Licen3fa Stochitoiu Roxana [627718]

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE LITERE, ISTORIE ȘI TEOLOGIE
SPECIALIZAREA ROMÂNĂ -ENGLEZĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:
Lect. dr. FLORINA BĂCILĂ

Candidat: [anonimizat]
2013

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE LITERE, ISTORIE ȘI TEOLOGIE
SPECIALIZAREA ROMÂNĂ -ENGLEZĂ

STRUCTURI PREDICATIVE ÎN
LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

Coordonator științific:
Lect. dr. FLORINA BĂCILĂ

Candidat: [anonimizat]
2013

2

ARGUMENT

Sistem integrator al limbii române, sintaxa a fost dintotdeauna un domeniu care
solicită cunoștințe multiple. Studierea părților principale de propoziție ocupă un loc
important în gramatica românească, fiind punctul de plecare înspre o abordare cât mai
complexă. Majoritatea cercetărilor pleacă de la considerarea subiectului și a
predicatului ca fiind instrumentele primordiale pentru exprimarea unei judecăți. Ceea
ce individualizează fiecare element în parte, în speță predicatul, este propria
capacitatea de a facilita comunicarea zilnică, un schimb permanent de gânduri, păreri
și atitudini.
În lucrarea de față, intitulată Structuri predicative în limba română
contemporană , ne propunem să realizăm o analiză detaliată a predicatului, un element
cu rol fundame ntal în alcătuirea propoziției, a frazei sau a textului în ansamblu, fie el
științific, beletristic, publicistic, și nu numai. Ne vom ocupa atât de studierea
predicatului verbal, cât și de observarea particularităților predicatului nominal, într -o
abordare efectuată pe studiilor recente sau apărute de -a lungul vremii.
La baza prezentei analize stă una dintre tezele fundamentale în sintaxa
românească, și anume că predicatul – verbal sau nominal – este centrul în jurul căruia
gravitează toate celelalte elemen te care oferă exprimării sens, fluență, coerență și
expresivitate. În gramatica românescă, predicatul este intens d iscutat, fiind partea de
propoziție care îi solicită oricărui analist un bagaj solid de cunoștințe. Studiul său,
început timpuriu , încă din c lasele primare, și continuat în instituțiile de învățământ
superior, provoacă spre o cercetare d etaliată și inepuizabilă. Toate edițiile gramaticilor
academice și majoritatea lucrărilor de specialitate îi recunosc independența, unicitatea
și mai ales neces itatea în cadrul oricărui enunț. Cu alte cuvinte, importanța predicatului
(verbal și nominal) pentru gramatica românească și pentru lucrarea de față este
sinonimă cu omniprezența lui în exprimarea interumană.

3
Demersul nostru este structurat în trei capitole, fiecare cuprinzând mai multe
subcapitole.
În primul capitol – Predicatul – vom urmări o prezentare detaliată a
caracteristicilor generale referitoare la predicat. Vom trata în cadrul primei părți
trăsăturile de ordin formal ale funcției sintactic e discutate. La baza acestei abordări se
află ideea conform căreia fiecare noțiune gramaticală presupune o notă aparte de
istoricitate și definire. De asemenea, în prima etapă a descrierii pe care o vom
întreprinde urmărim să evidențiem și relațiile care s e stabilesc între predicat și restul
părților de propoziție.
Al doilea capitol – Predicatul verbal – analizează funcția sintactică cunoscută
sub denumirea de predicat verbal . Vom prezenta aici conceptele teoretice referitoare la
mijloacele prin care acesta se exprimă în limba română, tipurile de predicat verbal și
valorile sale stilistice. De asemenea, vom evidenția și vom clarifica principalele
confuzii care se pot crea în jurul funcției discutate.
Capitolul al treilea are ca temă Predicatul nominal , un el ement cu statut
special, ce se constituie ca fiind și partea de propoziție care generează cele mai mari
dificultăți în practica analizei gramaticale. Avem în vedere analiza componentelor, și
anume verbul copulativ și numele predicativ, semnalându -le cele m ai importante
particularități. Complexitatea predicatului nominal ne va îndruma și înspre lămurirea
celor mai frecvente ambiguități generate în jurul său.
Pentru a -și putea susține esența științifică, parcursul teoretic are o bază
bibliografică alcătuită d in volume și articole care t ratează amănunțit tema abordată,
menite să clarifice cele mai importante caracteristici ale predicatului românesc.
Întrucât vom propune spre studiu în paralel opinii vechi și actuale, principalele surse
de informare sunt gramat icile academice editate în anul 1963 și 2005, alături de
Gramatica de bază a limbii române .
Pentru ilustrarea conceptelor gramaticale și mai ales pentru reliefarea
caracteristicilor predicatului la nivel conextual ne vom raporta la opere din literatura
română. Astfel, exemplificarea noțiunilor teoretice o vom efectua prin raportare la
scrierile beletristice ale unor autori cunoscuți sau mai puțin cunoscuți aleși după un
criteriu subiectiv, dar ne vom folosi și de exemple proprii.
Așadar, în lucrarea de față ne vom concentra asupra cercetării amănunțite a
caracteristicilor pe care predicatul verbal și predicatul nominal le au în limba română.
Concept de prim rang în practica analizei gramaticale, acesta a fost dintotdeauna

4
studiat, dar, c u toate acestea, clar ificările care nu întârzie să apară nu epuizează tema,
ba chiar susțin noi polemici și atitudini, întrucât , de-a lungul vremii, părerile
specialiștilor referitoare la această noțiune evoluează. Asupra acestor aspecte vom
încerca să ne oprim și în lucrarea de față.

5

CAPITOLUL I
PREDICATUL

1.1. Definiție. Considerații generale. Caracteristici

În tradiția gramaticii românești, în ceea ce privește statutul părților principale
de propoziție, în speță subiectul și predicatul, opiniile specialiștilor se canalizează în
aceeași direcție, toți recunoscând importanța, unicitatea, necesitatea și independența în
cadrul enunțului mai ales a celui din urmă. Privită din perspectivă diacronică, ,,secole
de-a rândul, problema s ubiectului și a predicatului (ca, de altfel, aceea a propoziției ca
atare) n -a încetat să fie viu și pe larg dezbătută (și disputată) de filozofi, logicieni,
gramaticieni (lingviști în genere), psihologi, esteticieni, chiar matematicieni”1. Mai
mult, ,,con siderarea subiectului și a predicatului drept termeni esențiali ai propoziției
este în sintaxă una din tezele ei de bază, care n -a încetat să fie mereu afirmată, într -o
formă sau alta, în întreaga evoluție a gramaticii”2.
În Contribuții la studiul categori ilor sintactice de subiect și predicat , D.
Crașoveanu prezintă un scurt istoric a ceea ce astăzi se înțelege prin intermediul
acestor concepte. Astfel, autorul remarcă faptul că , ,,pentru Antichitate, distincția
subiect – predicat nu era o distincție sintactică, ci una logică, întemeiată pe niște
trăsături de ordin logic ale unor categorii sau clase de cuvinte”3. Temeiul logic, așa

1 D. Crașoveanu, Contribuții la studiul categoriilor sintactice de subiect și predicat (teză de doctorat),
Timișoara, Universitatea din Timișoara, Facultatea de Filologie, 1975, p. 16.
2 Id., ibid., p. 37. În Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal , București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 9, G. G. Neamțu menționează că predicatul este o problemă
de o importanță deosebită ,,pentru studiul structurii gramaticale, nicicând tratată printre «amănunte»”
încă ,,de la p rimele încercări logico -gramaticale și până astăzi”.
3 D. Crașoveanu, op. cit. , p. 26. Tot la p. 26, Dumitru Crașoveanu arată că ,,Platon făcea deosebirea între
nume […] și verb […], ținând seama de faptul că unul are capacitatea de a fi subiect al judecății, celălalt
de a fi predicat al acesteia, respectiv că unul nu exprimă ideea de timp, iar celălalt o exprimă”.

6
cum arată autorul, se păstrează inclusiv în secolele al XVII -lea și al XVIII -lea, în așa –
numita epocă a luminilor, când își fac apariția gramaticile generale și cele raționale4.
Pe lângă toate acestea, autorul nu omite să reliefeze importanța și necesitatea
celor doi termeni în cadrul enunțului. Acesta susține că ,,subiectul și predicatul sunt cei
doi centri în jurul cărora se grupează și de care depind gramatical celelalte elemente,
menite să aducă în comunicare completări și precizări necesare, referitoare la înțelesul
termenului subiect sau la sfera de acțiune a verbului -predicat ”5. De asemenea, și Vasile
Șerban susține că predicatul joacă un rol elementar în cristalizarea comunicării, fără el
neputându -se concretiza noțiunile judecății6.
Definirea și caracterizarea propriu -zisă a predicatului pare a fi însă eterogenă,
părerile specialiștilor fiind rezultatul ,,modului în c are se soluționează problemele de
morfologie și de sintaxă ale verbului, adverbului, interjecției, a măsurii în care, pentru
explicarea unora dintre aspecte, se implică factori de natură semantică”7. Se face
referire la acceptarea sau nu a verbelor la modu ri nepersonale ca formând un nucleu
predicativ ( A se citi prospectul înainte de utilizare. – verb la infinitiv, fapt ce intră în
contradicție cu afirmația conform căreia predicatul se exprimă numai prin verb la mod
personal), la recunoașterea predicatului verbal compus și nu numai.
Însă cea mai abordată și cunoscută definiție, adoptată și în cadrul prezentei
lucrări, conturează predicatul (cf. lat. praedicatum ) ca fiind partea principală de
propoziție care atribuie subiectului anumite caracteristici (i.e. o acțiune, o însușire sau
o stare), arătând ce face, cine este sau cum este acesta8. Astfel, predicatul atribuie
subiectului:
 o acțiune:
,,Davida se ridică mașin al și-l urmă prin anticameră .”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 153)

4 Vezi id., ibid., p. 28. Autorul explică (vezi ibid., p. 28) faptul că termenul predicat era substituit cu
atribut , concept îndelung pă strat în terminologia franceză și echivalat în gramatica românească prin
noțiunea de nume predicativ . În continuare (la p. 31), D. Crașoveanu notează că ,,impunerea definitivă a
termenilor de subiect și predicat, ca termeni proprii și gramaticii […], se da torează totuși lui Christian
Wolff”. Vezi și Sorin Stati, Teorie și metodă în sintaxă , București, Editura Academiei, 1967, p. 65.
5 D. Crașoveanu, op. cit. , p. 40.
6 Vezi Vasile Șerban, Sintaxa limbii române actuale. Analize sintactice și stilistice , Timi șoara, Editura
Mirton, 1996, p. 13.
7 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană , București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1978, p. 589.
8 Vezi GA 2 II, p. 95; Vasile Șerban, op. cit. , p. 63; id., Sintaxa limbii române. Curs practic, ediția a II-a
revizuită și completată, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970, p. 91; Al. Graur, Gramatica
azi, București, Editura Academiei, 1973, p. 180; Gheorghe Pop, Sintaxa limbii române. Teorie și
aplicații , Cluj, Casa Cărții de Știință, 1999, p. 7 5; Ștefan Gencărău, Predicatul și subordonata
predicativă. O abordare didactică secvențială , Cluj -Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 35.

7
 o însușire:
,,Ei erau mai scunzi, arși de soare, pământii .”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 175)
 o stare:
,,Al treilea […] era legat cu o cravat ă neagră.”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 94)
În Tratat de gramatică a limbii române , Corn eliu Dimitriu, aflat în antagonie
față de numărul mare al definițiilor existente, arată că predicatul este cel ,,fără de care
nu se poate concepe o propoziție, ceea ce, altfel spus, înseamnă că există în orice
propoziție”9. De exemplu, referindu -se la defi niția mai sus prezentată, acesta este de
părere că dezavantajele ei sunt majore: nu numai că predicatul este înglobat în sfera
judecății și a logicii10 și se omite și statutul în cadrul frazei (realizarea propoziției
predicative), dar, dacă este definit pri n intermediul subiectului, în cazul propozițiilor
monomembre el nu poate fi definit11. Autorul distinge între predicatul tip, predicatul
analogic și echivalentul semantic al predicatului, intersectarea acestora conturând o
definire integrală a noțiunii12.
Există însă și alte definiții deloc sentențioase. De pildă, pornind de la definițiile
tradiționale, Vasile Șerban afirmă că predicatul ,,exprimă acțiunea sau existența
subiectului, starea în care se află […] sau însușirea ce i se atribuie”13. Mai mult, în
articolul intitulat Predicatul , G. Beldescu arată că ,,predicatul este partea de propoziție
care atribuie subiectului un anumit conținut noțional, servindu -se pentru aceasta de un
verb la mod personal”14.
Abordând problematica predicatului, Rodica Nagy remarcă faptul că
modalitatea cea mai cunoscută de definire a predicatului se corelează conținutului
semantic al noțiunii, văzută ca parte de propoziție, motiv pentru care funcția de

9 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii roman. 2. Sintaxa , [Iași], Institutul European, 2002, p.
963.
10 În op. c it., p. 910, Corneliu Dimitriu arată că ,,predicatul judecății logice – cunoscut și ca punct de
sosire a gândirii sau element cunoscut al gândirii – este noțiunea privitoare la caracteristica afirmată sau
negată a subiectului judecății logice”, adică ,,pun ctul de plecare a gândirii”.
11 Vezi id., ibid., p. 1288.
12 Vezi id., ibid., p. 1290.
13 Vasile Șerban, Sintaxa limbii române actuale. Analize sintactice și stilistice , p. 13. În Gramatica
limbii române. Compendiu , Cluj, Editura Echinox, 1995, p. 285, și Dumitru Bejan definește predicatul
ca ,,partea principală de propoziție care arată ce se spune despre subiect”, iar în Sintaxa limbii române ,
ediția a II -a revăzută, București, Editura Științifică, 1998, p. 132, Gh . Constantinescu -Dobridor explică
predicatul drept ,,partea principală de propoziție care spune ceva despre subiect”.
14 G. Beldescu, Predicatul , în ,,Limba română”, IV (1955), nr. 1, p. 66. Autorul arată (vezi ibid., p. 67)
că datorită predicatului îi est e atribuit subiectului ,,conținutul lexical al unui verb la mod personal”.

8
predicat se poate actualiza atât la nivelul propoziției, cât și la cel al frazei15. Aceeași
autoare vorbește și despre două tipuri de predicat: predicat tip ( Mama pregătește cina.
– unde se poate remarca un raport de inerență cu subiectul al cărui conținut îl
comunică) și predicat analogic (în propozițiile cu subiect zero: Plouă. ; Ninge. ). Mai
mult, asemenea Valeriei Guțu Romalo16, aceasta susține că, formal, pentru realizarea
funcției de predicat, prezența unui verb la un mod personal este definitorie17.
Un alt gramatician care susține unicitatea și necesitatea predicatului este și Gh.
Nedioglu. El susține că, datorită principiului ce îi stă la bază, propoziția, deși poate
avea mai multe subiecte, are numai un predicat ,,ceea ce afirmă încă o dată
preponderența logică a acestuia”18. Autorul arată că acest predicat este exprimat printr –
un verb la mod personal, ,,singur sau făcând parte dintr -un grup sintactic, care
formează aceea ce se numește sintagma predicatului”19.
În Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei
seturi de grile rezolvate și comentate) , și G. G. Neamțu susține importanța verbului la
un mod personal în formarea unei propoziții. Acesta afirmă că „funcția predicativă sau
de predicat, numită și funcție comunicativă sau asertivă, este singura proprie verbului
și numai verbului”20. Ea este condi ționată de o anumită categorie gramaticală – modul
personal (indicativ, conjunctiv, condițional -optativ, imperativ, prezumtiv)21. Mai mult,
referindu -se la indicii predicației, G. G. Neamțu enumeră persoana, numărul, modul,
timpul și diateza22. Într -o altă l ucrare , același autor afirmă că , prin statutul său de
,,purtător material al indicilor de predicație, verbul (la mod personal)” este elementul

15 Vezi Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții, [Iași], Institutul
European, 2005, p. 169 -170.
16 Vezi Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. P robleme și interpretări , București, Editura
Didactică și Pedagogică, 1973, p. 124.
17 Vezi Rodica Nagy, op. cit. , p. 170 -171. În capitolul consacrat predicatului, Valeria Guțu Romalo, op.
cit., p. 125, subliniază importanța verbului la mod personal, dat fii nd că în situația ,,predicatului – mod
nepersonal”, statutul ,,necondiționat al predicatului” este dat de ,,coocurența altui predicat”. Referindu –
se la problematica realizării printr -un verb la mod personal, în tratatul deja menționat, la p. 1289,
Corneliu Dimitriu arată că ,,absolutizarea criteriului formal prezintă anumite inconveniente: considerând
că predicatul este pur și simplu un verb la mod personal, o problemă care se pune este aceea a
clasificării conceptului de mod personal (în opoziție cu modul nepersonal)”.
18 Gh. Nedioglu, Predicatul verbal (I) , în ,,Limba română”, V (1956), nr. 3, p. 36.
19 Id., ibid., p. 36 .
20 G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei seturi de grile
rezolvate și comentate) , ediția a II -a revăzută, adăugită și îmbunătățită, [Pitești], Editura Paralela 45,
[2007], p. 206.
21 Vezi id ., ibid., p. 206.
22 Vezi id., ibid., p. 206. În Sintaxa limbii române. Relații sintactice și conectori , Iași, Editura
Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2001, p. 55, și Aurelia Merlan arată că predicatul este elementul
care primește de la subiect indicii de număr, persoană ,,și (dacă este exprimat prin verb la diateza
pasivă) de gen”. Vezi și GALR II, p. 241.

9
primordial în organizarea și formarea propoziției, fapt ce îi creionează unicitatea în
raport cu restul părților de vorbire23.
,,Facultatea de a comunica sau actul ce corelează realitatea la reprezentarea din
conștiința vorbitorului”24, predicația este văzută ca înglobând două sfere: gramaticală
și lexicală. În Gramatica limbii române , Dumitru Irimia explică elementul lexical prin
rezultatul interpretării lingvistice a ,,obiectelor” ce aparțin unei realități
extralingvistice, dar reflectată în cadrul conștiinței25. Prin constituentul gramatical,
acesta vede situarea în temporalitate a obiectului (morfemele de timp și mod ), precum
și raportarea sa la protagonistul acțiunii, de unde reies deci coordonatele de persoană și
număr26.
Într-o lucrare mai amplă, Limba română contemporană , Iorgu Iordan și
Vladimir Robu tratează pe larg problema predicatului. Divergența opiniilor mai sus
arătată este ilustrată aici tocmai prin prezentarea faptului că ,,în poziția de predicat este
admis un singur verb la un mod personal”27. Gramaticienii reliefează excluderea nu
numai a infinitivului și a gerunziului din respectiva poziție, ci și posibi litatea unei
realizări predicative compuse. Autorul consideră că sunt acceptate, luând în discuție
exprimarea morfologică, patru tipuri de predicat28: verbal, nominal, adverbial
(exprimat prin adverbele și locuțiunile adverbiale predicative desigur , firește ,
bineînțeles , cu siguranță , poate : Bineînțeles că ar fi venit cu tine. ) și interjecțional
(Iată vinovatul! ).
De asemenea, autorii sunt de părere că varietatea unghiurilor din care funcția
sintactică este privită uneori simplifică studiul predicatului, alteori îi incorporează și
factori de natură semantică sau îi schimbă radical principiile ce stau la baza
clasif icărilor, definirilor sau descrierilor sale. Mai mult, și aceștia afirmă

23 Vezi G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal , p. 5. De
altfel, gramaticianul arată că, ,,din punctul de vedere al importanței comunicative (= asertive), predicatul
constituie într -adevăr un centru, și anume un centru predicativ al propoziției, rol pe ca re în calitate de
«predicativizator» al unui grup de cuvinte, numai el îl are” (id., ibid., p. 20).
24 Ecaterina Teodorescu, Predicație și predicativitate , în ,,Limba română”, XXXIV (1985), nr. 5, p. 435.
În Predicatul în limba română. O reconsiderare a pre dicatului nominal , p. 15, G. G. Neamțu noteză că
,,predicația ca, «raportare a conținutului unui enunț la realitatea obiectivă reflectată», nu este o funcție a
propoziției, ci chiar conținutul ei.”
25 Vezi Dumitru Irimia, Gramatica limbii române , ediția a III-a revăzută, [Iași], Editura Polirom, 2008,
p. 427.
26 Vezi id., ibid., p. 428; Rodica Nagy, op. cit. , p. 169 -170; Nicolae Felecan, Sintaxa limbii române.
Teorie. Sistem. Construcție , Cluj, Editura Dacia, 2002, p. 63; Dumitru Irimia, op. cit., p. 427; A urelia
Merlan, op. cit. , p. 55.
27 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 588.
28 Clasificare abordată și de Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Analize sintactice și stilistice , p. 14.

10
indispensabilitatea unui verb la mod personal care fomează centrul oricărei
organizări29.
Spre deosebire de aceasta, în tradiția gramaticii românești, predicatul se
clasifică, de aseme nea, conform exprimării morfologice, numai în două mari categorii:
predicat verbal și, respectiv, predicat nominal, clasificare a doptată și exemplificată în
următoarele capitole ale lucrării de față.
O altă perspectivă relevă predicatul într -o abordare ac tuală. De exemplu, în
Gramatica limbii române , Dumitru Irimia clasifică și explică predicatul prin câteva
tipuri structurale30: sintetic (predicat verbal), analitic (predicat nominal), absolut sau
referențial, în timp ce , în Gramatica Academiei , ediția 2005 , se face distincția între
predicat ul semantic, cel sintactic și cel enunțiativ, specificând u-se faptul ca numai cel
din urmă relevă ceea ce se înțelege astăzi prin predicat31.
În pofida vastelor abordări, gramaticienii afirmă că ierarhizarea predicatului
,,ține seama și de valoarea unei anumite părți de vorbire: așa se explică faptul că la
predicatul verbal se include nu numai predicatul exprimat printr -un verb sau o
locuțiune verbală, ci și predicatul exprimat prin interjecții și prin unele adverbe
predic ative”32. Aceștia continuă ideea prin referire și la predicatul nominal, susținând
că diferența dintre cele două tipuri este conturată grație subiectului. Dacă predicatul
verbal atribuie subiectului o acțiune, predicatul nominal îi atribuie o caracteristică , iar
numele predicativ poate fi exprimat nu numai prin elemente din categoria numelui.
În Gramatica Academiei , ediția 2005, precum și în alte lucrări de specialitate se
prezintă particularitățile funcției sintactice de predicat, cele mai însemnate fiind
următoarele33:
 în orice organizare sintactică, predicatul ocupă poziția dominantă (apare
doar ca element regent), fiind cel care atribuie cazul și ,,rolurile tematice”,
primind, grație unei forme verbale, morfemele aferente predicativității,
altfel spus , ,,este obligatorie apariția sa într -o organizare sintactică în care
ocupă poziția de guvernor/ de atribuitor de caz, de funcții sintactice și de
roluri tematice”34;

29 Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 589 -590.
30 Vezi Dumitru Irimia, op. cit. , p. 429.
31 Vezi GALR II, p. 238.
32 GA 2 II, p. 77.
33 Vezi GALR II, p. 243. Particularitățile sunt prezentate și de Rodica Nagy, op. cit. , p. 171, și de
Valeria Guțu Romalo, op. cit. , p. 126 -132 passim .
34 GALR II, p. 243.

11
 predicatul asigură coeziunea propoziției, deci, exceptând cazurile de elipsă,
înlăturarea sa dintr -un enunț este imposibilă; acesta își pierde autonomia,
ajungându -se la dezorganizarea propoziției:
*Cristina la mine astăzi.
*Ionuț notă mică la test.
 poziția sintactică de predicat este singura care nu admite repetarea prin
coordonare, orice raport de acest tip ducând la o nouă sistematizare
propozițională: Maria a citit și a învățat lecția. ;
 acesta poate determina, prin limitele de topică sau formă, st ructura și forma
componentelor propoziției;
 ,,se actualizează, în mod caracteristic, printr -un verb la un mod
predicativ”35.
De altfel, particularitățile predicatului au fost intens discutate de -a lungul
vremii. În concepția Ecaterinei Teodorescu, de pildă, verbele finite (sau echivalentele
lor funcționale) neintegrate (care nu se subordonează) și intonația autonomă se
conturează ca fiind indicii predicației36. Pe de altă parte, G. Ivănescu referindu -se la
caracteristicile predicatului, arată că, ,,deși lingv iștii au considerat, până azi, predicatul
tot ca un determinant, în fond predicatul, mai ales dacă îl concepem larg, ca sintagmă,
nu este determinant, nu este complement, adică un completator al subiectului, el, pur și
simplu, spune ceva despre subiect, ce ea ce este altceva decât a determina”37.
Referindu -se la clasa de substituție a elementelor ce satisfac funcția sintactică
de predicat, Valeria Guțu Romalo exemplifică, pe lângă verbele la mod personal ( Ea
scrie frumos. ; Un elev a spart geamul .; Iarna este frig.), și enunțurile în care infinitivul
echivalează imperativul ( A nu se călca iarba. ; A se păstra la un loc ferit de lumină. ).
De asemenea, și interjecțiile pot îndeplini funcția sintactică de predicat: Iată-l pe
Ionuț! ; Ea poc! o palmă băiatului.
Pe lâ ngă acestea, și locuțiunile verbale ocupă poziția sintactică de predicat,
având în componența lor ,,un verb care își păstrează caracteristicile verbale”38: Când
m-a văzut, vinovatul a dat bir cu fugiții .

35 Rodica Nagy, op. cit. , p. 171.
36 Vezi Ecaterina Teodorescu, op. cit. , p. 437.
37 G. Ivănescu, Curs de sintaxa limbii române moderne , editat, adnotat și prefațat de Oana Popârda, Iași,
Editura Junimea, 2004, p. 122.
38 Valeria Guțu Romalo, op. cit. , p. 128.

12
Autoarea este de părere că predicatul se poate contura și prin intermediul unui
grup format din două verbe. În acest caz, condiția primordială este ca verbele să
formeze o poziție unică, al doilea fiind la infinitiv sau conjunctiv:
Îl poți invita și pe Andrei la teatru.
,,Așadar, trebuia să fi rămas cu simțurile complet stăpânite de izul vremilor
de demult.”
(Gib I. Mihăescu, Donna Alba , p. 132)
Se aduce, astfel, în discuție conceptul de predicat verbal compus . De-a lungul
timpului, gramaticienii au avut opinii diverse în a ceastă privință. Se discută, așa cum
reiese din exemplul anterior, folosirea semiauxiliarelor de mod și de aspect împreună
cu un alt verb la conjunctiv, infinitiv sau, mai rar, supin. Deși grupul predicativ este
numit predicat verbal compus, în tradiția gr amaticii românești elementele sale
constitutive sunt considerate ca ilustrând două funcții independente.

1.2. Relația predicatului cu subiectul

În privința părților principale de propoziție, tradiția gramaticii românești
definește subiectul ca partea principală de propoziție ,,despre care se spune ceva cu
ajutorul predicatului; el arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicatul verbal
sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ”39.
Astfel, în realizarea actului lingvistic relațiile existente între elementele constitutive ale
acestuia au un rol fundamental. De altfel, Ștefan Hazy arată că, deși problematica
raportului existent între subiect și predicat ,,a fost și ea larg dezbătută de numeroși
specialiști […], fiind abordată din unghiuri diferite sau opuse chiar, nu s -a ajuns la o
concluzie unică”40.
Referindu -se la raporturile sintactice, gramaticienii41 recunosc, pe de o parte,
existența a cinci tipuri fundamentale de relații sintactice: relația de interde pendență42

39 GA 2 II, p. 75.
40 Ștefan Hazy, Predicativitatea – determinare contextuală analitică , Cluj -Napoca, Editura Dacia, 1997,
p. 16.
41 Vezi Dumitru Irimia, op. cit. , p. 426; G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a
predicatului nominal, p. 1 6-20 passim ; Ștefan Hazy, op. cit. , p. 16 -22; GA 2 II, p. 212 -253 passim ; D.

13
(între subiect și predicat) , de dependență sau de subordonare (între părțile secundare de
propoziție și regenții lor) , de coordonare, de echivalență și de incidență. Pe de altă
parte, în gramaticile academice se vorbește despre raportul de dublă subordonare,
relație ce există între elementul predicativ suplimentar și regenții săi, un verb și un
nume.
Mai mult, în Sintaxa limbii române , Gh. Constantinescu -Dobridor vorbește și
despre relația predicativă. Acesta arată că ,,raportul sintactic predic ativ se bazează pe
raportul logic dintre subiectul și predicatul judecății, care este un raport de inerență (de
influențare și de cuprindere reciprocă)”43. El este deci specific legăturii dintre subiect
si predicat, conexiune prin care nu numai că cele două se definesc, dar fiecare îi
impune celuilalt unele caracteristici44.
În Predicativitatea – determinare contextuală analitică , Ștefan Hazy arată că
raportul de coordonare este realizat cu ajutorul joncțiunii și al juxtapunerii45.
Referindu -se la relația de subordonare, autorul exemplifică subordonarea predicatului
față de subiect46 prin intermediul acordului. Acesta este definit ca fiind ,,potrivirea de
formă între părțile de propoziție legate prin anumite raporturi de determinare în ce
priveș te expresia categoriilor gramaticale pe care le au în comun (gen, număr, caz,
persoană)”47. Acesta poate fi în persoană, în gen și în număr, acordul după înțeles, la
distanță sau prin atracție fiind încadrate în clasa abaterilor de la regulile acordului.
Mai mult, Valeria Guțu Romalo definește acordul ,,ca manifestare a unei
relații”, ce constă ,,în prezența acelorași informații gramaticale la ambii termeni ai
relației”48. Pe de altă parte, Dumitru Irimia vede în acord ,,principiul prin care un
termen al sintagmei, constituindu -se în regent, impune celuilalt (celorlalți) termen(i)

Crașoveanu, op. cit. , p. 81 -87 passim ; Sorin Stati, Elemente de analiză sintactică. Manual pentru
profesorii de limba română , București, Editura Didactică și Pedagogică, 1972, p. 134-147.
42 Aurelia Merlan susține, în op. cit. , p. 77, că întreruperea relației de interdependență duce la apariția
structurilor anacolutice.
43 Gh. Constantinescu -Dobridor, op. cit. , p. 37. Autorul notează că raportul este realizat printr -o
,,potrivire în număr și persoană […], gen […] și caz […] denumite în mod generalizat acord” (id., ibid.,
p. 37). În Elemente de analiză sintactică. Manual pentru profesorii de limba română , p. 134 -147, și
Sorin Stati identifică, pe lângă relația de subordonare și cea de coordonare, relația predicativă (între
subiect și predicat) și cea apozițională.
44 Vezi Gh. Constantinescu -Dobridor, op. cit. , p. 36.
45 Vezi Ștefan Hazy, op. cit. , p. 17.
46 Vezi id., ibid., p. 20. Autorul arată ( ibid., p. 19) că subordonarea subiectului fa ță de verb este ,,pur și
simplu o afirmație gratuită, neargumentată”, potrivit căreia ,,subiectul nu este parte principală de
propoziție, ci un determinant verbal”.
47 Vasile Șerban Sintaxa limbii române actuale. Analize sintactice și stilistice , p. 80; ide ea se regăsește și
la Rodica Nagy, op. cit. , p. 192. Mai mult, în GALR II, p. 313, se vorbește despre corelația subiect –
predicat, prin care cazul nominativ este impus nominalului de către verb.
48 Valeria Guțu Romalo, op. cit. , p. 58.

14
să se înscrie pe aceeași poziție în interiorul unor categorii gramaticale comune”49, iar
Vasile Șerban este de părere că ,,raportul de interdependență dintre predicat și subiect
se realizează prin acord”50.
De altfel, și acesta din urmă susține ideea conform căreia predicatul se acordă
cu subiectul. Se poate vorbi de acord numai în cazul predicatului verbal și nominal
care intră în corelație cu subiecte exprimate sau neexprimate , în timp ce la predicatul
adverbial, interjecțional și la numele predicativ exprimat invariabil după gen sau
număr nu se poate pune problema acordului51.
În Limba română contemporană , Iorgu Iordan și Vladimir Robu definesc
relațiile sintactice ca fiind ,,r aportul sintagmatic în care sunt angajate două ori mai
multe unități minimale componente ale structurii unui enunț”52. Aceștia semnalează
existența a trei tipuri relații: de nondependență, în cadrul cărora se situează
coordonarea și apoziția, de dependență și de interdependență53. În sfera celei din urmă
se include relația de interdependență bilaterală și de interdependență bilaterală mediată,
denumiri date relației dintre subiect și predicat, respectiv relației de incidență.
Relația dintre cele două părți pr incipale de propoziție, conform Gramaticii
Academiei , ediția a II -a, transpune două categorii de raporturi sintactice, ambele
identificabile atât la nivelul propoziției, cât și la cel al frazei. Se pot distinge atât relații
de subordonare (exprimate, în ge neral, prin părți secundare), în cadrul cărora
elementele depind unele de altele, cât și relații de coordonare (fie parte principală, fie
parte secundară) când elementele sunt situate la același nivel, fără să depindă unul de
altul. Între subiect și predic at însă, ,,determinarea este oarecum reciprocă și are
aspectul unei corelații de inerență, fapt oglindit și în modul de definire a acestora”54.
Tot în tradiția gramaticală se susține faptul că ,,expresia raportului de
determinare dintre subiect și predicat este acordul dintre ele. Faptul că predicatul se
acordă cu subiectul arată că, dacă se pune problema distingerii unui determinant și a
unui determinat în acest raport de un tip aparte, subiectul poate fi considerat termenul

49 Dumitru Irimia, op. cit ., p. 342.
50 Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 140.
51 Vezi id., ibid., p. 140; Rodica Nagy, op. cit. , p. 58.
52 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 546.
53 Și Valeria Guțu Romalo distinge, în op. cit. , p. 126, două categorii de relații structurale: de
dependență (este inclusă aici și relația de interdependență) și de nondependență sau de coordonare.
54 GA 2 II, p. 79.

15
determinat, iar predicatul deter minantul lui”55. În acest context se vorbește nu despre
un raport ierarhic, ci despre unul strict gramatical.
În Gramatica limbii române , Dumitru Irimia notează că ,,dinamismul imanent
al verbului” îl conturează ca fiind cel mai important în realizarea pred icației – funcție
primordială a comunicării56. Astfel, se dezvoltă nu numai sensuri temporale, ci și de
persoană și număr. Mai mult, gramaticianul afirmă că formarea verbală sau verbal –
nominală a predicației se face cu ajutorul predicatului, în timp ce subi ectul conturează
nominal obiectul predicației. Se intersectează deci planul subiectiv, în speță timpul
actului lingvistic și protagoniștii, cu cel obiectiv, conturat de mesajul respectivului act
lingvistic.
În desfășurarea funcției sintactice de predicat s e disting, în concepția lui
Dumitru Irimia, două planuri: cel semantic și cel al expresiei.
Abordând perspectiva Gramaticii Academiei , ediția 2005, acesta notează că în
planul expresiei se poate vorbi de relația de dependența reciprocă (bilaterală)57, iar în
plan semantic verbul primește o identitate clară (de caz, număr și persoană),
orientându -se după subiect. Și Rodica Nagy afirmă că relația de inerență ,,se manifestă
la nivelul expresiei, adică la nivelul informației gramaticale prin acordul dintre
predicat și subiect ca principală modalitate de asigurare a coerenței comunicării”58.
Mai mult, Dumitru Irimia semnalează faptul că natura legăturii dintre subiect și
predicat este ,,determinată de însuși procesul de elaborare și funcționare a enunțului
lingvi stic, prin încărcarea unităților lexicale implicate în dezvoltarea unei sintagme, cu
sensuri gramaticale, în desfășurarea funcției actualizatoare a predicației”59.
Gramatica Academiei , ediția 2005, reliefează faptul că subiectul este conturat
ca fiind funcț ia ce depinde ,,de capacitatea sintactică a verbului de a accepta această
poziție”60. Astfel, subiectul este definit prin raportare la verb ul-predicat din propoziție .
Predicatul, de altfel, se referă mereu la un verb, fapt susținut și de Vasile Șerban61.
Relația dintre cele două părți de propoziție, conform acestei lucrări, este una de
interdependență.

55 Id., ibid., p. 79 .
56 Vezi Dumitru Irimia, op. cit ., p. 426 -427.
57 Vezi GALR II, p. 17.
58 Rodica Nagy, op. c it., p. 191.
59 Dumitru Irimia, op. cit ., p. 427.
60 GALR II, p. 313.
61 Vezi Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Analize sintactice și stilistice , p. 13.

16
Mai mult, referindu -se la formele bilaterale, autorii volumului menționat
teoretizează faptul că ,,nu orice apariție a subiectului, respectiv a verbului, se
caracterizează obligatoriu printr -o relație cu manifestări formale bilaterale”62. Se face
referire, pe de o parte, la existența verbelor care nu acceptă prezența unui nominal –
subiect:
Îmi pasă de tine/ de ce se întâmplă.
,,Îmi pare rău de Eu stațiu că își face sânge rău ”.
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 183)
Pe de altă parte, se face referire și la formele verbale nepersonale care nu au
capacitatea de a susține acordul, cu toate că apar în raport cu un nominal -subiect:
,,Apoi închinându -se în fața Cleopatrei […] ieși, urmat de Cozianu, apoi îi
spuse insistent, pătrunzător, cu tărie, aplecându -se spre el și holbându -se la dânsul.”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 186)
M-a privit fără a clipi , cu un nesaț bolnăvicios.
Spre deoseb ire de opiniile deja menționate, Corneliu Dimitriu semnalează și
argumentează prezența a șapte relații sintactice generale63:
 raportul sintactic de inerență și nu de interdependență (dat fiind că se
vorbește în primul rând de implicarea și nu dependența cel or doi termeni)
,,vizează numai funcțiile sintactice principale din propoziția
bimemembră”64; astfel, conținutul acestui tip de relație îl formează
,,importanța (cea) mai mare și egală a părților de propoziție (principale) […]
cu sublinierea că acestea, f iind gândite o singură dată, adică împreună, se
implică una pe alta, indiferent dacă […] apare […] întâi subiectul și apoi
predicatul […] sau invers […]”65.
 raportul sintactic de coordonare66: îndelung discutat, acesta presupune, în
concepția gramaticianului, coordonarea copulativă (,,ideea de asociere a
informațiilor semantice ”67), coordonarea disjunctivă (,,ideea de exludere a

62 GALR II, p. 313.
63 Vezi Corneliu Dimitriu, op. cit. , p. 1146 -1147.
64 Id., ibid., p. 1147. Autorul discută și problema nivelului la care acest tip de raport apare: al propoziției
sau al frazei (vezi id., ibid., p. 1148 -1149).
65 Id., ibid., p. 1158. Corneliu Dimitriu arată ( ibid., p. 1159) că ,,marca raportului de inerență este
repreze ntată cel mai frecvent de acordul gramatical asociat cu flexiunea”, precum și cu pauza, intonația,
joncțiunea, topica sau echivalența semantică (vezi id., ibid., p. 1160 -1161).
66 Vezi id., ibid., p. 1161 -1186 passim . Acest tip de raport se poate realiza în tre unități sintactice ,,de
aceeași importanță” (id., ibid., p. 1187).
67 Id., ibid., p. 1166.

17
informațiilor semantice”68), cea opozitivă (,,ideea de opoziție a
informațiilor semantice”69) sau cea adversativă (,,ide ea de urmare a
informației semantice din al doilea termen față de informația semantică de
primul termen”70).
 raportul sintactic de subordonare care aduce în discuție problematica
determinatului și determinantului71, polemică mai sus prezentată.
 raportul sin tactic mixt și cel explicativ, ambele posibile ,,în limitele frazei
ca urmare a unui anacolut generalizat”72.
 raportul sintactic de dublare și cel de incidență, niciunul vizând însă direct
tema abordată.
Privind dintr -o perspectivă opusă, D. D. Drașoveanu s usține că ,,predicatul este
subordonat subiectului”73, căci, în sintaxă, dependența înseamnă subordonare.
Existența relației de interdependență se exclude, susținându -se faptul că este necesară
distingerea între fenomenul impunerii și restricția selecționat ă. Gramaticianul susține
ca subiectul impune predicatului persoana și numărul, negând capacitatea predicatului
de a impune cazul nominativ subiectului. De altfel, se recunoaște faptul că nominativul
nu este în exclusivitate cazul subiectului, date fiind co nstrucțiile în care apare
acuzativul ( Tu și cu mine vom merge la mare. ).
Unii gramaticieni însă văd această afirmație de nesusținut, mai ales dacă se ia
în considerare situația elementului predicativ suplimentar, care are doi regenți. Deci,
așa cum se poate vorbi de o dublă subordonare, în mod similar se poate vorbi de o
dependență reciprocă (bilaterală).
Se observă deci divergența opiniilor referitoare la relațiile sintactice existente,
gramaticienii abordându -le numeroase perspective. Cu toate acestea, rolul fundamental
ocupat de verbul -predicat în formarea unui enunț este pe deplin susținut. Mai mult, în
unanimitate se susține și necesitarea unei corelații armonioase între subiect și predicat,
legătură de multe ori recunoscută ca acord. Astfel , în funcție de realizarea propriu -zisă
a celo r două funcții sintactice – subiect și predicat –, manifestarea acordului presupune
diferite implicații. În cazul predicatului verbal, acesta face referire la categoriile
gramaticale ale persoanei și numărului.

68 Id., ibid., p. 1172.
69 Id., ibid., p. 1175.
70 Id., ibid., p. 1184.
71 Vezi id., ibid., p. 1188.
72 Id., ibid., p. 1147.
73 D. D. Drașoveanu, Teze și aniteze în sintaxa limbii române , [Cluj], Editura Clusium, 1997, p. 205.

18
Se poate remarca și implicarea genului și a cazului când verbul -predicat este la
diateza pasivă ( Casa a fost construită conform proiectului ., și nu * Casa a fost
construit conform proiectului .). În si tuația predicatului nominal , verbul copulativ se
acordă cu subiectul în persoană și număr, iar numele predicativ – în număr, gen și caz
(fapt discutabil având în vedere structura termenilor prin care se poate exprima în
diferite situații).
Așadar, teoretizările prezentate valorifică diverse puncte de vedere privind tipul
de relație care se poate stabili între subiect și predicat. Însă o condiționare reciprocă, o
interdependență între cele două funcții este unanim recunoscută. Mai mult, din
perspectivă semantică, subiectul și predicatul sunt două eleme nte indisolubile a căror
existență este reciproc determinată.

19

CAPITOLUL II
PREDICATUL VERBAL

2.1. Definiție. Caracteristici

Anticipată încă din primul capitol al acestei lucrări, abordarea și clasificarea
predicatului este unul dintre subiectele intens dezbătute de gramatica românească. La o
primă vedere, dată fiind terminologia vastă și mereu actualizată, opiniile specialiștilor
par a fi scindate între numeroase tipuri de predicat74; „a analiza un cuvânt din
perspectivă sintacti că înseamnă a -i determina poziția în sistem pe bază relației cu
termenii învecinați (distribuția) și a funcțiilor actualizate”75. Cu toate acestea, tezele
formulate au o singură esență, căci ,,orice verb, indiferent de clasa semantică sau de
clasa lexicală din care face parte, indiferent de calitatea copulativ/necopulativ, poate
realiza singur poziția sintactică de predicat, cu condiția «actualizării» lui printr -o formă
la un mod personal”76.
De altfel, tema prevalentă acestui capitol se dovedește a veni încă o dată și în
consolidarea ideii conform căreia predicatul stă la baza comunicării umane.
Particularizând, predicatul verbal ,,este categoria de predicat cea mai frecventă”77,

74 Deși majoritatea gramaticienilor susțin clasificarea consacrată încă din începuturi, de la tradiționalul
predicat verbal, gramaticienii au propus denumiri precum: predicat sintetic , predicat a bsolut (în
categoria căruia intră predicatul conceptual și metaforic), predicat referențial sau predicatul stării (vezi
Dumitru Irimia, op. cit. , p. 429 -441 passim ), predicat tip și predicat analogic (vezi Valeria Guțu
Romalo, op. cit. , p. 124, și Corneliu Dimitriu, op. cit. , p. 1290), predicat sintactic sau enunțiativ (vezi
GALR II, p. 238).
75 Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcție și analiză , București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 84 .
76 Gabriela Pană -Dindelegan, Sintaxa limbii române . Partea I. Sintaxa grupului verbal , București,
[Tipografia Universității din București], 1976, p. 77; vezi și G. G. Neamțu, Predicatul în limba română.
O reconsiderare a predicatului nominal , p. 24.
77 D. Crașoveanu (coord.), Limba română contemporană. Curs. Fascicula a III -a. Sintaxa propoziției.
Subiect, predicat, atribut, apoziție, element predicativ suplimentar , Timișoara, Tipografia Universității
din Timișoara, 1973, p. 81. Tot la p. 81 găsim și ar gumentul ce stă la baza afirmației, și anume că

20
majoritatea dintre noi utilizându -l pentru a transmite informații referitoare la diferite
acțiuni sau stări. Cu alte cuvinte, pentru a complini funcția sintactică în discuție, verbul
trebuie să îndeplinească, așa cum am arătat mai sus, atât o condiție de ordin formal, cât
și una de ordin semantic78, adică să denote o independență lexica lă și să fie la unul
dintre modurile personale.
În tradiția gramaticii românești, predicatul este clasificat în raport cu mijloacele
de exprimare, în predicat verbal, respectiv predicat nominal. În ceea ce privește
predicatul verbal, acesta atribuie subiec tului o acțiune, o stare, în această categorie
regăsindu -se și predicatul exprimat printr -o locuțiune verbală, printr -o interjecție sau
printr -un adverb predicativ79.
În Limba română contemporană , Iorgu Iordan și Vladimir Robu arată că
identificarea trăsăt urilor predicatului are la bază recunoașterea unităților lexico –
gramaticale cee pot îndeplini funcția sintactică de predicat, precum și cunoașterea
caracteristicilor din structurile interne care satisfac această poziție80. Referindu -se la
predicatul verbal, gramaticienii arată că se poate vorbi de predicat verbal simplu,
respectiv predicat verbal compus, în formarea cărora, după opinia lor, primordial este
un ,,verb predicativ la unul din modurile personale” sau o ,,locuțiune verbală, o
expresie verbală impe rsonală sau idiomatică (predicativă) la un mod personal”81.
Caracteristicile predicatului verbal au fost discutate de numeroși gramaticieni,
majoritatea argumentându -i preponderența în comunicare. Unul dintre ei este și Gh.
Nedioglu, care vede în predicatul verbal nu numai termenul indispensabil pentru
realizarea unei comunicări clare, dar și elementul dinamic în jurul căruia se ancorează

,,despre obiectele și fenomenele din lumea înconjurătoare spunem ceva referindu -ne în primul rând la
acțiunile și stările lor, iar partea de vorbire care exprimă acțiuni și stări este verbul”. În Gramatica
esențială a limbii române , București, Editura Vestala, 2004, p. 228, și Gh. Constantinescu -Dobridor
susține că ,,predicatul verbal atribuie subiectului o acțiune sau o stare, arată ce face subiectul sau ce se
spune despre subiect”. Vezi și Luminița Hoarță Lă zărescu, Probleme de sintaxă a limbii române , [Iași],
Editura Cermi, 1999, p. 61, respectiv p. 64; Ștefania Popescu, Gramatică practică a limbii române. Cu o
culegere de exerciții , ediția a III -a revăzută și îmbogățită, București, Editura Didactică și Peda gogică,
1983, p. 375; Mircea Goga, Limba română. Morfologie. Sintaxă. Ghid de analiză morfosintactică , ediția
a IV-a, Cluj -Napoca, Editura Limes, 2001, p. 258 -259.
78 Vezi D. Crașoveanu (coord.), op. cit. , p. 81. Se arată (id., ibid., p. 81) că factorul de ordin semantic
este îndeplinit ,,de marea majoritate a verbelor”, numite verbe predicative , și nu de categoria verbelor
nepredicative, unde este necesară ocurența unui element ,,pe care cade accentul din punct de vedere
semantic”; vezi și G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu
trei seturi de grile rezolvate și comentate) , p. 205 și p. 244.
79 Vezi GA 2 II, p. 77; G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului
nominal , p. 29 -30; D. D. Draș oveanu, op. cit. , p. 196.
80 Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 590.
81 Id., ibid., p. 591. Tot la p. 591, gramaticienii explică faptul că, în ceea ce privește predicatul, este
posibilă următoarea ierarhizare: predicat verbal (simplu sau compus ), predicat nominal (nominal
propriu -zis sau nominal verbal), predicat adverbial și predicat interjecțional.

21
toate celelalte părți de propoziție82. Autorul este de părere că, în lucrările de
specialitate, acțiunea reliefată de pred icatul verbal este văzută într -un sens destul de
larg. Cu alte cuvinte, ea există ,,nu numai în verbe care arată o lucrare propriu -zisă […],
nu numai în cele ce numesc diferite manifestări ale vieții noastre psihice […], dar și în
verbe care conțin n umai un potențial de viață ”83. Altfel spus, așa cum reiese din
exemplele de mai jos, predicatul atribuie și totodată transmite acțiunea efectuată sau
suferită de subiectul gramatical:
,,Situația începea să se limpezească ”.
(Marin Preda, Opere. I. Nuvele și povestiri , p. 175)
,,Stă acolo și fumează , nu vrea să plece .”
(Marin Preda, Opere. I. Nuvele și povestiri , p. 117)
,,Caporalul Ana nu-l văzuse plecând pe sergentul Ionescu ”.
(Marin Preda, Opere. I. Nuvele și povestiri , p. 111 -112)
Pe lângă acesta, ș i Corneliu Di mitriu discută caracteristicile predicatului verbal
folosind anumiți termeni inovatori. În Tratat de gramatică a limbii române , autorul
notează că predicatul verbal este ,,prin excelență” predicatul tip/prototipul de
predicat84, deși predicatul tip poate fi și nominal, respectiv interjecțional85, fiind
necesare câteva precizări. S ă urmărim exemplul:
,,Pe ulițele dimprejur se îngrămădeau grupuri de oameni, se auzeau strigăte.”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 83)
Predicatele identificate, în speță predicate le tip, sunt și părți de propoziție ale
căror elemente constitutive sunt verbele propriu -zise, dar și conceptele de lângă ele
prin care se marchează celelalte categorii gramaticale, argumentul constituindu -l faptul
că și pro numele reflexiv86 este parte a verbului (care are sau nu un aspect sintetic,
perifrastic sau este cu determinare obligatorie).
În ceea ce privește predicatul analogic verbal (o altă categorie este predicatul
analogic adverbial, discutat în cele ce urmează) , autorul este de părere că, deși nu poate

82 Vezi Gh. Nedioglu, op. cit. , p. 34.
83 Id., ibid., p. 35.
84 Vezi Corneliu Dimitriu, op. cit. , p. 1291. După părerea autorului (vezi ibid., p. 1290), se poate vorbi
de predicat tip (identificabil în cadrul propoziției bimembre; acesta ,,se definește prin subiect”, între cele
două unități stabilindu -se raportul de inerență), de predicat analogic (prezent numai în propozițiile
monomembre), precum ș i de echivalentul semantic al predicatului (propoziția predicativă sau substitutul
acesteia).
85 Vezi id., ibid., p. 1296 și p. 1313. Corneliu Dimitriu arată ( ibid., p. 1296) că, ,,în afară de verbal,
predicatul tip/prototipul de predicat poate fi și nomina l, care – după părțile de vorbire prin care se
exprimă – ar trebui numit verbal -nominal”.
86 Vezi id., ibid., p. 1293; GALR II, p. 245 și p. 247 -248.

22
fi definit, prin intermediul acestuia ,,se prezintă acțiuni ca proces” la nivel semantic, iar
la nivel morfologic se poate observa o afinitate cu predicatul tip din prisma faptului că
se identifică elementele cate goriilor gramaticale specifice verbului87.
Abordând însă o perspectivă nouă, în Gramatica limbii române , Dumitru Irimia
clasifică și explică predicatul prin două tipuri structurale: sintetic și analitic. Astfel,
tradiționalul predicat verbal este numit a ici predicat sintetic și se conturează prin
,,realizarea celor două componente semantice ale predicației în mod solidar, în
structură morfematică liniară (rădăcină + flectiv)”88, consti tuindu -se ca predicat
sintetic simplu, dezvoltat sau multiplu (în opoziț ie cu gramaticile academice și cu
multe alte lucrări de specialitate, care nu admit realizarea multiplă a predicatului).
,,Mi-am găsit în sfărșit adv ersarul în fața Înaltei Curți.” (predicat sintetic
simplu)
(Gib I. Mihăescu, Donna Alba , p. 51)
,,N-am put ut reține în primul moment, la vaga mijire a acestei idei
năstrușn ice, o alunecare a ochilor .” (predicat sintetic dezvoltat)
(Gib I. Mihăescu, Donna Alba , p. 200)
Tot în Gramatica limbii române , autorul aduce în discuție alte categorii
semantice de predicat. În urma corelării sferei extralingvistice cu planul semantic al
enunțului se disting predicatul absolut (în categoria căruia intră predicatul conceptual
și metaforic) și cel referențial, construcții ce apar dat fiind faptul că ,,se absolutizează
planul semantic al relației de interdependență subiect – predicat, concomitent cu
absolutizarea semanticii lexicale a termenilor ce realizează cele două funcții
sintactice”89. În aceeași clasă, și abordând o perspectivă stilistică, sunt incluse și
predicate le conceptuale și metaforice (al metaforizării), primul caracterizând stilul
științific/filozofic, iar cel din urmă – stilul poeziilor.
Problematica terminologiei predicatului verbal se poate discuta și în privința
predicatului referențial care îmbină planul semantic al subiectului cu un plan global.
Acesta actualizează variante ca predicat ul narativ și predicat ul descriptiv. Dacă

87 Vezi Corneliu Dimitriu, op. cit. , p. 1314. Autorul arată ( ibid., p. 1315) că ,,asemănările semantice și
morfologice dintre verbele din predicatul tip […] și cele din predicatul analogic sunt în măsură să
justifice opinia generală potrivit căreia […] există și predicatul analogic verbal, chiar dacă acesta din
urmă nu se poate defini”.
88 Dumitru Irimia, op. cit., p. 429. Vezi și Rodica Nagy, op. cit. , p. 36, lucrare în cadrul căreia autoarea
explică faptul că, ,,după structură, predicatul verbal poate fi sintetic, exprimat printr -un singur verb
noțional, și perifrastic, exprimat prin îmbinări stabile de cuvi nte (locuțiuni)”.
89 Dumitru Irimia, op. cit. , p. 439.

23
predicat ul narativ (a) este caracterizat de autor prin dinamism90 și explicat ca
realizându -se prin intermediul verbelor de acțiune, de percepție, ale cunoașterii,
comunicării sau celor eventive, predicatul descriptiv (b) este corelat cu staticul91 și
conturat prin verbe de stare, existențiale, de relație sau mod.
a) ,,Ea m -a privit cu indiferență și în fața insistenței mele a întors capul
plictisită.”
(Gib I. Mihăescu, Donna Alba , p. 45)
,,Un bucium cântă tainic cu dulceață,
Sunând din ce în ce tot mai aproape …”
(Mihai Eminescu, Poezii , p. 394)
,,Fiind băiet păduri cutreieram
Și mă culcam ades lângă izvor.”
(Mihai Eminescu, Poezii , p. 394)
b) ,,Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerși -vor pentru mine repaosul de veci.”
(Mihai Eminescu, Poezii , p. 419)
Analizând exemplele de mai sus, se poate deci observa că predicatul verbal
,,arată ce acțiune face ori suferă subiectul, starea sau existența subiectului”92.
În corelare cu aceste tipuri, gramaticianul discută și categoria ce include
predica tul stării prin referire la verbele și expresiile impersonale absolute, explicându -l
prin realizări predicaționale monomenbre și pe o coordonată unică – de pildă, Mi-e
foame. ; Mi-e sete.
În Gramatica Academiei , ediția 2005, raportarea la predicat pare a fi
anevoioasă mai ales din cauza unei terminologii complexe. Se discută despre
predicatul semantic, predicatul sintactic și predicatul enunțiativ, specificându -se faptul

90 Vezi id., ibid., p. 440 -441. De altfel, în Semantica verbului. Categoriile de acțiune, devenire și stare ,
Timișoara, Editura Facla, 1974, p. 28, Ivan Evseev arată că ,,verbul acordă frazei dinamism ș i energie,
permițând surprinderea lumii în ipostazele ei active, în fazele ei de mișcare și evoluție”.
91 Vezi Dumitru Irimia, op. cit. , p. 443 -444.
92 G. Beldescu, Ion Popescu, Gramatica limbii române (cu noțiuni de vocabular și fonetică). Manual
pentru lic eele pedagogice , București, Editura Didactică și Pedagogică, 1967, p. 242; vezi și G. G.
Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal , p. 11; Gh.
Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 134; Alexandru Metea, Limba r omână actuală.
Fonetică, vocabular, gramatică. Pentru elevi, studenți, învățători, institutori, profesori, [Deva], Editura
Emia, [2008], p. 175; Dumitru Bejan, op. cit. , p. 286; Al. Graur, op. cit. , p. 180; Silviu Constantinescu,
Gramatica limbii române. N oțiuni teoretice, texte pentru analiză și fraze analizate sintactic , București,
Editura Didactică și Pedagogică, 1994, p. 37.

24
că numai cel din urmă relevă ceea ce se î nțelege astăzi prin predicat93, iar esența
predicatului verbal este evidențiată mai ales printre caracteristicile predicatului
sintactic. Acesta ,,constituie centrul/guvernorul unui grup sintactic așezat într -o poziție
semantică predicativă ”94 și presupune c orelarea cu actanții care îndeplinesc diferite
roluri. Se admite că majoritatea predicatelor semantice sunt și sintactice ( Nu îmi place
matematica .; Îți trimit o prăjitură. – se remarcă verbe ca a plăcea , a trimite , care cer
prezența unui actant).
Însă g ramaticienii afirmă că statutul de predicat al enunțării adaugă predicatului
semantico -sintactic însușirea predicativității și deci o autonomie, ,,autonomia în
comunicare, altfel spus, calitatea de enunț”95. Se aduc în discuție morfemele
predicativității (e xemplificate încă de la începutul lucrării) ce conturează, astfel, un act
lingivistic. Excepție fac, desigur, formele verbale nepersonale, care nu pot avea
autonomie enunțiativă: o afirmație precum * Învățând profesorul pe copii gramatica .
nu este acceptată ca enunț. Așadar, ,,autonomia enunțiativă o implică pe cea
sintactico -semantică, dar nu și invers”96.

2.2. Exprimarea morfologică a predicatului verbal

În lucrările de specialitate, majoritatea gramaticienilor sunt de părere că
predicatul verbal este exprimat, așa cum afirmam în primul subcapitol, în mod
obligatoriu prin intermediul unui verb la mod personal. Pe lângă acesta, predicatul
verbal poate fi ex primat și printr -o locuțiune verbală, printr -o interjecție sau printr -un
adverb predicativ, fapt ce a stârnit numeroase polemici, dat fiind faptul că, după
părerea unora, ,,predicatul nu exprimă oricând conținutul noțiunii și […], deci, el nu
exprimă oricând noțiunea”97.

93 Vezi GALR II, p. 238, idee întâlnită și la Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela
Nedelcu, Morfosintaxa limbii ro mâne. Sinteze teoretice și exerciții , [București], Editura Universității din
București, 2010, p. 29 -31 passim .
94 GALR II, p. 240.
95 Id., ibid., p. 241.
96 Id., ibid., p. 242.
97 G. Ivănescu, Gramatica și logica. Structura logică a gândirii ca factor primar al structurii
morfologice a limbii , în „Analele Universității din Timișoara”, I (1963), p. 262.

25
În primul rând, predicatul verbal poate fi exprimat printr -un verb la mod
personal. În Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , Valeria Guțu Romalo
arată că numai o structură verbală personală poate fi nucleul unui enunț autonom ,
inventarul funcției sintactice de predicat fiind relativ redus98. Acest verb predicativ, în
speță elementul definitoriu al formării predicatului în general, poate fi ,,la orice mod
personal (indicativ, conjunctiv, condițional -optativ, prezumtiv și imperat iv), la diateza
activă, pasivă sau reflexivă”99:
 indicativ:
,,Davida ascunse caiețelul, se dezbrăcă repede și se vârî în pat.”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 28)
 conjunctiv:
,,Trebuie să plec la țară; e posibil să lipsesc mai multe luni; te rog să-mi
scrii despre progresele și purtarea Davidei.”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 30)
 condițional -optativ:
,,În Principatele Unite n-ar mai avea ce căuta; Șerban Vogoride, ministru
atotputernic, ar avea grijă s -o vadă trimisă peste graniță”.
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 39)
 prezumtiv:
Andreea îl va fi urât mult pe George.
 imperativ:
,,Nu mă ține! răcni Anghel sărind în sus.”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 57)
În Gramatica Academiei , ediția 2005, se vorbește despre ,,predicatul verbal la
formă nepersonală”100, prin referire la modurile infinitiv și supin. În ceea ce privește

98 Vezi Valeria Guțu Romalo, op. cit. , p. 124 -129 passim.
99 GA 2 II, p. 96; vezi și Vasile Șerban Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 93, unde autorul explică
faptul că verbul care îndeplinește funcția sintactică de predicat ,,se prezintă sub trei aspecte: verbal
propriu -zis, verbal -locuțional și verbal -unipersonal”; Aurelia Merlan, op. cit. , p. 59; Corneliu Dimitriu,
op. cit. , p. 1294; Gh. Constantinescu -Dobri dor, S intaxa limbii române , p. 133; Dumitru Irimia, op. cit. ,
p. 427.
100 GALR II, p. 249. Se explică (tot la p. 249) faptul că ,,formele verbale nepersonale (nonfinite) de
infinitiv sau de supin pot dobândi, contextual, asociate și cu o intonație specială imperativă, funcția de
predicate ale enunțării”; vezi și GA 2 II, p. 96, și GA 2 I, p. 227; Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p.
591, lucrare în care autorii sunt de părere că ,,predicatul verbal realizat prin verb la modul infinitiv cu
valoare de imperativ caracterizează construcții foarte rare și, evident, livrești, imita te după construcții
similare din limba franceză”.

26
infinitivul în limba română, sintaxa acestuia a atras atenția multor gramaticieni101,
concluzi a fiind că respectivele ,,constrângeri infinitivale”102 pot îndeplini funcția
sintactică de predicat verbal în enunțuri sinonime cu imperativul:
A nu se călca iarba! (verb la infinitiv)
De subliniat predicatul verbal! (verb la supin)
Referindu -se la modu rile nepersonale, Nicolae Felecan explică faptul că
statutul lor predicativ, în unanimitate acceptat de marii gramaticieni, este dat ,,atât de
poziția independentă […] a verbului în raport cu un antecedent, cât și de rolul
dominant, coeziv, pe care îl ar e ca nucleu predicativ în organizarea structurală a
propoziției”103. Autorul susține că numai infinitivul poate îndeplini funcția sintactică
de predicat ( A nu se rupe florile! ), în timp ce supinul cere anumite condiții. De pildă,
acesta este de părere că sup inul poate avea rol de predicat fie în structura propozițiilor
independente, fie în cadrul frazei, ocupând poziția de regent104:
De scris tema pentru mâine .
De menționat că numai trei elevi au nota zece .
Gramaticianul aduce însă în discuție și problema celorlalte moduri nepersonale.
El notează că, în ceea ce privește participiul, accepțiunea sa predicativă este una de
ordin accidental și este întâlnită în enunțuri ca: Semnat ., Suspendat ., Găsit umbrelă.
Mai mult, el este de părere că și gerunziul poate îndeplini, ,,în condiții speciale”,
funcția de predicat105, în speță atunci când are un subiect atașat: Începând ploaia,
excursia a fost suspendată.
Oprindu -ne asupra acestei controverse, o viziune aparent simi lară referitoare la
statutul infinitivului, respectiv al gerunziului (și nu al supinului, așa cum în aproap e
toate gramaticile se consemnează, punct de vedere adoptat și în această lucrare) se
regăsește la Ștefan Hazy. Autorul este de părere că gerunziul n u este un mod exclusiv

101 Vezi Finuța Asan, Laura Vasiliu, Unele aspecte ale sintaxei infinitivului în limba română , în Studii
de gramatică , vol. I, București, Editura Academiei, 1956, p. 100. Autoarele sunt de părere ( ibid., p. 1 01)
că ,,infinitivul intră în compoziția predicatului verbal compus, împreună cu auxiliarele de mod și de
aspect: a trebui , a putea , a începe , a continua etc.”, fiind întâlnit mai ales în primele texte scrise în
limba veche; Ion Diaconescu, Infinitivul în limba română , București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1977, p. 160 -162 passim ; în Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare) ,
București, Editura Științifică, 1971, p. 203, Barbu B. Berceanu arată că infinitivul scurt este un ,,mod
verbal propriu -zis. Abstractizând acțiunea verbală, el devine prin aceasta însăși o substantivizare […]. El
reprezintă trecerea de la un verb la nume”.
102 D. D. Drașoveanu, op. cit. , p. 200 -201 passim .
103 Nicolae Felecan, op. cit. , p. 69; vezi și Rodica Nagy, op. cit., p. 176.
104 Vezi Nicolae Felecan, op. cit. , p. 70.
105 Vezi id., ibid., p. 71.

27
nepredicativ , așa cum majoritatea gramaticienilor susțin106. El arată că, în situația în
care verbul la mod personal care îndeplinește funcția de predicat lipsește, atunci
gerunziul îi preia statutul, putându -l substitui107. Cu alte cuvi nte, Ștefan Hazy susține
că situațiile când acest ,,predicat dependent” apare sunt următoarele108:
 când gerunziul are subiectul său, fapt ce îi păstrează statutul de predicat
dependent prin conservarea semnificației verbale: Și venind ei spre mine
am văzut că doi lipsesc. – analizând detaliat exemplul se observă însă faptul
că nucleul predicativ al propoziției este verbul -predicat am văzut , care
denotă intenția comunicării și accentuează dependența gerunziului.
 când numele predicativ apare lângă auxiliarul p redicativ a fi care este la un
mod nepersonal, în speță la gerunziu: Ea fiind frumoasă nu se înjosește
astfel.
 gerunziul are un statut de semiautonom în situația în care este coordonat cu
un alt predicat; cu alte cuvinte, corelat cu predicatul propoziției principale,
în cadrul exprimării unor evenimente succesive, gerunziul (prin intermediul
joncțiunii sau al parataxei) adoptă poziția de al doilea predicat. De pildă:
,,A dispărut încet, virând în gri, devenind în cele din urmă cât o
picătură care s -a topit complet în sine.”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 32 -33)
În analogie cu discuția legată de statutul gerunziului, Ștefan Hazy discută și
poziția infinitivului. Acesta – vorbind despre infinit ivul lung, respectiv infinitivul scurt
– arată că modul în discuție ,,exprimă ideea de proces, acțiunea în desfășurare,
putându -se referi, prin mijloace sintagmatice , la persoană și număr”109. În concepția

106 Vezi Ștefan Hazy, Gerunziul – predicat ,,dependent” , în ,,Studia Universitatis Babeș -Bolyai”, Series
Philologia, XVI (1971), fasc. 1, p. 109. În acest studiu, autorul arată (la p. 177) că ,,valoarea gerunziului
sub aspect sintactic trebuie privită diferențiat, potrivit cu contextul în care apare”. Însă, î n literatura de
specialitate, în unanimitate se concluzionează (vezi, de pildă, Valeria Guțu Romalo, op. cit, p. 124,
respectiv p. 132) faptul că ,,sunt excluse din poziția sintactică de predicat modurile nepersonale (cu
excepția, în condiții speciale [.. .], a infinitvului)”, motiv pentru care unele elemente din perspectiva
autorului, prezentate aici pentru observarea varietăților ce stau la baza perspectivei diacronice a opiniilor
din sfera gramaticii, apar ca fiind în neconcordanță cu faptele susținute î n această lucrare.
107 Vezi Ștefan Hazy, Gerunziul – predicat ,,dependent” , p. 113.
108 Vezi id., ibid., p. 114 -117 passim ; vezi și Matei Pamfil, Morfosintaxa limbii române contemporane ,
Sibiu, Editura Imago, 2001, p. 98 -99.
109 Ștefan Hazy, Infinitivul – predic at ,,dependent” , în ,,Studia Universitatis Babeș -Bolyai”, Series
Philologia, XIX (1974), fasc. 1, p. 99.

28
autorului, cazurile în care infinitivul are o valoar e predicativă trebuie observate, la fel
ca gerunziul, într -un mod diferențiat. Acestea sunt110:
 când, la nivelul propoziției, se observă o relație a acestuia cu subiectul
exprimat sau nu:
,,Înainte de a publica , îmi arunc o ultimă oară privirea peste carte. ”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 24)
 la nivelul frazei, în acest caz, predicatul verbal este exprimat printr -un verb
impersonal;
 în situația, similară gerunziului, când este corelat cu predicatul nominal;
 când are valoare de imperati v.
Asemenea modurilor nepersonale, o temă controversată este și cea a verbelor
predicative care, contextual sau nu, au sens impersonal. Trecând astfel la o altă
categorie ce poate îndeplini funcția sintactică de predicat verbal, Vasile Șerban, la fel
ca al ți gramaticieni111, face referire la predicatul verbal -unipersonal, respectiv la
predicatul verbal impersonal și la predicatul verbal -locuțional. Deși în aceste enunțuri
relația subiect – predicat este alterată112, ele trebuie luate în considerare mai ales că
,,orice verb, luat chiar în mod izolat, datorită multiplelor sale proiecții, este comparabil
cu un întreg enunț”113. Astfel, în exemplele următoare , predicatul nu acceptă un subiect
în nominativ :
Tună și fulgeră .; Ninge .; Viscolește.
Se cuvine să saluți când pleci .
Merită să muncești atât.
,,Se vede că Țurlea își stăpânește cu pricepere bucuria.”
(Marin Preda, Opere. I. Nuvele și povestiri , p. 305)

110 Vezi id., ibid., p. 100 -102 passim ; pentru o altă perspectivă, vezi Frieda Edelstein, Sintaxa
gerunziului românesc , București, Editura Academiei, 19 72, p. 94 -103.
111 Vezi și Nicolae Felecan, op. cit. , p. 65 -66.
112 Vezi Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 94. În Unele observații în legătură cu
predicatul , în ,,Limba română”, XIV (1965), nr. 1, p. 130, Mihail Oprescu semnalează faptul c ă această
afirmație nu trebuie generalizată, întrucât se întâlnesc situații în care ,,predicatele exprimate prin
expresii unipersonale pot avea ca subiecte și pronume, cu condiția ca aceste pronume să înlocuiască
denumiri ale faptelor generale, nume ale a cțiunilor cu caracter general”, cazuri ce vor fi însă discutate în
capitolul referitor la predicatul nominal.
113 Ivan Evseev, op. cit. , p. 29. De altfel, tot la p. 29, autorul notează că verbul ,,implică un autor, un
obiect, un instrument și un scop”, afirmație ce pare a sugera o contrazicere a celor afirmate mai sus, cu
alte cuvinte, se exclude discuția despre predicatul care nu acceptă un autor -persoană.

29
În al doilea rând, predicatul verbal poate fi exprimat prin intermediul
locuțiunilor verbale114 formate cu un verb la mod personal:
,,N-ați fi băgat de seamă !”
(Marin Preda, Opere. I. Nuvele și povestiri , p. 5)
,,Eu sunt nebun, o să-mi iau câmpii , așa ziceți voi.”
(Marin Preda, Opere. I. Nuvele și povestiri , p. 6)
,,Bine că mi-am adus aminte , să ți -o dau și ție ”.
(Marin Preda, Opere. I. Nuvele și povestiri , p. 55)
Referindu -se la această categorie, gramatica tradițională explică faptul că, deși
ele formează o unitate predicativă, ,,analiza sintactică a fiecăreia din părțile
componente”115 nu se exclude. Această situație este posibilă numai în cazul în care
elementele componente au autonomie semantică.
Astfel, conform explicațiilor oferite, o expresie precum îmi scoate ochii se
poate analiza ca: scoate ochii = predicat + complement direct , însă atunci răm âne
discutabilă coeziunea și integritatea locuțiunii ca îmbinare fixă, stabilă. Citând
numeroși lingviști francezi care s -au ocupat de această problemă, Florica Dimitrescu
explică locuțiunile verbale ca fiind ,,grupuri de cuvinte cu sens unitar care au val oare
de verb”116, oferind exemple precum: a da măgarul cel de apoi, a nu face purici mulți
într-un loc .
Mai mult, Iorgu Iordan și Vladimir Robu arată că o diferență c lară între o
locuțiune și o sintagmă liberă este uneori periclitată de aria extinsă a sinta gmaticii, care
cuprinde , pe lângă sintagmele autonome , și îmbinările nelexicalizate, coeziunea
elementelor fiind , în acest caz , discutabilă117.
Pe de altă parte, Valeria Guțu Romalo explică faptul că deseori, pentru
definirea sau caracterizarea acestor îmbinări, un argument îl constituie însuși sensul

114 În Elemente de sintaxă a limbii române (lucrare postumă), București, Institutul de Lingvistică
Română, 1945, p. 43, Nicolae Drăganu arată că ,,predicatul poate fi exprimat printr -un singur cuvânt ori
prin mai multe, deci printr -o grupă de cuvinte (sintagmă)”; vezi și Aurel Nicolescu, Probleme de sintaxă
a propoziției , ediția a II -a, București, Editur a Rai, 1996, p. 103 -104.
115 GA 2 II, p. 97.
116 Florica Dimitrescu, Locuțiunile verbale în limba română , [București], Editura Academiei, 1958, p.
32. Autoarea este de părere ( ibid., p. 37) că ,,între elementele componente ale locuțiunilor verbale se pot
introduce diverse părți de propoziție care nu dăunează sensului unic al întregului construcției”. Pe de
altă parte, în op. cit. , p. 65, Nicolae Felecan explică faptul că ,,aceste gru puri de cuvinte se comportă ca
o singură parte de vorbire […] și de aceea, în analiza sintactică, ele trebuie luate împreună și considerate
în bloc”; vezi și Dumitru Bejan, op. cit. , p. 286; GA 2 II, p. 85 -86; Valeria Guțu Romalo, op. cit. , p. 127 –
128; GA LR II, p. 245.
117 Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 591 -592.

30
lor118. Și autoarea este de părere, conform unei reguli generale, că centrul locuțiunilor
verbale e ste un verb lângă care s -a atașat un component, statutul lor gramatical
denotând -le caracterul fix. Ceea ce face ca interpretarea locuțiunilor să se realizeze în
felurite moduri este, de fapt, dinamica limbii, căci progresul ei nu se face în mod
abrupt, c az în care vreme îndelungată pe lâ ngă elementul nou exista și cel vechi119.
O altă categorie a locuțiunilor care pot îndeplini funcția sintactică de predicat
verbal este aceea a locuțiunilor adverbiale predicative. Cu alte cuvinte, funcția
sintactică în dis cuție se poate exprima, în al treilea rând, și prin intermediul adverbelor
predicative120. Referindu -se la acestea, gramaticile tradiționale arată că ele ,,au o
poziție intermediară în ce privește tipul de predicat la care aparțin […]. Unele dintre ele
se comportă la fel cu predicatele verbale pentru că nu admit pe l ângă ele un verb
copulativ ”121:
,,Poate că o conferință nu înseamnă chiar cât un concert totuși…”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 52)
,,Dar nu o fac înainte de a mă dumir i care este aici lucrul cel mai te ribil, mai
grotesc, mai respingă tor. Pesemne că pozele reproduse la sfârșitul cărții.”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 69)
Cu alte cuvinte, se recunoaște faptul că anumite adverbe au statutul unui
predicat verbal atunci când nu admit prezența unui verb copulativ ( poate , firește ,
negreșit , desigur , bineînțeles , pesemne ). Exemplificarea este regăsită și actualizată în
Gramatica Academiei , ediția 2005, unde se discută statutul predicatului adverbial din
numeroase și complexe puncte de vedere. Structuri ca: firește că , negreșit că , de bună
seamă că , realmente că , într-adevăr că , cică, pasămite , parcă , poate că sunt abordate
din perspectiva locutorului care poate adopta o atitudine certă sau nu. Astfel, se explică
faptul că în contextele cu autonomie enunțiativă ,,atitudinea modală a locutorului este

118 Vezi Valeria Guțu Romalo, op. cit. , p. 128; D. Crașoveanu, În jurul categoriei predicatului , în
„Analele Universității din Timișoara” , VI (1968), p. 145; Mioara Avram, Gramatica pentru toți , [ediția
I], București, Editura Academiei, 1986, p. 198.
119 Vezi Valeria Guțu Romalo, op. cit. , p. 128.
120 În studiul Adverbe predicative? publicat în ,,Limba română”, XIII (1964), nr. 5, p. 423 -424,
Ecaterina Teodorescu explică originea acestor adverbe. Autoarea susține că gramatica românească a
preluat termenul din gramatica rusă, unde avea o cu totul altă conotație. Mai mult, ea vorbește despre
,,rolul întăritor al adverbelor” ( ibid., p. 425), despre intensitatea, dar și despre expresivitatea l or; vezi și
Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie și diacronie , București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1985, p. 262 -272.
121 GA 2 II, p. 97. Pe de altă parte, în GALR II, p. 249, se arată că ,,statutul construcțiilor modaliza toare,
deși omogen din punct de vedere funcțional și semantic, este extrem de eterogen din punct de vedere
sintactic”, căci ,,toate au calitatea de predicat semantic” ( ibid., p. 250) în condiții clare, iar în cazul în
care aceste construcții apar ca ,,moda lizatoare” ale altor părți de propoziție, ,,în ciuda trăsăturii comune
de predicate semantice, îndeplinesc funcția de circumstanțiale de modalitate” ( ibid., p. 251).

31
dublu exprimată”122 – prin prezența morfemelor predicativității și a adverbului
modalizator: ,, Pesemne că cineva a intrat și s -a ascuns după vreo mobilă.” (Gabriel
Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 254).
Mai mult, aceste predicate adverbiale sunt explicate atât din punct de vedere
funcțional, cât și semantic (majoritatea având ,,calitat ea de predicate semantice”123) sau
sintactic, perspective greu de corelat. În primul rând, funcțional, ele aparțin categoriei
modalizatorilor. Structurile modalizate sunt124: predicațiile verbal -propozițională ( Cu
siguranță că a învățat. ), predicațiile adjectivale ( A spus un lucru realmente fals.),
predicațiile adverbiale ( M-a privit parcă straniu. ) sau cele prepoziționale ( Ajung
negreșit înainte de cină .). Abordate și dintr -un unghi semantic, se poate observa că ele
satisfac poziția de predicat semantic , argumentul având la bază propoziția care îl
urmează și raportarea la un alt predicat125.
Pe de altă parte, referire a la nivelul sintactic demonstrează complexitatea
predicatelor adverbiale prin raportare la următoarele situații126:
 existența adverbelor care acceptă copula: E probabil că vii. , precum și a
celor care nu o acceptă din cauza esenței lor verbale;
 anumite adverbe admit structuri juxtapuse sau conjuncționale: Negreșit că
va pleca. / Negreșit va pleca .;
 pentru unele dintre ac estea conjuncția este obligatorie, pentru altele se
identifică o restricționare a sa. Se arată că interjecția zău!, de pildă, se
construiește în mod obligatoriu cu o conjuncție subordonatoare: Zău că l-
am auzit recitând! .
Cu alte cuvinte, lucrarea analizea ză situația în care când aceste adverbe
îndeplinesc funcția de predicat, și anume doar atunci când sunt urmate de una dintre
conjuncțiile subordonatoare (cele mai utilizate fiind că și să), caz în care sunt elemente
regente pentru o propoziție subiectivă127. Pe de altă parte, când sunt fie modalizatori ai

122 GALR II, p. 249. Tot la p. 249 se arată că modalizatorul, al cărui statut din punct de v edere sintactic
se dovedește a fi eterogen, este ,,obligatoriu lexicalizat” și se specifică faptul că în situația construcțiilor
,,fără autonomie enunțiativă, «atitudinea modală» se exprimă o singură dată, cu ajutorul
modalizatorului”.
123 Id., ibid., p. 250 .
124 Vezi id., ibid., p. 250.
125 Vezi id., ibid., p. 250. Se conchide, la p. 250, că, ,,în primele apariții, adverbele au utilizări de
predicate prototipice cu un actant/argument, singurul element specific constituindu -l calitatea
propozițională a argumentul ui […]. În celelalte contexte, se utilizează ca predicate ale altor predicate.”
126 Vezi id., ibid., p. 250.
127 Vezi id., ibid., p. 250. Se consideră (id., ibid., p. 250 -251) că ,,nu sunt predicate în condițiile atașării
lor prin juxtapunere la o propoziție /frază”: Probabil începe să plouă. , iar distincția bazată pe acceptarea

32
unor adjective, adverbe, grupuri prepoziționale ( A recitat o poezie într-adevăr
emoționantă. ), fie ,,modalizatori propoziționali juxtapuși, izolați sau neizolați
fonetic”128, chiar dacă se recunoaște eșența lor predicativă, ele îndeplinesc statutul unor
circumstanțiale de modalitate (când sunt identificate drept circumstațiale de modalitate
nu numai că poate diferi și poziția lor în cadrul grupului, dar se recunosc și în cadr ul
enunțurilor dialogate, apar ca replică: – Ai văzut ultima expoziție de carte? – Sigur √.).
În Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei
seturi de grile rezolvate și comentate) , G. G. Neamțu explică statutul adverbelor
propriu -zis predicative și al celor aparent predicative. Autorul arată că numărul
adverbelor predicative este destul de redus și exprimă siguranța, necesitatea,
probabilitatea, posibilitatea, iminența. Se discută adverbe și locuțiuni adverbiale
precum: desigur , firește , de bună seamă , bineînțeles , negreșit , cu siguranță , poate ,
pesemne , ele fiind considerate predicative, adică predicate verbale, ,,când sunt urmate
de conjuncția că, prin care se și introduce subiectiva”129. Și G. G. Neamțu arată că,
atunci câ nd nu sunt urmate de o conjuncție subordonatoare și deci apar izolat, ele sunt
nepredicative, având funcția sintactică de complement circum stanțial de mod:
Poate că voi veni mâine. – adverb predicativ, predicat verbal;
Poate voi veni mâine. – adverb moda lizator, complement circumstanțial de
mod.
De altfel, gramaticianul susține că acestea sunt predicative și atunci când nu pot
fi predicativizate, când nu acceptă corelarea cu un auxiliar predicativ și impersonal a fi.
Însă atunci când adverbele de mod sunt precedate de verbul a fi (prezent sau eliptic) în
construcții precum: e ușor , e bine , e greu , e probabil , adesea se confundă ca înțeles cu
cele predicative, deși ele au funcția de nume predicativ130.

sau nu a copulei ,,își pierde din relevanță în momentul în care se admite o clasă de predicate
adverbiale ”. Vezi și Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române, București,
Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010, p. 402, lucrare ce explică și ea situația adverbelor
modalizatoare: acestea sunt ,,predicate adverbiale (ale enunțării) numai atunci când sunte legate
conjuncțional de r estul frazei”.
128 GALR II, p. 251.
129 G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei seturi de grile
rezolvate și comentate) , p. 236. Se consideră (id., ibid., p. 236) că, deoarece adverbul predicativ nu este
un ver b, denumirea de predicat verbal și acceptarea lui ca predicat independent este justificată. La p.
238 se arată că această conjuncție, că, ,,este singura conjuncție cu care apar adverbele predicative, nu și
altele, să, de exemplu, cum adesea se afirmă”.
130 Vezi id., ibid., p. 238 -239. O situație specială este dată (id., ibid., p. 239) de adverbul poate ,
confundat cu forma impersonală de indicativ prezent a verbului a putea ,,în două ipostaze deopotrivă
impersonale”: Poate să ajungă și mai târziu. ; Se poate că a greșit intenționat.

33
Mai mult, adverbele nu pot intra în corelație cu un subiect din cauza
imposibilității de a susține marca persoanei131. Acest lucru duce la apariția
numeroaselor erori în practica analizei gramaticale. G. G. Neamțu semnalează ocurența
a trei tipuri de greșeli132. În primul rând și în cele mai multe situații, nu se recunoaște
calitatea lor predicativă, motiv pentru care sunt clasate greșit drept complemente
circumstanțiale de mod sau locuțiuni conjuncționale împreună cu conjuncția
subordonatoare că. Apoi, se indică și situația inversă: existența adverbelor de mod care
nu sunt tangențiale funcției predicative, dar se confundă cu cele predicative. În ultimul
rând, se semnalează faptul că, în mod incorect, ele sunt considerate predicative în toate
situațiile.
Astfel, adverbele predicative ,,constituie singure predicat ul regentei unei
propoziții subiective”133. Sunt deci considerate adverbe predicative locuțiunile și
adverbele precum: firește , pesemne , desigur , negreșit , poate , bineînțeles , fără doar și
poate , fără îndoială , cu siguranță , de bună seamă (întotdeauna urmate de o conjuncție
subordonatoare care introduce o propoziție subiectivă)134. În Sintaxa limbii române
actuale. Unități, raporturi și funcții , Rodica Nagy este de părere că există numai două
situații în care adverbele nu pot fuziona direct cu un verb. Acestea sunt următoarele135:
 cazul advebelor incidente , când nu sunt urmate de conjuncția
subordonatoare că:
,,Apoi… pesemne , așa a fost să fie.”
(Marin Preda, Golanii , p. 39)
 situația în care sunt urmate de conjuncțiile subordonatoare că sau să și, spre
deosebire de cazul când ele lipsesc, au o topică fixă. De exemplu: Negreșit
să vii la ora stabilită. – frază cu topică fixă, spre deosebire de: Negreșit ,

131 Vezi id., ibid., p. 237. Vezi și id., ibid., p. 238, unde se arată că ,,tocmai pentru că sunt adverbe nu
realizează relația fundamentală subiect – predicat”, dat fiind că satisfac poziția ,,unei propoziții
monomembre neanalizabile ”, iar denumirea ,,adecvată ar fi cea de adverbe propoziționale” sau,
deoarece ele rămân adverbe de mod, ar putea fi luată în considerare și denumirea (ideală) de ,,adverb de
mod predicativ” (id., ibid., p. 239).
132 Vezi id., ibid., p. 238. Se arată (id., ibid., p. 238) că, accidental, ,,verbul de după conjuncția că poate
fi neexprimat […]. Într -o asemenea situație verbul trebuie subînțeles”: Ieri ai scris mai mult și sigur că
[ai scris] mai bine.
133 I. Rizescu, Observații asupra adverbelor predicative din limba română , în ,, Studii și cercetări
lingvistice”, XI (1960), nr. 3, p. 683. La p. 685, I. Rizescu arată că, ,,din punct de vedere semantic,
adverbele predicative, exprimă, în genere, necesitatea, siguranța, probabilitatea”.
134 Vezi Rodica Nagy, op. cit. , p. 177. Tot la p. 127, referindu -se la predicatul adverbial, autoarea
explică situația expresiilor verbale impersonale când adverbele admit alăturarea verbului a fi.
135 Vezi id., ibid., p. 177; I. Rizescu, op. cit. , p. 684.

34
vei veni la ora stabilită. sau Vei veni, negreșit , la ora stabilită. , frază care
denotă un statut liber al topicii .
Rămânând în sfera polemicilor, o altă perspectivă neconformă cu părerile
consacrate se observă și la Corneliu Dimitriu, căci, făcând referire la categoria
predicatului analogic adverbial, el susține că respectiva conjuncție subo rdonatoare
nespecializată are un rol fundamental în formarea funcției predicative din punctul de
vedere al sensului lexical136. Autorul explică faptul că aceste adverbe nu au statut
autonom, ci trebuie să aibă un referent. Mai mult, Corneliu Dimitriu menționeaz ă că
încadrarea ,,predicatului adverbial la predicatul verbal nu este logică pentru că […]
adverbul […] este altă parte de vorbire decât verbul […], ceea ce înseamnă că este un
nonsens să spunem că predicatul verbal se exprimă prin adverb”137.
Cu alte cuvinte, în exemplul următor, topica „obiectivă” poate deveni
„subiectivă”, caz în care, spune autorul, considerarea funcției de predicat nu se poate
accepta, mai ales că intenția emițătorului se schimbă138:
,,Poate că tocmai de aceea nu s -a însurat, deși ar fi avut ocazii multe și bune.”
(Marin Preda, Golanii , p. 142)
– de unde topica „obiectivă” poate deveni topică „subiectivă”, enunțul devenind:
Tocmai de aceea poate că nu s -a însurat, deși ar fi avut ocazii multe și bune .
Soluția de compromis propusă de gramatician este considerarea predicatului
analogic adverbial ca ap ărând într -un număr mic de situații , mai ales în exprimările
colocviale (deși mai pătrund și în sfera literaturii).
Mai mult, tot în Tratat de gramatică a limbii române , Corneliu Dimitriu discută
și situația în care predicatul verbal este exprimat prin intermediul interjecțiilor139:
,,Dacă ești gata hai! Așază -te mai repede în raclă, că n -am vreme de perdut.”
(Ion Creangă, Opere , p. 158)
,,Apoi strigă la boi: hăis! Joian, cea! Bourean. Boii pornesc.”
(Ion Creangă, Opere , p. 302)

136 Vezi Corneliu Dimitriu, op. c it., p. 1316. De asemenea, autorul discută ( ibid., p. 1316 -1317) și
poziția conjuncției subordonatoare că, aceasta putând avea fie poziție inițială, fie median ă, fie finală. El
este de părere ( ibid., p. 1317) că ,,adverbele (sintetice, perifrastice) – probabil nu mai multe de douăzeci
– la care se poate vorbi de funcția sintactică de predicat sunt modalele (nesociabile cu forme flexionare
ale lui a fi)”.
137 Id., ibid., p. 1318. În Sintaxa limbii române. II. Funcții sintactice , [Suceava], Editura Universități i
Suceava, 2004, p. 40, și Rodica Nagy arată că ,,nu toate adverbele întrunesc condițiile predicativității,
căci, prin conținutul pe care îl au, sunt, cele mai multe, incompatibile cu semnul predicativității”.
138 Vezi Corneliu Dimitriu, op. cit. , p. 1321 -1322.
139 Vezi id., ibid., p. 1323; GA 2 II, p. 97. În tradiția gramaticii românești sunt analizate ,,interjecțiile care
redau o acțiune” (id., ibid., p. 97): hîrști! , zbrr! , poc!, pleosc! .

35
După părerea gramaticianului, predicatul analogic interjecțional, asemenea
celorlalte, ,,nu este nici el definibil […], î ntrucât în propozițiile (monomem bre) în ca re
apare […] nu există «elementele» pentru definirea predicatului”140.
Gramatica Academiei , ediția 2005, explică faptul că prezența predicatului
interjecțional se datorează posibilității interjecției – numai în calitatea sa predicativă –
de a crea centrul semantic, sintactic și pragmatic al unei propoziții. Deși, din punct de
vedere morfologic, interjecția nu poate accepta morfemele predicativității, acestea pot
fi substituite de următoarele clase interjecționale141:
 categoria interjecțiilor deictice prezenta tive de tipul uite!, iată! : Uite că vine
înspre noi un urs! și cea a interjecțiilor imperative, și anume poftim! , na!,
hai!: Poftim stiloul meu! , care marchează prin intonație predicativitatea142;
 clasa int erjecțiilor onomatopeice – numai în cadrul enunțurilor asertive –,
care satisfac ,,numai accidental funcția de predicat, substituind un verb pe
care îl sugerează”143. Astfel, ele devin predicate verbale întrucât preiau
caracteristicile verbului pe care îl înlocuiesc, și a nume capacita tea de a se
corela cu un subiect și ,,trăsătura predicativității”144 (nu și posibilitatea de a
primi clitice pronominale): Cutia buf! pe scări.
În Gramatica de bază a limbii române , se arată că grupul interjecțional poate
îndeplini funcția de predicat al en unțării. Problematica fiind una care înglobează
dificultăți create doar de di feritele denumiri, și în această lucrare se precizează că, ,,în
mod tipic, interjecțiile formează enunțuri autonome, funcționând deci ca predicate ale
enunțării”145. Asemenea altor elemente gramaticale complexe, interjecțiile pot avea
însă și alte funcții sintactice, și anume146: nume predicativ ( Era vai de el fără ajutorul
tău.), nume predicativ în corelație cu prepoziția simplă ca (Este ca vai de el. ),

140 Corneliu Dimitriu, op. cit. , p. 1324. Gramaticianul susține (tot la p. 1324) că acest tip de predicat este
rar întâlnit și ,,exprimă o idee verbală (= acțiunea ca proces), dovada constituind -o posibilitatea de
comutare a interjecției predicative analogice cu un verb -predicat tip”; ve zi și id., Tratat de gramatică a
limbii române. 1. Morfologia , [Iași], Institutul European, 1999, p. 815 -817; Constantin Mitrea, Sintaxa
limbii române. Manual preparator pentru concursul de admitere în licee și facultăți , Galați, Editura
Porto -Franco, 1996 , p. 74.
141 Vezi GALR II, p. 248 și p. 30 -31.
142 Acestea, spre deosebire de verbele -predicate, ,,deși primesc complemente și chiar complemente
realizate prin clitice pronominale, nu primesc, în mod curent, subiect” (id., ibid., p. 248 -249), excepție
făcând i nterjecția hai!. De altfel, se arată (id., ibid., p. 248) că acestea se diferențiază prin formă și pot
impune un statut de tranzitivitate sau intranzitivitate, precum și forma „de acuzativ, de dativ sau
prepozițională” nominalelor subordonate.
143 Id., ibid., p. 249.
144 Id., ibid., p. 249.
145 Gabriela Pană Dindelegan (coord.), op. cit. , p. 318.
146 Vezi id., ibid., p. 318.

36
modificator ( Avea o haină aoleu !) sau element predicativ suplimentar ( L-am văzut
treanca -fleanca prin oraș. – construcții reorganizate cu elipsă și amalgamare; L-am
lăsat vai de el când am plecat. – construcții cu elipsă).
În Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , și Valeria Guțu Romalo
discută cazul realizării funcției sintactice de predicat printr -o interjecție, fapt ce
,,presupune o extrapolare analogică”147. Autoarea este de părere că în această
circumstanță se cer discutate mai ales interjecțiile onomatopeice ( Broscuța pleosc! în
apă.) care transmit o acțiune. Interjecțiile „neonomatopeice”, pe baza analogiei cu
nucleele verbale ale diferitelor enunțuri, sunt și ele încadrate categoriilor ce pot
îndeplini funcția de predicat verbal148:
,,– Haidem , tătucă, să mă vadă împăratul! ”
(Ion Creangă, Opere , p. 47)
,,Na! că ți-am făcut conețul.”
(Ion Creangă, Opere , p. 159)
Sintetizând, se poate observa diversitatea opiniilor prezentate ce susțin diferite
moduri în care atât definirea, cât și mijloacele de exprimare a predicatului verbal au
fost abordate. Cu toate acestea, împletirea lor pare a se evidenția treptat, lucrările de
specialitate transpunând aceleași elemente ca fiind primordiale pentru temelia oricărei
abordări bazate pe studiul predicatului: importanța deosebită a verbului, în unanimitate
recunoscută, care, de altfel, marchează și existența funcției, mai ales oc urența lui la un
mod personal (cu excepțiile aferente), precum și rigurozitatea claselor gramaticale care
pot îndeplini funcț ia sintactică în discuție (deși adverbele și interjecțiile apar într -un
număr relativ redus față de alte situații, ele sunt menite să susțină și să evidențieze
exactitatea cerută de o atare perspectivă).

147 Valeria Guțu Romalo, op. cit. , p. 131.
148 Vezi id., ibid., p. 131.

37
2.3. Predicatul verbal simplu vs predicatul verbal compus

Referindu -se la tipologia unităților sintactice care îndeplinesc funcția de
predicat verbal, gramaticienii au lansat, de -a lungul vremii, numeroase ipoteze ce
relevă aceeași structură sub diverse accepțiuni: predicat verbal simplu , respectiv
predicat verbal compus . Discuția are la bază considerarea sau nu a verbelor de
modalitate și de aspect drept predicate verbale simple sau component e ale predicatului
compus, polemicile regăsindu -se în majoritatea lucrărilor de specialitate, căci ,,în
niciun alt sector al științei limbii nu se înregistrează controverse mai acerbe dec ât în
cel gramatical”149.
Cu alte cuvinte, în multe gramatici românești se consideră că într -un exemplu
precum:
,,La fel ar trebui să arate și viața celui ce scrie.”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 365),
unitatea sintactică ar trebui să arate este, de fapt, un întreg ale cărui elemente trebuie
analizate individual și nu ca predicat verbal compus, întrucât ,,categoria predicatului
compus nu este […] suficient de ferm delimitată din punct de vedere gramatical”150.
Altfel spus, într -un enun ț ca acesta, acțiunea propriu -zisă este transmisă numai prin
intermediul verbului la conjunctiv și nu prin intermediul întregii construcții151.
Pe de altă parte, abordând o perspectivă modernă, Gramatica Academiei , ediția
2005, face o distincție netă între predicatul verbal simplu și predicatul verbal complex ,
deosebirea privind ,,pentru un predicat canonic (unul de tip verbal), modul de
încorporare a MP și, implicit, structura internă a predicatului”152, întrucât predicatul

149 Pompiliu Dumitrașcu, În legătură cu predicatul multiplu și cel complex , în ,,Cercetări de lingvistică”,
IX (1964), nr. 1, p. 59.
150 GA 2 II, p. 98. Tot la p. 98 se explică faptul că ,,nici verbele de modalitate și, mai ales, cele de aspect
nu formează o categorie gramaticală precis constituită în limba noastră, de vreme ce criteriul
fundamental (și uneori singurul) de delimitare este cel semantic”.
151 Vezi id., ibid., p. 98. De altfel, ,,verbele care exprimă modalitatea ( a putea , a trebui , a vrea , a fi, a
avea , a(-i) veni ), precum și cele care exprimă aspectul ( a începe , a prinde , a da, a sta ), urmate de verbe
la conjunctiv, la infinitiv, și, mai rar, la supin sau la participiu sau coordonate cu un verb la aceeași
formă cu ele ar părea […] că formează, împreună cu acestea, un predicat verbal compus” (id., ibid., p.
98), însă accentul semantic cade pe formele verbale enumerate și nu pe întreaga construcție.
152 GALR II, p. 244. Se arată (id., ibid., p. 244) că, în ceea ce privește predicatul simplu, morfemele
predicativității (MP) ,,sunt incluse în componentul semantic al a cestuia, amalgamându -se, ca atare, într –
un unic component, informația semantică, sintactică și pragmatică”, pe când în situația unui predicat
complex respectivele morfeme ,,sunt preluate de un component exterior celui semantic”, ajungându -se
la denumirea d e predicator sau operator verbal , caz în care se poate face distincția între informația
semantică, pragmatică sau sintactică.

38
canonic simplu, cu o structură de tipul [Verb + MP] are ca element definitoriu prezența
morfemelor predicativității. Mai mult, în componența acestuia poate intra sau nu fie un
clitic reflexiv sau personal, fie marca negației sau un semiadverb a cărui poziție poate
varia153. În această catego rie sunt încadrat e predicatul locuțional simplu, dat fiind
faptul că locuțiunea, ,,odată creată, reprezintă o unitate verbală distinctă, constituindu –
se ca predicat cu trăsături semantice și sintactice proprii”154, predicatul interjecțional,
predicatul verb al la formă nepersonală, precum și predicatul adverbial.
Predicatul verbal complex, pe de altă parte, este definit ca fiind predicatul în
componența căruia, pe lângă elementele semantice, intră și ,,cel puțin unul dintre
operatorii verbali de predicativit ate”155. Acești operatori apar fie consecutiv, fie
concomitent, grupați sau separați ,,până la expansiunea maximă de trei operatori”156:
El devine conștient de propriile greșeli. (operator copulativ)
Elena începe 2 să devină 1 mai silitoare. (1. operator copulativ; 2. operator
aspectual)
Andrei pare 2 să devină 1 mult mai cuminte. (1. operator copulativ; 2. operator
modal)
Cursul de gramatică pare 2 să înceapă 1 în maxim cinci minute. (1. operator
aspectual; 2. operator modal)
Maria poate 3 să înceapă 2 a fi 1 mai îndrăzneață. (1. operator copulativ; 2.
operator aspectual; 3. operator modal)
Se poate observa că acești operatori se combină în diverse moduri, condiția de
bază fiind însă păstrarea unei stricte ierarhii. De asemenea, este posibilă atât corelarea
a doi operatori din cadrul aceluiași nivel, deși, din perspectivă semantică, aceștia nu
pot fi compatibili157: Vlad trebuie 2 să poată 1 face prăjitura. (operatori modali), cât și
suprimarea lor. În exemplul: Andrei pare 2 să devină 1 cuminte. , operatorul copulativ
poate fi deci înlăturat, valoarea sa fiind preluată de către operatorul modal: Andrei
pare mai cuminte . – propoziție în care se identifică însă predicatul nominal, motiv
pentru care în anumite cazuri se stabilesc ,,restricții sintact ice bidirecționale impuse

153 Vezi id., ibid., p. 244 -245. Prezența semiadverbului (explicată la p. 245) ,,este determinată
semantico -discursiv, introducând s emnificații suplimentare, aspectuale, restrictive, de insistență etc. și
legând […] evenimentul indicat prin predicat de altul/altele anterioare sau posibile”.
154 Id., ibid., p. 245.
155 Id., ibid., p. 253. Tot la p. 253 se explică faptul că acești operatori pot fi: modali, aspectuali,
copulativi sau pasivi.
156 Id., ibid., p. 253. Poziția succesivă a acestora indică statutul linear și ierarhic ,,față de centrul
semantic predicativ, fiecare nivel subordonându -l sintactic pe cel imediat următor” (id., ibid., p. 253).
157 Vezi id., ibid., p. 253.

39
dinspre operatorul mai îndepărtat spre cel de rang inferior până la componentul
semantic principal și, invers, dinspre suportul semantic spre operator”158. Se poate
vorbi de următoarele restricții159:
 limitele de construcție impuse de operatorii modali operatorilor cu statut
inferior: trebuie/poate să înceapă/să fie , poate începe/fi ;
 operatorii aspectuali impun anumite bariere operatorilor copulativi:
începe/continuă să devină/să fie ;
 restricțiile de formă impuse suportului predicativ160 de operatorii aspectuali
și modali: poate citi , trebuie să citească , se apucă de citit ;
 suportul predicativ, la rândul său, poate impune anumite limite operatorilor.
Această restricție vizează situațiile în care apar în contrucția suportului
forme unipers onale sau impersonale: începe să plouă , stă să ningă.
Propunând un studiu deloc exhaustiv și referindu -se la tipurile de predicat
complex, Gramatica Academiei , ediția 2005, adoptă o clasificare prin raportare la trei
criterii161. În primul rând, după natura verbală sau nonverbală a bazei semantice se
poate vorbi de predicat complex verbal – conțin e un operator modal, apectual sau
pasiv, respectiv predicat complex nonverbal – are inclus un operator copulativ. În al
doilea rând, din punctul de vedere al clasei morfologice a suportului semantic se
identifică predicatului cu suport semantic verbal (pe lângă predicatele cu suport
semantic adjectival, adverbial, nominal sau participial )162. Acest tip de predicat
aparține ,,fie conjunctivului (regizat), fie formelor verbale nepersonale, infinitiv și
supin”163: trebuie să citească , poate să vină , se apucă a scrie , se pune pe vorbit .
Valoarea operatorului este un alt criteriu de clasificare a predicatului complex,
el fiind consecința logică a includerii operatorului în structura verbului -predicat. Se
poate vorbi , astfel , de predicate complexe cu operator aspectual (,,Ca să o facă ,
trebuie să găsească o formă convenabilă pentru gustul meu afect iv.” – Gabriel

158 Id., ibid., p. 254.
159 Vezi id., ibid., p. 254.
160 În Predicatul compus , publicat în ,,Cercetări de lingvistică”, XI (1966), nr. 2, p. 245, C. Săteanu
numește verbele predicative prin termenul Vollverben și auxilia rul prin Hilfverb , efectuând un studiu
detaliat al semiauxiliarelor și abordând perspectiva tradițională. Vezi și id., Solidaritatea dintre verbele
modale și cele predicative , în ,,Studia Universitatis Babeș -Bolyai”, Series Philologia, XVIII (1973),
fasc. 1, p. 119 -131; Al. Graur, Urme de aspect în românește , în ,,Limba română”, XVIII (1969), nr. 4,
p. 325 -326; D. Irimia, Semiauxiliarele , în ,,Anuar de lingvistică și istorie literară”, XXI (1970), p. 79 -96;
Mirela -Ioana Borchin, Modalitatea și predicatul verbal compus , Timișoara, Editura Helicon, [1999], p.
72-90 și p. 123 -235 passim .
161 Vezi GALR II, p. 254 -255.
162 Vezi id., ibid., p. 254 -256.
163 Id., ibid., p. 254.

40
Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 88), predicate complexe cu operator modal
(,,[…] va găsi partea dezgolită a sufletului meu din care poate să muște .” – Gabriel
Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 215), predicate complexe cu op erator pasiv
(,,Au fost scrise , toate, sub exigențele a trei vârste.” – Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu
un necunoscut , p. 285), predicate complexe cu operator copulativ (Scrierea unui
jurnal trebuie să însemne a încremeni timpul pe o foaie. ).
Mai mult, tot în Gramatica Academiei , ediția 2005, se exemplifică și faptul că
structura în discuție își actualizează funcțiile diferit, motiv pentru care interpretarea
predicatului complex se face prin raportare la trei niveluri: semantic, sintactic și
enunțiativ164:
 la un nivel pragmatic -enunțiativ se arată că doar primul element al
construcției poate oferi autonomie grupului prin atașarea morfemelor
predicativității: termină/ termina/ terminase/ a terminat/ ar termina de citit.
 la nivel semantic se identifică importa nța elementului final care oferă
predicatului verbal compus o semantică de ansamblu. De pildă, în enunțul:
,,De ce ar trebui să ascunzi că tu însuți ești subiectul cel mai interesant
[…]?” (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 286), informații le
calitative se împletesc cu cele de stare, de necesitate și gramaticale.
 la nivel sintactic se are în vedere capacitatea operatorului de a exercita o
anumită influență sintactică asupra componentului ur mător, căruia îi
impune anumite restricții, cu alte cuvinte , de a stabili autonomia
construcției.
O distincție clară se face și în Gramatica de bază a limbii române . Cu toate că
se identifică același conținut, aici se poate găsi o abordare menită să înlăture total
dificultățile create de lucrările anterioa re. Cu alte cuvinte, nu numai că se susține faptul
că există un predicat verbal simplu în situația în care ,,morfemele de predicativitate
(mod, timp, număr) se atașează direct predicatului semantico -sintactic, ceea ce este
posibil numai în cazul verbului c u formă finită”165, și un predicat complex , care se

164 Vezi id., ibid., p. 255 -258. Această analiză ,,pe mai multe niveluri rezolvă dilema aleger ii între două
modalități distincte de interpretare a predicatului complex […], și anume: modalitatea strict sintactică,
structuralistă, a descompunerii grupului în elemente alcătuitoare, și modalitatea semantică, tradițională,
a analizei globale a grupul ui […]. Importantă […] este recuperarea soluției «tradiționale» […]. Este, de
asemenea, recuperată analiza tradițională asupra semiauxiliarelor de mod și de aspect, care, în
construcții mai sudate sau mai puțin sudate, formează blocuri sintactico -semantice cu verbul următor”
(id., ibid., p. 258).
165 Gabriela Pană Dindelegan (coord.), op. cit. , p. 40.

41
actualizează ,,dacă morfemele de predicativitate se atașează prin intermediul unui
operator verbal”166 (aspectual, modal, pasiv sau copulativ), dar se și explică statutul lor
într-un mod detaliat și accesibil .
Particularizând, predicatul verbal simplu, confom Gramaticii de bază a limbii
române , pe lângă morfemele predicativității (obligatoriu prezente) poate să înglobeze
nu numai negația verbală: ,,De ce oare nu se poate preda tăcerea?” (Gabriel Liiceanu,
Întâlnire cu un necunoscut , p. 287), ci și clitice pronominale non -sintactice167, așa cum
se preciz ează și în Gramatica Academiei , ediția 2005. Și în cadrul acestei lucrări, ca tip
aparte de predicat simplu se menționează predicatul locuțional, argumentul fiin d că
locuțiunea se conturează ca un ,,component verbal unic, impunând restricții de formă
complementelor”168. La rândul său, predicatul complex se caracterizează tot prin
ocurența operatorilor verbali. Se explică și faptul că, deși predicatele pasive și anum ite
predicate complexe cu operator aspectual ( Copilul stă să cadă .) nu se pot dis ocia până
la un nivel intern, structura de ansambul a predicatelor complexe este totuși una
analizabilă, coeziunea grupării fiind recognoscibilă în următoarele situații169:
 în cazul în care se doreș te un control al subiectului ( el este dat de situația în
care subiectul verbului -suport și cel al operatorului este același): ,,La
fiecare vârstă trebuie să te întrebi […] dacă ești pe cale să-ți termini viața
sau abia s-o-ncepi .” (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 181);
 când clitic ul pronominal este antepus și totodată dependent, din punct de
vedere sintactic, de verbul -bază: Alin își poate plăti chiria.
 când întreaga structură p articipă la opoziții de diateză: Ideea este susținută
de academicieni renumiți. (diateza pasivă)
Acestor puncte de vedere li se raliază și Gheorghe Pop, care, împletind
perspectiva tradițională cu cea modernă, susține că există un predicat verbal compus
dacă se iau în considerare ,,sensul și scopul asocierii elementelor componente, […]
măsura în care acestea constituie o singură idee verbală, având o singură modalitate, o

166 Id., ibid., p. 40.
167 Vezi id., ibid., p. 398. Aceste clitice pot apărea ca ocupând diverse poziții: marcă impersonală sau
pasivă, reflexiv obligatoriu, dativ sau acuzativ.
168 Id., ibid., p. 399.
169 Vezi id., ibid., p. 401. Mai mult, se arată (id., ibid., p. 403) că ,,predicate complexe de tipul este
mâncat , este băut sunt ambigue în afara contextului”, ele putând fi interpretate fie ca ,,predicate
complexe cu operator copulativ, având o structură internă analizabilă […], fie ca predicate complexe cu
operator pasiv”.

42
singură valoare temporal ă sau un singur aspect”170. Autorul discută situația în care ,
deși sintagmele predicative reliefează diverse ,,nuanțe de gândire”, verbele au un
comportament d e semiauxiliare, ele rămân unități de bază putătoare de sens lexical
(semanteme) și nu își pierd caracterul de grup sintactic, motiv pentru care ,,putem și
trebuie să vorbim și de un predicat verbal compus”171.
În Sintaxa limbii române ac tuale, și Vasile Șerban face distincția între
predicate le verbale simple și predicate le verbale compuse. Acesta susține că predicatul
verbal compus trebuie luat în considerare din motive mai ales de natură didactică și
,,pentru a nu îndepărta prea mult analiza sintactică d e criteriul semantic”172, căci ,
indiferent de modul la care este verbul imediat următor, amândouă formează o singură
unitate predicativă. De asemenea, o abordare a nalogă și complexă o regăsim la
Dumitru Irimia. În Gramatica limbii române , autorul definește t ipurile structurale de
predicat ca fiind umătoarele173: predicat verbal (sintetic) simplu, dezvoltat sau
multiplu. Dacă predicatul verbal simplu actualizează funcția de predicat printr -un
singur lexem, predicatul verbal dezvoltat o relizează prin intermediul a doi termeni
verbali, în cazul acestuia din urmă incluzându -se situația semiauxiliarelor174 de mod și
de aspect, având la bază o relație de coordonare. În ceea ce privește predicatul verbal
multiplu, gramaticianul îl definește ca fiind ,,alcătuit din două sau mai multe verbe
diferite, în relație de coordonare copulativă sau disjunctivă (cu excluderea conjuncției
ci, care, de fapt, […] exprimă o relație de coordonare […] opozitivă)”175.

170 Gheorghe Pop, op. cit. , p. 78. Autorul explică ( ibid., p. 95) următoarele: ,,ideea verbală unică o dă
verbul principal. În sintagma poate să vină, singura idee verbală este aceea a venirii , semiauxiliarul
poate neavând decât rolul de a ne înfățișa această acțiune sub semnul posibilității”; modalitatea unică și
temporalitatea unică sunt păstrate și hotărâte, de asemenea, de semiauxiliar, pe cân d ,,unitatea de aspect
a sintagmei predicative, când cele două verbe au același aspect, se datorește contribuției lor reciproce,
iar când sunt de aspecte diferite, semiauxiliarul anihilează aspectul inerent al verbului principal”, idee
susținută și de Gh. Nedioglu, Predicatul verbal (I) , p. 38 -41, autorul arătând că tocmai din aceste
considerente ,,verbele componente ale sintagmei predicative, deși amândouă la mod personal, nu trebuie
și nici nu pot să fie disociate” (id., ibid., p. 41). Vezi și id., Predic atul verbal (II) , în ,,Limba română”, V
(1956), nr. 4, p. 49 -57 passim , și id., Predicatul verbal (III) , în ,,Limba română”, V (1956), nr. 5, 23 -37
passim , unde, la p. 35, Gh. Nedioglu demonstrează că ,,aceste perifraze sunt expresia spontană a vieții și
a activității noastre colective în care geniul limbii și -a pus pecetea individualității sale”, motiv pentru
care ele nu trebuie ,,distruse printr -o analiză formalistă dusă la exces”.
171 Gheorghe Pop, op. cit ., p. 80.
172 Vasile Șerban, Sintaxa limbii române actuale. Analize sintactice și stilistice , p. 96. Vezi și id.,
Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 96 -97.
173 Vezi Dumitru Irimia, op. cit. , p. 428 -429.
174 Vezi id., ibid., p. 430, unde se arată că ,,verbele semiauxiliare înscriu predicatul verbal compus în
raportul enunțare – enunț”, căci ,,verbele de aspect și de modalitate din structura predicatului verbal
dezvoltat își păstrează variabilitatea morfologică datorită înscrierii predicatului doar în planul
enunțului”.
175 Id., ibid., p. 433 -434.

43
În Tratat de gramatică a limbii române , Corneliu Dimitriu oferă aparen t alte
exemplificări, baza fiind aceeași: predicatul verbal simplu este alcătuit dintr -un verb
noțional unic, în timp ce predicatul verbal compus înglobează două verbe noționale176.
Autorul arată că, în cazul celui din urmă, primul verb este un semiauxiliar , iar al doilea
este verbul -bază, motiv pentru care prin intermediul acestei sintagme se transpun două
informații semantice. De altfel, condiția primordială pentru realizarea res pectivei
structuri, remarcată de gramatician, este dată de invariabilitatea to tală a verbului de
bază, cu alte cuvinte el se poate af la la infinitiv, fără particula a, la supin, sau la
participiu l invariabil177. Pe de altă parte, ,,pentru a predicativiza verbul de bază”,
semiauxiliarul ,,trebuie să aibă caracter personal” și ,,poate c onține în structură […]
«anexe» verbale vide semantic (auxiliare)”178.
O altă explicație este propusă și de G. G. Neamțu, care, în Predicatul în limba
română. O reconsiderare a predicatului nominal , explică faptul că predicatul compus
,,implică recunoașterea calității de (semi)auxiliare a lexemelor verbale a putea , a
trebui , a-i conveni etc., nedisociabile sintactic în anumite situații de verbul următor
[…] și, odată cu aceasta, a existenței în română a categoriei modalității”179. Acesta este
de părere că, ,,după structură”180, clasificarea predicatului ar avea la bază trei membri:
simplu, compus, complex.
Astfel, în exemplele: ,, Nu poți scoate ochii cuiva dacă te gândești […] că tu ai
putea fi cel care p ățește acest lucru .” (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p.
229-230) – a putea + infinitiv –, și Poate să scrie frumos. (a putea + conjunctiv),
conform părerii autorului asupra respectivului verb, prima propoziție ar putea actualiza
un singur pr edicat – predicat complex –, pe când a doua ,,este o grupare disociabilă

176 Vezi Corn eliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , p. 1294 -1295.
177 Vezi id., ibid., p. 1295.
178 Id., ibid., p. 1295.
179 G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal , p. 33.
Referindu -se (id., ibid., p. 34) la verbul a putea , gramaticianul notează că ,,este parțial desemantizat și
tot parțial gramaticalizat, niciunul dintre procese nefiind desăvârșite, prezentându -ni-se «jumătate» ca
lexem, «jumătate» ca mofem”. Vezi și C. Dimitriu, Observații în legătură cu ver bele semiauxiliare de
aspect , în ,,Limba română”, XVI (1967), nr. 4, p. 297; Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs
practic , p. 95 -97, gramaticianul susținând clasa predicatului verbal compus.
180 G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal , p. 36. Tot la p.
36, G. G. Neamțu arată că discuția este numai de natură terminologică, întrucât, ,,dacă […]
determinantul «compus» din «predicat compus» se referă la numărul de lexeme verbale, atunci și
predicatul complex este t ot compus (din două lexeme)”; vezi și Aurelia Merlan, op. cit. , p. 63 -66;
Dumitru Bejan, op. cit. , p. 287 -288; Ștefan Hazy, Predicativitatea – determinare contextuală analitică ,
p. 35 -46; în Sintaxa limbii române actuale. II. Funcții sintactice , p. 38 , și Rodica Nagy este de părere că
,,toate verbele semiauxiliare au drept caracteristică faptul că împreună cu un verb de bază constituie un
complex unitar în care rolul semantic prim îl are verbul autosemantic, iar rolul gramatical prim îl are
semiauxiliar ul”, ambele raportându -se la același subiect.

44
sintactic, conjunctivul constituindu -se (singur) în predicat al unei completive
directe”181. Mai mult, G. G. Neamțu arată că deosebirea acestora se bazează numai
parțial pe opoziția infinitiv (mod nepredicativ) – conjunctiv (mod predicativ), căci, în
respectiva situație, ar trebui să se poată vorbi, prin corelare, și despre distincția
,,propoziție – parte de propoziție, în speță completivă direct (cu verbul -predicat la
conjunctiv) / comp lement direct (exprimat prin verb la infinitiv)”182. Cu toate acestea,
a putea ar trebui denumit verb modal , deorece el însuși exprimă modalitate a, pe când
noțiunea de auxiliar este explicată de gramatica românească astfel: ,,verb care ajută la
formarea sau exprimarea unei categorii gramaticale”183.
Ca o concluzie , gramaticianul, referindu -se la statul (semi)auxiliarului a putea ,
stabilește precis caracterul său transformațional. Acesta este fie un verb plin, fie un
semiauxili ar, fapt ce depinde de contextu l în care se actualizează, dar și de capacitatea,
redată tot contextual, de a admite sau nu un subiect: Poți să vii mâine . – semiauxiliar;
Poți mânca mai târziu. – verb plin. Mai mult, se precizează și semantismul aferent
verbului în discuție și se arată c ă prin intermediul construcțiilor mai sus exemplificate
se reliefează posibilitatea sau imposibilitatea săvârșirii unei acțiuni și nu
(im)probabilitatea nerealizării ei184.
Pe de altă parte, în Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , Valeria
Guțu R omalo, referindu -se la actualizarea acestui grup verbal (semiauxiliar + verb
predicativ), arată că ea este posibilă ,,cu condiția ca modul de organizare al enunțului
să indice într -un fel că cele două elemente verbale realizează o unică poziție, celelalte
componente ordonându -se în jurul lor”185. Efectuând o distincție clară între situațiile

181 G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal, p. 36.
182 Id., ibid., p. 37. Cu alte cuvinte se discută (vezi id., ibid., p. 36) trăsătura verbului de a -și modifica
sau nu sta tutul din ,,unitate funcțională” (cazul conjunctivului) într -o ,,subunitate funcțională” (cazul
infinitivului parte/subunitate într -un predicat).
183 Id., ibid., p. 45; vezi și Gh. Nedioglu, Predicatul verbal (I) , p. 37, lucrare ce explică semiauxiliarul ca
fiind un ,,verb care, dezbrăcându -se de înțelesul său material și concret, își pierde autonomia prin
abstractizare și se asociază solidar cu un verb plin, punându -se în serviciul lui, ca să exprime o idee
verbală unică”.
184 Vezi G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal , p. 40. De
altfel, autorul menționează ( ibid., p. 42) și un fapt de actualitate în literatura de specialitate, și anume că
,,acceptarea predicatului compus ridică unele dificultăți și în practica analize i gramaticale, dificultăți
izvorâte din distincția fermă pe care gramaticile românești o fac între modurile personale și nepersonale
în legătură cu trăsăturile predicative”. Este deci transpusă situația în care analiza sintactică a unităților
alcătuite din tr-un (semi)auxiliar la mod nepersonal și un verb la conjunctiv ( putând să înceapă , fără a
trebui să termine ) ridică numeroase probleme: sunt sau nu predicate, sunt sau nu părți de propoziție
compuse, sunt personale sau nepersonale. Pentru eliminarea orică ror ambiguități, G. G. Neamțu propune
(vezi ibid., p. 43) abordarea lor din perspectivă tradițională, cu alte cuvinte analiza sintactică separată a
fiecărui element component.
185 Valeria Guțu Romalo, op. cit ., p. 129. Vezi și id., Semiauxiliarele de mod , în Studii de gramatică ,
vol. I, București, Editura Academiei, 1956, p. 57 -82; id., Semiauxiliare de aspect?, în ,,Limba română”,

45
când acestea sunt verbe predicative și sitațiile când ocupă poziția de semiauxiliar,
autoare a este de părere că, dacă în situația lui a putea topica pronumelui personal s au
reflexiv ( Îl poți suna. ) indică apariția predicatului, statutul lui a trebui actualizează mai
multe procese, întrucât interpretarea mai ales a conjunctivului care urmează poate fi
multiplă. Astfel, ea afirmă că o soluție pentru rezolvarea divergențelor referitoare la
statutul semiauxiliarelor nu este posibilă, dat fiind statutul lor incert în cadrul
sistemului186.
Nu aceeași poziție referitoare la statutul semiauxiliarelor o adoptă și Matei
Pamfil. În Morfosintaxa limbii române contemporane , autorul explic ă recuzarea sau
acceptarea ideii de predicat verbal compus tocmai prin modul de raportare la
semiauxiliare. Cu alte cuvinte, el este de părere că unele obiecții au pornit ,,de la
nerecunoașterea asemantismului semiauxiliarelor”, ,,a independenței lor funcț ionale în
plan sintactic”187. Semantica unor verbe precum a trebui , a putea , a avea (și nu numai)
poate fi deci un criteriu care să releve aceste sintagme bifuncționale sinctactic188.
Există însă , în lucrările de specialitate , numeroase opinii diferite. Astfel, în
Limba română contemporană , Iorgu Iordan și Vladimir Robu adoptă ideea diferențierii
între predicatul verbal simplu și predicatul verbal compus, negându -l și definindu -l pe
acesta din urmă ca fiind ,,construit dintr -un verb semiauxiliar de modalitate […] sau de
aspect […] și un verb la modurile conjunctiv sau infinitiv și, mai rar, la supin sau la
pariticipiu”189. Și I. Rizescu se raliază acestei perspective, gramaticianul susținând că

X (1961), nr. 1, p. 3 -15 passim; Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române , București, Editura
Albatros, 1982, p. 248 -250; A na Maria Minuț, Morfosintaxa în limba română veche, Iași, Editura
Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2002, p. 190 -209.
186 Vezi Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , p. 131; Rodica Nagy,
Sintaxa limbii române actuale. Unită ți, raporturi și funcții , p. 175 -177; Ștefan Hazy, Predicativitatea –
determinare contextuală analitică , p. 35 -49.
187 Matei Pamfil, op. cit. , p. 104.
188 Vezi id., ibid., p. 106. Autorul este de părere ( ibid., p. 104) că unele dintre aceste verbe nu mai au
sensul inițial, de plidă a sta , a da, ,,motiv pentru care nu pot fi analizate distinct, ci numai împreună cu
al doilea termen, cu care formează o structură unitară, atât în plan morfologic, cât și în plan sintactic”.
Vezi și Larisa Avram, A trebui : de la modalitate de tip deontic la implicatură epistemică , în Gabriela
Pană Dindelegan (coord.), Limba română: dinamica limbii, dinamica interpretării. Actele celui de al 7 –
lea colocviu al Catedrei de limba română (7 -8 decembrie 2007), București, Editura Univers ității din
București , 2008, p. 195 -202; autoarea explică ( ibid., p. 195) faptul că ,,verbele modale din limba română
[…] nu reprezintă o clasă distinctă din punct de vedere morfosintactic, proprietățile acestora fiind cele
ale verbelor lexicale”.
189 Iorgu I ordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 5 92. Autorii sunt de părere ( ibid., p. 593) că, datorită
sistemului lexical, ,,coocurența lor (n. r. semiauxiliarelor de mod și de aspect) nu este o selecție liberă”,
deci ,,verbul la modul conjunctiv, infinitiv […] este modalizat din punctul de vedere al funcției
sintactice de semiauxiliarul care -l precedă, adică predicatul este la modul, timpul, persoana, numărul cu
care este marcat semiauxiliarul”, iar în cazul în care semiauxiliarul se actualizează la un mod
nepredicat iv, ,,sintagma nu mai are poziția de predicat”: Netrebuind să mănânce, a plecat mai repede.

46
unde există două subiecte ,,în m od sigur există și două predicate”190, dat fiind că
fiecare subiect are predicatul său. Astfel, autorul susține că ,,trebuie să vorbim de două
propoziții și nu de o singură propoziție cu predicat verbal compus”191. Mai mult,
această idee este susținută și în Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcție ,
unde Nicolae Felecan vorbește despre predicatul verbal impersonal și nu de predicatul
compus. Autorul interpretează verbe precum a trebui , a putea , a conve ni, a interesa , și
nu numai, ca fiind eleme ntele r egente ale unei propoziții subiective192.
De altfel, în lucrarea întitulată În legătură cu predicatul multiplu și cel
complex , și Pompiliu Dumitrașcu semnalează recuzarea existenței în tr-un anumit
context a acestui tip de predicat, iar argumentul l -ar putea constitui recunoașterea
existenței atributului multiplu, a complementului multiplu, a subiectului multiplu, nu și
a predicatului multiplu193 (deoarece mai multe predicate duc la constituirea unei fraze ).
De asemenea, autorul arată că existența predicatului m ultiplu este atestată și în alte
limbi. În rusă, de pildă, numeroase gramatici acceptă statutul predicatului multiplu ca
fiind alcătuit din verbe la moduri personale coordonate între ele. Și în limba maghiară,
deși sunt cazuri restrânse, se recunoaște exis tența unui predicat plurimembru194 în
situația anumitor sinonimii sau repetiții195. Excepție nu face nici limba engleză, care
actualizează sintagme formate dintr -un nominal cu rol semantic și o formă predicativă
însoțită de un verb la infinitiv, gerunziu sau participiu: She can dance . / Ea poate să
danseze. , unde verbul modal este ușor de identificat. Astfel, se dorește o corelare și cu
limba română, Pompiliu Dumitrașcu propunând ca predic atul multiplu să fie
recunoscut în situațiile când apar verbe196 repetate identic ( Dormi , dormi , mâine va fi o

190 I. Rizescu , op. cit. , p. 299.
191 Id., ibid., p. 299.
192 Vezi Nicolae Felecan, op. cit. , p. 66 -86, idee întâlnită și la Alexandru Metea, op. cit. , p. 175 -183; Ion
Bărbuță (coord.), Gramatica uzuală a limbii române , [Chișinău], [Editura Litera], [2001], p. 243 -244,
studiu în care apare denumirea de predicat verbal -nominal și nu cea de predicat verbal compus .
193 Vezi Pompiliu Dumitrașcu, op. cit. , p. 61.
194 Vezi Laura Vas iliu, Părți de propoziție multiple , în Studii de gramatică , vol. al III -lea, București,
Editura Academiei, 1961, p. 80 -82.
195 Vezi Pompiliu Dumitrașcu, op. cit. , p. 61 -62. Tot la p. 61, autorul arată că această coordonare este
una copulativă, adversativă sa u disjunctivă și transpune o comunicare cu sens unitar. Pe de altă parte, tot
în op. cit. , p. 79, Laura Vasiliu susține că gramaticile rusești analizează părțile simple de propoziție și nu
cele multiple. Vezi și Larisa Avram, op. cit ., p. 195.
196 Vezi Pompi liu Dumitrașcu, op. cit. , p. 62 -63. Argumentul îl constituie (id., ibid., p. 62 -63 passim )
dorința de a renunța la ,,tradiționala analiză sintactică”, întrucât, dacă există și alte părți de propoziție
multiple, ar fi ,,nelogic” să nu se accepte și tipul de predicat în discuție, căci, ,,în cazurile când
auxiliarele de mod și de aspect sunt succedate de o formă verbală nominală, poate că ar fi mai potrivit să
se vorbească […] despre predicat compus” (id., ibid., p. 65). Mai mult, un alt raționament menit s ă
sprijine acest fapt este necesitatea de a ,,răspunde complexității fenomenelor realității, oglindite și în
fenomenele sintactice” (id., ibid., p. 66) care ar permite stabilirea unor conexiuni între limbi și ar

47
altă zi .), verbe repetate în formă negată sau la conjunctiv , în imprecații , sau verbe în
raport de simultaneitate (durativă, parțială, temporală), î n raport copulativ de
succesiune logică sau în alte raporturi: ,,M -am trezit în curte […], apoi am deschis
precaut poarta și am pășit pe trotuar.” (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut ,
p. 5) – exemplu unde se identifică un raport de simultaneita te.
Așadar, cercetările efectuate de -a lungul vremii relevă, încă o dată,
multitudinea nuanțelor unei gândiri umane. Particularizând, structurile sintactice, deși
aparent fixe și rigide, permit numeroase interpretări, abordări și susțin polemici care
par a dăinui peste ani. În ceea ce privește statutul unui posibil predicat verbal de acest
tip, adepții săi nu sunt puțini , iar a rgumentele se bazează pe lexicalizarea și
gramaticalizarea sau nu a semiauxiliarelor de mod și de aspect. Lucrarea de față, cu
toate că prezintă și concep țiile moderne, se raliază perspectivelor tradiționaliste atât
din motive de ordin didactic, asemenea altor studii, cât și d atorită faptului că, la o
primă vedere, situațiile în care aceste verbe apar ca ,,verbe pline”, și nu ca
semiauxiliare, sunt mult mai multe și exemplificate în aproape toate scrierile de
specialitate. În majoritatea cazurilor, poziția unor verbe precum a trebui , a putea , a
avea este recognoscibilă ca fiind primordial aceea de verb e predicativ e.

2.4. Topica și punctuația predicatului verbal

Nucleul predicațional are, în cadrul propoziției, dar și în cel al frazei, nu numai
o importanță deosebită, ci și un statut clar delimitat. În ceea ce privește topica197 și
punctuația predicatului verbal, se poate observa standardizarea lor, dat fiind faptul că
în unanimitate se acceptă, pe de o parte, ocurența predicatului după grupul sintactic al
subiectului, cu care , de altfel, se și acordă. Pe de altă parte, unanim recunoscută este și
situația în care predicatul poate preceda subiectul, dar și faptul că predicatul de orice

satisface și ,,anumite considerente științif ice”. Vezi și Al. Graur, Urme de aspect în românește , p. 325 –
326.
197 În op. cit. , p. 541, Iorgu Iordan și Vladimir Robu definesc topica astfel: ,,succesiunea pozițiilor
sintactice în structura enunțului […] sau într -o formulare mai explicită, ordinea cuvintelor în propoziție
și a propozițiilor în frază”. Gramaticienii sunt de părere că topica limbii române are normele ei, cu toate
că, în general, ,,ascultă de un singur principiu: elementul cunoscut (sau vechi) este urmat de cel
necunoscut (sau nou)”, f iind universal recunoscută drept o topică liberă. Mai mult, aceștia semnalează și
un alt sens al conceptului, și anume topica poate fi și ,,subiectul sau tema unui comentariu”.

48
tip nu se desparte prin virgulă de acesta, exceptând situațiile unor intercalări care
necesită utilizarea semnului de punctuație.
Numeroase gramatici analizează îndeaproape locul predicatului împreună cu
cel al subiectului198. Se susține că ordinea firească, obișnuită ,,în propozițiile
enunțiative neexclamative”199, este cea a topicii directe, adică a subiectului urmat de
predicat (în acest caz , de predicatul verbal):
„Misterul măștii nu apare decât atâta vreme cât știi că masca ascunde.”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 6)
Însă poziția subiect – predicat nu are un caracter f ix. Se creează astfel anumite
inversiuni prin care structura se inversează (ordinea predicat – subiect este identificată
mai ales în textele narative ), în contextul comunicațional fiind evidențiat predicatul:
„V-arăt eu vouă.”
(Petru D umitriu, Cronică d e familie. I , p. 151)
Mai mult, topica inversă se păstrează și în următoarele situații200:
 în structura propozițiilor enunțiative exclamative: A pierdut echipa noastră
meciul! ;
 atunci când prepoziția la precedă subiectul, reliefând o nuanță cantitativă: A
plecat la lume! ;
 când lângă predicat apare un pronume personal: Ajunge ea mama acasă! .;
 când incipitul propoziției îl constituie un complement circumstanțial: La
aceeași oră vine Andrei și mâine. – aceast a însă nu este o structură fixă , și
situația inversă fiind posibilă: La aceeași oră Andrei vine și mâine. ;
 în cadrul propozițiilor subordonate introduse prin adverbele relative sau
atunci când se identifică un verb de declarație: Spune , Cristina! ; Nu știu
cum va fi petrecerea Cristinei.

198 În Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 135, Vasile Șerban arată că în ca zul definirii, dar și al altor
situații – stabilirea regulilor privind topica, punctuația sau acordul –, subiectul și predicatul ,,merg
împreună. Astfel, vorbind de locul subiectului în propoziție ne referim la predicat, iar când vorbim de
predicat ne pute m referi la poziția față de subiect”. Gramaticianul discută ( ibid., p. 135 -139) în acest
sens problematica unei topici directe (subiect + predicat), respectiv a unei topici inverse (predicat +
subiect).
199 GA 2 II, p. 429. De altfel, cele două elemente principale pot apărea dislocate, între ele plasându -se un
atribut sau o propoziție atributivă: „ Ochii săi cam bulbucați priveau cu bunăvoință lumea dimprejur.”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 163). În op. cit. , p. 541, Iorgu Iordan și Vladimir Robu
demonstrează că într -o ordine firească ,,subiectul ocupă, de regulă, poziția inițială, înaintea predicatului,
atributul stă după numele determinat, obiectul stă după verbul regent”.
200 Vezi GA 2 II, p. 430 -431.

49
De asemenea, topica inversă apare și din cauza faptului că între predicat și
subiect se pot intercala anumite cuvinte201:
„Existau însă și informații privilegiate în legătură cu el.”
(Filip Florian, Degete mici, p. 118)
Atunci când predicatul are un subiect exprimat printr -un pronume relativ –
interogativ, predicatul verbal nu poate sta decât după subiect202: Cine merge la teatru
deseară va avea o surpriză. Mai mult, în cazul în care în incipitul propoziției se află un
verb la participiu sau gerunziu, pre dicatul urmează întotdeauna după subiect203:
Negăsind pe nimeni acasă, Marius a plecat .; Terminat prea repede, proiectul nu a luat
nota maximă . O asemenea topică se identifică și în cazul predicatului verbal compus,
căci, referindu -se la categoria verbelor d e modalitate, majoritatea gramaticilor arată că,
indiferent de conte xtul comunicațional, acestea ,,stau înaintea verbelor care depind de
ele”204: Te poți aștepta la orice.
În Gramatica de bază a limbii române , se consemnează faptul că ,,nu se pune
virgulă î ntre subiect (inclusiv cel realizat ca propoziție) și predicat, cu excepția situației
în care se produce o modificare de topică, subiectul realizat propozițional fiind antepus
predicatului”205: Că vrei să pleci , e evident . Mai mult, abordând această problematică a
predicatului verbal, în Sintaxa limbii române. Teorie și aplicații , Gheorghe Pop explică
antepunerea predicatului verbal. Autorul arată că acesta ,,stă înaintea subiectului când

201 Vezi GA 2 II, p. 429. Mai mult, predicatul stă și înaintea subiectului ,,unui infinitiv și de cele mai
multe ori” înaintea gerunziului, îndeosebi atunci când ,,subiectul gerunziului este altul decât cel al
predicatului”: Demult trăind acolo un moșneag, i -au sfințit locul. Referindu -se la această situație, în
Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 135, Vasile Șerban este de părere că singura situație în care
predicatul poate sta înaintea subiectului este atunci când ,,accentul vorbirii cade pe elementul nou
exprimat de predicat”. Vezi și Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p. 541, unde autori i arată că
situațiile de inversiune apar din cauza faptului că în limba română se poate vorbi atât de determinare
obligatorie, când elementele nu pot fi dislocate, cât și de determinare neobligatorie. Vezi și Gh. N.
Dragomirescu, Subiectul psihologic și pr edicatul psihologic în propoziție , în ,,Limba română”, XXI
(1972), nr. 2, p. 138 -139, studiu în care autorul identifică elementul cunoscut ca fiind subiectul, adică
cel care face acțiunea, iar elementul necunoscut ca predicat psihologic, căci asupra lui se răsfrânge
acțiunea. Se face direfența între predicatul logic, gramatical și psihologic, care numai prin intermediul
contextului se pot diferenția.
202 Vezi GA 2 II, p. 429.
203 Vezi id., ibid., p. 430. Mai mult, topica predicat + subiect apare ( id., ibid., p. 430) și atunci când
,,înaintea predicatului stau de obicei […] subiecte exprimate prin pronume, cînd rolul lor este de a marca
opoziția dintre persoane”: Nu mergi tu la concurs, voi merge eu.; în situația imperativului, pronumele
poate sta după predica t: Scrie tu!.
204 Id., ibid., p. 432.
205 Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române , p. 405.

50
vorbitorul (scriitorul) vrea să in siste nu asupra autorului, ci asupra acțiunior sale”206:
„Se sting farurile, stelele lipsesc cu desăvârșire, vioara plânge.”
(Filip Florian, Degete mici , p. 29)
În Sintaxa limbii române. Relații sintactice și conectori , Aurelia Merlan
vorbește despre o ,,di scontinuitate distribuțională în structura nucleului
predicațional”207. Autoarea arată că, deși în topica standard structura este una de tipul:
subiect + predicat sau predicat + subiect, numită și topică (nemarcată) dominantă208,
există situații în care elemen tele cons titutive sunt separate. Pe de altă parte, construcția
predicat + subiect apare într -o topică (nemarcată) secundară și ,,caracterizează
structura în care subiectul gramatical este «obiectul» atras de predicația unui verb sau a
unei perifraze verbal e impersonale”209: Se zice că vom avea o vară lungă .
Mai mult, autoarea prezintă și devierile210 care pot apărea de la topica standard.
Aceasta vorbește despre situația în care fie elementele își schimbă poziția inițială
(„Existau referiri ostile sau admirativ e (în niciun caz neutre) la acel personaj.” – Filip
Florian, Degete mici, p. 13), fie sunt dispuse discontinuu, proces ce se corelează cu
intenția și afectivitatea comunicațională a locutorului; această discontinuitate ,,în
structura nucleului predicațional poate fi efectul topicalizării subiectului”211 (adică
subiectul apare la începutul propoziției sau poate fi anticipat de un determinant al
verbului -predicat).
De-a lungul vremii s -au scris numeroase lucrări care susțin argumentele
referitoare l a rigurozitatea poziției pe care elementele principale ale propoziției o pot
ocupa. În Limba română actuală , Alexandru Metea precizează că, de obicei, locul
predicatului verbal este unul secund, întâietate având grupul nominal, neexcluzând însă
și situații le propozițiilor interogative și exclamative, unde grupul nominal este cel care
poate ocupa locul al doilea212. Referindu -se la punctuația predicatului verbal, autorul
arată că nu se pune virgulă între subiect și predicat decât în situația intercalărilor.

206 Gheorghe Pop, op. cit. , p. 85; vezi și Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 152;
Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 139, lucrare în care se arată că ,,între subiect și
predicat, indiferent de ordinea lor, nu se pune virgulă. […] Dacă subiectul este însoțit de determinări
(apoziție dezoltată, propoziție atributivă explicativă) care se despart prin virgul ă, atunci semnul apare și
înaintea predicatului”.
207 Aurelia Merlan, op. cit. , p. 74.
208 Vezi id., ibid., p. 74. Tot la p. 74 se explică faptul că acest tip de topică apare ,,când subiectul este
protagonistul, activ sau pasiv, al acțiunii verbale (în sens la rg)”.
209 Id., ibid., p. 75.
210 Vezi id., ibid., p. 75.
211 Id., ibid., p. 75. Această topicalizare se face (id., ibid., p. 75) ,,dintr -o propoziție interogativă directă
parțială, dintr -o propoziție exclamativă sau dintr -o subordonată”.
212 Vezi Alexandru Metea, op. cit. , p. 181.

51
Acestor puncte de vedere li se raliază și Dumitru Bejan. În Gramatica limbii române.
Compendiu , gramaticianul susține că ,,locul predicatului verbal este, de obicei, după
subiect […]. În cazuri speciale, când accentul cade pe acțiunea verbului, predicatul stă
înaintea subiectului”213:
,,Nu se grăbise nimeni să -mi deschidă, nici nu se auzise vreo voce care să mă
cheme înăuntru.”
(Filip Florian, Degete mici , p. 119)
În Curs de sintaxa limbii române moderne , G. Ivănescu discută topica
predicatului prin refer ire la trei tipuri de frază: teoretică, practică și afectivă, adică
enunțiativă, imperativă și exclamativă. Se observă că în toate situațiile sunt oferite
exemple în care locul prim este ocupat de predicatul verbal214. În concepția autorului ,
poziția element elor în frază este dată de afectul pe care vorbitorul vrea să îl transmită,
iar ,,acest sentiment dă o structură deosebită frazei”215: Mă impresionează rezultatul
ei., Să nu întârzie niciun minut! . De altfel, și Rodica Nagy, abordând problematica
topicii sub iectului și predicatului , identifică aceeași cauză care duce la transformarea
topicii obiective într -una subiectivă, și anume dorința vorbitorului de a evidenția
elementele cele mai importante216. Cu alte cuvinte, se poate afirma că topica
predicatului verba l este una dintre condițiile prime ale interpretării mesajului transmis
și a corectitudinii propoziției și a frazei. Indiferent că se vorbește despre o topică
liberă, obiectivă sau subiectivă, inversă sau afectivă a predicatului sintetic, acesta își
păstr ează întâietatea și statutul de purtător al informației.

2.5. Situații de predicat verbal neexprimat

Limba, ca principal mijloc de comunicare, se dovedește a fi instrumentul
promordial pentru o comunicare clară, fluentă și mai ales rapidă. De -a lungul vremii,
progresul vorbitorilor și implicit al societății a dus și la evoluția caracteristicilor limbii.
Cu alte cuvinte, din dorința de a transmite o cantitate cât mai mare de informație într –

213 Dumitru Bejan, op. cit. , p. 288.
214 Vezi G. Ivănescu, Curs de sintaxa limbii române moderne , p. 122.
215 Id., ibid., p. 149.
216 Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții , p. 194.

52
un timp cât mai scurt, locutorul apelează la diverse subterfugi i care se dovedesc a avea
un puternic fond gramatical. Particularizând, se poate vorbi de situații în care
predicatul verbal sau un component al acestuia este omis din comunicare:
,,– Știu tot, adăugă el.
– De unde √? De la cine √?”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 131)
Nu știu unde √și când va avea loc lansarea noului tău volum.
Nu visez la faimă, ci √la recunoștință.
Astfel, în gramatica tradițională, lipsa predicatului sau a unor elemente din
structura sa este în detaliu clarificată217. Într -o explicație facilă, atunci când verbul –
predicat a fost exprimat într -o propoziție anterioară, în propoziția în care el nu mai
apare se subînțelege grație, mai ales, contextului situațional:
„Au urmat sărmăluțe în foi de ștevie, apoi √ căprioară la tavă cu sos.”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 60)
Mai mult, când în cadrul frazei se regăsesc ,,două predicate coordonate
exprimate prin verbe la forme verbale compuse, auxiliarul poate să nu fie repetat
pentru al doilea predicat”218: Am scris și √ citit până în zori. De altfel, verbul poate fi
omis și în vorbirea directă sau indirectă, precum și în locuțiunile verbale219: Copilul √
una și bună că vrea jucăria.
În acest context este necesar să se facă o distincție clară între elipsă și
subînțelegere (denumită și brahilogie sau elipsă textuală)220. Elipsa ,,este o construcție

217 Vezi GA 2 II, p. 98, respectiv p. 404 -406. În op. cit. , p. 63, Aurel Nicolescu subliniază importanța
predicatul chiar și atunci când nu este în mod direct exprimat și arată că ,,nu se poate vorbi de existența
unei propoziții decât dacă, în prealabil, s -a constatat e xistența unui predicat”, fapt ce reliefează „mai
bine decât orice demonstrație teoretică” statutul său de element principal al propoziției. Mai mult, în
concepția autorului, neexprimarea predicatului – „omiterea din propoziție a părții de vorbire cu funcți e
de predicat” (id., ibid., p. 87) – este una dintre problemele ivite în practica analizei gramaticale, iar
neexprimarea nu trebuie percepută neapărat ca lipsa totală a predicatului, întrucât prin context, alături de
restul părților de propoziție, se recup erează elementele predicativității.
218 GA 2 II, p. 98.
219 Vezi id., ibid., p. 99; Angela Savin -Zgardan, Motivația locuțiunilor verbale. Probleme ale
aspectualității , Chișinău, [Editura Elan Poligraf], 2008, p. 5 -9 passim , autoarea fiind de părere că stadiul
inițial al componentelor care formau o locuțiune verbală era acela al cuvintelor libere, iar
desemantizarea și împletirea lor ulterioară lasă loc posibilității de a elimina un component fără să se
piardă sensul global al exprimării.
220 Vezi și Gh. Constanti nescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 158, lucrare ce explică trei situații de
omitere a predicatului: elipsa (în cadrul căreia se discută subînțelegerea și suspensia), repetiți a (alături
de tautologie) și izolarea . Suspensia este (id., ibid., p. 96) ,,o elipsă cu caracter afectiv ce presupune
întreruperea intenționată a șirului comunicării” din cauze cu caracter afectiv – emoție, convingeri: – Ai
luat notă mare? Copilul… nimic. Pe de altă parte, în GA 2 II, p. 403, se vorbește despre o împletire a
acestora, și anume repetiția eliptică, adică reluarea unei structuri prin eliminarea unuia sau a mai multor
termeni componenți, sensul global putând fi identificat din context: De frumoasă, frumoasă, dar trebuie

53
prin care vorbitorul […] omite intenționat un element necesar din punct de vedere
lexical sau gramatical, neexprimat mai înainte, deoarece îl are permanent în mintea s a,
el fiind intuit și de ascultător”221. Aceasta apare, în primul rând, din necesitatea
formulărilor scurte, fiind dată de cele mai multe ori de rapiditatea vorbirii, de ,,nevoia
de a obține anumite nuanțe afective”222, ajungându -se la omiterea efectivă a unor
structuri care nu sunt, în mod obligatoriu, necesare. Astfel, se creează construcții
sintactice noi ,,care îmbogățesc posibilitățile limbii de a reda gândirea, dând vorbirii o
mai mare expresivitate”223.
În funcție de contextul în care se actualize ază sau nu , orice element sintactic
poate lipsi: de la o parte de propoziție până la o propoziție întreagă. Mai mult, în
situația în care lipsește un ,,predicat sau altă parte de propoziție, avem de -a face cu
elipse gramaticale”, putându -se însă discuta și despre eli pse lexicale – atunci când
,,sensul cuvintelor omise este preluat de celelalte cuvinte din comunicare” –, care se
întâlnesc mai ales când lexemele se pot ignora din vorbire, întrucât sunt cunoscute de
majoritatea vorbitorilor224: Locuiesc în [cartierul] Rona ț.
Subînțelegerea, în al doilea rând, se datorează dorinței de a evita anumite
repetiții, adică de a nu relua un cuvând deja menționat. Acest prodeceu este întâlnit
mai ales în comunicarea dialogată, context în care, uneori, reintroducerea anumitor
cuvinte este nefirească mai ales din cauza conjuncturii. În gramatica tradițională, o

să fie și inteligentă. – exemplu ce poate fi interpretat ca: De frumoasă, era frumoasă …; vezi și GA 2 II,
p. 407 -421 passim . În GALR II, p. 784 -750 passim , brahilogia – procedeu prin care se omite un
element verbal pentru a nu se ajunge la repetiție – este văzută ca fiind ,,condiționată textual, an aforică”:
Poate va veni astăzi, sau [va veni] mâine, sau [va veni] luna viitoare, cine știe.
221 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 93. Mai mult, în GALR II, p. 750, elipsa
predicatului este văzută ca fiind tipul de elipsă cel mai des înt âlnit, dar care nu afectează sensul global al
comunicării, pe când Gh. Constantinescu -Dobridor, op. cit. , p. 161, este de părere că există chiar
propoziții întregi eliptice de predicat și reprezentate, în esență, de subiect: Ploaie. ; Ninsoare. ; ideea este
întâlnită și la Aurel Nicolescu, op. cit. , p. 88, autorul susținând că, în unele situații, predicatul ,,se află în
mintea vorbitorului” – cazul elipsei –, alteori „el a fost exprimat înainte” – cazul subînțelegerii; vezi și
D. D. Drașoveanu, op. cit. , p. 276 -283; autorul este de părere ( ibid., p. 277) că ,,limita dintre elipsă și
subînțelegere nu pune probleme: elipsa ‒ absență prin suprimare, subînțelegerea – absență prin
nonrepetare”.
222 GA 2 II, p. 397. Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa l imbii române , p. 93, arată că elipsa mai apare
și din necesitatea de ,,economie în vorbire”, de a fi succint, recunoscându -i însă și nota afectivă sau
expresivă. Referiri la nuanța afectivității și a expresivității lipsei predicatului se fac și la Rodica Nagy,
Sintaxa limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții , p. 172; GA 2 II, p. 402. Vezi și Ștefan Hazy,
Predicativitatea – determinare contextuală analitică , p. 76 -78, studiu în care se discută și despre elipsa
componentelor predicatului compus; în această situație se vorbește despre elidarea semiauxiliarului
anterior sau posterior exprimat.
223 GA 2 II, p. 397.
224 Vezi id., ibid., p. 397; Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 93. Autorul distinge și
el (ibid., p. 94) între două tipur i de elipse: lexicală (,,se află în propoziții care conțin cuvinte ce au
preluat de la elementele omise […] sensul, iar uneori și funcția acestora”), respectiv gramaticală (,,se află
în propoziții cărora le lipsesc cuvintele cu funcție de predicat verbal ”). Vezi și GALR II, p. 751 -752.

54
deosebire între subînțelegere și elipsă se face pe baza faptului că prima poate fi
complinită cu precizie, în timp ce ultima – cu aproximație225:
„– Mi-e rău.
– Ce te doare?
– √ România.” (subînțelegere)
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 52)
Ea se uită după tramvai și el nu √ . – elipsă
Astfel, dacă în primul exemplu verbul se poate subînțelege, în cel de -al doilea
se poate presupune226: Ea se uită după tramvai și el nu se uită/ nu vrea să se uite/nu se
poate uita. Mai mult, se pot observa și deosebi „diferite grade în cadrul elipsei”227.
Astfel, în anumite situații, completarea anumitor cuvinte care lipsesc este una facilă, în
timp ce în alte condiții se dovedește a fi mai sinuoasă, însă, în ambele situații , un rol
important îl joacă intonația, pauza, punctele de suspensie, gesturile, mimica. De
exemplu, ,,prin elipsa predicatului s -au format și formulele de salut”228: [Îți doresc ] o
zi bună !. Pe de altă parte, în Sintax a limbii române , Gh. Constantinescu -Dobridor
explică subînțelegerea ca fiind o elipsă ale cărei cauze sunt strict sintactice, elementele
omise putând fi deduse din context sau recunoscute dintr -o exprimare anterioară229.
Gramatica Academiei , ediția 2005, aduce și în acest sens o explicație din
perspectivă modernă230, căci, făcând referire la cazurile de elipsă a predicatului verbal,
le explică prin prisma procesului de recuperare sau substituire a acestora. Se arată deci

225 Vezi GA 2 II, p. 398 -399. Mai mult, și Aurel Nicolescu, asemenea altor gramaticieni, în op. cit. , p.
88, clasifică subînțelegerea – sau nerepetarea aceluiași predicat în vederea eliminării repetiției – ca fiind
,,situați a cea mai obișnuită și frecventă”.
226 GA 2 II, p. 399. Vezi și Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 93; Dumitru Bejan,
op. cit., p. 286, lucrare ce definește subînțelegerea prin raportare la omisiunea parțială (manifestată prin
lipsa auxili arului, a formei verbale de bază ori a verbului din componența locuțiunilor) sau totală
(manifestată în cazul răspunsurilor scurte ori în cel al frazelor afirmative – prin virgulă sau linie de
pauză) a predicatului. Pe de altă parte, situația în care predi catul nu a fost exprimat într -un enunț
precedent este numită de Dumitru Bejan predicat verbal eliptic , cauzele apariției sale fiind, de
asemenea, dorința de scurtime și rapiditate a comunicării.
227 GA 2 II, p. 399.
228 Id., ibid., p. 405.
229 Vezi Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 95. Mai mult, autorul semnalează
(ibid., p. 95 -96) că pot fi omise majoritatea părților de propoziție: subiectul, predicatul verbal, predicatul
nominal, verbul copulativ, numele predicativ, atrib utul, complementul, elementul predicativ supimentar.
Vezi și Al. Graur, Gramatica azi , p. 180.
230 Vezi GALR II, p. 748, care definește elipsa ca ,,un fenomen sintactic specific oralității, care constă în
omisiunea voluntară sau involuntară, din structura unei construcții exprimate, a unuia sau a mai multor
componente recuperabile semantic”, apariția acesteia fiind corelată cu do rința de simplificare a
limbajului, de concizie a celor exprimate, de afectivitate sau de expresivitate (valoarea stilistică atribuită
poartă numele de asindet ).

55
că predicatul verbal este aproape to tal recuperat, ,,de cele mai multe ori anaforic”231,
dar și deictic. De altfel, în situația ,,structurilor adversative introduse prin ci sau și
nu”232, omiterea predicatului se dovedește a fi necesară:
„Firile depresive nu suportă în jurul lor depresivi, ci √ oameni tonici,
binedispuși.”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 27)
Mâine va răspunde din lecția de zi Carmen, și nu Dănuț.
Mai mult, în enunțurile care încep cu conjuncția adversativă ci, de cele mai
multe ori, predicatul se subînțel ege atunci când propoziția cu care este coordonată are
predicatul la forma negativă: Nu îmi plac prăjiturile, ci √ legumele.
Relevante în acest sens sunt și enunțurile imperative și exclamative în care prin
intonație se suplinește absența verbului. Lipsa v erbului -predicat este semnalată de
natura imperativă a enunțului ( Înainte! ; La stânga! ; Dincolo! ), recunoscându -se o
recuperare parțială, iar predicatul se deduce din situați a de comunicare prin intermediul
intonației speciale. Un caz asemănător se recunoaște și în cadrul enunțurilor
exclamative ( Ce domnișoară! ; Cât curaj! ), unde interpretarea situațională dă sens
comunicării și recuperează predicatul233, precum și în exprimările de natură alocutiv –
exclamativă ( Foc! ) sau imperativ -nominală ( Liniște! ) ori nominal -existențială
(Ninsoare. ; Lapoviță. ; Senin. ). În privința enunțurilor asertive, recuperarea este una
,,imperfectă […] în condițiile în care grupul prepozițional sau cel a dverbial […] servește
la limitarea posibilităților de alegere a unui anume predicat”234: A venit tot neamul:
unii √ cu daruri, alții √ cu mâna goală.

231 Id., ibid., p. 251. În cazul unei recuperări parțiale (id., ibid., p. 251) se urmărește ,,pă strarea
«vagului» asupra procesului, ceea ce se marchează printr -o intonație specială de suspensie, iar, grafic,
prin puncte de suspensie”. Mai mult, structurile absente se recuperează anaforic ,,prin trăsăturile de
construcție și selecționale ale restului enunțului, iar deictic, prin situația de comunicare” (id., ibid., p.
251). Vezi și Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române , p. 405, unde se
arată că elipsa predicatului verbal sau a unui operator ,,se marchează prin virgulă sa u prin linie de
pauză”; Constantin Mitrea, op. cit. , p. 84; în Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 125, și Vasile
Șerban susține că în majoritatea situațiilor ,,comunicarea este deplină, deoarece elementele omise sunt
subînțelese”, deci recuperate cont extual.
232 GALR II, p. 251; ideea se întâlnește și la Aurel Nicolescu, op. cit. , p. 89.
233 Vezi GALR II, p. 252. În Sintaxa limbii române , p. 158 -159, Gh. Constantinescu -Dobridor discută
încă trei situații în care se poate constata elipsa predicatului verbal . Astfel, pe lângă propozițiile
exclamative, interogative sau imperative, omiterea predicatului se identifică (id., ibid., p. 159) și în
„propoziții cu caracter aforistic (de obicei zicători și proverbe)”: Ca musca la arat. (trage ); Câte
bordeie, atâtea ob iceie. (există ); După mine, potopul! (să fie ); ,,propoziții care preced dialogul”: După 2
minute de tăcere ( zise): – Bine, voi face cum dorești! ”, precum și în ,,propozițiile enunțiative din
relatări”: ,,Nimeni nu bănuiește măcar cine l -a omorât. Nimeni √. ” (Petru Dumitriu, Cronică de familie.
I, p. 130).
234 GALR II, p. 252. Pe lângă această limitare a oportunităților de actualizare a predicatului, Aurel
Nicolescu, op. cit. , p. 88, identifică și „problematica naturii predicatului eliptic”. Referindu -se la

56
De altfel, există numeroase situații în care elipsa predicatului este una parțială,
el fiind recuperat pri n preluarea informațiilor verbului -lipsă de un adverb (afirmativ
sau negativ) care poate insera propria lui informație235 ce infirmă sau nu forma
predicatului anterior: Prima lucrare a fost de zece, ultima nu. Pe de altă parte, mai ales
în cazul unor adverb e modale sau aspectuale, elipsa predicatului este una totală,
adverbul primind un rol ,,pro -declarativ”236. Situația este adesea identificată în
contextul exprimării orale și în stilul indirect liber: El întotdeauna √ ,,vin în cinci
minute!”, dar niciodată n u apare la timp.
Mai mult, Gramatica Academiei , ediția 2005, explică și statutul predicatului
,,încorporat”237. Se aduc în discuție enunțurile considerate atipice sau nestructurate, în
cadrul cărora predicativitatea este inclusă și recuperată prin intermedi ul unor mijloace
precum intonația sau contextul situației, instrumente ce mediază și logica, și claritatea
actului de comunicare. Aceste construcții, de cele mai multe ori interjecționale, relevă
diferite atitudini ale locutorului: În sfârșit! – satisfacție; Au! – suferință, Tu!; Șșșșt! – o
adresare, o cerință.
Sintetizând, se poate afirma, și de data aceasta, primordialitatea predicatului –
respectiv a predicatului verbal – în actul comunicării. Deși nu este nemijlocit prezent
în text, identifica rea corectă a predicatul absent sau neexprimat rămâne condiția de
bază a unei analize sintactice precise. Atenția cerută de o atare operație gramaticală
transpune două dintre cele mai frecvente erori în practica analizei frazei: pe de o parte,
neremarcarea unui predicat, care poate fi subînțeles din context și constituie nucleul
unei propoziții din cadrul frazei, pe de altă parte, interpretarea și identificarea unui fals
predicat, adică i ntroducerea lui, din diverse considerente (fie din cauza ambiguitățilo r
care apar la nivel contextual, fie al necunoașterii sau al hipercorectitudinii) într -un
context greșit considerat eliptic.

greutatea cu care natura unui predicat eliptic poate fi extrasă din context, gramaticianul se raportează
mai ales la neexprimarea predicativității ca procedeu utilizat în stilurile artistice (poezie, proză), pe
lângă dialogul colocvial. Argumentele demersulu i său își au originea în conștientizarea (id., ibid., p. 89)
importanței unei identificări juste a predicatului, deoarece unanim acceptată este concepția că, în
sectorul frazei, fiecare predicat recunoscut corespunde unei propoziții, iar omiterea unui pred icat
neexprimat duce la o analiză eronată.
235 Vezi GALR II, p. 252. Tot în această lucrare, la p. 749, se arată că în asemenea cazuri se vorbește
despre elipsă textuală, iar în situația propozițiilor coordonate, ,,exprimate prin forma afirmativă și
negativ ă a aceluiași verb, elipsa predicatului constă în reluarea verbului din forma negativă compusă”,
adverbul preluând ,,funcția predicativă a verbului absent”.
236 Id., ibid., p. 252. Prezentul rol le transpune ca ,,substitute pentru verbele dicendi”.
237 Id., ibid., p. 262. Acest tip de predicat apare în enunțurile nestructurate, structuri ce prezintă o
tipologie diversificată. Se identifică utilizarea preponderentă a interjecției, un loc deosebit ocupându -l
interjecțiile ,,polifuncționale, a căror intenție de co municare se decodează numai situațional” (id., ibid.,
p. 262): Aaa! ; Na!.

57
2.6. Valori stilistice ale predicatului verbal

Conștient de propria unicitate, omul a căutat să se exprime folosind cuvinte cât
mai variate sau abordând diferite procedee de constituire a propozițiilor, toate pentru a
demonstra un vocabular dezvoltat și diversificat . Relevanța stilului se regăsește și în
cazul folosirii sau omiterii predicatului verbal din cadrul comunicării, acestea
reliefând, în contextul în care apar, anumite valențe stilistice a căror interpretare ajută
cititorul, în cazul exprimării scrise, respectiv interlocutorul, în cazul formul ărilor orale,
să perceapă nu numai textura, dar și profunzimea, expresivitatea și afectul mesajului
transmis.
Stilul este ,,modul specific de exprimare într -un anumit domeniu al activității
omenești, pentru scopuri ale comunicării”238. Fel particular de a t ransmite informații,
în speță de utilizare a predicatului pentru a transmite judecăți în virtutea afirmării sau a
negării unei păreri sau gândiri, stilistica a lansat în domeniul sintaxei cercetarea unor
procedee expresive ,,gramaticalizate”. Considerat ni velul integrator al gramaticii,
sintaxa relevă deci preocupări și față de stilul celor exprimate, nu numai față de
corectitudinea lor, întrucât maniera în care se încheagă propozițiile în frază denotă, în
esență, stilul specific transmițătorului239. Mai mult , într -o lucrare dedicată limbii
române abordate din punct de vedere stilistic, Dumitru Irimia vorbește despre noțiunea
de „alegere stilistică”, ea fiind cea care „condiționează și generează marcarea stilistică
a enunțului sintactic și, prin aceasta, textu l dezvoltă o anumită identitate stilistică”240.

238 DEX, s.v. vezi și MDA I, s.v.
239 Vezi Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane , București, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1986, p. 5. În scrierile de specialitate se arată că mesajul transmis se situează la
intersecția ariei subiective a comunicării, adică cea a actanților, cu cea obiectivă. În Realizări directe și
indirecte ale actelor vebale expresive în limba română , articol publicat în volumul Limba română:
controverse, delimitări, noi ipoteze (II). Pragmatică și stilistică. Actele celui de -al 9-lea colocviu al
Catedrei de limba română (București, 4 -5 decembrie 2009) , [București], Editura Universității din
București, 2010, p. 185 -193, Ramona -Maria Necula este de părere că anumite acte de limbaj expresiv
precum lauda, mulțumirea, urarea, scuza au în componența lor un implicit afect, o nuanță care arată un
anumit sentiment. Plecând de la această premisă se poate susține că predicatul ve rbal considerat centrul
unui enunț identificat ca mulțumire, de exemplu, are o valență stilistică și prin faptul că este purtătorul
respectivului sentiment: Vă mulțumesc pentru timpul pierdut. ; vezi și Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op.
cit., p. 69 -70.
240 Dum itru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane , p. 11. În acest context, autorul
discută construcțiile de modalitate ( Trebuie să citești mai mult. ; Poți să pleci mai repede. ) ca fiind
principalele unelte ale exprimării unei ipoteze sau posi bilități. Mai mult, gramaticianul aduce în discuție
(id., ibid., p. 40 -52) diateza, modul sau timpul verbal ca fiind posibili indicatori ai unei devieri de la
norma strict științifică a textului.

58
Astfel, de -a lungul vremii, în ceea ce privește mijlocul de raportare la
predicatul verbal dintr -un unghi expresiv s -au identificat valori precum: anadiploza,
anafora, antanaclaza, brahilogia, chiasmul, deixisu l, elipsa, epanadiploza, epifora,
epizeuxisul, litota, omeoza, oximoronul, poliptota, personificarea, tautologia sau tmeza
sintactică. La acestea se poate adăuga situația predicatului psihologic, a afirmației sau
a negației, însă numai atunci când au relev anțe expresive, precum și imaginile artistice
create cu ajutorul anumitor moduri verbale241, a modalității verbale, și nu numai.
Astfel, Dicționarul explicativ al limbii române definește anadiploza ca fiind o
„figură retorică prin care se începe o frază cu cuvântul sau cu cuvintele de la sfârșitul
frazei precedente, repetiție”242. În Sintaxa limbii române , Gh. Constantinescu -Dobridor
face referire la aceste procedee243, autorul abordând și exemplificând definițiile din
dicționarele explicative. Într -un exemplu precum:
„Mâine ți -aș dovedi ce -i în sufletul meu. Nu mâine, azi! Dar nu pot ! Nu pot !”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 109) ,
se poate identifica utilizarea verbului predicativ a putea cu funcție sintactică de
predic at verbal, atât la finalul primei propoziții, cât și în incipitul celei de -a doua.
Un alt prodeceu stilistic utilizat în sintaxă este anafora . Aceasta ,,constă în
repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze, părți de frază, versuri pentru
accentuarea unei idei sau pentru obținerea unor simetrii”244. Cu alte cuvinte, figura de
stil se poate identifica atunci când predicatul verbal este identificat la începutul mai
multor propoziții care se succedă:
„N-am cai. N-am căruță. N-am copii. N-am ajutoa re. N-am targă.”
(Marin Preda, Opere. I. Nuvele și povestiri , p. 6)
Referindu -se la acestă structură stilistică, Gramatica Academiei , ediția 2005,
arată că ea „este relația dintre două elemente lingvistice, în care cel care apare ulterior

241 În Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 137, Vasile Șer ban arată că folosirea conjunctivului are în
creațiile poetice un puternic impact afectiv, iar construcția verbală împreună cu auxiliarul pot ocupa
,,primul loc în frază”. De asemenea, gramaticianul identifică drept factor stilistic și transformarea din
vorbirea directă în vorbirea indirectă, dar și repetiția sau elipsa. Mai mult, în GALR II, p. 922 -926, se
arată că și intonația folosită în exprimarea verbului -predicat joacă un rol elementar, asemenea
punctuației; de pildă, rolul expresiv al punctuației (id ., ibid., p. 950) se evidențiază în diverse situații,
semnalând de cele mai multe ori ,,încălcarea anumitor reguli stilistice”. Așadar, se poate vorbi de o
funcție expresivă a intonației. În acest sens exemplifică (id., ibid., p. 923) faptul că ,,la verbe, lungirea
silabei finale sugerează continuitatea neîntreruptă a acțiunii, intensitatea sau durata ei deosebită”. Vezi și
Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane , p. 63, unde se analizează această
problematică și sub forma enunțuri lor brevilocvente.
242 DEX, s.v.
243 Vezi Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 153.
244 DEX, s.v.; vezi și Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 153; MDA I, s.v.;
Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii r omâne , p. 619 -623.

59
în discurs (nu mit anaforic) nu are un sens de sine stătător, ci este interpretat semantic –
referențial prin raportare la element ul deja apărut (antecedent sau sursă)”245. Mai mult,
anafora poate fi corelată cu procedeul numit deixis date fiind asemănările referitoare la
interpretarea referențială a unui component dintr -o construcție. Diferența dintre cele
două constă în faptul că anafora „presupune elemente specializate și reguli clar
marcate de stabilire a referinței”246. Zona de interferență a celor două elemente se
identif ică prin „așa -numitul deixis discursiv sau textual”247. Particularizând pe o
anumită formă verbală, se discută situația verbului a face . Acesta are funcție de
,,substitut al unui grup verbal doar în combinație cu un pronume personal sau
demonstrativ cu sen s neutru și formă feminină, care ocupă poziția de complement
direct al verbului”248. Se poate identifica si tuația anaforei predicatului verbal într -un
enunț precum: Ar fi putut lua notă și mai mare. Nu a făcut -o.
Pe de altă parte, ,,repetiția unui cuvânt folosit succesiv cu alte sensuri, din
motive stilistice”249, poartă denumirea de antanaclază . Gh. Constantinescu -Dobridor
oferă o definiție de lucru, fiind de părere că antanaclaza este procedeul prin care, în
cadrul frazei, predicatul se reia în mai multe p ropoziții, însă cu sensuri diferite250, și se
poate recunoaște în contexte ca: Valeria știe ce face întotdeauna, pe când Alin face
întotdeauna ce știe.
Brahilogia sau ,,tipul de elipsă care constă în evitarea repetării unui element al
frazei exprimat anterior”251, alături de elipsă – de altfel, abordate , în cadrul lucrării de

245 GALR II, p. 646. Tot la p. 656 se arată că raportul invers este numit cataforă .
246 Id., ibid., p. 656.
247 Id., ibid., p. 656. Vezi și id., ibid., p. 656 -660 passim , unde se analizează tipurile de anaforă:
anaforă sintactică , respectiv anaforă discursivă . Mai mult, se arată (id., ibid., p. 657) că „în decodarea
anaforei discursive joacă un rol fundamental semantica predicatelor, ansamblul enunțului și cunoștințele
de bază, comune, despre lume”: Marina a plimbat pisica. Acum doarme. vs Marina a plimbat pisica.
Acum gătește. De altfel, „timpurile verbale relative sau chiar toate timpurile verbale în afara prezentului
deictic […] au fost uneori interpretate ca fenomene de anaforă”, în măsura în care au nevoie de un reper
temporal care poa te fi considerat (id., ibid., p. 662),,antecedent”, pentru a -și manifesta semnificația: La
ora 14 am ajuns. Nu plecase nimeni.
248 Id., ibid., p. 671. Se explică (id., ibid., p. 658 -659) și alte tipuri de anaforă precum: anafora identității
referențiale (când se reia complet referentul antecedentului), anafora cumulativă sau rezumativă (atunci
când se reiau mai multți referenți prin aceeași expresie), anafora partitivă (situația în care se reia doar o
parte a referentului), anafora complementară (care presupu ne o relație de elemente) sau anafora
asociativă (atunci când se au în vedere cunoștințele despre lume ale interlocutorului și se realizează prin
intermediul expresiilor lexicale). Vezi id., ibid., p. 261.
249 DEX, s.v.; vezi și MDA I, s.v.
250 Vezi Gh. Consta ntinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 153.
251 DEX, s.v.; vezi și Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 154; MDA I, s.v. În
GALR II, p. 748, pe lângă elipsă și brahilogie, se vorbește despre asindet, toate relevând nuanțe afective,
transpunând deci note de subiectivitate și expresivitate și putând fi „valorificate stilistic, ca figuri de
construcție, cu forme specifice”. Vezi și Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române
contemporane , p. 64 -65.

60
față, la situația predicatului verbal neexprimat –, poate avea anumite valențe stilistice
pentru a conferi o nuanță de expresivitate sau de afectivitate mesajului transmis. Mai
mult, D. D. Drașoveanu, referindu -se la acest procedeu, îl identifică și sub denumirea
de brevilocvență252, adică inexistența anumitor concepte rezultată în urma unor omite ri
voite. Conform părerii gramaticianului, brevilocvența este exemplificată mai ales în
situația unor construcții precum 10 lei/kg253 (altfel spus, sintagma ar putea fi
interpretată ca Un kilogram costă zece lei. ).
Pe lângă acestea, există și cazul unei structuri caracterizate printr -o ,,simetrie,
în interiorul căreia termenii își inversează funcțiile sintactice”254. Ea poate fi
identificată și în situația predicatului verbal sub denumirea de chiasm . În concepția lui
Gh. Constantinescu -Dobridor, atunci când predicatul, aflat la același timp, ,,începe sau
se repetă cu forma inversată în propoziția următoare”255, se poate recunoaște acest
procedeu stilistic: Ați venit târziu, venit -au și ei târziu.
În ceea ce privește no țiunea cunoscută sub denumirea de deixis , Gramatica
Academiei , ediția 2005, arată că prin acest termen „se desemnează ansamblul
modalităților de expresie care asigură ancorarea mesajului lingvistic (enunțul) în
situația de comunicare în care este produs”256. De altfel, condiția primordială este ca
decodificarea mesajului să fie una corectă și dată de elementele concrete ale situației
de comunicare. Se arată că interjecțiile predicative, mai puțin interjecțiile
onomatopeice, sunt „elemente cu ancoraj deictic i ntrinsec”257, transpunând o valoare
primordială în situația de comunicare. De exemplu, într -un enunț precum Of! Va trebui
să plec mai devreme. , interjecția poate avea și o valoare stilistică, transpunând starea

252 Vezi D. D. Drașoveanu, op. cit., p. 277.
253 Vezi id., ibid., p. 277.
254 MDA I, s.v.
255 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 153.
256 GALR II, p. 635. Argumentul care stă la baza acestei definiții îl constituie faptul că orice enunț, ca
formă a transpunerii unei gândiri umane, este actualizarea unui mesaj într -un context spațial și temporal
specific (id., ibid., p. 635). Tot la p. 635 se arată că, în ceea ce privește categoria enunțurilor universale
cunoscute de tipul: Pământul se învârte în jurul Soarelui. ; Prin două puncte distincte trece o dreaptă și
numai una ., ele ,,sunt ancorate deictic, prin timpul «prezent» al verbului -predicat ”, cu alte cuvinte
timpul verbului arată faptul că enunțul este încă valabil. Mai mult, se vorbește despre coordonatele
cadrului deictic, dar și despre clase deictice. Există, de pildă, deictice simbolice și ostentative (vezi id.,
ibid., p. 637 -639), deict ice mixte (vezi id., ibid., p. 639 -640), precum și expresii deictice clasificate în
funcție de rolul în ancorarea deictică a enunțului – vezi p. 640 -655, unde se analizează expresiile
referențiale intrinsec deictice, cele relaționale, expresiile cu ancoraj deictic intrinsec sau ale „acordului”
deictic, pe lângă alte categorii precum deixisul spațial, personal (care, din anumite puncte de vedere, se
poate corela cu anafora sau cu unele construcții cataforice, întrucât codifică identitatea actanților: Veniți
mai des la bibliotecă. ). Vezi și Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române ,
p. 625 -629.
257 Vezi GALR II, p. 641. De altfel, interjecțiile alocutive reliefează (id., ibid., p. 642) o valoare fatică a
contextului comunicațional: Bre! Hai cu mine.

61
de regret a transmițătorului. Mai mult, în ace st context sunt încadrate și verbele
perfomative258.
Epanadiploza , după opinia lui Gh. Constantinescu -Dobridor, se identifică în
cazul verbului -predicat care stă la începutul unei propoziții, ,,iar în propoziția
următoare se subînțelege spre sfârșit”259: Să faci numai ce vrei tu, dar obligatoriu [ să
faci] bine. De asemenea, Micul dicționar academic definește procedeul ca fiind o
,,figură retorică constând în repetarea unui cuvânt (sau grup de cuvinte) la sfârșitul și la
începutul unei unități sintactice sau m etrice”260.
Epifora este, în sens larg, cazul repetitiv al unuia sau mai multor cuvinte la
finalul unor versuri, strofe sau fraze261: Astăzi plânge , mâine plânge , de câteva zile
plânge întruna. Pe de altă parte, reluarea ,,unui cuvânt fără o topică specifică”262
poartă denumirea de epizeuxis . Acest procedeu apare când verbul ,,se repetă imediat,
neîntrerupt, în cadrul unui vers”263, putând fi identificat și ca laitmotivul enunțului:
Pisicuța toarce , toarce , legănându -se alene. La polul opus, litota este o ,,figură de stil
care constă în a spune cât mai puțin și a face să se înțeleagă cât mai mult”264. În Micul
dicționar academic , litota este definită ca ,,figură de stil care constă în exprimarea unei
idei în mod îndirect, atenuat, micșorat, lăsând să se înțeleagă con trariul”265: Bunătatea
nu vine niciodată singură.
Conform unor dicționare explicative, omeoza este folosirea ,,improprie,
figurată, a unui verb, eventual însoțit de determinanții săi, în virtutea unei asemănări
între fenomene”266. În concepția lui Gh. Constantinescu -Dorbridor, omeoza apare
atunci când verbul -predicat este impropriu utilizat, altfel spus este folosit cu sens
figurat267, deși la o primă vedere se poate confunda cu o personificare:
„Nevrozele se transformau în poezie, durerea și opiul merge au mână -n
mână.”

258 Vezi id., ibid., p. 642. Tot la p. 642 se menționează că verbele performative arată prin însăși ,,rostirea
lor” propria caracteristică ,,de a realiza, atunci când sunt folosite la persoana I indicativ prezent”: Te
chem la reuniunea familie i. Mai mult, prin corelare cu acestea se poate analiza și situația verbelor de
deplasare ( Mergi până la magazin? ), care în anumite contexte – atunci când locutorul adoptă o anumită
atitudine față de alocutor – pot avea o valoare empatică.
259 Gh. Constantine scu-Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 153.
260 MDA II, s.v.
261 Vezi MDA II, s.v.
262 DEX, s.v. Vezi și MDA II, s.v.
263 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 153.
264 DEX, s.v.
265 MDA III, s.v.
266 Id., ibid., s.v.
267 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 155.

62
(Ioana Pârvulescu, Viața începe vineri , p. 7)
Oximoronul este procedeul stilistic prin care ,,se exprimă o ironie subtilă sau un
adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni incongruenți și aparent
incompatibili”268. După opinia Gh. Constantinescu -Dobridor, oximoronul se identifică
atunci când ,,în aceeași sintagmă predicativă sunt asociate ingenios două cuvinte care
exprimă noțiuni contradictorii”269: Mi-a îndulcit amarul cu vorbele -i înțelepte. .
În rândul structurilor c u valențe stilistice intră și poliptota – figură de stil care
constă în reluarea aceluiași cuvânt sub diverse forme flexionare. Se poate echivala în
anumite contexte și cu procesul traducerii unei vocabule. Poliptota se recunoaște în
cazul reluării verbul ui-predicat în propozițiile următoare, dar sub o altă formă
flexionară270:
Nu voi greși eu, nu vei greși nici tu.
Mai mult, Gh. Constantinescu -Dobridor arată că prin utilizarea corectă a
verbului -predicat se creează și personificările – ,,când obiectelor li se atribuie acțiuni
făcute de ființe sau de om”271:
„Sute de gămălii zburau la câte -o adiere.”
(Ioana Pârvulescu, Viața începe vineri , p. 33)
Într-o amplă cercetare a expresivității predicatului verbal, Gh. Constantinescu –
Dobridor analizează și tauto logia . Gramaticianul susține că ea apare atunci când
verbul -predicat „se repetă într -o propoziție”272: subiectivă, completivă directă,
circumstanțială de timp, circumstanțială finală, circumstanțială condițională falsă –
care în esență este o subiectivă. De altfel, dicționarele explicative definesc această
figură de stil ca fiind o ,,greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași
idei, formulată cu alte cuvinte”273:

268 DEX, s.v. Vezi și MDA III, s.v.
269 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 155.
270 Id., ibid., p. 153. Se arată, la p. 154, că uneori aceasta este ,,împletită cu antanaclaza, vizând sensul
propriu și sensul figur at al verbului -predicat”: El, la care a îngenuncheat cel care n-a îngenuncheat
vreodată…
271 Id., ibid., p. 155. Vezi și DEX, s.v., lucrare ce definește personificarea ca procedeu de atribuire a
,,lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri om enești și a le reprezenta ca atare; a
personaliza”; vezi și MDA III, s.v.
272 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 154. Referindu -se la tautologie, în Structura
stilistică a limbii române contemporane , p. 69 -70, Dumitru Irimia arată că ea apare atunci când
„termenii care se repetă desfășoară, prin funcții sintactice diferite, un raport semantic de identificare”
din dorința de a evidenția un anumit element.
273 DEX, s.v. De altfel, o altă definiție oferită în cadrul aceleiași lucrări (vezi DEX , s.v.) explică
tautologia ca fiind ,,judecată în care subiectul și predicatul sunt exact aceeași noțiune”, respectiv
,,fenomen sintactic care constă in repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu accepțiuni diferite,

63
„Pe urmă, el a plecat nițel mai încolo , s-a plimbat ce s-a plimbat , pe urmă s -a
întors și iar a fluierat.”
(Marin Preda, Opere. I. Nuvele și povestiri , p. 29)
În Dicționarul explicativ al limbii române , tmeza este definită în felul următor:
,,intercalare a unui cuvânt între două elemente ale unui cuvânt compus sau ale unei
unități frazeologice”274. Gh. Constantinescu -Dobridor arată că tmeza sintactică apare
atunci când pronumele reflexiv, aflat în cazul acuzativ , ,,al unui infinitiv, întrerupe
structura negativă a unui verb modal cu funcție de predicat, intercalându -se între
negație și acest verb”275: Tu nu te poți învăța minte. – în loc de Tu nu poți a te învăța
minte .; Ea nu se poate trezi de dimineață. – în loc de Ea nu poate a se trezi de
dimineață.
În Subiectul psihologic și predicatul psihologic în propoziție , Gh. N.
Dragomirescu aduce în discuție și predicatul psihologic . Autorul afirmă că prezența în
propoziție a acestui tip de predicat ,,reprezintă un feno men de împletire sau
suprapunere de funcții, dar de această dată eterogene, întrucât este vorba de fenomene
care aparțin la două nivele deosebite: cel gramatical și cel stilistic, cu alte cuvinte,
nivelul pur informațional și nivelul de performanță a limbi i”276. Astfel, se oferă prin
intermediul acestuia o notă aparte comunicării, însă pentru a se concretiza este
necesară apariția și a altor indici stilistici. De plidă, gramaticianul analizează situația în
care prezentul istoric sau dramatic, imperfectul mode stiei și cel al ficțiunii infantile sau
imperativul narativ au valoarea stilistică, deși aparent ocupă doar poziția de
substituenți ai perfectului compus277. Părerile referitoare la corelația sintaxă – stil sunt
însă eterogene. Pe de altă parte, Florica Dimitrescu semnalează existența unui alt
element care oferă expresivitate comunicării și care s -ar putea deci constitui ca factor
stilistic. Se face referire la faptul că într -o comunicare dialogată ,,răspunsul eliptic
rezultat dă vorbirii o mare forță exp resivă”278. Se poate stabili astfel o relație de
colaborare, colocvială, sau chiar de politețe.

marcată de obicei prin deosebire de intonație sau de formă și care, exprimând identitatea celor doi
termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o acțiune”; vezi și MDA IV, s.v.
274 DEX, s.v.; vezi și MDA IV, s.v.
275 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 155.
276 Gh. N. Drago mirescu, op. cit. , p. 136. Autorul este de părere ( ibid., p. 143) că ,,predicatul psihologic
poate fi, în același timp, și predicat gramatical”, în timp ce predicatul verbal este întotdeauna și
gramatical. Ideea este susținută și de Gh. Constantinescu -Dobr idor, Sintaxa limbii române , p. 162 -164.
277 Vezi Gh. N. Dragomirescu, op. cit. , p. 135.
278 Florica Dimitrescu, Procedee de afirmație în limba română , în ,,Studii și cercetări lingvistice”, VI
(1955), nr. 3 -4, p. 283. Mai mult, se analizează (id., ibid., p. 267) cazul în care ,,în general vorbitorii,
pentru expresivitate, cu intenții afective, nu răspund decât printr -un cuvânt (eventual două -trei cuvinte)

64
Așadar, forța limbii de a produce și de a susține fapte lingvistice cu valențe noi
se manifestă și în cazul predicatului verbal. Printre cele câteva clase stilis tice
enumerate care pot include predicatul verbal se pot identifica nuanțe expresive care
oferă mesajului trasmis profunzimea necesară. Cu alte cuvinte, se poate observa că
utilizarea verbului -predicat într -un anumit fel sau cu diferite scopuri (de pildă, pentru a
evidenția unele atitudini ale transmițătorului) poate fi analizată nu numai dintr -o
perspectivă sintactică, ci și dintr -o perspectivă stilistică, ambele susținându -se și
împletindu -se într -un mod armonios, mai ales că, dată fiind complexitatea ei, ,,o
gramatică poate conține un component sintactic, unul semantic și unul fonologic”279.

2.7. Observații. Confuzii cu alte părți de propoziție

Importanța pe care predicatul verbal o are în comunicarea interumană solicită
nu numai conștiința adecvării lui la anumite contexte, selecția verbelor predicative care
trebuie să fie în concordanță cu ceea ce face sau ce dorește să transmită locutorul, ci și
atenția sporită a tuturor celor care îi cercetează poziția, oprindu -se fie la structurile
esențiale, fie la cele amănunțite. În procesul analizei sintactice, rigurozitatea impusă
ajută la identificarea corectă a componentelor propoziției, respectiv a frazei, mai ales
că particularitățile lor sunt asemănătoare și creează multe dificultăți în practica analizei
gramaticale. În ceea ce privește situația predicatului verbal, numeroși gramaticieni
atrag atenția asupra faptului că aceasta poate fi de cele mai multe ori neclară280, fie
pentru că un adverb, o locuțiune sau o interjecție nepredicative sunt identificate în mod

indispensabil pentru o bună înțelegere”, accentuându -se în acest fel reluarea părții de propoziție cu
adevărat importante în respectivul context comunicațional. Vezi și GALR II, p. 924 -925; Dumitru
Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane , p. 55 -57. De altfel, în cadrul acestei lucrări, la
p. 66, autorul vorbește și despre sintaxa mixtă (adi că situația în care expresia verbală se îmbină cu cea
nonverbală), caz în care ,,indicarea cinetică a unui obiect […] face superfluă exprimarea lui lingvistică
printr -un termen complement”; ideea se întâlnește și la Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii
române. 2. Sintaxa , p. 1548 -1549.
279 Noam Chomsky, Aspecte ale teoriei sintaxei , [București], [Tipografia Bibliotecii Centrale de Stat],
[1969], p. 207. Vezi și id., ibid., p. 223 -228.
280 În op. cit. , p. 75, Aurel Nicolescu este de părere că, ,,în analiza sintactică a propoziției, predicatul
solicită aproape întreaga atenție a analistului”, căci „date fiind existența a două mari categorii de
predicate (verbal și nominal) și mai ales prezența numeroaselor posibilități de exprimare […] se înțelege
ușor de ce analiza predicatului ridică numeroase și dificile probleme”. Vezi și G. Ivănescu, Gramatica și
logica. II. Structura gândirii ca factor primar al structurii sintactice , p. 193 -219.

65
eronat drept predicative, fie pentru că un predicat verbal impersonal se recunoaște ca
fiind predicat nominal impersonal, fie din cauza statutului special al unor verbe la
moduri nepredicative, a verbelor cu dublă identitate (verbală și nominală), a f alselor
subînțelegeri, și nu numai.
Situația referitoare la confuzia creată de verbe copulative ca a fi, a deveni , a se
face, a ajunge , a rămâne și cea a numelor predicative cu statut problematic se va
discuta după stabilirea particularităților predicatulu i nominal. Așadar, vom analiza , în
primul rând, cazul adverbelor predicative propriu -zise sau false predicative. În
gramatica românească, unanim recunoscut este faptul că predicatul verbal poate fi
exprimat și prin intermediul adverbelor predicative, fapt ce ridică și confuzii asupra
denumirilor care se propun. În acest c ontext se vehiculează noțiunea de predicat
adverbial .
Majoritatea gramaticienilor281 atrag atenția asupra celor trei funcții sintactice pe
care adverbul le poate îndeplini: predicat adverbia l, nume predicativ sau complement
circumstanțial de mod, pe lângă poziția de cuvinte izolate ( Ea, bineînțeles , nu a copiat
la test. ). Astfel, atunci când adverbe sau locuțiuni adverbiale predicative precum:
firește , desigur , poate , pesemne , bineînțeles , negreșit , de bună seamă , cu siguranță ,
fără doar și poate , fără îndoială , sunt urmate de o conjuncție subordonatoare (cele mai
cunoscute sunt că și să), ele sunt elemente regente pentru o propoziție subiectivă și
îndeplinesc funcția sintactică de predicat adverbial:
„[…] poate că am alte afaceri în vedere.”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 168)
Pe de altă parte, când pot primi morfemele predicativității, a dverbele
îndeplinesc o altă funcție sintactică diferită de cea a predicatului adverbia l, deși sunt
urmate de una dintre conjuncțiile subordonatoare. Cu alte cuvinte, atunci când când
acceptă corelarea cu un verb copulativ și impersonal a fi și apar în construcții precum:
e ușor , e bine , e greu , e probabil etc., funcția sintactică identifica tă este cea de nume
predicativ, cu toate că adesea se confundă ca înțeles cu cele predicative282:

281 Vezi GA 2 II, p. 97; GALR II, p. 249 -251; Gabriela Pană Dindele gan (coord.), Gramatica de bază a
limbii române, p. 402; G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții
(cu trei seturi de grile rezolvate și comentate) , p. 236 -239; Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 588 –
590; Teod or Cotelnic (coord.), op. cit. , p. 241 și p. 244; Dumitru Bejan, op. cit. , p. 289; Al. Graur,
Gramatica azi , p. 180; Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții , p. 176.
282 Vezi G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei grama ticale. Distincții și… distincții (cu trei seturi
de grile rezolvate și comentate) , p. 238 -239. În op. cit. , p. 106, Aurel Nicolescu arată că ,,departajarea
predicatelor exprimate prin adverbe predicative se face cu destulă dificultate deoarece este nevoi e de un
artificiu, și anume de admiterea verbului copulativ a fi ca o anexă ipotetică”. Vezi și Valeria Guțu

66
E bine să înveți întotdeauna mai mult. (nume predicativ)
Sigur că vine înainte de miezul nopții. (deși a fi este eliptic, funcția îndeplinită
este tot cea de nume predicativ).
Atunci când nu sunt urmate de nicio conjuncție subordonatoare și nici nu pot fi
predicativizate, ele îndeplinesc funcția sintactică de complement circumstanțial de
mod:
Fără îndoială mi-a spus tot ce avea de gând.
Un loc special în discut area acestor tipuri de adverbe îl ocupă topica. În
exemplul de mai sus, locuțiunea adverbială fără îndoială nu este urmat ă de o
conjuncție subordonatoare, în speță că sau să, motiv pentru care e a are o topică liberă.
De altfel, o confuzie asemănătoare poa te fi recunoscută și în cazul predicatului
interjecțional. Dificultățile apar din cauza faptului că predicatul verbal poate fi
exprimat și prin intermediul interjecțiilor de tip special. Este vorba de interjecțiile
predicative care își asumă funcția de pre dicat analogic interjecțional și pot fi înlocuite
în context cu verbul pe care îl substituie283: Broasca țuști! în lac. (se poate spune și
Broasca a sărit în lac. ). Mai mult, o interjecție predicativă poate fi termen regent
pentru o propoziție subordonată (a tunci când este urmată de o conjuncție
subordonatoare):
Iată că vine! (propoziție subordonată completivă directă).
Fiind însă o parte de propoziție complexă, interjecția poate crea numeroase
ambiguități în jurul funcției de predicat, mai ales că poate înd eplini și alte funcții care
pot fi eronat identificate. Se pot discuta următoarele funcții sintactice:
 subiect: Se auzea pic-pic!;
 nume predicativ: Era tura-vura săraca. ;
 complement direct: Am auzit hei-rup! în spatele grădinii. ;
 complement circumstanțial de mod: Aleargă lipa-lipa toată ziua. ;
 element predicativ suplimentar: Umblă treanca -fleanca după tine.
În Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei
seturi de grile rezolvate și comentate) , G. G. Neamțu analizează și confuzia creată în

Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , p. 140 -145; Vasile Șerban, Sintaxa limbii
române. Curs practic , p. 98 -99.
283 Vezi GA 2 II, p. 97; GALR II, p. 248; Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii
române , p. 318; Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , p. 131; Gh.
Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 149 -151.

67
jurul predicatului verbal impersonal284. Acesta se poate confunda cu un predicat
nominal impersonal, dată fiind structura sa formată cu a fi:
E indicat să vii mai repede la examen. (predicat verbal impersonal)
E greu să vorbești în necunoștință de cauză. (predicat nominal impersonal)
Delimitarea celor două funcții sintactice se face prin intermediul identificării
corecte a „pasivului impersonal”285, și anume prin substituirea structurii impersonale a
fi + participiu cu o structură care include reflexiv -pasivul impersonal construit cu
particula se: e arătat că = se arată că , e susținut că = se susține că : E susținut că
teoria relativității este incorectă.
Și în Gramatica de bază a limbii române se analizează anumite structuri c are
pot crea confuzii . Este discutat, în primul rând, statutul formelor verbale non -finite286.
Astfel, aici, dar și în numeroase alte lucrări se arată că predicatul verbal poate fi
exprimat prin verb la mod nepersonal: infinitiv, supin, participiu sau gerunziu.
Identificarea lor drept predicate verbale presupune o atenție sporită dat fiind faptul că
ele, numai în anumite condiții speciale, pot satisface această funcție sintactică, și
anume atunci când echivalează imperativul (cazul infinitivului , al supinului sau al
participiului ):
A nu se intra în zona marcată! (verb la infinitiv – funcție sintactică de predicat
verbal)
De citit regulamentul! (verb la supin – funcție sintactică de predicat verbal)
Semnat .; Adjudecat .; Pierdut câine. (verbe la parti cipiu – funcție sintactică de
predicat verbal)
La o primă vedere , verbele la moduri nepersonale (infinitiv, gerunziu) par a
constitui enunțuri independente și valide din punct de vedere semantic. Ele pot fi

284 Vezi G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei seturi de
grile rezolvate și comentate) , p. 248 -249. Gramaticianul arată că predicatul verbal impersonal este
,,exprimat printr -un verb la diateza pasivă impersonală ”: E demonstrat că Pământul se degradează.
285 Id., ibid., p. 248. Vezi și GALR II, p. 247.
286 Vezi Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române , p. 286 -298 passim . Se
arată (id., ibid., p. 287) că ,,formele verbale non -finite păstreaz ă, mai ales în plan sintactic și semantico –
sintactic, trăsături de tip verbal”, dat fiind că acestea ,,sunt, ca și verbele prototipice, centre de grup
verbal, atrăgându -și complemente și impunându -le restricții de caz și de rol tematic”. De altfel, lucrare a
le analizează (id., ibid., p. 288) drept predicate verbale și atunci când ,,au complement direct, indirect,
prepozițional și secundar, exceptând participiul, care, fiind adesea pasiv, pierde capacitatea de a primi
complement direct”: Vorbindu -l pe stăpân de bine, a primit doi galbeni în plus. ; Oferindu -se
recompensă găsitorului, căutările au fost deja demarate. ; E ușor a-i anunța veștile bune. Vezi și GALR
II, p. 249; Ion Diaconescu, Infinitivul în limba română , p. 148 -205.

68
analizate și ca alte părți de propoziție tota l diferite de predicatul verbal. Cu alte
cuvinte, verbele la mod nepersonal pot îndeplini și alte funcții sintactice287:
 subiect: E frumos a scrie/ de scris poezii. ; Se vede fulgerând .;
 complement direct: Nu știe a se comporta adecvat dineului. ; Termină de
gătit.; Văd fulgerând .;
 complement prepozițional: Visează a plonja în ocean .;
 nume predicativ: Lecția nu este de învățat .; Dorința mea este de a pleca .
 element predicativ suplimentar: Îl știam a fi cel mai înalt dintre noi/ de
neegalat / agitându -se de emo ții/ venit deja acasă. ;
 complement circumstanțial instrumental: A luat examenul copiind .;
 complement circumstanțial de mod: A murit urându -și familia. ;
 complement circumstanțial de timp: Primind vestea, a plecat grăbit .
Mai mult, Gramatica de bază a limbii române explică și dificultățile pe care
predicatul verbal compus le ridică288. Cu alte cuvinte, o construcție precum: „ Nu mai
putea îndura .” (Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 93) poate fi analizată în
diverse moduri . Însă, odată soluționată problematica identificării predicatului (simplu
sau compus), se stabilește și poziția infinitivului ca element component al sintagmei: în
cazul unui predicat simplu, acesta îndeplinește funcția sintactică de complement direct
al operatorului modal, dar în cazul unui predicat verbal complex, el este o parte a
grupului verbal.
Așadar, părțile de propoziție cu care predicatul verbal se poate confunda nu
sunt deloc puține. Pe lângă erorile generate de ambiguitatea anumitor verbe copulative,
există multiple similitudini între funcțiile sintactice care au la bază un component cu
caracter plurivalent, fapt ce solicită o atenție sporită în practica analizei gramaticale.
Cu toate acestea, regulile stricte pe care predicatul verbal le i mpune fac diferențele
esențiale între o parte de propoziție principală și o parte de propoziție secundară care
tinde să îndeplinească rolul unei părți principale, deși se află în raport de inegalitate,
relația dintre acestea fiind, la prima vedere, una de completare semantică.

287 Vezi Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române , p. 294. Lucrarea
recuză capacitatea gerunziului și a participiului de a satisface poziția de predicat vebal, motiv pentru
care, deși în același context alți gramaticieni le identifică drept centru verbal, Grama tica de bază a
limbii române le analizeaza fie drept complement circumstanțial de cauză ( Ajungând Ioana, am plecat
mai repede. ), fie complement circumstanțial condițional ( Venit aici, niciodată nu ar mai pleca. ;
Străduindu -se mai mult, ar putea lua premiul cel mare. ), fie complement circumstanțial concesiv
(Negătind niciodată, tot a preparat un desert bun. ).
288 Vezi id., ibid., p. 295 și p. 403.

69

CAPITOLUL III
PREDICATUL NOMINAL

3.1. Definiție. Caracteristici

În gramatica românească se recunoaște nu numai complexitatea elementelor
lingvistice componente, ci și importanța și locul fiecăruia în cadrul sistemului. Mai
mult, unanim recunoscut este și faptul că, în domeniul sintaxei, problematica
predicatului a fost intens dezbătută, fiind „una din tezele ei de bază, care n -a încetat să
fie mereu afirmată, într -o formă sau alta”289. Astfel, majoritatea gramaticienilor,
lingviștilor și logicienilor susțin caracterul esențial290 al conceptului prin intermediul
căruia comunicarea interumană ia naștere. Element indispensabil interacțiunii umane,
predicatul susține exprimarea judecăților, fiind „partea de propoziție prin care se sp une
ceva despre subiect”291.
Tema acestui capitol se dovedește a fi și ea un argument care stă la baza ideii
conform căreia partea de propoziție discutată se individualizează prin plurivalență și
mai ales primordialitate printre factorii necesari unei exprim ări coerente și îndeosebi

289 D. Crașoveanu, Contribuții la studiul categoriilor sintactice de subiect și predicat (teză de doctorat),
p. 37. Mai mult, D. Crașoveanu susține ( ibid., p. 18) că ,,subiectul și predicatul, ca unități sintactice în
sensul cu care le folosim azi, au o vechime mai mult decât bilenară”, iar „«partea de propoziție» este un
concept care apare în gramatică mai târziu decâ t «cuvântul»”. De altfel, existența predicatului verbal și a
celui nominal este semnalată încă din cele mai vechi timpuri, Mioara Avram, în studiul Sintaxa limbii
române în secolele al XVI -lea – al XVIII -lea, București, Editura Academiei, 2007, descoperind u-l și în
scrierile din secolele al XVI -lea și al XVIII -lea.
290 În Curs de sintaxa limbii române moderne , p. 125, G. Ivănescu susține că „verbul nu este numai o
realitate lingvistică, el este și una a gândirii”.
291 D. Crașoveanu, Contribuții la studiul categ oriilor sintactice de subiect și predicat (teză de doctorat),
p. 47. Gramaticianul arată ( ibid., p. 50 -51) că predicatul ,,numește ceea ce se zice despre subiect” și este
caracterizat prin capacitatea de a reliefa acțiunea, starea sau însușirea acestuia. D e altfel, în Tratat de
gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , p. 1304, Corneliu Dimitriu arată că în „intenția comunicativă
[…] informația semantică din subiect o implică pe cea din predicat, iar informația semantică din
predicat o implică pe cea din subi ect”.

70
corecte. Particularizând, se discută calitatea copulativă a verbului la mod personal care
satisface funcția sintactică de predicat nominal – predicatul prin intermediul cărui se
transmit informații despre ce este sau cum este subi ectul. Însă, dat fiind modul în care
problemele în sintaxă sunt clarificate, părerile referitoare la definirea și clasificarea
predicatului nominal nu sunt deloc omogene, abordările reliefând atât definiții
complexe, cât și explicații uzuale292.
În tradiția gramaticii românești, definiția unanim acceptată a predicatului
nominal e aceea conform căreia acesta este ,,partea principală de propoziție care arată
ce se spune despre subiect, în principal ce este, cine este, cum este subiectul […],
caracteristici a tribuite subiectului prin intermediul numelui predicativ”293, fiind alcătuit
dintr -un verb copulativ și un nume predicativ:
„De unde vine atunci senzația că toți bătrânii sunt cumsecade ?”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 13)
„Fericirea este bucurie trăită în inocență până la capăt, fără sabia remușcării
veghind asupra ei.”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 16)
În multe lucrări de specialitate, predicatul nominal este exemplificat prin
prezentarea părților componente care sunt și primele elemente individualizatoare.
Astfel, predicatul nominal ,,este alcătuit dintr -unul sau mai multe nume predicative și
dintr -un verb copulativ la un mod personal”294. Abordând această problem ă, Iorgu

292 De-a lungul vremii s -au propus numeroase denumiri care să clarifice sau să complice analistul în
desfășurarea practicii sale. Astfel, predicatul nominal se discută și sub denumiri precum predicat
analitic (Dumitru Irimia, Gramatica limbii române , p. 434) sau predicat semantico -sintactic (GALR II,
p. 238 -243 passim ).
293 Dumitru Bejan, op. cit. , p. 285. Vezi și Alexandru Metea, op. cit. , p. 175; Teodor Cotelnic (coord.),
op. cit. , p. 242; Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 135; Paula Diaconescu, Rolul
elementului verbal în componența predicatului nominal , în Studii de gramatică , vol. II, București,
Editura Academiei, 1957, p. 105.
294 GA 2 II, p. 99. Se remarcă și în acest caz importanța verbului la un mod personal, deși s e arată ( id.,
ibid., p. 99) că ,,numele predicativ poate sta și pe lângă un verb copulativ la un mod nepersonal, dar
construcția în ansamblu nu are rol de predicat”. Mai mult, Valeria Guțu Romalo, în Sintaxa limbii
române. Probleme și interpretări , p. 133, susține că este necesară o diferențiere între predicatul verbal și
predicatul nominal tocmai din cauza faptului că verbul predicativ se poate identifica în amebele definiții.
Astfel, în concepția autoarei, ,,baza distincției […] o constituie gruparea ve rbelor, în funcție de calitatea
lor semantică, de gradul de «abstractizare» a sensului, în două mari clase”: verbele predicative (care,
fiind la un mod personal, pot forma singure nucleul unei propoziții și exprimă o acțiune), respectiv
verbele nepredicati ve (care nu fi centrul propoziției singure, ci doar alături de un nume predicativ,
„având funcțiunea doar de verb copulativ”). Vezi și Elena Neagoe, Observații asupra definiției verbului
copulativ , în „Cercetări de lingvistică”, XIV (1969), nr. 1, p. 95; Ecaterina Teodorescu, În problema
structurii părților de propoziție, cu privire specială la predicatul nominal , în „Limba română”, XXVIII
(1979), nr. 2, p. 123 -127, autoarea susținând că termenii trebuie definiți în primul rând funcțional și apoi
relaționa l, spre deosebire de lingviștii care pledează pentru descoperirea și analiza noțiunilor lingvistice
prin referire, încă de la început, la termenii cu care intră în legătură.

71
Iordan și Vladimir Robu oferă o explicație a noțiunii în discuție prin caracterizarea
celor două componente: numele predicativ și verbul copulativ, atrăgând atenția asupra
sintagmei din perspectiva capacității de a se concretiza sau nu drept predicatul unei
propoziții295. Raportările se bazează pe numeroase perspective, astfel că Rodica Nagy
este de părere că predicatul nominal ,,este o specie a predicatului care se distinge de
celelalte trei tipuri […] prin trăsăturile proprii de structură și prin natura morfologică
eterogenă a elementelor componente”296. Autoarea afirmă că acest tip de predicat are o
organizare ,,duală” din cauza elementelor componente care nu au un conținut
morfologic a semănător, unul având o esență verbală, și anume verbul copulativ, iar
celălalt, în speță numele predicativ, un conținut nominal.
În Tratat de gramatică a limbii române , Corneliu Dimitriu nu recuză existența
unui predicat nominal, însă propune o altă denum ire: predicat vebal -nominal297. În
concepția gramaticianului, vechea denumire se păstrează grație tradiției câștigate de -a
lungul deceniilor, dar sintagma poate avea o cu totul altă relevanță. El arată că
structura ,,se explică prin subfuncția de nume predi cativ, nominal fiind un termen […]
ce înseamnă «relativ la nume»”298. Lucrarea analizează, așadar, denumirea din
perspectiva importanței pe care cele două componente o relevă, ajungându -se la
concluzia că s -a acordat o prea mare însemnătate subfuncției de nu me predicativ. Mai
mult, se discută și cele două mari direcții la care gramaticienii aderă când abordează
acest subiect. Există, pe de o parte, categoria celor care admit ideea unui predicat

295 Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 594. O abordare asemănătoare se găsește și la Nicolae
Felecan, op. cit. , p. 74, autorul susținând că ,,predicatul nominal presupune existența a două elemente:
verbul copulativ, folosit ca simplu instrument gramatical, și numele predicativ, purtătorul conținutului
noțional al predicatului ”. Vezi și Aurelia Merlan, op. cit. , p. 63; Al. Graur, Gramatica azi , p. 180, și id.,
Părțile principale de propoziție , în „Limbă și literatură”, VI (1962), p. 47 -53; Gheorghe Pop, op. cit. , p.
80; Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 99 -100; G. G. Neamțu, Predicatul în limba
română. O reconsiderare a predicatului nominal , p. 53.
296 Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. II. Funcții sintactice , p. 43. Vezi și Dumitru Irimia,
Gramatica limbii române , p. 434, autorul susținând că „pentru predicatul analitic este definitorie
realizarea predicației printr -un constituent analitic, cu organizare bipolară: o component verbal (un verb
copulativ) și un complement nominal (nume: substantiv/adjectiv/pronume, adverb sau prepoziție –
dezvolta re a planului semantic al unui nume)”.
297 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , p. 1296. Argumentul care stă la
baza acestei opinii îl constituie varietatea părților de vorbire prin care acesta se exprimă.
298 Id., ibid., p. 1296 . Tot la p. 1296 se menționează că subfuncția de nume predicativ este cea care
,,aduce informația semantică principală”, pe când verbul copulativ ,,aduce informația gramaticală
principală”. Astfel, s -a efectuat o deosebire și mai evidentă între predicatul verbal și predicatul nominal,
întrucât în situația celui dintâi ,,atât informația semantică, cât și informația gramaticală se transmit prin
verb” ( id., ibid., p. 1296). Însă importanța verbului copulativ este semnalată ( id., ibid., p. 1300) și de
capacita tea lui de a „marca timpul, modul și celelalte categorii întâlnite”.

72
nominal, criteriul care stă la baza afirmației fiind de natură se mantică299. Pe de altă
parte, aria celor care îi neagă prezența are și ea, pe lângă multiple dezavantaje, anumite
avantaje, și anume că ,,se anulează contradicția că verbul copulativ este nepredicativ
dacă are nume predicativ în proproziție”300. Demersul conch ide însă că predicatul
nominal, spre deosebire de cel verbal, este întotdeauna alcătuit din copulă și nume
predicativ.
Caracterul unitar sau neunitar al predicatului nominal este discutat, atât la un
nivel gramatical, cât și la unul lexico -semantic, de G. G. Neamțu. Gramaticianul
susține că cele două elemente componente ale predicatului nominal se integrează unor
„clase de cuvinte cu un statut morfosintactic diferit, clase care își păstrează
individualitatea gramaticală”301. Mai mult, autorul arată că exist ă numeroase cazuri în
care predicatul nominal este identificat asemenea unei funcții complexe, fapt ce duce la
remarcarea unui raport de subordonare între verbul copulativ și numele predicativ302.
Referindu -se la satutul semantic al verbului copulativ și la cel al numelui predicativ,
gramaticianul vorbește despre „complementaritate semantică, nemarcată”303, caz în
care se observă o similitudine cu statutul locuțiunilor.
Cu alte cuvinte, deși opiniile lingviștilor nu par a con stitui o poziție
convergentă, împle tirea lor poate contura o caracterizare complexă și obiectivă a
grupului verbal în discuție. Nepotrivirea dintre abordări poate avea la bază atât
caracterul complex al predicatului nominal, în speță pluralitatea și statutul elementelor

299 Vezi id., ibid., p. 1300. Cu alte cuvinte, se vorbește despre de „acceptarea funcției unice de predicat
nominal” ce susține o comunicare adaptată intențiilor locutorului prin care se of eră un anumit sens
lexical. Mai mult, tot la p. 1300 se arată că una din consecințele acestui fapt este constituirea verbului
copulativ „în marcă a raportului sintactic de inerență”. Vezi și Ștefan Hazy, Predicativitatea –
determinare contextuală analitică , p. 29.
300 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , p. 1301. Referindu -se la
dezavantaje, autorul arată că ele sunt de natură semantică și gramaticală, discutându -se situația unor
predicate de stare analitice ( Daiana este bolnavă .).
301 G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderarea a predicatului nominal , p. 57. Mai
mult, autorul demonstrează ( ibid., p. 60) că, în situația în care se afirmă că predicatul nominal are o
structură binară, implicit cele două unități se acc eptă ca fiind egale din punct de vedere sintactic. De
altfel, el arată ( ibid., p. 53) că, în majoritatea gramaticilor tradiționale, caracterul bifuncțional al
predicatului nominal este îndeaproape studiat.
302 Vezi și Rodica Popescu, Observații asupra predic atului nominal și propoziției predicative în limba
română , în „Analele Universității din Timișoara” , VII (1969), p. 93. Autoarea este de părere ( ibid., p.
101) că această sintagmă e „indestructibilă din punct de vedere semantic și gramatical”, iar menținerea
distincției predicat verbal –predicat nominal este esențială.
303 G. G. Neamțu, Sintaxa limbii române. O reconsiderarea a predicatului nominal , p. 65. Tot la p. 65
autorul semnalează existența situației în care structura verb copulativ + nume pred icativ s -ar putea
recunoaște „drept unitate semantică”, fapt ce „ar însemna să avem tot atâtea «unități semantice» câte
predicate nominale”. În GA 2 II, p. 99, abordându -se partea gramaticală a structurii, se arată însă că,
„într-o frază, numărul predicatel or nominale e egal cu numărul verbelor copulative; în componența unui
singur predicat nominal pot intra însă mai multe nume predicative”.

73
comp onente, cât și r elația care, de-a lungul vremii , a devenit simbolul sc hematic al
predicatului nominal – aceea dintre verbul copulativ și numele predicativ. Cu toate
acestea, bogăția ins trumentelor lingvistice actuale – elemente adiacente
multilateralității gândirii umane – au permis dezvoltar ea și menținerea acestui tip de
predicat ca fiind una dintre părțile de propoziție cele mai importante în gramatica
românească.

3.2. Verbul copulativ – particularități, inventar, clase

Anticipată încă din prima parte a discuției referitoare la statutul și
componentele predicatului nominal, problematica verbului copulativ a stârnit de -a
lungul vremii numeroase controverse. Cu toate că unii gramaticieni îi recunosc
întâietatea în realizarea funcției de predicat nominal, alții o recu ză, punând în prim
plan numele predicativ, deși numărul predicatelor nominale din cadrul frazei
echivalează cu numărul verbelor copulative și nu cu cel al numelor predicative304. În
ciuda ac estor polarități, se poate remarca faptul că baza fiecărei controver se o
constituie caracterul său esențial, care nu poate fi ignorat în studiul predicatului în
limba română contemporană, deși „lingviștii, în general, n -au socotit copula ca pe ceva
indispensabil frazei”305.
În gramatica românească, verbul copulativ este disc utat fie prin prezentarea
anumitor caracteristici specifice acestei clase, fie prin exemplificarea individuală a
verbelor care pot satisface poziția în discuție. Gramatica Academiei , ediția 2005,
făcând referire la inventarul și clasele de verbe copulative , arată că se vorbește despre
o categorie care din punct de vedere „semantic, sintactic și ca uz stilistic”306 nu este

304 În Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , p. 1305 -1306, Corneliu Dimitriu susține că
această generalizare „este motivată de comunicări” de tipul: Tu ai fost sau n-ai fost fericită ?,
exemplificări retorice care însă „conțin două forme (obligatoriu coordonate disjunctiv) ale verbului
copulativ (o formă pozitivă și alta negativă)”, forme care aparțin „unui singu r predicat nominal”.
Argumentul -bază al acestei afirmații îl poate constitui și faptul că se transmite numai o informație
semantică identificată drept referent al unui singur nume predicativ, precum și existența unei coordonări
disjunctive sau semantica te xtului care nu invocă ideea unei alegeri, răspunsul fiind implicit știut.
305 G. Ivănescu, Curs de sintaxa limbii române moderne , p. 122. Autorul analizează corectitudinea ideii
conform căreia nu există copulă, ea fiind doar „un mijloc de a arăta că există f rază și este întrebuințată
atunci când limba nu dispune de alte mijloace, cum este cazul rusei”.
306 GALR II, p. 280.

74
una omogenă, numele predicativ fiind singura poziție semantico -sintactică ce se poate
identifica drept element comun. Dacă în gramaticile t radiționale307 sunt abordate
frontal cele mai cunoscute verbe copulative, abordările modern e le analizează și le
clasifică până la a oferi un studiu aparent exhaustiv. Se operează deci o clasificare a
verbelor copulative după calitatea lor matricială, după a numite norme semantice și
sintactice, dar și în funcție de varietatea lor stilistică astfel308:
 în funcție de calitatea lor matricială309 sunt copulative verbele a fi, a deveni ,
a însemna , a se face , a ieși , a rămâne , iar a părea și a ajunge – când „devin
operatori copulativi prin reorganizare și recategorizare”310;
 din punct de vedere semantic se identifică o categorie a verbelor copulative
statice: a fi, a însemna , a veni (în registrul popular), a se ține (de asemenea
în registrul familiar ), dar și una a v erbelor copulative aspectual -dinamice: a
deveni alături de sinonime le lui, aspectual -durative: a rămâne , factitive: a
fi, contrafactitive: a se da (identificat în limbajul popular), a face pe , a se
erija în și nonfactitive a părea , a trece (de / drept) , a se ține . Tot în această
categorie intră și verbele copulative care acceptă toate tipurile de predicație
(a fi, a deveni , a ajunge , a rămâne ) sau doar câteva ( a însemna admite o
predicație de tip ecuativ, a se numi , a se chema – o predicație denominativă,
a ieși, a se face , a veni , a se ține , a se prinde – o predicație categorizantă, a
arăta , a se da , a trece , a face pe , a se erija în – o predicație comparativ –
calificantă);
 din perspectivă sintactică se identifică verbe copulative care solicită
prezența fie a cliticului reflexiv, fie a prepoziției: a se face , a se prinde , a
face pe ;
 în funcție de gradul lor de utilizare în cadrul limbii se pot recunoaște atât
verbe copulative folosite în limbajul colocvial, cât și verbe întrebuințate în
toate registrele limbii.
Gramatica de bază a limbii române propune un inventar al verbelor copulative
împreună cu particularitățile lor de bază, concluzia fiind aparent opusă gramaticii

307 Vezi GA 2 II, p. 99 -101, unde se discută într -o abordare directă și sumară verbe copulative ca: a fi, a
deveni , a se face , a ieși , a ajunge .
308 Vezi GALR II, p. 280 -283 passim. ; Dumitru Irimia, Gramatica limbii române , p. 435 -436.
309 Vezi și Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxă și semantică. Pozițiile „predicative” , în id. (coord.),
Limba română. Stadiul actual al cercetării. Actele celui de al 6 -lea colocviu al Catedrei de limba
română (29 -20 noiembrie 2006) , [București], Editura Universității din București, 2007, p. 42.
310 GALR II, p. 280.

75
editate în 2005. Se afirmă că „verbele copulative reprezintă o clasă restrânsă”311 ale
cărei trăsături sunt bine delimitate, cu toate că „în ansamblu este eterogenă, atât din
punct de vedere semantic și sintactic, cât și sub aspectul uzului”312. Verbele copulative
semnalate ca fiind cele mai importante coincid cu cele propuse în Gramatica
Academiei , ediția 2005, dar și cu multe gramatici tradiționale, discutate ca fiind
„prototipic copulative sau contextual copulative”313. Referindu -se la caracteristicile
sintactice al e acestora, lucrarea le consemnează pe următoarele314: verbele copulative
sunt verbe bivalente și intranzitive, neimplicându -se în opozițiile de diateză, dar
putând apărea lângă un complement indirect sau posesiv clitic, dată fiind apariția lor în
structuri reciproce și reflexive, de unde și capacitatea unor copulative de a fi
indispesabil reflexive, în timp ce altele nu pot fi satisface această valență .
În Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcție , Nicolae Felecan arată că
un inventar integral al vebelor copulative nu s -a putut realiza din variate motive, cel
mai important constituindu -l recunoașterea sau nerecunoașterea elementului predicativ
suplimentar315. Autorul identifică drept particularitate relevantă pentru statutul
verbelor copulative pierderea totală sau parțială a conținutului „noțional”, fapt ce le
ajută să intre „în alcătuirea predicatului nominal ca simple unelte gramaticale, indicând
persoana și numărul prin care se acordă cu un subi ect, precum și timpul, modul și chiar
diateza”316. Într -un studiu dedicat acestei categorii sintactice, și Rodica Nagy o explică
ținând seama de „rolul de conectiv”317, dar și de puterea sa de pierdere sau păstrare a

311 Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române , p. 479.
312 Id., ibid., p. 479.
313 Id., ibid., p. 479 -480. Mai mult, tot la p. 480, se clasifică verbele copulative în două mari categorii:
verbe copulative standard, adică cele care sunt copulative în toate sau în majoritatea „aparițiilor”,
respectiv verbe a căror „valoare copulativă este secundară, specială”, făcând referire și la cele cu o
utilizare extinsă sau redusă, într -un limbaj familiar sau popular.
314 Vezi id., ibid., p. 479.
315 Vezi Nicolae Felecan, op. cit. , p. 75.
316 Id., ibid., p. 74. Gramaticianul susține că verbele copulative realizează conexiunea dintre subiect și
numele predicativ „în sensul că permit celor două nume […] să intre în raport de inerență”. Ideea se
întâlnește și la Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 101; Al. Graur, Gramatica azi , p.
180.
317 Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. II. Funcții sintactice , p. 43. În op. cit. , p. 289, Dumitru
Bejan utilizează sintagma de verbe de relație datorită faptului că ele realizează corelarea dintre alte părți
de propoziție. Mai mult, și gramaticianul susține caracterul vid al acestora, arătând ( ibid., p. 290 -291)
că ele nu sunt numai intranzitive, ci și fără sens lexical, iar atunci când se recunosc ca fiind cu sens
„plin” au calitatea de predicat verbal. Aceeași idee se găsește și la Gh. Constantine scu-Dobridor, Sintaxa
limbii române , p. 136, autorul folosind și el sintagma instrument gramatical prin referire la verbul
copulativ. De asemenea, se explică (id., ibid., p. 137) și faptul că „fiecare dintre aceste verbe cu funcție
de copulă poate fi (atun ci când se folosește singur la un mod personal și cu anumite sensuri) predicat
verbal”. Vezi și Paula Diaconescu, op. cit. , p. 107, autoarea explicând, la rândul său, că „verbul golit de
înțeles lexical a devenit indice gramatical, copulă între subiect și numele predicativ”, iar construcția unui

76
sensului de bază. Mai mult, autoarea identi fică trei particularități esențiale ale verbelor
copulative, și anume aceea de a ,,impune o complinire atributivă”318, de a nu putea fi
identificate la diateza pasivă și de a nu putea adăuga ele singure mărci semantice. De
altfel, cele mai cunoscute verbe co pulative sunt cele care transpun informații de natură
semantică la un nivel minim asemenea verbului a fi.
Un amplu studiu consacrat verbelor copulative este realizat și de D.
Crașoveanu. În Studii și articole de gramatică , acesta arată că sunt considerate
copulative, „deci nepredicative, verbele care «prin natura conținutului lor nu pot forma
singure predicatul, având nevoie pentru a îndeplini acest rol sintactic de sprijinul unui
nume predicativ»”319. Astfel, se poate identifica, la o primă vedere, caracteri stica
primordială a verbului copulativ: capacitatea de a se combina cu două nominative care
denotă și o echivalare de număr sau gen, susținând deci fenomenul acordului.
Alcătuind o listă al verbelor copulative, D. Crașoveanu arată că ea nu ar fi deloc
exhaustivă, procedeul de recunoaștere constând în identificarea situației în care unele
dintre ele își schimbă înțelesul de bază, „producându -se o mutație care le retrage
capacitatea de a mai realiza, singure, predicatul”320. Referindu -se la tranzitivitatea sau
intranzitivitatea lor, gramaticianul arată că ele sunt intranzitive prin excelență, dat fiind
că atunci când au „întrebuințare copulativă” își pierd marca tranzitivității pe care inițial
o dețin (atunci când aceleași verbe pot satisface și funcția sintact ică de predicat
verbal)321.
O abordare distinctă se regăsește la Elena Neagoe322. Autoarea discută
problematica verbului copulativ la mod nepredicativ, afirmând că nu sunt deloc puține
situațiile în care ea poate fi identificată. Ideea se întălnește și la Dum itru Bejan, autorul
susținând că ,,verbele copulative își păstrează calitatea de verbe nepredicative și când
sunt la moduri nepersonale”323: infinitiv: Mereu se prefăcea a fi nepăsătoare .,
gerunziu: „Puterea polițienească se va stăpâni peste tot […] devenind , fără să -și dea
seama, simple dictaturi militare.” (I. D. Sârbu, Adio, Europa! II , p. 293), participiu:

predicat nominal lipsit de un verb de relație „se păstrează în puține limbi, care pot exprima raportul
predicativ al numelui prin alte mijloace: topică, flexiune”.
318 Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. II. F uncții sintactice, p. 43.
319 D. Crașoveanu, Studii și articole de gramatică , Timișoara, Editura Mirton, 2005, p. 166.
320 Id., ibid., p. 167.
321 Vezi id., ibid., p. 170.
322 Vezi Elena Neagoe, op. cit. , p. 96 -97.
323 Dumitru Bejan, op. cit. , p. 291. Cu toate că verbele copulative își păstrează această valoare și la
modurile nepersonale, ele nu pot constitui singure părți de popoziție, ci împreună cu numele lor
predicativ intră în structura unor părți de propoziție dezvoltate.

77
„Am cunoscut un fel de harbuz, hibrid de tractor, devenit versificator oficial.” (I. D.
Sârbu, Adio, Europa! I , p. 72) și supin: De rămas inteligentă, a rămas. Cu toate
acestea, rolul verbelor copulative ar trebui s ă rămână acela „de a furniza caracteristici
verbale ale unor cuvinte care nu le pot avea singure”324.
Părerile nu sunt însă omogen e, căci numeroase alte lucrări discută problema
verbulu i copulativ din alte perspective. În Tratat de gramatică a limbii române , de
pildă, Corneliu Dimitriu vorbește despre subfuncția de copulă. Conform tratatului,
atunci când se recunoaște, pe de o parte, „un verb copulativ existent și exprimat”325,
caz des înt âlnit, se poate vorbi de o copulă concretă . Pe de altă parte, copula abstractă ,
numită și copula zero, se identifică „în opoziție cu cu verbul copulativ, existent și
neexprimat”326. Propunând un studiu detaliat, gramaticianul explică faptul că, spre
deosebir e de copula concretă, care nu presupune mari dificultăți în identificare, copula
zero se poate întâlni în două structuri consacrate. În primul rând, se poate discuta
construcția predicat nominal + copulă zero atunci când se exprimă „numele -subiect și
numel e predicativ, acesta din urmă acordat […] cu numele -subiect, neexprimat fiind
doar verbul copulativ, care rezultă din «context»”327: Tu ești deștept , eu – frumoasă .
Un al doilea caz se individualizează prin neacordarea numelui predicativ cu subiectul,
situație când copula zero este cea care semnalează și raportul de inerență: Ea este
director , iar Cristina – casier .
Corneliu Dimitriu, asemenea multor gramaticieni, susține că o listă completă a
verbelor copulative în limba română este anevoios, dacă nu impos ibil de alcătuit,
rămânând posibilitatea grupării lor, „în măsura posibilului, după informația
semantică”328. Cu toate acesta, după multiple contradicții, autorul arată că în tradiția
gramaticii românești există un verb copulativ „tipic”, și anume a fi, cel mai cunoscut

324 Al. Graur, Gramatica azi , p. 181. Î n Gramatica limbii române , p. 434, Dumitru Irimia explică poziția
verbului copulativ, afirmând că el conturează elementul semantic al predicației, prin susținerea
categoriilor de mod, timp, persoană și număr. Făcând referire ( ibid., p. 435) la verbele copu lative,
autorul susține că ele „participă la desfășurarea funcției predicației ca instrument al actualizării
conținutului lexical al numelui predicativ, dar și al propriului plan semantic”. Astfel, în funcție de acest
plan semantic se poate adopta și o per spectivă conformă cu intenția locutorului: Ideea este ambiguă . vs
Ideea devine ambiguă .
325 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , p. 1303.
326 Id., ibid., p. 1303.
327 Id., ibid., p. 1306. De altfel, în cadrul acestor construcții ra portul sintactic de inerență existent „este
marcat și prin zero […], și prin acordul […] numelui predicativ cu numele -subiect” (id., ibid., p. 1306).
328 Id., ibid., p. 1303. Gramaticianul arată că discuția referitoare la verbele copulative are ca punct de
pornire ignorarea sensurilor lexicale aferente unui predicat verbal, precum și a problemelor ridicate de
semiauxiliare și de anumite perifraze verbale.

78
dintre verbele copulative și „considerat copulativ prin excelență”329. Situațiile în care
a fi, dar și echivalentele sale semantice sunt prin excelență verbe copulative sunt
prezentate de Corneliu Dimitriu ca fiind următoarele330:
 când au se nsul de „a avea calitatea de/caracteristica de”331: „Era galben la
față, cu cravata dezlegată și cu hainele mototolite.” (Petru Dumitriu,
Cronică de familie. I , p. 56);
 în situația în care arată obținerea unei calități sau însușiri: „Îi așteptam
oarecum – deși nu credeam că mica mea surpriză […] va fi descoperită .” (I.
D. Sârbu, Adio, Europa! II , p. 71); El se face doctor / devine doctor / va ieși
doctor / a ajuns doctor .;
 când arată „aparența unei calități”332 (a apărea , a se arăta, a părea ): „Cel
ce venea trop otind spre noi […] părea fericit , gesticula ca un om ce se
mulțumește unor nevăzute stihii.” (I. D. Sârbu, Adio, Europa! II , p. 5);
 atunci când se identifică sensul de „purtare a unui nume ” sau „deținerea
numelui de …” (a se chema , a se numi ): „Nimeni, dar absolut nimeni nu
mai crede o iotă din ceea ce se cheamă ideologie, program, revoluție .” (I.
D. Sârbu, Adio, Europa! II , p. 170);
 când se lasă o anumită impresie ( a părea ): „Nu părea convins de ceea ce –
mi spunea.” (I. D. Sârbu, Adio, Euro pa! II , p. 177);
 când se păstrează o anumită calitate ( a rămas ): „Numai viața e scurtă,
istoria, se mai crede acolo, a rămas lungă și impenetrabilă .” (I. D. Sârbu,
Adio, Europa! II , p. 252);

329 GA 2 II, p. 99. Tot la p. 99 se arată că acesta este „verbul copulativ cel mai abstract și, de accea , cel
mai gramaticalizat”, însă atunci când „are sensul de «a exista», «a se afla», «a se găsi», «a trăi», «a se
întâmpla», «a se duce» nu e copulativ, ci formează singur predicat verbal”.
330 Vezi Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 2. S intaxa , p. 1303. În această
categorie nu intră „verbele predicative de felul a se naște , a se alege , a se crede , care verbe predicative
sunt determinate de atribute circumstanțiale/completive neprecedate de o prepoziție de felul ca” (id.,
ibid., p. 1303). Cu toate acestea, autorul atrage atenția ( ibid., p. 1306) asupra faptului că deseori verbele
copulative pot primi anumite „determinări de tip circumstanțial”: Mâine ești tânără și frumoasă ,
poimâine vei fi bătrână . Vezi și GA 2 II, p. 100; D. Crașoveanu, Studii și articole de gramatică , p. 167 –
170; Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 136 -137; Gheorghe Pop, op. cit ., p. 81 -83;
Teodor Cotelnic (coord.), op. cit. , p. 242; Al Graur, Gramatica azi , p. 180; Dumitru Bejan, op. cit. , p.
290; Alex andru Metea, op. cit. , p. 176; Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și
interpretări , p. 143 -144; Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 102; Iorgu Iordan,
Vladimir Robu, op. cit. , p. 595; Nicolae Felecan, op. cit. , p. 75 -79.
331 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sint axa, p. 1303.
332 Id., ibid., p. 1303.

79
 când au sensul de „a se concretiza în”, „a consta în”, „a fi egal cu”: „Viața
mea a însemnat politică , fără voia mea, politică și numai politică.” (I. D.
Sârbu, Adio, Europa! II , p. 131).
În cadrul clasificării , un loc aparte îl ocupă discuția referitoare la verbele a
constitui și a reprezenta . Corneliu Dimitriu susține că identificarea lor are loc în cazul
în care se ajunge la „semnificația unor «realități»”333, situație în care verbele au sensul
de „a avea valoare”, iar predicatul nominal are un statut problematic. Aceste verbe sunt
analizate și de D. Crașoveanu. În Studii și articole de gramatică , autorul pornește de la
ipoteza conform căreia „considerarea unui verb ca având valoare […] copulativă se
întemeiază […], chiar în primul rând, pe criteriul sinonimiei”334 care se poate stabili, cu
alte cuvinte de posi bilitatea sau nu de a substitui verbele între ele. Plecând de la teza
unei sinonimii totale, se discută poziția verbelor a constitui și a reprezenta în exemple
precum:
„El […] ar fi certificatul nostru de filosofie […]: portretul lui constituie
emble me ale continuității și cinstei noastre politice.”
(I. D. Sârbu, Adio, Europa! II , p. 245)
„Nemții aceștia iradiați de vinovăție […] reprezintă nucleul ideii de Europa.”
(I. D. Sârbu, Adio, Europa! II , p. 259) ,
care se pot substitui cu verbul a fi335:
El ar fi certificatul nostru de filosofie: portretul lui este emblema continuității
și cinstei noastre politice.
Nemții sunt nucleul ideii de Europa.
Particularitatea acestor verbe, care, de a ltfel, co nduce și la o analiză dificilă, se
află în strân să legătură cu tranzitivitatea sau intranzitivitatea lor. D. Crașoveanu
explică, asemenea tututor gramaticienilor, că una dintre trăsăturile oricărui verb
copulativ o constituie pierderea tranzitivității. Cu toate acestea, în cazul verbelor în
discuție car acterul intranzitiv este incert, căci, deși au valoare copulativă, „ele continuă
totuși să -și păstreze natura de verbe ce reclamă un acuzativ”336, deși el nu este evident

333 Id., ibid., p. 1304.
334 D. Crașoveanu, Studii și articole de gramatică , p. 120.
335 Se exclud (id., ibid., p. 121) din această discuție situațiile în care funcția sintactică îndeplinită este
cea de predicat verbal, fiind verbe predicative tranzitive (calitate pierdută în momentul în care devin
verbe copulative): Profesorul a constituit echipa de olimpici pentru simpozion. / Ambasadorul
reprezintă integritatea poporului său. (a constituit = verb predicativ, tranzitiv, acceptă construirea cu un
complement direct – substantivul comun echipa ; reprezintă = verb predicativ, tranzitiv, al cărui
complement direct este substantivul comun integritatea ).
336 Id., ibid., p. 121.

80
sau ușor identificabil. În ceea ce privește prepoziția specifică acuzativului, în cazul
verbelor analizate , ea este întotdeauna absentă, iar o exprimare de tipul : Pe mine mă
reprezintă roșul . este foarte rar utilizată. Astfel, se concluzionează faptul că verbele a
constitui , respectiv a reprezenta nu pot satisface singure funcția sintactică de predicat,
ci numai împreună cu un nominal, motiv pentru care se propune denumirea de predicat
nominal -verbal337, fiind deci nu copulative, ci semicopulative. Acest lucru se
datorează, în parte, și sinonimiei pa rțiale cu verbul a fi.
În Sintaxa limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții , Rodica Nagy
propune o clasificare a verbelor copulative aparent similară cu cea consacrată, însă
diferită din anumite perspective. Autoarea notează și ea întâietatea verbului a fi în
această serie, susținând că se poate analiza în calitate de verb al stării, „iar împreună cu
numele predicativ […] formează un nucleu disociat”338. Mai mult, și în această lucrare
se prezintă dificultățile întocmirii unei liste complete. În consecință se analizează în
grup cele mai importante verbe copulative. Astfel, se notează că anumiți gramaticieni
admit poziția de verb copulativ „numai pentru trei verbe”339: a fi, a deveni , a însemna .
Studiile tradiționale însă le adaugă pe cele deja menț ionate, în funcție de
„disponibilitățile lor combinatorii”340. Referindu -se la verbele a deveni , a se face , a
ieși ca fiind mai puțin cunoscute, se notează că ele impun în enunț o nuanță
„aspectuală rezultativă”341, numele predicativ fiind cel care indică terminarea unei
anumite acțiuni.
La polul opus, în lucrarea Teze și antiteze în sintaxa limbii române , D. D.
Drașoveanu discută problematica recuzării sau nu a verbelor de relație, precum și cea a

337 Vezi id., ibid., p. 123. Mai mult, se menționează faptul că, în ceea ce privește caracterul tranzitiv al
verbelor, acesta se păstrează, ele fiind supuse unui poces de abstractizare deloc accentuat, motiv pentru
care numele predicativ n u stă în nominativ, ci în acuzativ. Referindu -se la denumirea de predicat verbal –
nominal , Aurelia Merlan, op. cit. , p. 62, arată că acesta este „numit curent predicat nominal”. Mai mult,
în Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 102, și Vasile Șerban util izează sintagma verbe
semicopulative prin referire la toate verbele tradițional numite copulative, afirmând că „predicatul
format cu ajutorul lor nu este un predicat nominal propriu -zis, ci, ținând seama de păstrarea încă a
nuanței verbale a semicopulative lor”, este mult mai indicată denumirea de predicat verbal -nominal (mai
ales că în alte circumstanțe sunt predicate verbale). Vezi și Paula Diaconescu, op. cit. , p. 106.
338 Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții , p. 179. U n studiu detaliat
asupra copulativului a fi este realizat și de G. G. Neamțu. În Predicatul în limba română. O
reconsiderare a predicatului nominal , p. 57, acesta recunoaște că poziția verbului a fi este una „la
periferia semantismului verbal”. Autorul îl analizează ca verb și nu auxiliar sau morfem, datorită
faptului că are un „caracter trimembru” în propoziția în care se actualizează, că nu există vreo deosebire
„de flexiune între a fi «copulativ» și a fi «predicativ»”, că poate satisface fenomenul aco rdului, fiind și
intranzitiv.
339 Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții , p. 179.
340 Id., ibid., p. 180. În această situație, autoarea discută poziția verbelor a constitui și a reprezenta , care
„pot funcționa ca predicate verbale și nu ca elemente componente ale predicatului nominal”.
341 Id., ibid., p. 180.

81
inventarului și a „acceptării sau nu a predicatului nominal, cu repercusiuni privind
încadrarea verbului a fi asemantic și numelui predicativ”342. Autorul numește
construcția verb + adjectiv ca fiind o „sintagmă inexistentă”343. Discutând caracterul
copulativ al verbului a fi, D. D. Drașoveanu admite că acesta leagă numele predicativ
de subiect , relevă o poziție unică și semnalează situațiile în care verbul este un auxiliar
morfologic sau susține un predicat verbal. În urma demersului argumentativ efectuat,
gramaticianul concluzionează că nici verbul a fi, „nici un alt verb, inclusiv verbele
devenirii/nondevenirii, nu este copulativ, nu reprezintă un fapt de limbă relațional”344.
Se arată deci că acesta poate satisface poziția de verb predicativ singur, caz în car e ar
trebui să se recunoască, în unanimitate, funcția de predicat verbal exclusiv, evitându -se
astfel și ambiguitatea creată de confundarea numelui predicativ cu un element
predicativ suplimentar, mai ales că, de cele mai multe ori, verbul și elementul îns oțitor
„coexistă printr -o complementaritate (semantică, nemarcată)”345. Abordând construcția
discutată de D. D. Drașoveanu, G. G. Neamțu recunoaște și el asemantismul verbului a
fi ca argument prim în în exprimarea oricărei opinii referitoare la statutul ace stui verb,
susținând că fiecare cercetare ar trebui să aibă ca punct de plecare clarificarea sensului
lexical: are sau nu are verbul a fi un sens lexical zero346. Debutul unei examinări ar
trebui să fie considerarea lui a fi drept verb plin cu sens concis, acela de „a exista”.
Însă, pe lângă relevarea existențialității subiectului, a fi poate transpune și o
„caracteristică a lui”347.
Rezumând, particularitățile, clasele și inventarul verbelor copulative se
dovedesc a fi etape deloc facile în discutarea element elor componente ale predicatului
nominal. Acceptarea sau recuzarea esenței copulative a unor verbe a creat în literatura
de specialitate, dar și în practica analizei gramaticale, numeroase confuzii, a căror

342 D. D. Drașoveanu, op. cit. , p. 142.
343 Id., ibid., p. 142. Vezi și id., ibid., p. 143 -144. Gramaticianul analizează ( ibid., p. 144) situația în
care un adjectiv este în vecinătatea verbului a fi. Se demonstrează că , deși verbul copulativ „nu -l poate
copula, dintr -o improprietate […] el poate avea determinanți” (id., ibid., p. 145).
344 Id., ibid., p. 145. Astfel, se conchide că o structură de tipul verb + adjectiv nu poate fi luată în
considerare, întrucât verbul și adjectivul atribuie diferite valențe regentului, fapt ce oferă fiecărui
element „calitatea unei părți de propoziție distincte” (id., ibid., p. 146). Mai mult, gramat icianul prezintă
(ibid., p. 147) și alte opinii care identifică numele predicativ drept complement în nominativ.
345 Id., ibid., p. 149. Vezi și id., ibid., p. 150 -152.
346 Vezi G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal , p. 71.
Autorul arată că și asemantismul verbului poate fi discutabil, dată fiind analiza morfematică și
semantismul său.
347 Id., ibid., p. 73. Tot la p. 73, autorul explică faptul că, „dacă afirmarea existenței subiectului este
considerată un sens lexical [ …], afirmarea caracteristicii subiectului se reclamă, de asemenea,
considerată drept sens lexical”, caz în care se remarcă și apariția numelui predicativ. Vezi și id., ibid., p.
75-79.

82
evitare presupune cerințe și cunoștințe solide. Mai mult, întrucât în gramatică opiniile
nu pot fi întotdeauna unitare, nici măcar dualiste, ambiguitatea crește cu atât mai mult
cu cât aceleași verbe pot fi, în funcție de contextul comunicațional, predicative sau
copulative. Cu toate acestea, predicatul nominal se individualizează în gramatica
românească prin structura sa binară, construcție în care verbul copulativ are un rol
gramatical, impunând categoriile gramaticale de mod, timp, persoană, număr, diateză,
cu alte cuvinte își îndeplinește întocmai fu ncția de element de legătură.

3.3. Numele predicativ – caracteristici generale

În majoritatea lucrărilor de specialitate este unanim recunoscut faptul că ,,a
analiza un cuvânt din perspectivă sintactică înseamnă a -i determina poziția în sistem pe
baza relațiilor cu termenii învecinați (distribuția) și a funcțiilor actualizate”348. O
discuție aprofundată despre predicatul nominal este strâns legată de stabilirea poziției
numelui predicativ în cadrul structurii. Component indispensabil, acesta ajută la
întregirea informației transmise, lipsa lui ducând orice enunț spre nonsens. De -a lungul
vremii, statutul și particularitățile sale au fost intens dezbătute, gramaticienii abordând
fie un demers detaliat, fie unul care să clarifice doar noțiunile de bază.
Majoritatea scrierilor de specialitate, deși în esența lor sunt în antagonie
aproape întotdeauna, recunosc numele predicativ ca fiind partea cea mai importantă a
predicatului nominal, întrucât grație conținutului său i se poate atribuit subiectului o
anumită caracteristică349. Referindu -se la aspectele definitorii ale numelui predicativ,
Gramatica Academiei , ediția 2005, prezintă un studiu amănunțit al poziției gramaticale
în discuție, plecând de la ipoteza că aceasta este o „funcție cerută de un centru verbal
copulativ”350. În cadrul structurii subiect – verb copulativ – nume predicativ, cel din

348 Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Constr ucție și analiză , p. 84 .
349 Vezi Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 103; Gabriela Pană Dindelegan,
Îndrumări pentru analiza sintactică. III. Numele predicativ , în „Limba și literatura română”, IV (VII)
(1978), nr. 2, p. 7 -8.
350 GALR II, p . 263. Tot la p. 263 se arată că numele predicativ „reprezintă o clasă de substituție (adică
de echivalent e funcționale substituibile în același context verbal) având ca termeni prototipici adjectivul
și nominalul în nominativ (altul decât nominalul -subiec t), iar ca relație sintagmatică specifică, o relație
obligatoriu ternară, implicând verbul -centru de tip copulativ și un nominal -subiect”. Gheorghe Pop, op.

83
urmă se caracterizează față de verbul copulativ prin ,,neomisibilitate, orice ștergere a
numelui predicativ având drept consecință fie construcții nereperate [… ], fie co nstrucții
cu un grad mare de ambiguitate sau cu schimbare de sens”351, dar și prin restricți i de
caz, dat fiind faptul că verbul copulativ impune numelui predicativ cazul nominativ.
În consecință, se poate afirma că poziția sintactică în discuție este oblig atoriu
prezentă în propoziție, fiind o parte important în alcătuirea predicatului nominal352.
Mai mult, numele predicativ, alături de complementul direct, respectiv complementul
indirect, sunt incluse în structura semantico -sintactică a verbului353. Cu alte c uvinte,
ele își schimbă statutul în funcție de verbul copulativ sau nepredicativ lângă care se
actualizează: Copilul este inteligent și energic . (= nume predicativ) vs Copilul are
inteligență și energie . (= complement direct). Însă, atunci când verbul copu lativ la un
mod predicativ lângă care apare este transformat într -unul la mod nepredicativ
(infinitiv, supin, participiu, gerunziu), numele predicativ nu este modificat, fapt ce se
constituie ca un argument solid în vederea ipotezei că acesta depinde de es ența
copulativă a grupului din care face parte și de nimic altceva354. De altfel, verbul
copulativ joacă un rol deosebit în ceea ce privește semantismul numelui predicativ,
întrucât el „participă cu propriile informații semantico -gramaticale”355, transferând u-i
numelui predicativ diverse actualizări. Se pot face în acest mod anumite deosebiri la
nivel ul aspectului : static (format cu a fi), dinamic (organizat în jurul verbului a deveni ,
dar și a sinonimelor sale) sau durativ (corelat verbului copulativ a rămâne ). Pe lângă
aria aspectuală, se identifică și disctincții pe baza sferei modalizante, prin t răsături ca
factiv, nonfactiv sau contrafactiv, conturate de verbe precum a fi, a părea , a face pe356:
„Brutus mă strigă. Avea o voce tânără, părea înveselit .”
(I. D. Sârbu , Adio, Europa! II , p. 22)

cit., p. 83, vede în numele predicativ „partea esențială a predicatului nominal” care „cuprinde notele,
atributele referitoare la subiect”.
351 GALR II, p. 263. Astfel, se pot identifica mărci ale dependenței numelui predicativ față de subiect,
cea mai cunoscută fiind acordul în număr și gen.
352 Vezi id., ibid., p. 263. Tot la p. 263, se susține că , din acest punct de vedere , numele predicativ este
similar complementelor directe și indirecte, „de care, la nivel sintactic, se deosebește prin natura ternară
a relației, numele predicativ implicând atât verbul, cât și subiectul”.
353 Vezi id., ibid., p. 264.
354 Vezi id., ibid., p. 264. Așadar, numele predicativ poate fi și componentul unei funcții sintactice
extrapredicative, apărând și în vecinătatea unui verb copulativ la mod nepersonal.
355 Id., ibid., p. 266.
356 Vezi id., ibid., p. 267. Se analizează „copulat ivele factive, când locutorul își asumă adevărul
predicației vecine; copulativele nonfactive, când locutorul nu se angajează vizibil asupra adevărului”,
precum și contrafactive, atunci când transmițătorul „se angajează deschis asupra neadevărului”.

84
Așadar, în ceea ce privește semantismul numelui predicativ, se poate remarca o
eterogenitate a relației357. Deși absența sa din cadrul construcției relevă un nonsens al
celor exprimate, nici acesta fără elementul verbal nu are înțeles, existând între ele un
grad ridicat de reciprocitate atât la nivel semantic, cât și la nivel sintactic. Importanța
fiecăruia este dată de rolul bine determinat pe care îl deține în structura ternară în care
se actualizează. Astfel, Gramatica Ac ademiei , ediția 2005, analizează și principalele
valori semantice ale numelui predicativ, „fiecare valoare având propriile manifestări și
restricții gramaticale”358. În primul rând, i se recunoaște numelui predicativ puterea de
„identificare a entității expr imate de subiect”359, cu alte cuvinte , rolul de identificator:
Ea este Alina / stomatologul meu. , dar și de denominație : El este Nicu . Un alt rol
atribuit acestuia este cel de integrator și categorizant, având fie trăsătura unui
hiperonim, fie pe cea de hipo nim, altfel spus indică ori specia „supraordonată”, ori
clasa din care subiectul face parte: Maria este învățătoare . sau Omul este biped . Prin
atribuirea unui rol ecuativ se reușește stabilirea unei relații între subiect și numele
predicativ atunci când am ândouă denumesc o entitate și nu numai: Dan Barbilian era
Ion Barbu .; Ambiția înseamnă putere. Pe de altă parte, numele predicativ are și o
funcție calificativă sau apreciativă: Ea este brunetă / frumoasă / a treia din clasă /
moldoveancă ., dar și una posesivă și partitivă: Cățelul este al vecinului .
În Gramatica de bază a limbii române , se arată, încă de la început, că numele
predicativ se analizează prin raportare la grupul verbal, dar și la subiect. El apare
„obligatoriu într -o structură t ernară, […], fiind un complement de tip special prin care
se exprimă o însușire a subiectului”360 și un criteriu esențial în clasificarea verbelor

357 Vezi id., ibid., p. 264 -265.
358 Id., ibid., p. 265. Se observă ( id., ibid., p. 266) că numele predicativ are o interpretare variabilă,
variind între „intepretarea semantic -predicativă (indicând o predicație «de stare», corespunzătoare
valorilor «apreciativ / eva luativ», «origine»)” pentru care se utilizează, de cele mai multe ori un
„adjectiv apreciativ (gradabil)”, „cea referențială («individualizantă» [….])”, în structura căreia apare un
nume propriu sau un pronume personal, „și cea de restrângere a referinț ei numelui -subiect
(corespunzătoare valorii «categorizant»)” formate cu ajutorul unui „adjectiv categorizant (negradabil)”.
Elementul comun al tuturor acestor variații este reprezentat de referentul unic, pe marginea căruia se și
operează distincțiile. În Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , Corneliu Dimitriu susține că
„subfuncția de nume predicativ din cadrul predicatului nominal […] conține informația semantică
principală a predicatului în atenție”. Vezi și Gheorghe Pop, op. cit. , p. 83, autorul consemnând că „în
realitate numele predicativ nu exprimă decât două funcții: calificarea […] și identificarea […]
subiectului”; Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 137, lucrare care analizează
funcția în discuție ca element ce aduce în structura predicatului nominal „sensul lexical”. Vezi și M.
Manoilescu, Despre funcțiunile numelui predicativ , în „Limba română”, VI (1957), nr. 5, p. 35 -40.
359 GALR II, p. 265.
360 Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a li mbii române , p. 477. Tot la p. 477 se
afirmă că „numele predicativ este un complement matricial, care apare în structuri de bază”, întrucât
este o „complinire neomisibilă a verbului copulativ, suprimarea sa conducând la agramaticalitatea
structurii”.

85
copulative. Făcând referire la realizarea acestei structuri, se analizează situația în care
apare complinirea prin intermediul unui grup „cu interpretare semantică
proprietate”361, vizat fiind grupul adjectival. Mai mult, lucrarea conchide că orice
discuție despre numele predicativ presupune analiza a două planuri interpretative, și
anume planul semantic (ce relevă statutul primordial al numelui predicativ solicitat de
un verb copulativ) și planul enunțării (fapt ce poate duce spre ambiguitate, întrucât se
discută aici predicatul niminal complex)362. Se analizează și similaritățile numelui
predicativ cu un complement predicativ al obiectului și cu un element predicativ
suplimentar, dată fiind apariția lor într -un anumit tip de structuri, precum și esența lor
predicativă363. Deosebirea dintre aceste elemente constă în faptul că, dacă numele
predicativ este corelat unu i grup verbal, complementul predicativ al obiectului apare în
imediata apropiere a unui verb atributiv, fiind raportat unui obiect fie direct, fie
indirect. De asemenea, studiul cercetează și relațiile numelui predicativ atât cu verbul
copulativ, cât și cu su biectul. În primul rând, legătura dintre numele predicativ și
grupul verbal se caracterizează prin neomisibilitatea primului, precum și prin faptul că
cel din urmă impune cazul nominativ, schema caracteristică fiind364: S N + Verb
copulativ + NP N. Abordarea î n sens invers, adică analiza particularităților numelui
predicativ față de subiect, arată cum funcționează procesul impunerii limitelor de gen,
număr și caz365, și nu numai.
Fiind însă un element complex nu numai gramatical, cât și lexical, numele
predicativ nu a fost întotdeauna privit ca un termen consacrat, numeroși lingviști
caraterizându -l fie ca fiind nucleul unei structuri nominale, fie ca „fiind evident
neadecvat”366. În Contribuții la cunoașterea numelui predicativ , G. Beldescu propune
un studiu amănun țit al acestei noțiuni, arătând că numele predicativ are capacitatea de
a indica atât însușirea, calitatea, ocupația sau numele, cât și genul și specia naturală,
apartenența, persoana, obiectul neprecizat, ordinea, cantitatea sau acțiunea367. Se poate
deci o bserva și faptul că G. Beldescu se raliază lingviștilor care susțin teza, aparent

361 Id., ibid., p. 477.
362 Vezi id., ibid., p. 477.
363 Vezi id., ibid., p. 479.
364 Vezi id., ibid., p. 478.
365 Vezi id., ibid., p. 478. De asemenea, se arată ( id., ibid., p. 478) că „subiectul impune numelui
predicativ restricții de selecție lexicală”, iar „în cazul unui nume predicativ realizat propozițional,
conjuncția prin care se introduce este în strânsă legătură sintactico -semantică cu subiectul”.
366 G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal , p. 87.
367 Vezi G. Beldescu, Contribuții la cunoașterea numelui predicativ , București, [Societatea de Științe
Istorice și Filologice], 1957, p. 5 -9.

86
general valabilă, că „numele predicativ exprimă o acțiune care caracterizează
subiectul”368. Pe de altă parte, G. G. Neamțu demonstrează că se pot identifica
multiple calități greșit atribuite acestei poziții, deși este recunoscut ca subunitate
predicativă și nu unitate plină, toate ducând, în primul rând, la o denumire improprie.
Gramaticianul arată că numeroși lingviști, „pentru a «salva» conceptul de « nume
predicativ»”369, au exclus din sfera sa de realizare adverbul, analizând construcțiile de
tipul e rău , e bine , e frumos ca locuțiuni verbale sau expresii verbale unipersonale. Un
alt criteriu în defavoarea denumirii îl constituie, pe lângă dezavantajul de a se putea
asemăna c u atributul, realizarea sa prin verbe la mod nepersonal, caz în care „numele
predicativ nu este… predicativ”370. Soluția propusă face referire la denumirile din
gramaticile mai vechi ale numelui predicativ de -a lungul vremii, dar și în această
situație adecvarea lor rămâne discutabilă.
Astfel, deși este consacrat în tradiția gramaticii românești ca nume predicativ ,
se dovedește că el „nu este întotdeauna… nume și nu este niciodată predicativ, nici prin
el însuși (lipsindu -i mărcile predicativității) și nici printr -o participare la exprimarea
funcției de predicat”371, motiv pentru care în gramaticile transformațional e, dar și în
unele gramatici vechi apare sub denumirea de predicativ sau de complement în
nominativ . Pe lângă acestea, studii multiple și recente îl utilizează cu denumirea de
adjunct predicativ372 sau de atributiv , care creează însă multe dificultăți în p ractica
analizei gramaticale. Un alt termen propus în locul celui de nume predicativ este cel de
adjunct verbal , care este mai general și are avantajul de a nu condiționa „în niciun fel
apariția adjunctului de funcția sintactică […] a verbului”373. Referi ndu-se la clasa
verbelor cu adjunct verbal primar, G. G. Neamțu notează că cea mai cunoscută
particularitate a lor este reprezentată de conținutul semantic ambiguu374.

368 Id., ibid., p. 12.
369 Id., ibid., p. 87.
370 Id., ibid., p. 88.
371 Id., ibid., p. 90.
372 Vezi id., ibid., p. 91. Se arată că denumirea de adjunct predicativ are anumite particularități, și anume
faptul că adjunctul poate fi obligatoriu sau neobligatoriu, fiind clasificat în adjunct predicativ
complementar , respectiv adjunct predicativ suplimentar.
373 Id., ibid., p. 92. Și acesta, asemenea adjunctului predicativ, poate fi clasificat ( id., ibid., p. 92 -93) în
adjunct verbal primar, respectiv derivat. În Îndrumări pentru analiza sintactivă. III. Numele predicativ ,
p. 7, referindu -se la statutul numelui predicativ , Gabriela Pană Dindelegan notează, pe de altă parte, că
„numele predicativ reprezintă o poziție sintactică aflată în vecinătatea verbului” cu care intră într -o
directă relație. Vezi și Paula Diaconescu, op. cit. , p. 105, autoarea susținând că „numai numel e
predicativ atribuie subiectului înțelesul său semantic”.
374 G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal , p. 95.

87
Așadar, unul dintre elementele esențiale ale structurii cunoscut e sub numele de
predicat n ominal este numele predicativ. Devenită emblema consacrată a acestui tip de
predicat, partea de propoziție în discuție, actualizată în construcții monomembre sau
plurimembre, rămâne una indisolubilă și în strânsă legătură cu verbul copulativ.
Reciprocitate a dintre verbul de relație și numele predicativ susține, pe de altă parte, și
relația de interdependență care se poate stabili între subiect și predicat, în general.

3.4. Exprimarea morfologică a numelui predicativ

În lucrările de specialitate, majoritatea gramaticienilor sunt de părere că numele
predicativ este exprimat printr -o varietate de elemente morfologice: substantiv sau
substitut al acestuia, pronume, adjectiv propriu -zis sau rezultat în urma conversiunii ,
dar și prin numeral sau interjecție. Pe lângă acestea, numele predicativ poate fi
exprimat atât la nivel propozițional, cât și printr -o formă verbală a unuia dintre
modurile nepersonale (infinitiv, supin, participiu, gerunziu) sau printr -un adverb, fapt
ce a stârnit multiple controverse nu numai în lucrările de natură teoretică, dar și în
practica analizei gramaticale. Mai mult, în Limba română contemporană , Iorgu Iordan
și Vladimir Robu arată că apariția numelui predicativ în cadrul propoziției este un
proces aflat în strânsă congruență cu realizarea subiectului, deși alte lucrări – G. G.
Neamțu, Predicatul în limba română . O reconsiderare a predicatului nominal – îi
găsesc riguroase afinități cu atributul375. Argumentul care stă însă la baza afirmării
unei similitudini cu partea principală de propoziție este dat de faptul că aproape
aceleași elemente care satisfac prima funcție, adică aceea de subiect, o pot îndeplini și
pe cea de -a doua, asemănându -se deci atât ca inventar, cât și ca alcătuire internă376.
În primul rând, numele predicativ poate fi deci exprimat prin substantiv.
Gramatica Academiei , ediția 2005, făcând referire la această complinire și bazându -se

375 Vezi G. G. Neamțu, Predicatul î n limba română. O reconsiderare a predicatului nominal , p. 18 -24.
376 Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 596. Un fenomen studiat de gramaticieni și interesant
de observat din această perspectivă este dat de semantismul subiectului și al numelui predicativ din
relația subiect + predicat nominal în cadrul unor enu nțuri bimembre. Se arată (id., ibid., p. 596) că,
„dacă subiectul este realizat prin infinitiv, numele predicativ este (de obicei) tot un infinitiv”, însă
asemănarea nu este una totală (fapt ce ar duce la o tautologie, de pildă), diferențele existând mai ales în
cadrul structurii, căci numele predicativ este întotdeauna „manifest”, pe când subiectul poate fi și
subînțeles.

88
pe o abordare modernă, arată că substantivul se constituie ca fiind un element
definitoriu în org anizarea structurii cunoscute sub denumirea de nume predicativ .
Conform explicațiilor oferite, clasele substantivale care pot satisface această poziție
sunt următoarele377:
 numele proprii care apar într -un raport de echivalare, denominație sau de
indicare a unui referent singular: Eugen Coșeriu este Eugenio Coșeriu .; El
se numește Matei .;
 substantivele nearticulate sunt printre singurele elemente specifice funcției
sintactice în discuție: „Dacă e dascăl , se ascunde după trei citate.” (I. D.
Sârbu, Adio, Europa! I , p. 73);
 nume relaționale însoțite de un dativ adnominal exprimat fie „prin clitic
avansat în fața copulativului”378: „[…] m -am cununat cu Olimpia, care îi
este verișoară , și, la nevoie, […] va sări să mă apere.” (I. D. Sârbu, Adio,
Europa! I , p. 44), fie prin substantiv ( Mircea este vecin cu mine. ), fie printr –
un ,,grup prepozițional de relație”379: „[…] dumnealui este finul marelui
Tutilă doi.” (I. D. Sârbu, Adio, Europa! I , p. 53) sau printr -un „subordonat
în genitiv precedat de corelativul al”380: Radu este fiu al lui Sextil
Pușcariu. ;
 substantive articulate hotărât381, care au capacitatea de a transpune
determinări de natură restrictivă: „El este Sultanul .” (I. D. Sârbu, Adio,
Europa! I , p. 5), sau nehotărât, care poate avea nuanță categorizantă : „Sunt

377 Vezi GALR II, p. 270 -271. În Sintaxa limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții , p. 182,
Rodica Nagy afirmă că „cea mai mar e frecvență o au totuși numele predicative exprimate prin
substantive sau substitute în nominativ: substantive proprii sau comune, pronume, numerale și orice
parte de vorbire substantivizată”, elemente care se pot identifica și în cazurile dativ, genitiv s au acuzativ
(cu prepoziție sau fără), nu numai în nominativ. Vezi și GA 2 II, p. 101; Gabriela Pană Dindelegan
(coord.), Gramatica de bază a limbii române , p. 481 -482; Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii
române , p. 137; Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 596 -597; G. G. Neamțu, Predicatul în limba
română. O reconsiderare a predicatului nominal , p. 99 -101; Al. Graur, Gramatica azi , p. 181; Vasile
Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 103 -104; Nicolae Felecan, op. cit. , p. 80; Valeria Guțu
Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , p. 135; Alexandru Metea, op. cit. , p. 176 -177;
Dumitru Bejan, op. cit. , p. 293 -294.
378 GALR II, p. 270.
379 Id., ibid., p. 270.
380 Id., ibid., p. 270.
381 În Sintaxa limbii române actuale. Unități, r aporturi și funcții , p. 184, Rodica Nagy susține că, „de
regulă, substantivul cu funcție de nume predicativ este articulat hotărât/nehotărât, determinarea maximă
fiind obligatorie în cazul în care urmează un atribut”. Pe de altă parte, în GA 2 II, p. 102, s unt analizate
două situații în care substantivul prin care funcția sintactică în discuție este exprimat ă poate fi articulat,
respectiv nearticulat. Astfel, atunci când „numele predicativ exprimată prin același substantiv ca și
subiectul nu are niciun determinant, trebuie să fie la formă nearticulată”, iar „dacă este nume propriu
sau asimilat cu acesta, subs tantivul poate fi articulat”.

89
un credincios fără Dumnezeu.” (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un
necunoscut , p. 16).
În această situație este necesară și o atenție sporită în practica analizei
gramaticale, întrucât, „în absența unor forme clar distincte”382, se produc mutații
dinsp re substantiv spre adjectiv, clasă aferentă, prin excelență, funcției de nume
predicativ: Mereu este învingătoare . Într-o lucrare în care analizează și funcția
sintactică în discuție, Rodica Nagy arată că numele predicativ poate fi exprimat și prin
adjecti ve, ele fiind asimilate ,,numelui datorită flexiunii comune”383:
„Cârciumarul înc ercă vreo câteva costume. […] Erau largi și scorțoase .”
(Eugen Barbu, Groapa , p. 22)
Mai mult, anumite adjective, în speță cele provenite din verb e la participiu, au
posibilitatea de a oferi nominalului -subiect o însușire văzută ca repercusiune a unei
acțiuni384: „Numai ucenicul era fiert.” (Eugen Barbu, Groapa , p. 277). În majoritatea
gramaticilor românești sunt exemplificate și cazurile în care numel e predicativ este
exprimat printr -un gerunziu acordat cu subiectul385: Mâna era tremurândă .
În aceeași direcție se pot analiza și formele nepredicative identificate sub forma
infinitivului sau supinului. În ceea ce privește infinitivul, se recunoaște ca fiin d utilizat
cu preponderență în exprimările elevate, cu sau fără folosirea particulei specifice a sau
a grupului prepozițional de a386: „[…] scopul general este de a -i întuneca mintal pe
adversari.” (I. D. Sârbu, Adio, Europa! I , p. 290). Referindu -se la ac eastă realizare, în

382 GALR II, p. 270.
383 Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. Unități raporturi și funcții , p. 184. Tot la p. 184,
autoarea arată că în această situație se găsesc „exclusiv adjectivele calificative, care pot opera selecți i
sau restricții în sfera trăsăturilor referentului desemnat prin numele subiect”. În Gramatica de bază a
limbii române , p. 482, se afirmă că „numele predicativ este singurul complement care se realizează în
mod curent prin adjectiv”. Vezi și GA 2 II, p. 10 1; GALR II, p. 270. În op. cit. , p. 294, Dumitru Bejan
demonstrează că adjectivele în nominativ cu funcție sintactică de nume predicativ pot fi la orice grad de
comparație.
384 Vezi Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. Unități raporturi și funcții , p. 185. Referindu -se la
această realizare, Dumitru Bejan, op. cit. , p. 294, susține că „numele predicative exprimate prin gerunzii
și participii ca adjective stau numai în cazul nominativ”. Vezi și Vasile Șerban, Sintaxa limbii române.
Curs practic , p. 104; GALR II, p. 276, unde se arată că participiul îndeplinește funcția sintactică de
nume predicativ numai dacă își înlătură calitatea de verb, „îndepărtare care se manifestă prin pierderea
valorii pasive”, asemenea „verbelor ergative” sau „verbelor tranzitive folosite absolut”; G. Beldescu,
Contribuții la cunoașterea numelui predicativ , p. 17, lucrare în cadrul căreia autorul, referindu -se la
posibilitățile de exprimare morfologică a numelui predicativ, în speță verbul la participiu, demonstrează
că acesta „e xprimă rezultatul unei acțiuni finite, al cărei autor sau obiect a fost subiectul propoziției”.
385 Vezi Dumitru Bejan, op. cit. , p. 294. Pe de altă parte, în GALR II, p. 276, se arată că, „în mod
curent”, gerunziul nu poate actualiza funcția sintactică în d iscuție, prezența lui fiind acceptată numai „în
caz de adjectivizare”.
386 Vezi GALR II, p. 277; Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române , p.
482; Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 106; Alexandru Metea, op. ci t., p. 176; Gh.
Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 138.

90
Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , Valeria Guțu Romalo afirmă că
situația discutată „se întâlnește astăzi destul de rar, fiind preferate, în mod evident,
construcțiile cu conjunctivul”387: Scopul general este să-i întunece mintea. Pe lângă
acest caz, subiectul poate apărea lângă un nume predicativ exprimat printr -un verb la
mod nepersonal, și anume la infinitiv: A lupta înseamnă a fi conștient de propria
putere. Referindu -se la supin, Valeria Guțu Romalo arată că, în poziți a de nume
predicativ, el apare „întotdeauna precedat de prepoziție”388: Fata este de măritat .
În legătură cu discuția legată de complinirea numelui predicativ printr -o formă
verbală, Corneliu Dimitriu lansează ipoteze controverate. În Tratat de gramatică a
limbii române , volumul axat pe sintaxă, autorul susține că „verbul (la participiu, supin,
infinitiv) nu […] este bine să fie trecut la părțile de vorbire prin care se concretizează
numele predicativ”389. Considerentul pe care se bazează această afirmație es te faptul
că, odată adjectivizate, ele intră în clasa adjectivelor propriu -zise, iar în anumite
situații , în categoria adjectivelor perifrastice (adică rezultate prin conversiune)390. Mai
mult, referindu -se la foma infinitivală, autorul îi admite prezența nu mai în situația în
care se neagă „funcția de predicat a infinitivului”391. Dacă însă calitatea sa predicativă
nu este contestată, soluția propusă este ca în locul unui nume predicativ exprimat
printr -o singură formă verbală infinitivală să se accepte actual izarea la nivel
propozițional, c u alte cuvinte, să se vorbească de predicat nominal incomplet, numele
predicativ fiind realizat p rintr-o propoziție predicativă „cu predicatul exprimat prin
modul infinitiv”392.
O altă clasă morfologică care poate satisface poz iția de nume predicativ este
cea a pronumelor. În Gramatica Academiei , ediția 2005, se arată că „pronumele în
nominativ apare și el ca termen al clasei de substituție, cu diverse valori ale predicației
și cu diverse interpretări ale pronumelui”393. Mai mult, unanim recunoscut este faptul

387 Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române . Probleme și interpretări , p. 138. Referindu -se și la
poziția gerunziului, autoarea susține că acesta „nu apare ca realizare a numelui pred icativ”, fiind însă
recunoscute situațiile gerunziilor -adjective.
388 Id., ibid., p. 138. Vezi și GALR II, p. 277; Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p.
105.
389 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , p. 1307.
390 Vezi id., ibid., p. 1307 -1308. Este cazul participiului care, odată adjectivizat, „exprimă acțiunea «ca
rezultat», are «forme» pentru gen, număr, caz” (id., ibid., p. 1307), al gerunziului care, de asemenea, se
acordă, dar și al supinului care se actualizeaz ă drept „adjectiv propriu -zis perifrastic provenit prin
conversiune” (id., ibid., p. 1308).
391 Id., ibid., p. 1308.
392 Id., ibid., p. 1308.
393 GALR II, p. 271. Vezi și GA 2 II, p. 101; Nicolae Felecan, op. cit. , p. 80; Teodor Cotelnic (coord.),
op. cit. , p. 243.

91
că numele predicativ exprimat prin pronume relative sau interogative precedă
întotdeauna verbul copulativ, împreună cu care formează predicatul nominal394. Astfel,
prin intermediul pronumelor demonstrative, a celor interogative , relativ -interogative și
nehotărâte se realizează raportul de echivalență, dar și cel de identificare, categorizare:
„– Cine ești dumneata?”
(Eugen Barbu, Groapa , p. 17)
Răspunsul dorit este cel pozitiv.
Părerea mea este aceeași : pisica a băut siropul.
Pe lângă acestea, în numeroase exemple se identifică și pronumele personal:
Deși au trecut ani, ai rămas tu, cel pe care îl știam dintotdeauna. Un loc aparte în
această clasificare îl ocupă „pronumele relativ din propoziții relative fără
antecede nt”395, identificat ca excepție de la regula consacrată, întrucât pronumele care
actualizează funcția de nume predicativ stă nu în nominativ, ci într -un alt caz: Din ce –
ai fost , ai devenit ce nu credeai. Nu pe o poziție asemănătoare se situează Corneliu
Dimi triu, care pare că respinge și exprimarea numelui predicativ prin intermediul
adjectivelor pronominale. După părerea gramaticianului, tipul de adjectiv în discuție
trebuie, în mod obligatoriu, să acompanieze „un substantiv sau substitut (pronume,
numeral) al acestuia cu care să se acorde în gen număr și caz”396. Plecând de la ipoteza
propusă, se concluzionează faptul că nu adjectivul pronominal îndeplinește funcția de
nume predicativ, ci substantivul pe lângă care cel dintâi, atribut fiind, se actualizează:
Este ca orice hârtie de un crem vechi. Mai mult, autorul susține că într -o situație
similară se află și numeralul397, căruia nu i se acceptă realizarea în poziția sintactică
discutată. Cu toate acestea, numeroase gramatici susțin că, în ceea ce privește
numeralul în nominativ, el poate ocupa poziția de nume predicativ, având funcție de
cuantificare sau de calificare398: „[…] era primul care formula răspicat gândul meu de –
acolo și primul care mă făcea, cu înțelegerea lui, să -l înțeleg eu însumi mai bine.”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 273).
În Limba română contemporană , Iorgu Iordan și Vladimir Robu, analizând
cazul prezentat, afirmă că, spre deosebire de subiect, „realizarea numelui predicativ

394 Vezi și Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit ., p. 596.
395 GALR II, p. 272. De asemenea, se susține (id., ibid., p. 273) faptul că în organizarea structurii unui
nume predicativ poate fi integrată și o propoziție relativă „fără antecedent, situație în care relativul
primește regimul cazual al prepoziției -centru”.
396 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , p. 1309.
397 Vezi id., ibid., p. 1309.
398 Vezi GALR II, p. 272; GA 2 II, p. 103.

92
prin pronume pune câteva probleme”399. Cu alte cuvinte, se prezintă situațiile în care
anumite tipuri de pronume îndeplinesc funcț ia sintactică analizată doar în condiții
determinate . Se discută situația pronumelui personal, a celui relativ -interogativ, a celui
nehotărât sau cea a pronumelui negativ nimeni , care sunt acceptate ca nume predicative
numai „în situații particulare cu valori emfatice”400 (Cu greu profesoara a devenit
cineva .), căci , într-o conjuctură uzuală, pronumele, în speță pronumele personale,
necesită realizarea acordului.
Mai mult, pe lângă acestea, o altă categorie care poate satisface poziția de nume
predicativ este, conform Gramaticii Academiei , ediția 2005, cea a grupurilor
prepoziționale care arată „«starea» subiectului, categorizându -l, integrându -l într -o
clasă superioară de ref erenți , indicându -i originea și componența”401: Cartea este de
hârtie . Elementele componente ale grupului prepozițional sunt identificate aici ca
stând fie în cazul acuzativ, fie în genitiv ( Noi suntem contra păcii .), în funcție de
statutul pe care „prepoziț ia-centru”402 îl cere. Însă, în afara grupurilor prepoziționale,
numele predicativ poate fi exprimat și prin intermediul grupurilor genitivale.
Gramatica Academiei , ediția 2005, arată că prin această structură se exprimă „o relație
de posesie în care se anga jează NP (posesorul) și nominalul -subiect (obiectul
posedat)”403: Caietul este al altcuiva .; „– Al cui ești tu?” (Eugen Barbu, Groapa , p.
114). Mai mult, structura în discuție poate fi realizată și propozițional: Caietul este al
cui citește mai bine . Acestor idei li se raliază și Rodica Nagy, autoarea susținând că ,
„dintre adjectivele pronominale, numai cele posesive, precedate de prepoziții de tipul
contra, împotriva […] pot funcționa ca nume predicative”404, datorită faptului că, prin
conținutul lor , pot înlocui posesorul: Toate erau împotriva sa.
O altă situație problematică ivită în mod curent în practica analizei gramaticale
este dată de identificare adverbelor în poziție de nume predicativ. În multe gramatici

399 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 5 97.
400 Id., ibid., p. 597.
401 GALR II, p. 272. În lucrare, la p. 273, se arată că această situație a includerii „grupului prepozițional
în clasa de substituție a numelui predicativ”, pe lângă acele verbe copulative care cer prezența unei
prepoziții, este con secința logică a existenței „unui corespondent sinonimic adjectival”, fapt ce oferă
posibilitatea inlocuirii respectivului grup printr -un „adjectiv categorizant”: Bluza este din mătase . poate
deveni Bluza este mătăsoasă . Vezi și GA 2 II, p. 102.
402 GALR II, p. 273. Mai mult, realizarea numelui predicativ se poate face și prin intermediul unui grup
prepozițional ce relevă o nuanță cantitativă sau comparativă (id., ibid., p. 273), ajungân du-se deci la
construcții care nu sunt întotdeauna clare din punct de ved ere semantic: Casa este de 60 metri .
403 Id., ibid., p. 274. Tot la p. 274 se explică faptul că datorită trăsăturilor cu substanță genitivală se
impune prezența corelativului al alături de substantivul articulat hotărât. Vezi și GA 2 II, p. 102 -103;
Iorgu I ordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 598.
404 Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. II. Funcții sintactice , p. 50 -51.

93
tradiționale se demonstrază că adverb ul, în poziția discutată, apare adesea în jurul
verbului a fi, la persoana a III -a singular, „în expresii unipersonale prin formă și
impersonale prin conținut”405:
„Că eu una am învățat: e rău că te lași sfătuit de muieri.”
(Eugen Barbu, Groapa , p. 101)
În Gramatica Academiei , ediția 2005, se analizează această construcție a
numelui predicativ în două situații: structuri personale, respectiv impersonale. În
primul caz, se remarcă faptul că inventarul adverbelor este mult mai concentrat decât
în alte conjunc turi, lista putându -se reduce la termeni precum406: cum, așa, astfel ,
cumva , altcumva , oricum , cât, atât și oricât :
A devenit așa din cauza problemelor.
Primăvara este altfel , nu numai ploioasă.
Limita înseamnă atât cât să poți trăi.
Din facultate a ieșit altcumva , mai puțin medic specialist.
Pe de altă parte, în structuri impersonale, „inventarul de adverbe și locuțiuni
adverbiale ocupând poziția NP este mult mai larg, toate fiind adverbe de mod și de
cantitate pline semantic”407: E lesne a povățui și anevoie a se povățui.
Analizând confuzia creată de aceste adverbe, Rodica Nagy este de părere că
funcția de nume predicativ poate fi îndeplinită numai de adverbe ca408: așa, astfel ,
asemenea , bine, rău. Se arată că adverbul reliefează o particularitate a verbului, pe

405 GA 2 II, p. 104.
406 Vezi GALR II, p. 274. Se explică faptul că acestea sunt fie modale interogative, fie relative sau
cantitativ interogative, toate fiind adverbe „«pronominale», funcționând ca proforme, în sensul
procurării referinței deictic […] sau anaforic”. De asemen ea, se arată (id., ibid., p. 275) că într -o situație
similară se află construcțiile personale alcătuite din grupuri adverbiale precum asemenea, aidoma,
împreună, laolaltă : Părea aidoma bunicii sale. În Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , p.
1307, Corneliu Dimitriu afirmă că adverbul modal cum este, de fapt, un adverb -adjectiv. Vezi și Teodor
Cotelnic (coord.), op. cit. , p. 243; Dumitru Bejan, op. cit. , p. 295; Rodica Nagy, Sintaxa limbii române
actuale. II. Funcții sintactice , p. 53, studiu în care adverbul cum este analizat „în calitate de pro -adjectiv
(substituie un adjectiv), chiar dacă prin natura sa morfologică rămâne neflexibil”. În Sintaxa limbii
române actuale. Probleme și interpretări , p. 139, Valeria Guțu Romalo susține că „realizare a adverbială
a poziției nume predicativ” este strâns legată de „realizarea verbală a poziției subiect”, motiv pentru care
el poate fi „coocurent cu propoziții conjuncționale”. Autoarea demonstrează că folosirea adverbului în
această situație este un caz „d e «acord» de tip special”, căci substanța verbală dată de subiect cere
selecționarea unei stări adverbiale a numelui predicativ.
407 GALR II, p. 275. Vezi și Gabriela Pană Dindelegan, Adverbul cu funcție de nume predicativ , în
„Limba și literatura română”, X II (1983), nr. 4, p. 4 -6, studiu în care demersul are la bază lămurirea
confuziilor create de anumite adverbe relative în demersul didactic. Astfel, autoarea propune ( ibid., p. 5)
considerarea adverbului relativ cum, alături de compusul său oricum , ca fiin d printre singurele adverbe,
antepuse sau nu, care pot satisface poziția sintactică de nume predicativ, pe când cele de tipul „ când ,
unde și compusele lor: oricând , oriunde nu pot îndeplini această funcție, sensul fiecăruia făcând posibilă
apariția lor dre pt calificări ale subiectului” (id., ibid., p. 4).
408 Vezi Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. II. Funcții sintactice , p. 51.

94
când numele predicativ este un element aflat în strânsă legătură cu un nominal -subiect,
motiv pentru care adverbele în discuție, pentru a îndeplini funcția cercetată, trec în
clasa adjectivelor409. Mai mult, referindu -se la construcțiile cu verbul a fi, autoarea
explică două perspective din care condiția lor sintactică poate fi urmărită. Acestea
sunt410:
 situația în care expresiile verbale impersonale se constituie ca fiind
predicate regente pentru o propo ziție subiectivă: Era bine să fi învățat mai
mult. ;
 atunci când informația semantică trans misă este aceeași, caz în care se
poate vorbi de perifraze verbale411.
În Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei
seturi de grile re zolvate și comentate) , G. G. Neamțu explică realizarea adverbială a
numelui pre dicativ sub forma unei distincți i nete între predicatul nominal impersonal și
predicatul verbal impersonal412, confuzie discutată și în lucrarea de față. Revenind însă
asupra prob lematicii, pe scurt, autorul analizează cazul în care predicatul nominal
imperso nal se poate identifica , greșit, drept predicat verbal impersonal , dată fiind
formarea sa cu a fi:
E admi s să consumi băuturi răcoritoare în sala de așteptare. (predicat verba l
impersonal)
E curios să vezi cum pică stelele căzătoare. (predicat nominal impersonal)
Cheia unei rezolvări corecte a situației confuze în practica analizei gramaticale
constă în recunoașterea „pasivului impersonal”413, identificare ce se poate face prin
înlocuirea structurii impersonale a fi + participiu cu o construcție în care este inclus
reflexivul -pasiv impersonal construit cu particula se. Dacă substituția este posibilă,
acea si ntagmă va fi analizată ca predicat verbal impersonal. În caz contrar , se vor
identifica trăsăturile unui predicat nominal impersonal.

409 Vezi id., ibid., p. 52.
410 Vezi id., ibid., p. 52 -53.
411 Referindu -se la aceste construcții, în Tratat de gramatică a limbi i române. 2. Sintaxa , p. 1307,
Corneliu Dimitriu susține că „nu este convenabil să spunem că adverbul este nume predicativ, pentru că
dacă gândim în acest fel apare contradicția constând în accea că, prin concepție, adverbul depinde de
regenți verbali, iar numele predicativ […] exprimă o calitate […] a numelui -subiect”. Astfel, în situația în
care se identifică un adverb în cadrul unui predicat nominal, el este, de fapt, un adverb provenit din
adjectiv. Vezi și Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române . Probleme și interpretări , p. 139 -141;
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 598.
412 Vezi G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei seturi de
grille rezolvate și commentate) , p. 248 -249. Gramaticianul arată că predicatul verbal impersonal este
,,exprimat printr -un verb la diateza pasivă impersonală”.
413 Id., ibid., p. 248. Vezi și GALR II, p. 247.

95
De asemenea, Gramatica Academiei , ediția 2005, analizează circumstanțele în
care numele predicativ este exprimat prin interjecție , realizare nu tocmai frecventă în
cadrul limbii414, mai ales că puterea de corelare a interjecțiilor cu alte elemente
gramaticale depinde, într -o foarte mare măsură, de valoarea lor semantică415. Lucrarea
arată că acest caz ,,se limitează la un NP cu interpretare apreciativă, în care aprecierea
locutorului asupra subiec tului este numai sugerată, și nu precis formulată”416: A devenit
treanca -fleaca de când a plecat. Discuția se oprește mai ales asupra interjecției vai,
care are capacitatea de a primi un operator copulativ atunci când locutorul vrea să facă
referire la alte momente, mai puțin cele prezente, cu alte cuvine atunci când vrea să se
raporteze la trecut417: Era vai de noi dacă nu veneam cu tine. Acestor idei li se raliază
și alți autori, dat fiind faptul că studierea interjecției ca element gramatical ce poate
îndepl ini funcția în discuție presupune, la fel ca în situația predicatului verbal, o
„extrapolare analogică”418. Relevantă într -o asemenea direcție este lucrarea lui Gh.
Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , unde autorul arată că numele
predicativ poate fi exprimat printr -o interjecție, dar limitat419, precum și cea a Rodicăi
Nagy. În Sintaxa limbii române. Unități, raporturi și funcții , ea susține că
recunoașterea numelui predicativ exprimat prin interjecție presupune anumite condiții,
și anume analizarea interjectiei vai numai atunci când nu este considerată „un element
component al unei perifraze verbale (cu funcția sintactică de predicat verbal, ca și e
bine, este sigur )”420.
Gramatica de bază a limbii române analizează interjecția ca element care
„formea ză enunțuri autonome”421, exemplificând însă și cazurile în care pot îndeplini
diverse alte funcții sintactice. Particularizând, se cercetează construcția grupului verbal
în interiorul căruia poate satisface poziția de nume predicativ, interjecția discutată
fiind, de asemenea, vai, dar și paf422. Pe lângă aceasta, se urmărește și structura
grupului prepozițional unde , „în relație cu prepoziția ca”423, numele predicativ ocupă

414 Vezi GALR II, p. 276.
415 Vezi id., ibid., p. 117.
416 GALR II, p. 276. Vezi și GA 2 II, p. 104; Nicolae Feleca n, op. cit. , p. 81; Teodor Cotelnic (coord.),
op. cit. , p. 244; Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. II. Funcții sintactice , p. 54.
417 Vezi GALR II, p. 118. Se demonstrează (id., ibid., p. 118) că , „la indicativ prezent, operatorul
copulativ ar fi re dundant, întrucât interjecția, prin valoarea sa deictică, trimite la momentul prezent”.
418 Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , p. 131.
419 Vezi Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 138.
420 Rodica Nagy, Sintax a limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții , p. 190.
421 Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române , p. 318.
422 Vezi id., ibid., p. 318.
423 Id., ibid., p. 318.

96
poziția discutată: E ca vai de ea. Mai mult, se poate observa faptul că nu toate
interjecțiile, onomatopeice sau nu, pot îndeplini funcția în discuție, dat fiind, în primul
rând, semantismul lor, dar și logica enunțului. Astfel, o exprimare de tipul Este buf! pe
nisipul arămiu/ pleosc! în lacul înghețat. ar fi cu greu acceptată și înțeleasă corect. Se
remarcă deci complexitatea structurilor gramaticale, mai ales că înterjecțiile pot avea și
alte funcții sintactice, cele mai cunoscute fiind cea de predicat verbal sau de element
predicativ sup limentar.
Deși nu relevă un statut cu un grad mare de dificultate în practica analizei
gramat icale, interjecția rămâne un element controversat din această perspectivă . Astfel,
Corneliu Dimitriu susține că ea nu este compatibilă cu funcția de nume predicat iv,
motiv pentru care propune operarea cu o subcategorizare astfel424:
 în primul rând, interjecția vai și locuțiunea interjecțională vai și -amar nu
pot îndeplini funcția sintactică de nume predicativ, deoarece alături de
verbul a fi constituie anumite perif raze verbale, „adică îmbinări (de
cuvinte) stabile nedecompozabile/neanalizabile sintactic termen cu termen
dacă se păstrează intenția comunicativă a vorbitorului”425: A fost vai și –
amar de rezultatul acela. ;
 pe lângă aceasta, se analizează și interjecții pr ecum phii sau pfii; nici ele nu
pot satisface poziția de nume predicativ din cauza faptului că se constituie
ca elemente incidente care trans mit concis o anumită informație;
 în ultimul rând, expresiile de tipul țais sunt singurele care pot fi considerate
nume predicative, întrucât indică o „calitate/caracteristică a numelui –
subiect”426, devenind, prin conversiune, adjective invariabile: Datorită
repetițiilor, spectacolul a fost țais.
Rezumând, se poate observa că funcția sintactică de nume predicativ poat fi
îndeplinită de multe elemente gramaticale. Din această cauză , modurile în care
definirea sau abordare propriu -zisă funcției au fost tratate sunt foarte diverse. Fiind
însă un domeniu deschis cercetărilor și mai ales polemicilor, gramatica, în dezvoltarea
și evoluția ei, a permis corelare a lor, oferind o perspectivă amplă și de actualitate.
Studiile de specialitate susțin aceleași structuri ca fiind importante pentru temeinicia
oricărei analize a noțiunii discutate. Se poate evidenția primordialitatea verbu lui

424 Vezi Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , p. 1309.
425 Id., ibid., p. 1309. Tot la p. 1309 se arată că din această subcategorie pot face parte și interjecțiile
onomatopeice, structurile rezultate fiind sub forma exclamațiilor de tipul: a face mee / ham/ chiț-chiț.
426 Id., ibid., p. 1309.

97
copulativ cu care numele predicativ formează o structură unitară, în unanimitate
recunoscută. Ea se conturează ca fiind elementul definitoriu al oricărui predicat
nominal. Mai mult, se poate remarca și limitarea numărului de clase gramaticale ce pot
îndeplini funcția sintactică respectivă , în ciuda faptului că, spre deosebire de alte
compliniri, apar într -un număr relativ restrâns, dar oportun pentru evidențierea numelui
predicativ.

3.5. Realizarea propozițională a numelui predicativ

Cons tituirea numelui predicativ la nivelul frazei poate fi anticipată din analiza
instrumentelor morfologice prin care acesta se exprimă. Discuția referitoare la
realizarea propozițională a numelui predicativ este strâns legată de analiza predicatului
nominal incomplet. În majoritatea gramaticilor românești explicația apariției unei
subordonate predicative este legată de expansiunea numelui predicativ. Cu alte
cuvinte, din punct de vedere structural, predicativa reprezintă dezvoltarea
propozițională a unui nume predicativ, completând sensul unui verb copulativ care în
propoziția regentă nu are înțeles deplin.
Gramatica Academiei , ediția 2005, ia în dicuție și situația predicatului nominal
incomplet. Cu alte cuvinte , se analizează cazul în care predicatul nominal este
exprimat numai prin verb copulativ la mod personal , căruia îi urmează o propoziție
subordonată predicativă , care, de fapt, ocupă locul numelui predicativ427, discutându -se
aici situația propoziției predicative conjuncționale, respectiv , cea a propoziți ei
predicative relative.
În primul caz, se demonstrează că, „în orice apariție a predicativei
conjuncționale, rolul său este de identificare sau de echivalare a componentului
subiect”428:

427 Vezi GALR II, p. 277 -279. Vezi și GA 2 II, p. 271 -274.
428 GALR II, p. 277. Mai mult, se arată (id., ibid., p. 278) că, în cazul în care „subiectul abstract este și
postverbal, atunci între baza verbală […] și selecția conectorului conjuncțional se stabil ește o relație […]
de dependență, manifestată prin păstrarea regimului conjuncțional al verbului de origine”. Mai mult,
referindu -se la conectorii tipici a i acestei construcții, cei mai cunoscuți și mai des întâlniți sunt că, dacă ,
să, ca… să .

98
„Primul lucru pe care îl face un țăran […] este să-și vopsească țipător toată
fațada casei .”
(I. D. Sârbu, Adio, Europa! II , p. 5)
Predicativa conjuncțională este cerută mai ales de verbe copulative ca a fi sau,
rar, a însemna , a rămâne , a ajunge , structurile constituite, mai ales, cu a deveni fiind
imposibile429. Mai mult, se analizează și cazurile speciale reflectate de predicativele
comparative. Introduse prin conectori de tipul ca și cum , ca și când , de parcă , ele
arată că locutorul își asumă irealitatea elementelor reliefate prin intermediul
comparației430:
„Moșul e de parcă ar fi cel puțin un prim secretar .”
(I. D. Sârbu, Adio, Europa! II , p. 140)
Pe de altă parte, se discută propoziția predicativă relativă interogativă, respectiv
relativă neinterogativă fără antecedent431. Referindu -se la aceste instrumente de
exprimare a numelui predicativ, gramaticienii au abordat diverse perspective. În multe
gramatici tradiționale, discuția legată de propoziția predicativă este strâns legată de
numele predicativ. Se demonstrează că propoziția subordonată predicativă
„îndeplinește funcția sintactică de nume predicativ”432. Însă, deoarece părerile în
domeniul gramaticii nu susțin idei similare, studiul lui Dumitru Irimia vorbește despre
un nume predicativ propozițional433, și nu despre realizarea propozițională a numelui
predic ativ. Și Vasile Șerban abordează o perspectivă diferită. În analiza numelui
predicativ ca propoziție subordonată predicativă, în Sintaxa limbii române. Curs
practic , autorul definește predicativa ca fiind „propoziția care îndeplinește funcțiunea
unui nume predicativ legată de un verb copulativ sau semicopulativ din regentă”434,
prezentând numeroase caracterisitici ale acesteia.
Pentru a identifica o relativă interogativă, condiția primordială este însă ca
poziția subiectului să fie ocupată de un substantiv „ care să aparțină clasei abstractelor

429 Vezi i d., ibid., p. 278.
430 Vezi id., ibid., p. 278.
431 Vezi id., ibid., p. 279.
432 GA 2 II, p. 271. De asemenea, se arată (id., ibid., p. 271) și faptul că acest tip de propoziție
subordonată „corespunde unui nume predicativ exprimat printr -un substantiv sau orice altă parte de
vorbire cu valoare de substantiv”.
433 Vezi Dumitru Irimia, Gramatica limbii române , p. 437.
434 Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 108. Vezi și Gabriela Pană Dindelegan
(coord.), Gramatica de bază a limbii române , p. 482; Gheorghe Pop, op. cit. , p. 84; Valeria Guțu
Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , p. 143; Nicolae Felecan, op. cit. , p. 90 -92; G.
Beldescu, Contribuții la cunoașterea numelui predicativ , p. 48.

99
postverbale sau postadjectivale”435: Curiozitatea mea este pentru cine sunt
bomboanele . În situația unei relative neinterogative, numele predicativ relevă calități
semantice similare „cu adjectivele sau nominalele corespunzătoare”436, și anume:
 de identificare: „În consecință, nici bunul meu prieten […], domnul
Sommer, nu este ceea ce zice el .” (I. D. Sârbu, Adio, Europa! I , p. 75);
 de categorizare: Devine ce-a vrut și asta , datorită efortului depus. ;
 de calificare sau apreciere: Spre marele și fericitul nostru noroc, faraonul
este cum toată lumea și -a imaginat .
Procedeul prin care propoziția predicativă este corect recunoscută presupune
corelarea ei cu numele predicativ. Majoritatea gramaticienilor recurg în practi ca
analizei gramaticale fie la contragere , fie la expansiune437, fie la amândouă. Se observă
că sensul propoziției este același cu sensul numelui predicativ obținut:
„Visul meu este să-l pot găsi, să îngenunchez rusește în fața lui.”
(I. D. Sârbu, Adio, E uropa! II , p. 92) ,
frază care se poate contrage în: Visul meu este găsirea și îngenuchearea .
Subordonata predicativă împreună cu propoziția regentă păstrează structura
verb copulativ + nume predicativ. Ea are deci ca termen regent unul dintre verbele
copulative care fac parte din structura unui predicat nominal incomplet. Asemenea
numelui predicativ, ale cărui funcții le preia, predicativa, indiferent de verbul regent,
poate „să califice sau să identifice subiectul din regentă”438, confuzii creând doar verbe
precum a fi și a însemna , întrucât pot fi identificate ca elemente regente pentru mai
multe structuri: realizarea tipică a subiectului urmat de verbul copulativ căruia îi
succedă o propoziție predicativă (Visul meu este să plec la Roma. ; Arta însea mnă că
ai avut imaginație la momentul potrivit. ), dar și cea a unei propoziții subiective alături
de un verb copulativ după care urmează o propoziție subordonată predicativă439:
Ceea ce mă intrigă este că mereu întârzie voit.
Dacă nu merge la curs înseam nă că se documentează în bibliotecă.

435 GALR II, p. 279. Tot la p. 279 se prezintă i nventarul conectorilor propoziției relative interogative.
Astfel, se conchide că unanim „este acceptat întreg inventarul de conective cu rol relativ -interogativ, iar
forma relativului reflectă poziția sintactică” din subordonată.
436 Id., ibid., p. 279.
437 Vezi Nicolae Felecan, op. cit ., p. 91 -92; Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 109 –
114.
438 Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 110.
439 Vezi GA 2 II, p. 272 -278. În op. cit. , p. 91, Nicolae Felecan arată că, atunci când „subiectiva este
introdusă prin dacă sau prin pronumele relativ ce, ceea ce, topica devine fixă: SB + P + PR”.

100
Cu alte cuvinte, indiferent dacă se vorbește de cele două tipuri de propoziție
predicativă, conjuncțională, respectiv relativă inteorgativă sau neinteorgativă440, în
situația unei regente insuficiente semantic și sintact ic, fraza construită este alcătuită din
trei propoziții, în care propoziția principală se leagă de subordonata subiectivă de la
începutul enunțului și de subordonata predicativă care îi urmează.
În Sintaxa limbii române , Gheorghe Pop urmează o direcție similară în
explicarea propoziției predicative. El afirmă că aceasta „îndeplinește în frază funcția de
nume predicativ pe lângă un verb copulativ din regentă”441. Gramaticianul analizează
verbele a fi, a deveni , a junge , a se face , a ieși , a însemna , a părea , a rămâne ca fiind
cele mai cunoscute verbe copulative regente ale unei subordonate predicative. Opinia
sa este susținută și de Rodica Nagy. Autoarea, referindu -se la calitatea copulativă a
verbelor, susține că au posibil itatea de a se identifica drept „elemente regente pentru
propoziția predicativă”442 într-un mod exclusiv. Mai mult, ea demonstrează că, deși
conținutul semantic al subordonatei este analog numelui predicativ extins, există totuși
între ele diferențe date de poziția pe care o pot ocupa. Cu alte cuvinte, dacă numele
predicativ este una din tre structurile care alcătuiesc o funcție principală, propoziția
predicativă aparține construcțiilor subordonate.
Nu același punct de vedere este abordat și de Corneliu Dimitriu. În tratatul
despre sintaxa limbii române, autorul pleacă de la ipoteza că „p ropoziția predicativă nu
reprezintă o realizare în frază a subfuncției de nume predicativ din propoziție, ci […]
este un component/echivalent prin excelență semantic în frază al subfuncției”443. Baza
afirmației o constituie însuși semantismul pe care alți lingviști îl plasează în favoarea
prezenței subordonatei. Corneliu Dimitriu însă demonstrează că nu întotdeauna rolul
semantic al predicativei trimite la semantismul reflectat de numele predicativ. Astfel,
deși într -un enunț precum:

440 Vezi GA 2 II, p. 279; GALR II, p. 206 -207.
441 Gheorghe Pop, op. cit. , p. 84.
442 Rodica Nagy, Sintax a limbii române actuale. II. Funcții sintactice , p. 62. Tot la p. 62, autoarea
admite că „o propoziție predicativă poate fi cerută și de un verb copulativ la un mod nepersonal, în
cadrul unei structuri sintactice complexe”: Trage din greu pentru a rămâne ce este, un mare înțelept .
443 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române . 2. Sintaxa , p. 1325. La p. 1328, autorul
concuzionează că o definiție justă a propoziției predicative ar putea fi următoarea: „predicativa este
propoziția secundară/subord onată care – corespunzând/echivalând (în principiu) semantic
numelui/numelui predicativ din propoziție (fără a reprezenta, însă, gramatical subfuncția de nume
predicativ la nivelul frazei) – determină în principal un verb -predicat (numai din rândul acelor a care în
propoziție au calitatea de copulativ), cu care verb -predicat contractează raportul sintactic de
subordonare”.

101
„Totul, în viață, e să-i convingi pe ceilalți că tu te rogi sau că ai de făcut un
sistem sau altceva, ceva ce numai tu poți face.”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 29 -30)
numele predicativ poate fi contras: Totul, în viață, e convingerea ., ambele transmi țând
o informație semantică identică, există enuțuri în care echivalarea nu mai este posibilă,
deoarece elementele sintactice nu mai trimit la un singur referent ușor identificabil.
Este cazul exprimărilor care în procesul contragerii trimit la diverse sen suri:
Copilul se numește cum se numea străbunicul mamei . – Copilul se numește
Valeriu / Marian / etc.
Cu toate acestea, atunci când se recurge la o analiză sintactică, gramaticianul
acceptă asemănarea celor două elemente doar din perspectiva topicii „și numai dacă
propoziția cu predicat nominal […] nu este «interogativă»”444. Poate fi situația în care
numele predicativ prezent în propoziția neinterogativă și predicativa se situează în
partea dreaptă în raport cu noțiunea la care face referire445: El este cine vrem noi să fie.
Lucrarea demonstrează că deosebirea dintre subordonata predicativă și numele
predicativ este evidentă și din privința raportului sintactic stabilit, în speță discutarea
unui raport de inerență sau subordonare. Se explică faptul că subfuncția analizată
„contractează cu numele -subiect, prin verbul copulativ”446, raportul de inerență. Pe de
altă parte, propoziția predicativă „contractează” cu verbul -predicat o relație de
subordonare447, nu de inerență.
Corneliu Dimitriu abordează această problemă dintr -o altă perspectivă. Autorul
discută și conceptul de „«substitut de propoziție» predicativă”448. Punctul de plecare al
demersului îl constituie disocierea între un „subst itut de propoziție” predicativă și ,
respectiv, „un substitut de frază”, m ai ales că nu există în nicio gramatică noțiunea de
frază predicativă . Acest „substitut de propoziție” este deci „corespondentul/
echivalentul indirect al numelui predicativ din propoziție”449:
Răspunsul este că nu avem gemeni .

444 Id., ibid., p. 1325.
445 Vezi id., ibid., p. 1325. Tot la p. 1325, autorul precizează că în cazul propoziției neinterogative apare
o situație „discutabilă”, problematica fiind legată de identificarea numelui -subiect.
446 Id., ibid., p. 1326.
447 Vezi id., ibid., p. 1326 -1328.
448 Id., ibid., p. 1328. Gramaticianul afirmă că, deși „ignorat în gramaticile mai vechi, substitutul de
propoziție pred icativă este o realitate a limbii române peste care nu se mai poate trece dacă se urmărește
să se facă o analiză necontradictorie și fără rest”. Acesta se folosește mai ales în exprimările cu grad
ridicat de colocvialitate.
449 Id., ibid., p. 1328.

102
Răspunsul este că nu . (se remarcă în exemplul dat că „substitutul de
propoziție” nu poate fi și o „funcție secundară/ subordonată”450).
Așadar, nu sunt deloc puțin studiile care explică realizarea numelui predicativ
și altfel. Analizând exemplele de mai sus, se poate observa deci că predicatul nominal
incomplet este consecința logică a modului în care numele predicativ este exprimat.
Întrucât sensul verbului copulativ nu este suficient, el este completat de o propoziție
subordonată predicativă care îl întregește. De fapt, ea substit uie numele predicativ
absent în forma lui standard sau identificat printr -un singur element (substantiv sau
substitut al acestuia) ori prin mai multe, caz în care se manifestă un raport de
coordonare.

3.6. Clasificarea numelui predicativ

Funcție sintactică bimembră , predicatul nominal necesită nu numai un studiu
temeinic, ci și o abordare complexă și lipsită de ambiguități. Unanim recunoscut în
literatura de specialitate este principiul conform căruia predicatul este singura parte de
propo ziție care nu poate apărea coordonat indiferent de enunț (predicatul corespunde
unei singure propoziții). Realizarea și clasificarea sa au un statut controversat în
lucrări le de specialitate , generând majoritatea confuziilor care se pot ivi în practica
analizei gramaticale.
În multe gramatici tradiționale, numele predicativ este clasificat în funcție de
capacitatea sa de a califica sau de a identifica subiectul. Se analizează deci numele
predicativ de calificare, respectiv de identificare, spre deosebire d e lucrările de
specialiate complexe, care propun numeroase categorii precum numele predicativ
analitic sau propozițional, pe lângă ierarhizarea în funcție de structura în care se
actualizează: simplă, multiplă sau dezvoltată. Numele predicativ de calificar e „atribuie
subiectului o notă sau o însușire […] ori îl încadrează într -o noțiune supraordonată”451.
El poate fi exprimat printr -un substantiv articulat sau nu, fie în genitiv, fie în acuzativ,

450 Id., ibid., p. 1328.
451 GA 2 II, p. 104. Vezi și Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 139 -140; Dumiru
Bejan, op. cit. , p. 293; Nicolae Felecan, op. cit. , p. 79 -80; Teodor Cotelnic (coord.), op. cit. , p. 242; M.
Manoilescu, op. cit. , p. 39; Mircea Goga, op. cit. , p. 259.

103
sau printr -un substitut al său. Spre deosebire de acesta, num ele predicativ de
identificare arată „o noțiune singulară a cărei sferă logică se suprapune sferei
subiectului”452. La rândul său, el poate fi exprimat printr -un substantiv propriu sau
articulat hotărât, un pronume fie personal, fie demonstrativ sau un numer al ori un verb
la infinitiv453:
„Orice revenire înapoi în propria -ți viață este un semnal că ai început să -ți vezi
sfârșitul.” (nume predicativ de calificare)
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 27)
„Orice om celebru este un anodin care a izbutit.” (nume predicativ de
indentificare)
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 363)
Unii gramaticieni recunosc că „în mod obișnuit o parte de propoziție este
construită dintr -un singur cuvânt”454 care are un înțeles deplin. Alții resping această
ipoteză. În Gramatica limbii române , Dumitru Irimia clasifică numele predicativ prin
raportare la predicat, dar și prin corelare cu întreaga structură a enunțului. Din punctul
său de vedere, poziția sintac tică în discuție se poate clasifica astfel: nume predicativ
simplu, dezvoltat, analitic, complex, propozițional și multiplu455. Dacă numele
predicativ simplu456 nu prezintă niciun fel de ambiguități în analiza gramaticală, fiind
cea mai cunoscută structură, numele predicativ dezvoltat necesită anumite precizări.
Acesta este alcătuit din construcții formate „din cel puțin doi termeni autonomi lexical,
înscriși înt r-o relație de dependență”457. Atât raportul dintre noțiuni, cât și semantismul

452 GA 2 II, p. 104. În op. cit. , p. 38, M. Manoilescu arată că numele predicativ de identificare „se
caracterizează prin indici gramaticali care au rolul de a indica gradul cel mai înalt de individualizare a
noțiunii”.
453 GA 2 II, p. 105. De asemenea, se explică (id., ibid., p. 105) faptul că există numeroase cazuri în care
anumite părți de vorbire precum pronumele ce sau pronumele posesiv exprimă „atât nume predicativ de
calificare, cât și nume predicativ de identificar e”. Vezi și M. Manoilescu, op. cit ., p. 40 -41.
454 GA 2 II, p. 81. Lucrarea clasifică părțile de propoziție ca fiind simple, dezvoltate, reluate sau multiple.
În ceea ce privește „construcțiile cu un verb copulativ, la un mod personal sau nepersonal, și un nu me
predicativ”, dat fiind că verbul copulativ nu are înțeles deplin, ele aparțin structurilor simple.
455 Vezi Dimitru Irimia, Gramatica limbii române , p. 436 -438. Vezi și Laura Vasiliu, op. cit. , p. 90,
studiu în care autoarea susține că, deși „părțile de p ropoziție plurimembre se comport diferit în relațiile
pe care le contractează”, este necesar a se „considera multiple părțile de popoziție plurimembre” ce
atribuie termenului „cu care intră în relație anumite trăsături formale”. Se presupune că el nu le ar e
atunci când intră într -un raport cu un termen momomembru. De altfel, Laura Vasiliu consideră ( ibid., p.
91) că ele pot fi recunoscute ca noțiuni plurimembre dacă între acestea se stabilesc anumite relații cu un
comportament similar și, în consecință, ele sunt identificate ca monomembre.
456 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 139, arată că, „după structura (alcătuirea)
expresiei sale”, numele predicativ poate fi simplu, adică format „dintr -o singură parte de vorbire cu
înțeles lexical dep lin”.
457 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române , p. 437. Vezi și Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa
limbii române , p. 139.

104
celui de -al doilea au un rol important în ceea ce privește întreaga sferă semantică pe
care o presupune numele predicativ458:
„Misterul celebrității vine tocmai din premisele ei: până mai ieri […] era un om
«ca toți oamenii ».”
(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut , p. 363)
Pe de altă parte, dacă numele predicativ analitic este analizat ca fiind compus
din infinitivul verbului copulativ și un substantiv sau un substi tut al acestuia, s e poate
considera că numele predicativ propozițional face referire la realizarea propozițională a
funcției analizate459: Bunica pare a fi tristă . / Bunica pare să fie tristă .
Altfel spus, el este dat de extinderea numelui predicativ la nivelul propoziției,
deci de identificarea unei propoziții subordonate predicative. De o atare plurivalență se
dovedește a fi și numele predicativ complex care, deși are o prezență redusă în analiza
gramaticală, pare a fi o împletire a celui analitic cu c el propozițional. Dumitru Irimia
susține că poziția „are o structură analogă”460 cu celelalte două, dat fiind faptul că este
alcătuită dintr -un verb copulativ la infinitiv și o propoziție întreagă cu care intră în
relație: Ela pare a fi rămas cum o știam în liceu . De asemenea, această situație
presupune și îmbinarea planului semantic al numelui predicativ propozițional ( cum o
știam în liceu ) cu planul semantic al întregului nume predicativ complex ( a fi rămas +
cum o știam în liceu ). El nu trebuie confundat î nsă cu numele predicativ multiplu, care
este „alcătuit din mai multe componente (unități lexicale autonome sau unități
propoziționale)”461. Raportul stabilit între elemente este unul copulativ sau adversativ:
„[…] Lăscăruș Lascari, care n -avea patruzeci de ani, dar era urât și fără haz .”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 52)
Renunțând la exemplificările unanim recunoscute (de tipul nume predicativ
simplu sau de identificare), Gramatica Academiei , ediția 2005, analizează poziția
numelui predi cativ prin prisma relațiilor stabilite între elementele sale componente. De
altfel, încă din gramaticile apărute anterior se argumentează că numele predicativ este

458 Vezi Dumitru Irimia, Gramatica limbii române , p. 437.
459 Vezi id., ibid., p. 437. Dumitru Irimia arată ( ibid., p. 437) că „numele predicativ propozițional
(propoziția -nume predicativ) se caracterizează prin dezvoltarea unui nucleu predicațional/propozițional
propriu”. Mai mult, extrapolând la nivelul frazei, autorul demonstrează ( ibid., p. 438) că pe baza acestui
tip de nume predicat iv se construiește și discuția referitoare la propoziția complexă.
460 Id., ibid., p. 437. Și Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 139, recunoaște numele
predicativ complex, dar îl analizează ca fiind constituit „dintr -o parte de vorbire cu înțeles lexical
suficient, precedată de un adverb de mod de întărire, de precizare, de exclusivitate sau de aproximație”.
461 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române , p. 438. Vezi și Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a
limbii române. 2. Sintaxa , p. 131 2.

105
identificat într -o situație asemănătoare subiectului sau oricărei alte părți de propoziție
care poate fi alcătuită din mai multe noțiuni coordonate462. Se admite, așadar, faptul că
„în componența unui singur predicat nominal pot intra […] mai multe nume
predicative”463. Ipoteza a dus fie la considerarea funcției ca fiind una complexă, fie la
păstr area regulilor din gramaticile mai vechi cu condiția acceptării că, în exprimarea
sa, omul folosește orice instrument lingvistic îl poate ajuta. Se ajunge deci la structura
cunoscută sub denumirea de nume predicativ multiplu . Mai mult, se demonstrează că
se poate identifica un raport de coordonare și în cazul numelui predicativ dacă se
respectă anumite limite. Prima și cea mai importantă ar putea fi de ordin semantic. În
consecință, se permite coordonarea numai între „nume predicative de calificare […], d e
echivalare […], de categorizare […], de identificare”464, dar nu și între un nume
predicativ de calificare și unul de categorizare sau de echivalare și identificare:
Este fondatorul și directorul propriei afaceri .
„Domnul Cozianu suferea de ficat și era mâncăcios și băutor ; era mereu
posomorât, nemulțumit de oameni, de lume și de sine însuși.”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 45)
*Broșa -i era strălucitoare și de primăvară .
În Sintaxa limbii române , Vasile Șerban motivează apariția acestui tip de nume
predicativ (multiplu) prin dorința d e a defini amănunțit subiectul , căruia i se atribuie
mai multe caracteristici. Atunci când ele sunt accentuate , se ajunge la o „suită de nume
predicative, verbul de relație, verbul copulativ fiind numai unul”465:
„Fata era necoaptă, sălbatică, tăcută .”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 50)
Constituenții numelui predicativ, adică termenii necoaptă, sălbatică, tăcută , din
punct de vedere sintactic, se găse sc pe același plan, diferența dintre aceștia fiind doar
de natură lexicală, căci fiecare desemnează o altă însușire a subiectului. R aportul de

462 Vezi GA 2 II, p. 79. Raporturile de coordonare se pot identifica atât între părțile principale, cât și între
părțile secundare de propoziție cu condiția ca între acestea din urmă să nu existe nicio determinare, iar
coordonarea între elemente de acela și fel duce la apariția părților de propoziție multiple. Referindu -se la
raportul de coordonare, în Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcție și analiză , p. 244,
Ion Diaconescu îl analizează ca fiind „relația care se stabilește între două sa u mai multe unități care se
află pe același plan; operează cu unități homofuncționale, reprezentând totdeauna o expansiune
pozițională și nu structurală”, motiv pentru care el nu generează poziții sintactice, ci „repoziționează
structura exprimată de unita tea precedentă”.
463 GA 2 II, p. 99.
464 GALR II, p. 279 -280.
465 Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 107. Însușirile atribuite subiectului pot fi însă
exprimate și cu ajutorul mai multor predicate nominale aflate „pe planuri diferite” (id., ibid., p. 108).

106
coordonare se poate realiza prin juxtapunere sau prin intermediul conjuncțiilor
coordonatoare466.
În Sintaxa limbi i române. Relații sintactice și conectori , Aurelia Merlan
abordează aceeași perspectivă și clasifică numele predicativ astfel467:
 nume predicativ sintetic (exprimat printr -o singură parte de vorbire),
respectiv nume predicativ analitic (alcătuit dintr -un verb copulativ la un
mod nepersonal urmat de un nume predicativ): Gestul părea prea deplasat .;
Părea a fi dezamăgită .;
 nume predicativ dezvoltat , format cu ajutorul a „doi termeni coordonați
adversativ, disjunctiv ori conclusiv”468: Era frumoasă , însă nepoliticoasă
exact atunci când nu trebuia. ;
 nume predicativ multiplu (doi termeni coordonați copulativ): Era mai
frumoasă și mai strălucitoare ca oricân d.;
 nume predicativ compus (verb la mod personal + semiauxiliar la mod
nepersonal): Părea a trebui să ducă tot greul de una singură.
Nici în ceea ce privește clasificarea numelui predicativ gramaticienii nu au
reușit să stabilească o ierarhi zare uniformă . Ceea ce unii specialiști consideră nume
predicativ compus, alții îl identifică drept nume predicativ multiplu sau invers. Părerile
se bazează pe capacitatea uneltelor lingvstice de a actualiza o multitudine de
particularități. În subsidiar însă, indifere nt de forma în care este recunoscut, acesta își
joacă rolul consacrat: acela de a completa verbul copulativ, în primul rând pentru ca
orice comunicare interumană să aibă sensul dorit.

466 Vezi Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. II. Funcții sintactice , p. 62.
467 Aurelia Merlan, op. cit. , p. 67 -74.
468 Id., ibid., p. 68. Autoarea susține că, „la nivel frastic, subfuncția de nume predicativ se concretizează
într-o propozi ție predicativă”, motiv pentru care poate intra în structura unei construcții complexe
formate din această popoziție și „un nume predicativ -parte de propoziție”. Vezi și Rodica Nagy, Sintaxa
limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții , p. 100.

107
3.7. Predicatul nominal simplu vs predicatul nominal compus

Asemenea predicatului verbal, predicatul nominal are un statut controversat și
în ceea ce privește clasificarea lui în funcție de numărul și importanța elementelor
componente. Și aici controversele din majoritatea lucrărilor de specialitate sunt
argumentat e pe baza acceptării sau nu a verbelor (semiauxiliarelor) de aspect și de
modalitate ca elemente component ale unui predicat nominal complex sau părți de
vorbire indi viduale, mai ales că anumiți gr amaticieni demonstrează că aceste verbe nu
au un rol bine d elimitat în gramatica limbii române469.
Într-un exemplu precum: Casa ajunge [să fie] mai umbroasă. , grupul verbal
ajunge să fie , alcătuit dintr -un operator copulativ să fie și un operator aspectual ajunge ,
este considerat fie predicat complex cu operator c opulativ ( adică ajunge să fie =
predicat complex), fie se identifică un singur verb copulativ al cărui nume predicativ
are o realizare propozițională.
Gramatica Academiei , ediția 2005, explicând poziția operatorilor verbali,
analizează structura predicatului complex cu operator copulativ: Viciul poate să
rămână înrădăcinat. De asemenea, construcția este clasificată și ca predicat complex
nonverbal470. Cazul unei atari confi gurații este cercetat mai ales în privința a două
verbe copulative. Se recunoaște astfel statutul dual al verbelor de relație ca a părea
sau a ajunge . Cu alte cuvinte, ele „ajung să se recategorizeze și să funcționeze,
simultan, ca operator modal și copul ativ”471 sau, în cazul lui a ajunge , ca operator
aspectual. Apare deci noțiunea de operator în cadrul unui predicat nominal complex,
jucând un rol cu valență dublă: modală și copulativă ( Caius pare adormit. ), respectiv
aspectuală și copulativă ( Caius ajunge neîndemânatic. ).

469 Vezi GA 2 II, p. 98.
470 Vezi GALR II, p. 255 -257. În op. cit. , p. 31, Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu și
Isabela Nedelcu, analizând structura și tipologia predicatului complex, urmează structura Gramaticii
Academiei , ediția menționată, și afirmă că, dacă în configurația predicatului se identifică un operator
copulativ, trebuie recunoscut un predicat nominal complex. În cadrul consctrucției „numai suportul
semantic impune restricții de rol tematic”.
471 GALR II, p. 280. Tot la p. 280 se arată că e liminarea „unor operatori intermediari apare ca efect al
unei reorganizări sintactice și, implicit, al unei recategorizări”. Ipoteza este, de asemenea, recunoscută și
în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române , p. 400. În anali za structurii
și tipologiei predicatului complex, lucrarea propune, în funcție de valoarea operatorului, mai multe
tipuri. Unul dintre acestea este predicatul complex cu operator copulativ identificat în construcții
precum: Laura va deveni profesoară.

108
Există însă și alte moduri de raportare și analizare a predicatului nominal
compus. În Gramatica limbii române , Dumitru Irimia analizează structura predicatului
nominal compus, definindu -l ca fiind predicatul format dintr -un „verb semiau xiliar, un
verb copulativ și un nume (unitate lexicală sau unitate propozițională)”472. Referindu –
se la verbele semiauxiliare, gramaticianul le recunoaște capacitatea de a exprima fie
modalitatea ( El trebuie să fie frumos .), fie temporalitatea ( Târziu avea s ă devină
inginer .).
O altă parte discutată în acest context este și cea legată de tipurile predicatului
nominal: predicatul nominal dezvoltat, respectiv predicatul nominal multiplu. Nucleul
unei structuri dezvoltate este raportul de coordonare dintre ter meni. Cu alte cuvinte, el
se întemeiază „pe baza unei relații de coordonare între două sau mai multe variante
gramaticale (timp, mod) ale aceluiași verb”473: A devenit, este și rămâne un om cu un
caracter impecabil. Pe de altă parte, predicatul nominal multi plu este format pe baza
unei relații de coordonare copulativă sau disjunctivă prin care două verbe copulative
sunt legate474. Numele predicativ poate fi unul și același pentru amândouă sau nu:
Devine și va fi cosmonaut. ; Este faimos, dar rămâne nepoliticos. Raportul disjunctiv
aduce în discuție și „dubla realizare a predicației”475. Relația presupune alegerea unui
singur element din mai multe prin intermediul cărora se transmite o informație despre
un singur referent:
Studentul a fost sau este conștiincios?
Cazurile nu sunt întotdeauna similare, ele putând apărea și la nivelul frazei,
motiv pentru care, dacă se identifică o coordonare opozitivă, nu se discută situația de a
opta pentru un termen, ci de a recunoaște că prin opoziție se corelează două
predicate476. La rândul lor, acestea se analizează ca nuclee predicaționale pentru două
propoziții diferite: Nu este mincinoasă , ci doar pare a fi.
Aceeași idee se întâlnește și la Aurelia Merlan. Autoarea clasifică predicatul
nominal dintr -o perspectivă structurală în predicat nominal simplu, respectiv predicat

472 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române , p. 438. Gramaticianul arată că discuția referitoare la
predicatul nominal compus este consecința logică a clasificării verbelor copulative. Ceea ce declanșează
această situație este „dinamica general – particular” ( id., ibid., p. 436) a predicației, ajungându -se astfel
la ipoteza conform căreia există un nivel la care semantica termenului ce ocupă poziția de subiect este
suprapusă planului semantic al predicatului.
473 Id., ibid., p. 436. Tot la p. 436, autorul demonstrează că prin intermediul relației de coordonare
copulativă „se introduc, în planul semantic al predicației, dimensiuni aspectuale […] sau […] modale”.
474 Vezi id., ibid., p. 436.
475 Id., ibid., p. 436.
476 Vezi id., ibid., p. 436. Aceeași structură , cu anumite precizări însă, se identifică și în cazul relației
adversative: „se stabilește tot între două propoziții, când unul din termeni are formă negativă”.

109
nominal compus477. Dacă prin construcția alcătuită dintr -un singur verb copulativ și un
nume predicativ „care -i consumă valența obligatorie de nominativ din dreapta”478 se
recunoaște un predicat nominal simplu, predicatul compus necesită anumite lămuriri.
Aurelia Merlan explică faptul că structura compusă a funcției analizate presupune și
prezența unui semiauxiliar. Cu alte cuvinte, alături de verbul copulativ se recunoaște
atât un nume predicativ, cât și un semiauxiliar fie de modalitate, fie de aspect „la un
mod personal”479: Trebuie să fie inteligentă , altfel va pierde postul. ; Degeaba a
început să devină responsabil , trebuia să o fi făcut deja de mult. Referindu -se la
predicatul nominal compus, Rodica Nagy adoptă o poziție similară. În Sintaxa limbii
române actuale. Unități, raporturi și funcții , autoarea îl discută „prin analogie cu
predicatul ver bal compus”480. Aceasta arată că se identifică un asemenea predicat
atunci când „semiauxiliarele de mod (mai rar, de aspect) precedă o structură verbal –
nominală”481. Configurația este deci alcătuită din verbul copulativ și numele
predicativ, cărora li se adaug ă semiauxiliarul: Dacă învață, poate fi isteț .
Referindu -se la poziția pe care predicatul compus o satisface, C. Săteanu afirmă
că este un subiect a cărei soluție nu s -a găsit încă. Pornind de la un exemplu ca: Și el
pare a fi întruchiparea pesimismului. , autorul demonstrează că o structură ca pare a fi
întruchiparea se poate considera o „specie de predicat”482 aflată într -o relație de
dependență cu semiauxiliarele de modalitate, dar care nu poate fi integrată pe dep lin în
această categorie. S e arată că, aș a cum, în cazul predicatului verbal compus, discuția
pornește de la considerarea sau nu verbelor a trebui și a putea ca fiind semiauxiliare,
și în situația predicatului nominal compus este posibilă o asemenea abordare. Ipoteza
are la bază argumentul conform căruia sfera predicatului compus, verbal sau nominal,
„nu e… suficient delimitată”483. În ceea ce privește un exem plu de acest tip, se poate
menționa că el este „în afara oricăror categorii stabilite în cadrul predicatului”484.
Atunci când intră în aria verbelor copulative, semiauxiliarele de modalitate au o
alcătuire similară semiauxiliarelor propriu -zise, „ajutând ver bul copulativ să formeze

477 Vezi Aurelia Merlan, op. cit. , p. 67.
478 Id., ibid., p. 67.
479 Id., ibid., p. 67. Vezi și Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , p.
129.
480 Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții , p. 176.
481 Id., ibid., p. 176. Vezi și Luminița Hoarță Lăzărescu, op. cit. , p. 64.
482 C. Săteanu, op. cit. , p. 243.
483 Id., ibid., p. 244.
484 Id., ibid., p. 244.

110
predicatul nominal”485. Gramaticianul concluzionează că respectivele construcții
formate numai cu auxiliare nu pot fi considerate elemente componente ale unui
predicat nominal, întrucât „indicii din planul conținutului lor”486 nu le pe rmite
actualizarea într -o configurație ca verb de modalitate + nume predicativ, ci numai
într-o structură din care face parte un verb copulativ487. Cu alte cuvinte, se face referire
la situația în care verbul copulativ poate fi considerat și operator verba l, context în care
un alt operator verbal nu ar avea înțeles:
Aroma devine artificială.
Aroma poate deveni artificială.
*Aroma poate artificială.
Perspectivele care s -au lansat de -a lungul vremii denotă, încă o dată,
complexitatea gândirii umane, dar și a gramaticii românești atunci când ele se
interconectează. Construcțiile sintactice, cu toate că necesită respectarea unor reguli
fixe, permit și o oarecare mobilitate mai ales dacă intră în discuție și semantismul
elementelor componente. Lexicalizarea și gramaticalizarea semiauxiliarelor de
modalitate și de aspect, precum și integrarea unui operator copulativ în structura
predicatului nominal rămân ipoteze îndeaproape dezbătute. Considerarea unui predicat
nominal compus în aceste condiții echivalează cu acceptarea, asemenea situației
predicatului verbal compus, a semiauxiliarelor cu toate particularitățile lor, dar și a
verbelor copulative cu valență dublă. Aceste abordări ar aduce numeroase ambiguități
în practica analizei gramaticale mai ales pentru c ei din ciclurile de învățământ
preuniversitar , motiv pentru care, având la bază argumente de ordin didactic,
elementele se vor analiza individual, fiecare cu funcția sintactică aferentă.
Așadar, lucrările de specialitate relevă și în ceea ce privește predicatul nominal
multe diferențe. Părțile de propoziție care pot îndeplini funcția sintactică în discuție
sunt într -o permanentă dezbatere. Cu alte cuvinte, statutul semiauxiliarelor de mod și
de aspect rămâne unul controversat nu numai în cazul predicatului verbal compus, ci și

485 Id., ibid., p. 249. Tot la p. 249 se arată că semiauxiliarele de modalitate pot fi identificate și atunci
când intră în structura unui element predicativ suplimentar.
486 Id., ibid., p. 249.
487 Vezi id., ibid., p. 249. De asemenea, autorul identifică ( ibid., p. 250) o structură precum trebuie să fie
natural ca „formând un predicat unic, predicat nominal compus (dezvoltat)”, dat fiind faptul că
„auxiliarele de modalitate […] pot int ra în componența unui predicat nominal […] alături de un verb
copulativ”; vezi și id., ibid., p. 251 -252. Pe de altă parte, există și autori care neagă această actualizare,
Mircea Goga, op. cit. , p. 263, fiind unul dintre aceștia. Așadar, pentru un enunț ca: Sub nicio formă nu a
putut fi în stare să recunoască adevărul. , Mircea Goga propune următoarea analiză: fi în stare =
complement direct format din verb copulativ și nume predicativ; nu a putut = verb imposibil de
substituit.

111
în situația predicatului nominal complex. Lexicalizarea și gramaticalizarea lor sunt
argumentele principale în acceptarea funcției de predicat compus. Însă, având la bază
raționamente de ordin didactic, lucrarea de față subscrie ideilor consacrate de
gramaticile tradiționale , motiv pentru care în practica analizei gramaticale se vor
analiza două părți de propoziție și nu un predicat nominal compus. Introducerea acestei
noțiuni este dificilă pentru analistul care nu deține un bagaj solid de cunoștințe. Este
cazul, mai ales, al elevilor care nu iau contact cu noțiunea de predicat compus , întrucât
programa școlară nu prevede acest lucru.

3.8. Topica și punctuația predic atului nominal

Topica se referă la situarea în cadrul actului de comunicare a elementelor între
care se pot stabili anumite raporturi. Unul dintre ele analizează și poziționarea
termenului subordonat față de regent488. În structura propoziției, predicatul, verbal sau
nominal, are nu numai o importanță deosebită, ci și un loc bine stabilit. În ceea ce
privește predicatul nominal, topica și punctuația acestuia au solicitat atenția
gramaticienilor vreme îndelungată. În majoritatea lucrărilor de specialitate se
analizează construcții în care grupul verbal sau anumite elemente ale sale sunt
postpuse nominalului. Este cazul structurii consacrate de tipul: subiect + verb copulativ
+ nume predicativ. Există însă și alte situații în care predicatul nominal (sau doar
unele componente ale predicatului) precedă subiectul. Consecința acestei inversiuni
este apariția construcțiilor de tipul: nume predicativ + verb copulativ + subiect, verb
copulativ + nume predicativ + subiect sau subiect + nume predicativ + verb copulati v.
În majoritatea gramaticilor românești, în discutarea locului cuvintelor în
propoziții se pornește de la ipoteza conform căreia „în limba română ordinea

488 Vezi Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări , p. 46. Tot la p. 46,
autoarea arată că unele „particularități de topică, de situare a componentelor în interiorul comunicării,
pot servi ca indici relaționali, pot indica faptul că un component satisface o anumită poziție în
organizarea ierarhică a enunțului, că are o anumită funcție sintactică, sau ca indici modali, indicând o
ierarhie afectivă și emfatică a termenilor”.

112
cuvintelor […] nu este în general fixă”489. Astfel, în situația unor propoziții enunțiative
neexclamati ve, „subiectul stă înaintea predicatului”490:
„Toți păreau posomorâți, îngrijorați .”
(Liviu Rebreanu, Adam și Eva , p. 145)
Tendința de a oferi informației transmise și o notă de expresivitate a cauzat
producerea unor inversiuni multiple în limba română. Altfel spus, atunci când
„accentul propoziției cade pe predicat”491, subiectul devine elementul postpus grupului
verbal: E ambițioasă fiica ta. Mai mult, în cazul în care se dorește accentuarea unei
singure componente a predicatului nominal, în speță numele predicativ, aceasta
precedă structura verb copulativ + subiect492: Suținătorii echipei adverse sunteți voi.
Gramatica Academiei , ediția 2005, analizează topica și punctuația numelui
predicativ, pornind de la ipoteza că în limba română „se permite variația g rupului
ternar S(ubiect) – V(erb copulativ) – NP”493. Se discută atât poziția cea mai cunoscută
a numelui predicativ, adică cea care urmează verbului copulativ, cât și cazurile de
avansare a funcției sintactice. Astfel, situația standard este recunoscută ca fiind cea
care acoperă „toate tipurile semantice de predicație: de identificare, de echivalență, de
categorizare, de restrângere a referinței, de clasificare”494. Se demonstrează însă că nu
doar prin această poziție se acoperă tipurile de predicație. Ele sun t evidențiate
indiferent de poziția grupului verb copulativ + nume predicativ:
„Mâna era fierbinte și tremura.” (subiect + verb copulativ + nume predicativ)
(Liviu Rebreanu, Adam și Eva , p. 156)
Profesorul a rămas cum îl știam în liceu . (subiect + verb copulativ +
propoziție subodonată predicativă)
„Ce este orice experiment științific?” (nume predicativ + verb copulativ +
subiect)
(I. D. Sârbu, Adio, Europa! II , p. 60)

489 GA 2 II, p. 428. Tot la p. 428 se arată că „acest fapt se dat orează, într -o oarecare măsură, existenței
flexiunii nominale: numele, exprimând prin forma lor raporturile dintre ele și celelalte părți de
propoziție, pot fi așezate în orice ordine, fără ca sensul propoziției să se modifice”. Pe de altă parte, se
demons trează (vezi GALR II, p. 284 -286) că pot exista anumite enunțuri ambigue din cauza topicii
numelui predicativ. Vezi și Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române , p.
405.
490 GA 2 II, p. 429. De asemenea, la p. 431 se demonstrează că „în cazul predicatului nominal, verbul
copulativ stă, de regulă, înaintea numelui predicativ”.
491 Id., ibid., p. 429.
492 Vezi id., ibid., p. 431. Acest tip de inversiune apare întotdeauna în cazul numelui predicativ exprimat
printr -un pronume relativ sau in terogativ. Vezi și id., ibid., p. 432.
493 GALR II, p. 284.
494 Id., ibid., p. 284.

113
Se explică faptul că una și aceeași structură poate susține o repo ziționare a
numelui predicativ. Cu alte cuvinte, „în funcție de deplasarea accentului frastic”495,
raporturile ierarhice se pot modifica. Una dintre consecințele deplasării o constiuie
„schimbarea tipului de predicație”496, în speță transformarea predicației c ategorizante
în una identificatoare sau invers:
Un vis este un ideal împlinit. (predicație categorizantă)
Un vis este un ideal împlinit. (predicație de identificare)
De asemenea, se cercetează și topica verb copulativ + subiect + nume
predicativ , preze ntă cu preponderență în cadrul subordonatelor circumstanțiale sau
necircumstanțiale:
„Pentru că ești tu prost și nu înțelegi?”
(Marin Preda, Marele singuratic , p. 32)
Visam să fie Gina învățătoarea .
Propoziția are un grad de ambiguitate ridicat (poate fi și Visam să fie Gina
învățătoarea. ), mai ales că nominalul este articulat enclitic. Se arată deci că pot exista
și structuri în care, „în absența unui acord dezambiguizator”497, accentul frastic poate
modifica atât raportul sintactic, cât și tipul de predicație. Nu aceeași problemă o ridică
structurile verb copulativ + nume predicativ + subiect, caz în care se vorbește doar
despre o predicație apreciativă498: E incredibil că nu ai venit la examen. Se poate
observa că situația este creată pe baza unui verb copulativ impersonal din structura
unui predicat nominal impersonal ( e incredibil ).
Există însă și alte situații. Într -un exemplu precum: Medicul tot vindecător a
rămas. , numele predicativ vindecător se poate identifica imediat după subiect, fiind
antepus verbului copulativ. Mai mult, el poate preceda întreaga structură alcătuită din
verbul copulativ și subiect: Nevinovatul tot Mircea este. Se poate observa că numele
predicativ nevinovatul se află la î nceputul propoziției format e din subiectul Mircea și
verbul copulativ este. Referindu -se la aceste structuri, Gramatica Academiei , ediția

495 Id., ibid., p. 284. De asemenea, se arată că în anumite situații „tiparul poate acoperi orice situație
semantică de predicație”.
496 Id., ibid., p. 284. Se notează (id., ibid., p. 285) că în comunicarea scrisă „accentul frastic nu se
marchează”, fapt ce poate genera numeroase confuzii mai ales de natură sintactico -semantică. De altfel,
și structurile „relative de tip scindat” pot ridica unele probleme. Se explică faptul că ele sunt „construcții
de tip ecuativ” în cadrul cărora recunoașterea subiectului și a numelui predicativ se dovedește a fi
imposibilă. Într -un exemplu ca: Ce vine este frumusețe trecătoare. / Ce vine este frumusețe trecătoare. ,
deosebirea subiect – nume pr edicativ este dificilă.
497 Id., ibid., p. 285.
498 Vezi id., ibid., p. 285; Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române , p.
484.

114
2005, precizează faptul că ele au o apariție redusă în limba română, „acoperind
predicația apreciativă”499, respectiv pr edicația de identificare. Un loc important în
această cercetare îl ocupă, așadar, accentul frastic (intonația). Mai mult, în majoritatea
cazurilor de acest tip se poate recunoaște „un subiect postvebal”500, fapt ce a dus la
generarea teoriei postverbale în c eea ce privește topica subiectului.
Gramatica Academiei , ediția 2005, menționează și consecințele pe care topica
flexibilă a numelui predicativ le poate avea. Se analizează efecte diversificate atât de
ordin semantic, cât și de natură stilistico -pragmatic ă501. Dacă în primul caz se vorbește
despre modificări ale tipului de predicație, în cel de -al doilea se atrage atenția asupra
interesului comunicativ. Toate aceste variații sunt posibile „numai și numai pentru că
sintaxa limbii române”502 le poate susține.
În Gramatica Academiei , ediția 2005, se cercetează „anumite fenomene
sintactice și sintactico -discursive privind poziția numelui predicativ”503, în speță
avansarea lui din subordonată în regentă. În ceea ce privește avansarea funcției
sintactice, ea poate avea fie o nuanță de obligativitate, fie un caracter sintactic.
Avansarea funcției în propoziția regentă este obligatorie „în condițiile unui nume
predicativ actualizat ca interogativ (a) sau ca relativ (b), componente care apar frontal,
la început de enunț [. ..] și la începutul unei subordonate relative”504:
a) Cum va fi concertul?
b) Nici nu bănuia cine este prietenul ei cel mai bun.
Tot în Gramatica Academiei se arată că un caracter facultativ îl are și avansarea
supinului. Ea apare atunci când se identifică o structură formată cu un verb copulativ
impersonal, dar și în cazul unui nominal -subiect „dintr -o subordonată conținând un
nume predicativ într -o regentă impersonală”505. Altfel spus, într -un exemplu de tipul:
Idealul este greu de atins., avansarea supinului de atins poate avea drep consecință nu
numai ambiguizarea enunțului și modificarea raportului sintactic, ci și schimbarea
topicii verbului copulativ506. Dată fiind noua structură, acordul se realizează pe baza
altor elemente gramaticale: se poate lua în considerare nominalul avansat sau adverbul

499 GALR II, p. 286. Tot la p. 286 este semnalată prezența semiadverbului tot, „care implică presupoziția
unei stări interioare identice cu cea din enunț”.
500 Id., ibid., p. 286.
501 Vezi id., ibid., p. 286.
502 Id., ibid., p. 286.
503 Id., ibid., p. 286.
504 Id., ibid., p. 286.
505 Id., ibid., p. 287.
506 Vezi id., ibid., p. 286.

115
(„la origine nume predicativ”507). În ceea ce privește al doilea caz, avansarea
nominalului -subiect are consecințe diferite. Una dintre ele este „schimbarea statutului
flexionar al regentului”508: Ideile s-au vrut un avânt de lansare. Se arată că unele
dintre aceste structuri se află la limita acceptabilității, realizându -se pe baza unei
propoziții subordonate alcătuite după schema subiect + verb copulativ + nume
predicativ.
Întrucât „poziția sintactică a numelui predicativ permite permutarea, verbul
rămânând constant”509, în lucrările de specialitate se argumentează ipoteze diferite în
ceea ce privește locul predicatului nominal în propoziție. În Gramatica limbii române.
Compendiu , Dumitru Bejan analizeaz ă atât topica și punctuația predicatului nominal,
cât și poziția elementelor sale componente: verbul copulativ și numele predicativ.
Autorul demonstrează că locul predicatului nominal în propoziție este același cu cel al
predicatului verbal. Cu alte cuvint e, el stă „de regulă […] în urma subiectului”510:
„Înserarea era caldă și veselă .”
(Liviu Rebreanu, Adam și Eva , p. 163)
Situația nu este general valabilă, întrucât predicatul nominal „poate sta și în
fața subiectului”511. Gramaticianul arată că această ipoteză poate fi identificată în două
situații. În primul rând, predicatul nominal precedă subiectul atunci când numele
predicativ este exprimat printr -un pronume relativ sau interogativ:
„Ce este o prietenie?”
(Marin Preda, Marele singuratic , p. 83) ,
dar și atunci când se dorește accentuarea „celor exprimate de predicatul nominal”512: E
foarte mare bunătatea ta.

507 Id., ibid., p. 286.
508 Id., ibid., p. 287. Tot la p. 287 se explică faptul că modelul „de construcție se înscrie într -un tipar mai
general de avansare, realizabil indiferent de componența subordonatei”.
509 Nicolae Felecan, op. cit. , p. 74.
510 Dumitru Bejan, op. cit. , p. 296.
511 Id., ibid., p. 297. Ve zi și Mircea Goga, op. cit. , p. 266, lucrare în cadrul căreia autorul demonstrează
că topica normal este: subiect + verb copulativ + nume predicativ sau verb copulativ + nume predicativ
+ propoziție subiectivă; G. Beldescu, Ion Popescu, op. cit. , p. 250, autorii notând și faptul că
„juxtapunerea numelui predicativ poate fi marcată în scris de virgulă, două puncte sau linie de pauză” ;
Cristina Furtună, Aspecte ale punctuației gramaticale și stilistice în limba română actuală , Târgoviște,
Editura Bibliothec a, 2006, p. 21; Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii
române , p. 405; Sergiu Drincu, Punctuația de bază în limba română. Norme și exerciții , Timișoara,
[Editura Amphora], 2008, p. 38, respectiv p. 45; Alexandru Metea, op. cit. , p. 1 81; Gh. Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 140; Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 135 –
139.
512 Dumitru Bejan, op. cit. , p. 297.

116
Referindu -se la topica verbului copulativ, Dumitru Bejan susține că, de cele
mai multe ori, el este identificat „între numele predicativ și subi ect”513. Există cazuri în
care el se găsește la începutul structurii ternare. Acestea sunt următoarele514:
 situația unor „predicate nominale fără subiect”515: „E adevărat că îmi place
să ma uit la oameni.” (Marin Preda, Marele singuratic , p. 82);
 actualizări de tipul: verb copulativ + nume predicativ + subiect: Devine
interesantă ideea ta cu aceste detalii adăugate. ;
 distribuții precum: nume predicativ + verb copulativ + subiect: „ Cine e
șoferul camionului și cum decurg afacerile cu ouăle bulgăreșt i stricate.
Aflăm astfel care e difierența între un țigan șmecher și un colonel cinstit.”
(I. D. Sârbu, Adio, Europa! II , p. 3).
Făcându -se referire la topica numelui predicativ, se arată că în mod obișnuit el
este postpus verbului copulativ, indiferent da că verbul copulativ stă înainte sau după
subiect. Acest fapt ce se poate observa cu ușurință și în exemplele de mai sus : era
caldă și veselă , e foarte mare . Pot exista și situații în care topica este una deviantă,
excepție dovedită de apariția unor structu ri ca516: nume predicativ + verb copulativ +
subiect, identificate în exemple precum cine e șoferul.
Referitor la punctuația predicatului nominal, autorul explică faptul că el „nu se
desparte prin virgulă de subiect”517. Aceeași regulă se aplică și în cazul ve rbului
copulativ și a numelui predicativ, ele nefiind despărțite prin virgulă decât în cazul
intercalărilor:
„Chrysilla, ațâțată de tatăl ei, era nenorocită că Axius nu vrea să intre în viala
publică.”
(Liviu Rebreanu, Adam și Eva , p. 156)
Ideea amintită se întâlnește și la Ștefania Popescu. În lucrarea intitulată
Gramatică practică a limbii române. Cu o culegere de exerciții , autoarea analizează
poziția numelui predicativ în propoziție. Aceasta afirmă că „numele predicativ din
propozițiile enunți ative neexclamative stă de obicei după verbul copulativ”518. Mai

513 Id., ibid., p. 297.
514 Vezi id., ibid., p. 297.
515 Id., ibid., p. 297.
516 Vezi id., ibid., p. 297.
517 Id., ibid., p. 297. Se atrage atenția asupra faptului că „intercalările între subiect și predicatul nominal,
care se separă prin pereche de virgule, nu schimbă regula”. Aceeași regulă se aplică și în cazul structurii
verb copulativ + nume predicativ . Vezi și Mircea Goga, op. cit. , p. 266.
518 Ștefania Popescu, op. cit. , p. 432.

117
mult, se aduce în discuție și o altă actualizare a numelui predicativ, și anume aceea în
care el este antepus numelui predicativ. Apariția auxiliarului predicativ înaintea
numelui predicativ este văzută ca fiind o situație standard în limba română. O
asemenea situație apare și datorită faptului că „de cele mai multe ori între numele
predicativ și verbul copulativ se intercalează alte părți de propoziție”519:
„Conștiința îi era totuși mai trează și mai cuprinzătoare .”
(Liviu Rebreanu, Adam și Eva , p. 50)
Abordând problema punctuației predicatului nominal sau a componentelor sale,
Ștefania Poescu, asemenea lui Dumitru Bejan și multor gramaticieni, notează că nu se
pune virgulă între subiect și predicat decât în cazul în care apar unele intercalări520.
Mai mult, autoarea neagă și apariția virgulei între verbul copulativ și numele
predicativ. Argumentul care stă la baza acestei afirmații este faptul că „amândouă
formează o singură parte de propoz iție”521.
În Sintaxa limbii române. Relații sintactice și conectori , Aurelia Merlan
cercetează distribuția predicatului verbal, dar și pe cea a predicatului nominal. În
cadrul acestuia din urmă, autoarea identifică anumite abateri de la topica obișnuită. Se
face referire, în primul rând, la situația în care „termenii își inversează pozițiile
ocupate”522: A rămas frumoasă bunica. Autoare a atrage atenția și asupra construcțiilor
deviante, explicând că „discontinuitatea în structura nucleului predicațional constă
uneori în dislocarea/ separarea elementelor predicatului nominal”523. Se aduce în
discuție și aici cazul numelui predicativ exprimat prin intermediul unui pronume
relativ sau interogativ. De cele mai multe ori, între pronume și verbul copulativ se
poate intr oduce „un verb/ o perifrază verbală de atitudine intelectuală sau afectivă, de
percepție”524: A cui se spune că este părerea aceea?
Așadar, topica și punctuația predicatului nominal se evidențiază ca fiind încă un
argument în favoarea unei topici flexibile a elementelor gramaticale pe care mulți
lingviști tind să o neglizeze în studii efectuate. Poziția pe care acest tip de predicat o
poate ocupa în actul comunicării poate varia, deși s e recunoaște o topică standard. În
funcție de ceea ce locutorul dorește s ă transmită sau să accentueze, locul verbului

519 Id., ibid., p. 432.
520 Vezi id., ibid., p. 437. Autoarea susține că, atunci „când între verbul copulativ și numele predicativ se
intercalează unele adverbe sau locuțiuni adverbiale incidente, […] aceste adverbe se pun între virgule
sau între linii de pauză”.
521 Id., ibid., p. 437.
522 Aurelia Merlan, op. cit. , p. 75.
523 Id., ibid., p. 76.
524 Id., ibid., p. 76.

118
copulativ sau cel al numelui predicativ poate genera sau nu o structură total diferită de
regula bine -cunoscută a limbii române conform căreia topica ar trebui să fie
următoarea: subiect + predicat nominal (ver b copulativ + nume predicativ) + alte părți
secundare de propoziție.

3.9. Situații în care un element component al predicatului nominal nu este
exprimat

În comunicarea interumană, instrumentele lingvistice sunt utilizate în moduri
diferite. Criteriul principal de selectare a uneltelor gramaticale se bazează pe ușurința
cu care pot fi utilizate, dar și pe capacitatea lor de a asigura o conversație clară, fl uentă
și mai ales rapidă. Dorința de a transmite mai multă informație din punct de vedere
cantitativ și mai puțin calitativ, mai ales în zilele noastre, a dus la apariția cazurilor în
care un element component al predicatului nominal nu este exprimat.
În gramatica limbii române se demonstrează că numărul predicatelor nominale
dintr -un text este egal cu numărul verbelor copulative la mod personal , exprimate sau
subînțelese, iar un predicat nominal poate fi alcătuit dintr -un singur auxiliar sintactic și
mai multe nume predicative525:
„Era liniștită și severă ca întotdeauna.”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 61)

525 Vezi GA 2 II, p. 99. Tot în lucrarea menționată, la p. 105 -114, se atrage atenția asupra regulilor de
îmbinare a cuvintelor pentru a froma o propoziție în limba română. Altfel spus, verbul copulativ trebuie
acordat cu subiectul în pe rsoană și număr. În acest context devine ambiguu predicatul nominal exprimat
prin intermediul aceluiași verb, dar la persoane diferite. Un exemplu ca: Voi sunteți leneși, părinții –
punctuali. , poate fi ambiguu, deoarece verbul copulativ sunt (subînțeles î n a doua propoziție) ar putea fi
greșit identificat ca sunteți . În Gramatica limbii române , p. 459, Dumitru Irimia susține că „subiectul
simplu realizat prin pronume personal impune predicatului (sau numai verbului copulativ) să se
sincronizeze cu el în pe rsoană”: Eu sunt ambițioasă , tu ești leneș. Însă, în ceea ce privește predicatul
nominal, regula nu este una general valabilă. Cu alte cuvinte, Dumitru Irimia arată ( ibid., p. 460) că,
atunci când ,,numele predicativ se realizează prin pronume personale, nu se produce o sincronizare
totală subiect – predicat”. Ea se realizeză în funcție de actualizarea ,,concretă a subiectului”, și anume
,,între subiect și verbul copulativ sau între verbul copulativ și numele predicativ” (subiectul exprimat
prin pronume de persoana I sau a II -a impune un acord cu verbul copulativ, în timp ce, dacă subiectul
este exprimat printr -un ,,substantiv sau pronume nepersonal, cel mai adesea numele pr edicativ impune
verbului copulativ acordul”. Mai mult, dacă termenii subiectului sunt și de genuri diferite (vezi id., ibid.,
p. 461), ,,masculinul se impune asupra femininului, indiferent de poziția substantivului sau a pronumelui
în interiorul categoriei numărului”. Vezi și Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica limbii
române , p. 402 și p. 404.

119
Se aduce, așadar, în discuție situația verbelor copulative subînțelese. Cu alte
cuvinte, „în unele predicate nominale copula nu este exprim ată”526:
„N-ar sta mult la Nogent Herminie Marchand; ar ieși într -o seară în oraș și ar
lua-o pe […] unde malul e înalt și dedesubt apa √ rece și adâncă .”
(Petru Dumitriu, Cronică de familie. I , p. 61)
Cea mai frecventă actualizare a acestora se identif ică în cazul propozițiilor
nominale unde subiectul stă înaintea numelui predicativ. Semnalarea predicației în
contextul dat se face prin intonație sau, în comunicarea scrisă, prin intermediul
semnelor grafice (virgula sau linia de pauză)527: Cuvântul dat, √ datorie curată.
Dacă subiectul stă după grupul verbal, accentul cade pe numele predicativ528. În
literatura de specialitate se demonstrează că auxiliarul predicativ se mai poate
subînțelege „în propoziția răspuns atunci când a fost exprimată în propoziția întrebare
anterioară”529. Așadar, se explică și neexprimarea numelui predicativ, nu numai cea a
verbului copulativ. Lipsa lui se poate observa cu preponderență în dialoguri, când se
subînțelege dintr -o propoziție anterioară, sau în scrierile artistice, când „va fi exprimat
într-o propoziție următoare”530:
– Părea abătut din cauza problemelor?
– Părea√ .
Gramatica Academiei , ediția 2005, demonstrează că „elipsa este un fapt de
subiectivitate care reflectă relațiile interpresonale, uneori de focalizare în discurs a
unor elemente”531. Lucrarea arată că decodarea acestei situații se bazează pe
capacitatea comunicațională a doi sau mai mulți actanți. În ceea ce pr ivește predicatul
nominal, se analizează cazul în care „elipsa predicatului […] se face parțial, prin
omiterea verbului copulativ”532 :
Vorba lungă, √ sărăcia omului.
Absența verbului copulativ, dar și cea a numelui predicativ din anumite
structuri este abordată și în alte studii. În Sintaxa limbii române actuale. II. Funcții
sintactice , Rodica Nagy arată că „în v irtutea principiului economiei […] verbul

526 GA 2 II, p. 100.
527 Vezi id., ibid., p. 100. Vezi și id., ibid., p. 480, unde se analizează situația propozițiilor nominale și se
arată că pauzele pot supli ni lipsa copulei dintr -un predicat nominal la nivelul frazei.
528 Vezi id., ibid., p. 101.
529 Id., ibid., p. 101.
530 Id., ibid., p. 101.
531 GALR II, p. 752.
532 Id., ibid., p. 750.

120
copulativ nu se repetă în structura de suprafață și astfel rezultă numele predicativ
multiplu”533:
Văzuse multe, era singur , iar ei √ săraci și silnici .
Astfel, autoarea arată că verbul copulativ nu este întotdeauna prezent în
propoziție. În această situație raportul de inerență este evidențiat prin intermediul
intonației sau al pauzei534. Mai mult, autoarea analizează și cazurile în care „numele
predicativ este subînțeles”535: Răbdarea și calmul, √ arma profes orului.
În Sintaxa limbii române , Gh. Constantinescu -Dobridor analizează cazurile de
elipsă a verbului copulativ. În urma cercetărilor efectuate, autorul evidențiază situațiile
următoare536:
 propoziții exclamative al căror nume predicativ se află la începu t:
Frumoasă rochie! (adică Rochia este frumoasă .), O delicatesă meniul
acesta ! (adică Meniul acesta este o delicatesă .);
 propoziții interogative la începutul cărora se află numele predicativ:
Mulțumită de răspuns? (= Ești mulțumită de răspuns? );
 propoziții nominale de tipul: Socoteala curată, prietenie lungă. , unde lipsa
verbului copulativ este marcată „de virgulă, de linia de pauză sau de două
puncte”537;
 în cadrul relatărilor: Am căutat portofelul: portofelul gol. (= Portofelul era
gol.).
De asemenea, Gh. Constantinescu -Dobridor vorbește despre elipsa numelui
predicativ. Ea apare „în construcții cu valoare partitivă (care au în structură prepoziția
de)”538: E de -al vostru. (E om de-al vostru.). În aceste condiții poate apărea și
subînțelegere a – atunci când se evită repetiția unor componente „pe motiv că au fost
exprimate într -o propoziție anterioară”539:
– Este interesantă expoziția?
– Este √. (subînțelegerea numelui predicativ)

533 Rodica Nagy, Sintaxa limbii române actuale. II. Funcții sintactice , p. 55.
534 Vezi id., ibid., p. 55.
535 Id., ibid., p. 55. Vezi și G. Beldescu, Ion Popescu, op. cit. , p. 247 -250; Vasile Șerban, Sintaxa limbii
române. Curs practic , p. 363; Aurel Nicolescu, op. cit. , p. 77 -80 și p. 97 -107; Gh. Bulgăr, Limba
română. Fonetică. Lexic. Morfologie. Sintaxă. Stilistică , București, Editura Vox, 1995, p. 139, respectiv
p. 142, unde autorul face referire și la numele predicative izolate: Era înaltă și slabă. √ Prostuță și rea .
536 Vezi Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 159.
537 Id., ibid., p. 159.
538 Id., ibid., p. 159.
539 Id., ibid., p. 160.

121
sau:
– Lungă a fost călătoria?
– √Lungă . (subînțelegerea verbului copulativ)
În Tratat de gramatică a limbii române , Corneliu Dimitriu cercetează situația
în care din structura predicatului nominal lipsește numele predicativ. Autorul notează
că „neexprimarea numelui predicativ se întâlnește rar”540, apărând mai ales în
comunicarea familiară. Se vorbește de un context în care subînțelegerea sa nu ridică
mari dificultăți, dat fiind că „a mai fost exprimat «în vecinătăți»”541:
– Ai fost măritată?
– Am fost √. (subînțelegerea numelui predicativ)
Gramaticianul se raliază ideii confor m căreia numele predicativ multiplu este
una dintre consecințele elipsei. El aduce în discuție termenul de anacolut generalizat ,
adică „sărirea peste ceea ce trebuia să fie repetarea verbului copulativ coordonat”542.
Se ajunge astfel la situația numelui predicativ multiplu alcătuit din două sau mai multe
elemente aflate într -un raport de coordonare:
Băiatul era dezghețat, nu √băgăreț , știa să se descurce în orice situație.
Se evită astfel o exprimare de tipul: Băiatul era dezghețat și nu era băgăreț .
Referindu -se la absența verbului copulativ, aceeași direcție o adoptă și Nicolae
Felecan. Autorul arată că verbul poate lipsi din contextul comunicațional „din motive
de expresivitate, în special pentru dinamismul exprimării”543. Se analizează cu
preponderență situația copulativului a fi: Ea – o tânără speranță a profesionalismului
românesc. Se observă că într -un exemplu ca acesta lipsa verbului copulativ este nu
afectează sensul global al propoziției. Ideea se întâlnește și la gramaticienii Iorgu
Iordan și Vlad imir Robu. În Limba română contemporană , autorii atrag atenția asupra
faptului că „omisiunea verbului copulativ se face prin analogie cu predicatul exprimat

540 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa , p. 1310.
541 Id., ibid., p. 1310.
542 Id., ibid., p. 1312.
543 Nicolae Felecan, op. cit. , p. 79. Mai mult, autorul notează că „în asemenea cazuri numele predicativ
stă pe lângă subiect, fie prin alăturare, fie despărțit de acesta prin virgulă sau linioară”. În Sintaxa limbii
române. Curs practic , p. 107 -108, Vasile Șerban analizează, la rând ul său, absența verbului copulativ.
Autorul demonstrează că „predicatul nominal poate fi realizat și fără verbul copulativ, fără ca sensul
propoziției să se schimbe”, argumentând că lipsa verbului copulativ „dă însă dinamism exprimării”. În
acest caz, nume le predicativ este situat în imediata apropiere a subiectului, verbul putându -se
subînțelege.

122
prin adverbe care nu admit cataliza”544 cu un verb de acest fel: Posibil să întârzie
puțin.
Așadar, neexprimarea unui element component al predicatului nominal necesită
în practica analizei gramaticale o atenție sporită. Întotdeauna trebuie să se țină seama
de faptul că verbul copulativ nu trebuie subînțeles pe lângă fiecare element al numelui
predicativ multiplu, deoarece acesta din urmă face referire la unul și același subiect.
Această greșeală are o frecvență ridicată în analiza gramaticală, iar neidentificarea unui
verb copulativ lângă un nume predicativ „ne poate deruta făcându -ne să -l considerăm o
singură propoziție”545.

3.10. Valori stilistice ale numelui predicativ

Expresivitatea unității textuale, așa cum reiese și din analiza valorilor stilistice
ale predicatului verbal, este evidențiată, în primul rând, de sensul global pe care un
enunț îl poate avea. Văzută ca una dintre cele mai importante structuri ale oricărei
interacțiuni umane, propoziția are această valență datorită verbului, particularizând,
grație elementelor componente ale predicatului nominal. Prezența lor sub o anumită
formă în c omunicare sau chiar imposibilitatea de a le identifica explicit creează și un
context stilistic, nu numai științific, pentru informația transmisă. În domeniul sintaxei
propoziției, modalitatea în care părțile de propoziție sunt îmbinate relevă, de cele mai
multe ori, voința locutorului de a atrage atenția asupa celor transmise.
În ceea ce privește valo rile stilistice ale numelui predicativ, în literatura de
specialitate s -au identificat următoarele: anadiploză, anaforă, apokinu, brahilogie,
conversie, diafo ră, epanadiploză, sinecdocă și zeugmă sintactică. La acestea se pot
adăuga alte valori date de anumite părți de vorbire prin care num ele predicativ se poate
exprima – valoarea de comparație, de epitet, de personificare sau de superlativ absolut.
În Sintaxa limbii române , Gh. Constantinescu -Dobridor analizează cele mai
importante valori stilistice ale numelui predicativ. În primul rând, se cercetează situația

544 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 598. Și în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de
bază a limbii române , p. 485, se atrage at enția asupra aces tei situații .
545 Aurel Nicolescu, op. cit. , p. 107.

123
anadiplozei . „Figură retorică prin care se începe o frază cu cuvântul sau cu cuvintele
de la sfârșitul frazei precedente, repetiție”546, anadiploza apare atunci când „se repetă
de la sfârșitul unei propoziții eliptice de verb copulativ la începutul altei propoziții cu
aceeași elipsă”547: Aerul, încețoșat . Încețoșată vederea.
O altă figură de stil folosită în sintaxă este anafora . Dacă, în cazul predicatului
verbal, anafora are rolul de a accentua repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai
multor propoziții, în cazul predicatului nominal, în speță al numelui predicativ, aceasta
prezintă anumite par ticularități. Ea se indentifică atunci când același nume predicativ
este repetat „la începutul mai multor propoziții eliptice de verbul copulativ”548:
Valeriu e același. Ambițios în profesie, ambițios în viața personală, ambițios în
viață.
O situație specială printre valorile stilistice ale numelui predicativ este ocupată
de figura cunoscută sub numele de apokinu . Aceasta se identifică numai atunci când
funcția sintactică fare referire nu la unu, ci la două subiecte aflate în raport de
coord onare prin juxtapunere549. Acordul gramatical se realizează cu termenul care este
mai apropiat, nu cu amândoi:
Gândul de fum și mintea de remușcări mi -e plină .
Pe lângă acestea, gramaticianul subliniază și expresivitatea enunțurilor
dialogate de tipul:
– Nu-i așa că vei învăța mai mult?
– Este. (subînțelegerea numelui predicativ)
Se poate observa, în exemplul de mai sus, faptul că absența numelui predicativ
accentuează nota stilistică a celor enunțate. În situația dată, metoda folosită este
cunoscută sub numele d e brahilogie sau ,,tipul de elipsă care constă în evitarea
repetării unui element al frazei exprimat anterior”550. Conform lucrării lui Gh.
Constantinescu -Dobridor, această metodă apare deci în cadrul răspunsurilor
interogative „directe totale”551, unde numele predicativ se poate subînțelege.

546 DEX, s.v.
547 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 156 -157.
548 Id., ibid., p. 157.
549 Id., ibid., p. 157.
550 DEX, s.v.; vezi și Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contempo rane, p. 64 -65.
551 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 157. Astfel, o nuanță expresivă se poate
identifica și în situația în care unul dintre elementele componente ale predicatului nominal lipsește. Cu
alte cuvinte, atunci când verbul cop ulativ sau numele predicativ se subînțelege, enunțul poate avea un
caracter puternic expresiv.

124
Conversia este definită ca fiind metoda stilistică ce relevă reintroducerea
aceluiași nume predicativ în mai multe propoziții consecutive, „fără modificarea
înțelesului pentru exprimarea intensității unui superlativ absol ut”552:
Prea mare îți este sufletul. Ți -e prea mare bunătatea.
Mai mult, în cazul în c are numele predicativ „se repetă în propoziții cu verbul
copulativ eliptic, cu sensul fin diferențiat”553, se recunoaște o altă valoarea a funcției
analizate, și anume diaforă :
Mai bine ea singură , decât singură în cuplu.
În studiu său, gramaticianul cercetează și situația epanadiplozei , figură de stil
identificată atunci când un cuvânt se repetă atât la începutul, cât și la sfârșitul unor
propoziții succesive. Refer indu-se la valoarea de epanadiploză a numelui predicativ,
Gh. Constantinescu -Dobridor demonstrează că ea se poate identifica atunci când acesta
apare la începutul primei propoziției, „iar următoarea, cu verbul copulativ subînțeles,
se termină cu el, produc ând un efect descriptiv”554:
Greu e drumul, traiul greu.
Gh. Constantinescu -Dobridor demonstrează că, atunci când expresia numelui
predicativ „substituie alt nume cu care se află într -un raport de «cuprindere» organică,
cum ar fi genul pentru specie”555, se în tâlnește „valoarea de sinecdocă ”556 a funcției
discutate:
A fost un muritor ambițios și fără scrupule .
Zeugma sintactică se identifică atunci când numele predicativ se găsește într -un
raport de coordonare cu o propoziție subordonată predicativă557:
Uneori par i când a zâmbi, când că vrei să plângi .
Aflându -se la un nivel integrator al limbii, numele predicativ poate avea și alte
valențe. Se poate vorbi, așadar, de capacitatea sa de a evidenția „afectiv

552 Id., ibid., p. 157. MDA I, s.v., definește conversia ca mijloc de „formare de noi cuvinte prin
schimbarea categoriei gramaticale”.
553 Gh. Constantinescu -Dobrido r, Sintaxa limbii române , p. 157. Făcând referire la acest procedeu,
autorul arată că diafora poate fi văzută ca una dintre speciile antanaclazei – adică repetiția unui cuvânt
folosit succesiv cu alte sensuri, din anumite considerente stilistice. MDA II, s .v., explică faptul că
diafora poate fi definită printr -un singur termen: „diferență”.
554 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 157.
555 Id., ibid., p. 158.
556 Id., ibid., p. 158. MDA IV, s.v., definește sinecdoca drept o „figură de stil prin care se dă unui
cuvânt un înțeles mai larg sau mai restrâns decât sensul uzual, înlocuindu -se partea prin întreg sau
întregul prin parte, singularul prin plural (și invers), genul prin specie și specia prin gen”.
557 Id., ibid., p. 158. În MDA IV, s.v., zeugma este definită ca „figură de stil prin care se unesc
gramatical două sau mai multe substantive cu un verb sau cu un adjectiv care, logic, nu se referă decât la
unul dintre cele două substantive”.

125
apartenența”558. Această situație apare atunci când funcția s intactică este exprimată
„prin substantiv sau pronume în genitiv”559, fiind antepusă verbului copulativ:
Meritul și recunoștința ale lui sunt.
De asemenea, autorul face referire și la exprimarea numelui predicativ prin
intermediul unui adjectiv antepus verbului copulativ. Astfel, nu numai atitudinea
afectivă a vorbitorului este accentuată, dar se reliefează și „ideea de superlativ
absolut”560:
„Atât de dulce ești, nebuno,
Că le ești dragă tuturor.”
(Mihai Eminescu, Poezii , p. 389)
Nuanța de superlativ absolut poate fi transmisă și printr -o structură alcătuită
dintr -un adjectiv precedat de un adverb, o locuțiune adverbială sau un substantiv
nearticulat. În anumite cazuri, între cele două părți de vorbire se poate intercala o
prepoziție (de cele mai multe ori se identifică prepoziția simplă de), în altele nu. În
aceeași categorie poate fi inclusă și exprimarea numelui predicativ prin substantiv
comun „accentuat, precedat de articol nehotărât, într -o propoziție exclamativă”561:
Fratele său era foc de supărat .
„Era foarte blândă și tot atât de sentimentală.”
(Liviu Rebreanu, Adam și Eva , p. 33)
Altfel spus, dacă numele predicativ se exprimă prin intermediul unu i substantiv
în nominativ „repet at în genitiv”562, acesta are o valoare de superlativ stilistic :
Un gând bun înseamnă o inimă curată, darul darului , bunătate necondiționată.
Valoarea de comparație a numelui predicativ, așa cum o numește Gh.
Constantinescu -Dobridor, atribuie enunțului o notă de expresivitate. Cu alte cuvinte,
elementele componente ale funcției pot reliefa un „raport de asemănare între două
obiecte, dintre care unul servește să evoce pe celălalt”563:
„Tăcerea e ca pânza deasă.”
(Liviu Rebreanu, Adam și Eva , p. 75)

558 Id., ibid., p. 156.
559 Id., ibid., p. 155.
560 Id., ibid., p. 156.
561 Id., ibid., p. 156. Autorul demonstrează că această structură apare cu preponderență în comunicarea
orală, având o „valoare apreciativă” sau o „tentă ironică, depreciativă”.
562 Id., ibid., p. 157.
563 Id., ibid., p. 157. Vezi și MDA I, s.v., unde comparația este definită ca fiind figura de stil „care
constă în alăturarea a două obiecte, persoane, acțiuni […] pe baza unor însușiri comune”.

126
De asemenea, autorul demonstrează că numele predicativ poate avea în enunț ș i
o altă valoare expresivă. Există astfel contexte în care se poate identifica cea mai
cunoscută figură de stil, și anume personificarea564:
„Văzduhul era cald, vâscos, apăsător și părea încremenit .”
(Zaharia Stancu, Șatra, p. 35)
Valoarea de epitet a numelui predicativ, așa cum o numește Gh.
Constantinescu -Dobridor, se poate identifica în enunțuri de tipul:
E o frumoasă , indiferent ce crede el.
Se poate observa că numele predicativ o frumoasă „este exprimat printr -un
substantiv precedat […] de a rticol nehotărât și urmat sau nu de determinări”565.
Gramaticianul arată că în scrierile artistice acesta este unul dintre procedeele prin
intermediul cărora autorul expune obiectul așa cum apare în propria sa imaginație.
Așadar, capacitatea părților de prop oziție de a evidenția anumite valențe
stilistice se manifestă și în cazul numelui predicativ, unul din elementele cele mai
importante ale predicatului nomin al. Fiecare vorbitor, respectiv , autor de text scris își
creează unitatea informațională în conformi tate cu ceea ce dorește să transmită.
Deoarece gramatica limbii române include nu numai o structură sintactică, ci și una de
natură semantică sau fonologică566, locutorul, pentru a transmite sau a accentua
gândurile, emoțiile, trăirile, poate îmbina într -un mod armonios substanța stilistică a
textului cu cea sintactică.

3.11. Observații. Confuzii cu alte părți de propoziție

Complexitatea predicatului nominal, asemenea predicatului verbal, generează
în practica analizei gramaticale numeroase confuzii. Ambiguitățile sunt date de
interpretarea greșită a componentelor sale, în speță verbul copulativ și numele

564 Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 158. În MDA III, s .v., personificarea este
văzută ca o „figură de stil care constă într -o atribuire de însușiri omenești unui obiect, unui animal, unui
fenomen din natură”.
565 Vezi Gh. Constantinescu -Dobridor, Sintaxa limbii române , p. 158. MDA II, s.v., arată că epitetul este
o „figură de stil realizată printr -un determinant expresiv pus pe lângă un substantiv sau pe lângă un verb
pentru a scoate în evidență mai nuanțat o trăsătură a obiectului sau a acțiunii și pentru a da mai multă
expresivitate […] creației”.
566 Vezi Noam Chomsky, op. cit. , p. 207.

127
predicativ, drept el emente ale unui predicat nominal atunci când ele actualizează în
contextul în care apar alte funcții sintactice. În gramaticile românești și în toate
lucrările de specialitate se atrage atenția asupra caracterului dublu pe care verbele
copulative îl pot av ea, și anume verbe predicative sau auxiliare predicative. Deosebirea
dintre acestea se face, în majoritatea cazurilor, contextual prin înlocuire, cu ajutorul
unor serii sinonimice. Cele mai frecvente greșeli apar în jurul verbului a fi, care
prezintă valen țe diverse. Nu în ultimul rând se creează confuzii și la nivelul numelui
predicativ, greșit analizat uneori ca atribut, complement direct sau circumstanțial de
mod și chiar subiect.
În Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții , G. G.
Neamțu atrage atenția asupra celor mai importante ambiguități create în jurul
predicatului nominal sau al părților sale componente. Gramaticianul cercetează, în
primul rând, poziția verbelor copulative, respectiv cea a auxiliarelor predicative. Se
lămurește astfel statutul verbelor: a fi, a deveni și seria lui sinonimică a ieși , a se face ,
a ajunge , a rămâne , a părea. Identificarea corectă a acestor verbe are o importanță
deosebită în practica analizei gramaticale567. În primul rând, prin intermediul lor se
recunosc cele două tipuri mari de predicat din gramatica românească: verbal, respectiv
nominal. Apoi, pe baza acestora se cercetează și situația unor termeni care „gravitează
în sfera de influență a verbului”568.
De asemenea, autorul clasifică verbele î n două mari categorii: asemantice,
respectiv semantice. Dacă din prima clasă face parte verbul a fi, în cea de -a doua se
includ cele cu înțeles de sine stătător, respectiv cele fără înțeles de sine stătător.
Verbele asemantice sunt verbele „fără înțeles le xical sau cu înțeles lexical zero”569 și
sunt reprezentate în gramatica românească de un singur verb: a fi. În paradigma sa,
acest verb poate avea următoarele valori: verb predicativ, auxiliar predicativ, auxiliar
de timp sau de diateză. Confuzia cel mai des întâlnită leagă trăsăturile predicativului a
fi de cele al verbului copulativ a fi:
Visele au fost în imaginația noastră. (predicat verbal)

567 Vezi G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei seturi de
grile rezolvate și comentate) , p. 210.
568 Id., ibid., p. 210.
569 Id., ibid., p. 205. Autorul explică ( ibid., p. 205 -208) fa ptul că verbele semantice au „un anumit înțeles
lexical, obligatoriu diferit de zero”. Ele sunt clasificate în funcție de „gradul de autonomie sau suficiență
lexicală” în verbe care au înțeles de sine stătător și pot sau nu îndeplini anumite funcții sintac tice,
respectiv verbe care nu au înțeles deplin: a deveni , a se face , a părea . Se discută, astfel, situația verbelor
nepredicative care, pentru a reliefa un înțeles global, „își asociază încă un cuvânt, al cărui înțeles lexical
este «deplin»”, apărând deci noțiunea de predicat nominal .

128
Visele au fost imaginația noastră. (predicat nominal)
Visele au fost zdrobite de neîncrezători. (predicat verbal, diateza pasivă)
Visele tale ar fi rezistat mai mult, dar nu ai insistat. (a fi – auxiliar de timp
perfect)
Se observă că în exemplele date se pot identifica structuri de tipul: a fi +
participiu, deci predicat verbal, diateza pasivă, respectiv a fi + adjectiv, deci predicat
nominal (verb copulativ + nume predicativ), dar și a fi cu sensul de „a exista”, „a
dăinui”, ca predicat verbal. Întrucât tiparul standard al predicatului nominal a fost de -a
lungul vremii generalizat în jurul verbului a fi, deos ebirea dintre aceste situații, de cele
mai multe ori, se efectuează cu mari dificultăți. Explicațiile oferite de specialiști sunt
însă clare, iar regulile, dacă sunt respectate, îndepărtează analistul de posibilele
confuzii.
În ceea ce privește structura a fi + participiu570, ea este un prim indiciu că în
enunțul dat se poate actualiza un predicat verbal și nu unul nominal, dat fiind faptul că
„este urmată de un complement de agent exprimat”571. Se ajunge la fenomenul
pasivizării, în context exprimându -se o ac țiune și nu o însușire. O situație dificilă apare
însă în momentul în care agentul nu este prezent în propoziție. Dacă în cazul unui
predicat nominal subînțelegerea unui complement de agent este exclusă, în cazul unui
predicat verbal, pentru a verifica tip ul diatezei, ea este posibilă. Se demonstrează că
introducerea unui agent „acolo unde se poate, cu sau fără schimbarea subiectului,
modifică sensul construcției, respectiv se actualizează înțelesul tranzitiv, mai puțin
uzual, al respectivului verb”572. În ex emple concrete se poate identifica și o nuanță de

570 Gramaticianul arată ( ibid., p. 241) că , „pentru orice verb, participiul ca atare poate fi obținut de la
perfectul compus, adăugându -i acestuia desinențele adjectivale proprii”. Vezi și id., ibid., p. 252 -254,
unde autorul clarifică și situația participiilor „coordonate”. Se face distincția între adjective coordonate
și participii coordonate. În cazul acestora din urmă se poate identifica un predicat verbal subînțeles:
Cartea a fost citită și retur nată la timp. (= a fost citită și a fost returnată ). Vezi și GA 2 II, p. 103; Vasile
Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 105; Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română ,
ediția a doua revăzută și mult îmbogățită, București, Editura Didact ică și Pedagogică, 1981, p. 220 -221;
Luminița Hoarță Lăzărescu, op. cit ., p. 63; G. Beldescu, Ion Popescu, op. cit. , p. 24 (autorii propun un
criteriu de delimitare a celor două funcții sintactice bazat pe „sensul comunicării, intenția vorbitorului”);
Gh. Bulgăr, op. cit. , p. 138 -139; G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a
predicatului nominal , p. 161 -166 și p. 186 -189.
571 G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei seturi de grile
rezolvate și comentate) , p. 241. Se explică faptul că, „în timp ce complementul de agent exprimat este
dovada sigură a diatezei pasive, imposibilitatea aceluiași complement de agent exclude în mod cert
diateza pasivă”. Vezi și id., ibid., p. 242 -245.
572 Id., ibid., p. 244. De asemenea, se atrage atenția (id., ibid., p. 245) și asupra tranzitivității sau
intranzitivității verbului. Dacă verbul acceptă prezența unui complement de agent și este la diateza
pasivă, se analizează ca fiind intranzitiv prin pasivizare. Pentru a se evita orice confuzie se recomandă
„a nu se introduce complementul de agent, dacă acesta nu este exprimat, întrucât, practic, se intervine
asupra regimului verbului”. Cu alte cuvinte, verficarea ar trebui să se efectueze contextual prin

129
ambiguitate. Structura a fi + participiu, în lipsa unui complement de agent explicit, se
poate interpreta ca „acțiune suferită […] sau ca o stare (pasiv al stării)”573:
Fructele sunt coapte . (predicat nomin al)
Fructele sunt culese . (diateza pasivă, predicat verbal – sunt culese de cineva )
Așadar, deosebirea dintre cele două sensuri – predicativ vs copulativ – se
bazează, mai ales, pe înțelesul celor două verbe în contextul în care se actualizează.
Astfel, „între cei doi a fi există o opoziție semantic -lexicală”574. Cu alte cuvinte, atunci
când este verb copulativ apare desemantizat, adică nu are sens deplin sau are înțeles
zero (fiind asemantic), pe când în ipostaza de verb predicativ apare cu un anumit
înțeles. Situațiile în care este exclusă analiza acestuia drept verb copulativ sunt
următoa rele575:
 atunci când arată existența și se poate înlocui cu verbele a exista , a se afla ,
a se găsi , a viețui , a ține : „– Boierii sunt acasă?” (Petru Dumitriu, Cronică
de familie . I, p. 114) ;
 în cazul în care semnalează o acțiune propriu -zisă și se poate sub stitui cu a
se întâmpla , a se produce , a avea loc , a se desfășura , a se ține , a cădea :
Ceaiul este la profesor acasă , la ora opt. ;
 dacă arată desfășurarea în timp sau continuitatea, fiind substituibil cu a
dura , a dăinui , a ține , a data , a se împlini , a trece : Construcția este din
timpul războiului. ;
 în situația în care se poate echivala cu a merge , a trece , a se duce , a da (pe)
la, a umbla , caz în care se exprimă o acțiune ( adică mișcarea); Bursierul a
fost la Viena jumătate de an. ;
 când face referire la preț, valoare, cantitate sau mărime și are o serie
sinonimică de tipul a costa , a valora , a face , a dura , a ține : „Chiria era de
zece lei pe lună.” (Petru Dumitriu, Cronică de familie . I, p. 103) ;

intermediul ve rbelor sinonime, pentru că în cele mai multe cazuri „participiile cu sinonime adjectivale
clare se cuvin interpretate ca adjective (NP)”.
573 Id., ibid., p. 246.
574 Id., ibid., p. 222. G. G. Neamțu admite că înțelesul verbului copulativ a fi „s-ar reduce la u nul
exclusiv gramatical, respectiv suma informațiilor gramaticale (mod, timp, număr, persoană) comunicate
prin sufixele și desinențele sale”. În acest caz el este „vid lexical” și „nu are sinonime în limbă”. Cu alte
cuvinte, dacă în contextul în care apare , a fi se poate înlocui cu un verb sinonim „al cărui înțeles este în
mod obligatoriu diferit de zero”, el este verb predicativ. Dacă substituirea nu este posibilă, se analizează
un verb copulativ, nu predicativ.
575 Id., ibid., p. 223 -224. Acestora li se ada ugă valorile corelate verbelor a pleca , a sosi , a trebui , a fi
dat, a însemna , a prevesti , a fi semn (că) . Vezi și GA 2 II, p. 99 -100.

130
 dacă se poate înlocui cu verbele a se trage , a fi de loc , a-și avea originea , a
proveni : Asistentul nu este din Cluj.
De asemenea, este necesar să se facă o distincție clară între predicatul nominal
impersonal și predicatul verbal impersonal, ambele constituite cu auxiliarul a fi:
E greu să realizezi ceva prin forțele proprii. (predicat nominal impersonal)
E admis să plecăm mai devreme. (predicat verbal impersonal)
Diferența dintre cele două tipuri de predicat se poate face ținând seama de
următorul criteriu576: dacă structura a fi + partic ipiu se poate înlocui cu un reflexiv cu
sens pasiv lângă care se identifică și un „ se impersonal”577, construcția este analizată
ca fiind un predicat verbal, diateza pasivă: e admis = se admite (Se admite să plecăm
devreme. ). Dacă substituirea nu este posibi lă, se recunoaște un predicat nominal
impersonal.
Nu la fel de complexă este și situația celorlalte verbe copulative: a deveni , a se
face, a ieși , a ajunge , a rămâne , a părea . Se demonstrează că deosebirea dintre acestea
este mult mai explicită, întrucât e le „sunt doar insuficiente semantic, nu
asemantice”578. În ceea ce privește verbul a deveni , el este „aproape înto tdeauna”
auxiliar predicativ și are sensul de „a se transforma”, „a se preface în”, „a ajunge să
fie”. Referindu -se la verbul predicativ a deven i, gramaticianul explică faptul că el
„apare foarte rar și numai în limbaj filosofic, de regulă în corelație cu a fi, creând
opoziția «stare / devenire»”579:
În curând va deveni profesor . (predicat nominal)
Universul devine , nu este. (predicat verbal, limbaj filosofic)

576 Vezi G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei seturi de
grile rezolvate și comentate) , p. 248 -249.
577 Id., ibid., p. 248. Vezi și GA 2 II, p. 104.
578 G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei seturi de grile
rezolvate și comentate), p. 211. În ceea ce privește poziția lor ca auxiliare predicative la mod nepersonal
de tipul a ieși ce și -a dorit , a deveni ceea ce a visat , părând că e trist, G. G. Neamțu demonstrează
(ibid., p. 424 -432) că deosebirea se face contextual. Un enunț de tipul: Ambiția de a deveni medic l -a
motiva t întotdeauna. atrage numeroase controverse. G. G. Neamțu propune două metode de analiză: fie
să se analizeze în acest caz un atribut nominal, fie o construcție complexă, care în funcție de propoziția
în care apare să îndeplinească o anumită funcție sintac tică: de exemplu, Părând a fi obosit , a fost
eliminat din concurs. , unde părând a fi obosit = complement circumstanțial de cauză. Vezi și Iorgu
Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , p. 598; Vasile Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , p. 102 -103,
în care gramaticianul explică noțiunea de predicat verbal -nominal , care se justifică datorită faptului că
aceste verbe copulative sunt, de fapt, semicopulative. De asemenea, Vasile Șerban, op. cit. , p. 105,
susține că fiecare dintre formele nepersonale atribuie subiectului „o caracteristică […] și de aceea sunt
predicate nominale”. Cu toatea acestea, GA 2 II, p. 99, clarifică situația: „numele predicativ poate sta și
pe lângă un verb copulativ la mod nepersonal, dar construcția de ansamblu nu are rol de predicat ”, ci
îndeplinește alte funcții sintactice complexe.
579 G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei seturi de grile
rezolvate și comentate) , p. 211.

131
În strânsă legătură cu acesta este și seria lui sinonimică580: a se face , a ieși , a
ajunge . Ele sunt auxiliare predicative atunci când pot fi înlocuite cu a deveni , sensul
global al propoziției rămânând același. În cazul în care își păstrează cât eva din
„sensurile lor originare, predicative”581, ele sunt predicate verbale:
Vladimir va ieși / se va face / va ajunge un specialist renumit. (predicat
nominal)
Hârtia se face și din celuloză. (predicat verbal)
Nu vei ieși din sală înainte de termen. (predic at verbal)
Trenul ajunge după 40 de minute întârziere. (predicat verbal)
În privința verbului a rămâne , se demonstrează că și el poate avea două valori.
A rămâne este auxiliar predicativ atunci când are sensul de „a păstra o calitate” sau „a
dobândi o cali tate”. Dacă în propoziția în care se actualizează apare însă cu sensul de
bază, acela de „a sta pe loc”, „a persista”, „a fi/ a exista în continuare”, el trebuie
analizat ca verb predicativ și nu copulativ:
În ciuda greutăților, Anca a rămas neschimbată . (predicat nominal)
După cumpărăturile necesare mi -au rămas patru lei. (predicat verbal)
O situație specială se creează și în jurul verbului a părea . În practica analizei
gramaticale trebuie să se țină seama că „indiferent de statut (auxiliar predicativ sau
verb predicativ) […] are același sens (= exprimă aparența)”582. Deosebirea predicativ –
copulativ nu se face după un criteriu lexical, ci conform unor reguli sintactice. Cu alte
cuvinte, atunci când este utilizat cu sens personal, a părea este auxiliar predicativ, iar
dacă este folosit cu sens impersonal , el este verb predicativ:
„Părea tristă și morocănoasă .” (predicat nominal)
(Petru Dumitriu, Cronică de familie . I, p. 85)
Părea că problema nu se va rezolva deloc. (predicat verbal)
Verbele copulative nu sunt singurele elemente componente ale predicatului
nominal care îi pot crea dificultăți oricărui analist. Numele predicativ are și el un statut

580 Vezi id., ibid., p. 211 -212. De asemenea, la p. 212, se vorb ește de o „sinonimie contextuală, niciodată
perfectă”.
581 Id., ibid., p. 212. Autorul demonstrează că a se face „poate fi auxiliar predicativ numai la diateza
reflexivă cu pronume în acuzativ”, în cazul în care se poate substitui cu a se produce , a se fabrica , a se
confecționa . În ceea ce privește situația lui a ajunge , el este verb predicativ atunci când are sensul de „a
sosi”, „a ajunge”, „a fi suficient”, „a apuca”, „a fi de ajuns”. Aceeași regulă se poate aplica și pentru
analiza verbului a ieși , care este predicativ când are valoarea lui a părăsi sau a intra , a merge , a pleca , a
reieși , a rezulta , a răsări . Referindu -se la semantismul lor, gramaticianul susține că „în afară de a fi” ele
„nu sunt asemantice, ci doar insuficiente semantic”, iar „pred icatul de acest tip […] este numit «predicat
verbal -nominal»”.
582 Id., ibid., p. 214. Vezi și id., ibid., p. 215.

132
controversat, iar ignorarea unor reguli precise duce la greșeli de neadmis în analiza
gramaticală. În primul rând, se cere analizată situația adverbului relativ cum. Funcția
sintactică actualizată prin intermediul acestuia poate crea unele dificultăți într -o analiză
morfosintactică. Cu alte cuvinte, el poate fi confundat cu anumite părți secu ndare de
propoziție. Acesta poate avea un statut ambiguu datorită faptului că poate satisface și
funcțiile sintactice de element predicativ suplimentar și complement circumstanțial de
mod:
Cum este expoziția? (nume predicativ)
Nu este cum mi l-am închip uit. (element predicativ suplimentar)
Aparatul nu funcționează cum mi-ai spus. (complement circumstanțial de mod)
Din exemplele date se observă că adverbul relativ -interogativ are o valoare
modală „indiferent de subordonata pe care o introduce în ipostaz a de relativ”583. În
practica analizei gramaticale, anumite adverbe atrag funcții în strictă dependență de
conținutul lor lexical584. În speță, adverbelor precum când sau cum li se atribuie
funcțiile sintactice de complement circumstanțial de timp, respectiv c omplement
cirucmstanțial de mod. Cu alte cuvinte, adverbul cum se analizează greșit drept
complement circumstanțial de mod în situația în care , de fapt , îndeplinește funcția de
nume predicativ. În ceea ce privește situația creată în jurul numelui predicati v cum, el
apare mai ales în vecinătatea auxiliarului predicativ a fi. G. G. Neamțu propune aici
două metode de identificare corectă. În primul rând, pentru a recunoaște numele
predicativ se înlocuiește adverbul interogativ cum „cu răspunsul, obținând pe po ziția
lui […] un adjectiv -nume predicativ foarte «clar»”585:
– Cum este rochia cea nouă?
– Rochia cea nouă este galbenă .
Un al doilea argument pe care se bazează atribuirea funcției de nume predicativ
acestui adverb face referire la poziționarea sa. Cu alte cuvinte, „auxiliarul predicativ
are nevoie atât de nume predicativ, cât și de subiect”586. Se vorbește în acest caz despre
imposibilitatea de a satisface o altă funcție sintactică, în speță pe cea de subiect. În

583 Id., ibid., p. 192. De asemenea, autorul notează că adverbul „se încadrează ca membru în propoziția
introdusă, având o anumită funcție si ntactică”.
584 Vezi id., ibid., p. 192.
585 Id., ibid., p. 192. De asemenea, G. G. Neamțu face ( ibid., p. 263 -266) o distincție clară între numele
predicativ și complementul circumstanțial de mod. Deosebirea dintre cele două funcții sintactice se
operează ținâ ndu-se cont de următoarele etape: identificarea corectă a verbului, și anume dacă este un
verb copulativ el cere obligatoriu un nume predicativ alături, iar dacă se recunoaște un verb predicativ,
funcția se analizează conform contextului în care se actuali zează.
586 Id., ibid., p. 192.

133
exemplul dat, subiectul propozițiilor este sub stantivul comun rochia , loc pe care
adverbul cum nu îl poate substitui.
Adesea însă , anumite propoziții creează confuzii. Într -un exemplu precum:
Aparatul nu funcționează cum mi-ai spus.
Aparatul nu funcționează bine.,
adverbul relativ cum îndeplinește funcția sintactică de complement circumstanțial de
mod. Confuzia cu numele predicativ se poate evita cu ușurință mai ales că în cadrul
propoziției nu există niciun auxiliar predicativ, ci un „verb predicativ propriu -zis”587.
Elementul predicativ suplimentar aduce și el o notă de ambiguitate atunci când se
încearcă înlocuirea adverbului cu răspunsul aferent. Într -un enunț de tipul:
– Cum l-ai auzit?
– L-am auzit rău. – L-am auzit vorbind .
(complement circumstanțial de mod) (element predicativ suplimentar) ,
identificarea corectă a funcției sintactice ține seama în special de „modul de
construcție”588 a enunțului.
Confuziile nu sunt legate numai de părțile de vorbire prin intermediul cărora
numele predicativ poate fi exprimat. Se demonstrează că n umele predicativ multiplu și
numele predicativ căruia i se atașează un complement sunt adesea confundate între ele:
Copilul este inteligent și silitor . (nume predicativ multiplu)
Copilul este silitor și încă din proprie inițiativă. (nume predicativ +
complement)
Diferența dintre cele două exemple are la bază recunoașterea numelui
predicativ multiplu, ale cărui componente fac referire la unul și același subiect. În
primul exemplu, auxiliarul predicativ nu „se reclamă obligatoriu subînțeles”589 pe
lângă fiec are element: este inteligent și este silitor. Ținând seama de faptul că, „prin
definiție, un nume predicativ nu poate fi coordonat decât cu alt nume predicativ
(coordonare omogenă funcțional), nu și cu altă parte de propoziție”590, un exemplu
precum: Colegul meu este silitor dintotdeauna. nu va fi niciodată analizat ca nume
predicativ multiplu, ci ca nume predicativ + complement.

587 Id., ibid., p. 192.
588 Id., ibid., p. 193. Autorul precizează faptul că adverbul cum îndeplinește funcția sintactică de element
predicativ suplimentar atunci când apare lângă verbele a numi , a chema , a(-i) zice . Vezi și id., ibid., p.
194.
589 Id., ibid., p. 250.
590 Id., ibid., p. 250.

134
De asemenea, în analiza gramaticală numele predicativ poate fi confundat și cu
următoarele funcții sintactice591:
 cu subiect ul592: Prostul e un înțelept care tace. (prostul = subiect; un
înțelept = nume predicativ) vs Înțeleptul care tace e prost . (înțeleptul =
subiect; prost = nume predicativ). Diferența dintre cele două situații are în
vedere faptul că numele predicativ se exprimă prin intermediul unui
„substantiv nearticulat sau articulat cu articol nedefinit și califică
subiectul”593.
 cu atribut ul: Avea dorința de a-și cumpăra o mașină. vs Dorința lui era de
a-și cumpăra o mașină. (nume predicativ). Se observă că în primul
exemplu se atribuie o particularitate „văzută static și atemporal”594, în timp
ce numele predicativ din al doilea exemplu relevă anumite limite modale și
temporale. Mai mult, numele predicativ se situează în imediata apropiere a
auxiliarului, prin intermediul căruia se și raportează la subiect.
 cu complement ul direct595: Traian a devenit un inginer excelent. (nume
predicativ) vs Traian a angajat un inginer excelent. (complement direct).
Gramaticienii arată că această confuzie ap are datorită întrebării ce?, prin
care se identifică cele două funcții, dar și a poziției pe care o ocupă: lângă
grupul verbal. Dacă verbul este tranzitiv se poate identifica un complement
direct. Dacă verbul este intranzitiv și prezintă anumite caracterisitici
copulative, lângă el n u apare niciodată un complement direct, ci un nume
predicativ, el fiind deci auxiliar predicativ.
Astfel, se poate observa că ambiguitățile create în jurul predicatului nominal
sau a l componentelor sale nu sunt deloc reduse numeric. Principala cauză a oric ărei
analize gramaticale greșit efectuate este dată nu numai de ignorarea regulilor, ci și de

591 Vezi id., ibid., p. 258 -267.
592 Se arată (id., ibid., p. 267) că se ajunge la această confuzie din cauza faptului că numele predicativ
are capacitatea de a identifica sau de a califica subiectul, „iar modul de construcție (parte de vorbire,
caz) le este identic sau aproape identic”. Vezi și Gh. Constantine scu-Dobridor, Sintaxa limbii române , p.
140-141.
593 G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții (cu trei seturi de grile
rezolvate și comentate) , p. 267. Se demonstrează (id., ibid., p. 268) că subiectul este termenul id entificat,
în timp ce numele predicativ este termenul identificator. Astfel, în situația în care niciunul dintre termeni
nu este articulat sau amândoi termenii sunt articulați cu articol nehotărât, deosebirea dintre ei se se face
în planul raportului „de e chivalență contextuală” care se stabilește. Cu alte cuvinte, „un termen,
totdeauna același – numele predicativ – îl identifică pe celălalt, totdeauna același – subiectul”: Acela
este prietenul tău? (prietenul = nume predicativ) / Prietenul tău este acela . (acela = nume predicativ).
594 Id., ibid., p. 258.
595 Vezi i d., ibid., p. 260 -262.

135
nesocotirea excepțiilor. Analistul tinde să urmeze anumite tipare consacrate de -a
lungul vremii în unele contexte (cum este cazul verbului a fi, general recunoscu t ca
verb copulativ), motiv pentru care nu recunoaște și alte funcții sintactice ale aceleiași
structuri. Fiind nivelul integrator al gramaticii, sintaxa presupune, așadar, un demers
bazat pe activarea tuturor cunoștințelor acumulate în sfera ei.

136

CONCLUZII

În lucrarea intitulată Structuri predicative în limba română contemporană , am
analizat poziția predicatului verbal și a celui nominal în gramatica românească. Am
urmărit, pe parcursul celor trei capitole, să construim un demers teoretic care îmbină
într-un tot unitar noțiunile recent e apărut cu cele mai vechi. Element primordial în
formarea unei propoziții, predicatul are o valență de necontestat nu numai în domeniul
în care se actualizează, ci și în întreaga interacțiune umană. Am putut, așadar, observa
că predicatul este unul dintre pilonii care susțin comunicarea scrisă și orală, indiferent
de simplitatea sau complexitatea ei. De asemenea, am avut în vedere că el este nucleul
în jurul căruia se formează și se actualizeaz ă sfera de acțiune a celorlalte părți
secundare. La baza ipotezei am plasat ideea conform căreia în limba română nu este
posibilă nicio propoziție fără predicat, lipsa lui creând un nonsens în comunicare.
Obiectivul central al tezei l -a constituit crearea unei viziuni complexe asupra
acestei părți principale de propoziție, urmărind câteva etape bine delimitate. Cu alte
cuvinte, am pornit de la definirea termenului ca atare, prezentându -i caracteristicile
definitorii și identificând raporturile care se pot stabili între predicat și restul părților
de propoziție, în speță subiectul. Raționamentele teoretice pe care le -am întreprins au
fost apoi canalizate înspre studierea celor două mari tipuri de predicat: verbal și
nominal. Ne -am ocupat de evidențierea part icularităților fiecăruia dintre ele, precum și
de prezentarea și clarificarea celor mai importante dificultăți pe care le poate crea în
practica analizei gramaticale.
Astfel, în primul capitol au fost abordate câteva trăsături de ordin general în
ceea ce p rivește predicatul în limba română contemporană. Importanța pe care acesta o
prezintă ne -a îndrumat spre o prezentare detaliată a conceptului. Plecând de la
terminologia propusă de Platon, și anume considerarea predicatului ca fiind un verb al
judecății, ș i ajungând la problematica reliefată de termenii atribuiți în gramaticile
moderne, ne -a atras atenția modul în care definirea sa a fost impusă în literatura de

137
specialitate. Opiniile specialiștilor s -au conturat de -a lungul vremii în explicații fie
prea si mpliste, fie sentențioase. Cu toate că lingviștii au adoptat diverse perspective,
am identificat în afirmațiile făcute un element comun de o importanță deosebită pentru
actualizarea predicatului atât la nivel ul propozițional, cât și la cel al frazei. Am
demostrat deci că, indiferent de poziția pe care au avut -o, gramaticienii au susținut
întotdeauna importanța verbului la unul dintre modurile personale: indicativ,
imperativ, conjunctiv, condițional -optativ și prezumtiv. Mai mult, am arătat că
predicatul asi gură coeziunea structurilor sintactice pentru a transpune, mai ales, un
înțeles global, iar înlăturarea lui din cadrul enunțului duce la dezorganizare și nonsens.
De asemenea, în primul capitol, considerat ca fiind unul introductiv, ne -am
oprit și asupra relației predicatului cu subiectul. Datorită faptului că cele două părți
principale de propoziție se presupun reciproc, între ele există și un raport de tip special.
Deși am găsit perspectivele analizate în antagonie, necesitatea unei legături strânse
între cei doi termeni a fost în unanimitate susținută. Am avut în vedere analiza
raporturilor sintactice de inerență, de interdependență, de determinare și chiar
subordonare. Prin urmare, am încercat să prezentăm diversitatea opiniilor pentru a
concluziona că , indiferent de natura relației care se stabilește între subiect și predicat,
aceste părți de propoziție rămân singurele elemente indisolubile care susțin coeziunea
unei exprimări coerente.
În cel de -al doilea capitol am avut în vedere discutarea caracteri sticilor
predicatului verbal. Clasificarea sa a fost una dintre temele controversate ale gramaticii
românești, însă și aici, asemenea capitolului precedent, ne -a atras atenția punctul
convergent al tuturor opiniilor. Considerat elementul cu un dinamism apa rte în
comunicare, predicatul verbal se impune nu numai prin denumirile care i s -au propus
de-a lungul vremii, ci și prin inventarul riguros al mijloacelor gramaticale prin
intermediul cărora se poate exprima. Două fapte demne de reținut în ceea ce priveșt e
exemplificarea predicatului enunțiativ se impun a fi precizate: capacitatea unor v erbe
la mod neperso nal de a îndeplini funcția sintactică de predicat verbal, adică infinitivul
și supinul când au rolul pe care un imperativ l -ar putea satisface, precum și analiza
predicatului adverbial și interjecțional ca subclase ale predicatului verbal.
Pentru a contura o descriere cât mai complexă a unei funcții cu multiple
implicații în gramatică , am prezentat un studiu comparativ al tipurilor de predicat
verbal: predicatul verbal simplu vs predicatul verbal compus. Am considerat această
parte ca fiind de o însemnătate deosebită în domeniu, întrucât opiniile gramaticienilor

138
în privința semiauxilia relor de modalitate și de aspect nu par a se îndrepta toate într -o
direcție unilaterală, iar dificultățile pe care le ridică nu sunt deloc puține. De altfel, din
rațiuni didactice am susținut regulile tradiționale care stau la baza predării limbii
române î n învățământul preuniversitar ; am reevaluat poziția semiauxiliarelor și,
bazându -ne pe gramaticalizarea și lexicalizarea lor, asemenea multor gramaticieni, le –
am considerat verbe predicative cu înțeles deplin. Prin urmare, în practica analizei
gramaticale, atunci când apare un așa -zis semiauxiliar alăturat unui verb la mod
personal, se vor analiza morfosintactic două verbe diferite, adică două predicate
verbale simple.
În cel de -al treilea capitol ne -am propus să conturăm o prezentare cât mai
detaliată a co nceptului cunoscut sub numele de predicat nominal . Există diferite
controverse în abordarea acestui tip de predicat datorită structurii binare (verb
copulativ + nume predicativ) prin care se individualizează. Am urmărit atât
prezentarea caracteristicilor v erbului copulativ, cât și examinarea detaliată a numelui
predicativ. De remarcat în acest ultim capitol este capacitatea verbului copulativ de a
susține legătura dintre subiect și însușirea ce i se atribuie. De asemenea, am subliniat și
faptul că în identi ficarea unui predicat nominal trebuie să se țină seama și de realizarea
propozițională a numelui predicativ. Acest lucru, alături de alte confuzii, creează un
număr mare de greșeli în analiza gramaticală; în consecință, stăpânirea exactă a
regulilor este u n prim pas pentru evitarea lor .
Un alt fenomen însemnat l -a constituit opoziția predicat nominal simplu vs
predicat nominal compus, soluția adoptată fiind aceeași ca și în cazul predicatului
verbal compus. Rațiunile didactice ne -au îndemnat spre simplifica rea analizei
gramaticale și scoaterea din discuție a noțiunii de predicat nominal compus . De altfel,
ne-a atras atenția în mod deosebit și frecvența greșelilor cu care analistul se confruntă;
dovada necunoașterii regulilor de bază duce la identificarea un ui număr mare de părți
de propoziție cu care un element component al predicatului nominal sau chiar
predicatul nominal însuși se poate confunda.
Așadar, în lucrarea de față am subliniat importanța cunoașterii părților
principale de propoziție din gramatica românească. Am încadrat predicatul printre
elementele de bază ale comunicării umane, fiind nucleul care oferă exprimării valoare,
o logică solidă, o structură clară și o expresivitate menită să redea întocmai intenția
locutorului. Am dorit ca demersul teo retic să îmbine în mod armonios opiniile cele mai
importante cu privire la statutul predicatului verbal și la poziția predicatului nominal,

139
indiferent dacă ele se îndreaptă sau nu în aceeași direcție. Cu alte cuvinte, am încercat
să atragem atenția asupra faptului că schimbările de la o perioadă la alta afectează
modul în care predicatul este perceput în gramatica românească. Transformările au
diverse cauze: evoluția gândirii omenești de la o epocă la alta, modificările impuse de
uz, dorința de aprofundare a raționamentelor, de reînnoire a lor.
Mai mult, predicatul verbal și predicatul nominal sunt două concepte
îndeaproape urmărite și de programele școlare. Noțiunile prezentate în documentele
educaționale pentru învățământul preuniversitar (mai ales gimnaz ial) nu corespund
întotdeauna cu particularitățile lansate de gramaticile academice apărute recent sau de
tratatele editate în ultimii ani. În procesul instructiv -educativ se abordează difer it unele
aspecte de tip special pe care predicatul verbal, dar și cel nominal le presupun. Un
exemplu edificator în acest sens îl constituie situația predicatului compus; nici
programele, nici manualele școlare nu fac referire la caracteristicile acestui tip de
predicat. Prin urmare, complexitatea predicatului în limba r omână contemporană este
nu numai de actualitate, ci constituie și un subiect permanent pentru cercetarea
gramaticală.

140

SIGLE ȘI ABREVIERI

DEX = ***, Dicționarul explicativ al limbii române , ediția a II -a, București,
Editura Univers Enciclopedic, 1996.
GA 1 I = ***, Gramatica limbii române , vol. I , ediția a II -a revăzută și adăugită,
București, Editura Academiei, 1963.
GA 2 II = ***, Gramatica limbii române , vol. II , ediția a II -a revăzută și
adăugită, București, Editura Academiei, 1963 .
GALR II = ***, Gramatica limbii române. II. Enunțul , București, Editura
Academiei Române, 2005.
MDA = ***, Micul dicționar academic , vol. I -IV, București, Editura Univers
Enciclopedic, 2001 -2003.

141

BIBLIOGRAFIE

ASAN, Finuța, VASILIU, Laura, Unele aspecte ale sintaxei infinitivului în
limba română , în Studii de gramatică , vol. I, București, Editura Academiei, 1956, p.
97-113.
AVRAM , Larisa, A trebui : de la modalitate de tip deontic la implicatură
epistemică , în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Limba română: dinamica limbii,
dinamica interpretării. Actele celui de al 7 -lea colocviu al Catedrei de limba română
(7-8 decembrie 2007), București, Editura Universității din București, 2008, p. 195 -202.
AVRAM , Mioa ra, Gramatica pentru toți , [ediția I], B ucurești, Editura
Academiei, 19 86.
AVRAM , Mioara, Sintaxa limbii române în secolele al XVI -lea – al XVIII -lea,
București, Editura Academiei, 2007.
BĂRBUȚĂ , Ion (coord.), Gramatica uzuală a limbii române , [Chișinău],
[Editura Litera], [2001].
BEJAN, Dumitru, Gramatica limbii române. Compendiu , Cluj, Editura
Echinox, 1995.
BELDESCU , G., Contribuții la cunoașterea numelui predicativ , București,
[Societatea de Științe Istorice și Filologice], 1957, p. 5 -9.
BELDESCU , G., Predicatul , în ,,Limba română”, IV (1955), nr. 1, p. 65 -72.
BELDESCU , G., POPESCU, Ion, Gramatica limbii române (cu noțiuni de
vocabular și fonetică). Manual pentru liceele pedagogice , București, Editura Didactică
și Pedagogică, 1967.
BERCEANU, Barbu B., Sistemul gramatical al limbii române (recon siderare) ,
București, Editura Științifică, 1971.
BORCHIN, Mirela -Ioana, Modalitatea și predicatul verbal compus , Timișoara,
Editura Helicon, [1999].

142
BULGĂR, Gh., Limba română. Fonetică. Lexic. Morfologie. Sintaxă. Stilistică ,
București, Editura Vox, 1995.
CHOMSKY, Noam, Aspecte ale teoriei sintaxei , [București], [Tipografia
Bibliotecii Centrale de Stat], [1969].
CIOMPEC, Georgeta, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie și
diacronie , București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.
CONSTANTINESCU, Silviu, Gramatica limbii române. Noțiuni teoretice,
texte pentru analiză și fraze analizate sintactic , București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1994.
CONSTANTINESCU -DOBRIDOR, Gh., Gramatica esențială a limbii
române , București, Editura Vestala, 2004.
CONSTANTINESCU -DOBRIDOR, Gh., Sintaxa limbii române , ediția a II -a
revăzută, București, Editura Științifică, 1998.
COTEANU, Ion, Gramatica de bază a limbii române , București, Editura
Albatros, 1982.
CRAȘOVEANU, D., Contribuții la studiul categoriilor sintactice de subiect și
predicat (teză de doctorat), Timișoara, Universitatea din Timișoara, Facultatea de
Filologie, 1975.
CRAȘOVEANU, D., În jurul categoriei predicatului , în „Analele Universității
din Timișoara” , VI (1968), p. 141 -158.
CRAȘOVEANU, D., Studii și articole de gramatică , Timișoara, Editura
Mirton, 2005.
CRAȘOVEANU , D. (coord.), Limba română contemporană. Curs. Fascicu la a
III-a. Sintaxa propoziției. S ubiect, predicat, atribut, apoziție, element predicativ
suplimentar , Timișoara, Tipografia Universității din Timișoara, 1973.
DIACONESCU, Ion, Infinitivul în limba română , București, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1977.
DIACONESCU, Ion, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Cons trucție
și analiză , București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989.
DIACONESCU, Paula, Rolul elementului verbal în componența predicatului
nominal , în Studii de gramatică , vol. II, București, Editura Academiei, 1957, p. 105 –
121.
***, Dicționarul explicativ al limbii române , ediția a II -a, București, Editura
Univers Enciclopedic, 1996.

143
DIMITRESCU, Florica, Locuțiunile verbale în limba română , [București],
Editura Academiei, 1958.
DIMITRESCU, Florica, Procedee de afirmație în limba română , în ,,Studii și
cercetări lingvistic e”, VI (1955), nr. 3 -4, p. 281 -283.
DIMITRIU, C., Observații în legătură cu verbele semiauxiliare de aspect , în
,,Limba română”, XVI (1967), nr. 4, p. 297 -303.
DIMITRIU, Corneliu , Tratat de gramatică a limbii române. 1. Morfologia ,
[Iași], Institutul European, 1999.
DIMITRIU, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii româ ne. 2. Sintaxa , [Iași],
Institutul European, 2002.
DRAGOMIRESCU, Gh. N., Subiectul psihologic și predicatul psihologic în
propoziție , în ,,Limba română”, X XI (1972), nr. 2, p. 135 -144.
DRAȘOVEANU, D. D., Teze și aniteze în sintaxa limbii române , [Cluj],
Editura Clusium, 1997.
DRĂGANU, Nicolae, Elemente de sintaxă a limbii române (lucrare post umă),
București, Institutul de Lingvistică R omână, 1945.
DRINCU, Sergiu, Punctuația de bază în limba română. Norme și exerciții ,
Timișoara, [Editura Amphora], 2008.
DUMITRAȘCU, Pompiliu, În legătură cu predicatul multiplu și cel complex ,
în ,,Cercetări de lingvistică”, IX (1964), nr. 1, p. 59 -66.
EDELSTEIN, Frieda, Sintaxa gerunziului românesc , București, Editura
Academiei, 1972.
EVSEEV , Ivan, Semantica verbului. Categoriile de acțiune, devenire și stare ,
Timișoara, Editura Facla, 1974.
FELECAN, Nicolae, Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcție , Cluj,
Editura Dacia, 2002.
FURTUNĂ, Cristina, Aspecte ale punctuației gramaticale și stilistice în limba
română actuală , Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2006.
GENCĂRĂU, Ștefan, Predicatul și subordonata predicativă. O abordare
didactică secvențială , Cluj -Napoca, Editu ra Dacia, 2002.
GOGA, Mircea, Limba română. Morfologie. Sintaxă. Ghid de analiză
morfosintactică , ediția a IV -a, Cluj -Napoca, Editura Limes, 2001.
***, Gramatica limbii române , vol. I -II, ediția a II -a revăzută și adăugită,
București, Editura Academiei, 1963.

144
***, Gramatica limbii române. II. Enunțul , București, Editura Academiei
Române, 2005.
GRAUR, Al., Gramatica azi , București, Editura Academiei, 1973.
GRAUR, Al., Părțile principale de propoziție , în „Limbă și literatură”, VI
(1962), p. 47 -53.
GRAUR, Al., Urme de aspect în românește , în ,,Limba română”, XVIII (1969),
nr. 4, p. 325 -326.
GUȚU ROMALO, Valeria, Semiauxiliare de aspect?, în ,,Limba română”, X
(1961), nr. 1, p. 3 -15.
GUȚU ROMALO, Valeria, Semiauxiliarele de mod , în Studii de gramatică ,
vol. I, București, Editura Academiei, 1956, p. 57 -82.
GUȚU ROMALO, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări ,
București, Editura Didactică și Pedagogică, 1973.
HAZY, Ștefan, Gerunziul – predicat ,,dependent” , în ,,Studia Universita tis
Babeș -Bolya i”, Series Philologia , XVI (1971), fasc. 1, p. 109 -119.
HAZY, Ștefan, Infinitivul – predicat ,,dependent” , în ,,Studia Universitatis
Babeș -Bolyai”, Series Philologia , XIX (1974), fasc. 1, p. 97 -103.
HAZY, Ștefan, Predicativitatea – determinare contextuală analitică , Cluj –
Napoca, Editura Dacia, 1997.
HOARȚĂ LĂZĂRESCU, Luminița, Probleme de sintaxă a limbii române ,
[Iași], Editura Cermi , 1999.
HRISTEA , Theodor (coord.), Sinteze de limba română , ediția a doua revăzută
și mult îmbogățită, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1981.
IORDAN, Iorgu, ROBU, Vladimir, Limba română contemporană , București,
Editura Didactică și Pedagogică, 1978.
IRIMIA, D., Semiauxiliarele , în ,,Anuar de lingvistică și istorie literară”, XXI
(1970), p. 79 -96.
IRIMIA, Dumitru, Gramatica limbii române , ediția a III -a revăzută, [Iași],
Editura Polirom, 2008.
IRIMIA, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane ,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.
IVĂNESCU, G., Curs de sintaxa limbii române moderne , editat, adnotat și
prefațat de Oana Popârda, Iași, Editura Junimea, 2004.

145
IVĂNESCU, G., Gramatica și logica. Structura logică a gândirii ca factor
primar al structurii morfologice a limbii , în „Analele U niversității din Timișoara” , I
(1963), p. 259-267.
MANOILESCU, M., Despre funcțiunile numelui predicativ , în „Limba
română”, VI (1957), nr. 5, p. 35 -40.
MERLAN, Aurelia, Sintaxa limbii române. Relații sintactice și conectori , Iași,
Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2001.
METEA, Alexan dru, Limba română actuală. Fonetică, vocabular, gramatică.
Pentru elevi, studenți, învățători, institutori, profesori, [Deva], Editura Emia, [2008].
***, Micul dicționar academic , vol. I -IV, București, Editura Univers
Enciclopedic Gold, 2001 -2003.
MINUȚ, Ana Maria, Morfosintaxa în limba română veche, Iași, Editura
Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2002.
MITREA, Constantin, Sintaxa limbii române. Manual preparator pentru
concursul de admitere în licee și facultăți , Galați, Editura Porto -Franco, 1996.
NAGY, Rodica, Sintaxa limbii române. II. Funcții sintactice , [Suceava],
Editura Universității Suceava, 2004.
NAGY, Rodica, Sintaxa limbii române actuale. Unități, raporturi și funcții,
[Iași], Institutul European, 2005.
NEAGOE, Elena, Observații asupra defin iției verbului copulativ , în „Cercetări
de lingvistică”, XIV (1969), nr. 1, p. 95 -97.
NEAMȚU, G. G., Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului
nominal , București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.
NEAMȚU, G. G. , Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și…
distincții (cu trei seturi de grile rezolvate și comentate) , ediția a II -a revăzută, adăugită
și îmbunătățită, [Pitești], Editura Paralela 45, [2007].
NECULA , Ramona -Maria, Realizări directe și indirecte ale ac telor vebale
expresive în limba română , în Limba română: controverse, delimitări, noi ipoteze (II).
Pragmatică și stilistică. Actele celui de -al 9-lea colocviu al Catedrei de limba română
(București, 4 -5 decembrie 2009) , [București], Editura Universității din București,
2010, p. 185 -193.
NEDIOGLU, Gh., Predicatul verbal (I) , în ,,Limba română”, V (1956), nr. 3, p.
34-46.

146
NEDIOGLU, Gh., Predicatul verbal (II) , în ,,Limba română”, V (1956), nr. 4,
p. 49 -57.
NEDIOGLU, Gh., Predicatul verbal (III) , în ,,Limba română”, V (1956), nr. 5,
p. 23 -37.
NICOLESCU, Aurel, Probleme de sintaxă a propoziției , ediția a II -a,
București, Editura Rai, 1996.
OPRESCU, Mihail, Unele observații în legătură cu predicatul , în ,,Limba
română”, XIV (1965), nr. 1, p. 129 -130.
PAMFIL, Matei, Morfosintaxa limbii române contemporane , Sibiu, Editura
Imago, 2001.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Adverbul cu funcție de nume predicativ , în
„Limba și literatura română”, XII (1983), nr. 4, p. 4 -6.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Îndrumări pentru analiza sin tactică. III.
Numele predicativ , în „Limba și literatura română”, IV (VII) (1978), nr. 2, p. 7 -10.
PANĂ -DINDELEGAN , Gabriela, Sintaxa limbii române . Partea I. Sintaxa
grupului verbal , București, [Tipografia Universității din București], 1976.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Sintaxă și semantică. Pozițiile
„predicative” , în Gabriela Pană Dindelegan (coord.) , Limba română. Stadiul actual al
cercetării. Actele celui de al 6 -lea colocviu al Catedrei de limba română (20 -29
noiembrie 2006) , [București], Editura Universității din București, 2007, p. 41 -50.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (coord.), Gramatica de bază a limbii române,
București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, DRAGOMIRESCU , Adina, NEDELCU,
Isabela, Morfosintaxa l imbii române. Sinteze teoretice și exerciții , [București], Editura
Universității din București, 2010.
POP, Gheorghe, Sintaxa limbii române. Teorie și aplicații , Cluj, Casa Cărții de
Știință, 1999.
POPESCU, Rodica, Observații asupra predicatului nominal și propoziției
predicative în limba română , în „Analele Universității din Timișoara” , VII (1969), p.
91-105.
POPESCU, Ștefania, Gramatică practică a limbii române. Cu o culegere de
exerciții , ediția a III -a revăzută și îmbogățită, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1983.

147
RIZESCU, I., Observații asupra adverbelor predicative din limba română , în ,,
Studii și cercetări lingvistice ”, XI (1960), nr. 3, p. 683 -687.
SAVIN -ZGARDAN, Angela, Motivația locuțiunilor verbale. Probleme ale
aspectualității , Chișinău, [Editura Elan Poligraf], 2008.
SĂTEANU, C., Predicatul compus , în ,,Cercetări de lingvistică”, XI (1966), nr.
2, p. 243 -252.
SĂTEANU, C., Solidaritatea dintre verbele modale și cele predicative , în
,,Studia Universita tis Babeș -Bolyai”, Series Phi lologia , XVIII (1973), fasc. 1, p. 119 –
131.
STATI, Sorin, Elemente de analiză sintactică. Manual pentru profesorii de
limba română , București, Editura Didactică și Pedagogică, 1972.
STATI, Sorin, Teorie și metodă în sintaxă , Buc urești, Editura Academiei , 1967.
ȘERBAN, Vasile, Sintaxa limbii române. Curs practic, ediția a II -a revizuită și
completată, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970.
ȘERBAN, Vasile, Sintaxa limbii române actuale. Analize sintactice și stilistice ,
Timișoara, Editura Mirton, 1996.
TEODORESCU, Ecaterina , Adverbe predicative? , în ,,Limba română”, XIII
(1964), nr. 5, p. 423 -436.
TEODORESCU, Ecaterina , În problema structurii părților de propoziție, cu
privire specială la predicatul nominal , în „Limba română”, XXVIII (1979), nr. 2, p.
123-127.
TEODORESCU, Ecaterina, Predicație și predicativitate , în ,,Limba română”,
XXXIV (1985), nr. 5, p. 435 -440.
VASILIU, Laura, Părți de propoziție multiple , în Studii de gramatică , vol. al
III-lea, București, Editura Academiei, 1961, p. 79 -91.

148

IZVOARE

BARBU, Eugen, Groapa (roman), ediția a V -a, [București], Editura Eminescu,
[1970].
CREANGĂ, Ion, Opere . Ediție critică, note și variante, glosar de Iorgu Iordan
și Elisabeta Brâncuș, ediție revizuită și adăugită. I ntroducere de Eugen Simion,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2000.
DUMITRIU, Petru, Cronică de familie. I . Prefață de Ion Var tic, București,
Jurnalul Național, 2009.
EMINESCU, Mihai, Poezii . Prefață de Dan C. Mihăilescu, București, Jurnalul
Național, 2010.
FLORIAN, Fi lip, Degete mici . Prefață de Simona Sora, [București], Editura
Polirom, 2005.
LIICEANU, Gabriel , Întâlnire cu un necunoscut , București, Editura
Humanitas, 2010.
MIHĂESCU, Gib I., Donna Alba . Prefață de Elena Zaharia Filipaș, București,
Jurnalul Național, 2 009.
PÂRVULESCU, Ioana, Viața începe vineri , București, Editura Humanitas,
[2009].
PREDA, Marin, Golanii. Nuvele și schițe . Antologie, postfață și cronologie de
Niculae Gheran, București, Editura Albatros, 1984.
PREDA, Marin, Marele singuratic . Prefață de Eugen Simion, București,
Jurnalul Național, 2010.
PREDA, Marin, Opere . I. Nuvele și povestiri. Moromeții . I. Ediție îngrijită de
Victor Crăciun. P refață de Eugen Simion, București, Editura Univers Enciclopedic,
2002.
REBREANU, Liviu, Adam și Eva . Prefață d e Andrei Moldovan, București,
Jurnalul Național, 2010.

149
SÂRBU, I. D., Adio, Europa! , I-II, București, Editura LiterNet, 2004.
STANCU, Zaharia, Șatra. Prefață de Răzvan Voncu, București, Jurnalul
Național, 2 009.

150

CUPRINS

ARGUMENT ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 2
I. PREDICATUL ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 5
1.1. Definiție. Considerații generale. Caracteristici ………………………….. ……………… 5
1.2. Relația predicatului cu subiectul ………………………….. ………………………….. …… 12
II. PREDICATUL VERBAL ………………………….. ………………………….. ………… 19
2.1. Definiție. Caracteristici ………………………….. ………………………….. …………………. 19
2.2. Exprimarea morfologică a predicatului verbal ………………………….. ……………. 24
2.3. Predicatul verbal simplu vs predicatul verbal compus ………………………….. … 37
2.4. Topica și punctuația predicatului verbal ………………………….. …………………….. 47
2.5. Situații de predicat verbal neexprimat ………………………….. ……………………….. 51
2.6. Valori stilistice ale predicatului verbal ………………………….. ……………………….. 57
2.7. Observații. Confuzii cu alte părți de propoziție ………………………….. …………… 64
III. PREDICATUL NOMINAL ………………………….. ………………………….. ……. 69
3.1. Definiție. Caracteristici ………………………….. ………………………….. ………………….. 69
3.2. Verbul copulativ – particularități, inventar, clase ………………………….. ……….. 73
3.3. Numele predicativ – caracteristici generale ………………………….. …………………. 82
3.4. Exprimarea morfologică a numelui predicativ ………………………….. ……………. 87
3.5. Realizarea propozițională a numelui predicativ ………………………….. ………….. 97
3.6. Clasificarea numelui predicativ ………………………….. ………………………….. ……. 102
3.7. Predicatul nominal simplu vs predicatul nominal compus ……………………… 107
3.8. Topica și punctuația predicatului nominal ………………………….. ………………… 111
3.9. Situații în care un element component al predicatului nominal
nu este exprimat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 118
3.10. Valori stilistice ale numelui predicativ ………………………….. …………………….. 122
3.11. Observații. Confuzii cu alte părți de propoziție ………………………….. ……….. 126

151
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 136
SIGLE ȘI ABREVIERI ………………………….. ………………………….. ……………….. 140
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 141
IZVOARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 148