Licenţă Coş Cosmin [612985]

UNIVERSITAREA „LUCIAN BLAGA” SIBIU
FACULTATEA DE TEOLOGIE „SÂNTUL ANDREI ȘAGUNA”
DEPARTAMENTUL TEOLOGIE
PASTORAȚIA SENIORILOR.
SEMNUL RECUNOȘTINȚEI
ÎNDRUMĂTOR:
PR. LECT. DR. MIHAI IOSU
ABSOLVENT: [anonimizat]. COȘ COSMIN MARCIAN
SIBIU
2020
1

CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………… 3
CAPITOLUL I …………………………………………………………………………………………………………… 6
OMUL ÎN PLANUL LUI DUMNEZEU ……………………………………………………………………….. 6
1.1 Creația…………………………………………………………………………………………………………….. 6
1.2 Revelația………………………………………………………………………………………………………… 16
1.3. Chenoza…………………………………………………………………………………………………………. 20
CAPITOLUL II…………………………………………………………………………………………………………. 25
BISERICA ȘI CEI DE VÂRSTA A III-A …………………………………………………………………….. 25
2.1. Prezența majoritară în Biserică …………………………………………………………………………. 25
2.2 Sprijinul acordat preotului și cultului ………………………………………………………………… 28
2.3. Educatorul vârstnic …………………………………………………………………………………………. 30
CAPITOLUL III……………………………………………………………………………………………………….. 34
PASTORAȚIA SENIORILOR ……………………………………………………………………………………. 34
3.1. „A doua copilărie” …………………………………………………………………………………………. 34
3.2. Psihologia vârstnicului ……………………………………………………………………………………. 39
2.2.1 Anxietatea………………………………………………………………………………………………… 40
2.2.2 Depresia…………………………………………………………………………………………………… 43
2.2.3 Singurătatea……………………………………………………………………………………………… 46
2.2.4 Doliul………………………………………………………………………………………………………. 49
3.3 Provocări ale generației celor îmbătrâniți …………………………………………………………… 52
CAPITOLUL IV ………………………………………………………………………………………………………. 55
METODE ȘI MIJLOACE PASTORALE REPARTORII SAU COMPENSATORII …………..55
4.1 Pastorația Colectivă …………………………………………………………………………………………. 55
4. 2. Pastorația individuală (Spovedania) …………………………………………………………………. 57
4.3 Vizitele Pastorale ……………………………………………………………………………………………… 63
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………….. 68
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………………. 71
CURRICULUM VITAE …………………………………………………………………………………………….. 76
D E C L A R A Ț I E ………………………………………………………………………………………………….. 78
2

INTRODUCERE
“Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe
pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l va da ție ”
(Ieșire 20, 12)
Pornind de la porunca a V-a a Decalogului realizăm că a-i cinsti pe părinți, înseamnă,
prin extensie, și a cinsti persoanele vârstnice, persoane cărora le datorăm atâtea de-a lungul
vieții. Gradul de umanitate este cuantificat de modul în care ne cinstim și îi tratăm pe cei care
sunt înaintașii noștri, au fost ca noi și spre a căror durată de viață și experiență tindem și noi.
Virtutea creștinilor de a-și cinsti părinții, a răsplăti ostenelile celor care ne-au dat viață
și a le procura, din toată puterea, cele trebuincioase tihnei lor, este ridicată la rangul de
poruncă. „Chiar dacă i-am răsplăti cu mai mult decât acestea, totuși niciodată nu vom putea
să-i naștem”.1
Din păcate, „în societatea de astăzi primează „cultura reușitei”. Cel cu dizabilități,
cel în vârstă sau săracul ne deranjează, ne agasează. Numai cel frumos, puternic, competitiv
este interesant. Restul nu contează, cei neperformanți fiind tratați ca ”rebuturi”. Sunt
refuzate eșecurile și slăbiciunile. Este rațiunea pentru care, atunci, când ea vine, cădem de
foarte de sus, în prezența bătrâneții” .2
Deși, în februarie 1991, ONU stabilea ca ziua de 1 octombrie să fie dedicată
persoanelor în vârstă, iar câteva luni mai târziu, pe 16 decembrie 1991, Adunarea Generală a
ONU adopta prin rezoluția 46/91 cu titlul “Principiile Națiunilor Unite pentru persoanele în
vârstă destinate a le permite să trăiască mai bine în anii câștigați”, situația vârstnicilor din
România este din ce în ce mai sumbră și face ca aceștia să constituie una dintre categoriile
sociale cele mai defavorizate, marginalizată, fără acces la servicii medicale de calitate sau la
activități sociale și de grup. Toate acestea se întâmplă în condițiile în care în România există
peste 3 milioane de persoane cu vârsta peste 65 de ani, iar până în 2050, este estimat că
jumătate din populația României va fi compusă din persoane vârstnice.
1 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a VII-a la Pr. Dr. Gh. Paschiva, „Din cugetările și
sfaturile morale ale Sfinților Părinți și ale unor scriitori moraliști clasici români”, B.O.R.,
XCIX, nr. 3-4, martie- aprilie 1981, p. 316
2 Guy Gilbert, La vieillesse, un emerveillement , la Pr. Mihai Iosu , „Fie mie după cuvântul
Tău! Alcătuiri pastorale”, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013, p. 164
3

În societatea de azi sensului verbelor „a fi” s-a transformat în „a fi cineva”, „a avea” a
devenit „a avea mult”, „a-ți purta de grija” a progresat în „a fi tu însuți cel mai sus”, sub
imperativul păgân al lui carpe diem, (tăiește clipa) nu mai poate fi văzut curcubeul sănătoasei
perspective a unei vieți demne și responsabile. „Trăim într-o societate care pe bătrâni doar îi
tolerează, iar pe tineri îi privilegiază. Niciodată, de-a lungul istoriei, tinerii n-au beneficiat
de atâta considerație ca în epoca noastră, în care a devenit o categorie privilegiată de mass-
media și de lumea politică. Publicitatea exaltă tinerețea și frumusețea ca și când ar fi unica
monedă de schimb prețioasă” .3 O optică defectuoasă, pentru că vizează unilataral doar una
dintre realitățile existențiale., „T inerețea are o față frumoasă, pe când bătrânețea are un
suflet frumos”- spune un proverb suedez, iar Jean Jacques Rousseau spunea „ Tinerețea este
vremea studierii înțelepciunii, pe când bătrânețea este vremea practicării acesteia ”.
Bătrânețea, la fel ca și tinerețea, sunt etape inevitabile ale vieții trupești și duhovnicești
ale fiecăruia dintre noi. A fi tânăr și frumos nu reliefează neapărat o performanță. La
dobândirea celor două componente supralicitate, supraevaluate, nu prea e nevoie de eforturi.
Sunt ele oare suficiente? Sau ele, singure, dau dimensiunea valorii ființei umane? Cu
siguranță, nu! Ele ne parvin pe filiere firești și pentru a intra în posesia lor nu trebuie să ne
frământăm prea mult. Examenul vieții a demonstrat că „testul-grilă” ce le promovează, nu le-a
acordat nota de trecere, evidențiindu-se multe carențe, multe absențe de marcă. Unde este
înțelepciunea dată de experiență? Unde este percepția corectă a ceea ce numim curriculum
vitae, (cursul vieții), cu etapele sale naturale? Când sunt depășite fazele de tinerețe și
frumusețe, ce urmează? Ce reprezintă și cum trebuie tratată vârsta a treia?
Termenul de bătrân, „betranus” a intrat în vocabularul românesc pe filieră latină. La
origine a fost veteranus, militarul roman lăsat la vatră, cel care, cu conștiința datoriei
împlinite, își urma pe mai departe cursul vieții, oblojindu-și rănile, povestindu-și amintirile și
împărtășind celor mai tineri din bogata sa experiență. Era și rămânea în continuare om, privit
cu respect și tratat cu cinste.4
După etape evolutive (sau de involuție), „ actualmente, bătrânul nu mai este utilizat ca
un depozit de știință agricolă, de exemplu, întrucât pentru a cultiva pământul se studiază
agronomia… Astăzi, când bătrânețea este un fenomen de masă, nimeni nu mai are timp să-l
asculte pe moșu’, progresul tehnologiei l-a privat de valoare ”5. Când modernitatea îl
marginalizează pe senior, el se mai poate replia doar găsind înțelegere și susținere din partea
3 Giacomo Dacquino la Arhimandrit Teofil Tia, „ Elemente de Pastorală misionară ”, Ed.
Reîntregirii, Alba Iulia, 2003, p. 397
4 Pr. Mihai Iosu, op. cit., p. 166
5 Arhimandrit Teofil Tia, op. cit., p. 397
4

celor apropiați, dacă mai sunt și ei prin zonă, pentru că de multe ori copiii sau nepoții sunt
nevoiți să locuiască în marile orașe (sau în alte țări), unde au locuri de muncă.
Iată de ce în creștinism trebuie să căutăm răspunsuri la următoarele întrebări:
Ce reprezintă bătrânețea?
Ce se facem cu oamenii în vârstă, cum să ne raportăm la ei?
Cum să ne împăcăm cu bătrânețea noastră?
5

CAPITOLUL I
OMUL ÎN PLANUL LUI DUMNEZEU
Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv și cu un scop precis, în vederea îndumnezeirii
ei. Astfel mântuirea și îndumnezeirea ei, presupune în primul rând, crearea ei. Astfel
Dumnezeu nu a creat lumea aceasta dintr-o necesitate internă, ci din bunătatea Sa, pentru ca
să se facă părtașe și alte ființe din iubirea Lui inter-trinitară. Dacă toate ființele create sunt
chemate să se împărtășească de iubirea Lui, scopul lor este să ajungă la participarea deplină la
această iubire, adică la o comuniune deplină cu Dumnezeu. Dar ființa care este creată după
chipul Său și cu finalitatea de a a ajunge la asemănarea eu El, (la îndumnezeire), este omul.
1.1 Creația
Lumea ființelor vii alcătuiau un arbore armonios, rădăcina căruia consta din animalele
inferioare create de Dumnezeu in a cincea zi, iar ramurile de sus din animalele superioare
create în a șasea zi. Dar acest arbore nu era complet, nu exista înca ,, floricica care sa
completeze și să împodobească vârful lui, nu era înca omul, regele naturii “6.
După ce mai întâi, Dumnezeu a creat din nimic lumea spirituală, apoi lumea materială,
la sfârșit, pentru a încorona opera Sa, l-a creat pe om care participă cu sufletul său la lumea
cea dintâi, iar cu corpul la cea de-a doua. El este ultima creațiune a lui Dumnezeu, o
încununare a creației Sale.
Biserica, pe baza Sfintei Scripturi, dar și a Sfintei Tradiții, învață că omul este creat de
Dumnezeu în a șasea zi a creației, când ziua a șasea era spre sfârșite. Potrivit limbajului
liturgic, omul a primit existenta în timpul vecerniei zilei a șaptea, adică în seara primei Vineri,
după care urmează Sabatul, ziua odihnei7. Așadar omul este persoana care trebuie să aducă
lumea la liniștea odihnei în Dumnezeu. Dar misiunea aceasta se poate împlini numai dacă
omul împreună cu creația se deschide, devenind lăcașuri primitoare pentru odihna lui
Dumnezeu. ,,Prin faptul creației omului, întreaga făptură intră în odihna săbatică, în pacea
profundă a unirii cu Creatorul…“8.
6 Prof. A. P. Lopuhin, Istoria biblică a Vechiului Testament , vol. I, trad. de Patriarhul
Nicodim, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1994, p. 106
7 Ieroshimonahul Daniil de la Rarau (Sandu Tudor), Caiete 4 Ce e omul? , Ed. Christiana,
București, 2003, p. 27
8 Andre Scrima, Antropologia apofatica , Ed. Humanitas, București, 2005, p. 178
6

Omul, și cu el întreaga creație, reprezintă darul lui Dumnezeu. Ca o încununare a
creației Dumnezeu, ca Dumnezeu personal creează din iubire omul ca pe un partener de
dialog al Său. El nu creează în persoana omului un obiect, o simplă podoabă pentru revelarea
atotputerniciei și pentru lauda slavei Sale, ci pe temeiul plenitudinii comuniunii Sale, El aduce
la existenta o creatură personală care stă în relație conștientă cu El9. Toate însușirile pe care
Dumnezeu la are in ființa Sa le-a dăruit, în forma creată, și omului, pentru ca și acesta să
poată participa în mod liber la dialogul comuniunii cu El. Potrivit învățăturii scripturistice și
patristice prezența însușirilor dumnezeiești din om a fost data prin crearea după chipul lui
Dumnezeu. Numai omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu și numai el posedă
responsabilitatea asemănării. Are chemarea participării la sfințenie. Chipul îl face pe om unic
și diferit de restul creației.
Omul este creat ca o sinteza a lumii îngerești și a lumii materiale, oglindind și având
strâns unite în sine aceste două lumi.10 Acest lucru reiese limpede din mărturisirea referatului
biblic. Moise, autorul cărții Facerii, istorisește astfel crearea protopărinților noștri Adam și
Eva: ,,și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea noastră și să
stăpânească peste peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se
târăsc pe pământ și tot pământul. și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul
Său l-a făcut Dumnezeu, a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând:
,,creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl supuneți, și stăpâniți peste peștii mării, peste
păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot
pământul“ (Facere 1, 26-28).
Narațiunea aceasta trebuie înțeleasă ca un fapt istoric și nu ca o ficțiune sau ca un mit.
Acest lucru este exprimat și sprijinit în primul rând de caracterul primei cărți biblice care are
și un caracter istoric. Moise relatează că atunci când Adam o vede pe Eva rostește: “iată os
din oasele mele și carne din carnea mea, aceasta se va numi femeie pentru că este luată din
bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și
vor fi amândoi un trup “ (Facere 2, 23-24)11. Caracterul istoric al acestei cărți mai este
menționat și de alți autori ai Vechiului Testament. Astfel Solomon zice: ,,Dumnezeu a creat
pe om nemuritor, făcut ca să fie chip care să i se asemene“. (Înțelepciunea lui Solomon 3,
23). În cartea lui Isus fiul lui Sirah scrie ,,Dumnezeu a creat pe om din pământ, în pământ are
9 Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, Curs de teologie fundamentală și dogmatică ,
http://ot.ubbcluj.ro/sites/default/files/ discipline/bel_valer/an4_dogm_curs.pdf.
10 Pr. Lector Dumitru Abrudan, „Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament”, Studii
Teologice, anul XXX(1978), nr. 3-4., p. 265
11 Ibidem, p. 265
7

să intre o data. El i-a însemnat timpul și numărul zilelor sale, și i-a dat putere peste toate cele
de pe pământ. El l-a investit cu tărie după natura sa și l-a făcut după chipul Sau“ (Sir. 17, 1-3)
12.
De asemenea și Mântuitorul Iisus Hristos consideră cartea Genezei ca pe o carte
istorică. Demonstrând nedespărțirea căsătoriei, El zice Fariseilor: ,,Dar din începutul făpturii
un bărbat și o femeie a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și
se va alipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup, așa că nu mai sunt doi ci un trup“ (Marcu
10, 6-8) Vorbind astfel Hristos a întărit autenticitatea istorică a tot ceea ce raporta Moise
despre originea celei dintâi perechi omenești (Facere 2, 18-24).
Sfinții Părinți și scriitorii bisericești vorbesc și ei despre originea și însemnătatea
corpului omenesc. Astfel, Sfântul Teofil al Antiohiei scrie: ,,totul (afară de om) Dumnezeu a
făcut cu cuvântul socotind acestea ca de puțină însemnătate, dar pe om și crearea omului
nemuritor a creat-o ca lucrare vrednică de măririle sale“13. Un alt scriitor bisericesc, Sfântul
Ambrozie al Milanului, vorbind și el despre crearea omului considera că: ,,Nu în zadar a fost
femeia formată din coasta lui Adam și nu din același lut ca și el. Să scriem deci că bărbatul și
femeia au aceeași natură corporală, că este numai un singur izvor al neamului omenesc. De
aceea la început n-au fost doi creați, bărbatul și femeia, sau două femei, ci bărbatul mai întâi
și apoi femeia, luată din bărbat“.
Pe baza Revelației Divine, Biserica învață că întreg neamul omenesc provine din
unica pereche de oameni: Adam și Eva. Conform acestei teorii ,,omenirea este unitară, este
legată prin aceeași origine, aceeași natura, deci aceeași ființă.“14 Protopărintele Adam ocupă
astfel un loc cu totul aparte, deoarece în el sunt cuprinși virtual toți oamenii care îi urmează.
Cuvântul Sfintei Scripturi învață lămurit că tot neamul omenesc provine de la Adam
și Eva. Astfel, Moise istoriseste că înainte de ivirea lui Adam pe pământ ,,nu era nici un om
spre a-l lucra“ (Facere 2, 5) și că înainte de facerea Evei ,,nu avea Adam ajutor care să fie
asemenea lui“ (Facere 2, 20). De aceea el începe genealogia omului cu această pereche dintâi
pe care Dumnezeu a binecuvântat-o zicând: ,,Creșteți și vă înmulțiți și umpleți tot
pământul…“ (Facere 1, 28).
Printre scriitorii Vechiului Testament, Tobie zice în rugăciunea sa către
Domnul: ,,Tu ai format pe om din pulberea pământului și i-ai dat de ajutor pe Eva, dintr-înșii
a iesit și tot neamul omenesc “ (Tobie 8, 6).
12 Ibidem, p. 268
13 Ibidem, p. 282
14 Pr. Lector Vasile Citirigă, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice și simbolice , vol
I, Ed. ExPonto, Constanța, 2000, p. 205
8

Sfântul Apostol Pavel zice: ,,și a facut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să
locuiască peste toată fața pământului “ (Fapte 12, 26). Este adevărat că există și teoria
poligenezei, care așază la originea neamului omenesc mai multe perechi de oameni, dispărute
în diferite părți ale lumii. Dar nu trebuie să uităm că Dumnezeul creștin este totodata
Dumnezeul unității și al diversității treimice, care afirmă atât diversitatea neamurilor, cât și
unitatea lor. Nu trebuie să renunțăm nici la unitate nici la diversitate fiindcă experiența ne
arată că omul rămâne pretutindeni același din punct de vedere ființial, dar se diversifică din
punct de vedere personal, atât prin actul creator a lui Dumnezeu, care conferă oamenilor și
popoarelor o identitate specifică, cât și prin condițiile naturale, atât de diferite, ale existenței
lor geografice. Concepția creștină despre originea neamului omenesc are un caracter
monogenist. Pe acest adevăr se stabilește un alt adevăr de cea mai mare importanță în
creștinism și anume: transmiterea păcatului originar al protopărinților noștri căzuți, la întreg
neamul omenesc, după cum învață și Sfântul Apostol Pavel: ,,Căci precum pentru
neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, așa și pentru ascultarea unuia se vor face
drepți cei mulți“ (Roman 5, 19).
Trebuie remarcat apoi că tradițiile tuturor popoarelor vechi deduc tot neamul
omenesc de la una și aceeași pereche de oameni. Alți cercetători admit crearea omului din
partea lui Dumnezeu, dar neagă că toți oamenii ar avea aceiași protopărinți. Astfel au apărut
acele concepții poligeniste, preadamica, coadamica și naturalistă. De numărul acestora s-a
ținut de exemplu Isac Peyrer, care la 1656 a tipărit două cărți în care susținea, pe baza Sfintei
Scripturi, că nu se trag de la Adam toți oamenii, ci numai poporul ales. Ceilalti oameni și-ar fi
avut originea, după părerea lui, de la alți protopărinți creați de asemenea din partea lui
Dumnezeu, a căror creare Moise ar descris-o in capitolul I al cărții ,,Facerea“, iar în capitolul
al-II-lea ar fi vorba despre crearea lui Adam strămoșul israieliților.
Dar Moise vorbește aici de una și aceeași creație și nu de două creații diferite. În
primul capitol vorbește în general despre crearea omului de către Dumnezeu, după chipul și
asemănarea Sa, pe când în al-II-lea capitol istorisește pe larg cum Dumnezeu creează cu mâna
Sa pe om și cum face femeia. Până aici am prezentat modul în care Adam și Eva au fost creați
de Dumnezeu și că tot neamul omenesc provine din aceștia doi. După cum am văzut,
monogenismul uman are o importanță crucială, deoarece altfel nu s-ar putea transmite păcatul
originar cu care ne naștem toți și de care scăpăm spălându-ne în apele botezului și unindu-ne
cu Hristos.15
15 IPS Dr. Laurențiu Streza, Tainele de inițiere creștină în bisericile răsăritene, Ed. Trinitas,
București, 2002, p. 87
9

Pe concepția monogenistă doctrina creștină își întemeiază universalitatea păcatului
strămoșesc și universalitatea mântuirii în Hristos. ,,Numai dacă oamenii au aceeași fire,
provenită dintr-un părinte unic, au căzut toți împreună cu Adam ca să învie toți împreună cu
Hristos. De asemenea, natura noastră comună, faptul că aceeași natură subzistă în multe
ipostasuri, face posibilă comuniunea fără sfârșit cu semenii noștri în Dumnezeu”16.
Este îndreptățită afirmația că omul este cea mai complexă ființă, oricât l-ai studia nu
poți să epuizezi conținutul tainei omului, lucru ce se explică prin faptul că el este chipul lui
Dunnezeu, iar taina sa este pe veci legată de taina lui Hristos. Mulți filozofi și teologi,
mergând pe firul speculațiilor, au încercat să afle ce facea Dumnezeu inainte de crearea lumii.
O întrebare pe care numai copiii o pot pune, deoarece inainte de actul creației nu exista un
timp anume, până la creație neputându-se vorbi de un ,,înainte“ sau de un ,,după”.17 Punându-
i-se o astfel de întrebare, Fericitul Augustin răspunde că Dumnezeu este Cel ce a făcut timpul,
iar mai înainte de a crea cerul și pământul timpul nu a existat. Timpul începe odata cu creația ,
prin urmare căutarea unui răspuns la o astfel de întrebare este peste putință omenească și nu
ține cont de imposibilitatea de conceptualizare a existenței lui Dumnezeu care este mai presus
de timp și necondiționat de acesta.18
Creația nu trebuie confundată cu planul dumnezeiesc, plan care este cunoscut în
teologie și sub denumirea de ,,paradigmele divine“. Trebuie să subliniem că aceste paradigme
nu se pot confunda cu ființa lui Dumnezeu, deoarece creația nu reprezintă un al patrulea
ipostas al Sfintei Treimi. Raportat la Sfânta Treime, planul creației apare ca un dialog tainic
pe care Tatăl îl are cu Fiul prin Sfântul Duh. În acest plan ideile Tatălui cu privire la creație,
sunt transmise Fiului prin încălzirea nemijlocită a Sfântului Duh. Aceste idei nu sunt
permanente în Dumnezeu, ci apar prin voința Tatălui, voința făcută cunoscută Fiului și
Sfântului Duh. Existența lor este contingentă, nu au o existență fără de început, ci sunt
rezultatul sfatului voii lui Dumnezeu.19
Omul a fost creat după modelul Logosului, pentru ca să existe o conformitate între
ființa creată și Dumnezeu. În virtutea legăturii sale cu Logosul, omul nu este un centru
secundar al creației, fiindcă toate au fost create pentru om și rânduite în funcție de destinul
16 Pr. Lector Vasile Citirigă, op. cit., p. 206
17 Ioannis Zizioulas, Creația ca Euharistie , trad. de Caliopie Papacioc, Ed. Bizantină,
București 1999, p. 60
18 Fericitul Augustin, Confessiones (Mărturisiri), ediția a II-a, trad. de Dr. Nicolae Barbu, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1994, p. 340
19 Pr. Dr. Nicolae Răzvan Stan, Antropologia din perspectivă hristologică , Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului, Constanța, 2007, pp. 75-76
10

omului. Omul are un loc central în măsura în care păstrează comuniunea cu Logosul divin și
se manifestă ca un alt logos, ca factor al activării raționalității lumii.20
Omul este ultima și cea mai de seamă dintre creaturile pământului, el este încheierea
și coroana creației, aflându-se la mijlocul lumii fizice și spirituale. El nu este numai stăpânul
creației, ci și preotul acesteia, cel care prin viața sa curată desăvârșește frumusețile întregului
univers.21 Astfel, ”el ocupă locul axial al universului în care văzutul se unește cu nevăzutul”22.
Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul trebuie să fie descoperitorul și martorul prezenței
lui Dumnezeu în creație23. El este creat ultimul, iar acest fapt arată și mai mult importanța sa.
Apare ultimul nu ca cel din urmă, ci ca un sigiliu și o pecete a creației. Prin om, Dumnezeu
descoperă și în creație chipul Său cel dumnezeiesc.24
Vladimir Lossky, vorbind despre zilele creației, subliniează importanța centrală a
omului, definind un geocentrism, însă, spune el ,,aici nu este vorba de un geocentrism fizic, ci
de unul spiritual, pământul este în mod spiritual central, deoarece este trupul omului și
deoarece omul este ființă spirituală centrală a creației, ființa care reunește în sine sensibilul și
inteligibilul și participă astfel, mai deplin decât îngerii, la toate rânduielile pământului și
cerului. În centrul universului bate inima omului.”25 Și Sfinții Părinți au subliniat importanța
centrală a omului numindu-l un ,,microcosmos în macrocosmos, un alt înger închinător”26.
Poziția lui distinsă în lume este indicată în special de chipul deosebit în care a fost creat. În
vreme ce restul animalelor au fost făcute, și cu privire la viața și cu privire la corp, din
elementele pământești, omul a fost creat de Dumnezeu, Care-i forma corpul din țărână și-i
insuflă suflare de viață, sufletul, făcându-l ființa însuflețită. Prin aceste icoane, zice teologul
Andrutsos, se indică ,,pe de o parte legătura strânsă a omului cu pământul și cu Dumnezeu, iar
pe de altă – proeminența lui trupească și spirituală, primindu-și sufletul și trupul printr-o faptă
specială a lui Dumnezeu și nu ca celelalte animale.
20 Pr. Conf. dr. Vasile Citirigă, „Taina omului și tragedia lui în epoca postmodernă”,
Ortodoxia, LVII (2006), nr. 3-4, p. 27
21 Olivier Clement, Întrebări asupra omului , trad. de Ierom. Iosif Pop și Ciprian Span, Ed.
Reîntregirea, Alba-Iulia, 1997, p.139
22 Ibidem, pp. 42-43
23 Christos Yannaras, Abecedar al credinței. Introducere în teologia ortodoxă , trad. de Pr. Dr.
Constantin Coman, Ed. Bizantina, Bucuresti, 1996, p. 72
24 Pr. Dr. Nicolae Răzvan Stan, op. cit., p. 96
25 Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă , trad. de Lidia si Remus Rus, Ed.
Enciclopedică, București, 1993 , p. 85
26 Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica, trad. de Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, București, 1993 ,
p. 71
11

După învățătura creștină, omul ,,e adus la existență de la început ca spirit întrupat”27
printr-un act creator special al lui Dumnezeu. În ziua a șasea apare un nou stil de creație. Dacă
toate celelalte făpturi apar prin simpla exprimare a voinței divine ,,să fie…“ (Facere, 1, 3), la
facerea omului apare o schimbare: ,,să facem“, spune Dumnezeu (Facere 1, 26). Același autor
spune că spiritele îngerești au fost săvârșite „ în tăcere”. Primul cuvânt, prima poruncă divină
a fost ,,să fie lumina“ (Facere 1, 3). Apoi Dumnezeu a binecuvântat lumina pentru că era
bună. Însă în ziua a șasea, dupa crearea animalelor, când Dumnezeu a zis: ,,Să facem om după
chipul și asemănarea noastră“ (Facere 1, 26), s-ar părea că Dumnezeu S-a oprit, dar vedem
că persoanele Sfintei Treimi erau împreună. Pluralul care apare acum ,,să facem“ arată clar că
Dumnezeu nu este singur. Este o consfătuire, este o hotărâre a unui ,, sfat divin ceea ce
dovedește că facerea nu a fost o lucrare nici a necesității și nici a arbitrariului ci un act liber și
gândit.”28 Se poate pune întrebarea: De ce este nevoie de sfat divin și nu de o simplă poruncă
ca la celelalte făpturi? Răspunsul este unul singur.
Omul este ființă personală și el are nevoie de afirmarea aspectului personal al lui
Dumnezeu, după al cărui chip a fost creat. Arhetipul omului nu este, deci, pur și simplu
Logosul, ci “Logosul întrupat”, omul merge spre Hristos nu numai pentru Dumnezeirea lui,
care e țelul a toate, ci și din pricina celeilate nature a lui, adică cea umană.29
Prin poruncile lui Dumnezeu au luat naștere diferite părți ale lumii create. Dar omul
nu este o parte a acestei lumi, el nu este un simplu organ al lumii, ci el este lumea întreagă,
deoarece el cuprinde în sine totul. Pentru a sublinia necesitatea unui sfat divin Sfântul Ioan
Gură de Aur zice: ,, Cui au fost adresate cuvintele: ,,Să facem om“? Cu cine se sfătuiește
Stăpânul? Nu pentru ca are nevoie de sfat și de gânduri. Doamne ferește. Ci pentru că vrea
sub înfățișarea cuvintelor, să arate cinstea covârșitoare ce o dă omului pe care vrea să-l
creeze.30 Referindu-se la versetul de la (Facere 1, 28) ,, și a făcut Dumnezeu… “, teologul rus
spune: ,,Taina singularului și a plurarului în om reflectă taina singularului și a plurarului în
Dumnezeu, după cum principiul personal în Dumnezeu are ca natură unică să se exprime în
diversitatea persoanelor, la fel și în om, creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu
poate fi cuprinsă într-o monadă. ”31
27 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă , vol.1, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1996, p. 226
28 Vladimir Lossky, op. cit., p. 89
29 Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1994, p. 17
30 Sfântul Ioan Gura de Aur, „Omilia a VIII la Facere”, P.S.B., Vol 21, trad. de Pr. Dumitru
Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1987, p. 100
31 Vladimir Lossky, op. cit., p. 89
12

Această consfătuire, acest sfat divin, este menționat și de Sfântul Grigorie de Nyssa
în lucrarea sa ,,Despre facerea omului“: ,,Întreaga creație se intarea în convingerea că totul
izvorăște dintr-o putere și dintr-o poruncă dumnezeiască. Însă, atunci când a fost vorba de
crearea omului, a avut loc o consfătuire și, după cum deducem din cuvântul Scripturii, a avut
loc ceea ce face un artist, care-și face o schiță de plan pentru ceea ce vrea sa realizeze, modul
în care urma să acționeze și în ce măsură laboratorul nou avea să se asemene cu originalul,
adică scopul propriu-zis al noii creații”32. Iar mai departe adaugă: ,,Numai când a fost vorba
de facerea omului, Făcătorul a toate a procedat cu circumspecție, pregătind parcă dinainte
chiar și materia din care vrea să-l facă și abia după aceea dându-i înfățișarea după asemănarea
cu un model de frumusețe deosebită, a explicat cu acea ocazie și destinația precisă cu care a
fost adus la viață și rânduit atunci, potrivit rostului activitații lui, că toată destinația lui stă în
legătura cu voia cea dumnezeiască”.33
Porunca divină ,,Creșteți și vă înmulțiți…“ stabilește ,,o anumită corespondență între
sexualitate și dominația cosmică a primului cuplu și depășirea tainică în Dumnezeu a dualității
prin triadă”34. Omul, după învățătura creștină, este adus la existență încă de la început ca o
unitate constitutivă din suflet și trup. Facerea nu spune că Dumnezeu a alcătuit mai întâi
trupul și apoi a suflat suflare de viață în nările lui, ci numai că ,,l-a făcut luând țărână din
pământ și a suflat în fața lui suflare de viața și s-a făcut omul cu suflet viu “ (Facere 2, 7).
Omul ca ființă specială este creat în mod simultan în întregimea sa. Prin sufletul său
omul are o înrudire specială cu Dumnezeu, fiind făcut după chipul și asemănarea sa. Natura
umană ca unitate între suflet și trup are originea într-un act special creator al lui Dumnezeu.
Această origine specială se evidențiază clar în ,,înserarea spiritului în natura ca suflet din
primul moment al existenței naturii umane, sau ca factor constitutiv al acestuia”35. Omul e
creat printr-un act special al lui Dumnezeu, pentru a folosi lumea ca mijloc de dialogare cu
Dumnezeu. Sufletul uman este creat de Dumnezeu într-un mod cu totul și cu totul special,
deoarece este înzestrat cu însușiri înrudite cu ale lui Dumnezeu: conștiință, rațiunea și
libertatea.
Datorita modului său special în care omul a fost creat, sufletul uman e chemat la
dialog cu modelul său, un dialog liber, este chemat la o folosire a lumii în mod liber, ca un dar
32 Sfântul Grigorie de Nyssa, „Despre facerea omului”, P.S.B., Vol. 30, trad. de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1998, p. 21
33 Ibidem, p. 22
34 Vladimir Lossky, op. cit., p. 90
35 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 265
13

al lui Dumnezeu, pentru a răspunde prin lume iubirii lui Dumnezeu Care i-a dat-o și a
prelungit prin ea dialogul iubirii cu semenii sai.
Dar nu numai sufletul e creat printr-un act special, ci și trupul său. Pe de o parte omul
este deosebit de natură, iar pe de alta parte este o ființă unitară și compusă în același timp. Tot
așa, actul de creare a lui este un act deosebit de cel de creare a naturii. Actul de creare a
omului se deosebește de actul de creare a naturii în special când ne referim la trup. Dumnezeu
a făcut trupul ,,luând țărână din pământ “ (Facere 2, 7), deci nu a poruncit simplu pământului
să-l producă, dându-i putere pentru realizarea acestui scop. Prin aceasta a deosebit trupul de
restul naturii, mult mai mult decât se deosebește trupul animalelor de restul naturii. Trupul a
fost făcut pentru suflet, care este înrudit în mod special cu Dumnezeu. Omul însă, ca ființă
reala, ,,vie“, este adus la existență prin suflarea lui Dumnezeu în nările lui. Prin faptul că omul
e creat nu numai din țărână ci și prin suflarea lui Dumnezeu în trupul făcut din această țărână,
se evidențiaza că el are o poziție specială nu numai față de natură din care e luat trupul lui, ci
și în raport cu Dumnezeu. Că omul a fost creat printr-un act direct, special al lui Dumnezeu,
este amintit în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Dreptul Iov zice: ,,Mâinile tale m-au făcut și
m-au zidit și apoi Tu mă nimicești în întregime “ (Iov 10, 8). Acest lucru este confirmat și de
Mântuitorul Iisus Hristos în numeroase rânduri.
Importanța creării omului printr-un act direct și special al lui Dumnezeu a fost învățat
și de Sfinții Părinți. Sfântul Ioan Damaschinul afirmă că ,,așa stând lucrurile, Dumnezeu
creează pe om cu mâinele Sale proprii din natura văzută și nevăzută, după chipul și
asemănarea sa. A făcut corpul din pământ, iar sufletul rațional și gânditor îl dădu prin
insuflarea sa proprie”36. Omul este creat de Dumnezeu ca un ,, datum finalizat, fără legături
cauzale cu masa biologicului”37. Nu animalele s-au transformat în om și nici Dumnezeu nu a
ales o altă viețuitoare pe care să o preschimbe și să-i dea o altă menire. Sfânta Scriptură
vorbește clar despre crearea omului ca realizându-se în mod direct de către Dumnezeu, nu
dintr-un animal, ci din pământul care primește și suflarea Lui cea dătătoare de viață”38.
Referindu-se la atenția pe care Dumnezeu o dă creării omului Teodoret zice: ,,Când citim în
istoria lui Moise, că Dumnezeu lua din pulberea pământului și forma pe om, și cercetăm
înțelesul acestei cuvântări, descoperim o bunăvoință particulară a lui Dumnezeu către neamul
omenesc. Căci, descriind opera creațiunii, marele profet observă că autorul tuturor lucrurilor
crea pe celelalte ființe numai prin cuvântul Său, iar pe om îl forma cu mâinile Sale. Dar,
36 Sf. Ioan Damaschinul, op. cit., p. 70
37 Dr. Nicolae Răzvan Stan, op. cit, p. 101
38 Christos Yannaras, op. cit., p. 72
14

precum prin cuvânt nu înțelegem un ordin al lui Dumnezeu ci voința Sa, de asemenea și aici
în formarea corpului nu vedem lucrarea lui Dumnezeu, ci atențiunea particulară ce o dădu
acestei făpturi, căci precum în zilele noastre, după voia sa embrionul ia naștere în sânul
mamei și natura își urmează legile sale așezate la început, așa, tot în puterea aceleiași voințe,
corpul omenesc a fost format atunci din pulberea pământului și acea pulbere deveni trup”.
Prin cuvântul “suflare” (Facere 2, 7) nu trebuie să înțelegem că sufletul omului este o parte
din substanța lui Dumnezeu. Combatând pe gnostici și urmând adevărul Sfintei Scripturi,
Clement Alexandrinul susține clar demnitatea omului care a fost făcut ca o cunună a zidirii
printr-un act special: ,,pe celelalte le-a făcut numai cu poruncă dar pe om l-a lucrat Dumnezeu
însuși. Fiind lucrul mâinilor lui e natural ca omul să-i fie drag ziditorului care-l are drept cel
mai frumos și scump dintre bunurile Sale, în vederea căruia au fost create toate celelalte”39.
Faptul că omul a fost creat în urma celorlalte făpturi pământești arată importanța pe
care Dumnezeu o acordă omului. Motivul pentru care omul a fost creat ultimul se explică
după teologia Sfinților Părinți prin înțelepciunea planului dumnezeiesc de creație și anume
omul reprezintă încununarea creației și punctul de întâlnire a celor două lumi, materială și
spirituală, fiind firesc să fie adus la existență în urma acestora, după cum consideră Sfântul
Ioan Damaschinul: ,,Trebuia să se facă o împreunare din cele două lumi, ca o dovada a unei
înțelepciuni mai mari și o bogăție față de fire, ca să fie un fel de unire între natura văzută și
cea nevăzută”40, iar Sfântul Grigorie de Nazianz face afirmația că: ,,în calitate de pământ, sunt
legat de viața de jos, dar fiind și o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorința vieții
viitoare”41. În al doilea rând, omul fiind așezat ca stăpân al pământului (Facere 1, 28) ca
locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ, era bine chibzuit ca să se organizeze mai întâi pământul,
ca loc de organizare a vieții pământești. Acest lucru este confirmat de Sfântul Grigorie de
Nyssa care considera: ,,că nu era firesc să apară stăpânul înainte de supuși, ci trebuia pregătită
împărăția și abia după aceea urma să aibă loc primirea suveranului… abia atunci a rânduit
Dumnezeu să vină omul în lume, mai întâi ca privitor al atâtor minunății, iar în al doilea rând
ca stăpân al lor pentru ca folosindu-le să-și dea seama cine este Cel ce i le-a dăruit… Iată de
ce omul a fost introdus ultimul între creaturi: nu pentru că ar fi fost aruncat la urma ca un
disprețuit, ci ca unul care încă din clipa nașterii se cădea să fie împărat peste supușii săi”42.
Acest lucru este arătat și de Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Vrând Dumnezeu să-l pună pe om
39 Pr. Magistrand Marin M. Braniște, „Concepția Antropologică a lui Clement Alexandrinul”,
Studii Teologice, Anul X (1958), Nr. 9-10, p. 589
40 Sf . Ioan Damaschinul, op. cit., p. 70
41 Pr. Lector Vasile Citirigă, op. cit., p. 202
42 Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit., pp. 20-21
15

peste toate cele de pe pământ ca împărat și stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuință
frumoasă, lumea, și numai după ce a fost gata totul l-a adus pe om ca să o stăpânească. Ne
arată Dumnezeu chiar prin fapte, cât de mult prețuiește această ființă”43.
Dumnezeu este prezent permanent în creație, dar prin acțiunea omului de deschidere
spre Dumnezeu și de purtare de grijă față de lume se creează o nouă cale de transfigurare a
lumii: cea prin libertatea umana. Prin viața curată, trăită potrivit raționalității imprimate în el
prin creație, omul se deschide lucrării Logosului Divin ca o poartă a iubirii și devine sălaș de
odihna a Lui. Omul are grijă de creație, dar cheamă și iubirea Logosului să coboare peste el și
peste lume, deoarece numai așa mișcarea lui de împlinire a binelui poate să se desfășoare
potrivit voii lui Dumnezeu.
1.2 Revelația
Pentru a intra în comuniune cu cineva, sau în legatură cu ceva, se impune cunoașterea
lui. De aceea și comuniunea veșnică cu Dumnezeu se bazează pe cunoașterea Lui. “ Aceasta
este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat…” spune Iisus
Mântuitorul în Rugăciunea Arhierească ( Ioan 17, 3). Pentru a intra în comuniune cu
Dumnezeu și a ne desăvârși viața duhovnicească, trebuie să-L cunoaștem pe Dumnezeu, să
știm adică dacă este un părinte, sau un stăpân despotic; dacă ne putem apropia de El și în ce
formă; dacă este milostiv, îndurător, iertator; sau numai drept și necruțător; dacă ne putem
apropia de El cu iubire, sau cu teama distrugătoare de suflet?!… Toate acestea stau la baza
comuniunii cu Dumnezeu, noi le putem cunoaște prin Descoperirea pe care Însuși Dumnezeu
a binevoit să ne-o facă, dorind și El să intre în legătură cu noi și să ne mântuiasca în
comuniune veșnică cu El. Această acțiune a lui Dumnezeu se numeste Revelație
dumnezeiască.
Cunoașterea lui Dumnezeu de către noi nu poate fi decât în aceea stare de sinergie.
Cunoașterea lui Dumnezeu se face în raport cu natura și cu modul de existență și implică o
comuniune reală și directă cu El. Orice act a iconomiei dumnezeiești urmează o linie
descendentă: de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, dar aceasta nu implică doar coborârea lui
Dumnezeu pe pământ până la întruparea Sa, ci și începutul ridicării noastre la îndumnezeire,
prin Înviere.44
43 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 100
44 Nicolae Moșoiu, Taina prezenței lui Dumnezeu în viața umană, viziunea creatoare a
Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Ed. Cartea Religioasă, Pitești-Brașov-Cluj-Napoca,
2000, p. 25
16

Dumnezeu poate fi descoperit de oameni în creația Sa. “ Cerurile spun slava lui
Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1); “Cele nevăzute ale Lui se
văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire”
(Romani 1, 20).
Noi descoperim pe Dumnezeu din creația Sa cu ajutorul rațiunii luminată de credință.
Natura devine o carte din care omul vede atotputernicia, atotștiința, bunătatea, iubirea,
dreptatea și frumusețea Creatorului. Nu natura în sine îl conține pe Dumnezeu, ci modul
organizării vieții și frumusețea naturii, ne duce cu gândul la Dumnezeu, iar acesta noi o
numim revelație naturală.
Cum nu toți oamenii îl văd pe Dumnezeu în revelația naturală, din cauza păcatului,
Acesta s-a descoperit direct omului, spre a fi cunoscut (așa cum este El). Datorită faptului că
Dumnezeu ca Duh, fiind cu totul altceva decât noi oamenii, nu oricui i se descoperă
Dumnezeu. Astfel de-a lungul istoriei, Dumnezeu se descoperă pe cale supranaturală,
comunicând direct voia Sa unor oameni aleși. Dacă prima descoperire am numit-o naturală, pe
aceasta o numim supranaturală, fiindcă este facută de Dumnezeu în mod direct și fiindcă omul
neputând ajunge singur la cunoașterea ei, o primește prin mijloacele lui Dumnezeu mai presus
de fire. Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu odinioară, „ în multe rânduri și în multe
chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit
nouă prin Fiul…” (Evrei 1, 1-2). Prin urmare cunoașterea lui Dumnezeu este o urcare a
noastră către Dumnezeu izvorul energiilor noastre.45
Revelația este un proces tainic, o comunicare directă din partea lui Dumnezeu
adresată omului spre mântuirea sufletului. Ea reprezintă cuvântul lui Dumnezeu inspirat de
Duhul Sfânt. Revelația nu se poate face deci fără Inspirație. Același Duh al lui Dumnezeu
care grăiește prin prooroci, insufla pregătirea de a primi și posibilitatea de a comunica. Fără
pregătire din partea lui Dumnezeu, Descoperirea nu ar fi posibilă.
Revelația dumnezeiască s-a desfășurat în timp și cuprinde trei perioade mari. Prima
perioadă este înainte de căderea omului în păcat, când Dumnezeu se descoperă omului,
comunică cu el în mod direct, "față către față". A doua perioadă este după căderea omului în
păcăt până la venirea Mântuitorului. Dumnezeu se descoperă prin Lege și prooroci. Legea
comunică voia lui Dumnezeu, îl ține pe om în apropierea Sa și îl pregătește pentru primirea
unui Izbăvitor. Proorocii comunică voia lui Dumnezeu atunci când cei care au primit Legea
lui Dumnezeu, se depărteaza de El. Profeții mai comunică oamenilor și planul lui Dumnezeu
de a-i izbăvi din robia apăsătoare a păcatului. Prin profeți Dumnezeu descoperă chiar și timpul
45 Ibidem, p. 25
17

când va veni Mântuitorul. Partea a treia este descoperirea Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea
este o descoperire dumnezeiască deplină și directă, fiindcă Fiul este Dumnezeu adevărat și
Om adevărat. Ca Dumnezeu ne descoperă adevărul deplin despre Sfânta Treime și a modului
de a intra în comuniune cu Ea, iar ca Om, ne comunică acest adevăr sub o forma în care toți îl
pot primi și înțelege. De aceea spunem că Revelația Fiului lui Dumnezeu este desăvârșită.
Faptul că lumea se luminează în om și pentru om și prin om, arată că lumea este
pentru om, nu omul pentru lume; dar faptul că omul însuși luminează lumea se luminează pe
sine pentru sine prin lume, arată că și lumea e necesară pentru om.46
Ce a determinat pe Dumnezeu să se descopere omului? Dumnezeu se descoperă
omului datorită faptului că "Dumnezeu este iubire ", iar iubirea nu poate rămâne izolată.
Dumnezeu l-a creat pe om pentru a comunica cu El și astfel să intre în comuniune cu El. Și ca
dovadă că nu l-a părăsit pe om este că și atunci când omul căzând în păcat, a devenit "fiu al
mâniei lui Dumnezeu", totuși Dumnezeu nu încetează să-l iubească, nu renunță la planul
iubirii Sale care L-a determinat să-l aducă la existență, să insufle în ființa lui "suflarea" Sa
divină. Și tocmai din această iubire, Dumnezeu se descoperă în cele din urmă prin Fiul. Se
face cunoscut în mod direct, comunică "față către față", atragând pe oameni, pe fiii iubirii Sale
in comuniune cu El. De aceea, dacă Dumnezeu ni se descoperă în Vechiul Testament ca un
Stăpân direct, în Noul Testament, prin Fiul Întrupat noi îl cunoaștem ca pe un Părinte bun și
iubitor. Această deosebire este determinată de faptul că cei din Vechiul Testament se aflau
sub robia păcatului care depărtează pe Dumnezeu, pe când prin Descoperirea Noului
Legământ oamenii se află sub razele binefăcătoare ale milostivirii lui Dumnezeu, ale
sfințeniei și iertării acordate de Fiul lui Dumnezeu întrupat și înviat.
Revelația divină o găsim în Sfânta Scriptură care reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu
scris sub inspirația Duhului Sfânt. Dar o găsim și în Sfânta Tradiție, ca o Descoperire orală
făcută în mod desăvârșit de către Fiul lui Dumnezeu întrupat. De fapt, Domnul nici nu a scris.
El a descoperit pe Dumnezeu Tatăl și voia Lui prin viu grai și a poruncit Sfinților Apostoli, nu
să scrie, ci să propovăduiască și să boteze, adică să transmită harul mântuitor al Sfintelor
Taine (Matei 28, 19). De aceea Apostolul precizează că " credința este din auzire, iar auzirea
prin Cuvântul lui Hristos " (Romani 10, 17). De altfel, cuvântul scris al Sfintelor Evanghelii
nici nu reține tot ceea ce a propovăduit și a învățat Mântuitorul prin viu grai. Sfântul
Evanghelist Ioan la sfârșitul Evangheliei sale arată că " sunt și alte multe lucruri pe care le-a
făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde
cărțile ce s-ar fi scris " (Ioan 21, 25). Nici Sfinții Apostoli nu au cuprins în scris toată
46 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 13
18

învățătura Domnului. Ei au transmis adevărul mântuitor prin viu grai și l-au lăsat Bisericii ca
pe o Sfântă tradiție moștenită de la Mântuitorul. Datorită acestui fapt, Sfântul Apostol Pavel
îndeamnă pe creștinii din Tesalonic: " țineti predaniile pe care le-ati învățat, fie prin cuvânt,
fie prin epistola noastră" (II Tesaloniceni 2, 15). De aceea putem spune că izvoarele revelației
divine sunt Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
De câte feluri este Revelația divină? De două feluri: naturală, prin care Dumnezeu ni
se descoperă prin creația Sa și supranaturală, când Dumnezeu ne comunică direct voia Sa.
Prin revelația naturală Dumnezeu conduce pe omul care crede în El spre ținta unirii cu El prin
vorbire indirectă și prin lucruri, folosindu-Se de diferite împrejurări, probleme, greutăți,
dureri ridicate în fața acestuia și de gândurile aduse în conștiința lui pentru ca aceasta să
înainteze spre El prin felul drept de a le face față, deci folosindu-Se de ceea ce ține de natură.
Iar prin Revelația supranaturală, Dumnezeu face să se ivească în conștiința celui credincios
într-un direct cuvinte de ale Sale, sau cuvinte care pun în evidență celui credincios într-un fel
direct cuvinte de ale Sale, sau cuvinte care pun în evidență persoana Lui, nu lucrând prin
natură, ci printr-o vorbire și acțiune care fac clară prezența lui Dumnezeu în conducerea
acestuia spre unirea cu Ea ca ținta lui finală.47
La început Dumnezeu s-a descoperit omului în mod direct. Apoi, după căderea în
păcat, se descoperă prin patriarhi; prin Moise comunică Legea Sa, iar prin profeți descoperă
venirea Mântuitorului, în momentele principale ale formării și apărării poporului Israel ca
purtător al mesajului de mântuire. În cele din urmă, Dumnezeu se descoperă în mod desăvârșit
prin Fiul. 48
Din cele prezentate vedem că Revelația Dumnezeiască reprezintă Descoperirea din
partea lui Dumnezeu a voii și lucrării Sale făcută omului spre mântuirea sufletului.
Descoperirea dumnezeiască prin prooroci referitoare la venirea Mântuitorului s-a
împlinit odata cu întruparea, moartea și învierea Sa. Decalogul la fel ca și toate poruncile
Mântuitorului rămân o datorie de împlinit de către credincioșii tuturor timpurilor. Pe de alta
parte, împlinirea poruncilor Domnului rămâne un mod și un mijloc de a ne arată iubirea pe
care I-o purtăm, spre mântuirea sufletului: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este
care Mă iubește… (Ioan 16, 21). De Mă iubiți, păziți poruncile Mele " (Ioan 14, 15), ne spune
Mântuitorul. Hristos reprezintă o ultimă etapă a Revelației Supranaturale și împlinirea
planului ei. El iradiază forța împlinirii acestui plan cu întreaga creație și cu tot universul49.
47 Ibidem, p. 27
48 Ibidem, p. 29
49 Ibidem, p. 31
19

Astfel Hristos reprezintă culmea Revelației Supranaturale și deplina confirmare și
clarificare a sensului existenței noastre cu Dumnezeu și prin acesta și desăvârșirea noastră.
1.3. Chenoza
Întruparea constituie și rămâne un mare mister al credinței creștine. Acțiunea prin care
persoana a doua a Sfintei Treimi a acceptat și a putut să coboare până la nivelul condiției
umane, să ia trup de om și să se smerească până la suferință și moarte, se numește chenoză.
Numele acestei acțiuni vine din cuvântul grecesc „ khénosis” = golire, adică golirea Fiului lui
Dumnezeu de slava Lui; expresia se găsește la Filipeni 2,7-9 „Hristos, chipul lui Dumnezeu
fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai ca Dumnezeu, ci s-a golit pe Sine, chip de rob luând,
făcându-se asemenea oamenilor … Ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte pe
cruce”. Prin urmare, chenoza cuprinde două aspecte: smerirea Fiului lui Dumnezeu până la
condiția de om; felul în care și-a împropriat firea umană. De la început, trebuie spus că actul
chenozei este un paradox, pentru că smerirea, golirea reală a Fiului de slava Sa divină prin
întrupare înseamnă tocmai reversul – aparent contrar – al puterii și libertății Sale; pentru că
numai prin această umilire și restrângere a slavei Sale s-au putut oamenii împărtăși, prin
„sărăcirea” Lui, de bogăția Lui. Prin chenoză, Iisus Hristos, pe de-o parte asumă firea umană
pătimitoare iar pe de altă parte dă trupului puterea să biruiască patimile și moartea.50
Toți Sfinții Părinți au interpretat chenoza în sensul unirii ipostatice cu toate
proprietățile neschimbate ale firilor. Astfel, Sf. Grigorie de Nazianz spune: „Ceea ce era a
rămas, iar cea ce nu era a asumat”. Sfântul Ioan Gură de Aur zice și el: „Auzind că s-a
deșertat, să nu socotești vreo schimbare, prefacere sau nimicire a unei firi, ci rămânând ceea
ce era, a luat ce nu era și întrupându-se a rămas Dumnezeu”. Mai subtil exprimă chenoza Sf.
Maxim Mărturisitorul astfel: „Însuși Cuvântul, golindu-se, smerindu-se fără schimbare și
primind în sens propriu caracterul pătimitor pe care-l avem noi prin fire și prin întrupare
supunându-se cu adevărat simțirii naturale, s-a numit Dumnezeu văzut și Dumnezeu de jos”.
Chenoza a fost necesară, pentru că numai împropriindu-și firea umană, Hristos poate să ne
facă și pe noi dumnezei după har.
Chenoza și îndumnezeirea firii umane sunt complementare, una o presupune pe
cealaltă și este reversul ei. Asumarea firii umane pătimitoare nu înseamnă că firea divină a
devenit pătimitoare, ci numai că persoana divină a devenit subiect purtător și al firii umane.
Chenoza este expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Deși toți Sfinții Părinți
50 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă , Manual
pentru seminariile teologice, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2006, pp. 208-211.
20

afirmă o chenoză reală, totuși nici unul nu vorbește de o chenoză radicală , în sensul de
renunțare la vreuna din calitățile firii divine. Teologia protestantă a construit o seamă de teorii
privind interpretarea chenozei. Unii teologi, ca Thomasius și Gess afirmă o „ golire de
întrebuințare”, în sensul că Hristos își păstrează însușirile divine dar nu le întrebuințează
complet și continuu. Alții, ca Lucas Osiander, formulează o „ ascundere de întrebuințare ”, în
sensul că Hristos s-a folosit de însușirile Sale divine numai pe ascuns. Aceste teorii
protestante, deși subtile și ingenioase, sunt totuși inacceptabile. Prima teorie duce la
acceptarea unei schimbări reale a firii divine și negarea unirii ipostatice; iar după a doua
teorie, Hristos folosind numai pe ascuns însușirile divine duce la impresia unui doketism (că
ar fi avut numai aparent trup uman). Este de observat că aceste teorii chenotice protestante
sunt, de fapt, forme moderne de monofizism, pentru că vorbesc de o schimbare reală, de o
auto-limitare a firii divine.51
În teologia ortodoxă, numai Sergiu Bulgakov a fost ispitit să formuleze o teorie
chenotică personală. În lucrarea „ Cuvântul întrupat” el vorbește de o chenoză reală a firii
divine și chiar ajunge să afirme că „doctrina chenotică protestantă a dat o viață nouă teologiei
Apusului, pe când teologia Bizanțului a devenit moartă în acest punct”. Consecințele teoriei
lui sunt cu totul neortodoxe, ca de exemplu aberația că Iisus Hristos și-a lepădat trupul
omenesc la Înălțare. „ Natura Cuvântului ¸ zice Bulgakov, ca bază a existenței ipostatice și
izvor al vieții, rămâne neschimbată și nemicșorată și în Hristos ”. Micșorarea se referă nu la
natură, ci la norma de viață potrivit naturii dumnezeiești, la chipul dumnezeiesc, de care s-a
dezbrăcat Hristos prin întrupare. De aici urmează că natura și chipul – deși se află într-o
legătură reciprocă, ca baza și consecința ei – totuși pot fi despărțite între ele. „Chipul” e slava,
mărirea, de care Fiul s-a dezbrăcat, luând „chipul de rob”, norma de existență a făpturii,
urmând ca după înviere să-Și recapete iarăși slava ce-a avut-o mai înainte de-a fi lumea (Ioan
17,5).
Micșorarea se referă însă și la ipostasul Cuvântului. Și lucrul acesta se poate înțelege
de la sine. Dacă natura s-a micșorat, ipostasul – care reprezintă și poartă natura – n-a putut
rămânea în strălucirea lui deplină: „Autoconștiința Lui se actualizează prin conștiința
omenească”. „Aici avem cea mai neînțeleasă și mai zguduitoare automicșorare a ipostasului
veșnic dumnezeiesc al Logosului, care se scufundă în vremelnicie și succesiune, pentru ca –
după ce s-a stins în subconștient, prin petrecerea în sângele Maicii – să se ridice din apele
Letei la suprafață, în faza conștiinței somnoroase a copilului, care va crește” (Luca 2,40),
51 Stan Coman, „Sensul ortodox al chenozei față de teoriile chenotice moderne” , Ortodoxia,
nr. 3, 1956, p. 256
21

ajungând „la măsura creșterii depline a lui Hristos” (Efeseni 4,13). De asemenea, Iisus își
vedea lăuntric, tot mai clar, eul Său dumnezeiesc. Dar nu printr-o conștiință paralelă cu cea
omenească, ci tocmai prin aceasta. „ Ipostasul omenesc al lui Iisus, este și ipostasul Logosului :
aceasta e taina și adâncul ce se descoperă în conștiința Lui omenească, treptat și fără încetare,
odată cu creșterea conștiinței Lui omenești ca și conștiință și filiație divină. Dar această
vedere a filiației Sale divine, această conștiință de Dumnezeu, nu suprimă în Hristos conștiința
Lui temporală și omenească prin care ea luminează în timp, ca un soare lăuntric ce luminează
geamul conștiinței empirice”.52
Fără această automicșorare, fără chenoză, prăpastia dintre Dumnezeu și om n-ar fi fost
învinsă nici în Iisus Hristos. Numai prin chenoză, dumnezeirea s-a putut coborî chiar în sânul
umanității, ca s-o înnobileze nu din exterior, ca pe un obiect, ci dinăuntru. Fără chenoză,
natura omenească n-ar fi putut suporta în intimitate natura dumnezeiască; ar fi ars, s-ar fi topit
de prea marea putere a naturii dumnezeiești. Cum ar mai fi putut persista știința mărginită
omenească în același timp cu știința fără margini a lui Dumnezeu?; sau, neputințele omenești
în același subiect cu atotputernicia Lui? „În Iisus, dumnezeirea inspira persoana Lui divino-
umană și se manifesta în măsura în care natura omenească o putea primi și încăpea, dar nu
forțând asupra ei și nu în afară de ea; și în aceasta se arată chenoza neîntreruptă, actuală a
dumnezeirii, care se măsoară pe Sine după cele omenești”.
Trebuie să observăm că Sf. Scriptură, deși vorbește impresionant despre mărturisirea
și dumnezeirea Lui, nu numai prin simplă afirmare, ca despre o realitate dincolo de orice
constatare, ci și prin certificarea manifestării multora din însușirile ei. Dogma bisericească
declară apoi că cele două firi sunt unite în Hristos „neschimbat”. Deși de această dificultate
caută să scape cei mai mulți chenotici, prin afirmarea că nu firea dumnezeiască s-a schimbat
prin întruparea Logosului, ci forma de activare a însușirilor ei, totuși sensul acestei
neschimbări e precizat de Sinodul al VI-lea ecumenic prin adausul că și „lucrarea” fiecărei firi
a rămas neschimbată.53
În teologia patristică , chenoza a fost înțeleasă totdeauna ca revers firesc al
îndumnezeirii. Întruparea însăși este chenoză, întrucât constă în împroprierea celor omenești
de către Fiul lui Dumnezeu, în împletirea lucrării divine cu cea umană, în suportarea
slăbiciunilor umane de către Fiul lui Dumnezeu, în coborârea și conformarea la condiția
umană.
52 Pr. Prof. Ion Bria, Credința pe care o mărturisim , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
B.O.R., Bucuresti, 1987, p. 137
53 Jacques Fantino, Învățătura hristologica a Sinodului de la Calcedon , Ed. Anastasia,
Bucuresti, 2004, pp. 77-78
22

Astfel, Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că „Fiul lui Dumnezeu întrupat lucra cele
înalte prin cele smerite, făcându-și arătată puterea suprafirească prin trup, după fire pătimitor”
și „ca Dumnezeu mișca propria sa omenitate iar ca om manifesta propria Sa Dumnezeire…
pătimea dumnezeiește, odată ce nu era simplu om și săvârșea minuni omenește … odată ce nu
era Dumnezeu gol. Încât patimile Lui erau minunate … iar minunile Lui erau pătimite”.
Sf. Chiril al Alexandriei învață și el că Iisus Hristos „făcându-și ale Sale cele ce erau
proprii trupului, prin împropriere Cel desăvârșit se supune creșterii și Cel neschimbat
înaintării”.54 Recent, părintele Dumitru Stăniloae a remarcat că posibilitatea chenozei e dată
deja în conformitatea omului cu Dumnezeu ca și „chip și asemănare” și că, foarte simplu spus,
„chenoza, în genere, constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu a primit să fie subiect al
modestelor însușiri și manifestări omenești ”. El a observat că, Întruparea fiind expresia iubirii,
„în orice dragoste e o chenoză” și a făcut și o analogie a chenozei: unirea sufletului cu trupul
într-o singură persoană. Observăm că această analogie fericită a părintelui Stăniloae este
utilizabilă și în alte mari probleme dogmatice, precum firea divină și energiile divine, viața
inter-trinitară și unirea ipostatică, deși recunoaștem că este delicată, riscantă și improprie
pentru înălțimile divine.
Iubirea este prin sine smerenie – sau și smerenie – fiind reducere a egoismului,
admitere a existenței altora la nivel egal cu propriul subiect și căutare a dragostei lor. Cine
răspunde însă iubirii cuiva nu mai vede aspectul de smerenie, de umilire. Dar când nu se
răspunde, comportarea omului care umblă cu iubire după comuniunea altora, apare de tot
umilitoare.
Antinomia dintre chenoza Fiului lui Dumnezeu și păstrarea neschimbată a firii Sale
divine în actul Întrupării se explică deci numai prin conceputul de persoană; adică, prin faptul
că același subiect este capabil de a purta și exprima simultan două firi care se împletesc fără
să-și știrbească integritatea, firea umană putând fi îndumnezeită de către cea divină.
Posibilitatea sălășluirii în același ipostas a însușirilor și lucrărilor dumnezeiești și
omenești, deși greu de înțeles în amănunte, e dată în conformitatea omului cu Dumnezeu și în
general în faptul că între El și lume, ca realitate creată și susținută de El, are loc o continuă
uniune, purtată în fond de Subiectul divin, ca ultim izvor și susținător al energiilor Sale
necreate și al energiilor create ale lumii. În fond Dumnezeu este ultimul Subiect al întregii
realități divine și create, fără ca vreuna să-și piardă ceva din caracterul ei. Pe drept cuvânt
54 Sf. Maxim Mărturisitorul , „Ambigua”, P.S.B., nr. 80, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1983, p. 256
23

Sfinții Părinți au lărgit înțelesul termenilor calcedonieni: „nedespărțit” și „neamestecat”,
aplicându-i raportului general dintre Dumnezeu și lume.
O analogie mai familiară a unirii celor două firi în Iisus Hristos, fără o chenoză reală a
firii dumnezeiești, ne oferă și unirea sufletului și trupului nostru într-o unică persoană. Noi nu
trebuie să renunțăm la activarea însușirilor noastre sufletești prin faptul că sufletul ne este unit
cu trupul. Adâncimile de dincolo de spațiu, de timp și de expresie ale sufletului pot coexista
cu mărginirile trupului purtate de același subiect.
Chenoza Fiului lui Dumnezeu se explică de altfel prin iubirea lui Dumnezeu.
Dumnezeu este chenoză pentru că este iubire și este iubire pentru că este chenoză; iubirea
însăși înseamnă smerenie, coborârea totală la celălalt ”.55
55 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului , Sibiu, 1943, p. 341
24

CAPITOLUL II
BISERICA ȘI CEI DE VÂRSTA A III-A
De foarte multe ori ne punem întrebarea: este bătrânețea un blestem sau o
binecuvântare? Răspunsul și-l dă fiecare în funcție de cum aceștia își trăiesc această perioadă
a vieții. Cei care o întâmpină cu sentimentul dureros că viața lor și-a pierdut sensul, că tot
ceea ce au avut, ce au fost și la ceea ce au ținut aparține trecutului, că sunt doar o povară în
plus pentru cei apropiați, pentru aceștia bătrânețea este un chin, nu în sine ci prin modul cum
aceștia o primesc.
Pentru cei care o întâmpină cu bucurie, iar toată viața lor nu au căutat să se
îmbogățească cu bunuri materiale, ci cu virtuți: înțelepciune, bunătate, blândețe, răbdare,
dragoste, la bătrânețe se vor bucura de un respect meritat și de dragoste.
Trupul îmbătrânește, însă sufletul e nematerial și nu este supus stricăciunii. Dacă
omul din tinerețea sa a prețuit chipul lui Dumnezeu întru sine și s-a străduit să se asemene lui
Dumnezeu, bătrânețea nu va lua aceasta de la el. Dacă ani de-a rândul a trăit întru Dumnezeu,
năzuind către El și să se îmbogățească întru El, la bătrânețe nu doar că nu va sărăci, ci va
secera roadele bogate.56
2.1. Prezența majoritară în Biserică
În bisericile noastre majoritatea celor prezenți la slujbe și în viața bisericii sunt
persoanele de vârsta a II-a și a III-a. Acest lucru la prima vedere s-ar putea interpreta în mod
simplist astfel: bătrânii apropiindu-se de moarte se gândesc mai mult la viața veșnică decât la
aceasta trecătoare. Dar realitatea este alta, o persoană care a mers din copilărie și în tinerețe la
biserică v-a frecventa biserica și în momentul în care va ajunge la bătrânețe. Un proverb
spune „Ceea ce nu a învățat Ionică, nu poate învăță Ion”, deprinderile și obiceiurile bune și
sănătoase le deprindem din copilărie.
Faptul că astăzi bisericile noastre sunt pline de persoane de vârsta a treia, ne arată
faptul că aceștia și-au însușit credința încă din copilărie, și-au desăvârșit-o la maturitate, iar
acum o practică ca un mod de viață. Creștin nu este o persoană care merge duminică și în
sărbători la biserică, se spovedește și împărtășește o dată pe an. Creștinismul este o trăire,
astfel l-au înțeles strămoșii noștri, ei nu doar frecventau biserica, ci trăiau fiecare slujba ca un
lucru personal.
56 Ciocioi Gheorghiță, Cum să înțelgem bătrâneațea , Ed. de Suflet, București, 2016, pp. 87-
89.
25

Desigur tinerii din ziua de astăzi trăiesc într-o atmosferă de secularism, acesta
influențează atât literatura, arta, muzica, filosofia și chiar și religia. Trăim într-o epocă, în care
suntem influențați de spiritul ei. Problema apare atunci când ne întrebăm „unde sunt
credincioșii devotați?”, răspunsul e că sunt acolo, dar „înoată împotriva curentului”. Curentul
dominant al culturii noastre, în loc să-i ajute așa cum a făcut-o în trecut, amenință să-i ducă la
fund”.57 În această viziune seculară despre lume, chiar și această tensiune pare să fi dispărut:
„este perfect respectabil să fii nereligios, iar în anumite cercuri, cu precădere intelectuale, este
de-a dreptul de proastă reputație sau cel puțin excentric să fii altfel. Se pare că ne apropiem cu
rapiditate de situația în care credincioșii caută să înfăptuiască angajamentele lor distinctive la
periferie, în loc să le ducă în inima lumii în care trăiesc”.
Concluzia firească este că această viziune seculară despre lume devine o „etică” a
categoriilor (genurilor). Ea poate lua diverse forme, exprimate în diverse școli de gândire:
naturalism, materialism, umanism etc. Credința în Dumnezeu, în scopurile sale relevante, în
judecățile Sale, nu are loc în formularea directă a acestei etici.58
Mulți tineri din zile noastre nu au intrat într-o biserică decât cu ocazia botezului, a
căsătoriei sau a serviciului de înmormântare. Aceștia nu au ascultat niciodată o predică într-o
biserică, nu au cântat și nici nu au participat la vreo activitate în biserică. Majoritatea
oamenilor, deși se consideră cu numele creștini, ei nu frecventează biserică nici măcar la
praznicele mari. Ei întră în biserică doar într-o stare de inconștiență:
– la botez (când sunt mici să înțeleagă ceva);
– la cununie (când se grăbesc să ajungă la petrecere, iar toată slujbă nu este decât o
plictiseală pentru ei);
– la înmormântare (când sunt, din nou, într-o stare de inconștiență).
Astfel bisericile noastre sunt pline de oameni în vârstă, care prin credința lor ne
umplu lăcașurile de cult. Totuși care este valoarea bătrâneții? Pentru ce Domnul a creat-o
pentru noi? Din punct de vedere creștin, bătrânețea este o vreme deosebită, ce are o
importanță extraordinară în viața omului. Acesta poate să ajungă la mântuirea sufletului și,
totodată, la mântuirea aproapelui. Nu toți vom trăi până la bătrânețe, din păcate nu toți avem
parte de un astfel de dar. Vremea bătrâneții o putem asemănă cu vremea coacerii fructelor, cu
adunarea recoltei. Pentru bătrânii acestea este vremea întâlnirii cu Dumnezeu și cu sine
însuși.59 De aceea aceștia acum caută mai mult biserica, chiar dacă în tinerețe mulți dintre ei
57 Joseph J. Allen, Slujirea Bisericii chip al grijii pastorale, Ed. Renașterea, Cluj Napoca,
2010, p. 222
58 Ibidem, p. 223
59 Ciocioi Gheorghiță, op. cit.,p. 14
26

nu au frecventat slujbele bisericii, acum este momentul în care viața lor este dăruită lui
Dumnezeu, pentru adunarea roadelor, a cugetării la toate cele trăite. Bătrânețea este astfel
ultima posibilitate de a-L întâlni pe Dumnezeu în inima noastră. Un înțelept spune că „ Ochii
bătrâneții sunt îndreptați spre cele dinlăuntru și cele dinapoi .” Bătrânețea devine astfel
vremea potrivită pentru pocăință, aceasta face mai vie trăirea noastră, stinge patimile,
deschide vederea duhovnicească. Bătrânețea devine astfel o pregătire pentru o viață nouă.
La bătrânețe (la fel cum e în boală) sufletul omului e în strânsă legătură cu
dumnezeirea. La bătrâni patimile se mișcă doar în suflet, pentru că neputința trupească îi
lipsește de posibilitatea de a lucra în trup. Bătrânețea ne lipsește de faptele cele rele, având
ultima posibilitate de a pătrunde în inimă și de o curăți prin pocăință și milostenie.
Înaintați în vârstă și de multe ori și bolnavi, bătrânii cu greu se mai pot redresa, cu
dificultate pot privi în sus, în perspectivă și să mai fie curajoși. Asocierea dintre numărul
anilor și boală cauzează, de multe ori, o păgubitoare instabilitate la toate nivelele de percepție
ale omului. Astfel obișnuit, omul bătrân nu i se mai dă atenție și considerație ca odinioară. El
este considerat de multe ori ca un superfluu, ca ceva scos din uz și de aceea este trecut cu
vederea, este neglijat și uneori chiar desconsiderat de cei tineri și de către adulți.60
Toate acestea îi produc o profundă nemulțumire sufletească, o durere amară, o
neliniște care nu-i lasă odihnă și mângâiere decât în contact mai viu cu Dumnezeu, cu biserica
și cu preotul parohiei.61
Iată încă un motiv pentru care bisericile noastre sunt frecventate cu precădere de
oamenii în vârstă. De boala singurătății cu greu se poate vindeca singur cineva, aproape
imposibil. Această împovărătoare suferință, ce pune în ecuație termeni de singur sau singular,
întunecă realitatea cotidiană, prin nenumărate pârghii apăsătoare. Astfel preotul trebuie
necondiționat să învețe pe bolnav să se roage mult, să se roage stăruitor, să se roage cu
căldură și cu convingere deplină în ajutorul trupesc și sufletesc, pe care Dumnezeu îl poate
trimite asupra lor. Casa fiecărui bolnav trebuie transformată într-un altar de rugăciuni
comune, de rugăciuni calde, stăruitoare și continue adresate Doctorului sufletelor și trupurilor
noastre.62
Atmosfera creată și întreținută de rugăciune ne ferește de posibilitatea depresiilor, ne
încălzește sufletul, toarnă acel balsam liniștitor peste întreaga viață a creștinului atent la rostul
60 Pr. Mihai Iosu, op. cit, p. 168
61 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Lițiu, Pr. Lect. Dr. Dorel Man, Curs de Teologie Pastorală, Ed.
Univestității din Oradea, 2002, p. 164
62 Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea, Studii și articole de Pastorală Ortodoxă, Ed. Arhiepiscopiei
Sibiului, Sibiu, 2002, p. 76
27

său, la destin. Rugăciunea este comuniunea noastră cu Dumnezeu, este înălțarea sufletului și
convorbirea intimă cu însuși părintele nostru Cel din Ceruri. Este scara cea mai sigură, pe care
ne înălțăm spre lumea veșniciei, e aripa credinței, sămânța nădejdii”63. Demn de reținut este și
faptul că atunci ”când începi să te rogi cu adevărat, ai conștiința fermă că unitatea pământuli
cu cerul e atât de puternică, încât Hristos stă de partea tuturor acelora pe care-i chemi lângă
tine să stea în rugăciune”64.
2.2 Sprijinul acordat preotului și cultului
Bătrânețea se caracterizează prin slăbirea puterilor fizice și spirituale, printr-un
declin general al omului. Existența acestor realități, precum și faptul că în general bătrânii
și-au îndeplinit îndatoririle lor față de viață, sunt îndreptățiți să-și petreacă anii pe care îi
mai au în liniște deplină și mulțumire.
Obișnuit, omului bătrân nu i se mai dă atenție și considerația de odinioară. El este
asociat adeseori cu ceva superfluu, ca ceva scos din uz și de aceea este trecut cu vederea, este
neglijat și uneori chiar desconsiderat de cei tineri și de către adulți. Faptul acesta îi va provoca
o profundă nemulțumire sufletească, o durere amară, o neliniște care nu-i lasă odihnă și
mângăiere decât în contact mai viu cu Dumnezeu, cu Biserica și cu preotul parohiei.65
Preotul trebuie să învețe pe bătrânii, care de multe ori suferă și de boli, să se roage
mult, să se roage stăruitor, să se roage cu căldură și cu convingere deplină în ajutorul trupesc
și sufletesc pe care Dumnezeu îl poate transmite asupra lor… casa fiecărui bolnav trebuie
transformată într-un altar de rugăciuni comune, de rugăciuni calde, stăruitoare și continue
adresate Doctorului sufletelor și trupurilor noastre.66
Pretoul cu vocație trebuie să desfășoare, așadar, în climatul dragostei și al nădejdii, el
nu va căuta doar justificarea sa la slujbă, ci va încerca să schimbe vieți și destine. Legăturile
sale cu bătrânii sunt folositoare și pentru că, în ei, preotul poate găsi foarte buni sfetnici în
ceea ce privește anumite lucruri în parohie. Preotul să menține legătura cu toți, iar cu cei mai
inteligenți și care au avut un anumit rol în viața parohiei, să nu ezite a sta de vorbă asupra
anumitor probleme ce-l preocupă. Va profita mult de sfatul înțelept primit de la aceștia.67
Astfel seniorii sunt de un adevărat folos în activitatea samarineană a parohiei. Credincioșii
privesc cu bucurie opera samarineană a preotului lor și sunt nemulțumiți totdeauna când
63 Ibidem, p. 224
64 Preot Constantin Necula, Bucuria credinței, Ed. Agnos, Sibiu, 2017, p. 81.
65 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Lițiu, Pr. Lect. Dr. Dorel Man, op. cit., p. 164
66 Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea, op. cit., p. 76
67 Nicolae Brânzezeu, Păstorul și turma, Lugoj, 1930, p.297
28

păstorul lor sufletesc se dovedește a fi indiferent, când este o piatră a nesimțirii în fața
durerilor și nenorocirilor care încearcă pe credincioșii săi.68
Patriarhul Iustin Moisescu spunea: „Credincioșii ortodocși vin la sfintele slujbe nu
numai pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, a lăuda pe Părintele ceresc și a se ruga Lui, ci
și pentru a trăi cu adevărat și mai deplin în Duhul Sfânt, pentru a primi din mâna preotului
darurile cerești de care au nevoi, pentru a putea duce, zi de zi, o viață creștinească deplină,
autentică, activă”.69
O bornă de hotar a vieții este cea reprezentată de încheierea activității profesionale,
de ieșirea la pensie. Pensionarea poate apărea ca o promisiune dintr-o altă viață, mai ales când
ai un serviciu istovitor, dar ea poate fi de asemenea și un coșmar: omul nu mai joacă un rol
social, a pierdut puterea asupra altora, și-a pierdut autoritatea și dinamismul devine inutil.70
Deși foarte mulți se gândesc foarte serios la pensionare, bucurându-se că acest moment va fi
unul fericit, în care poți să stai acasă și faci ceea ce vrei, primind cuvenita pensie, după ce se
pensionează bucuria se transformă într-o apăsarea a inutilității sale, unele persoane ajungând
la depresie. Acest lucru nu trebuie neglijat din punct de vedere pastoral, iar biserica poate
asigura acest reviriment salvator, arătându-și prezența prin binefacere, folosindu-se de acești
oameni în sprijinul bisericii.
Unul dintre sentimentele încercate de numeroase persoane vârstnice este ce de
inutilitate, de a nu fi implicate în nici o activitate productivă. Se consideră că un individ nu
este perceput ca „bătrân” de către prieteni și familie atât timp cât continuă să aibă activități
productive.
Unii oameni văd pensia ca pe o retragere, individul manifestă o repliere pe ființa
biologică, o îngustare a câmpului său social și spațial. Timpul este acordat somnului, lipsa
proiectelor, persoana se deplasează foarte puțin și aproape niciodată în afara cartierului unde
locuiește. Nu se vizitează cu nimeni.
A două categorie sunt cei care văd pensia – vârsta a III-a. De data aceasta persoana
se inserează într-o rețea socială prin activități productive, care nu sunt altceva decât modalități
de a face să treacă timpul. Ele sunt de obicei organizate și reprezintă unul dintre centrele
principale de interes. Aceasta este practic o bătrânețe reușită.71 Aici intervine biserica, care are
68 Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea, op. cit., p.69
69 Pr. Prof. Nicolae Necula, „Preotul și pastorația în gândirea Prea Fericitului Părinte Patriarh
Iustin Moisescu”, B.O.R., anul CIII, nr. 3-4, martie – aprilie 1985, p. 228
70 Pr. Mihai Iosu, op. cit., p. 189
71 Roger Fontaine, Psihologia îmbătrânirii, Ed. Polirom, Iași, 2008, p. 178
29

datoria de a-i insera în rândul ei pe acești oameni, de a le da ceva de făcut, de a le umple
bătrânețea cu ceva folositor atât pentru ei, cât și bisericii.
O altă caracteristică a pensionarului este aceea în care acesta se inserează social prin
activități în cadrul familiei, petrecându-și timpul liber în familie. Aici se constată o coabitare a
pensionarului cu copiii, o mare intensitate a relațiilor familiale, în special cu nepoții,
numeroase reuniuni de familie și o participare financiară importantă în menținerea structurii
familiei.72
Preotul, cu tact și răbdare, va argumenta că dacă pensionarea este înțeleasă ca o
schimbare a unui tip de muncă printr-un alt tip de muncă, drept o intrare într-o nouă fază de
activitate productivă (în a îndeplini mai multe activități în cadrul Bisericii lui Hristos, pentru
care pensionarul nu a avut timp înainte), atunci acest lucru este unul bun.
În lăcașul de cult, înțeleptul și încercatul senior se va strădui să depășească starea de
creștin prezent, schimbând-o în cea de credincios participant. Seniorul va învăța că normele și
rânduielile bisericii, descoperind care sunt modelele și metodele, care sunt prioritățile. În
biserică nu se întoarce capul într-o parte sau alta spre a vedea pe cei din jur și pe cei ce intră
su ies. Atenția tuturor trebuie concentrată asupra celor ce se citesc, se spun sau se cântă, de
preot, de cântăreți, de cor. Bunul creștin va repeta în gând cele ce aude, iar în bisericile unde
toată lumea cântă, va cânta și el, dacă poate, iar dacă nu poate, va fredona ușor, în ton și
cadență, cu cei ce cântă. Cine va face astfel va lua parte activă la rugăciunea publică”.73
Astfel pentru persoanele care se vor integra activ în viața bisericii, nu doar în
participarea pasivă la sfintele slujbe, cât mai ales prin acțiunile întreprinse de către biserică, la
care toți sunt chemați, vor avea parte de o bătrânețe reușită și frumoasă. Există clar o strânsă
legătură între bătrânețea reușită, gradul de angajament social și practicarea de activități
productive. Astfel numeroase studii indică faptul că există o legătură strânsă între nivelul de
integrare socială și mortalitate, demonstrând că bătrânii care practică izolarea socială și
sedentarismul au o speranță de viață semnificativ inferioară celor integrați social.74
2.3. Educatorul vârstnic
Întotdeauna bunicii și-au iubit și crescut nepoții, de aceea vedem că „instituția
bunicilor”, persoane de vârsta a treia, care nu au drept laudă numărul anilor, ci marea dragoste
72 Ibidem, p. 178
73 Pr. Ghe. Paschia, „Buna – cuviință creștină”, B.O.R., anul CXV, nr. 9-12, septembrie –
decembrie 1977, p. 969
74 Roger Fontaine, op.cit., p. 179
30

față de nepoți. Văzând și bucurându-se de fii fiilor lor, împrejurul mesei, ei renasc, dobândesc
energie pozitivă, se justifică față de ei înșiși, față de istorie, simt împlinire.75
La persoanele în vârstă apar tot mai frecvent momente de contemplare liniștită a
ceea ce se petrece în jurul lor, cu compararea frecventă a celor prezente în tinerețea lor. Când
starea de sănătatea a seniorul este bună și poate să fie alături de celelalte generații când se
sărbătoresc diferite evenimente familiale, bătrânul poate trăi sentimentul împlinirii vieții sale
prin ceilalți. Sentimentele parentale se îmbogățesc cu dragostea pentru nepoți. Există o dorință
deosebit de puternică a bătrânilor pentru a ajunge să-și vadă și să-și crească nepoții.76
Bunicii sunt un element important din copilăria celor mici și o bună parte din
experiențele din copilărie sunt strâns legate de relația cu bunicul și bunica. Fie ca sunt bunici
de la țară, fie că sunt bunici care trăiesc la oraș, copiii se atașează rapid de aceste două figuri
paterne, care adesea sunt mai îngăduitoare decât mama și tata și mai dispuse să se joace.77
Câteodată, bunicii sunt mai puternic legați de nepoți decât au fost față de proprii lor
copii și pentru faptul că sensul vieții lor este acum legat de creșterea lor, pentru că nu mai sunt
dominați de grijile profesiei și se dedică mai mult lor, pentru că își amintesc prin ei de
tinerețea și de copilăria copiilor lor. Astfel se vorbește în psihologie de o perioadă post
parentală și despre rolurile de bunici.78
Pentru un copil, bunicii constituie o lecție de viață din multe puncte de vedere. În
primul rând, bunicii îi învață pe cei mici despre rolul copiilor, părinților și părinților acestora
în familie. Prin bunicii lor, copiii înțeleg mai bine că mama și tata au fost cândva ca ei și că în
viitor ei vor putea avea proprii lor copii. În al doilea rând, prin bunici se poate descoperi
istoria familiei și fiecare membru al acesteia afla de unde provine și cine este el. Pentru copii,
prezența bunicilor în viața lor întărește importanța și valorile familiei.
Bunicii sunt adulții care au mai puține reguli plictisitoare și o dispoziție mai mare de
joacă și distracție. Grație acestui lucru, între nepoți și bunici se formează rapid o legătură
puternică, indiferent de diferențele de personalitate și mai ales cele de vârstă. Pentru cei mici,
bunicii sunt adesea niște aliați de nădejde. Permițându-ne o glumă, bunicii se înțeleg bine cu
nepoții pentru că au un ,, dușman” comun – părinții.
Cu nepoții în brațe și în fața ochilor, bunicul simte că fiecare zi este asemeni unei
sărbători, este o confirmare a împlinirii rostului său, primit spre realizare de la Dumnezeu.
75 Pr. Mihai Iosu, op.cit., p. 197
76 Tinca Crețu, Psihologia vârstelor, Ed. Polirom, Iași, 2016, p. 373
77 http://parinti. acasa. ro/cresterea-copilului-365/relatia-intre-nepoti-si-bunici-o-legatura-
familiala-importanta-171875.html .
78 Tinca Crețu, op. cit., p. 374
31

Însăși denumirea de bunic, vine în limba română de la adjectival bun, prescurtarea acestora
fiind extrem de relevantă: bunul și buna.79
Bucuriile bătrâneților sunt de cele mai multe ori legate de sănătatea și bunăstarea
proprie, a copiilor și în special al nepoților lor. Nefericirea apare de cele mai multe ori când se
deteriorează sănătatea , când apar lipsurile materiale mari, când copiii sunt nevoiți să plece
departe singuri să-i lase singuri.80
Adesea, bunicii se văd nevoiți să aibă ei grijă de nepoți, pentru a-și proteja propriii
copii, care sunt din ce în ce mai solicitați la serviciile lor și sunt siliți să își petreacă mai mult
timp la serviciu decât în familie.
Pentru cei mai mulți dintre bunici, aceasta stare de fapt, indusă de responsabilitățile
multiple, poate reprezenta o nouă etapă a vieții: mai calmi și mai înțelepți, mai răbdători cu
nepoții și mai îngăduitori, ei știu deja că viața nu este numai o goană continuă după
recunoaștere socială și după bani. Iată de ce, adesea, adulții maturi par mai indulgenți (spre
disperarea părinților, care consideră că cei mici sunt prea „alintați“) și au o capacitate mult
mai mare de a depăși obstacolele care le apar în cale. În plus, sub influența accesului la
informații, ei sunt acum la fel de dispuși ca și adulții tineri să învețe mereu ceva nou.81
Studiile legate de familie arată că relația copiilor cu bunicii lor este esențială pentru
întregirea familiei. Toată lumea are de câștigat din această relație, iar copiii nu trebuie privați
de ea. Unul dintre lucrurile pe care este bine să le ai în vedere constă în faptul că relația dintre
bunici și nepoți nu are nicio legatură cu relația care există între bunici și copiii lor sau între
bunici și nora sau ginere. De exemplu, există soacre care nu se înțeleg cu nurorile lor, dar care
au o relație excelentă cu nepoții.82
Un alt lucru asupra căruia atrag atenția specialiștii în relațiile de familie este faptul că
bunicii nu ar trebui să devină părinți-surogat decât în cazuri excepționale, când nu există altă
soluție. Rolul de bunic este diferit față de cel de părinte și pentru ca cel mic să beneficieze de
toate avantajele, ar trebui să fie crescut și îngrijit de părinți, în primul rând.
În vederea evitării unor discuții apărute în creșterea nepoților, trebuie stabilit de la
bun început câteva reguli clare, iar fiecare membru să-și asume responsabilitatea să nu încalce
regulile și să nu depășească niște limite.
79 Pr. Mihai Iosu, op. cit., p. 197
80 Ibidem, p. 374
81 http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/familie-copii-anchete-si-dosar/bunici-nepoti-
o-relatie-speciala-648631
82 http://parinti. acasa. ro/cresterea-copilului-365/relatia-intre-nepoti-si-bunici-o-legatura-
familiala-importanta-171875.html
32

Alte familii sunt lipsite de bunici, fie pentru că ei nu mai trăiesc, fie pentru că sunt
într-o localitate îndepărtată sau în altă țară. Acești copii nu-și cunosc bunicii și au o legătură
slabă cu trecutul lor, nu cunosc întâmplări de demult, numele rudelor, obiceiuri vechi, nu știu
mai nimic despre când erau părinții lor mici.
În mediul rural se constată tot mai puțin prezența nepoților la bunici, o parte dintre
aceștia fiind plecați foarte departe de aceștia, în țări străine, de multe ori nepoții nu știu foarte
bine limba română, aceasta făcând greu o comunicare între ei și bunicii lor. O altă problemă
este aceea că foarte mulți bătrâni nu se mai pot descurca singuri cu nepoții lor, aceștia fiind
bolnavi și neputincioși. De aceea, de cele mai mute ori întâlnirea bunicilor cu nepoții lor are
loc ocazional de 2-3 ori pe an, aceasta reducându-se la a petrece câteva zile, uneori chiar ore
cu aceștia, fapt ce nu poate suda o legătură între bunici și nepoți. N epoții pot aduce un
beneficiu suplimentar în ceea ce privește sănătatea mintală, prin simplul fapt că le permit
bunicilor lor să îi ajute. Adulții mai în vârstă au avut o probabilitate mai mică de a fi deprimați
dacă au raportat că le oferă un ajutor nepoților lor, fie că ajutorul acesta era sub forma unui
sprijin material sau pur și simplu bunicii le împărtășeau sfaturi nepoților.83
Este benefic timpul petrecut de bunici cu nepoții lor, ambele categorii având de
câștigat: nepoții, căci bunicii sunt mai puțin pretențioși cu ei și le satisfac mai multe pofte, iar
celor în vârsta compania celor mici le creează satisfacții majore.
Această petrecere a vacanței la țară, cu bunicii, ar trebuie să o promovăm ca să fie
retrăită în zilele noastre în satele noastre tradiționale. Preotul are datoria de a îndemna părinții
să își lase copiii în vacanță să petreacă o parte din timp cu bunici lor, acest lucru fiind benefic
atât pentru ei, cât mai ales pentru bătrâni, ambele categorii de vârstă trăindu-și „copilăria
frumos”.
83 http://www.feminis.ro/importanta-relatiei-dintre-nepoti-si-bunici–de-ce-trebuie-sa-devina-
o-prioritate_55624.html
33

CAPITOLUL III
PASTORAȚIA SENIORILOR
În general oamenii se raportează în două moduri la persoanele în vârstă: pe de o parte
se spune că trebuie să cinstim bătrânețea, iar pe altă parte, în realitate, observăm bătrâni, care
duc o viață mizerabilă. Acest lucru se datorează în primul rând societății care este consumistă,
în care o persoană care nu mai produce, care nu este folositoare, trebuie lăsată în afară.
În scurta analiză la oamenii în vârstă și la bătrânețe, trebuie să punem accentul pe
pastorația acestora, care o vom realiza prin răbdare, grijă, purtându-ne cu ei cum am dori și
noi să se poarte cineva. Este exact ceea ce au ei nevoie, ei ne-au fost dragi, dăruindu-ne liniște
și încredere atunci când am fost fără de apărare și ajutor. Acum, ei sunt aceia care au nevoie
de apărarea și mângâierea noastră.84
3.1. „A doua copilărie”
Perioada de regresie este cunoscută și ca vârsta a treia sau ca vârsta bătrâneții în care
domină fragilitatea și involuția. Etapele de după 65 de ani se caracterizează prin apariția unor
probleme clinice și trăirea psihică a stagiului terminal. În decursul timpului, au fost acumulate
informații importante privind bătrânețea, relevându-se faptul că este o vârstă a înțelepciunii,
anticameră a morții și a bilanțurilor, de toleranță și împăcare cu lumea, de eliberare de
deșertăciune și îndemn pentru o viață cumpătată a celor tineri. Dacă acestea sunt
caracteristicile generale ale vârstei a treia, trebuie remarcat ca sunt unii bătrâni cu tulburări
regresive ce se manifestă prin egoism, izolare, agitație, respingerea celor din jur, cu atitudini
negativiste si anxioase.85
Ne mai funcționând normal facultățile spirituale, bătrânii sunt confuzi, uituci, lipsiți de
discernământ și obiectivitate. De aceea, se și spune despre ei „că au ajuns, au dat în mintea
copiilor”, de aici și expresia că „ bătrânețea este a doua copilărie ”.
În literatura psihologică și cea medicală se pot remarca o serie de dispute cu privire
la conceptul de bătrânețe și respectiv, la perioadele propriu-zise ale involuției. Aceste dispute
sunt generate de faptul că, pe de o parte, îmbătrânirea este diferită de la o persoană la alta, iar
pe de alta parte, ea este dependența și de mediul bio climatic în care trăiește omul. Nu trebuie
neglijate nici condițiile materiale, nivelul de trai, factorii psihologici, poluarea de orice fel,
menținerea unor preocupări profesionale și sociale care, toate influențează îmbătrânirea.
84 Ciocioi Gheorghiță, op. cit., pp. 70-71
85 Tinca Crețu, op. cit., p. 362
34

Vârsta a treia poate fi împărțită, după tipul fundamental de activitate și după tipul de
relații, în trei subperioade:
de trecere la bătrânețe (65-75 de ani);
a bătrâneții medii (75-85 de ani);
a marii bătrâneți sau a longevivilor (după 85 de ani). 86
În această perioadă, subidentitățile capătă o nouă configurație. Tipul fundamental de
activitate și tipul de relații se caracterizează prin restrângerea ariei profesionale, ocupaționale
și sociale. Dar rămâne activa subidentitatea maritală. Subidentitatea parentală devine din nou
expansivă, datorită apariției nepoților ce antrenează emoțional și mintal prin satisfacția trăirii
prin urmași. Fenomenul se accentuează când încep să apară boli somatice. La bărbați, sunt
frecvente bolile respiratorii, în timp ce la femei sunt mai dese tulburările afective. Bărbații
sunt mai preocupați de sănătatea lor, iar femeile devin mai atente față de sănătatea soțului.
În subperioada bătrâneții medii, subidentitatea parentală se contracta ușor, iar
subidentitatea sociala se menține prin dorința persoanei de a o exercita, dar posibilitațile
rămân reduse. Fragilitatea și mortalitatea este mai mare.
În subperioada marii bătrâneți, toate tipurile de subidentități se contractă. În zilele
noastre, expectația de longevitate a crescut mult; de la 70-75 de ani la 90-100 de ani.87
Fenomenul cel mai semnificativ, din punct de vedere biologic, este cel al scăderii
energiei instinctelor. Îmbătrânirea fiziologică, spre deosebire de îmbătrânirea patologică, se
realizează fără seisme deosebite, dat fiind faptul că organismul dispune de capacități
compensatorii care contribuie la echilibru și adaptare. Prin îmbătrânirea celulelor și
țesuturilor, apar o serie de caracteristici în plan exterior, dintre care mai evidente sunt cele ale
aspectului general al pielii. Astfel, pielea iși pierde elasticitatea, devine mai subțire, mai
ușoară și mai palidă. Fenomenele de ridare și pigmentare a pielii sunt mai evidente la nivelul
feței și mâinilor. Prin scăderea în greutate, pliurile și ridurile devin mai evidente, deoarece
dispare suportul de grăsimi care întinde pielea.
În ceea ce privește văzul, se accentuează scăderea acomodării cristalinului și deci
scade vederea în adâncime privind claritatea imaginilor. Câmpul vizual se reduce și se
modifică și activitatea retinei, astfel că diferențierea culorilor este mai slabă.88
Un alt fenomen specific este si procesul de încărunțire (acromotrihie). El poate
începe chiar de la vârsta de 35 de ani, dar este mai evident spre 50-55 de ani. Și căderea
86 Ibidem, p. 363
87 Ibidem, p. 363
88 Ursula Șchiopu și Emil Verza, Psihologia vârstelor- Ciclurile vieții, Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1995, p. 350
35

părului se poate manifesta. În cazurile de boală, de mare tensionare psihica fenomenul se
produce mai de timpuriu. La acestea, se adaugă existența unei anumite programări ereditare.
În plan motric, se remarcă categoria mișcărilor care devin mai greoaie, lipsite de
suplețe si forță. Dificultățile apărute la nivelul mișcărilor și al capacitații de efort fizic sunt
determinate, pe de-o parte, de diminuarea mobilității articulațiilor și de atrofierea lor, iar pe de
alta parte, de scurtarea mușchiului scheletului, ca urmare a unor modificări complexe
biochimice.89
La nivelul organelor interne și al danturii, au loc fenomene de degradare. Adesea
apar boli ale cordului și plămânilor. Se înregistrează după 55 de ani o mai mare incidență a
infarctului miocardic. Respirația, după 45 de ani devine mai superficială, ceea ce face să
rămână aer rezidual în plămâni și să se reducă gradul de oxigenare a sângelui, a țesuturilor, a
organelor. Ca urmare, au loc efecte ce privesc coordonarea senzorio-motorie și activitatea
intelectuală. Și digestia și evacuarea se realizează cu dificultăți.
Îmbătrânirea este amplificată de modificările hormonale ce survin, mai ales, după 65
de ani. Efectele se fac simțite în metabolism și în realimentarea energetică a organismului.
Un loc aparte îl ocupă degradarea și îmbătrânirea sistemului nervos. Irigarea și
oxigenarea creierului se face cu dificultate, iar neuronii intră într-un proces ireversibil de
atrofiere. Datorită degradării funcționale a creierului, se reduce capacitatea de adaptare.
Adaptarea este influențată negativ și de tulburările de la nivelul organelor de simț. Funcția
mnezică (de memorare) are de suferit în vârstele înaintate, adesea apar hipomneziile, pe
fondul unor nevroze și psihoze când se manifestă pe fond secundar.90
În genere, evoluția activității psihice este dominată de amprenta experienței de viața
parcursă, de nivelul proceselor complexe constituite și de capacitățile de echilibrare și
compensatorii de care dispune persoana. O asemenea situație este evidentă de la cele mai
simple funcții psihice și terminând cu procesele complexe ce-l definesc pe om. Văzul se
degradează prin reducerea capacității de adaptare a cristalinului. Procesul este mai intens la
persoanele care suprasolicită vederea sau la cele care lucrează în mediu toxic. Scade și
capacitatea discriminatorie, în cazul culorilor, se reduce claritatea și acomodarea vizuală. O
anumită reechilibrare vizuală ce poate interveni lasă impresia că vederea are tendința de a
reveni ușor la normalitate.
Și auzul cunoaște unele modificări asemănătoare. În genere, scade sensibilitatea
auditivă absolută, dar mai evidentă este reducerea sensibilității în planul auzului fonematic.
89 Ibidem, p. 351
90 Ibidem, p. 356
36

Datorită fragilității auditive caracteristică vârstelor înaintate, mediului inadecvat și poluant
sonor este grăbită deteriorarea auditivă.
Pentru memorie este semnificativă degradarea în componența ei de scurtă durată și se
menține mai bine memoria de lungă durată. Deși mai rezistentă, în memoria de lungă durată
pot aparea confuzii în stabilitatea asociațiilor necesare în evocarea evenimentelor petrecute cu
mult timp în urmă.
În gândire, atenție și vorbire se manifestă o anumită lentoare ce se pune în evidență
prin dificultăți de înțelegere a unui context mai complicat, o scădere a capacității de
concentrare, pauze relativ mari în vorbire, tremurul vocii.
O serie de modificări sunt și mai evidente în planul afectivității și al
personalității. Sunt relativ frecvente stările de exacerbare a emoționalității, nervozității,
irascibilității, frustrării si anxietății ce sunt însoțite de capricii, lipsa de cooperare,
încăpățânare, negativism. Dar sunt și persoane care își mențin echilibrul psihic, sunt lucide,
sunt ușor adaptabile.
În condiții favorabile, inteligența se menține relativ activă, dar când se manifestă
declinul, au loc momente de vid intelectual, scade forța de argumentare, se produc confuzii în
cele exprimate cu teamă și reticente verbale. Fenomenele descrise sunt mai frecvente după 70-
75 de ani. Pentru anumite forme ale inteligenței, cum este inteligența verbala, la vârsta de 50-
60 de ani, se pot pune în evidență performanțe maxime care se mențin, în bună măsură, și
după această perioadă.
La majoritatea persoanelor în vârstă depresia este însoțită de o stare anxioasă față de
ideea morții și regretul pentru perioadele fericite trăite în decursul vieții. Asemenea trăiri se
accentuează după pierderea partenerului sau a unor persoane apropiate. Sunt și situații când
persoana în vârstă se simte inutilă sau nu i se acorda atenție de către cei din jur, ceea ce
imprimă un caracter tragic tristeții și sentimentului de frustrare. În cazurile respective, bătrânii
devin pesimiști și inhibați ori nefericiți si agitați, dar și într-o situație și în alta negativismul se
accentuează, iar comportamentul este marcat de inadaptabilitate. Tot pe linia tulburărilor
afective este și fenomenul de hipertrofiere a sinelui ce apare pe baza raportării faptelor din jur
la propria persoană și de a -și motiva comportamentul sau prin dilatarea drepturilor personale.
Când se accentuează aceste fenomene, poate apărea sindromul de depersonalizare ce se
exprimă prin pierderea identității personale.
În ceea ce privește grija pentru persoanele în vârstă, în țările dezvoltate aceasta este
mai mare, și se referă în primul rând la un trai decent. Se iau în considerație programe de
subvenționare de la bugetul statului pentru a suplimenta fondurile mai mici și se acordă
37

gratuități pentru unele servicii, cum ar fi cele de asistență medicală. Din punct de vedere
psihologic, sunt importante preocupările tot mai frecvente pentru organizarea plăcută,
confortabilă a timpului și organizarea unor forme în care persoanele în vârstă să realizeze
activități ce se finalizează cu producerea unor obiecte care să le aducă un venit suplimentar.
Instituțiile pentru bătrâni au în atenție organizarea de programe culturale, artizanale și, în
genere, activități ocupaționale care se pot finaliza sau nu cu produse concrete.
Cea mai veche dorința a oamenilor e tinerețea veșnică. Încă din vechime savanții și
șarlatanii au urmărit același vis și au suferit aceeași înfrângere. Nimeni n-a descoperit secretul
suprem. În povestea copilăriei „ Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ” scrisă de
către Petre Ispirescu, personajul principal Făt Frumos găsește „tinerețea veșnică”, dar dorul
pentru familie îl va face să se reîntoarca pe meleagurile natale, unde își întâlnește moartea și
își dă obștescul sfârșit.
Doar puterea tinereții îngăduie deplina satisfacție a poftelor și cuceriri lumii
exterioare. Ea este indispensabilă aceluia care vrea să trăiască fericit în societatea modernă.
Într-o oarecare măsură am realizat visul ancestral, ne putem păstra mai îndelung tinerețea, dar
totuși nu am reușit să sporim mai mult durata vieții. Un om de 45 de ani are mai puține șanse
să ajungă la 80 de ani astăzi, decât în secolul trecut. E chiar posibil ca longevitatea să scadă,
cu toate că durata mijlocie a vieții este mai mare.91
Deși suntem mult mai igienici, medicina a avansat foarte mult în secolul trecut și
face pași rapizi în cel actual, toate aceste progrese n-au putut să adauge o zi la durată maximă
a existenței omenești.
Umanitatea va urmării veșnic nemurirea, dar nu o va atinge niciodată, căci e legată
de legile constituției organice. Fără îndoială, va izbuti cel mult să întârzie, poate chiar să
răstoarne pentru câtva timp mersul inexorabil al timpului fiziologic, dar moartea nu va putea
fi învinsă, căci ea e prețul pe care trebuie să-l plătim pentru creierul și personalitatea noastră.
O dată cu progresul medicinii, am învățat că bătrânețea fără boală nu e de temut. Cele mai
multe dintre nefericirile noastre se datorează bolii și nu bătrâneții.92
Ținând cont de toate cele menționate mai sus, bătrânețea este atât o problemă
individuală, cât și una socială. Dacă țările mai bogate au reușit să dezvolte servicii numeroase
care îi sprijină adecvat pe cei ce se află către capătul vieții. Cercetările de psihologia bătrâneții
91 Ursula Șchiopu și Emil Verza, op. cit., p.353
92 Ibidem, p. 184
38

sunt orientate cu precădere către ușurarea trăirii finalului vieții. Multe dintre acestea susțin și
fundamentează asistența socială a bătrânilor, alături de contribuția altor specialiști.93
3.2. Psihologia vârstnicului
Se obișnuiește să se vorbească despre îmbătrânire ca despre „vârsta a treia” sau „vârsta
a patra”. Totuși, îmbătrânirea nu este o stare, ci un proces de degradare graduală și
diferențială. Ea afectează toate ființele vii și sfârșitul său firesc este moartea organismului.
Este imposibil să-i datăm începutul, căci, în funcție de nivelul la care se situează (biologic,
psihologic sau sociologic), viteza și severitatea sa sunt extrem de variabile de la un individ la
altul.94
Probleme psihiatrice, la vârsta senectuții, care să nu poată fi explicate printr-o anumită
leziune organică, sunt relativ neobișnuite. Dacă acestea sunt obsevate la bătrânețe și dacă nu
constituie o stare de reacție, atunci sunt legate de o anumită afecțiune organică a emisferelor
cerebrale. Persoanele în vârstă dezvoltă nu rareori idei delirante, acestea înscriindu-se, în
principal, în cadrul fenomenelor psihice ale leziunilor craniene. Ideile delirante se pot
declanșa atunci când persoana se află în stare de boală.95
Dacă bolile trupului nu pot, prin ele însele, să-l afecteze pe om în realitatea sa
esențială de nouă făptură spirituală și în destinul său veșnic, cât despre sănătatea trupului, ea
posedă, avându-se în vedere această realitate și acest destin, numai o valoare relativă. Dacă
omul rămâne bolnav sufletește, sănătatea trupului nu-i servește la nimic. 96 Iar viața această nu
este decât o sfidare provizorie a morții. Fiecare celulă se menține în viață cu prețul unei lupte
permanente împotriva forțelor care vor s-o distrugă. De aceea este mai important să avem o
sănătate sufletească bună, care este prezentă la persoanele care nu dezvoltă tulburări psihice
majore.
Spiritul este mai puțin solid decât este trupul. De aceea bolile mintale sunt, ele
singure, mai numeroase decât toate celelalte boli laolaltă. Aceste boli sunt cu siguranță cauza
tuturor celorlalte, deoarece când sufletul și psihicul omului se îmbolnăvește, veriga cea mai
slabă din trupul omului va ceda și ea. Medicina modernă nu a putut să asigure vindecare lor,
decât în cel mai fericit caz o ameliorare. Simptomele bolilor mintale sunt cunoscute, dar
medicii ignoră cu desăvârșire natura acestor tulburări.97
93 Tinca Crețu, op. cit., p. 367
94 Roger Fontaine, op. cit., p. 21
95 Stavros I. Baloyannnis, Psihologia pastorală, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 221
96 Jean – Claude Larchet, Teologia bolii, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1997, p. 130
97 Alexis Carrel, Omul ființă necunoscută , Ed. Tedit F.Z.H., București, 1995, pp. 158-159
39

În continuare ne vom referi la cele mai frecvente tulburări psihice, pe care cu
precădere le dezvoltă persoanele vârstnice.
2.2.1 Anxietatea
Anxietatea este definitivă ca fiind răspunsul general al organismului uman față de
orice aspect al realității, perceput ca amenințare la adresa siguranței și bunăstării cuiva.
Anxietatea patologică sau nevrotică apare atunci când trebuințele, dorințele sau impulsurile
contradictorii pretind simultan exprimarea sau satisfacerea. Ea este rezultatul unui conflict
interior și are rolul de a păstra reprimate tendințele firești, inacceptabile pentru imaginea de
sine.
Particularitatea principală a acestei tulburări constă în teama și îngrijorarea excesivă a
pacientului, care se manifestă aproape continuu și durează mai mult de șase luni. Subiectul
afirmă că nu-și poate controla anxietatea și prezintă cel puțin trei din următoarele simptome:
neliniște, senzația că se află la capătul puterilor, fatigabilitate, dificultate de concentrare a
atenției, senzația de vid mental, iritabilitate, încordare musculară și tulburări de somn.98
Oamenii sunt prinși în această capcană fiind ființe raționale dotate cu chipul lui
Dumnezeu, după căderea în păcat, oamenii prevăd sfârșitul, moartea, înainte ca
deznodământul să aibă loc. Mulți încearcă să găsească soluții în preocupările lumești, vicii sau
plăceri, deși singura rezolvare este în regăsirea relației cu Dumnezeu prin credință.
Anxietatea conform lui Paul Tillich ia trei forme în existența umană:
Amenințarea morții;
Pustietatea sau absența semnificației;
Vinovăția sau condamnarea.
Modalitatea prin care cineva obișnuiește să facă față anxietății existenței este,
psihologic vorbind, religia acelui om. Singura modalitate constructivă de a face față anxietății
existențiale este o viață religioasă autentică, acesta ne capacitează în realizarea imaginii lui
Dumnezeu înăuntrul nostru. Viața îmbogățită religios capacitează ființele umane să se
confrunte și nu să evadeze din fața anxietății existențiale.99
Persoana anxioasă simte că este gata să se întâmple ceva teribil, dar nu poate preciza
și nici nu știe ce este sau din ce cauză se întâmplă lucrul acesta. Anxietatea normală este un
98 Irina Holdevici, Psihologia Cognitiv Comportamentală, Ed. Știnințelor Medicale,
București, 2005, p. 136
99 Sorin Săndulache, Consiliere și psihoterapie pastorală , Ed. Casa Cărții, Oradea, 2009, p.
352
40

simțământ care ne cuprinde pe fiecare atunci când suntem confruntați cu o amenințare reală
sau cu un pericol. Aceasta este proporțională cu dificultatea sau pericolul, poate fi
recunoscută, controlată, redusă, atunci când circumstanțele se schimbă
Anxietatea nevrotică implică simțăminte intense, exagerate, de neajutorare și
amenințare, deși pericolul este moderat sau inexistent. Mulți consilieri consideră că anxietății
nevrotice nu i se poate face față în mod rațional, deoarece se naște din conflicte lăuntrice
inconștiente.
Anxietatea moderată poate fi de dorit și sănătoasă, ea ne motivează, ne ajută să
evităm situații periculoase și crește eficiența. Cea intensă scade capacitatea de concentrare și
atenția, diminuarea memoriei, blochează aptitudinile și performanța, generează panică și
simptome biologice neplăcute: cefalee, palpitații sau chiar paralizii funcționale.100
De obicei persoanele vârstnice se confruntă foarte des cu anxietatea, deoarece sunt
singure, iar lipsa unor preocupări duce la tot felul de gânduri, care conduc la un conflict în
mintea lor și o teamă. Oamenii în general se tem de viitor, de eșec, respingere, lipsa de
semnificație, de boală, de moarte, singurătate, schimbare etc. Uneori aceste temeri năvălesc în
mintea noastră creând o anxietate extremă, în absența oricărui pericol real. Ea apare din
convingeri iraționale, care generează teamă. Ca o rezolvare la această problemă preotul
trebuie să convingă o persoană bolnavă că toate lucrurile vor merge bine, că toate temerile lui
nu sunt decât în mintea lui, iar schimbarea perspectivei acestor convingeri duce la rezolvarea
problemei.
Un om în viață, conform piramidei lui Maslow, are șase nevoi fundamentale:
nevoia de a-ți continua existența, de supraviețuire;
nevoia de stabilitate, economică, de siguranță;
nevoia de intimitate;
nevoia de valoare, semnificație;
nevoia de a atinge scopurile propuse, împlinirea de sine;
valoarea de sine, identitatea de sine sau simțământul și specificității
personale.
Dacă o persoană nu poate să-și împlinească nevoile fundamentale, devine anxioasă,
are impresia că totul se clatină, se teme și devine frustrantă.
Din punct de vedere teologic, am considera că toate aceste efecte ale anxietății sunt o
consecință a faptului că omul este un păcătos, neascultător sau lipsit de credință. Acesta ar
100 Ibidem, p. 353
41

duce la concluzia că cei credincioși ar fi lipsiți de anxietate, mult mai echilibrați decât
necredincioșii. Dar cauzele acestei boli sunt mai complexe decât o abordarea atât de simplistă
a problemei.101
Consilierea în tulburările anxioase
Pacienții care suferă de tulburări anxioase manifestă un mod particular de a-și
controla gândurile negative; gândurile legate de îngrijorări – consideră ei – au un rol pozitiv,
cât și unul negativ. Astfel pacienții pun în acțiune ruminații controlate cu conținut negativ
menite să genereze strategii de controlare cu conținut negativ menite să genereze strategii de
contracarare a gândurilor negative cu conținut anxiogen.102
Trebuie din start pornit de la premisa că a consilia o persoană anxioasă nu este deloc
ușor, deoarece aceasta este psihologic contagioasă, iar cei care vor să-i ajute pot și să se
molipsească de acesta.
În consilierea persoanelor vârstnice trebuie urmați câțiva pași:
-Recunoașterea propriei anxietăți , preotul trebuie să facă diferența între
propria anxietate și cele ale consiliatului;
-Calmarea, aplanarea tensiunii . Această consiliere nu se poate face
dacă persoana este prea tensionată, primul lucru trebuie să dai dovadă tu că ești
calm, plin de grijă, o persoană în care să aibă încredre. Crearea unei atmosfere
plăcute, în care cel consiliat să se simtă bine și să concentreze asupra surselor
anxietății;
-Manifestarea dragostei . Dragostea este cea mai puternică forță
terapeutică, și în nici o situație nu este mai adevărat acest lucru decât în reducerea
temerilor și anxietății. Persoana poate fi introdusă în această atmosferă a dragostei,
susținerii, suportului, dacă îl cunoaște și se apropie de Hristos. Oamenii pot găsi
alinare când sunt încurajați să slujească, să acționeze în favoarea altora;
-Indentificarea cauzelor . Anxietatea și teama sunt emoții create de
Dumnezeu, pentru situații de păcat în care suntem. Ele ne avertizează împotriva
pericolelor sau conflictului intern și nu dispar până când nu sunt identificate cauzele.
Trebuie descoperite momentele în care o pesoană devine anxioasă și momentele în
care acesta se simte bine;
101 Ibidem, p. 355
102 Irina Holdevici, op. cit., p.142
42

-Intervenția. Ea diferă de la o persoană la alta. Dacă la unele persoane se
poate trata doar prin consiliere mentală, la alte persoane intervenția medicală este
necesară;
-Încurajarea activității . Scopul consilierii nu este acela de eliminare
totală a anxietății, ci de a învăța bolnavul cum să facă fața bolii, cum să-și înfrângă
anxietatea, chiar dacă își asumă un risc, decât să persiste într-o stare de tensiune
interioară;
-Oferirea suportului . Preotul trebuie să fie calm, suportiv și răbdător,
doar atunci poate înregistra succese și progrese, chiar într-un ritm lent;
-Încurajarea unui răspuns creștin . Preotul trebuie să sădească în inima
celui bolnav cuvinte ziditoare: „Nu vă îngrijorați de nimic”, „Bucurați-vă totdeauna
în Domnul”, „Blândețea voastră să fie cunoscută oamenilor”, „Roagă-te, meditează,
gândește”, „Încolo, frații mei tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce
este curat…”, acționează „Orice ați învățat, ați primit, ați auzit sau ați văzut la mine,
puneți în practică și Dumnezeul păcii să fie cu voi!”;
-Prevenirea anxietății . Atunci când oamenii pot fi ajutați prin bucurie,
amabilitate, rugăciune, meditație și acțiune în concordanță cu învățăturile Scripturii,
apare progresul în reducerea anxietății și în controlul ei.
În concluzie sunt trei modalități prin care ne putem apăra împotriva anxietății:
1.Dezvoltarea încrederii în sine, în propriile capacități de a face
față provocărilor și pericolelor vieții;
2.Implicarea în activități care cheltuiesc energia nervoasă și
distrag de la situațiile anxiogene.
3.Încrederea în capacitatea și înțelepciunea liderilor care pot
îndrepta cauzele anxietății. Iar cel mai mare conducător la nostru este Însuși
Dumnezeu, doar în comuniune cu El, în mod providențial, suntem asigurați
împotriva anxietății.103
2.2.2 Depresia
În viața noastră avem zile bune, când totul pare că merge foarte bine și lumea atunci
arată strălucitor, dar este nerealist să credem că toate în viață vor merge așa. Al doilea nivel
este al zilelor normale, obișnuite, când trebuie să muncim, să îndeplinim sarcinile de serviciu,
fie că sunt plăcute sau deprimante.
103 Sorin Săndulache, op. cit., p. 356
43

În fine mai există un nivel acela al zilelor negre, întunecate, când ne zbatem în
confuzie, îndoială, disperare și descurajare. Pentru unii dintre noi aceste zile pot dura câteva
săptămâni, luni sau chiar ani. Atunci când aceste zile persistă se instalează depresia. Deși este
recunoscută de peste 3000 de ani ca o problemă comună, în lumea dezvoltată ea afectează
25% din populație.104
Nimeni nu este scutit de acest lucru, mai ales persoanele vârstnice fiind afectate de
aceasta. Semnele depresiei sunt: tristețea, pesimismul, neajutorarea, apatia, fatigabilitatea
(slăbiciunea generală), imaginea de sine scăzută, rușinea, pierderea spontaneității, insomnia și
pierderea apetitului. Chiar dacă anumite persoane ascund această boală, un consilier bun își
poate da seamă că în spatele unui zâmbet fals, se ascunde o stare de mânie sau agresivitate.
Cauzele depresiei sunt:
-Cauzele ereditare – biologice . Deseori ea are o bază biologică,
fiziopatologică. Lipsa somnului, exercițiu insuficient, efectele secundare ale
medicamentelor, alimentația necorespunzătoare pot duce la depresie;
-Cauze psihologic – cognitive. Depresia este o problemă de sănătate
mentală. La persoanele vârstnice ea apare în momentul în care își pierd partenerul de
viață, copiii devin mari și pornesc în drumul lor în viață. De asemenea ea mai apare
în momentul în care îți dai seamă că acțiunile tale sunt inutile, că oricât de mult te-ai
strădui nu poți să atingi scopul, să produci o schimbare;
-Cauze cognitive. Când o persoană suferă de depresie, tinde să-și
însușească un anumit mod de gândire. Dacă gândim negativ vom vedea doar partea
neagră a vieții, vom menține o atitudine mentală pesimistă și nu vom vedea lucrurile
pozitive, aducătoare de satisfacție și bucurie.
Efectele depresiei.
De obicei depresia conduce la următoarele efecte:
-Nefericire și ineficiență . Persoanele depresive se simt lipsite de
speranță, autocritici și mizerabili, le lipsește entuziasmul, sunt nehotărâți și au puțină
energie pentru a face chiar și cele mai simple lucruri;
-Afecțiuni psihosomatice . Depresia aduce cu sine supărare, singurătate
și tinde să suprime sistemul imunitar;
-O proastă imagine de sine și retragerea . Când o persoană este
depresivă este plictisit de viață, dorește să se retragă, nu simte nevoia să comunice;
104 Ibidem, p. 374
44

-Suicidul. Persoanele depresive consideră ca eliberare din toată această
problemă este doar una singură moartea. Deși multe persoane deprimate nu iau în
considerare moartea ca o rezolvare, mai ales în cazul vârstnicilor, totuși unii o fac ca
un strigăt de ajutor inconștient.
Consilierea în depresie
În cazul vârstnicilor depresivi adesea aceștia sunt tăcuți, nemotivați, pesimiști și
caracterizați printr-o atitudine de zădărnicie. Preotul va trebui să-i stimuleze verbal, să aibă
un rol activ în preajma lor, să facă afirmații de reasigurare, împărtășindu-le câteva din
mecanismele prin care depresia îi afectează, încurajându-i să vorbească. Când vorbim cu un
depresiv ne testăm capacitățile noastre de consiliere. În primul rând trebuie să mergem la
cauzele depresiei, vom vedea influențele familiale ale trecutului pacientului, îl vom ajuta să le
vadă dintr-o perspectivă diferită și să acționeze așa încât să optimizeze aceste situații. Dacă
bătrânul simte că viața sa este în afara controlului, problemele cu care se confruntă vor fi
divizate în sarcini mai mărunte și va fi încurajat să schimbe lucrurile care pot fi schimbate.
Dacă avem de a face o gândire negativă se încearcă ca cel vizat să facă afirmații
pozitive, apoi îl vom confrunta în legătură cu validitatea concluziilor sale. Se va găsi
modalitatea de evaluare a concluziilor, astfel încât pacientul să înceapă să gândească pozitiv și
realist. Gândirea se orientează pe direcția obiectului și a datelor obiective. Gândirea se
alimentează, pe de o parte, din surse subiective, în ultimă instanță din surse inconștiente, pe de
altă parte, din datele obiective mijlocite de percepțiile simțurilor.105 Dacă credinciosul are ceva
pe suflet, un păcat, care duce la vinovăția sa, acesta trebuie să își mărturisească greșeala în
fața lui Dumnezeu și a semenilor. După ce a rezolvat vinovăția obiectivă, să-l aducem în
situația de a experimenta iertarea divină și importanța iertării de sine.
Calea aceasta a recuperării este lungă, dificilă și marcată de fluctuații ale dispoziției,
eșecuri, dezamăgiri, separări și pierderi. Pentru a schimba simțămintele trebuie să schimbăm
maniera de a gândi a bătrânului, să-și reevalueze gândurile generatoare de depresie și
atitudinea față de viață. Creștinii sunt convinși că trebuie să fie întotdeauna spirituali, activi,
entuziaști și niciodată să nu aibă simțăminte de nemulțumire, letargie sau descurajare. O altă
problemă a bătrânilor este inactivitatea, faptul că au ieșit la pensie, o parte dintre ei sunt lipsiți
de energie, motivație, preferă pasivitatea, să rămână în pat să mediteze la inutilitatea și
zădărnicia vieții. Preotul trebuie să îi determine să treacă la acțiune, să se implice în
activitatea bisericii, în desfășurarea slujbelor, acest lucru le va crește optimismul.
105 C.G. Jung, Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 371
45

Depresia în mediul rural este foarte obișnuită în lunile de iarnă, când ziua este scurtă,
frigul nu le permite oamenilor să iasă mult din casă. De aceea persoanele expuse acestui risc
trebuie să fie vizitate mai des iarna, să fie încurajate, în ciuda frigului, să iasă din casă să facă
scurte ieșiri la rude și prieteni, prezența la slujbe de asemenea trebuie să îi motiveze,
comunitate creștină este un mediu excelent în care să fie inițiat acest proces.
Poate fi prevenită depresia? Răspunsul este nu complet. Nu există nicio dovadă că
putem preveni cauzele biologice, neurologice sau somatice ale depresiei, dar sunt câteva
modalități prin care putem preveni depresia boală și nu doar situațiile de tristețe.
Încrederea în Dumnezeu, convingerea că Dumnezeu este Viu și Prezent în mod
providențial în viața noastră și că nimic nu se petrece la întâmplare în viața noastră, ne ajută în
situații problemă și descurajante. Creștinul trebuie să accepte perioadele de descurajare, că în
viață lucrurile nu merg întotdeauna bine. Dacă este destul de realist creștinul va accepta că în
viață pot exista suferințe, probleme, necazuri, dureri, dar vom ști că Dumnezeu este
întotdeauna la cârmă și vom face față acestor împrejurări nefericite fără să cădem în depresie.
Lipsa exercițiul fizic poate favoriza depresia. Lipsa mișcării din sezonul rece poate
favoriza apariția depresiei.
În concluzie creștinul trebuie să înțeleagă că Dumnezeu ne poate ajuta în momentele
de criză, dar în viață putem trece și prin pierderi, încercări și necazuri deosebite, dar niciodată
nu trebuie să cădem în depresie. Trebuie să ne păstrăm o perspectivă realistă asupra vieții și
morții. Această perspectivă poate să-l ajute, atât pe consilier (preotul), cât și pe consiliat
(bătrânul), să facă față eficient depresiei.106
2.2.3 Singurătatea
Drama celui în vârstă este amplificată și de pierderi de diferite facturi. Astfel ajunge să
cunoască și să suporte povara deprimării. Sub această negură, viața celui în vârstă se schimbă,
greutatea acestuia apăsând dureros și îndelung: „Tristețea poate fi definită ca pierderea unui
lucru sau unei persoane semnificative pentru viața noastră, cum ar fi soția sau soțul, copii,
prieteni, casă, slujba, confort material, sănătate, bani, reputația sau siguranța. Oamenii petrec
mare parte din timpul lor pentru obținerea unor lucruri și relații despre care cred că vor da
însemnătate vieții lor. Când unul din aceste lucruri este pierdut, acea pierdere provoacă
tristețe”.107
106 Sorin Săndulache, op. cit., p. 384
107 Oliver McMahon, „ Adevăratul Păstor” , trad. de Florica Sărăcuț, Ed. Metanoia, Oradea,
2006, p. 135
46

Bătrânețea vine cu atâtea pierderi, încât câștigul anilor pare a fi ignorat. Bătrânul nu
mai este în trendul ascendent al societății, al majorității și al așteptărilor. Nemaiputând da, el
trebuie să ceară. De cele mai multe ori el cere ce i se cuvine, de fapt. Dar pentru că nu mai
este o prioritate, cine mai are timp și dispoziție să-i analizeze cazul? El trece încet și sigur la
categoria „și altele”. Astfel omul ajuns la bătrânețe devine tot mai izolat, mai retras în sine.
Trăiește mai mult din trecut, prezentul îl interesează tot mai puțin, astfel orice schimbare și
progres este privit din partea lui cu gelozie și invidie. Tot interesul lui se concentrează pe
persoana proprie, de aici se explică aviditatea, zgârcenia, îndărătnicia și egoismul, iar
temperamentul și voioșia de altă dată dispar. Ca și cum acumulările negative n-ar fi suficiente,
iar pierderile ivite n-ar fi semnificative, viața celui de vârsta a treia mai poate primi o lovitură
angoasă. Singurătatea, altă sărăcie a omului de azi, este marea boală a bătrâneții. În urmă
însingurării, ziua poate deveni o înspăimântătoare dilatare a golului afectiv interior. Un zid de
indiferență îl poate izola pe bătrân, și drama sa este continuată tocmai de excludere. Bătrânul
este redus la o ramură uscată. La acest deșert afectiv se adaugă o precoce moarte psihică, cea
care poate anticipa moartea fizică.108
S-a constat că o persoană din șase nu are niciun prieten cu care să poată discuta
problemele personale și că circa 40% din oameni sunt timizi și trăiesc în izolație. Singurătatea
este una dintre sursele universale de suferință umană și o condiție permanentă a milioane de
oameni, indiferent de clasă, rasă sau sex. Deși este constată în toate culturile, singurătatea
apare frecvent în societățile dezvoltate, în care accentul cade pe individualism.
Încă de la creație Dumnezeu și-a dat seamă că „nu este bine să fie omul singur. Îi voi
face un ajutor potrivit pentru el” . Creatorul discuta cu Adam în grădină, dar El știa că ființa
umană are nevoie de semeni, pentru simțământul de apartenență. Astfel Dumnezeu a creat-o
pe Eva, apoi le-a spus să se înmulțească și să umple pământul. În relația cu Dumnezeu omul
nu s-a simțit niciodată singur, dar după căderea în păcat, au trăit sentimentul distrugerii
relației, comuniunii și comunicării, atât între ei, cât și cu Dumnezeu.
Singurătatea apare în cazul bătrânilor tot mai des, deși sunt doi, singurătata este
prezentă copiilor fiind nevoiți să plece în marile orașe pentru un loc de muncă. Aceștia rămân
singuri și neajutorați într-o casă mare și goală. Toate acestea duc la izolare, la scăderea
imaginii de sine, unii pentru a ieși în evidență adoptă un comportament exhibiționist, de
clown, îmbrăcându-se bizar, apelând la modalități nefericite pentru a atrage atenția. Uneori
singurătatea duce la boli de inimă, hipertensiune arterială, sistemul imunitar este prăbușit,
108 Arhimandrit Teofil Tia, op. cit., pp. 428-429
47

explicând astfel morbiditatea mai crescută și o speranță de viață mai scăzută la persoanele
singure.
Persoanele vârstnice după ce își pierd partenerul de viață se confruntă cu această
problemă a singurătății, pentru a face față acesteia vor trebui implicați în activități creatoare,
participări la organizații voluntare, găsirea împlinirii în Hristos, învățarea deprinderilor de a fi
asertiv și multe alte metode. Chiar dacă aceste metode nu rezolvă cu totul problema
singurătății, dar o ușurează persoana singură să treacă peste aceasta. Astfel cel în dificultate
trebuie încurajat că orice persoană la un moment dat este singură uneori, deci primul pas este
să-și admită singurătatea, apoi conștient că această stare este dureroasă, decid să facă ceva.
Fără atenție și considerație de care se bucură înainte, supus mai mult sau mai puțin
voit la un tratament cu indiferență, se simte marginalizat și izolat. De boala singurătății greu,
sau chiar imposibil, se poate vindeca singur. Această împovărătoare suferință, ce pune în
ecuație termenii de singur sau singular, întunecă realitatea cotidiană, prin nenumărate pârghii
apăsătoare.
Dacă singurătatea nu poate fi înlăturată, persoana neputând fi integrată într-o familie,
atunci va trebui să-i schimbăm concepțiile. Unui văduv este imposibil să-i aducem înapoi
soția decedată, dar atitudinea sa de a-și plânge de milă, gândirea pesimistă, ruminarea
(meditarea îndelungată) privind incorectitudinii vieții, pot fi corectate cu tact, amabilitate și
fermitate.109
Consilierul îi poate încuraja pe cei singuri să dezvolte un stil de viață care să-i aducă
în contact cu semenii. Prin urmare munca, jocul, pasiunile creative, păstrarea în contact cu
știrile zilnice, frecventarea bisericii, sunt activități care pot păstra consiliatul în relație cu
ceilalți și cu evenimentele. În acest fel pot îndepărta sentimentul de singurătate și tendința de
a fi centrați în mod egoist doar pe ei înșiși.
Cei singuri trebuie încurajați să-și dezvolte stima de sine, fiind încurajați să-și vadă
propriile resurse, capacități, daruri spirituale, ca și propriile slăbiciuni. Credinciosul trebuie să
își amintească că în fața lui Dumnezeu, fiecare ființă umană este valoroasă și iubită, fiecare
păcat poate fi iertat, fiecare avem daruri și capacități care pot fi dezvoltate, toți oamenii au
slăbiciuni și defecte, pe care trebuie să le accepte și să se adapteze.110
Singurătatea nu va dispărea complet până când persoana nu intră în comuniune cu
Iisus Hristos. El ne iubește necondiționat, s-a jertfit pentru noi, adoptându-ne, înfiindu-ne și
devenind prieten cu cei căzuți în păcat. El este fratele nostru mai mare. Credincioșii recunosc
109 Sorin Săndulache, op. cit., p. 386
110 Ibidem, p. 388
48

că Dumnezeu îi protejează față de singurătate și caută ajutor divin pentru a face față
problemelor. Doar o relație constructivă cu semenii ne va ajuta să îndepărtăm singurătatea, în
special atunci când cei care fac parte din cercul nostru sunt eliberați de ostilitate, imagine de
sine scăzută, incompetență în abilitățile sociale și nu au un simțământ de nesiguranță
personală.
2.2.4 Doliul
Problema singurătății apare la persoanele vârstnice în momentul în care pierd persoana
draga, acesta de multe ori este percepută ca propriul deces. Doliul apare ca un răspuns normal
față de pierderea unei persoane semnificative, unui obiect sau unei ocazii. Orice pierdere
generează durere. Deseori chiar și evenimentele plăcute precum ieșirea la pensie, pot duce la
suferință deoarece rupem legătura cu ceea ce lăsăm în urmă. Dar cel mai grav este pierderea
unei persoane dragi, această despărțire nu este ușor de suportat, de aceea ne putem alina
trauma aceasta prin participarea la funeralii, purtarea îmbrăcămintei de doliu, utilizarea
florilor, ceremonii. Dar un creștin trebuie să găsească mângâiere în gândul învierii și al
Împărăției lui Dumnezeu, dar durerea separării generează suferință, un simțământ de gol, de
pierdere.111
Procesul de doliu poate fi împărțit în trei faze principale: faza inițială, faza
intermediară și faza de depășire sau de recuperare.
Faza inițială – corespunde săptămânilor ce urmează morții. Persoana este șocată și
încearcă sentimente confuze în care se amestecă solitudinea, tristețea și necredința. Ea se află
într-o stare depresivă sau semidepresivă, tristețea și plânsul domină tabloul clinic.112 Această
perioadă durează de obicei până la parastasul de 40 de zile. În această perioadă persoana
trebuie să se roage mai intens pentru sufletul celui decedat, astfel să își aline suferința și să-și
mângăie durerea.
Faza intermediară – la câteva săptămâni după moarte, îndoliatul prezintă un patern
psihologic. El încearcă să-și găsească tot felul de sentimente culpabile și responsabile: „M-
am purtat bine?”, „Nu i-am grăbit moartea?”, „Am luat deciziile bune?” – acestea sunt
întrebările care și le pune. Supraviețuitorul încearcă să înțeleagă de ce persoana iubită a
murit. Este vorba de un travaliu psihologic a cărui finalitate este de a da sens și de a
contextualiza evenimentul dramatic. O altă caracteristică este aceea a căutării defunctului (i se
simte prezența, este auzit, i se pun tacâmuri pe masă). Anumite perioade din an sunt propice
111 Ibidem, p. 395
112 Roger Fontaine, op. cit., p. 209
49

reapariției unor sentimente paroxistice și a unei tristeți profunde. Sunt perioade în care
amintirea celui dispărut este deosebit de vie (zilele de aniversare și sărbătorile declanșează
această stare).113
Faza de depășire – are loc după ce persoana îndoliată prin asistarea și susținerea
persoanelor apropiate ajunge la faza de recuperare. Dacă sentimentele descrise în fazele
anterioare durează mai mult de 2-3 ani, persoana poate prezenta un tablou de doliu patologic.
Simptomul de culpabilitate exagerată și obsesivă, aduce tulburări ale apetitului, somnului și
judecății. Stima de sine este foarte degradată și refugiul în singurătate este considerat singurul
remediu pentru un profund sentiment de rușine. Viitorul acestor persoane este în general
foarte îngrijorător, se poate spune că ele se lasă pradă morții prin întristare.114 Aici trebuie să
intervină preotul și membrii bisericii, pentru a putea scoate o astfel de persoană din stare
aceasta.
Creștinul trebuie să conștientizeze că Hristos a schimbat semnificația durerii,
suferinței, doliului, din păcate există mulți necredincioși care suferă fără speranță pentru
viitor, ei văd în moarte sfârșitul oricărei relații pentru totdeauna. Pentru creștini moartea nu
este sfârșitul existenței, ci o așteptare fericită a zilei lui Dumnezeu când la a doua venire, Iisus
va învia pe toți cei adormiți, fie pentru viața veșnică sau pentru osânda veșnică. Moartea fizică
există atâta timp cât răul este prezent în lume și i se permite morții să aibă putere asupra
acestei existențe efemere, dar prin jertfa Sa Hristos a înfrânt moartea și a promis că aceia care
cred și trăiesc în El nu vor muri niciodată. Conștientizarea acestui fapt este mângâietoarea dar
nu elimină durerea intensă și suferința separării atunci când suntem confruntați cu moartea
cuiva drag.
Deci, trebuie să considerăm că doliul, bocetul este normal și sănătos chiar pentru
creștini, dar el nu trebuie să ia forme patologice și nesănătoase. Acesta durează de la câteva
săptămâni până la câțiva ani, când se poate atinge o stabilitate acceptabilă. Chiar și după
aceasta, viața nu mai este niciodată așa cum a fost înainte să moară cel iubit. Uneori acest
proces decurge lin, alteori, devine complex și complicat. Felul cum cineva parcurge aceste
stadii ține de personalitatea, cultura, credința sa, relațiile cu cel decedat și mediul tradițional,
cultural.
Rareori doliul devine anormal, patologic și complicat. Tristețea, depresia este
intensificată sau apare amânarea, prelungirea, negarea. Uneori cel care bocește păstrează
legături anormale cu persoana decedată, ceea ce îl blochează și nu-i permite să revină la
113 Ibidem, p. 209
114 Ibidem, p. 210
50

realitate. Doliul presupune o cantitate imensă de stres, ceea ce predispune la îmbolnăvire,
epuizare; de asemenea, slăbiciune, cefalee, indigestie, tulburări pshio-somatice, pierderea
apetitului și insomnie.
Consilierea în doliu
Procesul de vindecare a rănilor provocate de pierderi, nenorociri și necazuri poate fi
etapizat și detaliat în cinci sarcini specifice de asistare și consiliere:
1.Persoana fiind lovită de nenorocire, experimentează starea de
șoc, paralizie, negare apoi acceptarea treptată a realității pierderii. Consilierul va
acorda ajutor practic, va fi alături prin prezența susținătoare și va asigura
mângâiere spirituală.
2.Exprimarea și lucrul cu simțămintele dureroase pe care le
antrenează nenorocirea: vinovăție, remușcare, apatie, mânie, resentimente,
disperare, anxietate, goliciune, depresie, singurătate, panică, dezorientare,
pierderea identității, simptome fizice. Ajutorul necesar din partea consilierului
constă în ascultarea responsabilă și încurajarea curățirii interioare, a evacuării
acestor simțăminte.
3.Acceptarea progresivă a pierderii și refacerea vieții, mai puțin
ceea ce a fost pierdut, luarea deciziei de a face față noilor realități, adaptarea la
noile condiții de viață și satisfacerea propriilor trebuințe, capacitatea de a spune
„la revedere” pentru ceea ce a dispărut și a fost pierdut, reinvestirea forțelor
afective în alte relații. Aici consilierul va oferii suport și susținere în reconstruirea
vieții.
4.Așezarea pierderii într-un context mai larg al semnificației și
credinței, învățând din această experiență. Consilierul va facilita procesul de
creștere spirituală.
5.Asistarea altora care experimentează pierderi similare și
acordarea unui ajutor reciproc. Consilierul va ajuta la identificarea persoanelor de
acest fel și la constituirea unor grupuri suport.115
Persoana îndoliată va trebuie să conștientizeze că biruința lui Hristos asupra morții,
aceasta încetează de a mai fi pentru om un sfârșit, o despărțire de trup și o disoluție fără leac.
Moartea devine pentru creștin, o moarte a stricăciunii și nimicirea a morții. Dacă omul mai
trebuie să moară, nu este pentru încetarea vieții, ci, moartea fiind depășită, pentru ca el să
poată trăi din nou, să învie și să îmbrace nestricăciunea nemuriri. Trupul nostru își va împlini
115 Ibidem, p. 399
51

atunci destinul său ultim, care este acela de a fi îndumnezeit împreună cu sufletul în ipostasul
uman.116
3.3 Provocări ale generației celor îmbătrâniți
Există numeroase personalități ale umanității care au realizat nesperat de mult în
perioada senectuții. Deși aceste persoane pot să pară și să fie excepții, dar n-ar fi devenit
niciodată faimoși dacă s-ar fi lăsat copleșiți de inactivitate, rigiditate și umilințele vârstei a
treia. Pentru unii îmbătrânirea este un obicei prost, pentru care orice om ocupat nu are timp.
Robert Browing adresa invitația cititorilor săi „Haideți să îmbătrânim frumos, cele mai bune
lucruri urmează”. Însă această atitudine optimistă nu este împărtășită de toți. Pentru unii
filozofi „vârsta bătrâneții, a senectuții, este cea mai mare nenorocire care se poate abate
asupra unui om”. Shakespeare nota că vârsta a treia este un fel de a doua copilărie, făcând
aluzie la stările demențiale în care oamenii sunt nevoiți să trăiască fără dinți, fără ochi, fără
gust și lipsiți de tot ceea ce făcea farmecul vieții altădată.117
În ultimele decade, creșterea speranței de viață a condus la dublarea populației peste
65 de ani, ceea ce începe să pună probleme deosebite de asistență și îngrijire. În timp ce vârsta
a treia pare să debuteze în jurul vârstei de 65 de ani, iar senectutea este considerată după 85 de
ani. Totuși diferențele individuale privind starea de sănătate, aptitudini, convingeri, bunăstare
fizică, voiciune intelectuală, maturitate spirituală și capacitatea de a face față problemelor sunt
foarte mari. În timp ce unii se simt sfârșiți la 40 de ani, alți oameni par tineri și viguroși chiar
la 80 de ani.
Problemele persoanelor vârstnice sunt:
– de natură biologică (schimbări cosmetice, diminuarea senzorialității, schimbări în
activitatea intimă, apariția unor suferințe și îmbolnăviri);
– mentale, acestea constau în declinul creativității, slăbirea memoriei, a capacității
intelectuale, de a învăța lucruri noi. Gândirea încetinește, memoria de scurtă durată este
diminuată;
– economice, pensionarea presupune și o diminuare drastică a veniturilor, ceea ce
conduce la multiple limitări privind confortul locuinței, abundența hranei sau eleganța
îmbrăcămintei, transportul, timpul liber. Sărăcia de multe ori conduce la multiple îngrijorări;
– relațiile interpersonale , vârstnicii au tendința de a se izola, a dezvolta depresii, de
asemenea își pierd prietenii și colegii, cea ce face să se agraveze starea lor;
116 Jean – Claude Larchet, op. cit., p. 135117 Sorin Săndulache, op. cit,, p. 351
52

– ce ține de stima de sine, cei mai mulți oameni sunt copleșiți de așa numitul sindrom
de prejudiciu, prin faptul că în fiecare zi sau de-a lungul săptămânilor, lunilor și anilor,
constată că sunt din ce în ce mai precari, vulnerabili și slăbiți. Astfel, încrederea și imaginea
de sine este subminată; la aceasta contribuie și prejudecățile celor din jur;
– speciale, progresul științific, tehnologic și efortul deosebit de adaptare la aceasta
generează o altă categorie de frustrări celor de vârsta a treia;
– existențiale și spirituale , vârsta a treia, împreună și declinul sănătății și apropierea
inevitabilă a morții, provoacă multor persoane teamă, nesiguranță și durere. Un sentiment de
inutilitate și zădărnicie pare să-i cuprindă, iar toate acestea duc la depresie, pierderea sensului
și semnificația vieții. 118
Pentru a-i înțelege și ajuta în mod efectiv pe cei în vârstă trebuie să realizăm cum se
simt, pe măsură ce își pierd sănătatea, nu mai desfășoară nicio activitate utilă. În primul rând
trebuie să facem o analiză biologică – medicală. De asemenea, orice prejudecată sau idee
preconcepută tinde să limiteze capacitatea de a fi util.
Dar cea mai mare provocarea vârstei a treia este lipsa iubirii și afecțiunii, pe care nu
o primesc din partea celor dragi. De prea multe ori îi uităm, îi evităm, ne este rușine cu ei, îi
neglijăm iar toate acestea duc la o lipsă de dragoste față de semenii noștri. Și acum, poate mai
mult ca în tinerețe, omul în vârstă are nevoie să fie iubit și să iubească. Capacitatea afectivă
nu este condiționată de îmbătrânirea biologică. Adevărata maturitate presupune experiența
pozitivă de a te simți disponibil pentru iubire, de a te recunoaște însetat de a fi iubit, însetat de
înțelegerea, stima și iubirea altora. Bătrânețea nu este o etapă a vieții privată de iubire.119
Cu siguranță, că și ei au fost ca noi și, poate, și noi vom fi ca ei, ar trebui să nu fie
ignorată. Povestirea următoare trebuie să ne pună serios în meditație atât pe seniori, cât și pe
viitorii seniori: un fiu dorind să scape de tatăl său, care a îmbătrânit și nu îi mai era de folos în
gospodărie îl conduce pe acesta în afara satului până la un anumit copac, unde la rândul său
actualul tată bătrân la condus pe tatăl său.120
De cele mai multe ori iubirea față de cei în vârstă o percepem ca o „milă”, un
sentiment de compasiune, care ne sensibilizează și ne oprește din cele cotidiene. Dar această
milă nu poate egala iubirea. În acest context, mila este o reacție afectivă, cu intensitate
variabilă și cu o limită clară, pe când iubirea este o manifestare jertfelnică, cu implicare totală,
aici incluzând și mila, dar însă cea covârșită de iubire.121
118 Ibidem, p. 355
119 Arhimandrit Teofil Tia, op. cit., pp. 440-441
120 Dr. Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p. 362
121 Pr. Iosu Mihai, op.cit., p. 183
53

Ultima provocare a vârstei a treia este însăși moartea, pentru că orice bătrân cu
siguranță se gândește că i se apropie clipă despărțirii de viața aceasta și de semenii săi.
Moartea nu este produsul vinovăției juridice, nu este așteptarea unei pedepse, ci este pierderea
„îndrăznirii cea către Dumnezeu ” despre care vorbește Sfânta Scriptură (I Ioan, 3,21).122
Moartea nu a foste creată de Dumnezeu, în starea sa primară omul era nestricăcios,
implică logic că în această stare primară a naturii sale, era și nemuritor. Dar totuși omul a fost
creat din pământ, care este un compus instabil, stricăcios și muritor. Deci nemurirea primului
om Adam se datora numai harului lui Dumnezeu. Deci este firesc ca omul să nu își dorească
moartea, aceasta nefiind specifică omului.123
Moartea nu este, așa cum consideră societatea secularizată cu valori materialiste, un
eșec medical, ci o încheiere firească a vieții. Vârstnicul este, evident, mai confruntat cu
moartea, în două feluri. Mai întâi, el este direct vizat, fiind conștient că de la o zi la alta
medicul îl poate anunța că este atins de o boală incurabilă. Dar el constată și în jurul său
moartea unor persoane care îi erau apropiate sau pe care le cunoștea, iar uneori e vorba de
partenerul de viață.124 De cele mai multe ori aceștia constată că majoritatea prietenilor și a
rudelor s-au dus din viața aceasta, iar într-un interval de timp scurt va trebui să se alăture și el
șirului de înaintași ai săi.
Multe persoane sunt singure în această luptă cu moartea, astfel preotul poate
îndeplinii în acest caz o funcție importantă în asistarea muribundului. Oricât de dureroasă este
această experiență, îl va duce pe creștinul adevărat într-o stare de seninătate față de moarte.
Moartea este ineluctabilă, așa încât societățile noastre materialiste trebuie să o reintegreze
pentru a-i ajuta pe vârstnici să ne părăsească cu demnitate.125
Pe creștinul adevărat acest lucru nu îl sperie, pentru el moartea nu este decât o
trecere (o pascalie) către viața veșnică, unde va fi alături de Dumnezeu.
CAPITOLUL IV
METODE ȘI MIJLOACE PASTORALE REPARTORII SAU
COMPENSATORII
122 Christian Yannaras, Abecedar al credinței, Ed. Bizantină, București, 1996, p. 109
123 Jean – Claude Larchet, op. cit., pp. 21-22
124 Roger Fontaine, op. cit., p. 205
125 Ibidem, p. 211
54

Termenul de Pastorală provine de la cuvântul păstor. Întrucât la popoarele antice,
mai ales în Orient, păstoritul era o îndeletnicire de căpetenie, iar profesia de păstor era una
dintre cele mai cinstite și onorate, apelativul păstor se întrebuința în mod figurat în
antichitatea precreștină pentru căpeteniile politice sau spirituale ale popoarelor, în special
pentru preoți.
Lucrarea pastorală a preotului se desfășoară în general în cadrul
parohiei. Parohia este deci terenul, este ogorul material și spiritual al activității pastorale a
preotului. Felul în care preotul își va îndeplini misiunea sa, ceea ce el va putea realiza sau nu în
viața și activitatea de păstor, depinde în mare parte de felul în care el înțelege preoția, de ideea
pe care și-o face de la început despre misiunea pentru care se pregătește. Preotul este rânduit
pentru oameni, să activeze între oameni, prin misiunea lui care este de la Dumnezeu, și să
lucreze în numele Lui.126
Preotul este în slujba oamenilor, dar de fapt în slujba Domnului, este „omul lui
Dumnezeu", cum îl numește Sfântul Apostol Pavel în Sfânta Scriptură (1 Tim. 6, 2), adică un
om în slujba lui Dumnezeu. Misiunea lui privește îndeosebi acea latură a vieții omenești care
derivă din raporturile oamenilor cu Dumnezeu. Preoții sunt „slujitori ai lui Hristos și iconomi
(chivernisitori) ai tainelor lui Dumnezeu " (1Cor. 4,l) sau „colaboratori (împreună-
lucrători) ai lui Dumnezeu " cum îi numește Sfântul Apostol Pavel pe apostoli în general (1Cor.
3, 9 și I Cor.6, 1).
4.1 Pastorația Colectivă
Cultul ortodox este conceput și practicat în interesul obștei, al colectivității religioase
și constituie cel dintâi și cel mai firesc cadru și mijloc al pastorației colective. Cultul, înțeles
ca sumă a tuturor actelor religioase prin care Biserica creează, reface și menține legătura
credincioșilor cu Dumnezeu, este menit în primul rând să exprime cuvenitul prinos de cinstire
adus de oamenii lui Dumnezeu și Sfinților (scopul latreutic) și să sfințească viața oamenilor,
mijlocindu-le ajutorul, binecuvântarea și harul dumnezeiesc (scopul harismatic sau
sacramental). Dar prin bogăția și valoarea sa doctrinară, morală și catehetică prin care se
realizează ceea ce numim de obicei scopul didactic, catehetic sau educativ al cultului, cultul
ortodox constituie și un mijloc de pastorație; el oferă și menține legătura preotului cu
credincioșii, în cadrul cultului divin și mai ales la Sfânta Liturghie sunt plasate într-adevăr
126 Curs de Teologie Pastorală , https://teologiesibiu.wordpress.com/2009/06/06/curs-
pastorala-sem-2-anul-2009/,
55

predica și cateheza, adică cele două forme principale prin care preotul își îndeletnicește
funcția sa de propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc și de învățător al credincioșilor.
Cea mai dificilă și delicată îndeletnicire este cea destinată lucrului cu omul. În cazul
de față, pastorația oamenilor în vârstă, trecuți prin diferite furci caudine, de multe ori cu sabia
lui Damocles deasupra capului, sporește dificultatea lucrului și datorită diverselor încercări de
natură fizică sau psihică și anumitor boli. Cine poate mai bine decât preotul să influențeze în
chip pozitiv asupra sufletului credinciosului bătrân și bolnav, pentru a-l liniști, a-l mângâia, a-
l încuraja, a-i da nădejdi noi de sănătate și viață fericită. Cine poate mai bine decât preotul să-l
împace pe bolnavul credincios cu Dumnezeu.127
În general, majoritatea specialiștilor în probleme de pastorală împart mijloacele de
pastorație în două mari categorii, și anume: mijloacele sau metodele de pastorație colectivă, în
care se urmărește sau se are în vedere conducerea sufletească a tuturor enoriașilor unei parohii
indiferent de vârstă, sex, nivel moral sau intelectual, profesiune sau îndeletnicire, și cele mai
folosite dintre acestea sunt cultul divin public, predica, cateheza, precum și cuvântul tipărit
sub diferitele lui forme: carte, revistă, ziar etc., și mijloacele pastorației individuale, care au în
vedere pe fiecare credincios în parte și se realizează prin contactul direct de la om la om, prin
sfat, îndemn, prin vizitele pastorale și prin Sfintele Taine și ierurgiile cu destinație
individuală, dintre care cea mai folosită și cea mai eficace este Taina Spovedaniei.
La aceste două categorii se mai poate adăuga și a treia, și anume mijloace și metode
de lucru pentru pastorația intermediară sau de grup, care se adresează anumitor grupuri de
credincioși, constituiți în cadrul parohiei, pe bază de sex: bărbați și femei; de vârstă: copii,
tineri, maturi și bătrâni; de profesiune: intelectuali, muncitori și meseriași. Parohul trebuie țină
mereu în minte dictonul Sfinților Părinți: "fii exigent cu tine, dar îngăduitor cu ceilalți", și să
își conducă lucrarea sa pastoral-misionară urmărind această linie.128
Predicarea cuvântului lui Dumnezeu e una din datoriile cele mai importante ale
păstorului de suflete. Cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu este factorul și temelia vieții
creștinești. Nu este îndeajuns numai să cunoască adevărurile de credință. Scopul principal al
predicii este acela de a deschide inimile oamenilor pentru primirea cuvântului evanghelic.
Chemarea oratoriei bisericești, după Fericitul Augustin, este ca: „mintea să cunoască și să
înțeleagă adevărurile de credință, inima să le iubească, iar voința să le traducă în fapte” .
127 Pr. Iosu Mihai, op. cit., p. 194
128 Daniel Alic, Pastorația diferitelor categorii de Credincioși , Ziarul Lumina – luni, 13 august
2012
56

Valoarea unei predici trebuie căutată mai întâi în obiectul ei care este cuvântul lui
Dumnezeu, în acțiunea lui; dar fără munca predicatorului, revelația dumnezeiască riscă să
rămână mărgăritarul de mare preț, ascuns în țărână, sau ca o sămânță bună, închisă în
hambarele textelor dumnezeiești. Deci, practic, predica nu poate fi separată de persoana
predicatorului.129
Din punct de vedere pastoral, bătrânețea – ca și celelalte etape ale vieții – își are
particularitățile ei, își are avantajele și dezavantajele ei.
Mulți bărbați dintre bătrâni sunt cuprinși de un fel de panică, de o adevărată groază, din
cauza necunoscutului, care le stă în față. În special, cei care au la activul lor fapte și
fărădelegi, care apasă greu asupra conștiinței, sau cei care n-au avut o viață întreagă nici un
fel de legătură cu Dumnezeu, cu Biserica și cu duhovnicul, sunt acum extrem de tulburați și
de înspăimântați, în privința aceasta sunt clasice chiar si cazurile unor oameni de știință, care
o viață întreagă au făcut pe ateii, pe vrăjmașii religiei și ai Bisericii. La bătrânețe însă, ei au
ajuns să se îngrozească de opera lor, s-au înspăimântat de întunericul din jurul lor și de golul
care îi așteaptă. De aceea, ei au renegat la bătrânețe adeseori tot ceea ce au profesat, tot ceea
ce au scris și au vestit o viață întreaga și au devenit credincioși devotați ai Bisericii.130
Faptul acesta îi produce o profundă nemulțumire sufletească, o durere amară, o
neliniște, care nu-i lasă odihnă și mângâiere decât în contact mai viu cu Dumnezeu, cu
Biserica și cu preotul parohiei. Păstorul de suflete este adeseori singurul om care știe să
aprecieze, să prețuiască, să dea atențiunea și respectul cuvenit bătrânilor din parohie. Toate
aceste realități produc în sufletul omului bătrân o anumită dispoziție sufletească favorabilă
față de religie, față de creștinism, față de Biserică și față de preot și îi determină la o mai
intensă trăire religioasă.
4. 2. Pastorația individuală (Spovedania)
Este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creștinilor care se căiesc
sincer și le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fața preotului.
Spovedania este ca un al doilea botez, cum a și fost numită, adică taina curățirii de
păcatele personale și a refacerii legăturii spirituale cu Biserica, întreruptă sau slăbită temporar
prin păcat. Locul apei curățitoare a botezului îl țin aici lacrimile pocăinței pentru păcatele
săvârșite.
129 Pr. Prof. Dumitru Belu, Predicatorul în concepția Sf. Ioan Gură de Aur , B.O.R., nr. 3-4,
1959, p. 352,
130 Curs de Teologie pastorală , https://teologiesibiu.wordpress.com/2009/06/06/curs-
pastorala-sem-2-anul-2009/,
57

Toate Tainele sunt înalte, nespus de adânci; toate Tainele ne unesc cu Dumnezeu,
ne fac părtași la o nouă viață, viața veșnică , ne dau o nouă perspectivă duhovni cească, plină
de sfințenie. Astfel, ele ne deschid un univers extraordinar, de neatins. De aici și numirea de
„taină” – lucru de necuprins cu mintea omenească . Taina atinge, întru întuneric, inima celui
care s-a deschis către ea. Taina Pocăinței cere însă nevoință; iar aceasta înseamnă curația
inimii omului, nevoia de pocăință. Iar pocăința este un lucru extraordinar.131
Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărturisit în fața preotului
duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai greși, cu credința puternică în
Hristos și cu nădejdea în îndurarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina
sufletului nostru, pentru a nu ne despărți de Dumnezeu. Sfântul Apostol Iacob ne îndeamnă,
zicând : “Mărturisiti-vă unul (credinciosul) altuia (preotului) păcatele si vă rugați unul
pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob 5,
16). Așadar, când ne simțim apăsați de păcate, când suntem bolnavi sufletește, să alergăm la
preoții Sfintei Biserici și lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea și dezlegarea lor să
dobândim iertarea păcatelor (Iacob 5, 14-15). Și în alt loc ni se grăiește despre îndatorirea
creștină de a ne mărturisi păcatele: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine
și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El, Iisus Hristos este credincios și
drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că
n-am păcătuit, îl facem mincinos, și cuvântul Lui nu este Întru noi” (1 Ioan 1, 8-10).132
Orice Taină cere omului să se îndrepte către Dumnezeu. Orice Taină cere făptuire
duhovnicească; la Taina Mărturisirii aceasta se cere însă la modul cel mai înalt. Aici omul
trebuie să se pocăiască, să ia aminte la sine însuși, să dorească să se schimbe, să se nască din
nou.
În scaunul mărturisirii, duhovnicul, cunoaște fiecare om care vine să se
mărturisească și îl sfătuiește în conformitate cu învățăturile de credință ortodoxe, cum trebuie
să-și rânduiască acel creștin viața sa duhovnicească pe viitor. Dacă face o mărturisire prea
deasă duhovnicul poate să observe modul în care creștinul își schimbă viața, după faptele pe
care le face.
Pastorația individuală prin Sfânta Taină a Spovedaniei constă tocmai în această
legătură care se naște între credincios și preotul duhovnic. Atunci când credinciosul își
mărturisește păcatele, le mărturisește lui Dumnezeu, avându-l pe preot ca martor. Însă prin
131 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3…, p. 83
132 http://www.sfaturiortodoxe.ro/invatatura-crestina-ortodoxa/catehism-invatatura-credinta-
crestina-ortodoxa-taina-spovedaniei.htm,
58

sfaturile duhovnicești, pe care duhovnicul le dă fiecărui credincios în parte care se
mărturisește, apare actul de pastorație individuală.133
Spovedania va fi pentru credincios și o școală temeinică. Aici va arăta preotul cum
știe da sfaturi celor care se mărturisesc. Aici este arta artelor, ca preotul să știe da sfaturi
mângâietoare până și celui din urmă criminal. Sfaturile preotului reîmprospătează
credincioșilor propria lor stare sufletească. Presupunând că un credincios merge la preot
pentru a-și mărturisi păcatele, nu este tot una pentru un bun duhovnic că acel credincios este
bărbat sau femeie, bogat sau sărac, intelectual sau țăran, stăpân sau slugă, părinte, mamă, etc.
O femeie aleargă mai des să se mărturisească, predispoziția ei este mai pronunțată pentru
evlavie, deși de multe ori numai un joc al sentimentelor o călăuzește. Dar tocmai aici este
greutatea pentru preot ca să cunoască scăderile femeilor, să le îndrume pe calea cea bună.134
De asemenea, persoanele în vârstă vin mult mai des la spovedit, în comparației cu
cei mai tineri, deoarece știu că sfârșitul vieții lor este aproape, iar spovedania pentru ei nu este
altceva decât o pregătire continuă pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Filozoful Leibnitz (sec. XVII) scrie despre spovedanie: „Nu putem nega că această
instituție este de o înțelepciune divină și dacă este ceva distins și lăudabil în religia creștină,
este această instituție, admirată până și de locuitorii Chinei și Japoniei, căci necesitatea
spovedaniei reține pe mulți de la păcat, mai ales pe cei neînrădăcinați și aduce mare
mângâiere celor căzuți, astfel că sunt de părere că un duhovnic serios, înțelept este un mijloc
excelent pentru mântuirea sufletelor; căci ajută cu sfatul lui ca să fim stăpâni pe pornirile
noastre rele, să ne ștergem greșelile, să evităm prilejurile spre păcat, să restituim dauna
cauzată, să rezolvăm nedumeriri, să alungăm depresiunea sufletească, în sfârșit să lecuim sau
alinăm toate durerile sufletului. Dacă este adevărat că în lucrurile noastre omenești nu avem
ceva mai sublim decât un prieten bun, cu atât mai sublim este că pe acest prieten bun
demnitatea inviolabilă a tainei divine îl obligă să fie credincios și dătător de ajutor”135.
Tot mai mulți astăzi tratează Taina Spovedaniei ca pe un lucru formal, pe care
trebuie să-l îndeplinească ca pe un ritual, o tradiție, dar lumea de azi trebuie să cunoască deci
rolul pedagogic al spovedaniei. Cercetarea de sine, care se cere celui ce se pregătește pentru
Sfânta Taină a Spovedaniei, este o armă puternică împotriva patimilor. Cât mai riguros față de
persoana proprie și cât mai blând față de alții; iată unul din valorile pedagogice ale acestei
133 http://prlaurentiu.blogspot.ro/2009/03/sfanta-taina-marturisirii-mijloc-de.html,
134 http://www.sfaturiortodoxe.ro/invatatura-crestina-ortodoxa/catehism-invatatura-credinta-
crestina-ortodoxa-taina-spovedaniei.htm,
135 Ibidem.
59

taine. Preotul ne va arăta cum trebuie să fie credinciosul care se pocăiește. Preotul va lumina
pe creștinul de azi să aibă simțul răspunderii; și să nu arunce asupra împrejurărilor toate
acțiunile sale.
Sfântul Ioan Scărarul în treapta a V-a a cărții sale de referință scrie: ,,pocăința este
reînnoirea botezului, este curățirea conștiinței”. Această expresie ne face să înțelegem mai
bine sensul profund al tainei, pentru că spovedania nu înseamnă o ștergere formală a unor
greșeli pe care omul le-a comis, ci își dorește o schimbare lăuntrică a omului. Păcatele pe care
le face omul ,,îi fac nesimțitoare mintea, inima și conștiința, îi orbesc vederea duhovnicească
și îi fac neputincioasă voința creștină.”136 Însă, prin milostivirea lui Dumnezeu Care își revarsă
harul Său curățitor, omul este reașezat în demnitatea sa inițială, dobândită prin Botez, aceea
de a fi partener de dialog al Lui.
De aceea, Dumnezeu nu-l lasă singur pe creștinul căzut în păcate, ci îi trimite în
ajutor pe slujitorul lui, care este preotul. Mărturisindu-se duhovnicului, credinciosul învață să
redescopere dialogul cu Dumnezeu, învață să se reașeze în starea de fiu iubitor față de Tatăl
său cel ceresc și astfel să-și recâștige libertatea și celelalte puteri ale sufletului slăbite prin
păcate. Astfel, el reîncepe cu spovedania să practice virtuțile, în primul rând credința, căci
mergând în fața duhovnicului mărturisește că Dumnezeu este Dreptul Judecător, Creatorul a
toate de sub ascultarea Căruia a ieșit și de la Care s-a îndepărtat. Apoi el vine la spovedanie cu
nădejdea în bunătatea Domnului, Care iartă păcatele oamenilor ce se căiesc pentru ele și, nu în
ultimul rând, el pune în lucrare virtutea iubirii creștinești, pentru că merge înaintea scaunului
de spovedanie din dorința de a redobândi comuniunea cu Dumnezeu, îi iartă pe cei care i-au
greșit și care l-au nedreptățit și se reașează în postura de om duhovnicesc.
În raport cu Hristos și cu Biserica, persoanele alese în mod obiectiv pentru
exercitarea acestei puteri o primesc de la Hristos, în mod nevăzut, iar în mod văzut o primesc
printr-un act săvârșit în Biserică și garantat de Biserică, printr-o persoană garantată de
comunitatea bisericească în comuniune cu toate celelate comunități bisericești. Alegerea unei
astfel de persoane e deci un act al Duhului Sfânt, dar și al Bisericii; sau al Duhului Sfânt
lucrător printr-un act vizibil săvârșit în Biserică, sau de Biserică. Actele săvârșite de persoana
consacrată în modul acesta au calitatea de acte ale lui Hristos, prin faptul că au girul
Bisericii.137
136 Pr. Mihail Pomazanscki, Teologia Dogmatica Ortodoxa , Ed. Sophia, București, 2010, p.
236
137 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit,, pp. 84-85
60

În tot acest demers ascetic, rolul duhovnicului este deosebit de important, însă în
timpurile mai noi tot mai mulți oameni se întreabă de ce este nevoie ca preotul să fie cel care
le ascultă păcatele, de ce nu se pot spovedi direct lui Dumnezeu? Biserica mărturisește că prin
harul duhovniciei, preotul coboară în adâncurile tainice ale sufletului creștinului și se roagă
lui Dumnezeu să curețe zgura păcatelor, povățuindu-l pe acesta pe treptele virtuților. De
aceea, între duhovnic și ucenic se stabilește o relație asemănătoare celei dintre un tată și fiul
său. La baza acestei legături stă Mântuitorul Hristos, Cel care le spune apostolilor după
învierea Sa: ,,Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând
acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt. Cărora veți ierta păcatele, le vor fi
iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute.” (Ioan. 20, 21-33). Relația dintre duhovnic și
credincios este prezentă în Biserică încă din perioada apostolică, fiind așezată în mijlocul
nevoințelor ascetice ale credincioșilor care se pregăteau pentru primirea Sfintei Împărtășanii.
În fața acestor provocări ale lumii contemporane, Părintele Stăniloae arată că numai
persoanele alese de Hristos într-un mod obiectiv verificabil, cum au fost aleși și Apostolii, pot
avea și pot exercita puterea lui Hristos cu seriozitate și pot fi luați în serios de ceilalți în
exercitarea ei, având atât cei aleși, cât și ceilalți în acest fapt garanția obiectivă că ei au fost
aleși de Hristos. Cazul lui Anania și al Safirei dovedește, prin abatere, regula mărturisirii
păcatelor, în fața apostolilor (Fapte 5,3).138 Garanția aceasta o au în faptul că cei aleși au fost
arătați ca atare de către Duhul Sfânt printr-un act de consacrare săvârșit de Biserică și garantat
de Biserică, prin invocarea Acestuia de către un episcop ca alta persoana consacrată în ea,
până la Apostoli.139
Mergând în fața duhovnicului și spunând păcatele sale, creștinul arată că este în
comuniune cu semenii săi, că nu-și pune propriu „eu” în centrul existenței sale, care ar avea
puterea de a-și acorda singur iertarea păcatelor, ci simte că are nevoie de ajutorul unui semen,
ales de Dumnezeu, căruia i-a fost dată o slujire specială de către El. Sub epitrahilul preotului,
omul are posibilitatea de a-și analiza obiectiv conștiința și de a conștientiza faptele sale,
înțelegându-le consecințele, tot așa cum o va face în fața Dreptului Judecător.
Pocăința este cel mai potrivit mijloc de a scăpa de capcana egoismului. Prin
păcatele sale omul nu face altceva decât să lucreze la slujirea propriei persoane, cu cât
săvârșește mai multe păcate, cu atât își transforma propriul eu într-un idol. De asemenea,
trebuie menționat că actul propriu-zis de iertare este făcut de Hristos prin preot. În rugăciunile
citite la Taina Spovedaniei, duhovnicul spune: ,, iar eu sunt numai un martor, ca să
138 Ibidem, p. 85
139 Ibidem, p. 88
61

mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune ”.140 Așadar, Hristos este Cel care iartă
credinciosului în mod nevăzut păcatele, pe când preotul este cel care i le iartă în chip văzut.
Pocăința devine expresia efortului omului pentru a se întâlni cu Dumnezeu și forma
cea mai concretă a iubirii pe care omul o simte față de Dumnezeu. Astfel, pe lângă faptul că
pocăința este o Taină a Bisericii, ea are și un al doilea sens și anume acela de a fi o stare
permanentă de căință, ce trebuie să-l însoțească pe credincios în fiecare moment din viața sa.
Acest al doilea tip de pocăință izvorăște tot din Taina Spovedaniei și este în permanentă
legătură cu ea, fiind socotită de Părinții Bisericii ca o pregătire pentru primirea acestei taine.
Un alt aspect al spovedaniei, unde se vede rolul important al preotului, este
îndrumarea pe care credinciosul o primește prin canon. Nimeni nu își poate da singur
mijloacele de tămăduire, ci are nevoie de altcineva care să-l îndrume, acesta fiind preotul, ca
trimis al lui Hristos. El recomandă calea care trebuie urmată de credincios, având întotdeauna
în vedere voia lui Dumnezeu. Canonul nu trebuie înțeles ca o pedeapsă în sens juridic, ci
trebuie văzut dintr-o perspectivă terapeutică, el fiind leacul pe care îl primește credinciosul,
este modul în care fiecare suflet își începe vindecarea spirituală. Pedepsele de la spovedanie
nu servesc satisfacției voii lui Dumnezeu, ci doresc trezirea mâhnirii și căinței în păcătos. 141
Toate aceste elemente ale spovedaniei au fost așezate de Mântuitorul Hristos pentru
tămăduirea duhovnicească a oamenilor. Întotdeauna, Taina Spovedaniei îl are în vedere pe
Hristos și unirea cu El, care se realizează prin Taina Împărtășaniei, aceasta fiind prin
excelență taina unității. Primindu-L pe Hristos prin Împărtășire, știm că primim adevărata
viață, care nu se întrerupe la mormânt, ci continuă în Împărația Cerurilor. Tocmai de aceea,
Biserica îndeamnă ca, înainte de a primi Sfânta Cuminecătură, credincioșii să-și pregătească
sufletele prin spovedanie.
În cazul persoanelor vârstnice, spovedania este mijlocul prin care aceștia își deschid
sufletul către preot, își spun ofurile personale și primesc mângâire prin rugăciunea de
dezlegare de păcate.
4.3 Vizitele Pastorale
”Într-o lume a contrastelor puternice, a dezbinărilor profunde, a relativismului
individualist, a valorizării excesive a vieții biologice…, într-o lume în care valorile
spiritualității creștine sunt tot mai contestate, Biserica este chemată la un nou tip de
140 Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 2002, p. 65
141 Karl Christian Felmy, Dogmatica experineței ecleziale, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 288
62

pastorație”142. Cererea este limpede: ”Discursul ei trebuie să fie unul viu, dinamic, relevant
pentru omul contemporan”143. Preotul, omul prin excelență al acestei instituții divin-umane,
este în parohia sa un slujitor al Domnului, un învățător, un povățuitor și conducator al
sufletelor pe calea mântuirii. Datoria lui este de a-i sluji atât pe cei prezenți la Biserică cât și
pe cei absenți. Vizitele sunt o parte necesară a strategiei pastorale. Dacă vrem să vorbim
despre o lucrare pastorală eficientă a preotului, pe lângă pregătirea teologica deosebită, râvna
și dăruirea pentru a-și îndeplini cât mai bine slujirea preoțească trebuie să avem în vedere și o
foarte bună cunoaștere a parohiei și a problemelor parohienilor cu care se confruntă.
Vizitele pastorale sunt întâlniri pe care preotul le are cu credincioșii săi și care se
desfășoară fie în casele acestora, fie în locurile în care aceștia își desfășoară activitatea.
Caracterul lor este liturgico-pastoral, ele depășind cadrul eclesial, Biserica, vizând fie
săvârșirea unor servicii religioase cerute de credincioși, îndeplinirea unor responsabilități
pastorale prilejuite de anumite sărbători sau perioade ale anului bisericesc, fie realizarea unor
proiecte sau planuri cu caracter administrativ – gospodăresc sau filantropic. Vizitele pastorale
prin care preotul se întâlnește cu enoriașii săi au intrat de secole în tradiția creștinilor
ortodocși de la noi din țară. ”Sunt o parte deloc de neglijat a imaginii văzute și deosebut de
agreata a Liturghiei de după Liturghie”144.
Preotul trebuie să cerceteze acasă pe credincioșii săi spre a-și putea face un registru
exact despre familiile din parohie, spre a vedea cine se împărtășește cu sfintele taine, spre a
lupta împotriva luxului și alcoolismului, îndemnând la cumpătare și curăție, spre a întări
raportul între părinți și copii, spre a mângâia pe bolnavi și pe cei săraci, precum și pe cei
neîmpăcați cu soarta lor. 145
Preotul trebuie să fie prezent în viața credincioșilor, așa cum sunt ei și să-i ia așa
cum sunt ei, cu preocupările, cu nevoile lor. Preotul să înțeleagă că slujirea preoțească se
desfășoară în lume, trebuie să fie slujitor al lui Dumnezeu și al omului, ai oamenilor din
vremea noastră, a căror viață morală trebuie mereu îmbunătățită, bine îndrumată.146
142 Prof. Univ. Dr. Ciprian Streza, ”Existența umană în lumea post modernă între Believing
without belonging și Belongind without believing. Spre un nou tip de misiune în Biserică?”.
În vol. Misiunea parohiei și a mănăstirii într-o lume în continuă schimbare , Ed. Renașterea,
Cluj-Napoca, 2016, p194.
143 Karl Christian Felmy , op. cit., p. 194.
144 Preot Mihai Iosu, Slujba ta fă-o deplin !, Ed. Andreiana, Sibiu, 2018, p. 139.
145 Curs de Teologie Pastorală, https://teologiesibiu.wordpress.com/2009/06/06/curs-
pastorala-sem-2-anul-2009/,
146 Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă , Sibiu, 1996, p. 34
63

Nu doar vizita făcută unui vârstnic este cea care aduce împlinirea și interesul față de
persoana respectivă, purtarea de grijă efectivă, cu răbdare și cu drag, cu înțelegere și nu cu
ipocrizie. Preotul să caute a mângâia pe bătrâni în deprimările sufletești, a le risipi
nemulțumirea ce-i chinuiește și a le deschide perspective luminoase ale unei vieți ce va să
vină. De multe ori e greu acest lucru, fiindcă bătrânii sunt morocănoși, greu de tratat, alții au
un trecut păcătos care acoperă în ei orice dâră a credinței. Cei din această categorie sunt
refractari la îndemnurile credinței se gândesc mereu la fărădelegile în care au petrecut.147
Dar în ciuda acestor obstacole cel chemat și investit să ajute pe credicioși va
continua opera de îndreptare, de liniște și de refacere a terenului pierdut sau neglijat. Astfel se
poate atinge scopul pastorației seniorilor, o astfel de purtare de grijă fiind mântuitoare.148
Unul dintre vrednicii ierarhi ai Bisericii noastre, cu vădite preocupări pentru
calitatea viitorilor preoți, cât și pentru calitatea actului pastoral, la nivel parohial, cu fermitate
și cu emfază, transmitea următorul mesaj studenților teologi: „Nu uitați că spre a deveni cu
adevărat slujitori ai Mântuitorului, trebuie să vă străduiți și să izbutiți să vă transformați în
adevărate vase alese ale lui Hristos. Nu veți putea deveni cu adevărat slujitori ai lui Hristos
decât atunci când veți izbuti să trăiți învățătura pe care o propovăduiți și să propovăduiți viața
pe care o veți duce. Numai în felul acesta, dragii mei, veți putea să vă ridicați pentru a
îndeplini în lume însăși misiunea pe care a împlinit-o Hristos, venind pe pământ”.149
Când familia epuizează toate mijloacele și metodele de supraveghere și îngrijire,
apelează la preot ca la singura mângâiere. Într-un astfel de moment păstorul turmei trebuie să
se arate pe sine ca „ omul lui Dumnezeu și omul Bisericii ”. Să facă dovada faptul că el își face
simțită prezența și își desfășoară activitatea misionară cu astfel de mandate înălțătoare și utile.
În multe cazuri speciale, el trebuie să acționeze cu promptitudine, cu delicatețe și constant,
valorificând profesionalismul dat în seama sa de către disciplina pastorală și dragostea de
semeni.150
Una dintre perspectivele benefice ale intervenției elegante a preotului este de a
readuce dorința de viață în mentalitatea celui bătrân și greu încercat. Tactul preotului este
definitoriu, indiferent de numărul anilor pe care îi are, el va compensa cu dragostea sa de
lucrător în ogorul Domnului, cu experiența sau cu exemplele oferite de istoria biblică și de cea
147 Nicolae Brânzeu, op. cit., p. 297
148 Pr. Mihai Iosu, op. cit., p. 188
149 „Cuvântarea I.P.S. Mitropolit Iustin Moisescu la solemnitatea deschiderii noului an școlar,
1956-1957, la Institul Teologic de grad universitar din Sibiu”, M.A. Anul I, nr. 1-2, pp. 167-
168
150 Pr. Mihai Iosu, op. cit., p. 195
64

bisericească. Preotul trebuie ca pe cel consiliat să nu-l amețească cu vorbe îndelungate și
rugăciuni nesfârșite, ci să-i propună ceea ce se cere, spre recreerea sufletului, pe înțeles, pe
scurt și cuprinzător, cu un ton prietenesc, măsurat și compătimitor. Conversațiile edificatoare,
locurile adaptate din Sfânta Scriptură, o rugăciune scurtă, energică, potrivită cu deosebitele
sale evenimente și din care să ia simțăminte pe care el le are acum, exemplele persoanelor
virtoase din istoria biblică și universală, care s-au aflat în împrejurări similare.151
În vizitele pastorale preotul v-a trebui să readucă dorința de viață, oferindu-i
instrumentele cele mai potrivite pentru redresare. Cel bătrân va trebui să fie reechilibrat
sufletește, el acum traversează o perioadă de criză de valori și tocmai aceste valori trebuie
recuperate prin intervenția păstorului duhovnicesc. Viața trebuie trăită la orice vârstă ne-am
afla, pentru că în ea ne este dat să iubim. Fără iubire suntem deja bătrâni, fără să ne dăm
seama; iar bătrâni devenim realmente doar atunci când încetăm să mai iubim. Lumea crede că
îmbătrânește pentru că nu mai iubește.152
Lucrarea preoțească a preotului trece astfel de la rânduiala limitată a slujbelor
săvârșite în cadrul liturgic la ceea ce am amintit mai sus, la conceptul făcut cunoscut de ilustru
teolog cu o vasta activitate și la Sibiu, Părintele Ion Bria, și anume Liturghia de după
Liturghie153. Preotul iese astfel din spațiul pasivismului, prin care se îngrijește doar de cei care
vin la biserică și solicită asistență religioasă, într-un astfel de teren de misiune, de misiune
dincolo de ușile bisericii, pentru persoanele care nu mai pot veni la biserică din diferite
motive. Când porțile bisericii se închid pentru serviciile religioase, preotul trebuie să încerce
să descuie porțile sufletului credincioșilor cu care nu s-a întâlnit până atunci, iar acest dialog
trebuie purtat pornind de la respectul ce se cuvine omului. Iată de ce a lucra cu timp și fără
timp nu rămâne doar o exprimare frumoasă sau pretențioasă, ci un mod de viață alternativ
celui circumscris sfintelor slujbe. Vizitele pastorale devin astfel oportunități de exprimare și
împărtășire a cuvântului, de iluminare și fortificare. Mesajul preotului este unul clar și cald:
grija responsabilă față de orice suflet, fie el căzut, fie în diferite stadii de recuperare. 154
Preotul, în desfășurarea misiunii lui cu credincioșii, în lucrarea cu sufletele
credincioșilor, în lucrarea lui de o viață într-o parohie, în contactele zilnice, este confruntat și
el cu foarte multe necunoscute, referitoare la om, lume, viață, materie și știință. Credinciosul
cere de la păstor răspunsuri la întrebările capitale, iar preotul va trebui să-i dea aceste
151 Arhimandrit Melchisedec Ștefănescu, Teologia Pastorală, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p.
208
152 Pr. Mihai Iosu, op. cit., p.196
153 Pr. Prof. Ion Bria, Liturghia după Liturghie , Ed. Athena, București, 1996.
154 Pr. Mihai Iosu, op. cit., p. 198
65

răspunsuri, căci pentru destinul omului de aici și de dincolo, e tot atât de important ceea ce
știm despre el, ca și ceea ce nu știm.155
De multe ori cel în vârstă cochetează mai mult cu trecutul decât cu prezentul, noi ar
trebuie să valorificăm povețele și experiența lor, iar prin ascultarea lor nu facem altceva decât
să ne îmbogățim bagajul nostru de cunoștiințe, iar ei să se simtă folositori societății prin
sfaturile pe care ni le dau. Dar de foarte puține ori mai auzim expresia „ Cine nu are bătrâni
să-i cumpere”. Valoarea nu cunoaște numărul anilor, preotul trebuie să știe că a venit să
slujească, nu să stăpânească. Scopul principal al păstorului este acela de a aduce pe cineva la
Domnul, a-i salva sufletul său, acestea sunt reperele de bază.156
Este foarte important ca preotul să locuiască în parohia care i-a fost încredințată, nu se
acceptă navetismul, lipsa din parohie pe o perioadă îndelungată, prezența sa doar în duminici
la slujbă nu este justificată. Acolo unde preotul nu locuiește, parohia e fără preot, preotul este
astfel un vizitator în parohie. Cum își va putea el justifica cele 8 ore de muncă zilnică, pentru
care alt om trudește din greu la serviciul său. Preotul care nu stă în parohie, încetul cu încetul
favorizează moartea tradițiilor. Dacă este acolo, omul îl cheamă la o slujbă acasă: sfeștanie,
parastas, sfințire de casă, dacă este bolnav îl cheamă să-i citească o rugăciune. Dacă preotul
nu este acolo iată cum nu își poate îndeplini misiunea sa de păstor prin aceste vizite
pastorale.157
Păstorul de suflete este dator să se ocupe de aproape și stăruitor de viața religioasă a
bătrânilor. Sufletele lor sunt tot atât de prețioase în fața lui Dumnezeu ca și sufletele celor
tineri și ale celor adulți. Deci, grija de mântuirea a acestor suflete nu trebuie pusă cu nimic
mai prejos decât grija mântuirii celorlalte suflete din parohie. Dimpotrivă, din anumite puncte
de vedere grija mântuirii acestor suflete trebuie chiar să premeargă îndeplinirii altor îndatoriri
pastorale. Și aceasta pentru motivul că fiecare bătrân poate să închidă ochii în orice clipă și
prin urmare nu mai are timpul necesar unei îndreptări a vieții.
În familiile cu bătrâni, vizitele pastorale ale preotului vor fi mai dese. Fiecare bătrân
trebuie să fie atât de pregătit încât în orice clipă să fie gata a primi senin, liniștit și fără nici o
teamă moartea. Această pregătire o face preotul prin mărturisirea și împărtășirea cât mai
deasă a lor cu Sfintele Taine.
Cei care au încă sănătatea și puterea necesară de a se mișca, vor fi mărturisiți și
împărtășiți la biserică. Ei vor fi povățuiți să participe în măsura posibilităților și la sfintele
155 Dr. Antonie Plămădeală, op. cit., pp. 60-61
156 Pr. Mihai Iosu, op .cit., p. 200
157 Dr. Antonie Plămădeală, op. cit., pp. 46-47
66

slujbe și în special la Sfânta Liturghie. Cei bolnavi și neputincioși vor fi spovediți și
împărtășiți din cuminecătura bolnavilor la casele lor.
Păstorirea bătrânilor reclamă ca păstorul de suflete să organizeze în cadrul parohiei
sale o asistență materială, o ajutorare cu hrană, veșminte etc., a bătrânilor nevoiți pentru
asemenea ajutoare. Orice lucrare pastorală trebuie să țină seama de asemenea necesități și să
le rezolve cât mai bine posibil.
În general, bătrânii trebuie tratați cu blândețe, cu dragoste, cu înțelegere, potrivit
povățuirilor pe care ni le dă Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Pe bătrâni să nu-i înfrunți,
ci să-i îndemni ca pe un părinte ” (I Timotei 5,1-2).
La fel trebuie să povățuiască preotul pe copiii, pe nepoți și pe celelalte rudenii ale
bătrânilor la împlinirea datoriilor de a cinsti, de a respecta și a fi cu dragoste și bunătate față
de părinți, față de bunicii și rudeniile ajunse la bătrânețe.
Pentru o asemenea activitatea pastorală, bătrânii arată totdeaună recunoștință vie și o
mulțumire caldă preotului lor și ei vor fi o mărturie veșnică în fața Dreptului Judecător despre
împlinirea îndatoririlor pastorale ale preotului și în acest sector al vieții158.
158 Curs de Teologie Pastorală, https://teologiesibiu.wordpress.com/2009/06/06/curs-
pastorala-sem-2-anul-2009/,
67

CONCLUZII
Pentru persoanele credincioase, bătrânețea, nu e pur și simplu sfârșitul vieții, ci o nouă
și hotărâtoare perioadă a acesteia. Ea devine o șansă pentru o persoană care se căiește de
păcatele sale, se împacă cu Dumnezeu și cu semenii. La această vârstă omul se depărtează de
patimi. Pentru om este important nu doar să înțeleagă sensul vieții, ci să și înfăptuiască acest
sens în viața sa. În aceasta se deosebește un om credincios de unul necredincios, bătrânul care
are credință își vede nedesăvârșirile personale și problemele lui și se luptă cu ele, având ca
punct de orientare îndumnezeirea sa. Bătrânul necredincios, chiar dacă este un om bun, acesta
stare nefiind una permanentă, el neavând ajutor de Sus, el nu poate să devină mai bun decât
este. O bătrânețe fericită și frumoasă o avem doar dacă avem o credință vie și lucrătoare, un
mod de viață activ și nădejdea în viața veșnică. Astfel moartea nu se va însemna pentru creștin
decât o trecere către eternitate.
Viața creștinilor din ziua de astăzi se reduce doar la frecventarea bisericii în zi se
sărbătoare, sau mai bine zis doar duminica, în schimb viața lor se duce exact după tiparele
cotidianului, o alergare după plăceri și după distracții trecătoare. Denumirea de creștin, nu mai
reflectă o urmare a lui Hristos, cum este firesc, ci este un simplu cuvânt, prin care sunt
identificați cei care merg duminica la biserică. Înstrăinarea de adevărata viață creștină se
poate observa și prin faptul că ei nu mai înțeleg prin rugăciune o trăire în comuniune cu
Dumnezeu, un dialog al omului cu Dumnezeu. Pentru mulți rugăciunea nu este decât o cerere,
pe care omul o face în fața lui Dumnezeu, iar Dumnezeu trebuie să-i îndeplinească dorința.
Omul în schimb nu trebuie să facă nici un efort personal în acest sens. Frecventarea sfintelor
slujbe, postul, faptele bune sunt lăsate în plan secund, creștinul modern nu mai pune accentul
pe aceste lucruri. Slujbele pe care creștinii le solicită acasă, se rezumă doar la a rezolva
problema în sine, rar se poate vorbi de o slujbă de mulțumire pentru ajutorul primit de la
Dumnezeu. Mai mult decât atât, anumite persoane solicită oficierea anumitor slujbe
religioase, doar în cazurile fortuite de anumite împrejurări de viață (nașterea unui copil, nuntă,
înmormântare) și atunci nu din convingere personală, ci pentru că „așa este tradiția și trebuie
să o respect.” Așteptările lor însă sunt destul de mari, întotdeauna preotul și Biserica trebuind
să le rezolve problemele personale. Realitatea cotidiană ilustrează faptul că majoritatea
persoanelor care alcătuiesc astăzi parohia sunt persoane vârstnice. Vârsta, care vine odată cu
înțelepciunea, poate aduce, dacă nu întotdeauna un suflu nou, cel mai adesea o anumită
stabilitate, dar și continuitate, în vederea păstrării climatului tradițional, adus însă la zi.
68

Lucrarea de față vine să tragă un semnal de alarmă pentru viitorul comunităților
locale. Dar avem nădejdea la Bunul Dumnezeu ca viitorul comunităților noastre și implicit al
Bisericii strămoșești să ia o întorsătură pozitivă, pentru că din punct de vedere al
interpretărilor stric umane viitorul este sumbru, dar ținând cont de cuvintele Mântuitorului
„Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18,27) avem și noi
nădejdea că Dumnezeu nu ne va lăsa și ajutorul dăruit se va răsfrânge și în viața parohiilor
noastre. Deși, lumea de astăzi, pur și simplu, aleargă în chip păgânesc către o tinerețe veșnică
și doar frumusețea cea din afară, uitând în cel mai înalt grad de frumusețea duhovnicească,
sufletească, de tinerețea veșnică fără bătrânețe a sufletului, care ne duce către viața veșnică în
Împărăția lui Dumnezeu. Dușmanul neamului omenesc întinde peste tot mrejele ca să prindă
și pe cei bătrâni, dar și pe cei tineri întru acestea prin frumusețe și tinerețe, ca să uite ei de
grija de sufletul nemuritor și de mântuire. Preotul are datoria de a le aduce aminte întotdeauna
seniorilor că Domnul le-a dăruit acest timp pentru că îi așteaptă la El, nădăjduind în întâlnirea
cu ei și că îi iubește. Dar, ceea ce trebuie să facă vârstnicii este să folosească această perioadă
a vieții, în vederea părtășiei cu Dumnezeu și să mențină curăția inimii, iar atunci viața și
bătrânețea nu sunt în zadar.
Asumându-și purtarea de grijă, cel din sorgintea semănătorului, păstorul duhovnicesc
cel ce vizează rodul însutit, dă dimensiunea valorii sale, prin strategie folosită, prin
înțelepciunea materializată și prin respectul acordat misiunii sale și păstoriților. Prin
implicarea în recuperarea acestei categorii de vârstă el păstrează tradiția ancestrală a cinstirii
înaintașilor. Față de ei, prezentul trebuie să fie mereu îndatorat. Chiar dacă cei de vârsta a
treia, cochetează mai puțin cu prezentul și mai mult cu trecutul, contemporanii lor cu ani mai
puțini, ar trebui să valorifice povețele și experiența lor, pentru cei tineri, viitorul fiind
prioritar. Din păcate, din ce în ce mai rar, auzim exprimarea cu deferență a dictonului: „ Cine
nu are bătrâni, să-i cumpere ”. Valoare nu cunoaște numărul anilor. Un sfat pertinent, izvorât
din experimente și experiență de viață, cu rapiditate a fi împlinit sau mai temperat, dat la
momentul optim, poate aduce salvare, liniștire, rost atitudinilor și acțiunilor. Având traiectoria
direcționată pe urmele Mântuitorului, preotul știe că nu a venit să stăpânească, ci să slujească.
Ce șansă mare are păstorul sufletesc. În exercițiul misiunii sale, a aduce pe cineva la Domnul,
a-i salva sufletul, sunt chiar reperele profesionale de bază. Având în vedere calculul făcut în
cadrul rugăciunii lui Moise, de unde aflăm că anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen,
zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere optzeci de ani și ce este mai
mult decât aceștia, osteneală și durere (Ps. 89, 10-11), păstorul turmei cuvântătoare, cu
înțelepciune, va trece pe planul doi, cifrele și va rămâne conectat la ce reprezintă și cum pot fi
69

îndulcite și mai ușor de suportat, truda și suferința. Va fi stăruitor în a-i învăța pe toți, în
general și pe cei de vârsta a treia, în special, că de-a lungul existenței noastre vremelnice,
important este, nu să dai ani vieții, ci viață, anilor. Adaug aici o mărturie a unui ierarh
contemporan, concluzie, plină de dinamism și optimism: „Cât de mângâietor este atunci când
vezi în jurul tău oameni asemenea ție care-și manifestă respectul și nobila bună-cuviință! Ai o
mare bucurie în inimă și sufletul îți tresaltă de bucurie. Oricât ar fi de amar greul zilei,
respectul ce-l primești și starea de bunăvoință te face să uiți vârsta pe care o încerci de la o
vreme încoace. Din vremi îndepărtate, românii cei cuminți și isteți ca un proverb, au adunat în
cămara sufletului, proverbe de aur…Cât de temeinic rămâne de-a pururi chemarea: Cinstește-i
pe bătrâni, dacă vrei să te respecte cei tineri”159. Tot respectul, cinstea și considerația pentru
oricare preot care a înțeles și a dovedit că orice fel de pastorație este un mod nobil de cinstire!
Prin acest mijloc de tratare, toate părțile implicate, progresează vertiginos! Privesc în sus și
urcă!
159 Calinic Arhiepiscopul, Dintr-ale lumii, Ed. Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Curtea
de Argeș, 2013, p. 30.
70

BIBLIOGRAFIE
A) IZVOARE:
1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. ,
București, 1982
2.AUGUSTIN, Fericitul, Confessiones (Mărturisiri), ediția a II-a, trad. de Dr.
Nicolae Barbu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1994
3.DAMASCHIN, Sf. Ioan, Dogmatica, trad. de Dumitru Fecioru, Ed. Scripta,
București, 1993
4.GRIGORIE DE NYSSA , Sfântul, „Despre facerea omului”, P.S.B., Vol. 30, trad.
de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. ,
București, 1998
5.IOAN Gura de Aur, Sfântul, „Omilia a VIII la Facere”, în P.S.B., Vol 21, trad. de
Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. , București,
1987
6.MAXIM Mărturisitorul, Sfântul, „Ambigua”, în P.S.B., nr. 80, trad. de D. Stăniloae,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. , București, 1983
7.Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. , București, 2002
B) LUCRĂRI ȘI STUDII
8.ABRUDAN, Pr. Lector Dumitru, „Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament”,
Studii Teologice, anul XXX(1978), nr. 3-4
9.ALIC, Daniel, “Pastorația diferitelor categorii de credincioși” , Ziarul Lumina –
ediția luni,13 august 2012
10. ALLEN, Joseph J., Slujirea Bisericii chip al grijii pastorale, Ed. Renașterea, Cluj
Napoca, 2010
11. BALOYANNNIS , Stavros I., Psihologia pastorală, Ed. Doxologia, Iași, 2015
12. BELU, Pr. Prof. Dumitru, „ Predicatorul în concepția Sf. Ioan Gură de Aur” ,
B.O.R., nr. 3-4, 1959
13.BRANIȘTE, Pr. Magistrand Marin M., „Concepția Antropologică a lui Clement
Alexandrinul”, Studii Teologice, Anul X (1958), Nr. 9-10
14. BRIA, Pr. Prof. Ion, Credinta pe care o mărturisim , Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1987.
71

15.IDEM; Liturghia după Liturghie , Ed. Athena, București, 1996.
16.Calinic Arhiepiscopul, Dintr-ale lumii, Ed. Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului,
Curtea de Argeș, 2013
17. CARREL, Alexis, Omul ființă necunoscută, Ed. Tedit F.Z.H., București, 1995
18. CÂNDEA, Pr. Prof. Dr. Spiridon, Studii și articole de Pastorală Ortodoxă, Ed.
Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002
19. CIOCIOI, Gheorghiță, Cum să înțelgem bătrânețea , Ed. de Suflet, București,
2016,
20. CITIRIGĂ, Pr. Lector Vasile, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice și
simbolice, Vol I, Ed. ExPonto, Constanța 2000
21. IDEM, „Taina omului și tragedia lui în epoca postmodernă”, Ortodoxia, an LVII
(2006), nr. 3-4
22. CLEMENT, Olivier, Întrebări asupra omului , trad. de Ierom. Iosif Pop si Ciprian
Span, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 1997
23. COMAN, Stan, „Sensul ortodox al chenozei față de teoriile chenotice moderne” ,
Ortodoxia, nr. 3, 1956
24. CREȚU, Tinca, Psihologia vârstelor , Ed. Polirom, Iași, 2016
25. FANTINO, Jacques, Învățătura hristologica a Sinodului de la Calcedon, Ed.
Anastasia, Bucuresti, 2004
26. FELMY, Karl Christian, Dogmatica experineței ecleziale, Ed. Deisis, Sibiu, 1999
27. FONTAINE, Roger, Psihologia îmbătrânirii, Ed. Polirom, Iași, 2008
28. HOLDEVICI, Irina, Psihologia Cognitiv Comportamentală, Ed. Științelor
Medicale, București, 2005
29. IOSU, Pr. Mihai, „Fie mie după cuvântul Tău! , Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013.
30.IDEM;Slujba ta fă-o deplin !, Ed. Andreiana, Sibiu, 2018.
31. JUNG, C.G., Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, București, 1997
32. LARCHET, Jean – Claude, Teologia Bolii, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1997
33. LIȚIU, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, și MAN, Pr. Lect. Dr. Dorel, Curs de Teologie
Pastorală, Ed. Universității din Oradea, 2002
34. LOSSKY, Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă , trad. de Lidia si Remus
Rus, Ed. Enciclopedică, București, 1993
35. LOPUHIN, prof. A.P., Istoria biblică a Vechiului Testament , Vol. I, trad. de
Patriarhul Nicodim, București, 1994
72

36. MAHON, Oliver, „Adevăratul Păstor” , trad. de Florica Sărăcuț, Ed. Metanoia,
Oradea, 2006
37. MOISESCU, PF Iustin, „Cuvântarea I.P.S. Mitropolit Iustin Moisescu la
solemnitatea deschiderii noului an școlar, 1956-1957, la Institutul Teologic de grad
universitar din Sibiu”, M.A. Anul I, nr. 1-2
38. MOȘOIU, Nicolae, Taina prezenței lui Dumnezeu în viața umană, viziunea
creatoare a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Ed. Cartea Religioasă, Pitești-
Brașov-Cluj-Napoca, 2000.
39.NECULA, Constantin, Preot, Bucuria credinței, Ed. Agnos, Sibiu, 2017
40. NECULA, Pr. Prof. Nicolae, „Preotul și pastorația în gândirea Prea Fericitului
Părinte Patriarh Iustin Moisescu ”, B.O.R., anul CIII, nr. 3-4, martie – aprilie 1985
41. NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1994
42. PASCHIA, Pr. Ghe., „Buna – cuviință creștină”, B.O.R., anul CXV, nr. 9-12,
septembrie – decembrie 1977.
43. IDEM, „Din cugetările și sfaturile morale ale Sfinților Părinți și ale unor scriitori
moraliști clasici români”, B.O.R., XCIX, nr. 3-4, martie- aprilie 1981
44. PLĂMĂDEALĂ, IPS Dr. Antonie, Tâlcuiri noi la texte vechi, Ed. Arhiepiscopiei
Sibiului, Sibiu, 1989
45. IDEM, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu,
Sibiu, 1996
46. POMAZANSCKI , Pr. Mihail, Teologia Dogmatica Ortodoxa , Ed. Sophia,
București, 2010
47. TIA, Teofil, „Elemente de Pastorală misionară ”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003
48. TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor, și ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica
Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologice, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006
49. SANDU, Tudor (Ieroshimonahul Daniil de la Rarau), Caiete 4 Ce e omul? , Ed.
Christiana, București, 2003
50. SĂNDULACHE, Sorin, Consiliere și psihoterapie pastorală , Ed. Casa Cărții,
Oradea, 2009
51.SCHMEMANN, Alexander, Euharistia taina împărăției , Ed. Anastasia, București,
1993
52. SCRIMA, Andrei, Antropologia apofatica , Ed. Humanitas, București, 2005
53. STAN, Pr. Dr. Nicolae Răzvan, Antropologia din perspectivă hristologică , Ed.
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2007
73

54. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă – Vol.1, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. , Bucuresti, 1996
55. IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă – vol.3, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al B.O.R., București, 1997
56. IDEM, Iisus Hristos sau restaurarea omului , Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al B.O.R., București, 2013.
57.STREZA, Prof. Univ. Dr. Ciprian,”Existența umană în lumea post modernă între
Believing without belonging și Belongind without believing. Spre un nou tip de
misiune în Biserică?”. în vol. Misiunea parohiei și a mănăstiriiîntr-o lume în
continua schimbare , Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2016
58. STREZA, IPS Laurențiu, Tainele de inițiere creștină în bisericile răsăritene, Ed.
Trinitas, București, 2002
59. ȘCHIOPU, Ursula, și VERZA Emil, Psihologia vârstelor- Ciclurile vieții, Ed.
Didactică și Pedagogică, București, 1995
60. ȘTEFĂNESCU, Arhimandrit Melchisedec, Teologia Pastorală, Ed. Doxologia,
Iași, 2011
61. YANNARAS, Christos, Abecedar al credinței. Introducere în teologia ortodoxă ,
trad. de Pr. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantina, Bucuresti, 1996
62. IDEM, Abecedar al credinței, Ed. Bizantină, București, 1996
63. ZIZIOULAS, Ioannis, Creația ca Euharistie , trad. de Caliopie Papacioc, Ed.
Bizantină, București 1999
C. SURSE INTERNET
64.BEL, Pr. Prof. Univ. Dr. Valer, Curs de teologie fundamentală și dogmatică, http//:
ot.ubbcluj.ro/sites/default/files/ discipline/bel_valer/an4_dogm_curs.pdf,
65.Curs de Teologie pastorală , www.teologiesibiu.wordpress.com/2009/06/06/curs-
pastorala-sem-2-anul-2009/,
66.www.parinti.acasa.ro/cresterea-copilului -365/relatia-intre-nepoti-si-bunici-o-
legatura-familiala-importanta-171875.html ,
67.www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/familie-copii-anchete-si-dosar /bunici-
nepoti-o-relatie-speciala-648631 ,
68.www.feminis.ro/importanta-relatiei-dintre-nepoti-si-bunici –de-ce-trebuie-sa-
devina-o-prioritate_55624.html,
74

69.www.sfaturiortodoxe.ro/invatatura-crestina-ortodoxa /catehism-invatatura-
credinta-crestina-ortodoxa-taina-spovedaniei.
70.www.prlaurentiu.blogspot.ro/2009/03/sfanta-taina-marturisirii .
75

CURRICULUM VITAE

Curriculum vitae
Europass
Informa ii personale ț
Nume / PrenumeCo Cosmin Marcianș
Adres (e) ăCalle San Franciaco Nr.21, Teruel, Spania
Telefon(oane) Mobil: 077 17 17 44
Fax(uri)(rubric facultativ , vezi instruc iunile) ă ă ț
E-mail(uri)Cosminmarciancos@yahoo.com
Na ionalitate(-t i)ț ăț(rubric facultativ , vezi instruc iunile) ă ă ț
Data na terii ș22.03 1984
SexM
Locul de munc vizat / Domeniul ă
ocupa ional ț(rubric facultativ , vezi instruc iunile) ă ă ț
Experien a profesional ț ă
PerioadaMen iona i separat fiecare experien profesional relevant , începând cu cea mai recent dintre acestea. (rubric ț ț ță ă ă ă ă
facultativ , vezi instruc iunile) ă ț
Func ia sau postul ocupat ț
Activit i i responsabilit i principale ăț ș ăț
Numele i adresa angajatorului ș
Tipul activit ii sau sectorul de activitate ăț
Educa ie i formare ț ș
PerioadaMen iona i separat fiecare forma de înv mânt i program de formare profesional absolvite, începând cu cel mai recent. ț ț ă ță ș ă
(vezi instruc iunile) ț
Calificarea / diploma ob inut ț ă
Disciplinele principale studiate / competen e ț
profesionale dobândite
Numele i tipul institu iei de înv mânt / ș ț ă ță
furnizorului de formare
76

Nivelul în clasificarea na ional sau ț ă
interna ional ț ă(rubric facultativ , vezi instruc iunile) ă ă ț
Aptitudini i competen e personale ș ț
Limba(i) matern (e) ăPreciza i limba(ile) matern (e) ț ă(dac este cazul specifica i a doua limb matern , vezi instruc iunile) ă ț ă ă ț
Limba(i) str in (e) ă ăcunoscut (e) ă
Autoevaluare În elegereț Vorbire Scriere
Nivel european (*)AscultareCitireParticipare la conversa ie țDiscurs oralExprimare scris ă
Limba
Limba
(*) Nivelul Cadrului European Comun de Referin Pentru Limbi Str ine ță ă
Competen e i abilit i sociale ț ș ățDescrie i aceste competen e i indica i contextul în care au fost dobândite. (Rubric facultativ , vezi instruc iunile) ț ț ș ț ă ă ț
Competen e i aptitudini organizatorice ț ș Descrie i aceste competen e i indica i contextul în care au fost dobândite. (Rubric facultativ , vezi instruc iunile) ț ț ș ț ă ă ț
Competen e i aptitudini tehnice ț șDescrie i aceste competen e i indica i contextul în care au fost dobândite. (Rubric facultativ , vezi instruc iunile) ț ț ș ț ă ă ț
Competen e i aptitudini de utilizare a ț ș
calculatoruluiDescrie i aceste competen e i indica i contextul în care au fost dobândite. (Rubric facultativ , vezi instruc iunile) ț ț ș ț ă ă ț
Competen e i aptitudini artistice ț șDescrie i aceste competen e i indica i contextul în care au fost dobândite. (Rubric facultativ , vezi instruc iunile) ț ț ș ț ă ă ț
Alte competen e i aptitudini ț șDescrie i aceste competen e i indica i contextul în care au fost dobândite. (Rubric facultativ , vezi instruc iunile) ț ț ș ț ă ă ț
Permis(e) de conducereMen iona i dac de ine i un permis de conducere i categoria. (Rubric facultativ , vezi instruc iunile) ț ț ă ț ț ș ă ă ț
Informa ii suplimentare țInclude i aici orice alte informa ii utile, care nu au fost men ionate anterior, de exemplu: persoane de contact, referin e etc. ț ț ț ț
(Rubric facultativ , vezi instruc iunile) ă ă ț
AnexeEnumera i documentele anexate CV-ului. (Rubric facultativ , vezi instruc iunile) ț ă ă ț
77

VIZAT,
Conducător științific______________
D E C L A R A Ț I E
pentru conformitatea asupra originalității operei științifice
Subsemnatul pr. Coș Cosmin Marcian , domiciliat în localitatea Teruel, str.Calle San
Francisco, nr.21, județul Teruel, având actul de identitate Seria SX nr. 27 84 81, CNP
1840322 124245, înscris pentru examenul de licență, având lucrarea cu titlu: Pastorația
seniorilor. Semnul recunoștinței
Conducător științific Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu
Declar următoarele:
-opera științifică nu aparține altei persoane, instituții, entități cu care mă aflu în
relații de muncă sau altă natură;
-opera științifică nu este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, iar prin
aplicarea acesteia nu devine dăunătoare sănătății ori vieții persoanelor, animalelor
sau plantelor;
-opera științifică nu a mai fost publicată de subsemnatul sau de o terță persoană
fizică sau juridică, în țară sau în străinătate, anterior datei depunerii acesteia spre
evaluare în scopul obținerii recunoașterii științifice în domeniu.
Specific explicit că ideile prezentate sunt originale, iar sursele de informații care stau la baza
emiterii unor teorii originale au fost corect citate și prezentate în lucrare.
Data_____________________________
Numele și prenumele Pr. Coș Cosmin Marcian _________________________________
Semnătura_________________________
Notă: prezenta declarație va purta viza conducătorului științific
78