în
Carta
Organiza
ț
iei
Na
ț
iunilor
Unite”.
Limba jul
folosit
în
cea
din
urmă

rezolu
​
ț
​
ie
poate
suger a
un
mandat
aproape
nelimitat
în
ceea
ce
prive
ș
te
folosirea
for
ț
ei

împotriva grupărilor teroriste. Aceasta stipulează următoarele:

“Ac
​
ț
​
ion
​
â
​
nd co nform Capitolului VII al Cartei O.N.U., […]

2.
​
Decide, de asemenea,
​
că toate statele vor putea;

(b) Lua măsurile necesare pentru a preveni comiterea actelor de terorism […].”

35

In
plus,
Consiliul
de
Securitatea
al
O.N.U.
a
creat
Comitetul
de
Lupta
Împotriva

Terorismului, mandatat odată cu implementarea Rezolutiei 1373.

De
ș
i
au
exista t
cazuri
de
folosire
a
for
ț
ei
împotriva
actorilor
nestatali
înainte
de

2001,
atacurile
din
11
septembrie
au
creat
discu
ț
ii
urgente
despre
dreptul
la
autoapărare

preventivă
în
cadrul
dreptului
interna
ț
ional
public.
În
urma
atacurilor,
administra
ț
ia
Bush

din SUA a adoptat o strategie de securitate, bazată pe dreptul la autoapărare preventivă.

35
Paragraf din Rezolu
ț
ia 1373 a Consiliului de Securitate O.N.U., 28 septembrie 2001

19

Doctrina
de
autoapărare
preventivă
î
ș
i
asumă
dreptul
de
a
folosi
for
ț
a
fără
autoriza
ț
ie

interna
ț
ională
pentru
a
împiedica
dezvoltarea
unui
posibil
viitor
atac
al
unui
alt
stat.

Strategia
de
securitate
na
ț
ională
a
Statelor
Unite
(Guvernul
Statelor
Unite,
2002)
a
folosit

termenul de autoapărare preventivă, în special în ceea ce prive
ș
te atacurile teroriste:

“Războiul
împotriva
terori
ș
tilor
la
nivel
mondial
este
o
ac
ț
iune
globală
de
durată

nedeterminat
​
ă
​
.

[…]

Ș
i,
ca
o
chestiune
de
bun
sim
ț
ș
i
​
autoapărare
​
,
America
va
reac
ț
iona
împotriva

unor astfel de amenin
ț
ări emergente înainte ca acestea sa fie pe deplin formate.”

36

Ideea
de
autoapărare
preventivă
este
extrem
de
controversată,
deoarece
contravine

principiilor
fundamentale
ale
dreptului
interna
ț
ional
public
care
reglementează
folosirea

for
ț
ei.
Carta
ONU
permite
utilizarea
for
ț
ei
numai
în
împreju rări
extreme,
ca
o
solu
ț
ie
de

ultimă
instan
ț
ă,
odată
ce
toate
mijloacele
pa
ș
nice
au
fost
epuizate.
În
plus,
folosirea
for
ț
ei

împotriva
unui
alt
stat
în
situa
ț
iile
în
care
nu
există
un
atac
armat
pun,
în
primul
rând,
în

discu
ț
ie
necesitatea
ș
i
propor
ț
ionalitatea
unui
atac
efectuat
de
un
stat
care
ac
ț
ionează
pe

baza “autoapărării preventive “.

Întrebarea
dacă
un
drept
de
autoapărare
preventivă
a
reu
ș
it
s
​
ă
​
treacă
de

reglementările
Cartei
O.N.U.
rămâne
controversată
printre
state
ș
i
printre
autori.
În

timpul
Războiului
Rece,
o
parte
părea
să
ia
​
în
considerare
faptul
că
ac
ț
iunea
în

autoapărare
era
legală
numai
dacă
un
atac
armat
a
fost
deja
lansat
efectiv.
Statele
Unite,

Regatul
Unit
ș
i
al
ț
ii
au
men
ț
inut
ceea
ce
s-ar
putea
numi
“abordarea
Caroline”,
ceea
ce

înseamnă
ca
for
ț
a
va
putea
fi
folosită
în
legitim
​
ă
ap
​
ă
​
rare
în
cazul
unui
atac
iminent.

Curtea
Interna
ț
ională
de
Justi
ț
ie
nu
a
comentat
încă
existen
ț
a
unui
drept
de
a
folosi
for
ț
a

împotriva
actorilor
nestatali,
nici
dreptul
la
autoapărare
preventovă,
lăsând
astfel

chestiunea
deschisă.
Sfâr
ș
itul
războiului
rece
ș
i
noile
amenin
ț
ări
apărute
nu
au
condus,

37
încă, la un acord general între state cu privire la problema autoapărării preventive.

O
întrebare,
care
ar
fi
cea
mai
dificilă
de
elucidat,
este
“Ce
constituie
un
atac

iminent
în
contextul
grupărilor
teroriste
transna
ț
ionale
ș
i
armele
de
distrugere
în
masa?”.

Cazul
Caroline
ar
spune
c
​
ă
în
cazul
unui
atac
iminent
exist
​
ă
“o
necesitate
instantă
ș
i

cople
ș
itoare
de
autoa părare,
l
​
ă
​
s
​
â
​
nd
nicio
alt
​
ă
alegere
ș
i
niciun
moment
de
deliberare”.

Procurorul
General
al
Regatului
Unit,
lordul
Peter
Goldsmith,
a
spus
în
Camera
Lorzilor

a parlamentului Regatului Unit, în aprilie 2004 următoarele:

36
Strategia
Na
ț
ională
de
Securitatea
a
Statelor
Unite,
Septembrie
2002

https://2009-2017.state.gov/documents/organization/63562.pdf

37
Curtea
a
lăsat
chestiunea
deschisă
în
Cazul
Nicaragua
(Rep.
1986,
103,
p.194,
păr
ț
ile
nu
au
ridicat
direct

"problema
legalită
ț
ii
unui
răspuns
la
amenin
ț
area
iminentă
a
unui
atac
armat
").
A
făcut
acela
ș
i
lucru
în

ceea
ce
prive
ș
te
Activită
ț
ile
armate
de
pe
teritoriul
Congo,
nota
20,
par.
143
–
faptele
nu
justifică
nici
o

pronun
ț
are
cu
privire
la
caracterul
de
apărare
disponibil
în
lumina
unui
atac
iminent;
cu
toate
acestea,
în

acest
caz,
după
ce
a
spus
că
interzicerea
folosirii
for
ț
ei
a
fost
"o
piatră
de
temelie
a
Cartei
Na
ț
iunilor
Unite"

ș
i
citând
articolul
2.4,
Curtea
a
continuat:
"Articolul
51
din
Cartă
poate
justifica
o
utilizare
a
for
ț
ei
în

autoapărare
numai
în
limitele
stricte
stabilite
acolo.
Nu
permite
utilizarea
for
ț
ei
de
către
un
stat
pentru
a

proteja
interesele
de
securitate
percepute
dincolo
de
ace
ș
ti
parametri.
Alte
mijloacele
sunt
disponibile
unui

stat interesat, incluzând, în special, recurgerea la ajutorul Consiliului de Securitate "(punctul 148)

20

“Conceptul
de
‘atac
armat
iminent’
se
va
dezvolta
pentru
a
face
fa
​
ț
ă
noilor

circumstan
ț
e
ș
i
noilor
amenin
ț
ări
[…].
Trebuie
s
​
ă
fie
în
regulă
ca
statele
să
poată
reac
ț
iona

în
legitim
​
ă
ap
​
ă
​
rare
în
circumstan
ț
e
în
care
exist
​
ă
dovezi
în
ceea
ce
prive
ș
te
​
prezen
ț
a
unui

atac
iminent
din
partea
grupărilor
teroriste,
chiar
dacă
nu
exista
dovezi
specifice
cu

privire la locul în care urmează să aibă loc atacul sau la natura atacului.”

38

În
acela
ș
i
discurs,
însă,
acesta
a
distan
ț
at
explicit
Guvernul
britanic
de
doctrina

americană
a
ac
ț
iunii
preventive,
a
ș
a
cum
este
expusă
în
“Strategia
Na
ț
ională
de

Securitate” din 2002:

“Este
[…]
punctul
de
vedere
al
guvernului
că
dreptul
interna
ț
ional
permite

utilizarea
for
ț
ei
în
legitimă
apărare
împotriva
unui
atac
iminent,
dar
nu
autorizează

utilizarea for
ț
ei pentru a monta un atac preventiv împotriva unui pericol distant.”

39

38
Afirma
ț
iile
Procurorului
General
al
Regatului
Unit
Lord
Goldsmith
din
data
de
21
aprilie
2004,
Dezbateri

Parlamentare,
Casa
Lorzilor,
2004
Coloana
370

https://publications.parliament.uk/pa/ld200304/ldhansrd/vo040421/text/40421-07.htm

39
Afirma
ț
iile
Procurorului
General
al
Regatului
Unit
Lord
Goldsmith
din
data
de
21
aprilie
2004,
Dezbateri

Parlamentare,
Casa
Lorzilor,
2004,
Coloana
371

https://publications.parliament.uk/pa/ld200304/ldhansrd/vo040421/text/40421-07.htm

21

CAPITOLUL 2. Dreptul conflictelor armate.

Un
conflict
armat
izbucnit
între
două
sau
mai
multe
state,
întâmplat
cu
invocarea

unui anumit “casus belli”
, poartă denumirea de “război”.

40
În
prezent,
cu
toate
că
principiul
nerecurgerii
la
for
ț
ă
este
un
principiu
de
tip
“jus

cogens”,
care
stipulează
că
războiul
nu
poate
fi
ultimul
argument
al
statelor
ș
i
prin

deduc
ț
ie
faptul
că
statul
care
apelează
primul
la
război,
este
numit
“agresor”
o
dată
cu

încălcarea
dreptului
interna
ț
ional,
trebuie
men
ț
ionat
faptul
că
toate
statele
se
a
ș
teaptă/

contează
la/pe
această
posibilitate
ș
i,
de
aceea,
ori
urmăresc
o
politică
de
înarmare,
ori

caută alia
ț
i, de la aces t lucru nefăcând excep
ț
ie nici măcar statele neutre.

În
caz
de
izbucnire
a
unui
război,
în
ciuda
reglementărilor
nenumărate
la
nivel

interna
ț
ional
ce
interzic
declan
ș
area
unui
conflict
armat,
ramura
de
drept
interna
ț
ional

care
reglementează
derularea
acestuia
este
“Dreptul
Umanitar
Interna
ț
ional”,
ce
are
ca

scop limitarea pierderilor cauzate societă
ț
ii
ș
i stoparea războiului c
​
â
​
t mai cur
​
â
​
nd posibil.

41

2.1 Considera
ț
ii generale privind dreptul umanitar interna
ț
ional

“Dacă
legea
interna
ț
ională
este,
într-o
oarecare
măsură,
la
punctul
de
dispari
ț
ie
al
legii,

legea
războiului
este,
poate
chiar
mai
vizibilă,
la
punctul
de
dispari
ț
ie
al
dreptului

interna
ț
ional.”

42

Dreptul
umanitar
interna
ț
ional
are
rol
de
​
lege
speciala
​
(lege
care
reglementează

doar
un
anumit
subiect)
în
dreptul
interna
ț
ional
public.
Acesta
stabile
ș
te
regulile

aplicabile
unei
situa
ț
ii
foarte
specifice
din
domeniul
rela
ț
iilor
interna
ț
ionale,
ș
i
anume

conflictele armate.

2.1.1 Defini
ț
ie

Se
poate
spune
c
​
ă
​
,
în
esen
ț
ă,
dreptul
umanitar
interna
ț
ional
reprezintă
ansamblul

normelor
de
drept
ce
pot
fi
aplicate
în
timpul
desfă
ș
urării
conflictelor
armate.
Din
punct

de
vedere
moral
însă,
se
poate
afirma
că
războiul,
conflictele
armate
se
află
la
antipodul

respectării drepturilor omului.

43
Principalul
scop
al
dreptului
umanitar
interna
ț
ional
este
acela
de
a
limita
efectele

negative
ale
războiului
oferind
protectie
celor
care
nu
participă
sau
nu
mai
participă
activ

la
ostilită
ț
i.
În
acela
ș
i
timp,
​
define
ș
te
ș
i
regulile
de
conduită
pentru
cei
implica
ț
i
într-un

conflict
armat
ș
i
prevede
restric
ț
ii
privind
metodele
ș
i
mijloacele
de
luptă
ce
pot
fi

desfă
ș
urate,
de
aseme nea,
reglementează
ș
i
protec
ț
ia
persoanelor
ș
i
bunurilor
afectate
de

conflict.

De
ș
i
principii le
obi
ș
nuite
privind
desfă
ș
urarea
ostilită
ț
ilor
au
fost
formate
de-a

lungul
secolelor,
originile
dreptului
umanitar
interna
ț
ional
contemporan
datează
din

40
Casus belli = din limba latină, “Justificarea unui război”; “motiv de război”

41
Gyula Fabian, Drept Interna
ț
ional Public, Editura Hamangiu 2019, pg. 195

42
Citat de Sir Hersch Lauterpacht (n. 16 August 1897- d. 8 mai 1960) la data de 1952, avocat
ș
i judecător al

Cur
ț
ii Interna
ț
ionale de Justi
ț
ie.

43
Dr. Ion Diaconu, Tratat de Drept Interna
ț
ional Public – Volumul II, Editura Lumina Lex 2003, pg. 497

22

secolul
al
XIX-lea
ș
i
din
vremea
bătăliei
de
la
Solferino
(1859).
Henr
​
y
Du
​
n
​
ant,
un
om
de

afaceri
elvetian
care
a
fost
martor
la
gravele
suferin
ț
e
survenite
în
urma
acestei
bătălii,
a

fost
îngrozit
de
amploarea
suferin
ț
ei
umane
ș
i
de
lipsa
de
asisten
ț
ă
pentru
bolnavi
ș
i

răni
ț
i.
Dunant
a
organizat
un
grup
format
din
reziden
ț
ii
locali
pentru
a
oferi
ajutor

victimelor
bătăliei.
Tratamentul
umanitar
al
celor
care
nu
mai
participă
la
ostilită
ț
i
a

devenit
mai
târziu
principiul
fundamental
consacrat
în
prima
Conven
ț
ie
de
la
Geneva
din

1864.

După
ce
s-a
întors
din
Geneva,
Dunant
a
scris
cartea
“O
memorie
a
Solferino”,

care
a
dus
în
cele
din
urm
​
ă
la
crearea
Comitetului
Interna
ț
ional
al
Crucii
Ro
ș
ii
în
anul

1863
–
organiza
ț
ie
care
promovează
ș
i
apără
principiile
dreptului
umanitar
până
în

prezent.

Comitetul Interna
ț
ional al Crucii Ro
ș
ii are trei emblem e; scopul lor fiind acela de

a-i face pe combatan
ț
i con
ș
tien
ț
i de faptul ca persoanele,vehiculele
ș
i clădirile care poart
​
ă

aceste simboluri sunt protejate în temeiul Conven
ț
iilor de la Geneva din 1949
ș
i nu ar

trebui să facă obiectul vreunui atac.

Figura 2. Cele trei embleme ale Comitetului Interna
ț
ional al Crucii Ro
ș
ii: (a) Crucea

Ro
ș
ie, (b) Semiluna R o
ș
ie, (c) Cristalul Ro
ș
u.

În mod normal, dreptul conflictelor armate este împăr
ț
it în 2 ramuri:

–
​
Dreptul
războiului
propriu-zis
–
​
ius
ad
bellum
(
Dreptul
de
la
Haga)
​
,
con
ț
ine

drepturile
ș
i
obliga
ț
iile
beligeran
ț
ilor
în
timpul
desfă
ș
urării
opera
ț
iunilor
militare.

(Conven
ț
iile de la Ha ga, 1899
ș
i 1907)

–
​
Dreptul
umanitar
propriu-zis
–
​
ius
in
bello
(
Dreptul
de
la
Geneva),
​
este

menit
să-i
protejeze
pe
cei
care
nu
sunt
(civilii)
sau
nu
mai
sunt
implica
ț
i
în
ostilitati.

(Conventiile I-IV de la Geneva
ș
i Protocoalele Adi
ț
ionale I
ș
i II)

2.1.2. Principalele reglementări ale Dreptului Umanitar

➢
Principalele conventii de la Haga
​
, încheiate în anul 1899
ș
i în anul 1907
​
:

44
I.
Conven
ț
ia pen tru reglementarea pa
ș
nică a conflictelor interna
ț
ionale;

II.
Conven
ț
ia
privind
limitarea
folosirii
for
ț
ei
pentru
acoperirea
datoriilor

contractuale;

44
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Drept Interna
ț
ional Public, Sinteze – Editura C.H. Beck 2015, pg.468

23

III.
Conven
ț
ia priv itoare la deschiderea ostilită
ț
ilor;

IV.
Conven
ț
ia priv itoare la legile
ș
i obiceiurile războiului terestru;

V.
Conven
ț
ia priv itoare la drepturile
ș
i îndatoririle Puteri lor
ș
i persoanelor neutre;

VI.
Conven
ț
ia
privitoare
la
regimul
navelor
de
comer
ț
inamice
la
începutul

ostilită
ț
ilor

VII.
Conven
ț
ia priv itoare la transformarea navelor de comer
ț
în bastimente de război;

VIII.
Conven
ț
ia priv itoare la punerea de mine submarine automatice de contact;

IX.
Conven
ț
ia priv itoare la bombardamentul prin for
ț
e navale în timp de război;

X.
Conven
ț
ia
pentru
adaptarea
la
războiul
maritim
a
principiilor
Conven
ț
iei
de
la

Geneva;

XI.
Conven
ț
ia
relativă
la
anumite
restric
ț
ii
în
exercitar ea
dreptului
de
captură
în

războiul maritim;

XII.
Conven
ț
ia priv itoare la stabilirea unei Cur
ț
i Interna
ț
ionale de Prize Maritime;

XIII.
Conven
ț
ia
privitoare
la
drepturile
ș
i
datoriile
Puteri lor
neutre
în
caz
de
război

maritim.

➢
Dreptul umanitar propriu-zis (Dreptul de la Geneva):

Conven
ț
iile de la Geneva din 12 August 1949:

I.
Conven
ț
ia
de
la
Geneva
pentru
îmbunătă
ț
irea
soarte i
răni
ț
ilor
ș
i
bolnavilor
din

for
ț
ele armate în campanie;

II.
Conven
ț
ia
de
la
Geneva
pentru
îmbunătă
ț
irea
soartei
răni
ț
ilor,
bolnavilor
ș
i

naufragia
ț
ilor din for
ț
ele armate pe mare;

III.
Conven
ț
ia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război;

IV.
Conven
ț
ia de la Geneva privitoare la protec
ț
ia persoanelor civile în timp de război

Aceste conven
ț
ii au fost completate în 1977 prin două Protocoale adi
ț
ionale:

–
Protocolul
adi
ț
ional
la
Conven
ț
iile
de
la
Geneva
din
12
august
1949,
privind

protec
ț
ia victi melor conflictelor armate interna
ț
ionale (Protocolul I)

–
Protocolul
adi
ț
ional
la
Conven
ț
iile
de
la
Geneva
din
12
august
1949,
privind

protec
ț
ia victi melor conflictelor armate fără caracter interna
ț
ional (Protocolul II).

Pe lângă aceste reglementări fundamentale mai putem men
ț
iona:

–
Tratatul
cu
privire
la
interzicerea
amplasării
de
arme
nucleare
ș
i
alte
arme
de

distrugere
în
masă
pe
fundul
mărilor
ș
i
oceanelor
ș
i
în
subsolul
lor

(Moscova-Londra-Washington, 11 februarie 1971);

–
Conven
ț
ia
asupra
interzicerii
sau
limitării
utilizării
anumitor
arme
clasice
care
pot

fi
considerate
ca
producand
efecte
traumatizante
excesive
sau
ca
lovind
fără

discriminare (Geneva, 10 octombrie 1980)
ș
i cele trei protocoale la acesta;

–
Conven
ț
ia
privind
interzicerea
folosirii,
stocării,
producerii
ș
i
transferul
minelor

antipersonal
ș
i distrugerea lor (Ottawa, 18 septembrie 1997);

–
Conven
ț
ia
ș
i
Protocolul
privind
protec
ț
ia
valorilor
culturale
în
caz
de
conflict

armat.

45

45
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Drept Interna
ț
ional Public, Sinteze – Editura C.H. Beck 2015, pg. 469.

24

​
2.1.3. Sfera de aplicare a dreptului umanitar interna
ț
ional.

Cu
toate
că,
în
mod
general,
doar
statele
pot
lua
parte
la
tratate,
regulile
dreptului

umanitar
interna
ț
ional
trebuiesc
respectate
de
către
toate
păr
ț
ile
unui
conflict
armat,

indiferent
dacă
este
vorba
de
un
stat
sau
de
un
actor
nestatal
(
de
exemplu,
grupările
de

gherila).

Dreptul
umanitar
se
aplică
​
de
iure
​
ș
i
​
în
mod
automat
din
momentul
apari
ț
iei
unei

situa
ț
ii
de
conflict
armat.
Însă,
aplicarea
cadrului
legal
corespunzător
depinde
în
principal

de
tipul
de
conflict
armat.
Dreptul
umanitar
interna
ț
ional
distinge
între
două
tipuri
de

conflicte:

●
Conflict Armat
​
Interna
ț
ional
​
.

Conflictul
armat
interna
ț
ional
implică
lupta
dintre
for
ț
ele
armate
a
cel
pu
ț
in
două

state,
chiar
dacă
starea
de
război
nu
a
fost
declarată
de
către
una
dintre
păr
ț
i
​
ș
i
chiar
dacă

existen
ț
a
acestei
stări
este
contestată
de
către
toate
păr
ț
ile.
Conflictul
armat
interna
ț
ional

cade
sub
inciden
ț
a
dreptului
umanitar
chiar
dacă
o
parte
din
conflict
nu
este
parte
la

Conven
ț
iile
de
la
Geneva,
dar
acceptă
​
ș
i
aplică
prevederile
ei.
Protocolul
I
de
la
1977
a

extins
no
ț
iunea
de
“Conflict
armat
interna
ț
ional”,
incluzând
astfel
ș
i
situa
ț
iile
de
luptă
a

popoarelor pentru autodeterminare.

46

●
Conflict Armat Non-Interna
​
ț
​
ional (Intern).

Potrivit dreptului de la Geneva acest conflict se poate clasifica
​
în
​
două categorii:

–
Conflict
armat
non-interna
ț
ional
de
mare
intensitate,
Protocolul
II
definind

această
situa
ț
ie
ca
fiind
conflictul
dintre
for
ț
ele
armate
ale
unei
păr
ț
i
contractante

ș
i
for
ț
e
dizidente,
plasate
sub
comandament
respons abil
​
ș
i
care
exercită
control

asupra
unei
păr
ț
i
din
teritoriu,
​
în
a
ș
a
fel
încât
sunt
apte
să
desfă
ș
oare
opera
ț
iuni

militare
continue
​
ș
i
​
concertate
​
.
Acest
tip
de
conflict
cade
sub
inciden
ț
a

Protocolului II

–
Conflictul
armat
care
nu
prezintă
caracter
interna
ț
ional,
căruia
i
se
aplică

dispozi
ț
iile
art.
3
comun
Conven
ț
iilor
de
la
Genev a,
ce
poartă
denumirea
de

“Clauza
Martenz”.
Conform
acestei
clauze,
”civilii
ș
i
combatan
ț
ii
rămân
sub

protec
ț
ia
ș
i
autoritatea
principiilor
dreptului
interna
ț
ional
decurgând
din
cutuma

stabilită , din principiile umanită
ț
ii
ș
i comandamentele con
ș
tiin
ț
ei publice”.

47

În
ultimii
ani,
însă,
​
conflictele
armate
non-interna
ț
ionale
au
devenit
mult
mai

comune.
Astfel
de
conflicte,
războaie
civile,
implică
lupte
între
for
ț
ele
armate
obi
ș
nuite

ale
statului,
pe
de
o
parte,
ș
i
grupurile
armate
identificabile,
pe
de
altă
parte;
sau
altfel,

lupte între două sau mai multe grupări armate, dar fără implicarea statului.

46
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Drept Interna
ț
ional Public, Sinteze – Editura C.H. Beck 2015, pg. 469

47
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Drept Interna
ț
ional Public, Sinteze – Editura C.H. Beck 2015, pg. 470

25

Conflictul armat din Libia

De-a
lungul
perioadei
februarie
–
octombrie
2011,
Libia
a
fost
implicată
într-un

conflict
armat.
Când
a
izbucnit
Revolu
ț
ia
libiană,
Libia
s-a
aflat
într-un
conflict
armat

intern:
luptele
dintre
mili
ț
iile
pro-Gaddafi
ș
i
grupările
armate
ale
rebelilor
au
constituit
un

Conflict Armat Non-Interna
ț
ional.

Libia
a
fost,
de
asemenea,
implicată
într-un
Conflict
Armat
Interna
ț
ional
cu

statele
care
au
participat
în
mod
militar
la
punerea
în
aplicare
a
măsurilor
autorizate
prin

Rezolu
ț
ia
1973
a
Consiliului
de
Securitate
al
O.N.U.;
aceasta
situa
ț
ie
a
inclus
stabilirea

unei zone fără zbor peste Libia.

48

Totu
ș
i,
nu
toate
conflictele
dintr-un
stat
constituie
un
război
civil.
Există
o

diferen
ț
ă
între
perturb ările
interne,
cum
ar
fi
revoltele
sau
protestele,
ș
i
conflictele
armate

non-interna
ț
ionale.
Conflictele
armate
non-interna
ț
ionale
​
necesită
atingerea
unui
anumit

prag
de
intensitate
a
violen
ț
ei
generale
ș
i
trebuie
să
se
extindă
pe
o
anumită
perioadă
de

timp.
Cadrul
legal
aplicabil
conflictelor
armate
non-interna
ț
ionale
este
mult
mai
limitat

decât
cel
aplicabil
conflictelor
armate
interna
ț
ionale,
acesta
cuprinde
articolul
3
comun

tuturor celor patru conven
ț
ii de la Geneva si Protocolul Adi
ț
ional II.

După
cum
reiese
din
toate
cele
spuse
mai
sus,
dreptul
umanitar
interna
ț
ional

reglementează
pe
de-o
parte,
limitările
drepturilor
combatan
ț
ilor,
iar
pe
de
altă
parte,

protec
ț
ia necesară cat egoriilor de persoane clasificate drept necombatante.

2.2 Principii specifice dreptului umanitar interna
ț
ional.

Normele
dreptului
umanitar
interna
ț
ional
încearcă,
în
mare
măsură.
să

reglementeze
conflictele
armate
în
a
ș
a
fel
încât
să
minimalizeze
suferin
ț
a
umană.
Dreptul

umanitar
interna
ț
ional
reflectă
acest
echilibru
constant
între
necesitatea
militară
care
se

produce într-o stare de război
ș
i nevoile de protec
ț
ie umanitară.

Dreptul
umanitar
interna
ț
ional
este
clădit
pe
următoarele
patru
principii,
ce
s-au

format pe baza cutumei
​
ș
i
​
tratatelor interna
ț
ionale men
ț
ionate mai sus:

1.
Principiul diferen
ț
ierii.

2.
Principiul propor
ț
ionalită
ț
ii.

3.
Principiul necesită
ț
ii.

4.
Principiul umanită
ț
ii.

Fiecare
principiu
de
bază
trebuie
găsit
în
cadrul
regulilor
ș
i
normelor
specifice
ale

dreptului
umanitar
interna
ț
ional
însu
ș
i,
dar
principiile
pot
contribui,
de
asemenea,
la

interpretarea
legii
atunci
când
problemele
juridice
sunt
neclare
sau
controversate.
În

func
ț
ie
de
problemă,
echilibrul
dintre
principii
ș
i
de
interese
se
schimbă.
De
exemplu,
în

timpul
ostilită
ț
ilor,
necesitatea
militară
poate
limita
no
ț
iunea
de
umanitate,
permi
ț
ând

distrugerea,
dar
în
alte
situa
ț
ii,
cum
ar
fi
protec
ț
ia
răni
ț
ilor
ș
i
a
bolnavilor,
principiul

umanită
ț
ii este în cen trul regulilor legale.

48
https://www.un.org/press/en/2011/sc10200.doc.htm , Stabilirea unei zone fără zbor în Libia de către C. S.

al O.N.U. 2011

26

1. Principiul diferen
ț
ierii.

Principiul
diferen
ț
ierii
care
stă
la
baza
multor
reguli
ale
dreptului
umanitar

interna
ț
ional
este
faptul
că
numai
luptătorii/combatan
ț
ii
pot
fi
ț
inti
ț
i
direct
în
timpul

conflictelor,
nu
ș
i
necombatan
ț
ii
(cei
care
nu
participă
la
confruntările
Militare),
respectiv

distingerea
ț
intelor
militare
de
obiectivele
civile
.
Acesta
este
un
compromis
necesar
pe

49
care
dreptul
umanitar
interna
ț
ional
îl
prevede
pentru
a
proteja
civilii
în
conflictele
armate.

Fără principiul distinc
ț
iei, nu ar fi nicio limitare a metodelor de război.

Normele
specifice
în
care
este
prezentat
principiul
distinc
ț
iei
se
referă
la
articolele

48
ș
i
52
din
Protoco lul
Adi
ț
ional
I
la
Conven
ț
iile
de
la
Geneva.
Acestea
definesc
cine

este
un
combatant
ș
i
ce
este
un
obiect
militar
care
poate
fi
atacat
în
mod
legal.
Orice
atac

direct
împotriva
unui
obiect
civil
sau
a
unui
civil
nu
este
numai
o
încălcare
a
dreptului

interna
ț
ional
umanita r,
ci
ș
i
o
gravă
abatere.
Atacurile
directe
împotriva
civililor
ș
i
/
sau
a

obiectelor
civile
sunt
clasificate
drept
crime
de
război.
În
plus,
orice
armă
care
nu
este

capabilă
să
distingă
civilii
/
obiectele
civile
ș
i
luptătorii
/
obiectele
militare
este,
de

asemenea,
interzisă
în
conformitate
cu
dreptul
interna
ț
ional
umanitar.
Principiul
este,
de

asemenea, o regulă a dreptului interna
ț
ional cutumiar, obligatorie pentru toate statele.

2.Principiul proportionalitatii

Principiul
proportionalitatii
limitează
ș
i
protejează
poten
ț
ialele
daune
aduse

civililor,
solicitând
cât
mai
pu
ț
in
rău
cauzat
civililor
ș
i
atunci
când
trebuie
să
apară

vătămarea
civililor,
aceasta
trebuie
să
fie
propor
ț
ională
cu
avantajul
militar.
Trebuie

men
ț
inut un echilibru între interesul militar
​
ș
i
​
cel umanitar.

50
Articolul
51,
alineatul
(5),
litera
(b)
din
Protocolul
Adi
ț
ional
I
referitor
la
conduita

ostilită
ț
ilor,
este
articolul
în
care
propor
ț
ionalitatea
este
cea
mai
răspândită,
ș
i
care

interzice
atacurile,
atunci
când
prejudiciul
civil
ar
fi
excesiv
în
raport
cu
avantajul
militar

solicitat.
Aceasta
zonă
a
dreptului
interna
ț
ional
este
cea
în
care
auzim
adesea
termenele

de "daune colaterale" sau “victime colaterale”.

Principiul
nu
poate
fi
aplicat
pentru
a
suprascrie
protec
ț
iile
specifice
sau
pentru
a

crea
excep
ț
ii
de
la
reguli
în
care
textul
nu
prevede
de
unul
singur.
Ca
ș
i
în
cazul

principiului
necesită
ț
ii,
însu
ș
i
principiul
propor
ț
ionalită
ț
ii
se
regăse
ș
te
în
cadrul
regulilor

dreptului
umanitar.
De
exemplu,
atacurile
directe
împotriva
civililor
sunt
interzise
ș
i,
prin

urmare,
o
evaluare
a
propor
ț
ionalită
ț
ii
nu
este
o
evaluare
juridică
relevantă,
deoarece

orice
atac
direct
împotriva
unui
singur
civil
care
nu
participă
la
ostilită
ț
i
este
o
încălcare

clară
a
dreptului
interna
ț
ional
umanitar.
Propor
ț
ionalitatea
se
aplică
numai
atunci
când
se

face un atac împotriva unei
ț
inte militare legale.

3. Principiul necesită
ț
ii.

O
no
ț
iune
dominantă
în
cadrul
dreptului
umanitar
interna
ț
ional
este
necesitatea

militară,
adesea
principiul
care
se
confruntă
cel
mai
mult
cu
protec
ț
ia
umanitară.
Nevoia

militară
permite
for
ț
elor
armate
să
se
angajeze
într-un
comportament
care
va
duce
la

49
Gyula Fabian, Drept Interna
ț
ional Public, Editura Hamangiu 2019, pg. 198

50
Gyula Fabian, Drept Interna
ț
ional Public, Editura Hamangiu 2019, pg.198

27

apari
ț
ia
distrugerii
ș
i
rănirii.
Conceptul
de
necesitate
militară
recunoa
ș
te
că,
potrivit

legilor războiului, câ
ș
tigarea războiului sau a luptei este o considera
ț
ie legitimă.

Cu
toate
acestea,
conceptul
de
necesitate
militară
nu
dă
for
ț
elor
armate
libertatea

de
a
ignora
cu
totul
considerentele
umanitare
ș
i
de
a
face
ceea
ce
doresc.
Aceasta
trebuie

interpretată
în
contextul
unor
interdic
ț
ii
specifice
ș
i
în
conformitate
cu
celelalte
principii

ale dreptului umanitar interna
ț
ional.

Este
important
de
observat
însă,
că
no
ț
iunea
în
sine
se
regăse
ș
te
în
cadrul
regulilor

din
domeniul
dreptului
umanitar
interna
ț
ional.
De
exemplu,
articolul
52
din
Protocolul

adi
ț
ional
I
enumeră
acele
obiecte
care
pot
fi
supuse
atacurilor
legale.
No
ț
iunea
nu
poate
fi

aplicată
pentru
a
suprascrie
protec
ț
iile
specifice
sau
pentru
a
crea
excep
ț
ii
de
la
reguli
în

care textul în sine nu prevede una.

4. Principiul umanită
ț
ii.

Principiul
prevede
că
to
ț
i
oamenii
au
capacitatea
ș
i
abilitatea
de
a
arăta
respect
ș
i

îngrijire
pentru
to
ț
i,
chiar
ș
i
pentru
inamicii
lor
jura
ț
i.
No
ț
iunea
de
umanitate
este

esen
ț
ială pentru starea umană
ș
i separă oamenii de animale

Acest
principiu
caută
să
limiteze
ac
ț
iunile
vătămătoare
conform
“clauzei

Martens”.
Clauză
care,
stabile
ș
te
că
în
cazul
unui
conflict
armat
se
aplică
regulile

umanismului
ș
i
con
ș
tiin
ț
ei
comune
în
domeniile
ce
nu
sunt
reglementate
ș
i
este
interzisă

comiterea de abuzuri prin invocarea lipsei de reglementare.

51
Dreptul
umanitar
interna
ț
ional,
ale
cărui
principii
se
regăsesc
în
toate
religiile
ș
i

culturile
majore,
au
stabilit
doar
protec
ț
ii
fundamentale,
dar
care
urmăresc
să

demonstreze
că,
chiar
ș
i
în
timpul
conflictelor
armate,
există
un
bun
sim
ț
ș
i
respect
pentru

omenire.
Dreptul
umanitar
interna
ț
ional
caută
pur
ș
i
simplu
să
limiteze
răul,
iar
principiul

umanită
ț
ii
este
în
centrul
acestei
ambi
ț
ii.
Multe
reguli
ale
dreptului
umanitar
interna
ț
ional

sunt
inspirate
de
această
no
ț
iune,
în
special
cele
care
prevăd
protec
ț
ia
pentru
răni
ț
i
ș
i

bolnavi.

2.3 Protec
ț
ia civililor

Cadrul general de protec
ț
ie disponibil pentru cetă
ț
eni este inclus în Conven
ț
ia IV

de la Geneva
ș
i Proto colul Adi
ț
ional I
ș
i II.

Articolul
27
al
Conven
ț
iei
IV
de
la
Geneva
oferă
protec
ț
ie
generală
tuturor

civililor,
fără
distinc
ț
ii
bazate
pe
varsta,
starea
de
sănătate,
sex,
rasă,
religie
sau
opinie

politică.
Interzicerea
discriminării
este
inerentă
întregii
legi
din
Geneva
ș
i,
prin
urmare,

se aplică
ș
i în conflict e de natură non-interna
ț
ională.

52
51
Gyula Fabian, Drept Interna
ț
ional Public, Editura Hamangiu 2019, pg. 198

52
Conven
ț
ia
a
IV-a
de
la
Geneva
privind
protec
ț
ia
persoanelor
civile
în
timpul
războiului,
12
august
1949,

Art. 27

28

Articolul
3,
alineatul
(1)
comun
Conven
ț
iilor
de
la
Geneva
interzice,
de
asemenea,

discriminarea
pe
diverse
motive
(discriminări
bazate
pe
rasă,
culoare,
religie
sau
credin
ț
ă,

sex, na
ș
tere sau avere sau orice alte criterii similare).

53
Cu
toate
acestea,
este
esen
ț
ial
să
se
facă
distinc
ț
ia
între
interzicerea
discriminării

ș
i
principiul
diferen
ț
ierii.
Dreptul
umanitar
interna
ț
ional
interzice
în
mod
explicit
orice

formă
de
discriminare
în
aplicarea
regulilor
sale
persoanelor
protejate.
Cu
toate
acestea,

dreptul
umanitar
interna
ț
ional
recunoa
ș
te
simultan
nevoile
ș
i
vulnerabilită
ț
ile
specifice

ale
anumitor
grupuri
în
timpul
războiului
ș
i
le
acordă
protec
ț
ie
suplimentară
ș
i
drepturi

suplimentare.
Prin
urmare,
în
temeiul
legii
din
Geneva,
persoanele
pot
beneficia
atât
de
o

protec
ț
ie
generală,
aplicabilă
în
mod
egal
tuturor
combatan
ț
ilor,
civililor
ș
i
persoanelor

clasificate
ca
“hors
de
combat”
,
cât
ș
i
o
protec
ț
ie
specială
ca
parte
deosebit
de

54
vulnerabilă la conflictele armate
ș
i anumite tipuri de violen
ț
ă.

Epurarea etnică din Srebrenica

În
timpul
războiului
din
fosta
Iugoslavie,
în
iulie
1995,
peste
7,000
de
bărba
ț
i
ș
i

copii,
civili
de
origine
musulmană
bosniacă,
au
fost
uci
ș
i
în
ora
ș
ul
Srebrenica
de
armata

din
Republica
S
​
â
​
rbă
sub
comanda
generalului
Ratko
Mladič,
iar
alte
20,000
de
civili
au

fost
disloca
ț
i
din
regiune.
Masacrul
face
parte
dintr-o
politică
de
a
ș
a-numită
epurare

etnică
–
o
strategie
deliberată
care
vizează
crearea
unor
zone
curate
etnic.
Această
ucidere

inten
ț
ionată
în
masă
nu
numai
că
a
constituit
o
încălcare
gravă
a
regulilor
din
domeniul

dreptului
umanitar
interna
ț
ional
privind
protec
ț
ia
civililor,
ci
a
reprezentat
ș
i
un
genocid.

55

53
Conven
ț
ia
a
IV-a
de
la
Geneva
privind
protec
ț
ia
persoanelor
civile
în
timpul
războiului,
12
august
1949,

Art. 3, Pct. 1)

54
“
​
hors de combat” = militar incapabil de luptă din propria voin
ț
ă sau din cauza anumitor circumstan
ț
e

55
https://www.britannica.com/event/Srebrenica-massacre , Masacruil de la Srebrenica

29

CAPITOLUL 3. Interven
ț
ia în scopuri umanitare
ș
i responsabilitatea de a proteja.

3.1. Interven
ț
ia în scopuri umanitare

Termenul "interven
ț
ie umanitară" este folosit în două moduri diferite în legătură

cu
folosirea
for
ț
ei.
În
trecut,
a
fost
folosit
în
special
în
contextul
salvării
de
către
o
ț
ară
a

cona
ț
ionalilor
săi
în
străinătate
atunci
când
statul
teritorial
nu
a
putut
sau
nu
dorea
să
facă

acest
lucru.
Cu
toate
acestea,
utilizarea
mai
recentă
se
referă
la
interven
ț
ia
for
ț
ată
a
unui

alt
stat
sau
altor
state
pentru
a
salva
oamenii
de
la
ac
ț
iunea
sau
inac
ț
iunea
propriei

guvernări.
Acesta
este
subiectul
sec
ț
iunii
prezente.
Chiar
ș
i
în
acest
context,
însă,

termenul
poate
avea
o
accep
ț
iune
prea
largă,
deoarece
cu
greu
reflectă
circumstan
ț
ele

excep
ț
ionale în care o rice astfel de drept ar putea fi exercitat
​
.

De-a
lungul
anilor,
guvernul
britanic
a
fost
un
sus
ț
inător
principal
al
unui
drept

excep
ț
ional
ș
i
strict
limitat
al
statelor
de
a
folosi
for
ț
a
pentru
a
preveni
o
cople
ș
itoare

catastrofă
umanitară
–
nu
o
doctrină
generală
despre
interven
ț
ia
umanitară
.
Reclamarea

56
a
fost
făcută
mai
întâi
în
legătură
cu
înfiin
ț
area
zonelor
sigure
din
nordul
Irakului
în

primăvara
anului
1991.
Aceasta
a
fost
o
interven
ț
ie
strict
limitată,
atât
la
scară,
cât
ș
i
în

ceea
ce
prive
ș
te
utilizarea
for
ț
ei.
Reclamarea
a
fost,
cel
pu
ț
in
pentru
guvernul
britanic,

"justificarea
fundamentală
a
zonelor
fără
zbor"
din
nordul
ș
i
sudul
Irakului.
Ș
i
a
fost

57
reluată
în
următoarele
condi
ț
ii
în
1998
în
legătură
cu
evenimentele
care
s-au
desfă
ș
urat

mai
apoi
în
Kosovo
(chiar
dacă
ulterior
atacul
asupra
Serbiei
în
1999
a
fost
pe
o
scară

mult mai mare
ș
i a im plicat mult mai multă for
ț
ă, decât zonele sigure
ș
i zonele fără zbor):

"Nu
există
o
doctrină
generală
a
interven
ț
iei
umanitare
în
domeniul
dreptului

interna
ț
ional.
Cu
toate
acestea,
au
apărut
cazuri
(ca
în
nordul
Irakului
în
1991)
când,
în

lumina
tuturor
împrejurărilor,
a
fost
justificată
o
utilizare
limitată
a
for
ț
ei
pentru

sprijinirea
scopurilor
stabilite
de
Consiliul
de
Securitate,
dar
fără
autoriza
ț
ia
expresă
a

Consiliului,
atunci
când
acesta
a
fost
singurul
mijloc
de
a
evita
o
catastrofa
umanitară

imediată
ș
i
cople
ș
itoare.
Astfel
de
cazuri
ar
fi
în
natura
lucrur ilor,
să
fie
excep
ț
ionale
ș
i
să

depindă
de
evaluarea
obiectivă
a
circumstan
ț
elor
de
fapt
la
acea
dată
ș
i
în
termenii

deciziilor relevante ale Consiliului de Securitate referitoare la situa
ț
ia cu pricina.“

58

56
S.
Murphy,
Interven
ț
ia
umanitară:
Na
ț
iunile
Unite
într-o
ordine
mondială
în
evolu
ț
ie
(1996);
C.

Greenwood, "Interven
ț
ia umanitară: Cazul Kosovo", finlandeză Y.B.I.L., vol. 10 (1999), p. 141; S. Chester

57
“
​
Avizul
procurorului
general
adresată
prim-ministrului
din
7
martie
2003",
nota
12,
paragraful
4;
M.

Wood, "Irak, zone fără zbor", în enciclopedia Max Planck privind dreptul interna
ț
ional public

(2012).

58
Baroness
Symons,
Hansard
HL
Debs.,
WA
139-40,
16
noiembrie
1998,
B.Y.I.L.,
vol.
69
(1998),
p.
593.

Comisia
pentru
afaceri
externe
a
Camerei
Comunelor,
după
ce
au
fost
luate
dovezi
de
la
avoca
ț
ii

interna
ț
ionali,
inclusiv
profesorii
Brownlie,
Chinkin,
Greenwood
ș
i
Lowe
(Memoranda
în
I.C.L.Q.,
vol.
49

(2000),
pp.
876-943),
au
concluzionat
că
"la
cel
pu
ț
in,
doctrina
necesităŃii
umanitare
are
o
bază
slabă
în

actuala
lege
interna
ț
ională
obi
ș
nuită,
ceea
ce
face
ca
ac
ț
iunea
NATO
să
fie
incontestabilă
din
punct
de

vedere juridic ": Concluzia (18) a Al patrulea raport al Comisiei pentru afaceri externe, sesiune 1999-2000

30

La
29
august
2013,
în
urma
utilizării
armelor
chimice
în
Siria,
prim-ministrul

britanic
a
emis
o
declara
ț
ie
privind
pozi
ț
ia
juridică
a
Guvernului,
care
includea

următoarele:

"Dacă
ac
ț
iunea
în
cadrul
Consiliului
de
Securitate
este
blocată,
Marii
Britanii
i-ar

fi
în
continuare
permis
de
legisla
ț
ia
interna
ț
ională
să
ia
măsuri
excep
ț
ionale
pentru
a

atenua
amploarea
catastrofei
umanitare
cople
ș
itoare
din
Siria
prin
descurajarea
ș
i

perturbarea
utilizării
în
continuare
a
armelor
chimice
de
către
regimul
sirian.
Un
astfel
de

temei
juridic
este
disponibil,
conform
doctrinei
de
interven
ț
ie
umanitară,
cu
condi
ț
ia
să

fie îndeplinite trei condi
ț
ii:

(i)
să
existe
dovezi
convingătoare,
acceptate
în
general
de
către
comunitatea

interna
ț
ională
în
ansamblul
ei,
de
primejdie
umanitară
extremă
la
scară
largă,
necesitând

o u
ș
urare imediată
ș
i urgentă;

(ii)
trebuie
să
fie
clar
că
nu
există
nicio
alternativă
practicabilă
la
folosirea
for
ț
ei

dacă trebuie salvate vie
ț
i;
ș
i

(iii)
propunerea
de
utilizare
a
for
ț
ei
trebuie
să
fie
necesară
ș
i
propor
ț
ională
cu

scopul
de
u
ș
urare
a
nevoilor
umanitare
ș
i
trebuie
să
fie
strict
limitată
în
timp
ș
i
acestui

scop (adică minimul necesar pentru a atinge acest scop
ș
i pentru nici un alt scop)."

59
A
ș
a
cum
se
întâmplă
adesea,
nu
a
existat
nicio
declara
ț
ie
comparabilă
a
legii

americane
privind
justificarea
utilizării
for
ț
ei.
Există
totu
ș
i
o
piesă
interesantă
de
Michael

Schmitt,
profesor
din
Stockton
la
“U.S
Naval
War
College”,
care
sugerează
că
guvernul

Statelor
Unite
ale
Americii
ar
trebui
să
adopte
acela
ș
i
ra
ț
ionament
juridic
ca
cel
al

britanicilor

60
Procurorul
general
al
Regatului
Unit
a
declarat
la
data
de
7
martie
2003
faptul
că

“doctrina
(dreptului
de
interven
ț
ie
în
cazul
prevenirii
unei
catastrofe
umane
cople
ș
itoare)

rămâne
controversată”.
Întrebarea
este,
mai
degrabă,
dacă
practica
statelor
ș
i
“opinio

juris”
sunt
suficiente
pentru
a
stabilii,
ca
o
chestiune
de
drept
interna
ț
ional
public

cutumiar,
dreptul
de
a
interveni
pentru
a
preveni
o
catastrofă
umanitară
cople
ș
itoare,
în

ciuda neprevederii acestuia
ș
i interdic
ț
iei folosirii for
ț
ei stipulată în Carta O.N.U..

În
anul
1991,
pozi
ț
ia
legală
a
Regatului
Unit
privind
interven
ț
ia
umanitară
a
fost

una
oarecum
izolată.
În
cazuri
anterioare,
care
ar
fi
putut
fi
văzute
ca
interven
ț
ii

umanitare,
statele
implicate
ș
i-au
justificat
ac
ț
iunile
efectuate
ca
fiind,
în
principal,

legitimă
apărare.
Interven
ț
ia
N.A.T.O.
din
Kosovo
ar
fi
putut
fi
o
piesa
importantă
în
ceea

ce
prive
ș
te
practica
statelor
ș
i
“opinio
juris”.
De
fapt,
a
fost
mai
pu
ț
in
decât
clar,
în

special
în
ceea
ce
prive
ș
te
“opinio
juris”,
deoarece
multe
state
participante
nu
au
fost

deloc explicite în ceea ce prive
ș
te temeiul juridic al ac
ț
iunilor lor
​
.

Tensiunea
principala
în
ceea
ce
prive
ș
te
dezbaterea
interven
ț
iei
umanitare
se

referă la intersec
ț
ia dintre aspectele morale
ș
i cele juridice ale interven
ț
iei.

Dintr-o
perspectiva
legală,
interven
ț
ia
umanitară
poate
fi
văzută
ca
ș
i
încălcând

unul
din
principiile
fundamentale
ale
dreptului
interna
ț
ional
public:
independen
ț
a
politică

59
https://www.gov.uk/government/publications/chemical-weapon-use-by-syrianregime-uk-government-lega
l-position Pozi
ț
tia legală a guvernului Regatului Unit cu privire la folosirea armelor chimice de către

regimul din Siria.

60
M. N. Schmitt, "Interven
ț
ia siriană: evaluarea posibilelor justificări ale dreptului interna
ț
ional", Studii de

drept interna
ț
ional, nr. 89 (2013), p. 744

31

ș
i
teritorială
a
unui
stat.
Prin
urmare,
se
poate
argumenta
că,
în
afară
de
frazeologia

diferită,
ea
constituie
pur
ș
i
simplu
un
act
de
utilizare
ilegală
a
for
ț
ei.
Pe
de
​
altă
parte,
este

dificil
să
obiectezi
împotriva
dreptă
ț
ii
morale
a
interven
ț
iei
ce
are
ca
scop
protejarea

popula
ț
iei
altui
stat
de
încălcările
grosolane
ale
drepturilor
omului.
Cu
toate
acestea,

faptul că ceva ar putea fi corect din punct de vedere moral, poate face un act legal?

Este
important
să
se
facă
distinc
ț
ia
între
legitimitatea
ș
i
legalitatea
interven
ț
iei

umanitare.
Conflictul
dintre
angajamentul
comunită
ț
ii
interna
ț
ionale
ș
i
legalitatea

ac
ț
iunilor
pe
scena
interna
ț
ională
ș
i
angajamentul
etic
de
a
salva
vie
ț
i
creează
una
dintre

dilemele
majore
în
afacerile
interna
ț
ionale
contemporane.
De
asemenea,
s-au
pus

întrebări
cu
privire
la
eficacitatea
interven
ț
iei
umanitare,
în
special
a
timpului
său
de

elaborare
ș
i aplicare.

Genocidul din Rwanda

Genocidul din Rwanda în 1994 este un bun exemplu de e
ș
ec al unei interven
ț
ii

umanitare, care a fost catastrofală pentru victime. În momentul în care era cel mai

necesar, comunitatea interna
ț
ională, cunoscând tragedia dezvăluită în Rwanda, nu a

întreprins nicio ac
ț
iune pentru a preveni uciderea în masă a civililor
ș
i încercarea de

genocid.

3.2 Responsabilitatea de a proteja.

După
cum
am
putut
observa,
ideea
de
“interven
ț
ie
umanitară”
s-a
dovedit
a
fi
un

concept
destul
de
controversat.
Această
interven
ț
ie
a
fost
criticată
ș
i
când
a
fost
utilizata

(de
exemplu:
Somalia,
Bosnia,
Kosovo),
dar
ș
i
când
nu
a
fost
utilizata
(Rwanda).
În

cadrul
problemelor
ce
înconjoară
interven
ț
ia
umanitară,
o
întrebare
fundamentală
ia

na
ș
tere:
“Dacă
interven
ț
ia
umanitară
este
într-adevăr
un
atac
inacceptabil
asupra

suveranită
ț
ii,
cum
ar
trebui
să
răspundem
unor
cazuri
precum
Rwanda,
Srebrenici,
unei

încălcări
grave
ș
i
sistematice
a
drepturilor
omului
care
ofensează
orice
precept
al

umanită
ț
ii noastre com une?”

61
În anul 2001, ideea “responsabilită
ț
ii de a proteja” s-a născut
ș
i a fost subliniată

în raportul Comisiei Interna
ț
ionale pentru Interven
ț
ie
ș
i Suveranitate Statală. Principala

premisă a Responsabilită
ț
ii de a Proteja este:

“Statele suverane au responsabilitatea de a-
ș
i proteja cetă
ț
enii de catastrofe ce pot

fi prevenite – de uciderea in masa
ș
i de la viol, de la înfometare – dar când nu vor sau nu

sunt în posibilitatea de a face asta, această responsabilitate trebuie să fie îndeplinită de

către marea comunitate a statelor.”

62

61
Kofi Annan, al 7-lea Secretar General al Na
ț
iunilor Unite, anul 2000.

62
Raportul Comisiei Interna
ț
ionale pentru Interven
ț
ie
ș
i Suveranitate Statală, 2001, punctul 8.

32

Spre
deosebire
de
ideea
tradi
ț
ională
de
“Interven
ț
ie
umanitară”,
conceptul

Responsabilită
ț
ii de a Proteja este alcătuit din trei responsabilită
ț
i:

●
De a preveni

●
De a reac
ț
iona

●
De a reconstrui.

Această
abordare
este
diferită
de
cea
tradi
ț
ională
a
interven
ț
iei
umanitare;

sugerează
un
continuu
de
obliga
ț
ii
pentru
statele
intermediare,
în
special
în
situa
ț
iile
în

care interven
ț
ia milita ră a avut loc.

În
plus,
“dreptul
de
interven
ț
ie”
este
înlocuit
efectiv
de
“responsabilitatea
de
a

ac
ț
iona”,
în
scop
preventiv
sau
reactiv,
pentru
a
proteja
popula
ț
ia
de
rău.
Această
nouă

abordare
marchează
ș
i
o
schimbare
în
practica
interna
ț
ională
tradi
ț
ională,
care
se
axează

în
mare
parte
pe
favorizarea
intereselor
statului
ș
i
promovează
o
abordare
axată
pe

drepturile
omului
asupra
suveranită
ț
ii
statului,
în
care
bunăstarea
indivizilor
prime
ș
te
o

aten
ț
ie deosebită.

Responsabilitatea
de
a
proteja
constituie
un
exemplu
de
“schimbare
sistemică
mai

largă
a
dreptului
interna
ț
ional,
ș
i
anume
o
tendin
ț
ă
crescândă
de
a
recunoa
ș
te
că

principiul
suveranită
ț
ii
statului
î
ș
i
găse
ș
te
limitele
în
protec
ț
ia
‘securită
ț
ii
umane’“
.

63
După cum observă Kofi Annan:

“Suveranitatea
statală,
în
în
ț
elesul
său
de
bază,
este
redefinită
–
nu
în
ultimul
rând

prin
for
ț
ele
globaliz ării
ș
i
cooperării
interna
ț
ionale.
Acum
statele
sunt
în
sens
larg

în
ț
elese
ca
instrumen te
ce
stau
în
serviciul
populatiei,
nu
vice
versa.
În
acela
ș
i
timp,

suveranitatea
individuală
–
prin
care
în
ț
eleg
libertatea
fundamentală
a
fiecărui
individ,

consacrată
în
Carta
Na
ț
iunilor
Unite
ș
i
în
tratatele
interna
ț
ionale
ulterioare
–
a
fost

consolidată
de
o
con
ș
tiin
ț
ă
reînnoită
ș
i
răspândită
a
drepturilor
individuale.Când
citim

astăzi
Carta,
suntem
mai
mult
decât
oricând
con
ș
tien
ț
i
de
faptul
că
scopul
său
este
de
a

proteja fiin
ț
ele umane individuale, nu de a proteja pe cei care le abuzează.”

64

63
Carsten
Stahn,
prof.
de
Drept
Penal
Interna
ț
ional
ș
i
Justi
ț
ie
Globală
din
cadrul
Universită
ț
ii
Leiden,
opinie

2007

64
Kofi Annan, al 7-lea Secretar General al Na
ț
iunilor Unite, anul 1999

33

CAPITOLUL 4. Practic
​
ă
​

ș
i jurispruden
ț
​
ă
​
interna
ț
ională.

Cazuri de utilizare a for
ț
ei:

A. Atacul aerian de lângă Aeroportul Interna
ț
ional din Bagdad din 2020

Acest
atac
a
avut
loc
în
data
de
3
Ianuarie
2020,
pe
o
stradă
lăturalnică

aeroportului
din
Bagdad
ș
i
a
avut
drept
ț
intă
un
convoi
militar
format
din
două
masini.

Atacul
a
fost
orchestrat
de
către
Statele
Unite
ale
Americii,
prin
folosirea
unei
drone
de

atac
dotată
cu
rachete
(denumită
“Reaper”,
ș
i
folosită
în
numeroase
conflicte
din
Orientul

Mijlociu)
ș
i
l-a
avut
drept
ț
intă
pe
generalul-maior
iranian
Qassem
Soleimani.
Qassem

Soleimani
se
afla
împreună
cu
alte
nouă
persoane
în
cele
două
ma
ș
ini
ale
convoiului,
si

anume
4
na
ț
ionali
iranieni
ș
i
5
na
ț
ionali
irakieni,
printre
care
prim-vicepre
ș
edintele

For
ț
elor
Mobilizării
Populare,
grupare
din
Irak
alcătuită
din
mili
ț
ii
musulmane
ș
iite,
ș
i

comandantul
mili
ț
iei
Kata’ib
Hezbollah,
sus
ț
inută
de
iran,
​
Abu
Mahdi
al-Muhandis
–

clasificat
drept
terorist
în
Statele
Unite
ș
i
Emiratele
Arabe
Unite
.
Ambele
ma
ș
ini
ale

65
convoiului
ce
părăsea
aeroportul
au
fost
distruse
complet
de
rachete,
iar
to
ț
i
pasageri
au

murit pe loc.

Qassem
Soleimani
avea
gradul
de
general-maior
al
Corpului
Gărzii
Revolu
ț
ionare

Islamice
ș
i
era
consi derat
al
doilea
cel
mai
puternic
om
din
statul
iranian,
de
asemenea,

acesta
era
ș
i
comand antul
For
ț
elor
Quds,
divizie
militară
a
Gărzii
Revolu
ț
ionare
ce
se

ocupă
cu
opera
ț
iunile
clandestine
ale
Iranului.
În
urma
uciderii
acestuia,
tensiunile
dintre

S.U.A.
ș
i
Republica
Islamică
Iran
au
atins
cote
alarmante,
chiar
au
dus
cele
două
ț
ări

aproape de izbucnirea unui conflict armat.

Acest
incident
poate
fi
un
bun
exemplu
care
eviden
ț
iază
politica
“Atacului

preventiv”,
politică
promovată
ș
i
pusă
în
aplicare,
în
principal,
în
ultimele
decenii,
de

către
S.U.A.
ori
de
câte
ori
a
fost
nevoie.
Această
politică
presupune
folosirea
for
ț
ei

militare
înaintea
inamicului,
iar,
de
ș
i
dreptul
interna
ț
ional
tradi
ț
ional
presupune
că

pericolul
atacului
inamic
trebuie
să
fie
iminent,
administra
ț
ia
americană
sus
ț
ine
prin

Strategia
sa
de
Securitate
Na
ț
ională
din
2002,
faptul
că
Statele
Unite
ale
Americii

“trebuie
să
adapteze
conceptul
de
atac
iminent
la
capabilită
ț
ile
ș
i
obiectivele
adversarilor

din prezent”.

66
Toate
acestea
fiind
spuse,
pentru
a-
ș
i
justifica
folosirea
atacului
militar
preventiv

în
scop
defensiv,
în
concordan
ț
ă
cu
art.
2,
alin.
(4)
ș
i
art.
51
din
Carta
O.N.U.,
Statele

Unite
au
emis
o
serie
de
declara
ț
ii
ș
i
precizării
prin
intermedi ul
Departamentului
Apărării

al Statelor Unite ale Americii
ș
i ambasadorului S.U.A. de la O.N.U.

În
primul
rând,
Departamentul
Apărării
al
S.U.A.
a
sus
ț
inut
faptul
că
generalul

iranian
Qassem
Soleimani,
liderul
For
ț
elor
Quds
–
declarate
organiza
ț
ie
teroristă
de
către

S.U.A.
pentru
sprijinul
oferit
grupărilor
teroriste
din
Orient
(cum
ar
fi
Hamas,
Talibanii,

65
https://www.treasury.gov/press-center/press-releases/Pages/tg195.aspx
Desemnarea
de
către
Trezorerie
a

unei persoane fizice, entitate care reprezintă o amenin
ț
are pentru stabilitatea din Irak

66
The Washington Quarterly, 2003, p. 89, Anthony Clark Arend

34

Hizballah-ul
libanez)
–
din
cadrul
Gărzii
Revolu
ț
ionare
a
Iranului,
a
complotat
în
mod

67
activ
planuri
de
atac
împotriva
diploma
ț
ilor
ș
i
personalului
american
din
Irak
ș
i
regiunea

alăturată,
acesta
ș
i
For
ț
ele
Quds
fiind
responsabili
pentru
moartea
a
sute
de
militari

americani
ș
i
din
Coali
ț
ia
Interna
ț
ională,
ș
i
rănirea
a
altor
câteva
mii.
De
asemenea,

conform
Departamentului
Apărării
al
S.U.A.
generalul
Soleimani
a
orchestrat
atacuri

asupra
bazelor
Coali
ț
iei
din
Irak
în
ultimele
luni
ale
anului
2019,
cel
mai
recent
fiind
cel

din
data
de
27
decembrie
2019
în
care
a
fost
omorât
un
contractant
civil
american
ș
i
au

fost
răni
ț
i
4
solda
ț
i
americani
ș
i
2
membri
ai
For
ț
elor
de
Securitate
Irakiene.
Acela
ș
i

individ,
Qassem
Soleimani,
a
fost
ș
i
cel
care
a
aprobat
atacurile
asupra
ambasadei
S.U.A.

din Bagdad din ziua de 31 decembrie 2019.

68
În
al
doilea
rând,
ra
ț
ionamentul
din
spatele
atacului
cu
dronă,
aprobat
de
către

pre
ș
edintele
S.U.A.,
ș
i
executat
de
către
armata
americană,
a
fost
acela
de
a
minimaliza

pagubele
colaterale,
de
a
proteja
vie
ț
ile
cetă
ț
enilor
americani
ș
i
de
a
preveni
alte
vărsări

de
sânge
pe
viitor,
eliminând
omul
responsabil
de
numeroasele
atacuri
din
anul
2019

asupra for
ț
elor
ș
i bazelor americane
ș
i ale Coali
ț
iei Interna
ț
ionale din Irak.

69
În
scrisoarea
adresată
Consiliului
de
Securitate
al
O.N.U.
privind
atacul
aerian
cu

dronă
,
ambasadorul
ce
reprezintă
permanent
S.U.A.,
Kelly
Craft,
a
declarat
faptul
că

S.U.A.
au
ac
ț
ionat
în
legitimă
apărare
fa
ț
ă
de
Republica
Islam ică
Iran,
în
conformitate
cu

art.
51
din
Carta
O.N.U.
,
având
în
vedere
numeroasele
atacuri
asupra
for
ț
elor
ș
i
bazelor

americane
din
Irak
executate
de
către
Iran
sau
mili
ț
ii
sus
ț
inute
de
Iran.
For
ț
ele
americane

aflându-se
în
Irak,
la
cererea
guvernului
irakian,
pentru
antrenarea
For
ț
elor
de
Securitate

din Irak
ș
i combaterea I.S.I.S.

70
De
asemenea,
secretarul
general
al
N.A.T.O.,
Jens
Stoltenberg,
a
declarat
în
urma

unei reuniuni a Consiliului N.A.T.O. faptul că alian
ț
a:

–
consideră că Iranul nu ar trebui sa aibă armament nuclear niciodată;

–
este îngrijorată de testele cu rachete balistice efectuate de Iran;

–
este îngrijorată de ac
ț
iunile destabilizatoare ale Iranului din regiune;

–
condamnă Iranul pentru sprijinul oferit grupărilor teroriste;

–
cere
re
ț
inere
de
ambele
păr
ț
i
pentru
a
nu
isca
un
conflict
armat
între
S.U.A.
ș
i

Iran.

71
Având
în
vedere
toate
dovezile
aduse
ș
i
ra
ț
ionamentul
expus
de
către

Departamentul
Apărării
al
S.U.A.,
Pentagon
ș
i
reprezentantul
permanent
al
S.U.A.
la

O.N.U
în
ceea
ce
prive
ș
te
decizia
atacului
cu
dronă
pentru
eliminarea
generalului-maior

Qassem
Soleimani,
S.U.A.
ș
i-au
asumat
dreptul
la
legitimă
apărare
individuală
prevăzut

67
https://www.treasury.gov/press-center/press-releases/Pages/hp644.aspx
,
Desemnarea
entită
ț
ilor
ș
i

persoanelor iraniene pentru activită
ț
i de proliferare
ș
i sprijin pentru terorism

68
https://www.defense.gov/Newsroom/Releases/Release/Article/2049534/statement-by-the-department-of-d
efense/
,
Declara
ț
ie
a
Departamentului
Apărării
al
S.U.A.
privind
uciderea
generalului-maior
Qassem

Soleimani

69
https://www.defense.gov/Explore/News/Article/Article/2050341/senior-dod-official-describes-rationale-f
or-attack-on-quds-force-commander/ , Ra
ț
ionamentul atacului asupra comandantului For
ț
elor Quds

70
https://digitallibrary.un.org/record/3846463
,
Scrisoarea
din
data
de
8
Ianuarie
2020
a
reprezentantului

permanent al S.U.A. la O.N.U. adresată pre
ș
edintelui Consiliului de Securitate O.N.U.

71
https://www.nato.int/cps/en/natohq/opinions_172346.htm?selectedLocale=en
,
Declara
ț
ii
de
presă
ale

secretarului general al NATO după reuniunea Consiliului N.A.T.O. din data de 6 Ianuarie 2020

35

în
art.
51
al
Cartei
O.N.U.,
ș
i
au
ac
ț
ionat
în
privin
ț
a
eliminării
pericolului
ș
i
protejării

cetă
ț
enilor americani din Irak.

B.
​
Anexarea Peninsulei Crimeea de către Federa
ț
ia Rusă

Peninsula
Crimeea
are
o
istorie
bogată
în
ceea
ce
prive
ș
te
importan
ț
a
ei
strategică,

astfel
fiind
un
punct
de
mare
interes
economico-militar
la
Marea
Neagră
datorită
situării

sale
geografice.
Peninsula
este
aproape
în
întregime
înconjurată
de
apele
Mării
Negre
ș
i

ale
Mării
Azov
în
Nord-Est,
ș
i
este
locul
principal
în
care
flota
Marinei
Ucrainene
ș
i
flota

rusească
din
Marea
Neagră
au
fost
sta
ț
ionate
în
perioada
ulterioară
destrămării
Uniunii

Sovietice.

Peninsula
a
fost
cedată
în
1954,
sub
forma
unui
cadou,
Republicii
Sovietice

Socialiste
Ucraineană
de
către
conducătorul
Uniunii
Sovietice
de
atunci,
Nikita
Hru
ș
ciov.

Aceasta
întâmplare
a
creat
însă,
un
conflict
de
interese
între
Federa
ț
ia
Rusă
ș
i
Ucraina

72
60 de ani mai târziu, mai exact în anul 2014.

Totul
a
început
la
finalul
anului
2013
când
a
avut
loc
Euromaidanul,
eveniment
ce

a
dus
la
începerea
crizei
din
Ucraina.
Acest
eveniment
a
izbucnit
ca
urmare
a
deciziei

guvernului
ucrainean,
de
atunci,
de
a
se
departa
de
Uniunea
Europeană
ș
i
comunitatea

europeană,
ș
i
de
a
întări
rela
ț
iile
cu
Federa
ț
ia
Rusă
ș
i
Uniunea
Economică
Eurasiatică.
De

aici,
Euromaidanul
s-a
transformat
într-o
revolu
ț
ie
în
toată
regula
iscându-se
lupte
de

stradă între for
ț
ele gu vernamentale
ș
i protestatarii din capitala Kiev.

În
cele
din
urmă,
Euromaidanul
a
luat
sfâr
ș
it
pe
data
de
23
februarie,
ș
i
a
avut
ca

rezultat
înlăturarea
pre
ș
edintelui
ucrainean
pro-rus
Viktor
Yanukovich
ș
i
semnarea

tratatului
de
asociere
U.E
–
Ucraina.
Aceste
urmări
au
dus
la
decizia
Federa
ț
iei
Ruse
de

73
a
anexa
Peninsula
Crimeea
pentru
a
nu-si
pierde
sfera
de
influen
ț
ă
din
regiune
ș
i
a-
ș
i

păstra
portul
strategic
din
Sevastopol
care
este
folosit
în
principal
de
flota
rusească
de
la

Marea Neagră.

Astfel,
la
începutul
anului
2014,
mai
precis
sfâr
ș
itul
lunii
februarie
–
începutul

lunii
martie,
peninsula
a
fost
împânzită
de
numeroase
for
ț
e
militare
ruse
ș
ti
deghizate
în

“mili
ț
ii
locale”
(conform
spuselor
oficialilor
ru
ș
i)
care
au
preluat
controlul
total,

acaparând
clădirile
administrative
ș
i
bazele
militare
din
zonă
fără
să
izbucnească
vreun

conflict
armat
sau
să
existe
vreo
vărsare
de
sange.
Solda
ț
ii
ș
i
tehnica
militară
folosită
de

către
Rusia
au
fost
lipsite
de
inscrip
ț
iile
ș
i
însemnele
oficiale
ale
For
ț
elor
Armate
Ruse
ș
ti

pentru
a
nu
fi
asociate
cu
aceasta
din
urmă.
Însă,
plenitudinea
echipamentelor
ș
i
tehnicii

militare
numai
de
originea
rusească,
rapiditatea
ș
i
buna
organizare
a
ocupa
ț
iei
au
pus
sub

semnul întrebării neapartenen
ț
a acestor “mili
ț
ii locale” la Armata Rusă.

În
cele
din
urmă,
după
securizarea
întregii
Peninsule
Crimeea
în
decursul
a
doar

câteva
zile
ș
i
organiz area
unui
referendum
local
ce
a
avut
ca
rezultat
dezlipirea
acesteia

de
Ucraina
ș
i
anexare a
sa
la
teritoriul
Federa
ț
iei
Ruse,
pre
ș
edintele
rus
Vladimir
Putin
a

72
http://www.iccrimea.org/historical/crimeatransfer.html , Comitetul Interna
ț
ional pentru Crimeea

73
https://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2017/07/11/ukraine-association-agreement/
,

Tratatul de asociere U.E. – Ucraina

36

recunoscut
faptul
că
For
ț
ele
Armatei
Ruse
au
fost
implicate
în
ocuparea
Crimeei.
Acest

74
lucru
a
dus
la
o
reac
ț
ie
dură
din
partea
statelor
membre
O.N.U.
care
aveau
suspiciuni
în

ceea ce prive
ș
te origin ea “mili
ț
iilor locale” din Crimeea.

Astfel,
Adunarea
Generală
O.N.U.
a
adoptat
Rezolu
ț
ia
68/262
în
data
de
27

martie
2014
prin
care
a
subliniat
faptul
că
niciun
stat
membru
nu
trebuie
să
recurgă
la

folosirea
for
ț
ei
sau
amenin
ț
area
cu
folosirea
for
ț
ei
împotriva
integrită
ț
ii
teritoriale
sau

politice
a
altui
stat,
principiu
consacrat
de
art.
2,
alin.
4
din
Carta
O.N.U.
.
Concret,
prin

75
recunoa
ș
terea
faptulu i
că
for
ț
ele
de
ocupa
ț
ie
din
Crimeea
apar
ț
ineau
For
ț
elor
Armate

Ruse,
Federa
ț
ia
Rusă
poate
fi
trasă
la
răspundere
pentru
încălcarea
suveranită
ț
ii
teritoriale

a
statului
ucrainean,
mai
precis
o
abatere
de
la
art.
2,
alin.
4
al
Cartei
O.N.U.
.
În
ciuda

celor
sus
ț
inute
de
către
guvernul
de
la
Kremlin,
cum
că
“
Rusia
a
intervenit
militar
în

Peninsula
Crimeea
pentru
a-
ș
i
proteja
cetă
ț
enii
ș
i
etnicii
ru
ș
i
din
regiune
pentru
a
nu
le
fi

încălcate
drepturile
fundamentale
ale
omului”
care
ar
fi
o
referire
directă
la
art.
51
din

76
Carta
O.N.U.
ce
permite
folosirea
for
ț
ei
în
legitimă
apărare,
însă,
în
acest
caz
nu
a
avut

loc
niciun
atac
armat
asupra
Federa
ț
iei
Ruse
sau
asupra
cetă
ț
enilor
ru
ș
ii,
ci
doar
au
fost

ni
ș
te presupuse ipotez e.

Totodată,
prin
intermediul
Rezolu
ț
iei
68/262.
din
data
de
27
martie
2014,

Adunarea
Generală
a
O.N.U.
a
sus
ț
inut
integritatea
teritorială
a
Ucrainei
sus
ț
inând
faptul

că
referendumul
organizat
în
Republica
Autonomă
Crimeea
pe
data
de
16
martie
2014
nu

a
fost
autorizat
de
către
statul
ucrainean
ș
i,
drept
urmare,
este
invalid.
Acest
referendum

77
a
fost
organizat
ș
i
desemnat
de
către
administra
ț
ia
din
Crim eea,
lucru
ce
contravine
art.

73
din
Constitu
ț
ia
Ucrainei
conform
căruia
un
referendum
ce
are
ca
obiect
o
schimbare

teritorială
trebuie
organizat
de
către
autorită
ț
ile
ucrainene
pe
întreg
teritoriul
ucrainean

78
ș
i
art.
72
din
Const itu
ț
ia
Ucrainei,
conform
căruia
orice
referendum
na
ț
ional
trebuie

aprobat
de
către
pre
ș
edintele
Ucrainei.
Nu
în
cele
din
urmă,
pentru
ca
rezultatul
unui

79
referendum
na
ț
ional
să
fie
valid
conform
articolului
41
al
Legii
Referendumurilor

Na
ț
ionale
ș
i
Locale
din
Ucraina,
rata
de
participare
la
vot
trebuie
sa
fie
de
minim
50%
la

nivel na
ț
ional
, cond i
ț
ie ce nu a fost îndeplinită de refe rendumul din Crimeea.

80
În
cele
din
urmă,
anexarea
Peninsulei
Crimeea
de
către
Federa
ț
ia
Rusă
prin

folosirea
for
ț
elor
armate
ș
i
organizarea
unui
referendum
ilegal
conform
legilor
ucrainene

ș
i
considerat
invalid
la
nivel
interna
ț
ional,
reprezintă
o
încălc are
a
suveranită
ț
ii
teritoriale

a
Ucrainei
ș
i
constitu ie
o
abatere
de
la
​
Principiul
nerecurgeri
la
for
ț
ă
ș
i
la
amenin
ț
area

cu for
ț
a
​
, consacrat de Carta O.N.U.

74
https://www.reuters.com/article/russia-putin-crimea/putin-admits-russian-forces-were-deployed-to-crimea
-idUSL6N0N921H20140417 , Declara
ț
ia pre
ș
edintelui rus Vladimir Putin

75
https://www.securitycouncilreport.org/atf/cf/%7B65BFCF9B-6D27-4E9C-8CD3-CF6E4FF96FF9%7D/a_
res_68_262.pdf , Rezolu
ț
ia 68/262 a Adunării Generale a O.N.U. din data de 27 martie 2014

76
http://en.kremlin.ru/events/president/news/20603 , Declara
ț
ie a Pre
ș
edintelui Federa
ț
iei Ruse

77
https://www.securitycouncilreport.org/atf/cf/%7B65BFCF9B-6D27-4E9C-8CD3-CF6E4FF96FF9%7D/a_
res_68_262.pdf , Rezolu
ț
ia 68/262 a Adunării Generale a O.N.U. din data de 27 martie 2014

78
Constitu
ț
ia Ucrainei republicată în 2004, Sec
ț
iunea a III-a, art. 73

79
Constitu
ț
ia Ucrainei republicată în 2004, Sec
ț
iunea a III-a, art. 72

80
Legea Referendumurilor Na
ț
ionale
ș
i Locale din Ucraina, publicată în 1991
ș
i modificată în 2001, art. 41

37

C. Folosirea For
ț
ei împotriva I.S.I.L. / I.S.I.S.

În
data
de
20
noiembrie
2015,
Consiliul
de
Securitate
al
O.N.U.
a
decis
faptul
c
​
ă

organiza
ț
ia
Statul
Islamic
(
I.S.I.S/I.S.I.L.
)
constituie
o
amenin
ț
are
​
nemaiîntâlnită
la

adresa
păcii
ș
i
secur ită
ț
ii
interna
ț
ionale,
apel
​
â
​
nd
la
statele
membre
care
au
capacitatea

necesar
​
ă
s
​
ă
ia
toate
m
​
ă
​
surile
necesare
pentru
a
preveni
ș
i
suprima
actele
teroriste
ale

I.S.I.S
de
pe
întreg
teritoriul
din
Siria
ș
i
Irak
ce
îi
apar
ț
ine.
Aceast
​
ă
m
​
ă
​
sur
​
ă
a
fost
luată
ca

urmare
a
valurilor
de
atacuri
teroriste
din
anul
2014,
an
în
care
Statul
Islamic
ș
i-a
declarat

“califatul”
,
p
​
â
​
n
​
ă
la
data
de
20
noiembrie
2015,
atacurile
din
Paris
din
data
de
13

noiembrie
2015
fiind
cele
mai
violente
de
până
atunci,
dar
ș
i
cele
mai
sofisticate
atentate

organizate
de
I.S.I.S.
​
în
Europa
de
Vest
​
.
Aceste
atacuri
au
avut
loc
în
6
loca
ț
ii
din
Paris,

printre
care
cele
mai
populate
fiind
clubul
Bataclan
(
în
care
a
fost
cel
mai
mare
număr
de

victime)
ș
i
stadionul
“Stade
de
France”.
Numărul
total
al
victimelor
a
fost
de
131
de

mor
ț
i
ș
i 413 răni
ț
i.

În
mod
unanim,
prin
adoptarea
Rezolu
ț
iei
2249
(2015),
Consiliul
de
Securitate
a

condamnat
în
mod
neechivoc
atacurile
teroriste
comise
de
I.S.I.S.
–
cunoscut
ș
i
ca

“Da’esh”-
din
26
iunie
din
Sousse,
pe
10
octombrie
in
Ankara,
pe
31
octombrie
în

Peninsula
Sinai,
pe
12
noiembrie
în
Beirut
ș
i
pe
13
noiembrie
în
Paris,
printre
altele.

Consiliul
ș
i-a
exprim at
​
ș
i
sincere
condolean
ț
e
victimelor
ș
i
familiilor
acestora,
precum
ș
i

popula
ț
iei
ș
i guvernelor din Tunisia, Turcia, Federatia Rusa, L ebanon
ș
i Fran
ț
a
​
.

81
Cel
de-al
15-lea
organism
a
condamnat,
în
termenii
cei
mai
puternici,
abuzurile

brutale,
sistematice
ș
i
răspândite
ale
drepturilor
omului,
precum
ș
i
distrugerea
ș
i
jefuirea

patrimoniului
cultural
desfă
ș
urate
de
I.S.I.S.
.
Cei
care
au
comis
sau
au
fost
altfel

responsabili
pentru
acte
de
teroris
​
m
sau
încălcări
ale
drepturilor
omului
trebuie
să
fie
tra
ș
i

la
răspundere.
Prin
alte
condi
ț
ii,
Consiliul
a
îndemnat
statele
membre
să-
ș
i
intensifice

eforturile
pentru
a
stopa
circula
ț
ia
luptătorilor
terori
ș
ti
străini
în
Irak
ș
i
Siria
ș
i
pentru
a

preveni
ș
i suprima fin an
ț
area terorismului.

În
urma
votului,
aproape
to
ț
i
membrii
Consiliului
de
Securitate
au
luat
cuvântul

pentru
a
denun
ț
ă
atacurile
"barbare"
ș
i
politic
​
a
de
ur
​
ă
împotriva
lumii
sus
ț
inută
de

I.S.I.S.,
reafirmându-
ș
i
sprijinul
atât
în
​​
calea
stârpirii
pericolului
terorist,
cât
ș
i
aducerea

autorilor
în
fa
ț
a
justi
ț
iei.
Într-un
ecou
al
sentimentelor
exprim ate
de
mul
ț
i
în
jurul
mesei,

reprezentantul
Spaniei
a
declarat:
"Astăzi
suntem
to
ț
i
francezi,
ru
ș
i,
malieni
ș
i
arabi",

adăugând:
"Este
timpul
să
ac
ț
ionăm
cu
o
inimă
franceză,
rusă,
maliană
ș
i
arabă.
Consiliul

a
avut
datoria
de
a
garanta
valorile
ș
i
principiile
Na
ț
iunilor
Unite,
iar
to
ț
i
trebuie
să-
ș
i

strângă rândurile pentru a învinge terorismul”, a subliniat el.

Reprezentantul
Fran
ț
ei,
reamintind
că
Da'esh
a
comis
un
act
de
război
împotriva

ț
ării
sale
la
13
noiem brie,
a
declarat
că
votul
de
astăzi
a
semnalat
recunoa
ș
terea
naturii

excep
ț
ionale
a
ameni n
ț
ării.
Lupta
împotriva
terorismului
ar
putea
fi
eficientă
doar
dacă
ar

fi
combinată
cu
o
tranzi
ț
ie
politică
care
ar
elimina
Da'esh,
a
spus
el,
adăugând
că
Fran
ț
a
a

ob
ț
inut activarea clau zei de solidaritate reciprocă a Uniunii Europene.

Reprezentantul
Federa
ț
iei
Ruse
a
declarat
că
votul
unanim
de
astăzi
a
fost
un
pas

spre
crearea
unui
amplu
front
antiterorist
care
vizează
eradicarea
cauzelor
de
baza.

Acesta
a
fost,
de
asemenea,
ș
i
scopul
unui
proiect
al
Rusiei
prezentat
Consiliului
la
30

81
https://www.securitycouncilreport.org/atf/cf/%7B65BFCF9B-6D27-4E9C-8CD3-CF6E4FF96FF9%7D/s_
res_2249.pdf , Rezolu
ț
ia 2249/2015 a Consiliului de Securitate al Na
ț
iunilor Unite

38

septembrie
2015,
a
declarat
el,
descriind
încercările
unora,
de
a
bloca
eforturile
delega
ț
iei

sale, ca fi vizate din punct de vedere politic.

De
asemenea,
la
aceasta
adunare
au
luat
parte
ș
i
reprezentan
ț
i
ai
Chinei,
Statelor

Unite
ale
Americii,
Nigeriei,
Lituaniei,
Iordaniei,
Noii
Zeelande,
Chile,
Angolei,

Venezuelei
ș
i ai Rega tului Unit.

Acest
conflict
face
parte
din
“Războiul
împotriva
terorismului”
început
în
anul

2001, după atacurile de la 11 septembrie,
ș
i care este, din păcate, încă în desfă
ș
urare.

D.
​

​
Interven
ț
ia din Kosovo, interven
ț
ie neautorizat ă de ONU, dar autorizată

de către NATO.

Această
interven
ț
ie
a
statelor
membre
NATO,
cu
toate
ca
nu
a
fost
autorizată
de

către
Consiliul
de
Securitate
al
ONU,
însă
a
fost
autorizată
de
NATO,
este
demnă
de

men
ț
ionat
deoarece
a
pus
capăt
unei
crize
umanitare
destul
de
gravă
ce
a
avut
loc
pe

teritoriul Europei
ș
i aproape de grani
ț
a României.

Războiul
din
Kosovo
a
fost
un
conflict
armat
care
a
izbucnit
la
sfâr
ș
itul
lunii

februarie
1998
ș
i
a
luat
sfâr
ș
it
în
data
de
11
iunie
1999.
Bătălia
a
fost
dusă
între
for
ț
ele

Republicii
Federale
Iugoslavia,
care
controla
Kosovo
înainte
de
începutul
războiului,
ș
i

grupul
rebel
kosovo-albanez
cunoscut
drept
Armata
de
Eliberare
din
Kosovo,
care
a
avut,

din
data
de
24
martie
1999,
sprijin
aerian
din
partea
NATO
ș
i
sprijin
la
sol
din
partea

armatei Albaniei.

Un
punct
de
pornire
al
acestui
conflict
îl
reprezintă
discursul
lui
Slobodan

Milošević,
fiind
primul
de
ț
inător
al
func
ț
iei
de
pre
ș
edinte
al
Serbiei,
din
Kosovo
Polje,

care
a
favorizat
începutul
“febrei
na
ț
ionaliste”
din
Republica
Federala
Iugoslavia.

Milošević
a
înlăturat
guvernul
ș
i
legislatura
provincială
din
Kosovo
ș
i
a
început
campania

împotriva majorită
ț
ii albaneze din provincie.

În
Iulie
1990,
etnicii
albanezi
au
emis
o
declara
ț
ie
de
independen
ț
ă
ș
i
ș
i-au
format

propriile
structuri
paralele
de
guvernare,
precum
ș
i
institu
ț
ii
civile
ș
i
profesionale

separate.
Ibrahim
Rugova,
scriitor
na
ț
ionalist
ș
i
politician,
a
fost
votat
pentru
func
ț
ia
de

pre
ș
edinte
al
Kosov o,
scrutinul
nefiind
însă
recunoscut
de
către
partidele
din
afara

provinciei.

În
anul
1995,
independen
ț
a
regiunii
Kosovo
a
fost
pierdută
fiind
încheiată
direct

de
guvernul
sârb
iar
întreaga
provincie
căzând
sub
comanda
directă
a
Belgradului.
La

mijlocul
aceluia
ș
i
an
a
fost
formată
Armata
de
Eliberare
din
Kosovo(A.
E.
K..
Aceasta

ș
i-a început campania de eliberare atacând for
ț
ele de ordine sârbe din regiunea Kosovo).

În
anul
1996,
A.
E.
K.
a
fost
găsită
responsabilă
pentru
acte
de
sabotaj
comise

asupra
sec
ț
iilor
de
poli
ț
ie
din
Kosovo.
De
asemenea,
tot
în
acela
ș
i
an,
gruparea
a
comis

acte
de
violen
ț
ă
din
care
a
rezultat
moartea
mai
multor
oficiali
ș
i
poli
ț
i
ș
ti
sârbi,
de
altfel,

au fost
ț
inti
ț
i
ș
i etnicii albanezi care erau considera
ț
i colaboratori ai guvernului sârb.

În
anul
1997,
A.E.K.
a
procurat
un
număr
însemnat
de
armament
din
contrabanda

cu
armament
din
Albania,
mai
apoi
formând
o
rebeliune
prin
care
au
reu
ș
it
sa
ob
ț
ină
ș
i

mai mult armament după ce au golit
ș
i furat posturile armatei
ș
i poli
ț
iei sârbe.

La
începutul
anului
1998,
atacurile
continuate
asupra
autorită
ț
ilor
Iugoslave
de

către
Armata
de
Eliberare
din
Kosovo
a
dus
la
o
cre
ș
tere
a
prezen
ț
ei
For
ț
elor
Armate

39

Sârbe
ș
i
a
grupărilor
paramilitare
sârbe
care,
ulterior,
au
început
o
campanie
de
răzbunare

a
ț
intită
asupra
simpat izan
ț
ilor
A.E.K.
ș
i
asupra
adversarilor
politici.
Această
ac
ț
iune,
din

urmă, s-a soldat cu moartea a aproximativ 1.500-2.000 de civili
ș
i combatan
ț
i ai A.E.K.

82
În
lunile
martie-iunie
1999,
după
interven
ț
ia
NATO
în
conflictul
din
Kosovo
ca

rezultat
a
nereu
ș
itelor
negocieri
de
a
solu
ț
iona
situa
ț
ia
pe
căi
diplomatice,
au
avut
loc

bombardamentele
aeriene
asupra
regiunii
Kosovo
ș
i
a
Belgradului.
N.A.T.O.
a
justificat

aceste
ac
ț
iuni
ca
fiind
un
“război
umanitar”,
această
decizie
rămâne,
însă,
una

controversată,
ea
neavând
acordul
Consiliului
de
Securitate
al
O.N.U.
ș
i
cauzând
moartea

a
cel
pu
ț
in
488
de
civili
iugoslavi,
printre
care
ș
i
un
număr
substan
ț
ial
de
refugia
ț
i

kosoveni.
Totu
ș
i,
această
interven
ț
ie
în
for
ț
ă
a
N.A.T.O.,
ce
a
desfă
ș
urat
un
număr

impresionant
de
peste
1.000
de
aeronave
de
luptă,
a
reu
ș
it
sa
pună
capăt
războiului
din

Kosovo
în
doar
78
de
zile
ș
i
să
stabilizeze
o
zonă
aflată
în
conflict
încă
din
anul
1995
ș
i

până în vara anului 1999.

Această
opera
ț
iune
a
N.A.T.O.
a
avut
drept
urmare
recâ
ș
tigarea
independen
ț
ei

provinciei
Kosovo,
retragerea
for
ț
elor
iugoslave
din
Kosovo,
expulzarea
a
peste
jumătate

din
popula
ț
ia
sârbă
ș
i
non-albaneză
din
Kosovo
ș
i
adoptarea
Rezolu
ț
iei
1244
de
către

Consiliul
de
Securitate
al
ONU,
rezolu
ț
ie
care
a
autorizat
formarea
unei
prezen
ț
e
militare

ș
i
civilă
interna
ț
ională
permanentă
în
Republica
Federală
a
Iugoslaviei
din
acea
vreme
ș
i

crearea
Misiunii
de
Administra
ț
ie
Interimara
din
Kosovo
A
Na
ț
iunilor
Unite
ce
are
ca

scop asigurarea stabilită
ț
ii
ș
i păcii în provincia Kosovo
ș
i Balcanii de Vest.

83

82
https://www.securitycouncilreport.org/chronology/kosovo.php , Cronologia evenimentelor din Kosovo

83
https://unmik.unmissions.org/united-nations-resolution-1244 , Rezolu
ț
ia 1244 a O.N.U.

40

CONCLUZII

Toate
​
acestea
fiind
spuse,
setul
de
norme
ș
i
reguli
existente
în
dreptul

interna
ț
ional
public
cu
privire
la
folosirea
for
ț
ei,
împreună
cu
structura
Consiliului
de

Securitate
al
O.N.U.,
sunt
​
necesare
pentru
a
răspunde
amenin
ț
ărilor
curente
la
adresa

păcii
ș
i
securită
ț
ii
mondiale.
În
vreme
ce
nu
este
perfect,
acest
cadru
legislativ
este
cel

mai
preferabil
în
locul
oricărei
alternative.
Eforturile
radicale
de
a
modifica
sau

reinterpreta
regulile
nu
sunt
nici
de
dorit,
nici
nu
vor
fi
susceptibile
de
a
reu
ș
i.
Unul
sau

mai
multe
state,
oricât
de
puternice,
nu
pot
schimba
regulile
de
drept
interna
ț
ional
public

stabilite pe baza Cartei O.N.U. .

Sistemul
de
securitate
colectivă
stabilit
de
către
Carta
Na
ț
iunilor
Unite,
sprijinit

de
către
largul
sistem
interna
ț
ional
(incluz
​
â
​
nd
organe
cum
ar
fi
Agen
ț
ia
Interna
ț
ională
a

Energiei
Atomice
ș
i
alte
organiza
ț
ii
regionale),
este
în
principiu
capabil
să
răspundă

amenin
ț
ărilor
prezen te
ș
i
viitoare,
fie
ele
catastrofel e
umanitare
cople
ș
itoare,

a
ș
a-numitele
state
"renegate"
ș
i
"e
ș
uate",
grupuri
teroriste
transna
ț
ionale,
arme
de

distrugere
în
masă
sau
o
combina
ț
ie
a
acestora.
Acest
lucru
a
fost
deja
demonstrat
de

ac
ț
iunile
Consiliului
de
Securitate
în
fa
ț
a
agresiunii
ș
i
a
amenin
ț
ărilor
teroriste,
precum
ș
i

unele
ac
ț
iuni
eficient e
în
domeniul
​
contra
proliferării
armelor
nucleare
​
.
În
cazul
în
care

Consiliul
de
Securitate
nu
poate
sau
nu
ac
ț
ionează
suficient
de
repede,
dreptul
individual

sau
colectiv
de
apărare
poate
proteja
interesele
directe
ale
statelor.
Dacă
Consiliul
nu

reu
ș
e
ș
te
să
ac
ț
ioneze
pentru
a
preveni
o
catastrofă
umană
cople
ș
itoare,
statele
dispuse
ș
i

capabile ar putea ac
ț
iona în mod excep
ț
ional cu un argument bazat pe necesitate.

Cu
toate
acestea,
concluzia
că
normele
existente
privind
utilizarea
for
ț
ei
sunt

adecvate
sau
nu,
depinde
în
cele
din
urmă
de
eficacitatea
sistemului
de
securitate

colectivă
stabilit
de
Carta
O.N.U.
ș
i,
în
mod
particular,
de
bunăvoin
ț
a
membrilor

Consiliului
de
Securitate
​
ș
​
i
altora
de
a
răspunde
​
î
​
n
mod
practic
amenin
ț
ărilor
curente.

Competen
ț
ele
Consili ului
în
ceea
ce
prive
ș
te
men
ț
inerea
păcii
ș
i
securită
ț
ii
interna
ț
ionale

sunt
clare.
Atât
interpretarea
largă
a
amenin
ț
ărilor
la
adresa
păcii,
cât
ș
i
a
puterii
sale

pentru
a
autoriza
pe
al
ț
ii
să
folosească
for
ț
a,
l-au
echipat
pentru
a
lua
măsuri
eficiente

împotriva actorilor n
​
e
​
statali
ș
i pentru a contracara crizele umanitare.

În
ceea
ce
prive
ș
te
actorii
nestatali,
ace
ș
tia
au
încep ut
s
​
ă
acapareze
din
ce
în
ce

mai
mult
aten
ț
ia
interna
ț
ională
în
ultima
perioadă,
mai
precis
după
anii
‘90
ș
i
până
în

prezent,
fa
ț
ă
de
actorii
statali.
Acest
lucru
se
datoreaza
aparitiei
grupărilor
teroriste

transfrontaliere
cum
ar
fi
al-Qaeda,
Hezbollah,
Hamas,
Talibanii,
I.S.I.S./I.S.I.L.
​
ș
​
i
altele,

care
au
efectuat
atentate
teroriste
în
întreaga
lume.
Aceste
​
î
​
nt
​
â
​
mpl
​
ă
​
ri
nefericite
nu
au

făcut
dec
​
â
​
t
s
​
ă
ducă
la
începutul
“Războiului
împotriva
terorii”,
război
care
de
la
începutul

său
în
2001
ș
i
până
în
prezent
a
reu
ș
it
sa
extermine
o
mare
parte
din
aceste
grupări

teroriste
ș
i
să
reducă
amploarea
atentatelor
teroriste,
în
prezent
amenin
ț
ările
teroriste
fiind

aproape eliminate, a
​
flându-se
​
la un nivel minim fa
ț
ă de trecut.

Amenin
ț
area
teroristă,
însă,
a
arătat
faptul
că
în
cele
din
urm
​
ă
​
,
în
fa
ț
a
unui
inamic

comun
(reprezentat
de
grupările
teroriste),
statele
membre
O.N.U.
pot
lucra
în
echipa
ș
i

da
dovadă
de
solidaritate,
l
​
ă
​
s
​
â
​
nd
divergen
ț
ele
ș
i
dând
disputele
la
o
parte.
Pot
coopera
în

vederea
creării
de
for
ț
e
militare
ș
i
deta
ș
amente
comune
pentru
combaterea
terorismului
ș
i

ajutorarea victimelor terorismului, fie ele stat victimă sau indivizi.

41

BIBLIOGRAFIE

●
Carta O.N.U. 1945

●
Drept Interna
ț
ional Public, Dumitra Popescu – Felicia Maxim, Editura

Renaissance Bucure
ș
ti 2011

●
Tratat de Drept Interna
ț
ional Public, Volumul I, Dr. Ion Diaconu, Editura Lumina

Lex Bucure
ș
ti 2002

●
Tratat de Drept Interna
ț
ional Public – Volumul II, Dr. Ion Diaconu, Editura

Lumina Lex 2003

●
Tratat de Drept Interna
ț
ional Public, Volumul III, Dr. Ion Diaconu, Editura

Lumina Lex Bucure
ș
ti 2005

●
Drept Interna
ț
ional Public, Volumul I, Raluca M
​
i
​
ga-Be
ș
teliu, Editura All Beck

2014

●
Drept Interna
ț
ional Public, Sinteze – Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Editura

C.H. Beck 2015

●
Drept Interna
ț
ional Public, Gyula Fabian, Editura Hamangiu 2019

●
The Use of Force Against Non-State Actors: Justifying and Delimiting the

Exercise of the Right of Self-Defense, Vol 9 (2017/18), Juris

●
INTERNATIONAL LAW AND THE USE OF FORCE: WHAT HAPPENS IN

PRACTICE?, 2015 – MICHAEL WOOD

●
INTERNATIONAL LAW AND INSTITUTIONS – International Law and the

Use of Force – 2009, Sebastian Heselhaus, Assistant Professor,

Justus-Liebig-University, Giessen, Germany

●
Conven
ț
ia a IV -a de la Haga, 1949

●
Journal of Liberty and International Affairs | Vol. 1, No. 2, 2015 | UDC 327 |

ISSN 1857-9760

●
The use of Force in International Law, The Open University 2019

●
https://www.un.org , accesat la data de 10, 13, 16, 22 iulie 2019; 14, 18, 26 mai

2020

42

●
https://www.hrw.org , accesat la data de 15 iulie 2019

●
https://www.britannica.com , accesat la data de 17 iulie 2019

●
https://www.icj-cij.org , accesat la data de 9, 20, 25 iulie 2019

●

z DO NOT EDIT Home

,
accesat
la
data
de
22,
26
iulie
2019;
26

mai 2020

●
Conventia privind “Răspunderea statelor pentru actele gre
ș
ite pe plan

interna
ț
ional” 2001

●
https://www.humanrightsfirst.org , accesat la data de 24 iulie 2019

●
https://www.diakonia.se/en/ihl/the-law/international-humanitarian-law-1 , accesat

la data de 26 iulie 2019

●
https://publications.parliament.uk , accesat la data de 10, 11 august 2019

●
https://www.treasury.gov , accesat la data de 14, 16, 18 mai 2020

●
https://www.defense.gov , accesat la data de 13, 14, 18 mai 2020

●
https://www.nato.int , accesat la data de 18, 19 mai 2020

●
https://www.consilium.europa.eu , accesat la data de 25 mai 2020

●
http://www.iccrimea.org , accesat la data de 26 mai 2020

●
https://www.reuters.com , accesat la data de 26 mai 2020

●
Constitu
ț
ia Uc rainei, republicată în 2004

●
Legea
Referendumurilor
Na
ț
ionale
ș
i
Locale
din
Ucraina,
publicată
în
1991
ș
i

modificată în 2001

43