Libertatile Fundamentale ale Uniunii Europene

CUPRINS

CAPITOLUL I: SCURT ISTORIC AL EVOLUȚIEI LIBERTĂȚILOR DE CIRCULAȚIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

În sistemul dreptului internațional public, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituie mecanismul inovator, destinat a conduce la crearea unei veritabile ordini publice europene în domeniul drepturilor omului, prin crearea unui sistem de protecție care se dovedește foarte eficient. Ca și celelalte instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului, Convenția reflectă interdependența dintre pacea și securitatea internațională și respectul drepturilor omului. Conform preambulului său, libertățile fundamentale constituie însăși bazele justiției și păcii în lume.

Sistemul de protecție a drepturilor omului, instituit prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă, în prezent, un mecanism regional de protecție complet, care asigură cel mai înalt grad de funcționare efectivă, sub aspectul impunerii respectării hotărârilor Curții europene a drepturilor omului de către statele membre ale Convenției, sub egida Consiliului Europei.

Eficiența mecanismului de protecție instituit de Convenție constă în capacitatea acestuia de a evolua în legătură directă cu noile realități sociale și cu evoluția noțiunii de drepturi ale omului care și-a extins constant sfera de cuprindere, de la libertățile fundamentale la creanțele împotriva societății și, mai departe, la drepturile a căror garantare presupune măsuri concertate și o colaborare permanentă din partea mai multor state.

Sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenție nu vizează însă protecția drepturilor recunoscute de Convenție și protocoalele adiționale în abstract, ci garantează posibilitatea exercitării acestora de către titularii lor, respectiv de către orice persoană aflată sub jurisdicția, fie și numai de facto, a unui stat membru.

În acest context, garantarea drepturilor recunoscute de Convenție nu poate fi desprinsă de vocația de a putea invoca încălcarea prevederilor acesteia în fața jurisdicției europene de la Strasbourg, respectiv de a fi titular al dreptului procedural de a sesiza Curtea de la Strasbourg, sau, în termenii convenției, de calitatea de victimă a persoanei care se adresează Curții.

Atât formularea textului Convenției, cât și interpretarea dată de către Curte, în jurisprudența sa, noțiunii de victimă au fost îndeajuns de largi încât să garanteze posibilitatea sesizării Curții de la Strasbourg de către orice persoană care are calitatea de resortisant al unui stat membru și ale cărui drepturi, recunoscute de Convenție, au fost încălcate.

Cu toate că se poate spune că protecția instituită de Convenție vizează în primul rând persoanele fizice, singurele care au vocația de a fi titulare al oricăruia dintre drepturile recunoscute de Convenție, sfera de garanții a acesteia vizează și subiectele colective, persoane juridice sau chiar simple grupuri de particulari.

În acest fel, de- a lungul timpului, numărul și importanța cauzelor privind subiectele colective, înregistrate pe rolul Curții, au cunoscut o dezvoltare constantă.

Odată cu extinderea Uniunii Europene, apariția noilor democrații din spațiul ex-sovietic și preocuparea constantă, manifestată la nivel european, privind protecția drepturilor omului, sistemul de protecție a acestor drepturi a dobândit, în ceea ce privește persoanele fizice, mai mult o vocație preventivă, fiind tot mai rare cazurile în care se încalcă drepturi din așa-zisul nucleu dur al Convenției, libertățile fundamentale, ori aceste cazuri au fost limitate la un număr redus de state. În rest, principalele cazuri de încălcare a Convenției în ceea ce privește persoanele fizice sunt determinate fie de aspectele legate de tarele generate de sistemul totalitar și economia centralizată în cazul statelor din vechiul bloc comunist, fie de ineficiența modului de funcționare și organizare a unor instituții ale statului sau de dificultățile legate de procesele de transformare și modernizare a modului de funcționare a sistemului judiciar în unele state.

Conform Tratatului de la Amsterdam, Uniunea Europeană trebuie menținută și dezvoltată ca un Spațiu de Libertate, Securitate și Justiție. Ulterior s-a adăugat și calitatea de Spațiu de Bunăstare. Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție a fost decisă pentru a permite cu adevărat libera circulație a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene și pentru a se putea întreprinde acțiuni mai eficiente în lupta împotriva crimei organizate și a fraudei.

Pornind de la principiul economic al liberei circulații a forței de muncă, legislația comunitară a implementat o serie de prevederi care țin în aceeași măsură de sfera drepturilor omului și de problematica securității.

Prin Tratatul de la Maastricht, domeniile legate de justiție și afaceri interne au fost incluse în Titlul VI al Tratatului, denumit al III-lea Pilon, ceea ce însemna că deciziile erau luate conform procedurilor inter-guvernamentale.

Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea Uniunii Europene de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi, precum libertatea, securitatea și justiția, combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității. De asemenea promovează Europa drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, precum și valorile fundamentale ale Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european și prevede noi mecanisme de solidaritate, încercând să asigure o mai bună protecție a cetățenilor europeni în spațiul de libertate și de securitate.

Începând cu anul 1985, un număr de state membre ale Uniunii Europene au convenit să anuleze controalele persoanelor care treceau frontierele dintre respectivele state, frontiere interne în cadrul Europei unite. Acest teritoriu a devenitun spațiu fără frontiere interne, căpătând denumirea de Spațiu Schengen. Statele membre ale Acordului Schengen au introdus o politică comună în domeniul vizelor și au convenit stabilirea unor controale eficiente la frontierele externe, iar sistemul Schengen a devenit parte integrantă a Tratatului Uniunii Europene.

Extinderea din 2004 și 2007 a pus din nou în dezbatere problema frontierelor unei Uniuni Europene, dar și sensul, durabilitatea și sustenabilitatea proiectului european: conținutul conceptului de frontieră europeană, mecanismul de asigurare a securității Uniunii Europene, capacitatea instituțiilor supranaționale cu privire la securitatea externă a Uniunii, dar și relațiile specifice dintre țările membre cu privire la libera circulație a persoanelor. Privită din punctul de vedere al securității economice, se poate aprecia faptul că extinderea Uniunii Europene nu a sporit securitatea, ci dimpotrivă a facilitat îngustarea conceptului de securitate la nivelul statelor membre. Astfel că potențialul de protecție al politicilor comune pus în discuție, nu mai este eficient.

Rolul de garant a devenit rezidual pentru statele europene, care se aflau într-un proces de redefinire a statutului propriu de garant al securității, similar celui de garant al libertății și al bunăstării pentru statele din sfera de interes geopolitic. Problematica modului în care funcționează cele patru libertăți fundamentale vizează modul de derulare a proceselor: cercul virtuos sau cercul vicios al libertăților. Alături de libera circulație a bunurilor, libertatea de stabilire– libertatea de a oferi servicii și libera circulație a capitalurilor, libera circulație a persoanelor sau libera circulație a lucrătorilor, constituie una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene. Aceste libertăți fundamentale garantează oamenilor de afaceri libertatea deciziilor, muncitorilor libertatea de a-și alege locul de muncă și consumatorilor libertatea de a alege între o cea mai largă varietate posibilă de produse.

Caracterul evolutiv al jurisprudenței Curții, precum și rolul important al subiectelor colective de drept în societatea contemporană, constituie aspecte care favorizează dezvoltarea continuă a limitelor drepturilor garantate de Convenție și chiar a domeniului de aplicare a unora dintre drepturile garantate de Convenție și de protocoalele adiționale. Drepturile și libertățile prevăzute de Convenție au, pe de o parte, caracter fundamental, iar pe de alta parte, sunt organizate într-o manieră sistemică. Încălcarea unuia dintre ele conduce, de cele mai multe ori, la afectarea altora, iar dacă încălcările dobândesc caracter sistematic, acestea pot produce efecte chiar asupra ordinii juridice constituționale și caracterului democratic al statului în cauză.

Datorită acestui fapt este deosebit de importantă prevenirea încălcării drepturilor recunoscute de Convenție prin crearea unor mecanisme interne eficiente de protejare a acestor drepturi, în special prin prisma faptului că standardul de protecție a drepturilor omului instituit de Convenție este unul minimal, astfel încât nimic nu împiedică fiecare stat să împingă standardul de apărare a drepturilor omului cât mai departe, în beneficiul nemijlocit al resortisanților săi.

Când țările Europei occidentale au decis să constituie împreună un spațiu al păcii și prosperității, acesta a fost un „vis”, născut din ruinele celui de-al doilea război mondial. În timp, s-a transformat într-o năzuință a întregii Europe după căderea comunismului, un deziderat al reunificării vechiului continent și al construirii unei veritabile case comune. Milioane de europeni și-au dorit cu ardoare să poată fi integrați în blocul comunitar, să poată circula liber, să se simtă cetățeni ai continentului.

Un scurt istoric al edificării Uniunii Europene pleacă din anul 1949, când diplomatul și economistul francez Jean Monnet, șeful Organizației Naționale a Planificării din Franța, a conceput ideea de Comunitate Europeană. Ideea sa a fost acceptată de Robert Schuman, ministrul de Externe al Franței, iar proiectul a fost făcut public. Propunerea concretă viza plasarea producției franco-germane de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune, independente, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene. În urma acestei declarații, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au răspuns favorabil și astfel s-a format „Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului”. Așadar, nucleul edificiului s-a constituit pe considerente economice. Astăzi, după cum se știe, unificarea europeană a cuprins și palierele, social și cultural.

Privind spre evoluția conceptelor de bază ale Uniunii Europene,așa-numitele libertăți, au fost stabilite încă de la început, libera circulație a bunurilor, libera circulație a capitalurilor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a persoanelor.

În ce privește circulația bunurilor, întreprinderile din Uniunea Europeană puteau vinde și cumpăra mărfuri pe tot teritoriul Uniunii. Totuși, începând cu anii 1980, Uniunea Europeană a dezvoltat o nouă abordare, stabilind cerințe pe care trebuie să le respecte produsele pentru a putea fi comercializate pe teritoriul său. Astfel, au fost publicate, până în prezent, aproximativ 20.000 de standarde europene. În plus, în anumite condiții, stabilite ca excepționale, statele membre pot restricționa libera circulație a mărfurilor. Prin urmare, pe acest segment au intervenit ajustări de-a lungul timpului.

Libera circulație a capitalurilor este considerată cea mai largă libertate, dar și în acest domeniu au fost operate modificări. Inițial, tratatele Uniunii Europene nu prevedeau liberalizarea totală a circulației capitalurilor, statele membre fiind obligate numai să elimine restricțiile în măsura în care acest lucru era necesar pentru funcționarea pieței commune, arată un document al Parlamentului European. Ulterior, întrucât situația economică și politică din Europa și din lume a evoluat, a fost nevoie și aicie și aici de anumite reglări. Astfel, după ce Consiliul European a confirmat realizarea progresivă a uniunii economice și monetare, în 1988, a fost introdusă o mai mare coordonare a politicilor economice și monetare naționale. În consecință, a fost instituită libertatea deplină a tranzacțiilor de capital, consacrată în Tratatul de la Maastricht: orice restricții privind plățile și circulația capitalurilor, atât între statele membre, cât și între statele membre și țările terțe, sunt interzise.

Libera circulație a serviciilor este strâns legată de libera circulație a persoanelor. Acestea două au fost, în timp, și continuă să fie, teme de dezbateri aprinse în interiorul Uniunii. Serviciile au o importanță crucială pentru piața internă comună a Uniunii Europene datorită faptului că acestea reprezintă între 60% și 70% din activitatea economică a Uniunii și aproximativ același procent din forța de muncă ocupată.

Principiul care guvernează piața internă a serviciilor a fost denumit generic principiul libertăți fundamentale și a fost reglementat prin Tratatul Comunității Europene. Potrivit acestui principiu, companiile cu sediul într-un stat membru au libertatea de a se stabili și furniza servicii pe teritoriul altor state membre. Dar evoluțiile din realitate au generat numeroase bariere în calea aplicării acestei libertăți, obstacole pe care Uniunea Europeană se străduiește și astăzi să le depășească. Și asta pentru că multitudinea de servicii implicate variază de la cel mai obișnuit, cum ar fi frizerul, la cele mai mari activități, cum ar fi transportul.

În anul 2000, un raport al Comisiei Europene atrăgea atenția cu privire la obstacolele legale, administrative și practice ale circulației serviciilor peste granițele Uniunii Europene, la prăpastia încă existentă, după decenii, între viziunea unei economii integrate și realitatea experimentată de cetățenii europeni și de furnizorii de servicii. Cu toate reglementările, în domeniul circulației libere a serviciilor nu s-a atins nivelul performanțelor la care se află circulația bunurilor.

În anul 2004 o Directivă europeană în domeniul serviciilor a fost menită să îmbunătățească sistemul, însă ea a devenit unul dintre motivele pentru care francezii au respins Tratatul constituțional al Uniuniin Europene datorită faptului că aceștia au considerat că prestatorul de servicii comunitar, cu drept de a circula liber și a-și oferi serviciile liber era o amenințare pentru propria piață a muncii. Dintr-o dată, două libertăți nu mai erau… libertăți. Iată, așadar, cum marile idei imaginate la începuturile Uniunii au suferit modificări, unele chiar de substanță. Nu putem omite faptul că Uniunea se vede nevoită și astăzi să pedepsească state care încearcă să încalce aceste drepturi din motive rasiste sau pentru că, așa cum am arătat și în cazul Franței, imigranții sunt văzuți ca europeni de mâna a doua care ocupă locurile de muncă ale localnicilor.

Aceste realități, cărora li s-au adăugat evoluțiile istorice și efectele unei extinderi masive a Uniunii Europene, au generat efecte de diviziune pe care inițiatorii Uniunii nici nu le-ar fi bănuit. Dacă timp de ani s-a tot vorbit despre vest și est, despre zidul Berlinului și „cortina de fier”, astăzi se vorbește despre nord și sud, despre țările care au rezistat mai bine crizei economice (sau chiar au profitat de ea) și despre țările din sud, care au fost lovite din plin. Mai există și alte diviziuni europene – între zona euro și restul țărilor membre sau diferențele de opinie asupra vitezei de integrare ori transferului de competențe la Bruxelles.

Am arătat în cele de mai sus felul în care evoluțiile contemporane au obligat Uniunea Europeană să se adapteze, păstrând totuși reperele fundamentale creionate cândva de fondatorii săi. Mulți dintre stâlpii care au servit construirii UE nu mai sunt în picioare; amintirea celui de-al doilea război mondial a pălit în timp, războiul rece s-a încheiat, năzuința spre prosperitate a fost zdruncinată de criza financiară, reducerea decalajelor dintre statele membre va mai întârzia multe decenii, iar edificarea statului social, parte integrantă din identitatea UE, face față cu greu concurenței globale și schimbării demografice majore în Europa. 

CAPITOLUL II: LIBERTĂȚILE DE CIRCULAȚIE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

Secțiunea 2.1: Noțiuni introductive privind libertățile de circulație ale Uniunii Europene

Procesul progresiv de conceptualizare a libertății cuprinde, într-o manieră logico-istorică, un ansamblu de aspecte, care vizează puterea de pătrundere a gândului filozofic în complexul de relații om-natura, natura-societate, om-societate, societate-istorie, individ-colectivitate, cultura-civilizatie etc. Libertatea este, așadar, un concept sintetic, cu referire exclusivă la ființa umană, înțelegerea lui presupunând interiorizarea elaborărilor teoretice de tip filosofic, științific, politologic etc., care surprind multiplele fațete ale umanului.

Libertatea nu se referă la posibilitatea unei alegeri necondiționate, ca expresie a unei voințe înzestrată cu puteri nelimitate și arbitrare, deci posibilitatea unei opțiuni dincolo de orice valoare, dincolo de orice sens al binelui și răului, al adevărului și falsului, al frumosului și urâtului etc. Fiind specific uman, caracterul conștient al răspunsului dat, atât necesităților naturale, materiale, cât și celor spirituale, sensul libertății se află în sesizarea comportamentului activ, conștient, adecvat, pe care omul îl are față de necesitate, alegerea lui fiind deliberată, dictată de conștiință și nu impusă de factori străini voinței conștiente.

Construirea unei identități europene este elementul-cheie al construcției europene. La baza acestei identități europene, se află valorile umane comune, precum democrația, drepturile și libertățile cetățenești, egalitatea, justiția socială, domnia legii, rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor, credința în progres, umanismul, pluralismul, protecția minorităților, unitatea în diversitate.

Drepturile și libertățile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci și finalitatea întregii activități umane într-o societate democratică. De aceea este justificată constatarea că drepturile omului nu sunt nicio nouă morală, nicio religie laică, ci sunt mai mult o limbă comună tuturor oamenilor. Dreptul s-a preocupat de acest concept atât în Epoca Antică, cât și în epoca premergătoare Secolului Luminilor, însă reglementări juridice prin care se consacră și se încearcă chiar protejarea drepturilor omului apar după adoptarea primelor constituții scrise. Receptarea și traducerea în limbajul juridic a drepturilor omului merită toată atenția, deoarece numai transformarea lor în drepturi fundamentale autentice a făcut posibilă realizarea dezideratului de a conferi eficiență juridică.

Înainte de Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană nu dispunea încă, în pofida numeroaselor cereri existente în literatura de specialitate și a celor din partea Parlamentului European, de niciun catalog cu drepturi fundamentale, formulat integral și cu valabilitate obligatorie, catalog care să corespundă, ca mărime și forță de exprimare, constituțiilor statelor referitoare la drepturile fundamentale. Profesiunea de credință pentru respectarea drepturilor fundamentale din Tratatul de la Maastricht nu specifica niciun drept individual, ci se limita la o stabilire a scopului Constituției, care era formulată ca o clauză generală și era luată în jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a obținut o largă semnificație simbolică și un amplu efect politic, însă consecințele ei juridice nu au ținut pasul cu aceasta, fiindcă, dacă nu se ia în considerare titlul pretinzând respect, este vorba, în realitate, despre o simplă Proclamație cu înaltă autoritate morală, dar fără obligativitate juridică. În Preambul acesteia se face referire la faptul că Uniunea este o comunitate de valori care se întemeiază pe demnitatea omului, pe libertate, egalitate și solidaritate, bazându-se pe principiile democrației și statului de drept.

Foarte importantă pentru democrația Uniunii Europene devine obligativitatea juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, așa cum prevede Tratatul de la Lisabona, chiar dacă sunt stabilite excepții pentru Marea Britanie și Polonia. Consolidarea mecanismelor de protecție a drepturilor fundamentale în fața autorităților publice europene se manifestă și prin posibilitatea Uniunii Europene de a adera la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, document emblematic al Consiliului Europei, ceea ce presupune ca Uniunea Europeană să accepte un mecanism extern de control al respectării drepturilor fundamentale.

Piața unică reprezintă elementul central al integrării economice din cadrul Uniunii Europene și una din principalele realizări ale Comunității Europene. Scopul său principal este de a stimula concurența la nivelul piețelor naționale, accelerând creșterea economică europeană, îmbunătățind astfel gradul de competitivitate și nivelul de viață în spațiul comunitar.

Înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului nu reprezintă un scop în sine, ci doar o modalitate de realizare a obiectivelor comunitare, care constau în dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activității economice în cadrul Comunității, creșterea durabilă și neinflaționistă care să respecte în același timp și normele de protecție a mediului, realizarea unui grad înalt de competitivitate și convergență a performanțelor economice, atingerea unui înalt nivel de folosire a forței de muncă și protecție socială, realizarea unui nivel de trai mai bun și o calitate ridicată a vieții, promovarea solidarității între statele membre și realizarea egalității între bărbați și femei.

Realizarea unei piețe europene unice a presupus parcurgerea mai multor etape în cadrul unui proces evolutiv, pornind de la ideea de piață comună și ajungându-se, în prezent, la piață internet. Trecerea de la stadiul de piață comună la stadiul de piață internet nu a reprezentat doar o simplă modificare terminologică, ci o abordare superioară a problemelor comunitare, având la bază noțiunea de integrare. Piața comună a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor comunitare propuse la un moment dat, având drept scop o liberalizare cât mai mare a schimburilor de bunuri și servicii între statele membre prin realizarea unei uniuni vamale, constând în eliminarea taxelor vamale între statele membre și stabilirea unui tarif vamal comun, eliminarea cotelor restrictive și a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea unei libere circulații a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului. Realizarea pieței comune a constituit prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară.

Conceptul de piață comună nu a beneficiat de o definire legală prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht. Noțiunea de piață comună pe care s-a bazat inițial strategia de integrare a activităților economice, a presupus realizarea unor obiective comune în domeniul economic, cuprinzând în același timp și stabilirea liniilor politice directoare, precum și a modalităților de aplicare a acestor obiective. În acest sens, noțiunea de piață comună dobândește implicații juridice care presupun adoptarea unor reglementări imperative pentru buna funcționare a pieței și politice care presupun fie stabilirea unor politici comune conduse centralizat la nivel comunitar, fie coordonarea altor politici între statele membre și Comunitate. Din această perspectivă, realizarea pieței comune presupunea o integrare economică, la care se adăuga și o integrare politico-juridică.

În încercările de definire a acestui concept, în literatura de specialitate au fost propuse criterii statice și dinamice. În sens restrâns, pe baza unor criterii statice, piața comună reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta, locul schimburilor libere între parteneri egali, pe baza unor principii de concurență reală, presupunând un tratament nediscriminatoriu aplicat părților contractante de către state. În sens larg, având în vedere criteriile dinamice, piața comună poate fi definită ca o piață unde fiecare participant este liber să investească, să producă, să lucreze, să cumpere și să vândă, să furnizeze și să obțină servicii, conform condițiilor de concurență care nu sunt artificial denaturate, având, în vedere condițiile economice cele mai favorabile ceea ce ar echivala cu o piață internă unică și unitară dintr-un stat considerat individual.

Celelalte obiective care vizau realizarea pieței comune nu au fost însă finalizate până la sfârșitul perioadei de tranziție stabilite în acest scop. Barierele comerciale existente în acel moment indicau menținerea frontierelor fie de natură fizică, precum controlul bunurilor și persoanelor la frontierele interne, fie de natură tehnică, un ansamblu de reguli procedurale naționale aplicabile, fie legate de sistemul de taxare, menținerea taxelor indirecte la cote diferite, ceea ce determina formalități costisitoare de trecere a frontierelor.

Deoarece progresele înregistrate până în jurul anului 1980 au fost destul de mici în raport de obiectivele comunitare propuse, Comunitatea Europeană a hotărât să utilizeze o abordare nouă, calitativ superioară, cu metode mai eficiente de aplicare în practică și a propus realizarea unei piețe interne.

Piața internă poate fi definită ca fiind un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului se desfășoară fără nici un control la frontierele interne ale Comunității, funcționând pe principiile unei piețe naționale.

Tendințele integrării europene contemporane sugerează ideea că piața internă trebuie să evolueze, culminând cu realizarea unei piețe integrate ce ar putea fi denumită piața europeană autohtonă, caracterizată prin monedă unică; sistem de taxe armonizat; existența unei infrastructuri integrate, realizarea completă a celor patru libertăți comunitare, existența unui sistem de instrumente legale menite să asigure o funcționare eficientă a mediului de afaceri pe această piață.

Secțiunea 2.2: Cadrul juridic incident în domeniu

Construcția europeană, sprijinită pe uniunea vamală, politica agicolă comună și sistemul monetar european, s-a aflat, nu mult timp după demararea ei, în situația de a lua în considerare, cu mare atenție, diversitatea problemelor sociale, create de anvergura unui asemenea fenomen. În acest scop a fost creat conceptul de spațiu social european, conturat în jurul anilor ’70, în legătură cu ideea pregătirii unei uniuni economice și monetare, care în mod obligatoriu, avea nevoie de un parteneriat social. Se impunea, alături de politica industrială de investiții, un program social, ale cărui obiective să corespundă articolului 117 din Tratatul de la Roma.

În acest stadiu, spațiul social european, presupunea, atât interdependența economică și socială a statelor membre, cât și găsirea unor consensuri, în ceea ce privește o politică sau alta. De aceea putem afirma că în construcția socială europeană, până la conturarea Uniunii Europene, se pot distinge trei etape. Din 1958 în 1972 au fost efectuate o serie de activități pregătitoare cu caracter divers. Libera circulație a lucrătorilor a fost introdusă începând cu anul 1968, cu un an înainte de data fixată. Paralel, au fost elaborate o serie de dispoziții care urmau să garanteze drepturile la libertatea teritorială, la mobilitatea profesională, la integrarea socială, accesul emigranților la securitate socială. În același timp, Fondul Social European, restructurat în 1971, și-a lărgit câmpul de acțiune. Din 1972 în 1984 se trece de la speranțe la stagnare. Consiliul din 21 ianuarie 1974 adoptă un program de acțiune socială, privind, în esență, trei obiective, care se lovesc însă de efectele crizei.

Primul obiectiv, ocuparea forței de muncă avea ca principal vector Fondul Social, care se caracteriza printr-o dublă misiune, și anume să faciliteze ajustările necesare politicilor comunitare, de remediere a dificultăților întâmpinate în diverse zone sau de diverse categorii sociale cu probleme aparte precum emigranții, handicapații, tinerii pe categorii de vârstă etc., și să asigure finanțarea Centrului European pentru Perfecționarea Profesională, constituit la Berlin în anul 1975.

Al doilea obiectiv, ameliorarea condițiilor de muncă, justifica crearea, în anul 1974, a unui Comitet consultativ, pentru securitatea, igiena și protecția sănătății la locul de muncă și instituirea la Dublin, în 1975, a Fundației pentru ameliorarea condițiilor de viață și de muncă. Datorită crizei, instituțiile au funcționat ineficient. De asemenea, directivele privind reducerea zilei de lucru, angajările temporare, contractele pe durată determinată, nefiind acceptate în unanimitate, au rămas în suspensie.

În ciuda instituirii unui mare număr de comitete, de comisii mixte sau de grupuri de muncă specializate, participarea partenerilor sociali la deciziile economice și sociale, a rămas o problemă dificilă. Conferințele tripartite, dintre care prima a fost convocată în aprilie 1970, și a doua în decembrie 1974, nu s-au reunit decât în anul 1980, iar rapoartele funcționarilor, pe de o parte, și ale muncitorilor, pe de alta, s-au dovedit a fi diametral opuse. Comitetul permanent, pentru ocuparea forței de muncă, nu a devenit locul cel mai potrivit pentru o adevărată prenegociere.

Începând cu 1985, în prelungirea Memorandumului Francez din anul 1981 asupra Spațiului Social, apare o tentativă de relansare, pe cât de voluntară, pe atât de pragmatică, care presupune formularea unui obiectiv clar, marea piață interioară, cu o dată precisă și cu o monedă, care presupune un dinamism concertat, elaborarea în februarie 1986 și intrarea în vigoare la 1 iulie 1987 a Actului Unic, adoptarea pachetului Delors, reforma politicii agricole, refacerea finanțelor, dublarea acoperirii bugetare cu trei fonduri structurale și relansarea Dialogului social.

Carta drepturilor fundamentale al Uniunii Europene consacră un catalog al drepturilor fundamentale în șase din cele șapte capitole ale sale, al căror titlu reprezintă valorile fundamentale ale Uniunii Europene, și anume demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție. Aceste capitole sunt completate cu un altul dedicat dispozițiilor generale, în care sunt precizate condițiile de armonizare a Cartei cu dreptul existent.

Carta conține un preambul și 54 de articole, grupate în funcție de conținutul lor șapte capitole. Articolele cu privire la drepturile fundamentale care privesc demnitatea umană, sunt cuprinse în Capitolul I al Cartei, referitoare la demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii și inumane sau degradante de tratament sau pedeapsă, interzicerea sclaviei și a muncii forțate. Libertățile sunt cuprinse în articolele Capitolului II, prevăzând dreptul la libertate și securitate, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor cu caracter personal, dreptul de a se căsători și întemeia o familie, la libertatea de gândire, conștiință și religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de a alege o ocupație și dreptul de a se angaja în muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul la proprietate, dreptul la azil, protecție în caz de strămutare, expulzare sau extrădare.

Egalitatea, privită ca un drept este stipulată în articolele cuprinse în Capitolul III din Constituție, referitoare la egalitatea în fața legii, nediscriminare, culturale, religioase și a diversității lingvistice, egalitatea de șanse între femei și bărbați, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă.

Drepturile fundamentale de solidaritate sunt incluse în articolele cuprinse în Capitolul IV al Cartei și fac referire la dreptul la informare și consultare în cadrul întreprinderii, la dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, de protecție în cazul concedierii nejustificate, echitabile și doar a condițiilor de muncă, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, familie și viața profesională, securitate socială și asistență socială, sănătate, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorului.

Drepturile fundamentale exclusive politice și social-politice sunt încadrate în articolele din Capitolul V referitoare la dreptul de a vota la alegerile pentru Parlamentul European, dreptul de a alege și de a candida la alegerile municipale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente, Avocatul poporului, dreptul de a adresa petiții, libertatea de circulație și de rezidență, protecție diplomatică și consulară.

Drepturile fundamentale privind justiția fac parte integrantă a articolelor cuprinse în Capitolul VI referitoare la dreptul la un recurs efectiv și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori în cadrul procesului penal pentru aceeași infracțiune.

Prin Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene, încheiat la Roma în anul 1957, s-au pus bazele unei piețe comune în cadrul căreia urma să fie eliminate barierele comerciale existente între statele membre în scopul creșterii prosperității economice și al constituirii unei uniuni mai strânse între popoarele Europei. Mijloacele concrete de realizare a obiectivelor comunitare, așa cum rezultă din prevederile Tratatului, sunt instituirea unei piețe comune și a unei uniuni economice și monetare și punerea în aplicare a politicilor sau acțiunilor comune prevăzute în articolele 3 și 4 dinTratat.

Piața comună a fost prevăzută să se realizeze pe o perioadă de tranziție ce urma să expire la 31 decembrie 1969. Până la expirarea perioadei de tranziție doar o parte a măsurilor stabilite pentru realizarea pieței comune au fost finalizate, și anume uniunea vamală propriu-zisă, finalizată la 1 iulie 1968, eliminarea cotelor vamale, libera circulație a lucrătorilor, în unele condiții și armonizarea sistemului de taxe prin introducerea generală a TVA-ului în 1970.

Înlăturarea oricărui control vamal în interiorul zonei duce la completa integrare a piețelor naționale, la formarea unei adevărate Piețe Unice Interne care a intrat în vigoare în anul 1993, concept introdus prin Tratatul de Maastricht prin care înființeaza Uniunea Europeană.

La începutul anilor ‘80, la nivel european a demarat o discuție referitoare la importanța sintagmei de libertate de mișcare. După numeroase polemici, Franța, Luxemburg, Germania, Belgia și Olanda au hotărât crearea unui spațiu fără frontiere interioare. La 14 iunie 1985 a fost semnat Acordul Schengen, iar la 19 iunie 1990 a fost semnată și Convenția cu privire la Implementarea Acordului Schengen. Convenția a intrat în vigoare în 1995, fiind astfel eliminate controalele la frontierele interioare ale statelor semnatare. Acest proces a însemnat și stabilirea unei singure frontiere exterioare unde controalele se desfășoară potrivit acquis-ului Schengen. Prin tratatul de la Amsterdam, acquis-ul Schengen a fost preluat în cadrul acquis-ului Uniunii Europene, iar Consiliul Uniunii Europene a luat locul Comitetului Executiv Schengen, stabilit de Acordul Schengen. Începând cu 1 mai 1999, Secretariatul Schengen a fost încorporat în cadrul Secretariatului General al Consiliului. Tot din acel moment, Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen în cadrul Uniunii Europene. Astfel, Comunitatea Europeană și-a asumat competența pentru spațiile aquis-ului Schengen, precum și pentru ulterioara sa dezvoltare. Pentru cetățenii Uniunii Europene și cetățenii țărilor terțe care locuiesc în Uniunea Europeană, Acordul Schengen are drept rezultat creșterea substanțială a libertății de călătorie și îmbunătățirea siguranței în interiorul țărilor Schengen și a frontierelor lor externe.

Piața Unică Internă a fost lansată ca studiu în 1986 când a fost adoptate Actul Unic European și Cartea Albă. În anul 1985, Comisia a publicat un document numit Cartea Albă, care conținea aproximativ 300 de măsuri ce urmau a fi puse în practică pentru a realiza o adevarată Piață Internă Europeană. Actul Unic European, semnat în februarie 1986, aducea mai multe amendamente Tratatului de la Roma și stipula măsuri pentru îmbunatățirea procesului de formare a Pieței Interne unificate și de desăvârșire a acesteia până la 1 ianuarie 1993.

Noțiunea de piață internă a fost calificată prin dispozițiile articolului 7A paragraful 2 din Tratatul Comunității Europene, conform cărora piața internă comportă un spațiu fără frontiere interioare în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată conform dispozițiilor Tratatului.

Ideea de piață internă a fost sprijinită de statele membre, astfel încât, în martie 1985 Consiliul European a fixat ca dată pentru finalizarea acesteia sfârșitul anului 1992 și a solicitat Comisiei Europene să pregătească un program și un calendar al implementării pieței interne. În acest context, Comisia a elaborat Cartea Albă a integrării europene, care a fost aprobată de Consiliul European în iunie 1985 și conținea 300 măsuri legislative grupate pe trei obiective principale, și anume eliminarea frontierelor fizice, eliminarea frontierelor tehnice și eliminarea frontierelor datorate sistemelor de taxe.

Trecerea de la conceptul piață comună, menționată în tratatele inițiate, la conceptul piață internă, a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Comunității, care a implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislațiilor în vederea realizării pieței interne. Modificarea intervenită nu privea aspectele de formă, ci de fond, presupunând o nouă abordare de integrare comunitară.

Actul Unic European a încorporat conceptul de piață internă în Tratat și a stabilit ca termen limită pentru finalizarea acesteia, data de 31 decembrie 1992. În plus, prin Actul Unic European s-a stabilit și un mecanism eficient de decizie, prin introducerea în Consiliu a votului cu majoritate calificată în locul unanimității, pentru majoritatea aspectelor legate de realizarea pieței interne, creându-se astfel un ansamblu de facilități în sprijinul realizării pieței interne.

Amendamentele aduse prin Actul Unic se referă la luarea deciziilor cu majoritate calificată, cu unele excepții, în cazul măsurilor fiscale, în chestiuni care se referă la Piața Internă și introducerea principiul subsidiarității, conform căruia vor fi transferate la nivel comunitar numai acele competențe care se referă la chestiuni ce pot fi mai bine soluționate la acest nivel.

Obiectivele Actului Unic European erau crearea unui spațiu omogen, fără frontiere interne, în care mărfurile, serviciile, capitalul și persoanele să circule liber, promovarea coeziunii economice și sociale, toate statele membre cotizează cu 100% din PIB la buget statele mai puțin dezvoltate pentru a le ajuta să le ajungă din urmă pe cele dezvoltate, cooperarea monetară, armonizarea politicilor șoc, cooperarea tehnologică și în domeniul cercetării-dezvoltării și reforma instituțiilor comunitare.

Până la sfârșitul anului 1992 au fost adoptate 90% din proiectele legislative menționate în Cartea Albă din 1985, în special datorită aplicării procedurii votului cu majoritate calificată. Astfel, a fost liberalizată circulația capitalului, au fost eliminate controalele la frontierele interne asupra bunurilor și persoanelor, s-au înregistrat progrese în privința libertății de stabilire și prestării de servicii. Însă procesul de finalizare a Pieței Interne a cunoscut și eșecuri. Nu au fost adoptate propunerile legislative venite în completarea Cărții Albe și apreciate ca fiind necesare pentru finalizarea pieței interne, majoritatea directivelor care au constituit cadrul legislativ al realizării pieței interne nu au fost transpuse în legislațiile naționale sau au fost transpuse incorect și unele acte legislative comunitare au fost transpuse corect în legislațiile naționale, însă aplicarea lor de către autoritățile naționale s-a făcut diferit de la o țară la alta.

După anul 1992 Comisia Europeană a depus eforturi susținute pentru finalizarea completă a pieței interne. În acest scop au fost întocmite rapoarte anuale care relevau rezultatele obținute și lansau programe de acțiune pentru realizarea proiectelor care nu erau încă finalizate.

În luna octombrie a anului 1996, Comisia Europeană a publicat comunicarea „Impactul și eficacitatea pieței unice”, document care a stat la baza planului de acțiune pentru piața unică creeată în anul 1997. În decembrie 1994 a fost adoptată la Essen Cartea Albă pentru pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în Piața Internă a Uniunii Europene. În acest document au fost prevăzute trei stadii de dezvoltare în abordarea integrării europene. Abordarea clasică se referă la parcurgerea etapelor de armonizare, integrare și convergență aplicată țărilor care au aderat la Comunități înainte de apariția Cărții Albe. Noua abordare, New-Approach, presupune renunțarea la reglementarea unitară a inițiativei legislative comunitare prin directive și acceptarea existenței mai multor izvoare de drept comunitar, tratate, drept derivat. Abordarea globală, Global Approach, presupune un salt peste anumite etape al țărilor asociate, în condițiile în care, prin măsuri de reformă legislativă economică, socială, reușesc să ajungă la rezultate favorabile procesului de integrare.

Prin dispozițiile cuprinse în articolele 100(94)-102(97) din Tratatul Comunității Europene, Titlul VI privind „Reguli comune asupra concurenței, fiscalității și apropierii legislațiilor” sunt stabilite reglementările generale relative la apropierea legislațiilor în vederea realizării pieței interne.

Conform dispozițiilor articolului 100(94) din Tratat, Consiliul statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, adoptă directive pentru apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre care au o incidență directă asupra stabilirii sau funcționării pieței comune.

Prin derogare de la aceste dispoziții, conform articolului 100A (95) paragraf 1, pentru realizarea obiectivelor enunțate în articolul 7A(14) din Tratat, Consiliul, statuând prin procedura codeciziei și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsurile relative la apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre care au ca obiect stabilirea și funcționarea pieței interne.

Orientările de bază în domeniu, precum și condițiile necesare pentru asigurarea unui progres echilibrat în ansamblul sectoarelor vizând piața internă sunt stabilite de Consiliu care statuează cu majoritate calificată pe baza propunerii Comisiei. În formularea propunerilor destinate realizării obiectivelor vizând piața internă, Comisia ține cont de amploarea efortului pe care îl presupune eliminarea diferențelor de dezvoltare dintre economii și propune dispoziții corespunzătoare. Dacă aceste dispoziții iau forma unor derogări, ele trebuie să aibă un caracter temporar și să aducă cât mai puține perturbări posibile funcționării pieței comune.

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus în Tratatul Comunității Europene articolul 7D (16) care dispune că fără a aduce atingere altor dispoziții ale Tratatului și ținând cont de locul pe care îl ocupă serviciile de interes economic general între valorile comune ale Uniunii și de rolul pe care ele îl joacă în promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii. Comunitatea și statele membre, fiecare în limitele competențelor lor și în limitele domeniului de aplicare a Tratatului, veghează că aceste servicii să funcționeze pe baza unor principii și în condiții care să le permită să-și îndeplinească misiunile.

În conformitate cu dispozițiile articolului 101(96) din Tratat, în cazul în care Comisia constată că o disparitate existenta între dispozițiile legislative, regulamentare sau administrative ale statelor membre deformează condițiile de concurență pe piața comună și provoacă prin această o distorsiune care trebuie să fie eliminată, Comisia trece la consultarea cu statele membre interesate. În cazul în care această consultare nu duce la un acord eliminând distorsiunea în cauză, Consiliul adoptă, pe baza propunerii Comisiei, directivele necesare statuând cu majoritate calificată. Comisia și Consiliul pot lua orice alte măsuri utile prevăzute de Tratat.

Prin dispozițiile articolului 102(97) din Tratat este reglementată obligația statului membru implicat de informare a Comisiei și a statelor membre interesate cu privire la distorsiunea în cauză. În acest sens, atunci când există temerea că stabilirea sau modificarea unei dispoziții legislative, regulamentare sau administrative ar provoca o distorsiune, statul membru care vrea să o efectueze consultă Comisia. După consultarea statelor membre, Comisia recomandă statelor interesate măsurile corespunzătoare pentru evitarea distorsiunii în cauză.

În cazul în care statul membru care vrea să stabilească sau să modifice dispoziții naționale nu se conformează recomandării adresate de Comisie, nu li se va solicita celorlalte state membre, în aplicarea articolului 101, să-și modifice dispozițiile naționale în vederea eliminării acestei distorsiuni. Dacă statul membru care nu a respectat recomandarea Comisiei provoacă o distorsiune doar în propriul său detriment, dispozițiile articolului 101 nu sunt aplicabile.

Actualitatea demonstrează că, în condițiile economiilor bazate pe relația marfă – bani, a economiilor de piață, unde dimensiunea comercială a activității economice dobândește o importanță deosebită, conducerea afacerilor economice la nivel multinațional, se situează în primul plan al preocupărilor factorilor contemporani de decizie. Performanțele ridicate și durabile în afacerile economice în general, în cele internaționale în special, conferă dimensiuni reale politicilor comunitare și integraționiste.

O analiză atentă a evoluției economice, mai ales în ultima sută de ani, evidențiază importanța progresului exercitat în economie de conducerea științifică a acesteia. Calitatea managementului, a strategiilor microeconomice, precum și a celor macroeconomice condiționează într-o măsură însemnată dimensiunile performanțelor obținute de întreprinderile naționale și internaționale. În acest context, Uniunea Europeană este un succes, care urmează să fie consolidat prin continuarea politicilor sociale, menite să confere ansamblului ei democratic o legitimitate impusă de cerințele viitorului.

Secțiune 2.3: Clasificarea libertăților fundamentale ale Uniunii Europene

Comunitățile Europene au urmărit, inițial, un scop economic, consacrând, în același timp, patru libertăți fundamentale, ca mijloc de atingere a acestui scop major, și anume libera circulație a persoanelor, libera circulație a bunurilor sau a mărfurilor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor. Însă, încă de la începutul construcției comunitare, prin hotărârile Stauder și Internationale Handelsgesellschaft, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a afirmat că drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept, a căror respectare este asigurată de către Curte. Ocrotirea acestor drepturi, care se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, trebuie asigurată în cadrul structurii și obiectivelor Comunității.

Libera circulație a persoanelor este un drept fundamental al cetățenilor Uniunii Europene, garantat prin Tratate. Aceasta se concretizează în Spațiul de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne. Prin eliminarea frontierelor interne, este necesară o mai bună gestionare a frontierelor externe ale Uniunii, precum și reglementarea intrării și șederii cetățenilor din țările terțe, inclusiv printr-o politică comună în materie de azil și imigrație.

Conceptul liberei circulații a persoanelor a fost definit odată cu semnarea, în 1985, a Acordului Schengen, iar mai apoi a Convenției Schengen, în 1990, care a marcat eliminarea controalelor la frontieră între țările participante. Ca parte integrantă a cadrului juridic și instituțional al Uniunii Europene, cooperarea Schengen s-a extins treptat, pentru a include azi majoritatea statelor membre, precum și unele țări terțe.

Libera circulație a mărfurilor este una dintre libertățile pieței unice a Uniunii Europene. Începând cu ianuarie 1993, controalele vizând circulația mărfurilor în cadrul pieței interne au fost eliminate, iar Uniunea Europeană formează acum un singur teritoriu fără frontiere interne. Eliminarea taxelor vamale favorizează comerțul intracomunitar, care reprezintă o mare parte a importurilor și exporturilor totale ale statelor membre. Articolele 28 și 29 din Tratatul de instituire a Comunității Europene interzic restricțiile la import și la export între toate statele membre. Totuși, în cazul unor riscuri la adresa sănătății publice sau a mediului, statele membre pot restricționa libera circulație a mărfurilor.

Libera circulație a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul statelor membre plecând de la un sediu, principal sau secundar, stabilit în Uniunea Europeană. Ea este o componentă importantă pentru funcționarea pieței unice europene, având ca fundament necesitatea unei repartizări optime a tuturor factorilor de producție la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora să permită exercitarea activităților productive și comerciale în cele mai favorabile medii sociale, economice și comerciale.

Libera circulație a capitalurilor nu este doar cea mai nouă libertate consacrată în tratat, ci și cea mai largă, având în vedere dimensiunea sa unică ce include țările terțe. Într-o primă fază, tratatele nu prevedeau liberalizarea totală a circulației capitalurilor; statele membre erau obligate numai să elimine restricțiile în măsura în care acest lucru era necesar pentru funcționarea pieței comune. Cu toate acestea, întrucât situația economică și politică din Europa și din lume a evoluat între timp, Consiliul European a confirmat realizarea progresivă a uniunii economice și monetare în anul 1988. Aceasta includea o mai mare coordonare a politicilor economice și monetare naționale. În consecință, în prima etapă a U.E.M. a fost instituită libertatea deplină a tranzacțiilor de capital, introdusă inițial printr-o directivă a Consiliului și consacrată ulterior în Tratatul de la Maastricht. De atunci, tratatul interzice orice restricții privind plățile și circulația capitalurilor, atât între statele membre, cât și între statele membre și țările terțe. Principiul era direct aplicabil, aceasta însemnând că nu necesita adoptarea unor reglementări suplimentare la nivel național sau la nivelul Uniunii Europene.

Cristalizarea și consacrarea libertății de circulație în sistemul drepturilor omului, exercitarea dreptului la libera circulație, limitele, obligațiile și restricțiile în exercitarea dreptului la liberă circulație în beneficiul ordinii publice sunt conceptele care prezintă cadrul legal de garantare, asigurare a dreptului fundamental al libertății de circulație.

Integrarea europeană asigură o valorizare pozitivă a cadrului democratic existent și permite menținerea, fără obiecții pertinente, a acelor elemente de identitate națională care și-au dovedit viabilitatea și în cazul celorlalte state membre ale Uniunii Europene. Realitatea geostrategică a conflictului între civilizații, chiar dacă nu acceptăm că certifică justețea teoriei huntingtoniene, este activă în imediata noastră vecinătate, probabil, în mare măsură, datorită manipulării sentimentelor și convingerilor diferitelor grupări etnice sau religioase.

CAPITOLUL III: LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Principiul liberei circulații a mărfurilor presupune că produsele trebuie comercializate ]n mod liber dintr-o parte a Uniunii în cealaltă. Într-o serie de sectoare, acest principiu general este completat cu un cadru juridic armonizat, îmbinând vechea abordare, care impune specificații exacte pentru produs și noua abordare care impune cerințele generale.

În anul 1957, prin Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene încheiat la Roma, au fost puse bazele unei piețe comune care are drept scop eliminea barierelor comerciale existente între statele membre, în vederea creșterii prosperității economice și al construirii unei uniuni mai strânse între popoarele Europei.

Piața comună a reprezentat principalul obiectiv al Tratului de la Roma și avea drept scop liberalizarea schimburilor de bunuri și servicii între statele membre printr-o uniune vamală care presupunea eliminarea taxelor vamale între statele membre și stabilirea unui tarif vamal comun, eliminarea cotelor restrictive și a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea unei libere circulații complete a bunurilor, precum și libera circulație a persoanelor, în special a celor angajate, serviciilor și, într-o anumită măsură, a capitalului. Cu toate că perioada de tranziție pentru atingerea acestor obiective era stabilită pentru 1 ianuarie 1970, doar o parte a acestora au fost finalizate anterior acestei date, mai exact uniunea vamală propriu-zisă, eliminarea cotelor vamale, libera circulație a lucrătorilor, în anumite condiții și armonizarea anumitor taxe prin introducerea generala a T.V.A.-ului.

Cerințele integrării europene evidențiază faptul că piața internă trebuie să fie caracterizată printr- o monedă unică, un sistem de taxe armonizat, o infrastructura integrată, o libertate de circulație a persoanelor completă și instrumente legale care să asigure o funcționare eficientă a mediului de afaceri pe aceasta piață.

Secțiunea 3.1: Noțiuni introductive

Integrarea europeana a parcurs un drum lung care a început spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Stadiul de integrare exclusivă economică a fost depășit foarte repede, imediat ce a fost evident că integrarea economică își produce efectele și asupra altor domenii, ale vieții, precum cel social, sănătate, cultură, educație și mediu.

Frontierele externe ale Uniunii Europene s-au modificat odată cu progresul construcției europene, dar și cu extinderea Uniunii cu noi state membre. Construcția europeană nu putea fi concepută în afara proceselor economice și politice internaționale. Existența și întinderea libertăților de circulație în spațiul european nu puteau fi concepute în afara acordurilor internaționale. Principiile generale de acțiune sunt reprezentate de înlăturarea taxelor vamale, nediscriminarea și eliminarea subvențiilor acordate de stat.

Dintre cele patru libertăți pe care se întemeiaza Piața Internă, libera circulație a mărfurilor este cea mai mult influențată din punct de vedere al impactului asupra vieții cetățenilor din Uniunii Europene. Datorită faptului că tratatele nu conțin definiții clare cu privire la pieța comună sau pieța internă, doctrina a încercat să le definească ca fiind locul de întâlnire al cererii și ofertei din toate statele membre, fără discriminare pe bază de cetățenie sau naționalitate ori distorsionariale concurenței.

În aceste condiții se poate observa că sunt foarte puține activitățile economice ale unui stat care să nu fie influențate de libera circulație a mărfurilor. De aceea, jurisprudență Curții Europene în materie reprezintă rezultatul încercărilor instituțiilor comunitare, statelor membre, persoanelor fizice sau juridice de a cunoaște limitele pieței comune și, în principiu, valorile și interesele protejate de dreptul comunitar.

Acest principiul a evoluat odată cu dezvoltarea comerțului intracomunitar care a fost impresionantă. Dacă este acceptată ideea că Piața Internă înseamnă locul de întâlnire al cererii și ofertei în ceea ce privește un produs, rezultă ca nu trebuie impuse limite sau condiționări cu privire la intrarea produsului pe piața națională a unui stat membru. Exemplele cele mai elocvente în acest sens sunt reprezentate de taxele vamale sau impunerea anumitor cote.

Dar acestea nu constituie singurele obstacole pentru intrarea unui produs pe o piață. Statele membre, prin intermediul legislației adoptate pentru protejarea piețelor naționale, pot afectă circulația mărfurilor într-o maniera care restricționează activitatea economică, fără ca, la o prima vedere, aceasta să fie discriminatorie. Pe de altă parte, tratatele nu intenționează să stabilească doar o piață internă, ci o Comunitate, ceea ce înseamna că piața internă este susținută de politici care se referă și la alte elemente ale calității vieții în Uniunea Europeană, precum politica agricolă, socială, de mediu, de protecție a consumatorilor etc.

Legislația în materie permite restricționarea liberei circulații a mărfurilor, care este întărită de doctrina Curții Europene referitoare la cerințele obligatorii conform cărora, pâna la armonizarea la nivel comunitar a legislației, restricțiile nediscriminatorii ale statelor membre pentru mărfurile care intră pe teritoriul lor și care sunt destinate protejării unor valori recunoscute de dreptul comunitar sunt compatibile cu prevederile tratatelor.

Principiul libertății de circulație se aplică atât produselor care provin din statele membre, cât și celor care sunt localizate în cadrul Comunității și care au fost importate în mod legal dintr-un stat din afara Comunității. În momentul importului inițial, aceste produse sunt supuse taxelor vamale conform politicii tarifare comune și formalităților administrative, statistice și de igienă corespunzatoare legislației Uniunii Europene.

În urma acestor proceduri, produsele primesc dreptul la liberă circulație în cadrul Uniunii Europene. În principiu, libera circulație a mărfurilor solicită statelor membre să abroge toate măsurile ce constituie o bariera în calea comerțului în interiorul Comunității. Abolirea măsurilor naționale restrictive reprezintă corolarul stabilirii unei Uniuni Vamale care cuprinde interzicerea taxelor de import și export și orice alte măsuri cu efect echivalent ce afectează comerțul între statele membre, precum și stabilirea unui tarif vamal comun față de state terțe.

Libera circulație a mărfurilor reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale Comunității Europene. Aceasta presupune realizarea unei uniuni vamale care să vizeze toate categoriile de mărfuri și să implice interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor și exporturilor ori a altor taxe cu efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu statele terțe și eliminarea restricțiilor cantitative.

Libera circulație a mărfurilor înseamnă că acestea pot circula pe teritoriul Uniunii la fel de liber ca și pe piața națională, în acest scop fiind instituite o serie de măsuri care o garantează, precum interdicția de a crea bariere tarifare, interdicția de a stabili restricții cantitative sau măsuri cu efect echivalent, interdicția de a introduce discriminări fiscale bazate pe naționalitate la import și la export sau suspendarea formalităților la frontierele dintre statele membre ale Uniunii.

Cea mai evidentă formă de protecționism este manifestată prin intermediul taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale, având drept scopul creșterea prețului mărfurilor străine față de cel al prețurilor produselor interne similare. Un stat poate încerca să favorizeze produsele interne prin utilizarea unor taxe discriminatorii față de mărfurile de import. De asemenea, el poate căuta să păstreze unele avantaje pentru propriile produse, impunând cote sau măsuri care au un efect echivalent asupra importurilor, reducând prin aceasta cantitatea produselor importate.

Persoanele private pot, de asemenea, să întreprindă acțiuni care să ducă la compartimentarea pieței de-a lungul liniilor naționale și să împiedice realizarea pieței unice. Politica comercială comună a Comunităților Europene s-a integrat perfect în perspectiva dezvoltării armonioase a comerțului mondial. Ideea unei politici comune conduce la recunoașterea unor prerogative speciale Comunității europene, Consiliului și Comisiei.

În mod explicit, articolul 133 din Tratatul Comunităților Europene oferă competență exclusivă Consiliului European în ceea ce privește modificările tarifare, încheierea acordurilor tarifare și comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor și măsurile de protecție comercială.

Întrucât armonizarea comunitară nu este decât parțială, există competențe concurente pentru state și Comunitate în materia negocierilor, acest lucru reprezentând o problemă de actualitate atât pentru importul în cadrul Uniunii Europene, cât și pentru activitatea de export. Principiul este acela al interdicției restricțiilor cantitative. Cu toate acestea, pentru anumite produse, statele membre pot fi autorizate să adopte contingente cantitative. Contingentele tarifare sunt posibile în cazul în care statele percep la import tarife inferioare până la un anumit prag, exceptările sau suspendările de drepturi putând fi, de asemenea, decise.

Conform dispozițiilor Tratatului privind Comunitatea Europeană, marfa vizează capitalurile, persoanele și serviciile, a căror circulație poate pune în mișcare mărfurile. Marfa reprezintă orice bun apreciabil în bani, susceptibil să formeze obiectul unei tranzacții comerciale. Imaterialitatea unui bun nu îl împiedică de a fi considerat marfă, ea reprezintând orice bun transportat peste o frontieră, în scopul efectuării unor tranzacții comerciale.

Mărfurile pot fi obținute în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii, importate din alte țări sau teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al Ununii Europene sau din alte state și prelucrate pe teritoriul Uniunii Europene.

Libera circulație a mărfurilor are la bază doi piloni, și anume înlăturarea contingentelor și restricțiilor cantitative și interzicerea măsurilor naționale de toate tipurile care sunt susceptibile de a împiedica comerțul intracomunitar asemănător restricției cantitative. Primul pilon este inseparabil de Uniunea vamală a cărei realizare este fundamentul Uniunii Europene. Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative sunt aplicabile la import sau la export.

Prima obligație impusă de Tratatul privind Comunitățile Europene pentru realizarea dezarmării vamale între statele membre fondatoare, a fost aceea de a nu introduce noi taxe vamale la importurile sau exporturile și a tuturor taxelor cu efect echivalent din alte state membre începând cu data intrării în vigoare a tratatului.

Termenul de taxe cu efect echivalent a fost interpretat de Curtea de Justiție ca incluzând orice sarcină pecuniară. Aceasta a statuat că toate taxele, indiferent de modul lor de aplicare, care sunt impuse în mod unilateral asupra mărfurilor ce traversează frontierele, fără a avea regimul strict al taxelor vamale, reprezintă taxe cu efect echivalent. Orice obligație pecuniară, indiferent de mărimea, destinația sau modul de aplicare, și care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor autohtone sau străine, doar pentru faptul că acestea traversează o frontieră și care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului, ci este o taxă cu efect echivalent.

Totodată, a fost interzisă mărirea taxelor vamale existente în comerțul cu celelalte state membre, această regulă fiind cunoscută sub numele de regula suspendării. Liberalizarea schimburilor comerciale are anumite consecințe și asupra importurilor, dar și exporturilor. În ceea ce privește exporturile, statele membre trebuie să se informeze reciproc cu privire la acestea, producându-se și operațiuni de eliminare a subvențiilor care ar putea denatura caracterul competitiv al concurenței.

Statele membre au obligația de a-și adapta monopolurile naționale cu caracter comercial astfel încât să asigure excluderea oricărei discriminări între cetățenii statelor membre cu privire la aprovizionare și desfacere. Această prevedere este aplicabilă oricărei instituții prin intermediul căreia un stat membru controlează, conduce sau influențează, direct sau indirect, importurile sau exporturile dintre statele membre.

Secțiunea 3.2: Regimul juridic aplicabil în domeniul liberei circulații a mărfurilor

Baza legală a liberei circulații a mărfurilor este reglementată de dispozițiile Tratatului de la Roma de constituire a Comunităților Europene, în articolele 6-12, 30-37, 85-86 și 92-96. În acest sens, articolul 7 din Tratat definește Piața Internă a Comunităților drept o zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului. Toate controalele și verificările sistematice necesare asigurării conformității cu regulile au loc pe piață și nu la frontierele naționale.

Articolul 6 din Tratat interzice orice discriminare pe bază de naționalitate, atât între statele membre, cât și între cetățenii acestora.

Articolele 9-12 solicită abolirea taxelor vamale și a impozitelor cu efect echivalent asupra schimburilor dintre statele membre, iar articolele 30-36 interzic restricțiile cantitative și măsurile cu efect similar asupra schimburilor dintre statele membre. Stabilirea condițiilor stricte pentru ajutoarele de stat, pentru protejarea integrității Pieței Interne și obligativitatea statelor membre de a nu face discriminări de natură fiscală sunt stabilite în articolele 93 și 95 din Tratatul de la Roma.

Libera circulație a mărfurilor se aplică tuturor produselor originare din statele membre și tuturor produselor din țări terțe cu drept de liberă circulație în spatiul comunitar. La început, libera circulație a mărfurilor a fost privită ca parte integrantă a uniunii vamale a statelor membre, implicând eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor comerciale cantitative și a măsurilor echivalente, precum și stabilirea unor tarife externe comune pentru Comunitate. Ulterior, accentul s-a pus pe eliminarea obstacolelor încă existente în calea liberei circulații în vederea creării unei Piețe Interne, o zonă fără frontiere interne în care bunurile pot circula la fel de liber ca și pe o piață națională. Practic, eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între statele membre s-a realizat la 1 iulie 1985, dată la care s-a definitivat uniunea vamală.

Tratatul de la Roma permite statelor membre, prin textul articolului 30, să adopte măsuri cu efect echivalent cotelor vamale atunci când acestea sunt justificate de considerații generale și neeconomice, cum este cazul moralității publice, politicii publice, securității publice, protecției sănătății și vieții oamenilor, animalelor sau plantelor, protecției tezaurelor naționale sau protecției proprietății industriale și comerciale.

Începând cu 1 ianuarie 1993, mărfurile care trec frontierele interne ale Comunității nu mai sunt supuse controlului. Eliminarea formalităților de trecere a frontierelor implică inițiative în patru domenii legate între ele, mai precis eliminarea documentelor vamale în comerțul intracomunitar, regulile comunitare care guvernează libera circulație a bunurilor, întărirea frontierelor externe și cooperarea între administrații.

În legătură cu eliminarea documentelor vamale în comerțul intracomunitar, formalitățile vamale au fost simplificate semnificativ prin introducerea documentului administrativ unic, a posturilor comune de trecerea a frontierei și simplificarea procedurior de tranzit. Începând cu anul 1989, a fost demarat procesul de eliminare treptată a utilizării documentului adminstrativ unic și a documentului de tranzit. Aceste documente au continuat să fie utilizate pentru aplicarea acordurilor comerciale speciale, cum este cazul măsurilor trazitorii din actul de aderare al Spaniei și Portugaliei pentru anumite produse agricole. Documentele de tranzit sunt încă necesare pentru bunurile care tranziteaza statele Asociației Europene a Liberului Schimb, precum și pentru bunurile care circulă între teritoriile din sistemul comunitar armonizat de T.V.A. și cele din uniunea vamală din afara acestui sistem.

De asemenea, în prezent, mai sunt efectuate controale la frontiere cu privire la sănătatea plantelor și animalelor, fără nici o discriminare pe motiv de origine a bunurilor sau de modalitate de transport.

Din motive logistice au fost făcute demersuri pentru aplicarea unei definiții comune a legăturilor aeriene și maritime cu țările ne-membre în vederea garantării eliminării controalelor din aeroporturi și porturi legate de bagajele călătorilor care circulă în interiorul Comunității.

Referitor la regulile care guvernează libera circulație a mărfurilor, documentul administrativ unic este principalul instrument de administrare a controlului taxelor și de asigurare a intereselor economice, comerciale sau de politică publică ale statelor membre, fiind utilizat și în colectarea de date statistice. Astfel, eliminarea acestui document a reprezentat un pas precedat de o serie de măsuri cu rolul de a defini noile reguli de guvernare a liberei circulații a bunurilor. În primul rând a fost necesară redefinirea modalităților de controlare a taxelor prin transferarea acestui control la sediul firmei și la depozitele autorizate.

În plus, procurarea de date statistice, care avea loc la punctele de trecere a frontierei, a fost înlocuită de datele rezultate din rapoartele financiare ale firmelor, parte integrantă a sistemelor naționale de colectare a datelor. Aceste reguli sunt aplicate tuturor produselor, dar sunt însoțite de un set de reguli speciale privind circulația, controlul și comercializarea anumitor produse. Majoritatea regulilor speciale se referă la produsele agricole datorită faptului că acestea implică aspecte legate de protecția sănătății animalelor, plantelor și oamenilor. Pentru protejarea obiectivelor legitime ale statelor membre în anumite domenii, au fost adoptate unele măsuri privind returnarea obiectelor culturale tranferate ilegal într-un alt stat membru, comerțul cu droguri și tranferul de deșeuri.

Eliminarea controalelor la frontierele interne implică administrarea riguroasă a frontierelor externe, angajații responsabili cu controlul la frontierele externe trebuind să acționeze în numele tuturor autorităților naționale și în interesul tuturor firmelor și consumatorilor din Comunitate. Codul Vamal Comunitar reglementează cadrul legal comun pentru efectuarea controalelor vamale, fiind suplimentat prin măsuri speciale referitoare la domeniul veterinar și fitosanitar, la bunurile culturale, la comerțul cu droguri și substanțe psihotrope, la comerțul internațional de animale și plante declarate specii protejate, precum și la lupta împotriva falsificării.

Eliminarea controalelor la frontiere a determinat intensificarea treptată a cooperarii și schimbului de informații dintre autoritățile naționale și Comisia Europeană. Astfel, în ceea ce privește schimbul de informații, au fost luate o serie de măsuri cu privire la îmbunătățirea cooperării dintre funcționarii vamali privind tariful vamal integrat al Comunității Europene, schimbul de informații și monitorizarea clasificărilor tarifelor pentru bunuri elaborate de administrațiile naționale, schimbul de informații privind bunurile acoperite de reguli speciale, modalitățile de tranzit pentru bunurile supuse controlului vamal și monotorizarea exporturilor comunitare de bunuri strategice și de lucrări de artă.

Totodată, au fost înființate organisme pentru sprijinirea luptei împotriva fraudei vamale, pentru taxarea indirectă, pentru monitorizarea animalelor vii și a cărnii, precum și pentru statisticile de comerț cu bunuri între statele membre.

Asistența reciprocă între administrații în domeniile legate de libera circulație a mărfurilor a fost înlesnită prin înființarea unor organisme, precum Oficiul pentru inspecție și control veterinar și fitosanitar, care constituie legatura permanentă cu administrațiile naționale în domeniu și cu autoritatea comunitară de aplicare a legii. De asemenea, prin intermediul unei serii de programe de formare s-a încercat promovarea convergenței practicilor administrative în domeniul vamal, al pieței interne și al taxării indirecte.

Transpunerea aquis-ului comunitar în domeniul liberei circulații a mărfurilor presupune armonizarea legislativă și capacitatea administrativă și instituționala de a pune în aplicare această legislație. România a facut foarte puține progrese în acest sens și, fiind nevoie de o dezvoltare și întărire a capacității sale administrative de transpunere a aquis-ului în domeniu. Ca urmare a adoptării Legii evaluarii conformității produselor și a progreselor semnificative în preluarea acquis-ului comunitar sectorial în cursul anului 2001, în luna martie a anului 2002 România a deschis negocierile pentru Capitolul 1 din Tratatul privind Comunitățile Europene, și anume Libera circulație a mărfurilor. România a facut puține progrese în privința liberei circulații a mărfurilor. În mare parte, alinierea la acquis-ul în acest domeniu a fost considerabil limitată de lipsa legislației cadru bazată pe principiile Noii Abordări și ale Abordării Globale, care a împiedicat progresele din sectorul legislației specifice pe domeniile acoperite de Directivele Noii Abordări.

România a transpus doar o parte din prevederile acquis-ului comunitar referitor la textile, vehicule cu motor și produse cosmetice. Progrese slabe au fost semnalate în domeniul produselor farmaceutice. De asemenea, sunt necesare eforturi majore pentru a îmbunătăți pe ansamblu capacitatea administrativă de implementare a acquis-ului în domeniul produselor industriale care ramâne foarte slabă. Mai mult, capacitatea administrației de a elabora legislația în domeniul liberei circulații a mărfurilor este încă limitată și trebuie întărită.

Funcționarea pieței comune poate fi afectată prin adoptarea unor măsuri care pot fi luate în cazul unor serioase tulburări interne, afectând legea și ordinea, în caz de război, tensiune internațională serioasă care constituie o amenințare de război sau în scopul îndeplinirii obligațiilor pe care acesta le-a acceptat pentru menținerea păcii și securității naționale. În această ordine de idei, statele membre trebuie să se consulte pentru a împiedica efectele unor astfel de măsuri. Aceste situații exclud situațiile care ar putea constitui motive de ordine publică și care ar putea fi invocate în cazul unei restricții sau prohibiții. Acestea pot avea ca efecte, printre altele, și împiedicarea liberei circulații a mărfurilor prin aplicarea unor restricții sau prohibiții de ordin intern, în special în plan economic. Astfel, se pot introduce măsuri de raționalizare, interzicerea stocărilor, interdicții privind creșterea prețurilor sau măsuri de rechiziționare.

O clauza de salvgardare poate fi aplicabilă numai atunci când intervine o criză neașteptată în balanța de plăți a unui stat membru. Măsurile ce urmează a fi luate în acest scop aduc un minim de perturbări în funcționarea pieței comune și nu trebuie să fie excesiv de prohibitive sau de restrictive pentru remedierea dificultăților neașteptate care s-au manifestat. Acest caracter echilibrat al conduitei statului în cauză poate fundamenta o nouă regulă a rațiunii prin instituirea unor restricții sau prohibiții care pot afecta libera circulație a mărfurilor și, în mod evident, buna funcționare a piețeii comune.

Restricții și disctiminări care afectează libera circulație a mărfurilor pot surveni și ca urmare a activităților monopolurilor de stat cu caracter comercial. Concret, aceste monopoluri au drepturi exclusive asupra importurilor și exporturilor și dețin libertatea de a fixa condițiile de aprovizionare și desfacere, putând introduce restricții și discriminări la import și la export care constau în dreptul exclusiv vânzare-cumpărare ori posibilitatea de control asupra importurilor și exporturilor. Monopolurile de stat pot fi atât cu caracter comercial, cât și mixet, adică de producție și comerciale.

Prin reglementările naționale, drepturile menționate pot fi acordate unei întreprinderi de stat sau unei instituții de stat care are rolul de a supraveghea ori determina sau influența apreciabil comerțul dintre statele membre sau unei intreptinderi private pe cale concesionării unor activități importante, precum producția și desfacerea alcolului și tutunului, monopoluri delegate.

Libera circulație a mărfurilor pe teritoriul comunitar elimină trecerea acestora prin birouri vamale, dar pot face oricând obiectul unui control datorită faptului că acest control nu mai este efectuat la plecarea dintr-o țară membră a Comunității Europene și nici la ajungerea la destinație într-un alt stat membru a Comunității Europene. Acestea vor fi controlate din punct de vedere al documentelor realizându-se prin întocmirea unei declarații care presupune declararea tuturor importurilor și exporturilor comunitare desfășurate în termen de o lună calendaristică și care se depune până în data de 15 a lunii următoare. În această declarație intrastat trebuie menționate codurile mărfurilor în parte, cantitatea, unitatea de măsură, valoarea și kilogramele aferente fiecărei facturi.

CAPITOLUL IV: LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR

Libera circulație a persoanelor reprezintă una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor. Cetățenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili unde doresc pe teritoriul Uniunii Europene.

Pentru a fi într-adevăr în avantajul tuturor, libertatea de circulație a persoanelor trebuie însoțită de un nivel corespunzător de securitate și justiție. Această dublă cerință a fost înscrisă în Tratat privind Comunitatea Europeană sub forma înființării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii, acest obiectiv fiind realizat doar de câteva state membre în baza Convenției de Implementare a Acordului Schengen.

În contextul necesității realizării unei compatibilități între drepturile fundamentale recunoscute și protejate de constituțiile statelor membre, Curtea Europeană de Justiție a recunoscut o serie de drepturi ca fiind fundamentale. Toate acestea au facut obiectul unor procese desfășurate în fața Curții de Justiție, nefiind însă dată nici o definiție abstractă a scopului protejării drepturilor fundamentale ale individului. Astfel, au apărut probleme în distingerea unui drept economic fundamental de altul și în distingerea acestora de libertățile fundamentale reglementate în mod explicit de Tratatul de la Roma, și anume libera circulație a persoanelor, libera circulație a bunurilor, libertatea de a furniza servicii și libertatea de stabilire.

Secțiunea 4.1: Noțiuni introductive

Libertatea de circulație a reprezentat dorința cetățenilor din Europa Centrală și de Est, integrați în sistemul socialist până în anul 1990 și a rămas un obiectiv pentru majoritatea țărilor slab dezvoltate. În fapt, accesul la piața forței de muncă dintr-un alt stat membru reprezintă esența liberei circulații a persoanelor și asigură mobilitatea forței de muncă în cuprinsul Comunității. Libera circulație a persoanelor facilitează cunoașterea reciprocă a persoanelor din diferite state, cunoasterea culturii, religiei, obiceiurilor, tradițiilor, realizărilor tehnice etc.

Trebuie precizat faptul că dreptul la libera circulație a persoanelor în sensul legislației Uniunii Europene este înțeles ca un drept de deplasare și ședere în alt stat membru al Uniunii, fără ca pentru aceasta să fie nevoie de permisiunea acelui stat. Evident, acest drept nu este valabil în propriul stat, ci doar în momentul trecerii frontierei într-un alt stat al Uniunii Europene.

Evident, exercitarea dreptului la liberă circulație impune fiecărei persoane cerința posibilității finanării deplasării și șederii prin mijloace proprii, prin muncă ori prin fonduri proprii, astfel încât să nu fie dependent de ajutor social în statul gazdă.

Ca și în dreptul intern, în anumite cazuri, dreptul la liberă circulație poate fi îngrădit, din motive de securitate și ordine națională, însă numai atunci când este vorba despre un pericol grav care privește interesele fundamentale ale statului.

Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piață internă, care nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor.

Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor dintre cetățenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre care stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări pot viza condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se conturează libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la liberă circulație asupra unor noi categorii de persoane precum studenți, persoane care nu depun activități economice, dar care au resurse suficiente de trai.

Conceptul de cetățenie europeană a fost prima dată introdus în textul Tratatului de la Maastricht prin care s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, acesta a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre și politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe și politica referitoare la imigrație.

Prin politica sa, Uniunea Europeană urmărește crearea unei zone europene de libertate, securitate și justiție în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naționalitate. În același timp, este în desfășurare un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce privește controlul la frontierele externe ale Uniunii și politicile de vize, azil și imigrație. Libera circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor.

Libertatea de stabilire a cetățenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru pentru a exercita acolo activități este, în mod evident, de altă natură decât aceea de a oferi, în afara frontierelor naționale, servicii clienților rezidenți în alt stat. Trebuie menționat faptul că aceste două libertăți au mai multe puncte comune. Astfel, din punct de vedere economic, ambele concură la atingerea aceluiași obiectiv, și anume realizarea Pieței Comune pentru exercitarea activităților economice.

Secțiunea 4.2: Regimul juridic aplicabil cu privire la libera circulație a persoanelor

Baza legală a liberei circulații a persoanelor o reprezintă articolele 14, 18 și 61 din Tratatul de la Roma și articolul 45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale. Astfel, articolul 14 stabilește piața internă, acesta incluzând libera circulație a persoanelor. Textul articolului 18 statuează dreptul cetățenilor Uniunii de a circula și de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, iar articolul 61 face referire la vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor. Articolul 45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor membre. Totodată, libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanților țărilor terțe stabiliți legal pe teritoriul unui stat membru.

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma și a prevăzut o perioadă de cinci ani până la momentul în care vor fi aplicate procedurile comunitare și în aceste domenii.

Libera circulație a persoanelor urmărește, din punct de vedere economic, crearea, în primul rând, a unei piațe unice a forței de muncă, iar din punct de vedere politic, realizarea unei mai mari coeziuni a popoarelor care alcătuesc Uniunea Europeană, în special prin eliminarea barierelor privind migrația și promovarea unei cetățenii comunitare.

Dreptul la libera circulație și de stabilire a persoanelor este prevăzut în Titlul III, intitulat „Libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor" din partea a treia a Tratatului de instituire a Comunității Europene. Conform articolului 3 paragraful l litera c) din Tratat, acțiunea Comunității, urmărește crearea unei piețe interioare concretizată prin înlăturarea, între statele membre, a obstacolelor la libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor, iar articolul 18 prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a ședea liber pe teritoriul statelor membre.

De asemenea, libera circulație a forței de muncă trebuie să permită țărilor care se confruntă cu un anumit nivel al șomajului să exporte din surplusul său către țările în care se înregistrează o penurie a mâinii de lucru. Tratatele comunitare fac diferență între salariați și persoane, precum liber-profesioniștii sau oamenii de afaceri, care includ atât persoanele fizice, cât și pe cele juridice.

Libera circulație a lucrătorilor este prezentată în Tratatul de la Roma în articolele 48-49, după dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor, fiind în corelație cu libera circulație a serviciilor și capitalurilor. Această libertate presupune că lucrătorul care se deplasează pe teriroriul Uniunii răspunde unei oferte efectiv făcute cu privire la un loc de muncă. Nu este vorba, așadar, de dreptul de a pleca în mod liber pe teritoriul țărilor membre pentru a căuta un loc de muncă.

Ca un corolar al acestei libertăți, statelor membre li se solicită să abolească orice discriminare între lucrători bazată pe naționalitate, cu privire la angajare, remunerare și celelalte condiții de muncă și angajare. O restricție importantă este adusă de paragraful 3 al articolului 48 care prevede că statele membre pot limita dreptul liberei circulații pentru rațiuni de ordine, securitate sau sănătate publică. Dreptul de intrare și ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene le este asigurat și membrilor familiei lucrătorului care se deplasează. Familia este definită, în acest context, ca fiind compusă din soțiul și descendenții lor direcți care au vârsta sub 21 de ani sau care se află care în întreținerea lor, precum și rudele directe, în linie ascendentă ale lucrătorului și ale soțilui, întreținute de către acesta.

Directiva 2004/38 a cuprins în definiția membrului de familie și partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, pe baza legislației unui stat membru, dacă legislația statului membru gazdă tratează aceste parteneriate drept echivalente ale căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute în legislația relevantă a statului membru gazdă.

În ceea ce privește politica comunitară în domeniul vizelor, acquis-ul comunitar în domeniul este reprezintat, în principiu, prin dispozițiile articolelor 9-27 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen, precum și de o serie de alte acte normative comunitare referitoare la implementarea acquis-ului Schengen în țările membre, stabilirea unui model tip de viză comună și stabilirea unui model uniform de formular de cerere de viză.

Prin dispozițiile Convenției sunt reglementate tipurile de vize valabile în spațiul comunitar și procedura de eliberare a acestora. Conform acestor dispoziții, vizele valabile pentru accesul în spațiul comunitar sunt viza pentru șederile de scurtă durată care este uniformă, valabilă pe teritoriile tuturor statelor membre și se poate prezenta sub forma vizei de călătorie valabilă pentru una sau mai multe intrări fără ca durata unei șederi neîntrerupte sau durata totală a șederilor succesive, calculată de la data primei intrări, să depășească trei luni pe semestru și vizei de tranzit care permite titularului său tranzitarea teritoriilor statelor membre o dată, de două ori sau, în mod excepțional, de mai multe ori, pentru a se deplasa pe teritoriul unui stat terț, fără ca durata unui tranzit să depășească cinci zile, precum și viza pentru șederi de lungă durată care se eliberează pentru o perioadă mai mare de trei luni. Aceste vize sunt calificate ca fiind vize naționale și se eliberează de statele membre conform propriilor legislații.

Tot cu privire la accesul în spațiul comunitar, Convenția stabilește anumite reglemetări cu privire la condițiile referitoare la circulația străinilor, permisele de ședere și semnalarea de neadmitere și măsurile de acompaniament.

În perspectiva creării unui spațiu comunitar în care se dorește elimnarea controalelor la frontieră, iar libera circulație a persoanelor să fie deplină, se impune crearea unei securități a frontierelor externe și realizarea unei solidarități în acest sens a statelor membre. Pentru aplicarea eficientă a Convenției, a fost introdusă o măsură tehnică esențială, Sistemul de Informații Schengen, prin intermediul căruia se centralizează informațiile privind intrarea în spațiul comunitar a cetățenilor statelor terțe, problemele privind politica de vize și privind cooperarea polițienească. Accesul la acest sistem este recunoscut, în principal, organelor de poliție și autorităților responsabile cu controlul frontierelor. Sistemul de Informare Schengen este reglementat prin dispozițiile cuprinse în Titlul IV al Convenției care se referă la aspecte precum crearea Sistemului de Informare Schengen, exploatarea și utilizarea Sistemului de Informare Schengen, protecția datelor cu caracter personal și securitatea datelor în cadrul SIS, procedura privind prelucrarea automată a datelor personale și măsurile de protecție și suportarea costurilor SIS.

Libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar poate genera apariția unor probleme legate de migrația clandestină, ceea ce presupune adoptarea unor măsuri riguroase de supraveghere și control a frontierelor externe. Prin dispozițiile articolelor 3-8 din Convenția Schengen sunt reglementate chestiuni cu privire la trecerea frontierelor externe. În acest sens, Convenția stabilește condițiile de intrare pe teritoriul statelor membre și durata de ședere acordată străinului, efectuarea controlului autorităților competente la frontierele externe privind circulația transfrontalieră, precum acordarea de asistență reciprocă și asigurarea unei cooperări strânse și permanente între statele membre, în vederea exercitării eficiente a controalelor și supravegherilor.

Convenția de Aplicare a Acordului Schengen definește un ansamblu de concepte privind instituția azilului, precum cerere de azil, solicitant de azil, examinarea unei cereri de azil, solicitant de examinarea unei cereri de azil, reglementând responsabilitatea pentru examinarea cererilor de azil prin dispozițiile artcolelor 28-38.

În vederea analizării centralizate a cererilor de azil, a fost adoptată Convenția de la Dublin care stabilește principiul conform căruia un singur stat membru este responsabil cu analiza cererilor de azil. Tendința comunitară este de a crea un sistem comun în scopul unei evidențe centralizate a cererilor de azil.

Reglementările comunitare stabilesc, în beneficiul solicitanților de azil sau a statutului de refugiat, un standard minim de viață și respectarea drepturilor lor pe perioada desfășurării procedurilor de acordare a dreptului de azil sau de refugiat.

În cadrul procesului de realizare a liberei circulații a persoanelor, un aspect important îl constituie protecția datelor cu caracter personal. Protecția datelor cu caracter personal reprezintă o componentă importantă în cadrul Sistemului de Informare Schengen, fiind o problemă reglementată detaliat prin dispozițiile Convenției de Aplicare a Acordului.

În ceea ce privește prelucrarea automată a datelor personale, Convenția stabilește, în sarcina statelor membre, să adopte dispoziții naționale necesare pentru atingerea unui nivel minim de protecție a datelor personale, cel puțin egal cu cel care rezultă din principiile Convenției Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal. Aceasta face parte integrantădin acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulații a persoanelor și conține reglementări privind: asigurarea securității datelor cu caracter personal; garanții pentru protecția drepturilor persoanelor fizice ale căror date se prelucrează automatizat; categoriile speciale de date cu caracter personal și regulile fluxului transfrontalier de date în cadrul cooperării internaționale.

Constituția europeană reprezintă un pas important în construcția europeană, fiind gândită să răspundă provocărilor unei lumi în schimbare, provocări cu care se confruntă o Uniune care traversează cea mai mare extindere și, nu în ultimul rând, a unei Europe unite cu peste 450 de milioane de locuitori. Ea trebuie să creeze cadrul pentru democrație, libertate și transparență, pentru o Europă eficientă care lucrează mai aproape de fiecare cetățean. În acest context, Constituția asigură continuitatea legală a Comunităților, simplificând instrumentele legale și adaptând procesul decizional la provocările actuale.

Articolul I-4 din Constituție Europenaă prevede la paragraful 1 libertățile fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene reglementând garantarea liberei circulații a persoanelor, a bunurilor, a capitalurilor și a serviciilor, precum și libertatea de stabilire. În acest sens, este necesară separarea noțiunii de libertate fundamentală în sensul de drept al omului și libertate fundamentală în sensul dreptului comunitar, dublat de un drept subiectiv, cu încărcătură economică, specific pieței comune.

Cetățenia Uniunii Europene este un drept liber de acces și de sejur în toate statele membre. În ciuda redactării articolelor 17 și 18 din Tratatul de la Roma, această libertate nu este necondiționată. Dispozițiile Tratatului au evoluat spre acordarea unui drept de intrare și de sejur celor care nu desfășoară activități care le-au fost recunoscute în aceleași condiții ca și celor care desfășoară astfel de activități, având caracter economic.

În ceea ce privește persoanele care desfășoară activități, dreptul lor de intrare și de sejur au scopuri economiși reprezintă consecința dispozițiilor articolelor 39, 43 și 48 care au fost recunoscute ca având efect direct. Această recunoaștere, de către Tratat, a dreptului direct de intrare și de sejur nu a fost niciodată concepută într-o manieră necondiționată, fiind posibile restricții pe motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică, iar Tratatul nu determină restricțiile admisibile. Acest drept de acces este, totuși, prealabil exercitării acestor importante libertăți prevăzute de Tratat.

Astfel, prin intermediul directivelor, dreptul efectiv și concret de acces a fost acordat pentru activități economice. Au fost adoptate două directive, în acest sens, Directivele nr. 64/220 și 64/221, prima fiind înlocuită printr-o altă directivă emisă în anul 1973 și care constituie, împreună cu cea de-a doua, dreptul pozitiv în materie.

În cadrul finalității economice a Tratatului, acest drept de acces pe teritoriul statelor membre nu putea fi oferit decât din perspectiva unei stabiliri sau a unei furnizări de servicii. În ceea ce privește limitarea dreptului la libera circulație, trebuie observat faptul că au fost realizate o serie de derogări imediat după semnarea Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană care au fost preluate de Directiva din 25 februarie 1964 cu privire la coordonarea dispozițiilor speciale care vizează deplasarea și sejurul străinilor, justificate pe motive de ordine publică, securitate publică și sănătate publică.

Este lesne de înțeles că exercitarea cu bună-credință a oricărui drept nu poate fi decât benefică, atât pentru deținătorul dreptului, cât și pentru societate. Totuși, practica a oferit nenumărate exemple de nesocotire, de încălcare a cerințelor unei corecte utilizări a acestor drepturi. Cel puțin în ceea ce privește libera circulație a persoanelor, cazurile de exercitare cu rea-credință a acesteia sunt variate și cu efecte uneori complexe. Aceste manifestări ale criminalității rezultă sau au legătură directă cu exercitarea dreptului la libera circulație a persoanelor.

CAPITOLUL V: LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALULUI

În urmă cu aproximativ 50 de ani lua naștere ideea creării unei zone europene menită a gestiona în comun resurse precum cărbunele și oțelul, ajungând să se dorească nu doar o gestionare comună a acestora, ci și soluționarea, tot în comun, a unor aspecte sensibile, la nivel politic, economic și social, apărând astfel Comunitățile Europene și instituțiile special create pentru conducerea acestora.

Ideea de Uniune Europeană s-a bazat pe aspectele economice, apărand ideea de piață unică cu tot ceea ce implică aceasta, și anume asigurarea deplinei libertăți de circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și, nu în ultimul rând, a capitalurilor.

Funcțiile libertații de circulație a capitalurilor pot fi rezumate la contribuția la desăvarșirea pieței unice europene, facilitând celelalte libertăți, libera circulație a mărfurilor, a persoanelor și a serviciilor, favorizarea progresul economic prin alocarea optimă a capitalurilor, permiterea creării unui spațiu financiar de dimensiuni internaționale, contribuția adusă la realizarea obiectivelor politicii economice și monetare a Uniunii Europene și deschiderea căii unei concurențe directe între fiscalitatea statelor membre.

Libera circulație a capitalurilor este una dintre cele patru libertăți consacrate de Tratatul de la Roma. Acesta, însă, nu impune o cerință formală de liberalizare a piețelor de capital, urmând a se realiza doar în limita necesară asigurării unei funcționări eficiente a pieței interne.

Circulația capitalurilor a fost realizată progresiv. Astfel, liberalizarea a început odată cu adoptarea Directivei din 11 mai 1960 privind liberalizarea investițiilor directe și Directiva 86/566 privind liberalizarea operațiunilor de achiziție a acțiunilor sau a obligațiilor emise de societăți comerciale. În anul 1988 a fost adoptată Directiva 88/361 în scopul asigurării principiului liberei circulații a capitalurilor și stabilirii dimensiunii fianciare necesare unei piețe interne eficiente.

Tratatul de la Maastricht nu a abrogat Directiva din 1988, ci a accentuat liberalizarea circulației capitalurilor. Ultima modificare a intervenit prin Tratatul de la Amsterdam.

Secțiunea 5.1: Noțiuni introductive

Libera circulație a capitalurilor are ca scop înlăturarea restricțiilor care există cu privire la circulația capitalurilor între statele membre, să contribuie la desavârșirea Pieței unice europene înlesnind celelalte libertăți și să favorizeze progresul economic prin alocarea optimă a capitalului. Totodată, ea permite crearea unui spatiu financiar de dimensiuni internaționale și contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice și monetare a Uniunii Europene. Libera circulație a capitalurilor deschide drumul unei concurențe directe între fiscalitatea statelor membre.

Circulația banilor a reprezentat întotdeauna un subiect important pentru toate statele lumii. Prin urmare, politicienii au acordat un interes aparte acestei chestiuni, astfel încât, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, au fost înființate instituțiile de cooperare între statele europene care aveau ca principal scop reglementarea regulilor privind circulația banilor în afara granițelor interne.

În acest sens, pe 25 martie 1957 a fost adoptat Tratatul de la Roma și a luat naștere Comunitatea Economică Europeană. Trebuie reținut că prin adoptarea acestui tratat au fost puse bazele problemei referitoare la circulația banilor și a bunurilor în spațiul european. În urma formării Comunității Economice Europene, cetățenii europeni au obținut dreptul de a munci în orice stat membru și, implicit, de a efectua tranzacții financiare pe teritoriul statului respectiv, atât timp cât acestea erau în conformitate cu prevederile legale ale Comunității. Doctrina a susținut ideea că dacă odată cu bunurile și serviciile banii nu ar putea trece granițele intracomunitare, ori dacă muncitorii nu și-ar transfera câștigurile dintr-un stat membru în alt stat membru, beneficiile acestor libertăți ar fi mult prea mici.

Articolul 106 al Tratatului Comunității Europene prevede că orice tip de plată legată de libera circulație a bunurilor și serviciilor sau orice transfer de capital și de câștiguri realizate conform tratatului trebuie să fie autorizate de toate statele membre.

Pentru a evita problemele de discriminare pe motive naționaliste, prin articolul 67 al Tratatului de la Roma s-a stabilit că toate țările membre ale Comunității Economice Europene vor aboli restricțiile impuse asupra circulației capitalului asupra rezidenților în comunitate.

Economiștii vorbesc de două etape de dezvoltare a pieței de capital. Prima este caracterizată de evoluția lentă a pieței de capital, dar și de o Directiva emisă la 11 Mai 1960 care face distincție între tipurile de circulație a capitalului. În acest sens sunt nominalizate patru tipuri de capital listate de la A la D. În primul tip de circulație a capitalului, tipul A, sunt incluse investițiile directe și circulația capitalului propriu, care sunt de altfel și cele mai folosite tipuri de tranzacționări, statele membre având obligația să acorde climat favorabil acestor tranzacții, prin eliberarea autorizațiilor necesare. Următorul tip de circulație a capitalului, tipul B, se referă exclusiv la titlurile de valoare, statele membre implicate în astfel de tranzacții revenindu-le obligația de a nu îngreuna eliberarea autorizațiilor necesare. Tipul C se referă la tranzacțiile speciale cu titluri de valoare, autoritățile trebuind să acorde permisiuni pentru eliberarea autorizațiilor de schimb valutar cerute pe piață. Ultimul tip, tipul D, se referă la tranzacțiile de capital pe termen mediu și scurt, în această categorie intrând tranzacțiile speculative care pot duce la efecte negative asupra balanței de plăți.

Trebuie reținut faptul că circulația capitalului nu reprezintă remunerarea pentru un serviciu. Astfel, serviciile medicale, educaționale, turismul și altele de acest tip, constituie plăți care nu au legătură cu deplasarea de capital. Aceasta este, în realitate, investirea fondurilor ca urmare a circulației capitalurilor ca operațiuni financiare. Există, așadar, investiții pe piața comunitară care duc la creștere economică și la crearea locurilor de muncă. Astfel, statele sunt obligate să creeze condiții propice efectuării liberei circulații a capitalului, precum oferirea de condiții de favorizare a creditului, liberalizarea tranzacțiilor de capital, finanțarea privată și nu numai.

A doua etapă a dezvoltării pieței de capital care își are rădăcinile în Actul Unic European, încurajându-se abolirea restricțiilor impuse de circulația capitalului.

O personalitate marcantă care și-a pus amprenta asupra chestiunii circulației capitalului a fost Jacques Delors care a fost numit la începutul lui 1987 președinte al Comisiei Europene. Câțiva ani mai târziu, acesta a demonstrat că dacă problemele cauzate de rata crescută a șomajului ar fi ameliorate, atunci băncile ar începe să înregistreze profit.

Din anul 1990, s-a observat o liberalizare totală a circulației capitalului, ceea ce înseamnă că pot fi transferați bani dintr-un stat membru într-altul fără restricții. De asemenea, cetățenii spațiului comunitar pot efectua operațiuni financiare în toate statele membre ale Comunității, pot fi cumpărate obligațiuni din orice țară, iar plățile pot fi făcute în valuta aleasă de părți. Autoritățile naționale trebuie să se conformeze acestor reguli, iar în cazul în care la nivel local există legi care sunt contrare acestor prevederi, atunci ele trebuie eliminate, urmând a fi elaborate unele noi care să creeze climatul favorabil respectării prevederilor Actului Unic European.

Distincția dintre plăți curente și circulația capitalurilor este dificil de realizat. Astfel, plățile primelor de asigurare pentru pagubele materiale sau pentru asigurarea de răspundere civilă sunt plăți curente, în timp ce plata primelor pentru asigurarea de viață reprezintă o mișcare de capital. În categoria plăți sunt incluse plățile aferente schimbului de mărfuri, de servicii și de capitaluri. După expirarea perioadei de tranziție prevăzută de Directiva 88/361/CEE, plățile curente au devenit libere.

O liberalizare efectivă a circulației mărfurilor și serviciilor nu se putea realiza decât prin reglementarea acestor operațiuni. Tratatul de la Maastricht inserează liberalizarea realizată prin faptul că textul articolului 56 al Tratatului de la Roma dispune că restricțiile impuse plăților dintre statele membre sunt interzise, ca și acelea dintre statele membre și statele terțe. Sunt, de asemenea, libere de orice restricții plățile curente dintre statele semnatare ale Tratatului privind spațiul economic european.

Există modalități de exercitare a libertăților fundamentale care presupun o liberalizare prealabilă a mișcărilor de capital. Este cazul libertății de stabilire care postulează dreptul unui investitor comunitar de a avea participații într-o societate stabilită într-un alt stat membru sau de a crea o filială. Este, de asemenea, cazul liberei prestații a serviciilor în cazul sectoarelor sensibile, bancar și al asigurărilor, care presupune o liberalizare a capitalurilor pe termen scurt și transferuri pentru executarea contractelor de asigurare.

Circulația capitalurilor include deplasarea lor ce presupune operațiuni financiare care au legătură cu investirea fondurilor respective și nu cu remunerările pentru anumite servicii. Libera circulație a capitalurilor trebuie să fie, așadar, justificată de necesitatea efectuării de investiții pe piața comunitară, fără nici un fel de restricții, astfel încât să poată contribui la înfăptuirea obiectivelor din Tratat privind dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activităților economice, o creștere durabilă și neinflaționistă, precum un ridicat nivel de folosire a forței de muncă.

Curtea de Justiție a stabilit că transferul fizic de bancnote nu poate fi clasificat ca o deplasare de capital când transferul în cauză corespunde unei obligații de plată rezultând dintr-o tranzacție implicând circulația mărfurilor și serviciilor, iar transferurile realizate în legătură cu turismul ori cu călătoriile în scopuri de comerț, educație sau tratament medical constituie plăți și nu o deplasare a capitalului, chiar dacă ele sunt efectuate prin intermediul transferului fizic de bancnote.

Pentru a se asigura libera circulație a capitalurilor, pe lângă garantarea unor investiții directe și neîngrădite, trebuie să se procedeze la eliminarea restricțiilor, la emiterea de acțiuni, favorizarea creditelor, eliminarea taxelor și impozitelor asupra beneficiilor capitalului sau asupra tranzacțiilor cu capital. Libertatea de circulație a capitalurilor face referire la cumpărarea și subscrierea de instrumente financiare, virări de conturi în vederea unor plasamente, subscripții la un împrumut, investiții imobiliare în alte state membre, transferuri bazate pe contracte de asigurare sau credite comerciale pe termen lung.

În cadrul Uniunii Economice Monetare capitalul, bunurile, serviciile și populația circulă fără restricții și, nu în ultimul rând, în cadrul Uniunii există moneda unică, adoptată la un moment dat de toate țările membre. Având ca punct de plecare adoptarea monedei unice, apare zona euro care este o mare putere pe piața de capital, devenind cea mai mare piață de desfacere din lume. Introducerea monedei euro produce stabilizarea prețurilor, creșterea competiției, dezvoltarea politicilor economice, dar și afectarea cursurilor de schimb.

Există anumite măsuri care trebuie respectate de către statele membre din zona euro, și anume întărirea coordonării disciplinei bugetare și supravegherea acesteia, elaborarea, în ceea ce privește orientările de politică economic și vegherea ca acestea să fie compatibile cu cele adoptate la nivelul Uniunii, asigurând și supraveghere acestora.

Statele membre, în vederea înfăptuirii liberei circulații a plăților, se obligau să ia mai multe măsuri, printre care se angajau să autorizeze plățile și transferurile în moneda statului în care creditorul sau beneficiarul își are domiciliul, în măsura în care schimburile de mărfuri și de servicii nu erau limitate decât prin restricții privind plățile aferente lor, erau aplicate, prin analogie, dispozițiile privind eliminarea restricțiilor cantitative și liberalizarea serviciilor, statele membre se angajau să nu introducă între ele noi restricții la transferurile aferente tranzacțiilor enumerate în anexa a III-a a Tratatului Comunutății Europene și, în caz de nevoie, statele membre s-au pus de acord asupra măsurilor care trebuia luate pentru a se permite realizarea plăților și transferurilor și care să nu aducă atingere obiectivelor enunțate în Tratat.

Articolele 58 și 60 din Tratatul Comunităților Europene sunt aplicabile și în ceea ce privește plățile. În plus, în caz de dificultăți sau de amenințare gravă cu dificultăți în balanța de plăți, care provin dintr-un dezechilibru global al balanței sau din natura devizelor de care dispune, statul respectiv poate lua o serie de măsuri de salvgardare. Articolul 56 din Tratatul privind înființarea Comunității Europene interzice orice restricție privind circulația capitalului între statele membre sau între statele membre și terțe țări. Cu toate acestea, statele membre pot menține unele restricții în relațiile cu țările terțe Uniunii Europene.

Definiția liberei circulații a capitalurilor nu se referă doar la plăți sau transferuri de bani în exterior, ci include și o serie de tranzacții care permit transferul dreptului de proprietate, acoperind și domeniul sistemelor de plăți, prin intermediul celor două directive privind transferurile de credit transfrontaliere și caracterul definitiv al decontării, precum și prin directivele privind prevenirea spălării banilor.

Secțiunea 5.2: Regimul juridic aplicabil liberei circulații a capitalului

Circulația capitalului constituie astăzi tipul de tranzacție transfrontalieră care cunoaște cea mai rapidă creștere. În plus, direcția de interacțiune s-a modificat progresiv de-a lungul timpului, repartiția internațională a capitalurilor determinând din ce în ce mai mult cursul de schimb și ratele internaționale ale dobânzii care, la rândul lor, influențează evoluția și structura comerțului internațional.

Uniunea Europeană a liberalizat circulația capitalului în mai multe etape. O primă Directivă, adoptată in 1960, liberaliza cea mai mare parte a circulației capitalului pe termen lung, fiind ulterior completată în anul 1962 printr-o a doua Directivă aferentă operațiunilor cu titluri de valoare.

În cursul anilor 1970 și la începutul anilor 1980, momente în care Statele Membre reacționau diferit la șocul petrolier și la alte probleme, importantele mișcări transfrontaliere de capital s-au dovedit din ce în ce mai mult capabile să amenințe echilibrul intern al economiilor. Odată aceste dezechilibre corectate, liberalizarea tuturor mișcărilor de capital pe termen lung și mediu în 1986 și, în sfârșit, liberalizarea întregii circulații a capitalurilor pe termen scurt în anul 1988 s-au soldat cu rezultate pozitive. Nu numai că această deschidere nu a generat nici un dezechilibru major pentru țările respective dar, după liberalizare, statele care au luat măsurile în cauză au înregistrat, în general, o pătrundere netă a capitalurilor, piețele de capital internaționale neezitând să intre în angajamente pe aceste piețe, iar repartiția capitalurilor a cunoscut o creștere globală a eficacității în Uniunea Europeană.

Această experiență a dus la apariția în Uniune a încrederii necesare față de liberalizarea circulației capitalurilor în relație cu statele terțe, în virtutea Tratatului privind constituirea Uniunii Europene care modifică Tratatul Comunității Europene.

Acțiunea legislativă comunitară în această materie se bazează pe unele principii generale. Primul principiu, eliminarea efectivă a controlului circulației capitalurilor și a plăților se referă nu numai la restricțiile respective în materie de schimb valutar, dar și la reglementările administrative de orice natură, care generează o discriminare efectivă, bazată pe originea sau destinația capitalului. Al doilea principiu face referire că dreptul de a efectua în mod liber tranzacții de această natură este conferit mai degrabă rezidenților și nu cetățenilor. Al treilea principiu precizează că instaurarea acestei libertăți are ca efect excluderea nu numai a oricărei interdicții generale, dar și a oricărei proceduri explicite sau implicite de autorizare. Ultimul principiu se referă la faptul că există câteva excepții generale la această libertate cu privire la politicile naționale de securitate și ordine publică. Măsurile de liberalizare au devenit indispensabile pentru a se atrage capitalul străin, pentru a se asigura integrarea în economia internaționala și a se promova dezvoltarea unui sector financiar concurențial.

În cadrul negocierilor de aderare, România a obținut două perioade de tranziție. Prima de 7 ani pentru achiziționarea de teren agricol, păduri și teren forestier de către cetățenii Uniunii Europene și Spațiul Economic European, iar a doua de 5 ani pentru achiziția de teren pentru reședința secundară de către cetățenii din Uniunea Europeană.

Tratatul s-a inspirat, inițial, din Acordurile de la Bretton Woods care au dat naștere Fondului Monetar Internațional (F.M.I.), în anul 1994. Astfel, a fost făcută diferența între plățile curente și mișcările de capital.

Tratatul de la Roma cuprindea prevederi cu privire la libera circulație a capitalurilor, mai puțin imperative decât cele aplicabile liberei circulații a serviciilor sau a mărfurilor sau a lucrătorilor. Articolul 67 alineat 1 impunea o obligație de eliminare treptată a restricțiilor asupra circulației capitalurilor în timpul perioadei de tranziție. Articolul 71 solicita statelor membre să depună eforturi pentru a evita introducerea unor noi restricții de schimb asupra capitalurilor.

Tratatul nu definește noțiunea de liberă circulație a capitalurilor, făcând doar distincție între aceasta și plățile curente. Astfel, conform articolului 71 alineat 1, statele membre se străduiesc să nu introducă în cadrul Comunității noi restricții de schimb asupra circulației capitalurilor și plățile curente aferente acestora și să nu facă și mai restrictive reglementările existente.

Directiva din 11 martie 1960 a fost modificată în mică măsură în anul 1962. Aceasta repartiza mișcările de capitaluri într-o anexă, prevăzand patru grade de liberalizare diferite, necondiționând investițiile directe legate de dreptul de stabilire. Directiva nr.86/566 elaborată în 1986, liberaliza, în mod special, creditele pe termen lung, legate de operațiuni asupra titlurilor care nu erau negociate la bursă. Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988 a fost încorporată în cuprinsul Acordului asupra Spațiului Economic European, aceasta liberalizând, în special, mișcările de capital pe termen scurt. Directiva aduce o nouă contribuție la implementarea articolului 67, înlăturându-se restricțiile privind circulația capitalului care are loc între persoane rezidente în statele membre, fără a fi afectate prevederile altor directive, transferurile de capital urmând să fie efectuate în aceleași condiții ale ratei de schimb, precum cele care se aplică plăților privind tranzacțiile curente, implicând eliminarea tuturor autorizațiilor de transfer, chiar și a celor care interveneau automat. De asemenea, directiva permite și aplicarea unor măsuri de control administrativ, mai ales pentru descurajarea fraudei fiscală sau pentru a face să se respecte regulile prudențiale ale băncilor sau chiar în scop statistic.

Anexa I a Directivei cuprinde nomenclatorul domeniilor de circulație a capitalurilor, care, potrivit Curții de Justiție, are caracter orientativ. În nomenclator, domeniile de circulație a capitalurilor sunt clasificate în funcție de natura economică a activelor și pasivelor la care se referă, exprimate fie în monedă națională, fie în valută. Acestea se referă la toate operațiunile necesare realizării circulației capitalului, adică încheierea și efectuarea tranzacțiilor și transferurilor aferente, tranzacția realizându-se, în general, între rezidenții diferitelor state membre, chiar dacă unele tipuri de deplasare a capitalului sunt efectuate de către o singură persoană, în nume propriu, operațiunile efectuate de către o persoană fizică sau juridică, inclusiv operațiunile privind activele sau pasivele statelor membre sau ale altor instituții ale administrației publice și organizații publice, care se supun prevederilor articolului 68 alineatul 3 din Tratatul de la Roma, precum și accesul operatorului economic la toate tehnicile financiare disponibile pe piață utilizate pentru efectuarea operațiunii în cauză. Astfel, conceptul achiziționării de valori mobiliare și alte instrumente financiare cuprinde nu numai operațiunile la vedere, ci și toate tehnicile de tranzacționare disponibile, mai exact tranzacții la termen, tranzacții cu primă sau garanție, operațiuni swap contra alte active etc. Tot astfel, conceptul de operațiuni în cont curent și în contul de depozit cu instituțiile financiare cuprinde nu doar deschiderea de conturi și plasarea de fonduri în aceste conturi, ci și tranzacțiile valutare la termen, indiferent dacă acestea acoperă riscul valutar sau adoptă o poziție valutară deschisă. De asemenea, sunt incluse operațiunile de lichidare sau cesiune a activelor, repatrierea veniturilor obținute din lichidarea acestora sau utilizarea imediată a acestor venituri în limitele obligațiilor comunitare și operațiunile de restituire a creditelor sau împrumuturilor.

Directiva din 24 iunie 1988 definește și enumeră investițiile directe specificând că acestea sunt toate tipurile de investiții efectuate de persoane fizice sau de către întreprinderi comerciale, industriale sau financiare, care servesc la stabilirea sau menținerea unor legături directe și de durată între persoana care furnizează capitalului și antreprenorul sau întreprinderea cărora le-a fost pus la dispoziție capitalului, pentru desfășurarea unei activități economice.

Tratatul de la Maastricht nu a abrogat Directiva 88/361 din 1988, ci a accentuat liberalizarea circulației capitalurilor. Astfel, articolul 73 B nu prejudiciază dreptul statelor membre de a aplica dispozițiile legislațiilor lor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește rezidența lor sau locul în care capitalurile lor sunt investite, de a lua măsurile și de a stabili procedurile în maniera în care au fost prevăzute de articolul 4 al Directivei 88/361. Aceste măsuri și proceduri nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau de restricție disimulată la libera circulație a capitalului.

Consiliul European, statuând cu majoritate calificată propunerea Comisiei Europene, poate adopta măsuri cu privire la circulația capitalurilor. În cazul în care măsurile pe care el urmează să le ia în aceleași domenii, dacă sunt de natură restrictivă, este pretinsă unanimitatea, având în vedere caracterul grav al măsurilor de luat.

Tratatul de la Maastricht a autorizat restricțiile existente la 31 decembrie 1988 privind investițiile directe cu destinație sau provenind din terțe state, cele cu privire la punerea în aplicare a măsurilor de salvgradare prevăzute în favoarea Comunității în cazul transferurilor de capitaluri provenind din sau având destinația în state terțe care prezintă riscul cauzării de grave dificultăți pentru funcționarea Uniunii Economice și Monetare și cele în favoarea statelor membre, cu precădere cele care au ca obiect lupta împotriva fraudei fiscale și asigurarea respectării regulilor prudențiale ale băncilor.

În cazul în care perturbările provin din statele terțe și există un pericol sau o dificultate gravă pentru funcționarea Uniunii Economice și Monetare, Comisia primește putere de decizie după consultarea Băncii Centrale Europene. Clauzele de salvgradare incluse în Directiva din 24 iunie 1988 pot fi invocate întotdeauna.

Curtea de Justiție, prin hotărarea Knole din 1 iunie 1999 a admis faptul că interesul general, în sensul dreptului comunitar, poate justifica restricțiile referitoare la libera circulație a capitalurilor. Atunci când deplasările de capitaluri provin din state terțe și cauzează sau amenință să cauzeze grave dificultăți funcționării Uniunii Economice și Monetare, Consiliul, cu majoritate calificată, în urma propunerii Comisiei și a consultării Băncii Centrale Europene, poate să utilizeze clauza de salvgradare, luand măsuri pentru o perioadă de maxim șase luni.

Tratatul de la Amsterdam a reafirmat interdicția instituită prin Tratatul de la Roma în articolul 56 pentru toate restricțiile în ceea ce privește atât circulația capitalurilor între statele membre și între statele membre și state terțe, precum și în ceea ce privește plățile între statele membre și între statele membre și statele terțe.

Interdicția nu aduce atingere aplicării restricțiilor existente cu privire la circulația capitalurilor, având ca destinație statele terțe sau provenind din statele terțe, atunci când acestea implică investiții directe, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital. Măsurile cu privire la aceste capitaluri pot fi luate la propunerea Comisiei de către Consiliu, cu majoritate calificată.

De asemenea, interdicția nu se aplică dreptului de care se bucură statele membre atât de a aplica dispozițiile pertinente ale legislației lor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabili în funcție de reședința lor sau de locul unde este investit capitalul, cât și de a lua toate măsurile indispensabile pentru a impiedica încălcarea legilor, a normelor de reglementare, în special în materie fiscală sau în materie de supraveghere a investițiilor financiare. Totuși, aceste măsuri nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare sau o restricție de la libera circulație a capitalurilor și a plăților.

Tratatul de la Amsterdam atribuie competențe în favoarea Consiliului pentru adoptarea măsurilor privind libera circulație a capitalurilor, cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene, pentru o perioadă de cel mult șase luni, cu condiția ca acestea să fie necesare.

Prin Tratatul de la Lisabona au fost menținute dispozițiile din Tratatul Comunității Europene referitoare la libera circulație a capitalurilor și plăților, modificând doar articolele 56 – 60 care au devenit articolele 63 – 66.

Articolul 65 litera a) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede că statele membre pot aplica dispozițiile incidente ale legislațiilor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite. Litera b) a aceluiași articol permite statelor membre să adopte toate măsurile necesare pentru a combate incălcarea actelor lor cu putere de lege și a normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal sau al supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau siguranță publică. Măsurile în cauză, însă, nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și a plăților.

În sensul legislației comunitare, nu sunt considerate aporturi de capital operațiunile privind constituirea unei societăți de capital, transformarea unei societăți, asociații sau a altei persoane juridice în societate de capital, majorarea capitalului unei societăți de capital prin aporturi în natură de orice fel, majorarea activelor societății de capital prin aport în natură de orice fel, realizat în virtutea unor drepturi similare drepturilor membrilor, cum ar fi dreptul de vot, o cotă parte din profit sau o cotă parte din suplusul obținut după lichidare, transferul, dintr-o țară terță într-un stat membru, al sediului administrativ al unei societăți de capital al cărei sediu social este situat într-o țară terță, transferul, dintr-o țară terță într-un stat membru, al sediului social al unei societăți de capital al cărei sediu administrativ este situat într-o țară terță, o majorare de capital a unei societăți de capital prin capitalizarea profiturilor sau a rezervelor permanente sau temporare, o majorare a activelor unei societăți de capital prin prestarea de servicii de către un membru, care nu determină o majorare a capitalului societății, dar determină o modificare a drepturilor în cadrul societății sau poate spori valoarea acțiunilor societății, un împrumut contractat de o societate de capital, în cazul în care creditorul are dreptul la un procent din profiturile societății sau un împrumut contractat de o societate de capital de la un membru sau de la soția sau copilul unui membru ori un imprumut contractat de la o parte terță, dacă este garantat de un membru, cu condiția ca un astfel de împrumutut să aibă efecte similare unei majorări de capital.

Nu sunt supuse impozitării indirecte operațiunile privind aporturile de capital, împrumuturile sau furnizarea de servicii sub formă de aporturi de capital, înregistrarea sau orice altă formalitate necesară înainte de începerea activității pe care o societate de capital trebuie să o îndeplinească în funcție de forma sa legală de constituire, crearea, emiterea, admiterea în vederea cotării la bursa de valori, punerea în circulație sau tranzacționarea acțiunilor sau a altor titluri de valoare de același tip sau a certificatelor reprezentând astfel de titluri de valoare, indiferent de emitent și împrumuturile, inclusiv obligațiunile guvernamentale contractate prin emiterea de obligațiuni sau de alte titluri de valoare negociabile, indiferent de emitent sau alte formalități aferente, sau crearea, emiterea sau admiterea la bursa de valori, punerea în circulație sau tranzacționarea acestor obligațiuni sau a altor titluri de valoare negociabile.

Libera circulație constituie libertatea fundamentală din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene. Libera circulație a capitalurilor vizează mișcarea, între statele membre ale căror monede naționale sunt diferite, a capitalurilor. Statele participante la piața comună au eliminat în mod progresiv atât restricțiile referitoare la circulația capitalurilor aparținând rezidenților statelor membre, cât și tratamentul discriminatoriu în ceea ce privește cetățenia, naționalitatea, reședința sau sediul social al părților. Principiul liberei circulații a capitalurilor se află într-o strânsă legătură cu uniunea economică și monetară.

CAPITOLUL VI: LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR

Serviciile au o importanță deosebită pentru piața internă comună a Uniunii Europene, deoarece acestea reprezintă aproximativ 60-70% din activitatea economică a Uniunii Europene și aproximativ același procent din forța de muncă ocupată a în Uniune.

Principiul care guvernează piața internă a serviciilor a fost denumit generic principiul libertăți fundamentale și a fost reglementat prin Tratatul Comunității Europene, potrivit căruia companiile cu sediul într-un stat membru au libertatea de a se stabili și furniza servicii pe teritoriul altor state membre.

Principiul libertății de mișcare a serviciilor a evoluat de-a lungul timpului prin Hotărâri ale Curții Europene de Justiție și prin reglementări specifice în diferite domenii, precum serviciile financiare, telecomunicațiile, emisiile și recunoașterea calificărilor profesionale. Cu toate aceste reglementări, în domeniul liberei circulații a serviciilor nu s-a atins nivelul performanțelor la nivelul circulației bunurilor. Summit-ul de la Lisabona din Martie 2007 a trasat sarcina elaborării unei strategii pentru eliminarea obstacolelor care împiedică circulația liberă a serviciilor.

Serviciile sunt critice pentru economia europeană, reprezentând în jur de 70% din veniturile anule ale Ununii Europene. Statisticile au estimat că aproximativ 96% din noile locuri de muncã sunt create în sectorul serviciilor. Spre deosebire de bunuri, care pot fi produse oriunde în spațiul Uniunii, multe servicii utilizate de cetățeni și companii trebuie să fie furnizate dintr-o locație specifică. Prin urmare, deschiderea sectorului de servicii către concurența din alte țări s-a produs mult mai încet, Comisia lucrând în principiu pe fiecare sector în parte.

Multitudinea de servicii implicate variază de la cel mai obișnuit la cele mai mari activități externe. În anul 2002, Comisia a publicat un raport detaliat referitor la obstacolele legale, administrative și practice, ale circulației serviciilor peste granițele Uniunii Europene, concluzionând că în cei 10 ani de la momentul înființării pieței unice încă mai există o prăpastie suficient de mare între viziunea unei economii integrate europene și realitatea experimentată de cetățenii europeni și de furnizorii europeni de servicii. Barierele cu privire la comerțul cu servicii au fost descoperite ca având un efect negativ asupra costului și a calitãții serviciului final față de toți utilizatorii, indiferent dacă sunt furnizorii de servicii, producătorii sau consumatorii.

Întreprinderile mici și mijlocii au fost în particular afectate de aceste bariere. Pentru a rezolva această problemă, Comisia Europeană a propus în anul 2004 o Directivă în domeniul serviciilor din piața internă, aducând o schimbare în sensul abordării, de la cea precedentă bazată pe sectoare spre una mult mai generală. Intenția acesteia a fost să permită firmelor să opereze în orice Stat Membru, indiferent dacă doresc să se stabilească acolo permanent sau doar să se mute acolo temporar ori să își ofere serviciile la distanță, eliminând barierele administrative și legale care prejudiciau comerțului transfrontalier.

Așa- zisa directivă a Serviciilor a devenit unul dintre punctele de concentrare ale campaniei din anul 2005 în ceea ce privește referendumul francez care a avut ca obiect Tratatul constituțional al Uniunii Europene în care miticul „instalator polonez” a fost susținut ca o amenințare directă față de muncitorii francezi. Tensiunea creată de propunerea pentru Directiva Serviciilor a determinat Comisia să renunțe puțin, accentuând faptul că nu va extinde propunerea la serviciile publice și că în Statele Membre în care serviciile erau oferite doar de către Guvern, piața nu va fi deschisă către concurență.

După o dispută intensă, Directiva Serviciiilor a fost adoptată în decembrie 2006, find un compromis de negociere între instituțiile europene și nu atât de extensiv pe cât a fost așteptată Comisie. Această Directivă permite furnizorilor de servicii să opereze mult mai ușor peste granițe și uneori afectează o mare varietate de afaceri, precum cele hoteliere, închirierea de mașini, construcții, distribuție, agenții de voiaj și imobiliare, servicii de agrement și centre de sport. Practic toate serviciile sunt incluse, asemenea serviciilor care sunt oferite de profesioniști ca avocații sau arhitecții.

Secțiunea 6.1: Noțiuni introductive

În dreptul comunitar prin noțiunea de servicii se face referire la ansamblul prestațiilor care nu cad sub incidența dispozițiilor referitoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Ea are, prin urmare, un caracter rezidual sau subsidiar, dar poate fi clarificată în baza a trei criterii stabilite de jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene. Astfel, prestatorul de servicii trebuie să fie stabilit într-un stat membru al Uniunii Europene, altul decât acela al destinatarului prestației, astfel încât să existe o trecere a unei frontiere interioare a Uniunii Europene, acesta trebuie să fi fost stabilit în spațiul Pieței unice europene, iar prestația trebuie să fie furnizată contra unei remunerații.

Articolul 50 din Tratatul de la Roma precizează că prestatorul serviciilor își poate exercita și numai temporar activitatea în țara în care serviciul este oferit. De aici rezultă că acesta nu trebuie să se stabilească pe teritoriul altui stat membru, pentru că atunci apare libertății de stabilire. Prestarea serviciilor poate fi întâlnită în orice sector de activitate, precum emisiunile televizate, publicitatea, activitățile financiare din sectorul bancar și al asigurărilor, activitățile de intermediere, transportul și turismul, chiar și sportul profesionist, organizarea jocurilor și a loteriilor, dar și orice profesii liberale.

Referitor la raporturile dintre libertatea de stabilire și libera circulatie a serviciilor, chiar dacă cele două libertăți sunt diferite, fiind distinct reglementate în cadrul Tratatului de la Roma, ele au numeroase puncte comune, primul dintre acestea fiind scopul lor comun care se identifică cu eliminarea barierelor economice din cadrul Pieței unice. Tratatul oferă ambele libertăți agenților economici, iar statele membre ale Uniunii Europene nu pot împiedica alegerea uneia dintre ele, în ciuda caracterului rezidual al liberei circulații a serviciilor. Criteriile alegerii pot fi diverse, plecând de la posibilitatea păstrării unui regim fiscal sau social cunoscut sau mai suplu, legea aplicabila contractelor, până la regulile de facturare.

În opoziție cu libertatea de stabilire, libera circulație a serviciilor este, prin natura sa transfrontalieră și pune în discuție două legislații naționale, aceea a statului de unde emană prestația și cea a statului destinatarului prestației.

Libera circulație a serviciilor poate fi împărțită în două categorii, și anume libera circulație a serviciilor active și libera circulație a serviciilor pasive. Circulația activă este cel mai des întâlnită și presupune ca furnizorul să fie activ, adică să se deplaseze la clientul care locuiește în alt stat membru decât acela unde se afla el stabilit. Libera circulație a serviciilor pasivă determină clientul să se deplaseze în statul membru unde se află stabilit prestatorul pentru a lua contact cu el sau a încheia un contract.

O variantă intermediară este cea în care nici furnizorul de servicii, nici destinatarul lor nu se deplasează într-un alt stat membru al Uniunii Europene, dar furnizarea serviciilor se produce prin poștă, telefon, telegramă, telex, fax, terminale de computer sau transmitere de publicitate.

Libera circulație a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul statelor membre plecând de la un sediu, indiferent că este unul principal sau secundar, stabilit în Uniunea Europeană. Ea este o componentă importantă pentru funcționarea pieței unice europene, având ca fundament necesitatea unei repartizări optime a tuturor factorilor de producție la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora să permită exercitarea activităților productive și comerciale în cele mai favorabile medii sociale, economice și comerciale.

În ceea ce privește regimul juridic al liberei circulații a serviciilor active, legislația națională nu trebuie să pună piedici persoanelor care vor să beneficieze de aceasta pentru că numai astfel se poate realiza efectul util al articolului 49 din Tratatul de la Roma. Interdicția discriminării în funcție de criteriul naționalității sau al rezidenței prestatorului, cu excepția activităților stipulate în articolul 45 din Tratatul de la Roma, respectiv exercitarea autorității publice, privește discriminările directe, indirecte sau deghizate pe baza naționalității prestatorului sau a sediului acestuia. Sunt interzise măsurile prin care prestatorul de servicii poate fi supus unor sarcini sau cotizații pe care acesta le suportă deja în țara de origine, ceea ce are ca efect diminuarea sau anihilarea avantajelor pe care prestatorul le poate avea din faptul că este stabilit într-un alt stat membru.

Interdicția măsurilor naționale restrictive aplicate în mod nediscriminatoriu privește existența unei mari game de măsuri naționale care reglementează accesul sau exercitarea cotidiană a anumitor activități și care, aplicate nediscriminatoriu, pot conduce la limitări ale liberei circulații a serviciilor.

Un prim set de măsuri se refera la faptul că accesul la unele profesii este condiționat de deținerea unor titluri, diplome sau calificări profesionale sau de deținerea unor autorizații administrative prealabile. În absența unei armonizări, statele membre sunt libere să fixeze un nivel minim al calificării necesare pentru exercitarea unei profesii, astfel încât să fie garantată calitatea prestațiilor furnizate pe teritoriul lor. Acest lucru însă duce la aplicarea tratamentului național al statului unde se prestează serviciul îngreunând libera circulație a serviciilor.

Principiul recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor sau atestatelor profesionale, prevăzut de Directiva 89/48/C.E.E. și Directiva 92/51/C.E.E., în virtutea căruia autoritățile statelor membre trebuie să aprecieze cunoștintele sau diplomele obținute în statele de origine ale prestatorilor și să organizeze examene, probe sau stagii de adaptare.

Deciziile de respingere a unei cereri de autorizare a activității trebuie motivate și susceptibile de recurs. Jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene a stabilit și o serie de criterii generale pentru identificarea măsurilor naționale restrictive față de libera circulație a serviciilor, măsuri care, aplicate în mod uniform, pot conduce la dificultăți mai mari pentru un prestator de servicii transfrontaliere decât pentru un prestator național, cu toate că ambii furnizează în mod legal servicii similare în respectivul stat.

În legătură cu măsurile justificate prin rațiuni de interes general, există unele măsuri naționale care pot fi justificate prin rațiuni de interes general și care pot fi adoptate numai în cazul în care domeniul în care se ia măsura nu este armonizat, măsura urmărește un interes general, nu este discriminatorie, este în mod obiectiv necesară, este proporțională cu scopul urmărit și respectă principiul recunoașterii reciproce.

Nu a fost elaborată o lista exhaustivă a rațiunilor de interes general, iar Curtea de Justiție a Comunități Europene identifică mereu altele noi, în funcție de cazurile pe care le are de soluționat, cu titlu de exemplu fiind etica, religia, morala, deontologia profesională, buna administrare a justiției, reputația piețelor naționale, protecția unei limbi sau a unei culturi sau coerența regimului fiscal.

Regimul juridic al liberei circulatii a serviciilor pasive se referă la cazul în care destinatarii serviciilor se deplasează și acceptă implicit să renunțe la protecția dreptului lor național, libertatea lor fiind respectată de toate statele membre ale Uniunii Europene, astfel încât aceștia să aibă acces la toate serviciile, fără restricții impuse în considerarea naționalității sau a rezidenței lor.

Tratatul de la Roma stabilește că beneficiarii liberei circulații a serviciilor sunt persoanele fizice sau juridice care, prin specificul sau activitățile lor, se plasează în câmpul de aplicare al dreptului comunitar, față de oricare alte subiecte de drept, această libertate nu se aplică.

În sensul tratatului, resortisantul sau rezidentul comunitar este orice persoană care are cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene. Determinarea cetățeniei este de competența statului a cărui cetățenie este invocată. Persoanele care au dublă cetățenie, atât timp cât ele invocă cetățenia unui stat membru, ele se pot prevala de drepturile acordate de legislația comunitară. În dreptul comunitar, nu exista un sistem general de recunoaștere a societăților și a persoanelor juridice. Sistemele juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene sunt foarte diferite, însă în articolul 48 al Tratatului de la Roma au fost instituite anumite reguli care asigură recunoașterea reciprocă a societăților în domeniul libertății de stabilire și a liberei circulații a serviciilor.

Secțiunea 6.2: Regimul juridic aplicabil în domeniul liberei circulații a serviciilor

Profesiile reglementate sunt cele a căror exercitare este condiționată, în statul gazdă, de posesia unui nivel de pregătire determinat, verificat prin deținerea unei diplome, a unui certificat sau atestat profesional. Ele pot fi extrem de diverse, plecând de la profesiile liberale pâna la cea de mester artizan.

În principiu, statele membre ale Uniunii Europene au libertatea de a fixa sau nu un nivel minim al calificării necesare pentru exercitarea unei profesii. Astfel, în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce, ele sunt însă obligate să ia în calcul calificarea obținută de o persoană într-un alt stat membru al Uniunii Europene și să aprecieze dacă aceasta corespunde exigențelor proprii. Statul gazda poate solicita promovarea unor stagii sau examene prin care să fie îndeplinite cerințele legislației sale cu privire la exercitarea acestor profesii.

La nivelul Uniunii Europene, această diversitate de regimuri juridice a fost inițial tratată prin adoptarea a numeroase directive specializate, reglementând fiecare profesie în parte. Constatându-se o eficiență limitată a acestui tip de regim juridic, după anul 1988 a fost adoptat un sistem general care se baza pe principiul recunoașterii reciproce.

Tratatul de la Roma prevede că liberalizarea progresivă a restricțiilor referitoare la profesiile medicale și paramedicale este subordonată unei prealabile coordonări a condițiilor de exercitare în diferitele state membre ale Uniunii Europene. Din considerente legate de necesitatea menținerii unui nivel ridicat al sănătății publice, coordonarea pregătirii profesionale și a modalităților de studiu, aceasta a fost pusa pe primul plan.

După anul 1975 au fost adoptate un număr impresionant de directive care sunt codificate în prezent de Directiva 93/16/C.E.E. și care vizează facilitarea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri.

Principalele două coordonate ale directivei sunt stricta coordonare a diverselor forme de pregătire a personalului medical și paramedical și aplicarea principiului recunoașterii reciproce a diplomelor obținute în alte state membre, ceea ce implică accesul de o maniera nediscriminatorie la exercitarea profesiilor medicale. Pentru o reală respectare a liberei circulații a serviciilor este prevăzută o dispensă de la obligația înscrierii sau afilierii la organizațiile profesionale din statul gazdă, ceea ce nu exonerează prestatorul de servicii de respectarea deontologiei sau a sancțiunilor disciplinare sau profesionale aplicabile în statul în care prestația este efectuată.

Diversitatea legislațiilor naționale, atât în ceea ce privește accesul la profesie, cât și exercitarea profesiei de avocat, au facut coordonarea în materie mult mai dificilă decât în domeniul medical. După ce, mult timp, baza legală a fost reprezentată doar de prevederile Tratatului de la Roma, Consiliul European a adoptat în anul 1977 Directiva 77/249/C.E.E. pentru a facilita exercitarea efectivă a prestațiilor serviciilor de către avocați. Directiva recunoaște ca fiind echivalenți, din punct de vedere al exercitării profesiei, termenii de avocat, Rechtanwalt, avvocato, barrister, solicitor, avocat, liberalizând activitățile obișnuite ale avocatului, adică activitățile de reprezentare, apărare și consiliere, cu excepția celor care implică exercițiul autorității publice. Din prevederile Directivei, avocatul prestator de servicii se poate vedea obligat să acționeze împreuna cu un alt omolog local, însă jurisprudența a constatat că această exigența nu poata fi aplicată de o manieră generală, în special în situația în care legislația națională nu impune nici o obligație comparabilă avocaților naționali stabiliți în afara jurisdicției instanței unde ei acționează, neexonerând prestatorii de servicii de obligația de a respecta deontologia în vigoare în statul gazda, cu sancțiunile corespunzătoare.

Directiva 98/5/C.E.E. prevede că exercitarea profesiei este posibilă în trei variante. Prima se referă la exercitarea profesiei cu titlul din țara de origine, existând obligația colaborării cu un avocat local pentru operațiunile de reprezentare în justiție și de apărare, în condițiile respectării deontologiei profesionale existente atât în statul de origine, cât și în statul gazdă. A doua variantă este prin asimilarea cu avocatul din statul gazdă în cazul identității titlului. Asimilarea totală presupune recunoașterea diplomelor sau activarea în cadrul unei societăți de avocați. Cele două directive inițiale au fost completate prin Directiva 98/5/C.E.E. care extinde principiul recunoașterii reciproce și la sectoarele omise în primele două. Ultima variantă susține recunoașterea reciprocă a diplomelor eliberate după absolvirea a minim trei ani de studii. Principiul este acela al recunoașterii reciproce a diplomelor solicitate în statele membre de origine și în statele gazdă pentru exercitarea aceleiași profesii, excepțiile existând atunci când formațiunea de pregătire este mai lungă sau, în mod esențial, diferită în statul gazdă.

În aceste cazuri, statul gazdă poate impune dobândirea unei experiențe profesionale minime pentru a compensa durata mică a studiilor sau stagii ori probe pentru a compensa diferențele de materii din programa de învățământ. Exigențele statelor gazdă cu privire la moralitate sau onorabilitate trebuie respectate, statele trebuind, în principiu, să accepte atestatele sau diplomele eliberate în statele membre de origine.

În cazul în care o profesie nu este reglementată în statul gazdă, acesta din urmă trebuie să permită libera exercitare a profesiei respective, mulțumindu-se cu obținerea unei diplome și cu minim doi ani de experiență în statul de origine sau efectuarea cu succes a unei pregătiri profesionale în domeniul profesiei respective.

Directiva din 18 iunie 1992 extinde șistemul introdus prin Directiva 89/48/C.E.E., dar, din punct de vedere tehnic, este mai complexă și ia în considerare multitudinea de exigențe ale diferitelor state membre ale Uniunii Europene. Astfel, pentru aceeași profesie, statele pot solicita atât diplome în sensul Directivei 89/48/CEE, cât și diplome post-liceale sau alte certificate ori simple atestări de competență. Directiva încearcă să stabilească un sistem de recunoaștere reciprocă, analizând aproape toate ipotezele posibile. Astfel au apărut cinci ipoteze cu cinci regimuri diferite permițând compensarea insuficienței pregătirii de o mai scurtă durată din statul de origine. Principiul ramâne același, și anume statul gazda poate să ceară dovada unei experiențe profesionale, efectuarea unor stagii sau trecerea unor probe de aptitudini. Aceste două directive au fost completate de Directiva 1999/42/C.E.E. care extinde sfera activităților la care Directivele anterioare se refereau, păstrând mecanismele instituite anterior.

Serviciile dețin un rol esențial în cadrul economiei europene, reprezentând aproximativ 70 % din locurile de muncă și din P.I.B.-ul european. În cadrul Strategiei de la Lisabona, Comisia Europeană a răspuns invitației Consiliului European de a concepe o politică menită să elimine obstacolele din calea liberei circulații a serviciilor și a libertății de stabilire a prestatorilor de servicii. În pofida omniprezenței serviciilor în cadrul economiei europene, acestea nu reprezintă decât aproximativ o cincime din totalitatea schimburilor intracomunitare.

CONCLUZII

Apariția unui număr impresionant de organizații internaționale, denumite ca atare sau cunoscute sub numele de uniuni, asociații, comunități, institute, oficii etc. este unul din aspectele semnificative ale epocii contemporane. Fenomenul nu este însă cu totul nou, începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea fiind posibilă observarea apariției succesive a unor organizații internaționale specializate, cu caracter tehnic, numite Uniuni internaționale. Apariția la finalul primului război mondial a Societății Națiunilor, prima organizație internațională cu caracter politic și competență generală, a condus la o etapă nouă în dezvoltarea organizațiilor internaționale. Abia după al doilea război mondial, instituționalizarea relațiilor dintre state capată o amploare fără precedent.

Prin înființarea acestor organizații, prin împuternicirea lor de a se ocupa de anumite probleme, statele nu le limitează libertatea de acțiune, și nici nu doresc să devină mai puțin egale sau mai puțin suverane decât înainte sau în comparație cu altele. Marile și micile puteri care aparțin unei organizații internaționale, înțeleg să contribuie cu parte egală la îndeplinirea atribuțiilor exercitate anterior de organele naționale pentru obținerea unor avantaje comune.

În acest fel statele suverane hotărăsc, în mod independent, să coopereze pentru a dobândi beneficii sporite, acționând de preferință împreună. Limitarea moderată a atribuțiilor membrilor este compensată prin avantajele provenite din planificarea și activitatea comună.

Același lucru este valabil și pentru Uniunea Europeană. Statele Europei au acceptat și acceptă angajamentele lor mutuale deoarece pot să își realizeze mai bine interesele, în strânsă colaborare unele cu altele. Chiar și în organizațiile internaționale, statele membre aderă, nu pentru a renunța la libertatea lor, ci pentru a și-o spori, oferind în același timp cetățenilor șanse sporite de manifestare liberă în planurile intercalate ale vieții economice, social-politice, culturale și, nu în ultimul rând, în spațiul individualității.

Procesul progresiv de conceptualizare a libertății cuprinde, într-o manieră logico-istorică, un ansamblu de aspecte, vizând puterea de pătrundere a gândului filozofic în complexul de relații om-natură, natură-societate, om-societate, societate-istorie, individ-colectivitate, cultură-civilizație etc. Libertatea este, prin urmare, un concept sintetic, cu referire exclusivă la fiinața umană. Înțelegerea lui presupune interiorizarea elaborărilor teoretice de tip filosofic, științific, politologic etc., care surprind multiplele fațete ale umanului.

Absența constrângerilor politice sau juridice, existența principială a unor drepturi, nu sunt întotdeauna suficiente pentru garantarea libertății, ele asigurând doar o libertate formală nu și o libertate autentică. Oamenii lipsiți de resurse materiale și de putere sau influență, nu își pot exercita de fapt drepturile sau libertățile, fiind reduși la o situație de dependență sau pasivitate.

Extinderea fenomenului de comunitarizare, ca fundal prezent și viitor pentru variatele strategii economice, sociale și politice, impune o cunoaștere corectă a dimensiunilor lui și o raportare a acestora la modalitățile de concepere a politicilor naționale și internaționale în perspectivă apropiată, medie sau îndepărtată. Procesul de consolidare identitară în planul intern al Uniunii Europene este în derulare, un pas important în acest sens constituindu-l introducerea cetățeniei europene. Convenția privind viitorul Europei a urmărit democratizarea și apropierea de cetățeni a instituțiilor comunitare, construirea și consolidarea identității europene, la lucrările ei participând nu doar statele membre, ci și cele candidate.

Dezvoltarea identității europene presupune dezvoltarea unei Europe care să cuprindă și statele nemembre ale Uniunii, prin pacte de stabilitate, cooperări regionale, aranjamente etc. Au fost făcuți pași importanți în acest sens, atât la nivel general, cât și la nivelul statelor membre, eforturile urmând să continue, astfel încât Uniunea să constituie un punct de emergență al principalelor valori europene, precum democrația, bunăstarea economică, unitate în diversitate etc.

În acest context, Uniunea Europeană este un succes care urmează să fie consolidat prin continuarea politicilor sociale, menite să ofere ansamblului ei democratic o legitimitate impusă de cerințele viitorului.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Carta Albă

Actul Unic European

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Convenția de Aplicare a Acordului Schengen

Tratatul de la Roma

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Lisabona

Directiva privind liberalizarea investițiilor directe 1960

Directiva 77/249/C.E.E de facilitare a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați din 22 martie 1977

Directiva 86/566 privind liberalizarea operațiunilor de achiziție a acțiunilor sau a obligațiilor emise de societăți comerciale

Directiva Consiliului 88/361/CEE pentru aplicarea articolului 67 din Tratatul de la Roma din 24 iunie 1988

Directiva 89/48/CEE a Consiliului privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior acordate pentru formarea profesională de cel puțin trei ani 1988

Directiva Consiliului 92/51/CEE privind un al doilea sistem general de recunoaștere a educației și formării profesionale, de completare a Directivei 89/48/CEE 1992

Directiva 93/16/CEE privind facilitarea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri 1993

Directiva 98/5/C.E. de facilitare a exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un stat membru, altul decât cel în care s-a obținut calificarea 1998

Directiva 1999/42/C.E. de instituire a unui mecanism de recunoaștere a calificărilor pentru activitățile profesionale reglementate de directivele privind liberalizarea și măsurile tranzitorii de completare a sistemului general de recunoașterea calificărilor 1999

Directiva 2004/38/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora

Directiva 2006/123/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului privind serviciile în cadrul pieței interne din 12 decembrie 2006

Monografii:

L. Cartou, Communautes Europeennes, Ed. Dalloz , Paris, 1991

P. Kent, European Community Low, The Mand E. Handbook, 1992

M. I. Niciu, Organizații internaționale (guvernamentale), Ed. Chemarea, Iași, 1994

E. Dobrescu, Integrarea economică în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București, 1995

I. Cloșcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Timișoara, 1995

O. Manolache, Drept comunitar, Ed. ALL, București, 1996

R. Munteanu, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print, București, 1996

Ș. Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor,vol. I, Ed. All Beck, București, 1998

R. Miga-Beșteliu, Drept Internațional. Introducere în Drept Internațional Public, Ed. All, 1998

C. Zorgbibe, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, București, 1998

J. Rideau, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes, 3e édition, L.G.D.J., Paris, 1999

O. Ținca, Drept comunitar general, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999

I. Moroianu-Zlătescu, C. Demetrescu, Drept instituțional european, Ed. Olimp, București, 1999

J. C. Gautron, Droit européen, 9 édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999

T. Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Ed. Lucretius, București, 1999

N. Ecobescu, Manualul Consiliului Europei, Ed. Centrul de Informare și Documentare al C.E. la București, București, 1999

I. P. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000

C. Stoican, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București, 2001

W. Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi, 2001

D. Gueguen, Guide practique du labyrinthe communautaire, ediția a 8-a, Ed. Apogee, 2001

M. I. Niciu, Drept internațional public, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001

G. W. Giles, Administrarea Justiției în Comunitate, Standarde și reglementări internaționale, Ed. Expert, 2001

G. Issac, M. Blanquet, Droit communautaire général, 9e édition, Ed. Armand Colin, Paris, 2001

I. G. Bărbulescu, De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, București, 2001

V. Marcu, Drept instituțional comunitar, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 2001

W. Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal DALSI, București, 2001

N. Moussis, Guide des politiques de l’Europe, ediția 5, Ed. Pedone, 2001

A. Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene,Ed. Universul Juridic, București, 2002

J. B. Cruz, , Between Competition and Free Movement: The Economic Constitutional Law of the European Community, Ed. Hart, Oxford, 2002

N. Diaconu, V. Marcu, Drept Comunitar general. Tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2002

S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002

P. M. Defarges, Instituțiile Europene, Ed. Amarcord, București, 2002

I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003

D. M. Vesmas, Drept instituțional comunitar european, Ed. Burg, Sibiu, 2003

E. Fierro, The EU's approach to human rights conditionality in practice, Ed. Kluwer Law International, Haga, 2003

J. P. Jacque, Droit institutionnel de l'Union européenne”, 2è édition, Ed. Dalloz, Paris, 2003

N. Diaconu, V. Marcu, Drept comunitar Partea specială – Politicile comunitare, Ed. Lumina Lex, București, 2003

E. Marinescu, M. Delcea, Elemente de drept comunitar din perspectiva Proiectului de Constituție Europeană; Ed. Universității din Pitești, 2004

M. Diaconescu, Economie europeană, Ed. Uranus, București, 2004

P. Prisecaru, Politicile comune ale UE, Ed. Economică, București, 2004

V. Ciocan, E. Nuna, Instituții Europene. Noțiuni de Drept Comunitar, Ed. GrafNet, Oradea, 2004

P. Manin, Droit constitutionnel de l’Union Européenne, Ed. Pedone, Paris, 2004

F. Gyula, Drept instituțional comunitar, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004

V. Duculescu, Instituții de Drept Public și Relații Internaționale în dinamică, Ed. Lumina Lex, București, 2004

D. Mazilu, Integrarea Europeană – Drept Comunitar și Instituții Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2004

C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. All Beck, București, 2005

M. Voicu, Jurisprudența comunitară, Ed. Lumina Lex, București, 2005

R. Miga–Beșteliu, Drept internațional public, vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2005

M. Voicu, Politicile comunitare în Constituția Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2005

I. Gâlea, M. A. Dumitrșcu, C. Morariu, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, Ed. All Beck, București, 2005

I. G. Bărbulescu, Uniunea Europeană: politicile extinderii, Ed. Tritonic, București, 2006

T. Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Ed. C.H. Beck, 2006

A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a III-a, Ed.Universul Juridic,București, 2006

P. Alston, M. Bustelo, J. Heenan, The EU and Human Rights, Oxford University Press, 2006

C. Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Titu Maiorescu, 2006

B. Selejan-Gutan, Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, 2006

F. Sudre, Droit international et europeen des droits de l’homme, ediția a 8-a, PUF, 2006

C. Avram, R. Radu, L. Gaicu, Uniunea Europeană. Trecut și prezent, Ed. Universitaria, București, 2006

V. Marcu, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2006

L. Ghica, România și Uniunea Europeană, Ed. Meronia, București, 2006

I. G. Bărbulescu, U.E. și Politicile Extinderii, Ed. Tritonic, București, 2006

O. Manolache, Tratat de Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, București, 2006

A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006

M. Rudăreanu, Drept comunitar. Note de curs, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007

D. C. Dragoș, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Ed. All Beck, București, 2007

N. Diaconu, Dreptul Uniunii Europene-Partea Generală, Ed. Lumina Lex, București, 2007

T. Ștefan, B. Andreșan Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, București, 2007

I. Moroianu Zlătescu, Drepturile omului – un sistem în evoluție, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2008

B. Selejan- Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2008

M. F. Pop, Noile valențe ale cetățeniei europene după Tratatul de la Lisabona: Importanța Cartei drepturilor fundamentale, Ed. Dacia, 2008

N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne și comunitare, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008

J. F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, 2009

P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ed. Hamangiu, București, 2009

C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene – libertățile fundamentale, Ed. Universitaria, București, 2009

I. Eleonora Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ediția a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009

F. Cotea, Drept comunitar european, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009

P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudență și doctrină, ediția a IV, Ed. Hamangiu, București, 2009

F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Ed. Universitară, București, 2009

I. E. Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ediția a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2009

L. Tec, Dreptul comunitar al afacerilor, ediția a II-a, Ed. Mirton, Timișoara, 2009

S. Dumitrescu, I. Niță, I. Ciochină, Guvernanța U.E., 2010

N. Diaconu, Concordanța dintre dreptul Uniunii Europene și reglementările naționale cu privire la legea aplicabilă contractelor, Ed. Lumina Lex, București, 2010

C. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union Européenne, Ed. Litec, Paris, 2010

C. É. Lagasse, Les institutions europeénnes après le traité de Lisbonne, Ed. Erasme, Namur, 2010

B. Andreșan –Grigoriu, T. Ștefan, Tratatele Uniunii Europene –Varianta oficială consolidată, Ed. Hamangiu, București, 2010

V. Efremov, Construcția Europeană, Tipografia Reclama, Chișinău, 2011

C. Gheorghe, Postmodernism și securitate europeană, Ed. Concordia, Arad, 2011

R. M. Popescu, A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze și aplicații, Ed. Universul Juridic, București, 2011

R. M. Popescu, Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2011

A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011

I. Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Ed. C. H. Beck, București, 2012

M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012

V. Ciocan, Drept European și Instituții Europene, Ed. GrafNet, Oradea, 2012

G. L. Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme, Ed. Universul Juridic, București, 2012

M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Articole:

R. Kovar, Ordre juridique communautaire. Constitutionnalité des Communautés européennes. Autonomie de l`ordre juridique communautaire, în Juris-Classeurs Europe nr. 70/1991

F. Gyula, Principalele noutăți aduse dreptului comunitar originar prin Tratatul de la Amsterdam, în Revista Studia Universitatis Babeș-Bolyai nr. 1/1999

T. Pituleac, Elemente de dezvoltare comunitară, în Jurnalul practicilor pozitive comunitare, nr. 1-2/2001

A. Hollaender, Le probleme de la primaute du droit communautaire en matiere de droits fondamentaux, în Revista Studia Universitatis Babeș- Bolyai nr. 2/2005

I. Diaconu, Protecția drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene, în Revista Română de Drept Comunitar nr. 1/2009

Alte surse:

www.uniuneaeuropeana.go.ro

http://www.ccidj.ro/programe/informare/circulatia-marfurilor.php

www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatele%20de%20la%20roma.htm

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Carta Albă

Actul Unic European

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Convenția de Aplicare a Acordului Schengen

Tratatul de la Roma

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Lisabona

Directiva privind liberalizarea investițiilor directe 1960

Directiva 77/249/C.E.E de facilitare a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați din 22 martie 1977

Directiva 86/566 privind liberalizarea operațiunilor de achiziție a acțiunilor sau a obligațiilor emise de societăți comerciale

Directiva Consiliului 88/361/CEE pentru aplicarea articolului 67 din Tratatul de la Roma din 24 iunie 1988

Directiva 89/48/CEE a Consiliului privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior acordate pentru formarea profesională de cel puțin trei ani 1988

Directiva Consiliului 92/51/CEE privind un al doilea sistem general de recunoaștere a educației și formării profesionale, de completare a Directivei 89/48/CEE 1992

Directiva 93/16/CEE privind facilitarea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri 1993

Directiva 98/5/C.E. de facilitare a exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un stat membru, altul decât cel în care s-a obținut calificarea 1998

Directiva 1999/42/C.E. de instituire a unui mecanism de recunoaștere a calificărilor pentru activitățile profesionale reglementate de directivele privind liberalizarea și măsurile tranzitorii de completare a sistemului general de recunoașterea calificărilor 1999

Directiva 2004/38/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora

Directiva 2006/123/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului privind serviciile în cadrul pieței interne din 12 decembrie 2006

Monografii:

L. Cartou, Communautes Europeennes, Ed. Dalloz , Paris, 1991

P. Kent, European Community Low, The Mand E. Handbook, 1992

M. I. Niciu, Organizații internaționale (guvernamentale), Ed. Chemarea, Iași, 1994

E. Dobrescu, Integrarea economică în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București, 1995

I. Cloșcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Timișoara, 1995

O. Manolache, Drept comunitar, Ed. ALL, București, 1996

R. Munteanu, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print, București, 1996

Ș. Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor,vol. I, Ed. All Beck, București, 1998

R. Miga-Beșteliu, Drept Internațional. Introducere în Drept Internațional Public, Ed. All, 1998

C. Zorgbibe, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, București, 1998

J. Rideau, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes, 3e édition, L.G.D.J., Paris, 1999

O. Ținca, Drept comunitar general, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999

I. Moroianu-Zlătescu, C. Demetrescu, Drept instituțional european, Ed. Olimp, București, 1999

J. C. Gautron, Droit européen, 9 édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999

T. Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Ed. Lucretius, București, 1999

N. Ecobescu, Manualul Consiliului Europei, Ed. Centrul de Informare și Documentare al C.E. la București, București, 1999

I. P. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000

C. Stoican, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București, 2001

W. Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi, 2001

D. Gueguen, Guide practique du labyrinthe communautaire, ediția a 8-a, Ed. Apogee, 2001

M. I. Niciu, Drept internațional public, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001

G. W. Giles, Administrarea Justiției în Comunitate, Standarde și reglementări internaționale, Ed. Expert, 2001

G. Issac, M. Blanquet, Droit communautaire général, 9e édition, Ed. Armand Colin, Paris, 2001

I. G. Bărbulescu, De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, București, 2001

V. Marcu, Drept instituțional comunitar, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 2001

W. Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal DALSI, București, 2001

N. Moussis, Guide des politiques de l’Europe, ediția 5, Ed. Pedone, 2001

A. Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene,Ed. Universul Juridic, București, 2002

J. B. Cruz, , Between Competition and Free Movement: The Economic Constitutional Law of the European Community, Ed. Hart, Oxford, 2002

N. Diaconu, V. Marcu, Drept Comunitar general. Tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2002

S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002

P. M. Defarges, Instituțiile Europene, Ed. Amarcord, București, 2002

I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003

D. M. Vesmas, Drept instituțional comunitar european, Ed. Burg, Sibiu, 2003

E. Fierro, The EU's approach to human rights conditionality in practice, Ed. Kluwer Law International, Haga, 2003

J. P. Jacque, Droit institutionnel de l'Union européenne”, 2è édition, Ed. Dalloz, Paris, 2003

N. Diaconu, V. Marcu, Drept comunitar Partea specială – Politicile comunitare, Ed. Lumina Lex, București, 2003

E. Marinescu, M. Delcea, Elemente de drept comunitar din perspectiva Proiectului de Constituție Europeană; Ed. Universității din Pitești, 2004

M. Diaconescu, Economie europeană, Ed. Uranus, București, 2004

P. Prisecaru, Politicile comune ale UE, Ed. Economică, București, 2004

V. Ciocan, E. Nuna, Instituții Europene. Noțiuni de Drept Comunitar, Ed. GrafNet, Oradea, 2004

P. Manin, Droit constitutionnel de l’Union Européenne, Ed. Pedone, Paris, 2004

F. Gyula, Drept instituțional comunitar, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004

V. Duculescu, Instituții de Drept Public și Relații Internaționale în dinamică, Ed. Lumina Lex, București, 2004

D. Mazilu, Integrarea Europeană – Drept Comunitar și Instituții Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2004

C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. All Beck, București, 2005

M. Voicu, Jurisprudența comunitară, Ed. Lumina Lex, București, 2005

R. Miga–Beșteliu, Drept internațional public, vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2005

M. Voicu, Politicile comunitare în Constituția Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2005

I. Gâlea, M. A. Dumitrșcu, C. Morariu, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, Ed. All Beck, București, 2005

I. G. Bărbulescu, Uniunea Europeană: politicile extinderii, Ed. Tritonic, București, 2006

T. Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Ed. C.H. Beck, 2006

A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a III-a, Ed.Universul Juridic,București, 2006

P. Alston, M. Bustelo, J. Heenan, The EU and Human Rights, Oxford University Press, 2006

C. Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Titu Maiorescu, 2006

B. Selejan-Gutan, Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, 2006

F. Sudre, Droit international et europeen des droits de l’homme, ediția a 8-a, PUF, 2006

C. Avram, R. Radu, L. Gaicu, Uniunea Europeană. Trecut și prezent, Ed. Universitaria, București, 2006

V. Marcu, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2006

L. Ghica, România și Uniunea Europeană, Ed. Meronia, București, 2006

I. G. Bărbulescu, U.E. și Politicile Extinderii, Ed. Tritonic, București, 2006

O. Manolache, Tratat de Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, București, 2006

A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006

M. Rudăreanu, Drept comunitar. Note de curs, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007

D. C. Dragoș, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Ed. All Beck, București, 2007

N. Diaconu, Dreptul Uniunii Europene-Partea Generală, Ed. Lumina Lex, București, 2007

T. Ștefan, B. Andreșan Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, București, 2007

I. Moroianu Zlătescu, Drepturile omului – un sistem în evoluție, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2008

B. Selejan- Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2008

M. F. Pop, Noile valențe ale cetățeniei europene după Tratatul de la Lisabona: Importanța Cartei drepturilor fundamentale, Ed. Dacia, 2008

N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne și comunitare, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008

J. F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, 2009

P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ed. Hamangiu, București, 2009

C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene – libertățile fundamentale, Ed. Universitaria, București, 2009

I. Eleonora Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ediția a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009

F. Cotea, Drept comunitar european, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009

P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudență și doctrină, ediția a IV, Ed. Hamangiu, București, 2009

F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Ed. Universitară, București, 2009

I. E. Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ediția a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2009

L. Tec, Dreptul comunitar al afacerilor, ediția a II-a, Ed. Mirton, Timișoara, 2009

S. Dumitrescu, I. Niță, I. Ciochină, Guvernanța U.E., 2010

N. Diaconu, Concordanța dintre dreptul Uniunii Europene și reglementările naționale cu privire la legea aplicabilă contractelor, Ed. Lumina Lex, București, 2010

C. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union Européenne, Ed. Litec, Paris, 2010

C. É. Lagasse, Les institutions europeénnes après le traité de Lisbonne, Ed. Erasme, Namur, 2010

B. Andreșan –Grigoriu, T. Ștefan, Tratatele Uniunii Europene –Varianta oficială consolidată, Ed. Hamangiu, București, 2010

V. Efremov, Construcția Europeană, Tipografia Reclama, Chișinău, 2011

C. Gheorghe, Postmodernism și securitate europeană, Ed. Concordia, Arad, 2011

R. M. Popescu, A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze și aplicații, Ed. Universul Juridic, București, 2011

R. M. Popescu, Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2011

A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011

I. Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Ed. C. H. Beck, București, 2012

M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012

V. Ciocan, Drept European și Instituții Europene, Ed. GrafNet, Oradea, 2012

G. L. Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme, Ed. Universul Juridic, București, 2012

M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Articole:

R. Kovar, Ordre juridique communautaire. Constitutionnalité des Communautés européennes. Autonomie de l`ordre juridique communautaire, în Juris-Classeurs Europe nr. 70/1991

F. Gyula, Principalele noutăți aduse dreptului comunitar originar prin Tratatul de la Amsterdam, în Revista Studia Universitatis Babeș-Bolyai nr. 1/1999

T. Pituleac, Elemente de dezvoltare comunitară, în Jurnalul practicilor pozitive comunitare, nr. 1-2/2001

A. Hollaender, Le probleme de la primaute du droit communautaire en matiere de droits fondamentaux, în Revista Studia Universitatis Babeș- Bolyai nr. 2/2005

I. Diaconu, Protecția drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene, în Revista Română de Drept Comunitar nr. 1/2009

Alte surse:

www.uniuneaeuropeana.go.ro

http://www.ccidj.ro/programe/informare/circulatia-marfurilor.php

www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatele%20de%20la%20roma.htm