Libertati Fundamentale Libera Circulatie a Fortei de Munca

CUPRINS:

INTRODUCERE

Fiind una dintre problemele cele mai largi abordate pe plan internațional, problema drepturilor omului, a fost și se menține în centrul preocupărilor statelor, ca și al unor importante organisme și reuniuni internaționale, devenind în prezent un subiect foarte des întâlnit atât în lucrările de specialitate, cât și în dezbaterile publice.

În prezent, omenirea reflectează asupra siguranței ființei umane, întrebâdu-se dacă această creație rațională a naturii este mai bine protejată decât în trecut.

Comunitatea internațională este mai mult că oricând preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internațională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complex de apărare, pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii și de asigurare cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.

Acest interes manifestat față de problematica drepturilor omului nu se datorează numai preocupării față de necesitatea promovării și garantării drepturilor și libertăților inerente ființei umane, ci el apare ca urmare a faptului că de multe ori „ignorarea, uitarea sau disprețul față de om” au dus la situații conflictuale de natură a pune în pericol climatul de pace, stabilitate și securitate. Problematica drepturilor omului ține în mod esențial de relațiile dintre om și mediul social, care este în permanentă evoluție.

Drepturile omului au devenit una dintre ideile centrale ale vremii, care tinde a fi acceptată de toate statele lumii, dincolo de diferențele istorice, culturale și economice.

Interesul manifestat de comunitatea internațională față de drepturile omului este probat în primul rând de numărul mare de instrumente juridice care le consacră, în total existând în prezent aproximativ 250 de instrumente, care enumeră și reglementează peste 60 de drepturi și libertăți fundamentale. Peste 100 din aceste instrumente au fost adoptate în sistemul Națiunilor Unite, 7 elaborate în cadrul Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, peste 40 de către Consiliul Europei, la acestea adăugându-se cele adoptate de Organizația Statelor Americii și Organizația Unității Africane.

Deci, paralel cu acțiunea statelor membre ale comunității internaționale, concentrate îndeosebi în sistemul O.N.U., s-au înregistrat și anumite preocupări de reglementare diferențiată, pe plan regional, de către unele grupuri de state, cum ar fi „Actul final al Conferinței de la Helsinki”, „Carta de la Paris” și altele, adoptate în cadrul Organizației pentru securitate și cooperare în Europa. În cadrul subregional, a fost adoptată de către Consiliul Europei „Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” la care în prezent sunt părți 34 de state”.

Astfel, prin libertate se înțelege posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință, posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii legilor de dezvoltare a societății și naturii. „Libertatea este starea celui care face ceea ce vrea și nu ceea ce vrea altul să facă. Ea presupune absența unei constrângeri străine”.

Conceptul de libertate desemnează nu numai gradul mai mare sau mai mic de independență pe care o posedă individul față de grupul social din care face parte, dar și gradul de independență pe care îl consideră ca normal și fericit, care constituie un drept și o valoare morală.

În opinia lui Jean Rivero libertatea este puterea de a se autodetermina în virtutea căreia omul alege el însuși comportamentul său, deci este o putere pe care o exercită el însuși.

Putem afirma că între drept și libertate există diferențe. În primul rând, libertatea este exercitarea unei puteri de către subiect, ceea ce presupune din partea celorlalți subiecți, numai o obligație negativă, respectiv să nu facă ceva care să implice exercitarea libertății. De asemenea, libertatea nu presupune obligații pozitive din partea celorlalți subiecți, respectiv de a face sau de a nu face ceva, așa cum presupune un drept.

Libera circulație a persoanelor reprezintă unul din cele patru principii fundamentale ale construcției europene, alături de libera circulație a bunurilor, serviciilor și a capitalurilor. Libera circulație a persoanelor este unul din drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni. Dreptul la libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar se traduce prin eliminarea controlului la granițe al cetățenilor comunității europene. Implementarea acestui demers a fost și este un demers cu implicații majore.

Acest drept se traduce prin dreptul fiecărui cetățean european de a călători liber și de a rezida în oricare stat membru al Uniunii Europene. Pentru a intra pe teritoriul unui alt stat comunitar, nu trebuie îndeplinită nicio cerință sau formalitate specială.

Teoretic, beneficiază de acest drept orice cetățean european. Practic, cetățenii noilor state membre ale Uniunii Europene, inclusiv România, pot fi supuși unor măsuri tranzitorii care pot limita accesul pe piața muncii din vechile state membre pentru o perioada de maximum șapte ani.

CAPITOLUL 1: PREZENTARE GENERALĂ

Cu privire la natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale s-au formulat mai multe teorii. Astfel, potrivit teoriei dreptului natural se consideră că drepturile și libertățile fundamentale ar avea o natura deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetățeanul le dobândește în calitatea să de om, sunt opozabile statului și nu sunt stabilite deci prin legi, contracte, etc. Blackstone, calificând drepturile fundamentale ca absolute, le deosebește de alte drepturi care sunt creația societății, deoarece ele derivă din legile naturii și sunt anterioare acestora din urma.

Potrivit teoriei individualiste, se susține că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur este o ființă reală, liberă și responsabilă. El denumește drepturile fundamentale libertăți necesare, cele mai necesare dintre toate. În teoria drepturilor reflexe nu se face deosebirea de natură juridică între drepturile individuale și celelalte drepturi subiective, toate fiind o creație a dreptului obiectiv. Totuși, Jellinek face o distincție pornind de la diferența dintre noțiunea de putere juridică și cea de posibilitate juridică. Astfel, drepturile obișnuite ar conține în ele atât o posibilitate juridică, cât și o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voință create exclusiv de lege, care nu presupun și o activitate naturală garantată de lege .

O trăsătură generală a multor teorii în privința naturii juridice a drepturilor omului este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale și celelalte drepturi, toate fiind drepturi subiective.

Ceea ce justifică distincția între drepturile și libertățile fundamentale, pe de o parte, și celelalte drepturi și libertăți, pe de alta parte, este importanța economică, socială și politică a acestora, atât pentru autorul lor, cât și pentru societate în general. Putem reține că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, care împreună cu celelalte drepturi subiective și îndatoririle corelative, formează statutul juridic al cetățeanului.

Printre libertățile fundamentale ale omului întâlnim și libera circulație a persoanelor. Aceasta reprezintă una dintre cele mai importante libertăți fundamentale din spațiul comunitar cu multe implicații juridice, economice și politice.

Dreptul unei persoane de a circula liber vizează două aspecte. În primul rând vorbim despre libertatea de circulație a unei persoane ce se află legal pe teritoriul unui stat și are în vedere dreptul acesteia de a se deplasa intra muros. Apoi intră în discuție libera circulație între state. Acest din urmă aspect depășește, în mod evident, sfera de reglementare internă și impune consacrarea unor norme juridice internaționale atât cu privire la circulația persoanelor nesalarizate, cât și în privința persoanelor denumite de către normele comunitare ca fiind lucrători.

1.1.: CONSIDERAȚII PRIVIND LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului ne îngăduie să dezvoltăm și să folosim din plin calitățile noastre umane, inteligența, darurile și conștiința noastră, să răspundem nevoilor noastre spirituale sau de altă natură. Ele izvorăsc din năzuința crescândă a oamenilor către o viață în care demnitatea și valorea fiecăruia să fie respectate și protejate. Cu atât mai mult cu cât, după cum se afirmă în prima teză a Declarației Universale a Drepturilor Omului, respectarea drepturilor omului și a demnității umane „constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume”.

Procesul progresiv de conceptualizare a libertății cuprinde, într-o manieră logico-istorică, un ansamblu de aspecte, vizând puterea de pătrundere a gândului filozofic în complexul de relații om-natură, natură-societate, om-societate, societate-istorie, individ-colectivitate, cultură-civilizație etc. Libertatea este prin urmare un concept sintetic, cu referire exclusivă la ființa umană, înțelegerea lui presupunând interiorizarea elaborărilor teoretice de tip filosofic, științific, politologic etc., care surprind multiplele fațete ale umanului.

Gândirea filosofică actuală conferă conceptului de libertate o interpretare amplă și riguroasă, prin generalizarea datelor oferite atât de științele naturale, cât și de cele socio-umane și prin valorificarea experienței istorice a existenței umane. Este astfel surprinsă capacitatea de necontestat a omului, că pe măsura dezvoltării sociale și culturale, acesta trebuie să se integreze într-un proces treptat de depășire a constrângerilor pe care le simte asupra deciziilor, alegerilor și acțiunilor creatoare, proces structurat pe dominarea umană a acestor constrângeri și pe promovarea conștientă a valorilor.

Libertatea nu semnifică posibilitatea unei alegeri necondiționate, ca expresie a unei voințe înzestrate cu puteri nelimitate și arbitrare, deci posibilitatea unei opțiuni dincolo de orice valoare, dincolo de orice sens al binelui și răului, al adevărului și falsului, al frumosului și urâtului etc. Specific uman este caracterul conștient al răspunsului dat, atât necesităților naturale sau materiale, cât și celor spirituale, sensul libertății aflându-se în sesizarea comportamentului activ, conștient, adecvat, pe care omul îl are față de necesitate, alegerea lui fiind deliberată, dictată de conștiință și nu impusă de factori străini voinței conștiente.

„Libertatea, afirma Erich Fromm, este condiția dezvoltării plenare a individului, a sănătății sale mentale și a bunăstării. Absența libertății este dăunătoare și face din om un infirm. Libertatea nu implică absența constrângerii, dat fiind că nu există progres fără structură și orice structură este constrângătoare. Ceea ce contează este de a ști dacă această constrângere acționeaza înainte de toate pentru binele unei alte persoane sau instituții, ori este autonomă, adică rezultă din necesități ale creșterii inerente structurii persoanei”.

Problematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional în plan intern și este în același timp obiect al reglementărilor de drept internațional public. Constituțiile moderne urmăresc prin consacrarea drepturilor și libertăților fundamentale să stabilească garanții cât mai eficiente pentru apărarea persoanei umane și a vieții ei private, pentru participarea cetățenilor la viața politică și pentru dezvoltarea materială și culturală a cetățenilor.

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului au devenit obiectul unor reglementări cu caracter global și au cunoscut o evoluție fără precedent în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Condamnarea unanimă a încălcărilor masive și grave ale drepturilor elementare ale omului în perioada premergătoare și în timpul ce timpul celui de al doilea război mondial, a determinat un puternic curent de opinie în direcția unor reglementări cuprinzătoare și universale, a creării unui cadru de colaborare internațională în domeniul drepturilor omului.

Carta Organizației Națiunilor Unite reafirma credința popoarelor în demnitatea și valoarea ființei umane și stabilea ca obiectiv al Organizației, în același timp cu menținerea păcii și securității, înfăptuirea colaborării în promovarea și încurajarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale față de toate persoanele, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Numeroase convenții internaționale cu caracter universal sau regional reglementează raporturile dintre state în domeniul drepturilor omului, mai precis obligațiile statelor în acest domeniu. În același timp, garantarea, exercitarea și respectarea acestor drepturi sunt strâns legate de organizarea vieții politice și de stat, de ansamblul măsurilor luate de un stat pe teritoriul său pentru reglementarea raporturilor umane. Documentele internaționale menționate pun la baza realizării drepturilor omului pe care le prevăd măsuri pe care fiecare stat parte este obligat să le ia în plan legislativ și administrativ.

În consecință, respectarea drepturilor omului rămâne o problemă de drept intern, de competența fiecărui stat, el fiind singurul care poate lua măsurile respective pentru a garanta prin lege și a asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi. În același timp, statele și-au asumat angajamente unul față de toate celelalte de a respecta aceste drepturi și de a coopera în acest scop. Problema drepturilor omului a devenit în acest fel și o problema de drept internațional, în sensul că fiecare stat și-a asumat angajamente față de alte state în acest domeniu și fiecare stat poate cere altui stat să-și respecte aceste angajamente, inclusiv față de cetățeii proprii. O asemenea solicitare nu constituie amestec în treburile interne ale altui stat.

Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunității Europene a fost definită de Actul Unic European drept una dintre cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne. Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulație asupra unor noi categorii de persoane, cum ar fi studenții, persoane ce nu depun activități economice, dar au resurse suficiente de trai.

În acest context, cetățenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulație a persoanelor trebuie însoțită de un nivel corespunzător de securitate și justiție. Această dublă cerință a fost înscrisă în Tratatul de la Amsterdam sub forma înființării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenției de Implementare a Acordului Schengen.

Libertatea de stabilire pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene pentru a exercita acolo anumite activități cu caracter economic și prestarea de servicii par a nu avea multe legături. Totuși, aceste două libertăți se sprijină reciproc în vederea realizării obiectivelor comune spațiului comunitar. A crea o filială într-un stat membru înseamnă nu numai a folosi libertatea de stabilire, ci presupune o bază de plecare pentru prestarea de servicii.

Din perspectivă juridică, aceste două libertăți se adresează atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice, oferind alternative de acțiune agenților economici.

1.2: LIBERTATEA DE CIRCULAȚIE A FORȚEI DE MUNCĂ – ASPECTE GENERALE

Pentru a înțelege cum s-a ajuns în statele occidentale europene la libera circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalului prin eliminarea graduală a controalelor la frontieră, trebuie să menționăm de la bun început faptul că în spațiul comunitar cetățenii au dreptul fundamental de a circula liberi, împreună cu familiile lor, în alt stat în scopuri economice sau de altă natură. Acesta este un drept unic în lume la ora actuală și nici o altă formă de cooperare internațională între state nu asigură un drept comparabil.

O definiție formală, oficială a liberei circulații nu a fost niciodată oferită de către Comisia Europeană. Însă, semnificația și practicile liberei circulații au fost stipulate în cadrul tratatelor, directivelor și reglementărilor, dar și în urma soluțiilor juridice oferite în limitele jurisdicției de către Curțile Europene.

Importanța politică și practică a acestui domeniu al acquis-lui comunitar, sensibilitățile și incertitudinile care înconjoară mobilitatea forței de muncă au determinat Uniunea Europeană să propună o perioadă de tranziție, singura de acest fel propusă de Uniunea Europeană. Pentru a se decide asupra necesității propunerii unei perioade de tranziție pentru acest capitol, Uniunea a luat în considerare elemente precum estimările în ceea ce privește mobilitatea forței de muncă după aderare și destinația probabilă a acestor fluxuri. Alți factori de importanță majoră au fost gradul de incertitudine al acestor estimări și efectele probabile asupra pieței muncii ca urmare a liberei circulații. Îngrijorarea privind impactul liberei circulații a lucrătorilor se bazează pe elemente ca proximitatea geografică, diferențele de venit, șomajul și înclinația spre migrație. În plus, Uniunea Europeană se teme că această problemă amenință să producă disensiuni ale opiniei publice și să afecteze sprijinul public general pentru extindere.

Termenul de lucrător este mult mai larg în sensul dreptului comunitar al muncii în comparație cu sensul utilizat în dreptul național al muncii. Astfel, se consideră că dreptul de liberă circulație se extinde și la persoanele care își caută de lucru în alt stat membru, iar statele membre trebuie să permită acestora intrarea pe teritoriul lor pentru a studia piața forței de muncă și pentru a depune diligențele necesare pentru a fi angajate. Celui care își caută de lucru i se poate cere de către statul membru să părăsească teritoriul după șase luni de la intrare, dacă nu face dovada că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și are șanse să fie angajat.

De asemenea, potrivit articolului 7 alineat 3 din Directiva 2004/38, un cetățean al Uniunii Europene care nu mai este lucrător sau persoana care exercită o activitate independentă își menține statutul de lucrător sau persoană care exercită o activitate independentă în următoarele condiții:

a) se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui accident;

b) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an și s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul relevant de plasare a forțelor de muncă;

c) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durată de sub un an sau după ce a devenit șomer în mod involuntar în timpul primelor 12 luni și s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a forțelor de muncă, în acest caz, statutul de lucrător menținându-se pentru o perioadă de cel puțin șase luni;

d) începe un stagiu de formare profesională, cu excepția cazului în care se află în șomaj involuntar, menținerea statutului de lucrător presupunând că pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.

Element fundamental al liberei circulații a persoanelor, dreptul persoanelor de a se deplasa dintr-un stat membru în altul pentru a se angaja ca salariat sau înființa propria afacere constituie unul din pilonii pieței comune europene, încă de la începuturile sale.

Mobilitatea oferă salariaților multiple posibilități de a găsi un serviciu, iar patronilor o sursă mai variată de lucrători cu calificarea adecvată necesităților lor, contribuind astfel la crearea de noi locuri de muncă și în final la creștere economică. Prin bunăstarea creată, libera circulație a forței de muncă devine astfel un instrument de atingere a scopurilor de bază ale Constituției europene, de pace și prosperitate, alături de celelalte trei dimensiuni ale pieței unice, și anume mărfuri, servicii și capitaluri.

Libertatea de circulație a salariaților nu este completă însă dacă nu se oferă aceleași condiții de muncă, aceleași drepturi sociale, culturale și economice, atât pentru lucrător, cât și pentru familia sa, cu cele ale salariaților din statul de reședință. În acest sens, libera circulație a lucrătorilor este însoțită de scheme de securitate socială și un sistem de recunoaștere mutual a calificărilor și a diplomelor.

Orice regulă, pentru a fi aplicată, trebuie să conțină și penalități pentru cei care nu o respectă. Ca atare, Curtea Europeană de Justiție și-a creat o serioasă bază de cazuistică în favoarea libertății de mișcare a persoanelor, insistând asupra eliminării oricăror obstacole sau subterfugii nejustificate.

Sistemele de securitate socială din statele membre nu au la bază același model, dat fiind tradiția, istoria și cultura specifice fiecărei țări. Din acest motiv, nu se poate vorbi de armonizarea acestor sisteme, dar trebuie avute în vedere măsuri și acțiuni care să nu aducă prejudicii drepturilor fundamentale, în special a liberei circulații a persoanelor, și la agravarea disparităților regionale. Acestea au fost motivele lansării, în anul 1990, a programului „MISEP”, ce are ca obiectiv promovarea schimburilor de informații privind sistemele și politicile de protecție socială din statele membre.

Chiar dacă politica privind protecția socială este responsabilitatea fiecărui stat, Comisia Europeană a considerat că poate veni în ajutor prin promovarea unor măsuri de cooperare și prin acțiuni comune. Astfel, în anul 1995 a fost lansată „Comunicarea privind viitorul protecției sociale” ce propune un cadru european de dezbatere a acestui domeniu. Drept urmare, în anul 1997 comunicarea „Modernizarea și îmbunătățirea protecției sociale în Uniunea Europeană” prezenta propuneri specifice de sprijin la nivel european. La baza comunicatului stă conceptul prin care protecția socială trebuie privită ca un factor productiv privind întărirea legăturilor dintre protecția socială și politica de ocupare a forței de muncă. În anul 1998 a fost publicat „Raportul privind protecția socială în Europa” în care sunt revăzute măsurile adoptate de către statele membre și analizate tendințele sistemelor de protecție socială.

Efectul principal al liberei circulații împreună cu libertățile aferente acesteia îl constituie numărul mare de persoane care părăsesc țările de origine pentru a se deplasa pe teritoriul altor state. Importanța fenomenului migraționist a înregistrat o continuă creștere în perioada postbelică. Aparent, acest fenomen nu ar necesita măsuri speciale privind securitatea socială la nivel național. Realitatea a demonstrat, însă, că reglementările existente trebuie perfecționate în permanență și adaptate la evoluția migrației, astfel încât aplicarea lor să aibă o mai mare eficiență.

Migrația are un rol important în transformările sociale contemporane. Este atât un rezultat al schimbărilor globale, cât și un impuls pentru schimbări în viitoarele state de origine, dar și în cele primitoare. Bernd Schulte arată că migrația are în primul rând un impact direct la nivel economic, dar afectează și domeniul muncii și cel social, sistemul de protecție socială, cultura și politicile naționale, relațiile internaționale, conducând inevitabil la o mai mare diversitate etnoculturală în toate statele.

În Uniunea Europeană, migrația forței de muncă a stimulat politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării, dar și la ameliorarea și modernizarea sistemelor de securitate socială existente și crearea unui sistem comunitar care să asigure protecția socială a lucrătorilor migranți.

Tratatul de la Lisabona asigură libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor și interzice restricțiile privind libera prestare a serviciilor cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului.

Libera circulație a forței de muncă a fost prima libertate care a deschis drumul spre crearea Pieței unice, constând în permisivitatea angajării unui lucrător al unui stat membru pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona prevede că „libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii Europene”. Libera circulație implică eliminarea oricăror discriminări pe motiv de cetățenie între lucrători în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.

Componentă a pieței interne unice europene și catalizator al primelor forme de integrare europeană, forța de muncă nu este numai un factor important al competitivității, dar și un factor de pace, stabilitate și solidaritate, valori fundamentale ale Constituției Uniuii Europene. Relaționarea să subtilă cu mentalitățile umane, cu obiceiurile și cultura, cu evoluția istorică a popoarelor și cu demografia, extinde câmpul de manifestare a efectelor specifice forței de muncă dincolo de frontierele economicului, cu reverberații etnice și comportamentale ce conduc spre esențele societății democratice pe care se așează spiritul european contemporan.

Circulația forței de muncă este un fenomen complex, cu o multitudine de efecte, nu numai la nivel comunitar. Dincolo de acest cadru, migrația are o serie de consecințe, atât pozitive, cât și negative, pentru toate părțile implicate, țările primitoare, țările de origine și lucrătorii migranți.

Aceasta favorizează diseminarea cunoștințelor tehnice și a metodelor moderne de lucru între statele afectate de fenomenul migrației. De asemenea, în Uniunea Europeană, libera circulație a persoanelor potențează dobândirea unui mod de gândire european. În teorie, libera circulație a forței de muncă, fără intervenții din partea statului de origine sau a celui gazdă, are efecte pozitive, echilibrând avantajele care apar.

După Michael Piore, motivul pentru cererea susținută de forță de muncă străină este fragmentarea profundă a pieței muncii. Ramurile și sectoarele de activitate nu se dezvoltă toate în același mod. În fiecare economie există segmente care sunt mari consumatoare de capital, după cum sunt și segmente mari consumatoare de forță de muncă și câteva segmente intermediare cu variații ale cererii pentru acești doi factori de producție. Dezvoltarea economică diferită generează diferențe în ceea ce privește cererea de forță de muncă cu trăsături structurale speciale. În consecință, în fiecare țară, chiar și în cele mai dezvoltate, există segmente ale pieței de muncă unde angajarea de muncitori autohtoni este în declin.

În statele membre ale Uniunii Europene, muncitorul autohton respinge în foarte multe cazuri oferte de muncă neatractive chiar și în condițiile unui nivel ridicat al șomajului. Lucrătorii străini, acceptând locurile de muncă prost plătite și fără prestigiu, devin „salvatori” ai sistemului și factori ai stabilizării economice.

În practică, însă, după cum am menționat, circulația forței de muncă are atât efecte pozitive, cât și negative, de natură economică, socială sau culturală, pentru toți cei implicați. Pentru țările de destinație, influxul de forță de muncă străină este benefic pentru susținerea activităților economice pe care piața internă a muncii nu le poate acoperi, fie din cauza lipsei de personal calificat în acele domenii, fie din lipsa interesului forței de muncă autohtone pentru acele sectoare de activitate. De asemenea, oferta mult mai diversificată în ceea ce privește calificările și aptitudinile permite angajatorilor să găsească cele mai potrivite persoane pentru diverse activități economice.

De multe ori, statele membre facilitează accesul pe piețele naționale ale muncii pentru persoanele înalt calificate, ceea ce are influențe pozitive asupra eficienței economice, creșterii veniturilor din anumite activități economice și asupra creșterii economice în general. Surplusul de forță de muncă nu determină doar creșterea și întinerirea ofertei pe piața muncii, ci și creșterea consumului, deci și a ofertei generale, rezultând creșterea PIB și, ca o consecință, îmbunătățirea nivelului de trai.

Libera circulație a lucrătorilor reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forței de muncă a principiului general cuprins în articolului 6 al Tratatului Comunității Economice Europene conform căruia „în domeniul aplicării prezentului tratat, și fără a aduce prejudicii dispozițiilor particulare pe care acesta le prevede, este interzisă orice discriminare pe baza naționalității”.

Importanța acestui principiu a fost marcat și de Curtea Europeană de Justiție care a subliniat că articolul 48 este direct aplicabil în sistemele juridice din fiecare stat membru făcând inaplicabilă orice dispoziție juridică națională contrară.

Curtea Europeană de Justiție a mai precizat că articolul 48 se aplică chiar dacă munca este depusă în afara Comunității, atât timp cât relația juridică de angajare este perfectată în cadrul Comunității.

Este totuși util să separăm politicile din domeniul migrației și liberei circulații a persoanelor. În primul rând trebuie specificate politicile proiectate în vederea îndeplinirii prevederilor acquis-ului Schengen în domeniul forței de muncă, iar în al doilea rând, trebuie avute în vedere intervențiile politice care au drept scop reglementarea mișcării transfrontaliere.

Trebuie reținut faptul că libertatea de mișcare a forței de muncă nu trebuie confundată cu libertatea de deplasare în scop turistic. În baza Convenției de Aplicare a Acordului Schengen, cetățenii pot circula pe teritoriile statelor semnatare în scop turistic, dar fără a munci. Fără viză de muncă și autorizare în scop de muncă din partea autorităților țării de destinație, cei care, profitând de statutul de turist, lucrează în mod nereglementat, pot deveni victimele unor abuzuri sau a traficului, dar pot fi și subiecții expulzării și readmisiei.

Dreptul la liberă circulație a pesoanelor este legat de prestarea unei activități economice. Activitatea economică presupune o durată a muncii sau o productivitate normală a acesteia. În acest fel, practicarea unui sport intră sub incidența reglementărilor comunitare numai în măsura în care constituie o activitate economică. Este considerată activitate economică, activitatea jucătorului profesionist de fotbal, nu și participarea la un joc al unei echipe naționale, care nu intră în sfera dreptului comunitar.

Activitatea desfășurată trebuie să fie reală și efectivă, astfel că persoana care prestează munci cu caracter neregulat sau pe durată limitată, dar în cadrul unui contract de muncă ocazional, intră sub incidența prevederilor comunitare. Dacă munca este reală și efectivă, nu este necesar ca ea să-i aducă persoanei care o prestează venituri suficiente de trai, acestea putând fi inferioare minimului de existență din statul membru respectiv. De asemenea, nu contează modalitățile de remunerare.

Cerința ca munca să fie efectivă înseamnă că activitatea depusă de lucrător trebuie să contribuie la ameliorarea cantitativă sau calitativă a producției întreprinderii. Curtea de Justiție Europeană nu a recunoscut calitatea de lucrător comunitar, în sensul articolului 39 din Tratatul Comunității Europene, resortisantului unui stat membru care presta în alt stat membru activități care constituiau un mijloc de reeducare, deoarece, persoana în cauză, deși presta o activitate reală, nu urmărea un interes economic, ci doar unul social.

Caracterul real și efectiv al muncii este evidențiat și de primirea salariului de către lucrătorul comunitar, deoarece salariul este indispensabil pentru existența contractului de muncă. Nu prezintă importanță denumirea plății făcute pentru munca prestată și nici modalitatea de plată.

Domeniul cu cele mai complexe reglementări în ceea ce privește prevenirea, combatererea și sancționarea discriminării de gen este cel al muncii. Această realitate se datorează accentului pe care legislația internațională l-a pus pe reglementarea relațiilor de muncă, prin actele normative ale Organizației Internaționale a Muncii, agenție a Organizației Națiunilor Unite.

Datorită faptului că la baza constituirii Comunității Europene au stat negocierea unor reglementări comune privind relațiile economice și piața comună, domeniul muncii a fost primul asupra căruia au fost necesare legiferări legate de prevenirea, combaterea și sancționarea practicilor discriminatorii. Situațiile de discriminare pe piața muncii între femei și bărbați au intrat primele în atenția Curții Europene de Justiție, Comisiei Europene și a Consiliului European.

Datorită acestei preocupări internaționale și legislația românească este mai generoasă în a stabili prevederi în acest domeniu.

CAPITOLUL 2: LIBERUL ACCES LA ANGAJARE ȘI EGALITATEA DE TRATAMENT

Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piață internă, ce nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor.

Un aspect extrem de important al legislației comunitare îl reprezintă libera circulație a persoanelor, acest principiu costiutind o problemă mai sensibilă pentru statele membre decât libera circulație a mărfurilor, datorită implicațiilor ce țin de ordinea publică și de siguranța națională sau de sistemul de asugurări sociale.

Conform Tratatului de la Maastricht „fiecare cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și dreptul de sejur neîngrădite pe teritoriul statelor membre, dar sub rezerva limitelor și condițiilor prevăzute”.

Un domeniu însemnat al acquis-ului comunitar privind libera circulație a persoanelor este circulația forței de muncă, legislația comunitară conținând prevederi referitoare la asigurarea condițiilor necesare pentru deplasarea și șederea muncitorilor și a familiilor lor în interiorul Uniunii.

Criteriile folosite de Curtea Europeană de Justiție pentru definirea conceptului de lucrător se concentrează în jurul unui raport de muncă. Este esențial ca pentru o perioadă de timp „o personă să presteze o activitate pentru și sub conducerea unei alte persoane, în schimbul căreia primește o remunerație”. Nu contează natura și durata muncii, dacă suntem în sfera dreptului public sau este în discuție un contract de drept privat, atâta timp cât este o activitate economică și remunerată. O persoană trebuie să efectueze activități reale și efective, nu pur și simplu voluntare, dar care să nu fie atât de mărunte încât activitățile să poată fi considerate pur marginale sau auxiliare.

Tratatul de la Maastricht instituie prin articolul 8 principiul nediscriminării pe criterii de naționalitate între muncitorii statelor membre în ceea ce privește locurile de muncă, remunerația și alte condiții care se referă la desfășurarea activității. În interiorul Comunităților, muncitorilor li se recunoște dreptul de a răspunde la oferta de locuri de muncă, dreptul de a se deplasa în acest scop în mod liber pe teritoriul statelor membre, dreptul de sejur în vederea exercitării unei activități în conformitate cu dispozițiile legale administrative ale statului membru respectiv și dreptul de a rămâne pe teritoriul statului în care a desfășurat o activitate.

Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Libertatea de circulație implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate între lucrătorii statelor membre în ce privește remunerarea, angajarea și alte condiții de muncă și de angajare. Abolirea între statele membre a obstacolelor la libera circulație a persoanelor ar fi compromisă dacă abolirea barierelor statale ar putea fi neutralizată de obstacole ce rezultă din exercitarea autonomiei lor juridice de către asociații sau organizații necârmuite de dreptul public și, în plus, dacă domeniul articolului 48 din Tratatul de la Lisabona ar fi limitat la acte ale unei autorități publice, ar exista un risc de creare a inegalității în aplicare, în măsura în care condițiile de muncă din diferite state sunt reglementate uneori de prevederi stabilite prin lege sau regulament și alteori prin acorduri și alte acte încheiate sau adoptate de persoane private.

Această dispoziție are efect direct, astfel că persoanelor le sunt conferite drepturi pe care le pot valorifica în justiție într-un stat membru. Dispozițiile articolului 48 paragrafele 1 și 2 impun statelor membre o obligație precisă care nu necesită intervenția vreunui act al instituțiilor comunitare și nici al statelor membre și care nu lasă acestora pentru executarea ei nici o facultate de apreciere.

Libera circulație a lucrătorilor se definește prin dreptul de a răspunde la oferte privind locurile de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe teritoriul acestora pentru a desfășura activități salarizate, precum și de a rămâne pe teritoriul unuia din aceste state după ce o persoană a desfășurat o activitate în acel stat.

Tratatul de la Roma în articolele 48 și 49 prezintă libera circulație a lucrătorilor. Libera circulație a lucrătorilor reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forței de muncă. În același timp, Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a pronunțat în mai multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mișcare a forței de muncă.

Pentru a obține eliberarea unui permis de rezidență, salariatul va aduce dovada că el este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declarație de angajare sau un certificate de muncă furnizat de angajator. Acesta este, de fapt, regimul liberului acces la angajare. Pentru a se mări eficacitatea Regulamentului nr. 1612/68/CEE, acesta a fost completat prin Regulamentul nr. 2434/92/CEE, care obligă serviciile specializate din fiecare stat membru să trimită în mod periodic serviciilor specializate din celelalte state membre, precum și Biroului European de Coordonare, informații privind ofertele de locuri de muncă susceptibile să fie ocupate de resortisanții altor state membre, ofertele de locuri de muncă adresate statelor membre, cererile de locuri de muncă depuse de persoanele ce au declarat în mod formal că doresc să lucreze în alt stat membru și informații, pe regiuni și ramuri de activitate, privind solicitanții de locuri de muncă în altă țară.

Titlul II al Regulamentului nr. 1612/68/CEE în articolele 7 și 9 conține dispoziții privind angajarea și egalitatea de tratament, care se referă la condițiile de muncă, avantajale sociale și cele în legatură cu taxele, accesul în școlile de pregătire profesională sau în casele de pensionari, drepturile sindicale, drepturile de reprezentare și management și dreptul la locuință.

2.1. ACCESUL PE PIAȚA MUNCII LA NIVEL INTERNAȚIONAL

Acquis-ul corespunzător acestui capitol prevede tratament nediscriminatoriu pentru lucrătorii care sunt angajați legal într-o țară, alta decât țara lor de origine. Aceasta include posibilitatea de a cumula sau de a transfera drepturile de asigurări sociale, ceea ce necesită cooperare administrativă între statele membre. Pentru a facilita practicarea anumitor profesii, acquis-ul include reguli specifice cu privire la recunoașterea reciprocă a calificărilor și a diplomelor, pentru anumite profesii trebuind să existe și să fie respectat un curriculum de pregătire armonizat pentru a putea fi recunoscută automat calificarea în Statele Membre. Mai mult, acest domeniu acoperă dreptul de stabilire și de vot ale cetățenilor Uniunii Europene în toate statele membre.

Dimensiunea ocupării și incluziunii sociale a summit-ului Lisabona a fost destinată definirii unui cadru cuprinzător pentru a obține asigurarea că Europa va dispune de o forță de muncă calificată, bine pregătită și competitivă, care va fi aptă să se adapteze la schimbare. O țintă majoră este crearea premiselor pentru economia Europei de a face față problemelor care ar putea apărea o dată cu îmbătrânirea populației Europei, cu impactul acesteia asupra bugetelor și în special a sistemului de pensii. Mesajul central al evaluării este acela că o populație îmbătrânită va însemna rate mai mari de dependență, dacă ocuparea forței de muncă nu este stimulată. În consecință, o parte importantă a capitolului privind ocuparea și incluziunea socială este dedicată găsirii de modalități pentru atragerea oamenilor în câmpul muncii.

Cu privire la libera circulație a lucrătorilor pot fi semnalate în continuare progrese, în special datorită adoptării noilor măsuri care specifică cerințele pentru recunoașterea calificărilor profesionale ale persoanelor, inclusiv ale cetățenilor Uniunii Europene, care doresc să se angajeze în activități liber profesioniste în spațiul Comunitar. Un alt progres important privește revizuirea prevederilor permiselor de muncă și a condițiilor în care străinii pot să obțină un loc de muncă. Prevederile controversate care spuneau că lucrătorii străini pot fi angajați doar dacă locul de muncă nu poate fi ocupat de către un lucrător național au fost abrogate în ceea ce privește drepturile cetățenilor din Uniunea Europeană și din Spațiul Economic European. De asemenea, o lege a pensiilor ocupaționale a fost adoptată în iunie 2004, prin care se dorește să se protejeze pensia suplimentară a angajaților proprii care circulă prin Uniunea Europeană.

În contrast, au fost făcute puține progrese în vederea participării viitoare a unor state la rețeaua Serviciilor Europene de Ocupare (E.U.R.E.S.). Pregătirile continuă prin implementarea modulelor de training în vederea îmbunătățirii competențelor de limba străină și pentru creșterea informării personalului în legătură cu tehnologia informației.

Toți cetățenii Uniunii Europene au dreptul de a exercita o activitate profesională într-un alt Stat membru în aceleași condiții care se aplică cetățenilor statului respectiv. Este interzis să se solicite permis de muncă pentru cetățenii Uniunii Europene. Recrutarea cetățenilor Uniunii nu poate fi limitată în număr sau în procentaj și nu se poate face pe criterii discriminatorii în raport cu cele aplicate cetățenilor statului respectiv.

Obiectivul politicii sociale europene și de angajare a forței de muncă este să promoveze o calitate a vieții și un standard de trai decent pentru toți, într-o societate activă, cuprinzătoare și sănătoasă. Până acum, aceasta a ajutat la îmbunătățirea vieții a milioane de cetățeni ai Uniunii Europene, inclusiv șomeri, bătrâni, persoane cu dizabilități, excluși social, persoane care se confruntă cu discriminarea pe piața muncii și multi alții.

Mulțumită a ceea ce a devenit cunoscut ca „model social european”, oamenii din Uniunea Europeană nu sunt lăsați la mila forțelor de piață. Dimpotrivă, ei au acces la una din cele mai puternice rețele de protecție socială din lume. Aceasta deoarece Uniunea Europeană crede ferm că, în timp ce concurența puternică între companii este necesară pentru îmbunătățirea productivității și creșterii economice, o solidaritate socială între cetățeni este la fel de vitală pentru a crea o societate stabilă și o prosperitate larg împărtășită.

Uniunea Europeană nu acționează singură în cadrul politicii sale sociale și de angajare a forței de muncă, nici nu poartă singură responsabilitate pentru aceasta. Politica socială este responsabilitatea centrală a statelor membre. În conformitate cu principiul subsidiarității, Europa se ocupă numai de problemele unde o soluție a Comunității Europene are mai mult sens. Până acum, Uniunea a stabilit numai standarde minime și drepturi minime. Statele membre pot deci, adopta reguli și reglementări care să meargă mai departe decât prevederile sociale europene.

Rezolvarea problemelor sociale ale Europei necesită contribuția combinată a câtor mai mulți jucători posibil, de aceea politica socială europeană și de angajare a forței de muncă este operată atât în conjuncție cu statele membre, cât și în cooperare cu asociații și organizații ne-guvernamentale (O.N.G.-uri). În mijlocul anilor 1990, aceste organizații au format împreună „Platforma O.N.G.-urilor Sociale Europene”, care contribuie cu opinii și idei la politica socială europeană. O.N.G.-urile sunt, de asemenea, competente și parteneri importanți pentru implementarea măsurilor politicii sociale europene și constituie o legătură vitală între Uniune și cetățenii săi prin acele contacte numite adesea „dialog civil”. Sarcinile politicii sociale și de angajare a forței de muncă includ dezvoltarea continuă a dialogului civil și, de asemenea, a „dialogului social”, respectiv negocieri între partenerii sociali la nivel european.

Cunoștințele lingvistice fac obiectul unei excepții, putându-se pretinde un anumit nivel de cunoaștere a unei limbi, atât cât este necesar pentru o bună desfășurare a activității. Totodată, dacă angajatorii, privați sau publici, pot pretinde unui candidat un anumit nivel de cunoștințe lingvistice, nu îl pot constrânge să o dovedească printr-o calificare specifică. Comisia Europeană dorește ca angajatorii să nu poată supune recrutarea candidaților la o exigență privind limba maternă.

Politica de angajare a Uniunii Europene include obiectivele angajării în muncă completă, condiții de muncă bune, productivitate crescută și coeziune socială în linie cu politica sa de „flexibilizare”, o combinație între flexibilitatea pieței de muncă și securitate.

Un număr de inițiative și strategii cu privire la angajare au fost adoptate la nivelul Uniunii în acest domeniu. Vorbim aici despre Strategia Europeană pentru Angajare care este o componentă cheie a Strategiei de la Lisabona. Strategia prezintă politici foarte detaliate bazate pe patru piloni. Pilonii Strategiei Europene pentru Angajare nu ofera doar orientare statelor membre, ci formează parte integrală a tuturor politicilor Uniunii Europene și aplică simultan la nivel regional, național și european statele membre.

Ca parte a Strategiei Europene pentru Angajare, statele membre coordonează politicile proprii pentru piața muncii într-un ciclu anual care presupune în primul rând, aprobarea de către Consiliu a unei serii de domenii prioritare de acțiune, Direcții de Orientare pentru Angajare care includ obiective concrete. Apoi fiecare țară trasează un plan național de acțiune care descrie modul în care direcțiile de orientare sunt puse în practică în cel mai potrivit mod pentru fiecare țară, acest proces implicând o gamă largă de parteneri, cu ar fi sindicate, angajatori, autorități locale și regionale. Ultima verigă o reprezintă examinarea de către Comisie și Consiliu împreună a fiecărui plan de acțiune național și prezintarea un raport către Consiliul European. Comisia prezintă, de asemenea, și o recomandare pentru revizuirea Direcțiilor de Orientare pentru anul viitor. Această monitorizare continuă a pieței de muncă este realizată prin raporturile cu privire la angajarea anuală în Europa.

Cele patru fonduri structurale ale Uniunii Europene au fost stabilite spre a ajuta în egalizarea standardelor de viață între regiunile mai mult sau mai puțin prospere din Europa. Fondul Social European sau ESF este unul dintre cele patru fonduri care acordă bani pentru atingerea scopurilor prevăzute în Strategia Europeană de Angajare. Acesta a fost stabilit în anul 1957 spre a îmbunătăți abilitățile de muncă și astfel rata de angajare, spre a ajuta combaterea șomajului, spre a promova pregătirea profesională și spre a face companiile din Europa mai competitive pe piața globală. În perioada 2000-2006 Fondul Social European a acordat 70 de miliarde euro în întreaga Uniune Europeană pentru inițiative sociale, împreună cu banii proveniți de la statele membre. În perioada 2007-2013, măsurile se concentrează pe creșterea adaptabilității angajaților și a întreprinderilor, pe îmbunătățirea accesului la locurile de muncă și pe participarea pe piața de muncă, combătând discriminarea și buna guvernare.

Potrivit Cartei comunitare a drepturilor principale sociale ale lucrătorilor, orice lucrător din cadrul comunității europene are dreptul la libera circulație pe întreg teritoriul comunității sub rezerva limitelor justificate pentru motive de ordine publică și pentru motive de sănătate publică.

Dreptul la libera circulație permite oricărui lucrător să exercite o profesie sau meserie în Comunitate cu respectarea principiului egalității de tratament atât în privința accesului la angajare și a condițiilor de muncă, cât și în ceea ce privește protecția socială pe care o oferă statul de reședință.

Dreptul la libera circulație implică aspecte precum armonizarea condițiilor de sejur în oricare din statele membre, în special pentru ceea ce se numește reîntregirea familiei; înlăturarea obstacolelor care ar rezulta din nerecunoașterea diplomelor și a calificării profesionale și îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață pentru lucrătorii migranți.

După cum am mai menționat, libera circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor.

Libertatea de circulatie a lucrătorilor se definește prin dreptul de a răspunde la oferte privind locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe teritoriul acestora pentru a desfășura activități salarizate, precum și de a rămâne pe teritoriul unuia dintre aceste state după ce o persoană a desfaășurat o activitate într-un astfel de stat.

Tratatul de la Roma în articolele 48 și 49 prezintă libera circulație a lucrătorilor. Aceasta reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forței de muncă. În același timp, Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a pronunțat în mai multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mișcare a forței de muncă.

Pentru a obține eliberarea unui permis de rezidență, salariatul va aduce dovada că el este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declarație de angajare sau un certificat de muncă furnizat de angajator. Acesta este, de fapt, regimul liberului acces la angajare.

Dreptul de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute este consacrat de Regulamentul nr. 1612/68 referitor la libera circulație a lucrătorilor în interiorul Comunității, care stabilește în articolul l că orice resortisant al unui stat membru, indiferent de locul de reședință, are dreptul să acceadă la o activitate salariată pe teritoriul unui alt stat membru, conform dispozițiilor în vigoare care reglementează angajarea naționalilor, beneficiind de aceeași prioritate la locurile de muncă disponibile ca și cetățenii statului respectiv.

Oricare resortisant al unui stat membru și oricare angajator care desfășoară o activitate pe teritoriul unui stat membru pot să schimbe cereri și oferte privind locurile de muncă, pot încheia contracte de muncă și le pot pune în executare, conform reglementărilor în vigoare în statul membru, fără discriminare.

Altă caracteristică a regimului angajării, rezultată din Regulamentul 1612/68 modificat și aplicabilă în toate țările Comunității Europene, este că pentru a obține eliberarea unui permis de rezidență, salariatul va aduce dovada că el este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declarație de angajare sau un certificat de muncă furnizat de angajator.

Astfel, s-a putut afirma că Regulamentul nr. 1612/68 modificat a consacrat existența unei veritabile piețe europene a muncii, acordându-se prioritate lucrătorilor comunitari în detrimentul celor proveniți din terțe țări.

Articolul 3 al regulamentului precizează că nu sunt aplicabile dispozițiile sau practicile statelor membre care limitează sau subordonează unor condiții, care nu sunt prevăzute pentru lucrătorii naționali, cererea și oferta privind locul de muncă, accesul la acestea și exercitarea lor de către străini și cele care, deși sunt aplicabile fără deosebire de naționalitate, au ca scop sau ca efect exclusiv sau principal, să îndepărteze resortisanții altor state de la ocuparea locurilor de muncă oferite.

Sunt considerate dispoziții sau practici de asemenea natură cele care instituie în mod obligatoriu proceduri speciale pentru străini, limitează sau subordonează unor alte condiții decât cele care sunt aplicabile angajatorilor în privința ofertei locurilor de muncă prin presă sau prin orice altă cale sau subordonează accesul la locuri de muncă unor condiții de înscriere la birourile de plasamente sau care pun obstacole recrutării nominale a lucrătorilor, când este vorba de persoane care nu sunt rezidente pe teritoriul statului respectiv.

Regulamentul nr. 2434/92 a perfecționat mecanismul instituit prin Regulamentul nr. 1612/68. Astfel, articolul 15 al Regulamentului 1612/68, cum a fost reformulat de Regulamentul 2434/92, obligă serviciile specializate din fiecare stat membru să trimită în mod periodic serviciilor specializate din celelalte state membre, precum și Biroului european de coordonare informații privind ofertele de locuri de muncă susceptibile să fie ocupate de resortisanții altor state membre, ofertele de locuri de muncă adresate statelor membre, cererile de locuri de muncă depuse de persoanele ce au declarat în mod formal că doresc să lucreze în alt stat membru și informații, pe regiuni și ramuri de activitate, privind solicitanții de locuri de muncă care s-au declarat în mod efectiv dispuși să ocupe un loc de muncă în altă țară.

De asemenea, articolul 16 în redactarea Regulamentului nr. 2434/92 impune ca orice ofertă de locuri de muncă adresată serviciilor de ocupare ale unui stat membru să fie comunicată și analizată de serviciile de ocupare competente ale statelor membre în cauză.

Libertatea în procesul angajării este prevăzută în Titlul I, articolele 1-6 al Regulamentului nr. 1612/68. Beneficiază de dispozițiile acestui act comunitar resortisanții unui stat membru, indiferent de reședința acestora, care vor să exercite o activitate salariată pe teritoriul altui stat membru, precum și familiile lor. Astfel, orice cetățean al unui stat membru are dreptul să desfășoare o activitate, ca persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat.

Un stat membru nu poate discrimina, în mod deschis sau voalat, pe cetățenii altui stat membru prin limitarea cererilor și ofertelor de angajare, prin stabilirea unor proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicarea prin orice alte mijloace a recrutării lucrătorilor nerezidenți. De asemenea, nu trebuie impuse restricții prin număr sau procentaj cetățenilor străini ce urmează a fi angajați, în nici o activitate și în nici un domeniu.

Conform articolului 5 din Regulamentul 1612/68, resortisantul unui stat membru, care caută un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru, primește aceeași asistență ca cea pe care birourile privind forța de muncă a acelui stat o acordă propriilor resortisanți aflați în căutarea unui loc de muncă. Unele state pot, totuși, să permită impunerea unor condiții nerezidenților legate de cunoștințele lingvistice cerute de natura postului ce urmează a fi ocupat.

În conformitate cu articolul 39 alineat 4 al Tratatului Comunităților Europene, libera circulație a lucrătorilor nu se aplică în ceea ce privește angajarea în sectorul public. Totuși, această derogare a fost interpretată într-un mod foarte restrictiv de către Curtea Europeană de Justiție. Prin urmare, numai acele posturi în care exercitarea autorității publice și responsabilitatea pentru apărarea intereselor generale de stat este implicată, pot fi restricționate, chiar și propriilor cetățeni. Aceste criterii trebuie să fie evaluate printr-o abordare de la caz la caz, având în vedere natura sarcinilor și responsabilităților pe care le presupune postul avut în vedere.

Concursurile de recrutare trebuie să fie, prin urmare, deschise cetățenilor Uniunii, în afară de cazurile în care posturile accesibile prin concurs îndeplinesc criteriile prevăzute de actele normative în materie. În mod egal, un cetățean al Uniunii nu trebuie să fie tratat diferit față de un cetățean al statului gazdă, în ceea ce privește alte aspecte ale accesului în sectorul public și condițiile de muncă, odată ce a fost acceptat în sectorul public.

Una ditre problemele specifice cu care se confruntă adesea lucrătorii migranți când se angajează în sistemul public este recunoașterea experienței lor profesionale dobândite într-un alt stat membru. Așa cum este prevăzut de Curtea Europeană de Justiție, perioade anterioare ale experienței profesionale comparabile într-un alt stat membru trebuie să fie luate în considerare cu scopul angajării în sistemul public și pentru a determina avantajele profesionale, ca remunerația sau gradația, în același mod în care se aplică pentru experiențele profesionale dobândite în sistemul statelor membre gazdă.

Accesul pe piața muncii a statelor membre Uniunii Europene a resortisanților statelor terțe care nu sunt soțul, soția sau copiii unui muncitor migrant din Uniunea Europeană este actualmente supusă legislației naționale. Comisia a propus o legislație privind drepturile resortisanților țărilor terțe pentru a putea pătrunde în statele membre în scop de muncă.

Uniunea a încheiat acorduri cu câteva țări terțe care conțin în multe cazuri o clauză privind tratamentul egal referitor la condițiile de muncă. Acest lucru înseamnă că resortisanții țărilor terțe trebuie tratați în același mod ca și cetățenii statelor membre. Uniunea a adoptat recent o legislație privind drepturile resortisanților statelor terțe care sunt rezidenți pe termen lung în cadrul Comunităților Europene și privind dreptul de reunificare a familiei.

Libera circulație a persoanelor este legată cel puțin sub aspectul dreptului de stabilire, de libertatea de a presta servicii, dar aceasta intră sub incidența libertății de circulație a serviciilor și este tratată separat. De asemenea, atunci când se face referire la persoane în mod general, se formulează întrebări referitoare la persoanele juridice. Aceste aspecte sunt tratate în cadrul altor capitole precum libertatea de circulație a serviciilor și legislația societăților comerciale, întreprinderi mici și mijlocii.

2.2: EGALITATEA DE TRATAMENT

Egalitatea de tratament pentru cetățenii statelor membre care exercită o activitate salariată cu cetățenii statului membru de primire este garantată atât de articolul 39 din Tratatul Comunității Europene, cât și de Regulamentul 1612/68. În Titlul II al Regulamentului nr. 1612/68, în cadrul articolelor 7-9 se regăsesc dispoziții privind angajarea și egalitatea de tratament.

Conform aricolului 7 alineat 1, „un lucrător care are cetățenia unui stat membru nu poate, pe teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit față de lucrătorii acelui stat pe temeiul cetățeniei cu privire la oricare din condițiile de muncă și în special, în ceea ce privește remunerația, concedierea, ca și în situațiile în care ar fi șomer, reinstalat sau reangajat”. Acest articol acoperă toate formele de discriminare, directă sau indirectă care ar putea surveni în realitatea cotidiană. Curtea Europeană de Justiție a recunoscut dreptul de tratament egal ca un drept fundamental în dreptul comunitar.

Articolul 119 al Tratatului Comunității Economice Europene privind constituirea Comunității Europene instituie principiul plății egale pentru muncă egală între bărbați și femei.

În înțelesul acestui articol, plata „înseamnă salariul minim sau obișnuit, fie în numerar, fie în bunuri, pe care lucrătorul îl primește, direct sau indirect, pentru munca sa de la angajatorul său”.

Totodată, plata egala fără discriminare bazată pe sex înseamnă că acea plată pentru aceeași muncă în unități de produse va fi calculată pe baza aceleiași unități de măsură și că acea plată pentru muncă în unitatea de timp va fi aceeași pentru aceeași activitate.

În sensul articolului 119, noțiunea de „remunerație” cuprinde toate avantajele în numerar sau în natură, actuale sau viitoare, cu condiția să fie consimțite, chiar indirect, de către angajator lucrătorului în considerarea angajării acestuia, fie în temeiul unui contract de muncă, al dispozitiilor legislative, fie cu titlu voluntar.

Articolele 3 și 4 ale Directivei nr. 75/117/CEE impun statelor membre să aplice egalitatea în lege, regulamente, convenții colective și contracte individuale. Ele prevăd totodată nulitatea sau corecția obligatorie a contractelor individuale sau colective, contrare principiului egalității.

Directiva nr. 76/207/CEE privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la angajare, la formare și promovare profesională și condițiile de muncă stabilește obligația statelor membre de a insera în legislațiile lor naționale dispozițiile necesare pentru a asigura egalitatea de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la locurile de muncă, formare, promovare profesională, ca și în ceea ce privește condițiile de muncă.

Principiul egalității de tratament presupune să nu fie nici un fel de discriminare pe bază de sex, direct sau indirect, prin referire în particular la statutul material sau familial. Există o derogare de la principiul egalității de tratament pentru activitățile în care datorită naturii lor sau mediului în care sunt desfășurate, sexul lucrătorului constituie un factor determinant.

Cu privire la derogarea de la principiul egalității de tratament pentru activitățile în care datorită naturii lor sau mediului în care sunt desfășurate, sexul muncitorului constituie un factor determinant, Curtea Europeană de Justiție a stabilit, cu aceeași ocazie, că derogarea poate fi aplicată numai la sarcini specifice și nu activităților în general.

Directiva nr. 2002/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului modifică Directiva nr. 76/207/CEE privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la locurile de muncă, la formare și la promovare profesională și la condițiile de muncă.

Conform articolului 3 al Directivei, aplicarea principiului egalității de tratament implică inexistența oricărei discriminari directe sau indirecte, pe criterii de sex, în sectoarele public sau privat, inclusiv în instituțiile publice, în ceea ce privește condițiile de acces la încadrarea în muncă, la activități independente sau la muncă, inclusiv criteriile de selecție și condițiile de recrutare, indiferent de ramura de activitate și la toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv promovarea, accesul la toate tipurile și toate nivelurile de orientare profesională, formare profesională, perfecționare și recalificare, inclusiv exepriența practică de muncă, condițiile de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv de concediere, precum și cele de remunerare, afilierea și implicarea într-o organizație a lucrătorilor sau a angajatorilor sau orice organizație ai cărei membri exercită o profesie specifică, inclusiv avantajele procurate de acest tip de organizație.

Directiva accentuează dreptul pe care îl are femeia aflată în concediu de maternitate sau la terminarea acestuia de a-și relua locul de muncă sau unul echivalent în condiții care san nu îi fie mai puțin favorabile și să beneficieze de orice îmbunătățire a condițiilor de lucru la care ea ar fi avut dreptul în timpul absenței sale.

Articolul 39 alineat 2 din Tratatul Comunității Europene care statuează libertatea de circulație a lucrătorilor, instituie principiul unui tratament egal al lucrătorilor și deci, o interdicție de discriminare directă sau indirectă. Regulamentul nr. 1612/68 este actul care dezvoltă articolul 39 din Tratatul Comunității Economice din acest punct de vedere. Astfel, orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reședința sa are dreptul de acces la o activitate salariată și de a desfășura această activitate pe teritoriul altui stat membru. Acesta beneficiază, în special, pe teritoriul unui alt stat membru, de aceeași prioritate ca și resortisanții statului respectiv în ceea ce privește accesul la locurile de munca disponibile.

De asemenea, este interzisă discriminarea directă, respectiv orice prevedere care restrânge sau supune unor condiții, care nu se aplică cetățenilor statului membru respectiv, cererea și oferta de locuri de muncă, accesul la ocuparea unui loc de muncă sau dreptul străinilor de a desfășura o activitate. Este interzisă și discriminarea indirectă, respectiv prevederile ce se aplică indiferent de cetățenie care au ca scop sau efect împiedicarea accesului resortisanților altui stat membru la locurile de muncă oferite.

Egalitatea de tratament presupune și egalitate în privința accesului la un loc de muncă. Dar, pentru a ocupa un loc de muncă, lucrătorul migrant trebuie să îndeplinească aceleași condiții prevăzute de legislația națională, ca și lucrătorul provenind din statul de primire. O problemă esențială, în acest sens, este recunoașterea reciprocă a diplomelor și calificărilor profesionale. Recunoașterea reciprocă a diplomelor permite lucrătorilor comunitari să se angajeze ca salariați și să presteze servicii în celelalte state membre ale Comunității.

Nediscriminarea, egalitatea completă a cetățenilor Uniunii, a făcut obiectul unei bogate activități de interpretare a Curții Europene de Justiție. Astfel, ea privește o activitate profesională oarecare, aplicându-se tuturor celor care doresc să exercite în Uniune o activitate salariată, prestări servicii sau să se stabilească din rațiuni profesionale.

Statele membre desemnează organisme împuternicite să promoveze, să analizeze și să supravegheze principiul egalității de tratament, precum și să asigure monitorizarea legislației și să ofere ajutor victimelor discriminării.

În plus, instituțiile trebuie să promoveze principiul egalității de tratament și să consolideze rolul partenerilor sociali și al organizațiilor neguvernamentale.

2.3: RESTRICȚIILE LA LIBERA CIRCULAȚIE A LUCRĂTORILOR

Dreptul de a profesa o meserie într-un alt stat, în aceleași conditii cu membrii acelui stat, deși consfințit prin normele Uniunii Europene întâmpină încă bariere subtile. Modul de aplicare al acquis-ului, insuficienta flexibilitate administrativă în cazul imigranților și insuficienta cooperare între administrațiile diverselor state, alături de insuficienta informare a cetățenilor limitează încă oportinitățile oferite salariaților de a se mișca dint-un stat membru în altul.

Este greu de cuantificat cât ar crește mobilitatea forței de muncă prin eliminarea acestor bariere. În mod cert însă, nivelul actual al mobilității este scăzut, doar aproximativ cinci milioane de cetățeni europeni au reședința în alt stat membru decât cel căruia îi aparțin.

Cele mai frecvente probleme de aplicare și interpretare a reglementărilor comunitare în ce privește libera circulație a lucrătorilor au apărut acolo unde legislația comunitară lasă la latitudinea statelor membre determinarea sferei de cuprindere a unor noțiuni și concepte sau lasă statele membre să intervină pentru completarea reglementărilor comunitare cu dispoziții interne, dând naștere unor situații de interpretare contrare spiritului legislației comunitare.

Statele membre pot restrânge libertatea de circulatie și de ședere a lucrătorilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice. Măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică trebuie să respecte principiul proportionalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauza. Astfel, condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauza trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideratii de prevenție generală.

Principiul proporționalității stabilit de Directiva 2004/38 implică faptul că la aplicarea unor asemenea măsuri restrictive trebuie să se țină seama de gradul de integrare a persoanelor în cauză, de durata șederii acestora în statul membru gazdă, de vârsta, starea de sănătate, situația lor familială și economică, precum și de legăturile cu țara de origine, având în vedere faptul că expulzarea cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor din motive de ordine sau securitate publică poate afecta grav persoane care, beneficiind de dreptul la liberă circulație conferit de Tratatul Comunității Economice Europene, s-au integrat în mod real în statul membru gazdă.

Nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva cetățenilor Uniunii, indiferent de cetățenia acestora, cu exceptia cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de siguranță publică definite de statele membre, dacă aceștia au avut reședința în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau sunt minori, cu excepția cazului în care expulzarea este în interesul copilului, în conformitate cu Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului. De asemenea, singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății, precum și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru gazdă. Bolile ce se declanșează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul respectiv.

Restrângerile asupra dreptului de liberă circulație și a dreptului de ședere pe motive de ordine pulică, siguranță publică și sănătate publică sunt stabilite prin Directivă a Uniunii Europene și contribuie la menținerea unui spațiu libertății și ordinii publice.

Persoanelor care fac obiectul unei interdicții de acces pe teritoriul statelor membre li se recunoaște dreptul la apărare și beneficiază de anumite garanții procedurale. Astfel, persoanele în cauză sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în privința lor referitoare la restricționarea libertății de circulație și de ședere, astfel încât să poată înțelege conținutul notificării și implicațiile acesteia. Acestea sunt informate în mod precis și complet cu privire la motivele de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepția situațiilor în care acest lucru este contrar intereselor de securitate ale statului. Notificarea precizează tribunalul sau autoritatea administrativă la care persoana poate face recurs și, dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a putea părăsi teritoriul statului membru, care nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării.

Cât privește garanțiile procedurale, persoanele în cauză au acces, în statul membru gazdă, la căi de recurs judiciare și, dacă este cazul, administrative, pentru a face apel sau a solicita o revizuire în legătură cu o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. De asemenea, persoanele care fac obiectul unei interdicții de acces în teritoriu din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicției după o perioada de timp rezonabilă, în funcție de circumstanțe, și, în orice caz, după trei ani de la executarea hotărârii definitive de interdicție care a fost pronunțată în mod valabil în conformitate cu dreptul comunitar, aducând argumente care atestă că s-a produs o schimbare reală a circumstanțelor care au justificat decizia de interdicție pronunțată împotriva lor. Statul membru respectiv va lua o decizie privind cererea în termen de șase luni de la prezentarea ei.

Dacă un ordin de expulzare este executat după scurgerea a peste doi ani de la emiterea sa, statul membru verifică dacă persoana respectivă continuă să fie un pericol real la adresa ordinii publice sau a siguranței publice și stabilește dacă s-a produs vreo schimbare reală a circumstanțelor de la data emiterii ordinului de expulzare. Ordinele de expulzare nu pot fi emise de statul membru gazdă ca pedeapsă sau măsură accesorie a unei pedepse privative de libertate, decât cu respectarea cerințelor prevăzute în articolelor 27, 28 și 29 din Directiva 2004/38.

Articolul 48 alineat 3 și articolul 56 ale Tratatului Comunității Economice Europene prevăd posibilitatea limitării liberei circulații a lucrătorilor. După ce definește libertatea de circulație, articolul 48 alineat 3 precizează că ea „implică dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de rațiuni de ordine publică, securitate publică și sănătate publică, de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute”.

Articolul 56 este mai complet, el precizând că „prescripțiile referitoare la libertatea de stabilire nu prejudiaciază aplicabilitatea dispozițiilor legislative regulamentare și administrative prevăzând un regim special pentru cetățenii străini și justificat de rațiuni de ordine publică, securitate publică și sănătate publică”. Alineatul 2 dispune că „înaintea expirării perioadei de tranziție, Consiliul adoptă directive pentru coordonarea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative precitate”.

Aceste articole au stat la baza adoptării Directivei nr. 64/221/CEE privind coordonarea măsurilor speciale aplicate străinilor în domeniul deplasării și rezidenței, justificate de rațiuni de ordine publică, securitate publică și sănătate publică, abrogată de către Directiva nr. 2004/38/CE, care, la Capitolul VI instituie noile standarde în materie. Aceasta are un scop dublu, pe de o parte, ea stabilește principiile pe baza cărora un stat poate refuza intrarea sau rezidența acelora care, în alte condiții ar fi eligibili, pe temeiul ordinii publice, securității publice sau sănătății publice. În al doilea rând, ea stabilește o serie de garanții procedurale care trebuie să fie respectate de autoritățile competente atunci când se pune problema excluderii unor străini pe baza unuia din motivele amintite.

Dacă noțiunile de securitate publică și sănătate publică nu au ridicat probleme de interpretare, înțelesul și scopul noțiunii de „ordine publică” au necesitat interpretarea Curții de Justiție a Comunităților Europene. Restricțiile sunt deci subiectul principiului proporționalității. Astfel, s-a precizat faptul că expresia „limitări justificate de rațiuni de ordine publică” prevăzut de articolul 48 al Tratatului Comunităților Economice Europene privește nu numai dispozițiile legale și regulamentele care fiecare stat membru trebuie să le ia pentru a limita, pe teritoriul său, libera circulație, dar și deciziile individuale luate în aplicarea unor astfel de dispoziții legale sau regulamentare. Astfel de limitări și garanții rezultă în special din obligația, impusă statelor membre de a întemeia exclusiv măsurile luate pe comportamentul individual al persoanelor care fac obiectul acestora, de a se abține de la toate măsurile care ar fi utilizate unor scopuri străine nevoilor de ordine publică sau ar aduce atingere drepturilor sindicale, de a comunica de îndată, oricărei persoane afectată de măsuri restrictive și sub rezerva cazurilor sau motivelor privind siguranța statului rațiunile care sunt la baza deciziei luate, și, în sfârșit, să asigure exercițiul efectiv al căilor de recurs.

În ceea ce privește membrii de familie, cetățeni ai unor state terțe sau cetățeni ai unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene sau Spațiului Economic Europene, sunt state membre care au aplicat restricții circulației lucrătorilor care provenind din state membre ale Uniunii Economice sau din Spațiul Economic European, și anume Belgia, Danemarca, Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franta, Italia, Luxembrug, Ungaria, Malta, Olanda, Austria, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Norvegia, Islanda și Liechtenstein.

Această dispoziție nu se aplică membrilor familiei unui lucrător care a fost admis legal pe piața forței de muncă din acel stat membru pentru o perioadă de mai puțin de 12 luni, soțului unui lucrător și descendenții acestora care nu depășesc vârsta de 21 de ani sau care se afla în întreținerea acestora, care locuiesc legal împreună cu lucrătorul pe teritoriul unui stat membru la o dată ulterioară aderării, dar în cursul perioadei de aplicare a dispozițiilor tranzitorii stabilite, beneficiază de acces pe piața forței de muncă din respectivul stat membru în cazul în care au locuit în acel stat membru cel puțin 18 luni sau din al treilea an după data aderării, oricare din aceste date intervine prima în ordine cronologică.

În analiza celor prezentate, trebuie adăugat că identificarea concretă a motivelor de ordine, siguranță și sănătate publică care pot limita libera circulație a lucrătorilor, rămâne la latitudinea statului membru care aplică masurile de îngrădire. Aceasta a permis apariția unor situații abuzive din partea statelor care au aplicat aceste limitări, fiind nevoie de unele precizări ale instituțiilor comunitare în vederea determinării clare a unor noțiuni.

Definirea și aplicarea conceptului de „ordine publică” aparține în primul rând legilor și tribunalelor naționale, dar pentru a împiedica statele membre să procedeze la o determinare unilaterală, în afara spiritului prevederilor comunitare și fără nici un control din partea instituțiilor Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție a interpretat conceptul de „ordine publică” oferind câteva repere privind sfera de cuprindere a acestuia. Așa cum menționam anterior, în ceea ce privește limitarea liberei circulații a lucrătorilor prevăzută în articolul III-133 paragraf 4 din Constituția Europeană, asupra posturilor din administrația publică, Curtea Europenă de Justiție a precizat că „astfel de postură prezumă în fapt din partea celor care le ocupă existența unei legături speciale de loialitate față de stat și reciprocitatea drepturilor și îndatoririlor care constituie fundamentul obligației de naționalitate”. În vederea controlului aplicării acestei limitări, Curtea Europeană de Justiție analizează pentru cazuri concrete dacă reiese din natura îndatoririlor și responsabilităților pe care le presupune anumite posturi, că acestea ar constitui o angajare în serviciul public și prin urmare dacă se justifică condiționarea ocupării acestor posturi de deținerea naționalității țării unde se află, potrivit dreptului comunitar. Curtea Europeană de Justiție a calificat ca nefiind discriminatorii angajările numai de personal național în posturi de inspector în serviciul tehnic, inspector principal, inspector, supraveghetor de lucrări, de supraveghetor de bursă, de paznic de noapte sau de arhitect.

Privitor la interpretarea limitărilor dreptului la liberă circulație a lucrătorilor, aceasta trebuie să se facă în mod strict conform practicii Curții de Justiție a Comunităților Europene, urmărindu-se ca limitele și scopul aplicării restricțiilor să fie în concordanță cu principiile generale ale dreptului comunitar, principiile nediscriminării, proporționalității și protecției drepturilor fundamentale.

2.4: CONDIȚIILE DE MUNCĂ EGALE CU ALE LUCRĂTORILOR NAȚIONALI

Acquis-ul din domeniul social include standardele minime din domenii precum legile muncii, egalitatea între femei și bărbați în cazuri de șomaj și securitate socială, medicina muncii și protecția muncii. Au fost, de asemenea, impuse reguli specifice în domeniul sănătății publice, iar recent pentru combaterea discriminării rasiale, etnice, religioase și de credință, de invaliditate, vârstă sau orientare sexuală.

Deși preocuparea pentru aspectele sociale la nivel comunitar este prezentă încă de la începuturile acesteia, iar instrumente de politică socială au fost înființate timpuriu, din punct de vedere programatic, politica socială debutează odată cu adoptarea, în 1989 a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, cunoscută și drept Carta Socială.

Carta Socială reflectă preocuparea pentru dimensiunea socială a politicilor comunitare în contextul construcției pieței unice europene și a fost elaborată în urma unui proces de consultare a părților interesate, reprezentanți ai angajatorilor, lucrătorilor, liber profesioniștilor, fermierilor etc. Important de menționat este că, deși în faza de proiect se prefigura o soluție la nivel comunitar, documentul final accentuează rolul și responsabilitățile statelor membre în direcția aplicării și respectării drepturilor sociale fundamentale, și anume libera circulație a muncitorilor, angajarea și salarizarea, îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață, protecția socială, libertatea de asociere și negocierea colectivă, formarea profesională, tratamentul egal al bărbaților și femeilor, protecția sănătății și siguranța la locul de muncă, protecția copiilor, adolescenților, persoanelor în vârstă și a persoanelor cu handicap, precum și informarea, participarea și consultarea lucrătorilor în probleme ce îi afectează direct.

La nivel european a fost constituit Fondul Social European (ESF) care este instrumentul financiar principal prin intermediul căruia Uniunea Europeană susține implementarea Strategiei de Ocuparea Forței de Muncă și contribuie să eforturile de incluziune socială. Statele membre participă la dialogul social la nivel european și la nivelul proceselor de politică a Uniunii Europene în domeniile politicilor de ocupare a forței de muncă, a incluziunii sociale și a protecției sociale.

Toți cetățenii Uniunii Europene care lucrează într-un alt stat membru trebuie să beneficieze de același tratament ca și colegii săi, cetățeni ai acelui stat, în ceea ce privește condițiile de muncă, salarizare, concediere, reintegrare, etc. Beneficiază, de asemenea, de egalitate de tratament în ceea ce privește accesul la formare profesională.

Excluderea tuturor formelor posibile de discriminare în domeniul muncii și a ocupării forței de muncă constituie o prioritate permanentă a organizațiilor internaționale de drept. Eliminarea discriminării în domeniul ocupării forței de muncă este atribuită de către Constituția Organizației Internaționale a Muncii, Declarația din Philadelphia și convențiile principale ale Organizației Internaționale a Muncii la valorile de muncă de bază, deopotrivă cu principiile de liberă asociere și dreptul de desfășurare a negocierilor colective. Totodată, documentul prevede eliminarea muncii forțate sau obligatorii și interzicerea muncii copiilor. Toate statele membre ale Organizației Internaționale a Muncii sunt obligate să respecte aceste principii de bază, chiar dacă nu au ratificat convențiile corespunzătoare.

Scopul principal al protecției legale și susținerii femeilor în domeniul muncii și ocupării forței de muncă este crearea pentru femei nu doar a unor șanse speciale, ci anume a șanselor egale de a munci, comparativ cu bărbații, ceea ce corespunde metodelor comune de abordare a realizării drepturilor omului indiferent de sex. De aceea, principiile egalității genurilor găsesc o reflectare largă în standardele de muncă internaționale. În special, principiile de egalitate în drepturi sunt reflectate în Convenția nr. 111 „Discriminarea în domeniul forței de muncă și exercitării profesiei” și în Convenția nr. 156 privind egalitatea de șanse și tratament pentru lucrătorii de ambele sexe, și anume lucrătorii care au responsabilități familiale.

Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 100 din anul 1951 a adus un aport considerabil în dezvoltarea principiilor de egalitate în drepturi în domeniul muncii. Aceasta prevede dreptul la remunerarea egală pentru o muncă echivalentă pentru bărbați și femei. Conform acestei norme internaționale remunerarea muncii trebuie să se determine exclusiv în baza evaluării obiective a muncii îndeplinite, fără manifestări de discriminare după criteriul de sex.

Un rol special în asigurarea egalității în drepturi în domeniile ce țin de activitatea politică, economică și culturală îi revine Convenției internaționale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei, care formulează standardele internaționale de bază privind asigurarea egalității genurilor, inclusiv în domeniul muncii. Standardele privind asigurarea egalității presupun dreptul la muncă ca parte inalienabilă a drepturilor omului, dreptul la ocupare și șanse de muncă egale, inclusiv aplicarea criteriilor identice de selectare la angajare, dreptul la libera alegere a profesiei și ocupației, condiții de muncă inofensive și sănătoase și acordarea facilităților și condițiilor de muncă egale, dreptul la perfecționare, instruire profesională și reciclare, pregătire și reeducare profesională, dreptul la remunerarea egală pentru o muncă echivalentă, inclusiv facilități, precum și dreptul la o tratare identică, dreptul la asigurarea socială în caz de șomaj, boală, invaliditate și alte cazuri de incapacitate de muncă, precum și dreptul la asigurarea cu pensii, dreptul la concediu plătit și dreptul la condiții de muncă inofensive și sănătoase, inclusiv dreptul la protecția muncii, ocrotirea sănătății și a funcțiilor reproductive.

Condițiile de muncă egale cu ale lucrătorilor naționali în privința salarizării, a desfacerii contractului de muncă și a reangajării după perioada de șomaj, au fost interpretate extensiv de către Curtea Europeană de Justiție. Astfel, s-a considerat că serviciul militar efectuat de lucrătorul migrant în statul de origine trebuie luat în considerare, conform legislației statului unde lucrează, la stabilirea vechimii în muncă, în condiții identice ca și pentru lucrătorul național care își satisface servicial militar în statul de origine.

Curtea a hotărât și faptul că restricțiile impuse de lege privind durata limitată a contractelor de muncă încheiate de universitățile italiene cu lectorii de limbi străine provenind din alte state membre au fost discriminări interzise de normele comunitare.

Orice resortisant al unui stat membru, indiferent de resedința sa, are dreptul de acces la o activitate salariată și de a desfăsura această activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu actele cu putere de lege și cu actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanților statului respectiv. În această ordine de idei, acesta beneficiază, în special, pe teritoriul unui alt stat membru, de aceeași prioritate ca și resortisanții statului respectiv în ceea ce privește accesul la locurile de muncă disponibile.

Articolul 7 al Regulamentului 1612/68 nu permite autorităților unui stat membru să refuze beneficiul unei burse, pentru a urma studiile într-un alt stat membru, unui lucrător care prestează o activitate salariată pe teritoriul primului stat membru, dar care are cetățenia unui stat membru terț, pe motivul că lucrătorul respectiv nu are cetățenia statului unde lucrează și își are reședința. Acordul bilateral între două state membre, prin care beneficiul burselor revine cetățenilor acestor state, nu poate constitui un obstacol pentru aplicarea principiului egalității de tratament între lucrătorii naționali și cei comunitari stabiliți pe teritoriul unuia din cele două state membre.

Indemnizația acordată lucrătorului la desfacerea contractului de muncă trebuie interpretată în sensul că aceasta intră în condițiile de muncă, fără să aibă vreo importanță dacă indemnizația se plătește în baza unei obligații legale sau contractuale. În consecință, luarea în considerație, la plata acestei indemnizații, a criteriului domiciliului lucrătorului într-un alt stat membru reprezintă o discriminare prohibită de articolul 7 al Regulamentului 1612/68.

Statele membre sunt obligate să ofere solicitanților străini aceeași asistență în căutarea locurilor de muncă pe care o acordă propriilor cetățeni. De asemenea, în ceea ce privește egalitatea de tratament, Regulamentul nr. 1612/68 mai prevede faptul că un muncitor care are cetățenia unui stat membru nu poate, pe teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit față de muncitorii acelui stat pe temeiul cetățeniei cu privire la oricare din condițiile de muncă și, în special, în ceea ce privește remunerația, concedierea, ca și situațiile în care ar fi șomer, reinstalat sau reangajat. Muncitorii migranți au acces în școlile de pregătire profesională și la casele de pensionari în aceleași condiții ca și muncitorii autohtoni. De asemenea, muncitorii migranți au dreptul la tratament egal în ceea ce privește apartanența la sindicate și exercițiul drepturilor derivând din aceasta și se bucură de toate drepturile și beneficiile acordate muncitorilor naționali în domeniul locuințelor.

Pe de alta parte, un lucrător dintr-un alt stat membru beneficiază de aceleași avantaje fiscale și sociale ca și lucrătorii naționali. Curtea Europeană de Justiție a considerat că avantajele sociale sunt „acele avantaje care, indiferent dacă sunt sau nu legate de un contract de muncă, sunt acordate lucrătorilor naționali datorită statutului obiectiv de lucrători ori în virtutea rezidenței pe teritoriul național și a căror extindere pentru lucrătorii cetățeni ai altor state membre, este menită să faciliteze mobilitatea lor în cadrul Comunității”. Avantajele sociale includ, de exemplu, alocația pentru copii și dreptul la folosirea limbii materne în procedurile penale. De asemenea, membrii familiei lucrătorului se bucură de egalitate de tratament în ceea ce privește avantajele sociale.

Principiul nediscriminării, așa cum este enunțat în articolul 48 din Tratatul Comunității Europene și în Regulamentul 1612/68, se referă la raporturile juridice care, având în vedere locul unde au fost stabilite sau unde își produc efectele, pot fi localizate pe teritoriul Comunității.

Tot în materia egalității de tratament, a fost adoptată Directiva 2000/78/CE referitoare la crearea unui cadru general în favoarea egalității de tratament în domeniul locurilor de muncă și al muncii. Directiva stabilește în articolul l cadrul general pentru evitarea discriminărilor bazate pe religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Este considerată discriminare directă situația în care o persoană este tratată de o manieră mai puțin favorabilă decât alta aflată într-o situație comparabilă, datorită motivelor arătate în articolul 1 al Directivei. Discriminarea poate fi indirectă atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră este susceptibilă să aducă un dezavantaj unei persoane datorită motivelor stabilite prin lege.

Dispozițiile directivei 2000/78 se aplică tuturor persoanelor încadrate în sectorul public și în cel privat, avându-se în vedere condițiile de acces la un loc de muncă sau la o activitate nesalarizată, inclusiv condițiile de selecție și de recrutare, accesul la toate tipurile și la toate nivelurile de orientare profesională și de formare profesională, condițiile de muncă, inclusiv condițiile de salarizare și de concediere și afilierea sau înscrierea într-o organizație a lucrătorilor sau patronilor.

În tratatele constitutive libertatea profesională apare mai puțin ca un drept al persoanei și mai mult ca un instrument de mobilitate a agenților economici, a lucrătorilor în general. Libera exercitare a unei activități profesionale pe care o poate revendica o societate comercială doritoare să se implanteze într-un alt stat membru profită acționarilor și altor categorii de asociați și rămâne un element de acces la piața serviciilor și un drept fundamental al persoanei. Chiar dacă societățile beneficiază de acest drept în ordinea juridică comunitară, ele sunt un instrument de acțiune economică.

Discriminarea pe motiv de cetățenie este interzisă. În privința accesului la locurile de muncă, statele membre trebuie să acorde lucrătorilor din statele membre prioritate față de lucrătorii proveniți din țările terțe. Unele locuri de muncă din sectorul public pot fi rezervate cetățenilor statului membru gazdă. Este important de reținut că aceste dispoziții tranzitorii se aplică exclusiv în cazul lucrătorilor și nu în cazul liberei prestări de servicii sau al libertății de stabilire, în cazul studenților, pensionarilor, turiștilor etc., cu o singură excepție limitativă ce apare în cazul prestatorilor de servicii.

2.5: ACCESUL LA FORMAREA PROFESIONALĂ

Exercitarea unei profesii sau meserii presupun, desigur, o anumită pregătire profesională, un anumit nivel al cunoștințelor de specialitate. Dar această pregătire nu poate să rămână aceeași pe întreaga durată a raportului juridic de muncă, ci ea trebuie să țină pasul, să corespundă schimbărilor determinate de progresul tehnico-științific, de extinderea automatizării producției, creșterea complexității proceselor economice, de noile cerințe manageriale. Nerespectarea acestei obligații poate avea, printre altele, consecința necorespunderii profesionale la un anumit moment dat, ceea ce va determina concedierea salariatului în cauză.

Politica de formare profesională se află în centrul preocupărilor europene, fiind înscrisă în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. De asemenea, dreptul la educație este reiterat și de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, care precizează că „orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare continuă”.

Pentru a face față provocărilor pe care le reprezintă creșterea concurenței mondiale și îmbătrânirea populației, la nivelul Uniunii Europene este recunoscută necesitatea de consolidare și modernizare a politicilor în materie de educație și formare profesională, în scopul ameliorării calitative și cantitative a ocupării forței de muncă. Creșterea investiției în capitalul uman prin îmbunătățirea educației și a competențelor constituie un element de bază pentru dezvoltarea capacității de inserție profesională, flexibilitate și mobilitate a cetățenilor, ceea ce contribuie în final la creșterea economică și la coeziunea socială.

La nivelul Uniunii Europene nu s-a identificat o legislație specifică privind implementarea politicii de formare profesională. Cu toate acestea, Uniunea Europeană a efectuat numeroase studii și sondaje cu privire la formarea profesională. Astfel, în legătură cu formarea profesională au fost emise numeroase documente, precum Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului Uniunii Europene nr. 1552 privind statisticile referitoare la formarea profesională în întreprinderi, Concluziile Consiliului Uniunii Europene privind un cadru strategic pentru cooperarea europeană în domeniul educației și formării profesionale, Concluziile Consiliului Uniunii Europene și ale reprezentanților guvernelor statelor membre privind promovarea creativității și inovării prin educație și formare, Concluziile Consiliului Uniunii Europene privind învățarea în rândul adulților, Decizia Consiliului Uniunii Europene privind liniile directoare ale politicilor de ocupare a forței de muncă ale statelor membre, Rezoluția Consiliului Uniunii Europene și a reprezentanților guvernelor statelor membre privind o mai bună integrare a orientării de-a lungul vieții în strategiile de învățare de-a lungul vieții, Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene privind stabilirea unui cadru european de referință pentru asigurarea calității în educație și formare profesională, precum și Concluziile Consiliului Uniunii Europene și ale reprezentanților guvernelor statelor membre privind dezvoltarea rolului educației în cadrul unui triunghi al cunoașterii complet funcțional.

Tratatul Comunității Europene numără printre obiectivele sale îmbunătățirea coordonării politicilor de ocupare a forței de muncă de către statele membre. Liniile directoare pentru ocuparea forței de muncă subliniază necesitatea de a promova o piață a forței de muncă favorabilă integrării sociale formulând un ansamblu coerent de politici destinate combaterii discriminării față de unele grupuri de persoane, precum și față de persoanele cu handicap.

Regulă cardinală a dreptului comunitar, principiul nediscriminării este înscris de Tratatul Comunității Europene în fruntea celor trei libertăți care concretizeaza libertatea profesională. Libera circulație a lucrătorilor implică „eliminarea oricărei discriminări bazată pe naționalitate”. Stabilirea și prestarea de servicii se fac în țara de adopție „în aceleași condiții pe care țara le impune propriilor cetățeni”. Nediscriminarea presupune că cetățeanul comunitar să beneficieze de același tratament ca cel național.

Formarea profesională a lucrătorilor constituie un obiectiv foarte important al Comunității Europene, articolul 125 din Tratatul Comunității Europene stabilind „obligația de a promova o mână de lucru calificată, formată și susceptibilă de a se adapta”, iar articolul 150 al aceluiași tratat prevede obligația Comunității Europene de a pune în aplicare o politică de formare profesională care să sprijine și să completeze acținile statelor membre, respectând responsabilitatea acestora pentru conținutul și organizarea formării profesionale.

Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor stabilește la punctul 15 că orice lucrător al Comunității trebuie să aibă acces la formarea profesională și să beneficieze de aceasta tot timpul vieții sale active. Autoritățile publice competente, întreprinderile sau partenerii sociali, fiecare în sfera proprie de competențe, trebuie să pună în aplicare dispozitive de formare continuă și permanentă, care să permită oricărei persoane să se recicleze, beneficiind, în acest scop, de concedii de formare, să se perfecționeze și să dobândească noi cunoștințe ținând cont de evoluția tehnică.

Curtea Europeană de Justiție a dat o interpretare largă formării profesionale, arătând că „orice formă de învățământ care pregătește o calificare pentru o profesie, o meserie sau un loc de muncă specific sau care conferă aptitudini speciale pentru exercitarea acestora ține de învățământul profesional”.

Conform articolului 3 din Directiva 2000/78/CE se stabilește că Directiva în cauză se aplică în ceea ce privește accesul la toate tipurile și la toate nivelurile de orientare și de formare profesională, de perfecționare și de schimbare a orientării profesionale, inclusiv pentru acumularea unei experiențe practice. În această ordine de idei putem vorbi despre principiul egalității și în cazul accesului la o formă de pregătire din punct de vedere profesional aplicabil cetățenilor străini.

Formarea proesională este definită ca fiind pregătirea sistematică a persoanelor în vederea creșterii capacității lor de a-și asuma funcții sociale pe piața forței de muncă. Acest termen înglobează orice gamă de activități de educație și dobândire de calificări.

Ca regulă, formarea profesională precede încadrarea în muncă, fiind o instituție juridică destul de complexă. Într-o accepțiune restrânsă, această instituție juridică se referă la calificarea profesională. În sens mai larg, ea include și perfecționarea acestei pregătiri, adică dobândirea de cunoștințe noi.

Noțiunea de formare profesională, la care face referire articolul 150 din Tratatul Comunității Europene cuprinde toate formele de învățământ, fără a ține seama de vârsta lucrătorului sau de nivelul de formare.

Articolele 149-150 Tratatul Comunității Europene, versiunea consolidată, stipulează că Uniunea Europeană contribuie la dezvoltarea unei educații de calitate prin încurajarea statelor membre să coopereze între ele, iar dacă este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii acestora, cu respectarea competențelor naționale în ceea ce privește conținutul și organizarea sistemului educativ, diversitatea culturală și lingvistică. Acțiunea comunitară are în vedere dezvoltarea dimensiunii europene în educație, favorizarea mobilității studenților și profesorilor între universități din țări diferite, promovarea cooperării între instituțiile de învățământ, schimbul de informații între sistemele educaționale și încurajarea învățământului la distanță. Pentru atingerea acestor obiective, Consiliul Uniunii Europene adoptă, după consultarea Consiliului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor, acțiuni de încurajare și recomandări, cu excluderea oricărei armonizări a dispozițiilor legislative din țările membre, care rămân în competența națională. În aceleași condiții ca și în cazul educației, Uniunea Europeană acționează pentru realizarea unei politici de formare profesională care să permită adaptarea forței de muncă la mutațiile industriale prin formare și reconversie profesională, stimularea cooperării între centrele de formare profesională și întreprinderi, facilitarea mobilității formatorilor și a celor aflați în procesul de formare. Principalele programe comunitare de educație și formare sunt „Socrates 2000” pe domeniul educației, „Leonardo da Vinci 2000” pentru formare și „Tinerețe pentru Europa” (Youth for Europe).

Articolul 7 paragraful 3 al Regulamentului 1612/68 stipulează că se acordă lucrătorilor migranți accesul, în aceleași condiții cu ale lucrătorilor autohtoni, în școlile de pregătire profesională sau în casele de pensionari.

Tot el recunoaște cetățeanului comunitar dreptul de a beneficia de aceeași prioritate în accesul la locurile de muncă disponibile ca și cetățenii statului de adopție. Orice discriminare este eliminată, ca și recurgerea la proceduri de recrutare impuse străinilor, impunerea unui număr de locuri de muncă accesibile sau supunerea la criterii medicale sau profesionale discriminatorii. Soțul și copiii sub 21 de ani sau cei aflați în întreținere beneficiază de același drept, chiar dacă nu au naționalitatea unuia dintre statele membre.

Principiul fundamental este cel al egalității de tratament a tuturor cetățenilor comunitari, aplicație a regulii nediscriminării, acest principiu fiind abordat la început ca unul din drepturile lucrătorului migrant consacrat în articolul 7 din Regulamentul 1612/68 cu privire la învățământul în școlile profesionale și în centrele de readaptare sau de reeducare.

Cetățenii comunitari care nu au nici calitatea de lucrător migrant, nici pe cea de copil de lucrător migrant, constituie un al doilea cerc de beneficiari. Ei dispun de dreptul de ședere, dar limitat la durata studiilor și subordonat condiției de a dispune de resurse suficiente și de o asigurare de sănătate.

La nivel european a fost elaborată Strategia Uniunii Europene privind Formarea Profesională. În prezent, aproape 76 de milioane de europeni de vârstă activă sunt necalificați sau au calificări inferioare, în timp ce piața muncii solicită din ce în ce mai des angajați calificați. Se estimează că această tendință se va amplifica în următorii 10 ani, ceea ce va face ca tinerii și adulții fără competențe adecvate să-și găsească din ce în ce mai greu un loc de muncă. Chiar dacă vor intra pe piața muncii, aceștia vor câștiga mai puțin decât personalul calificat.

Noua Strategie privind Formarea Profesională își propune să faciliteze dezvoltarea de competențe generale și specifice, adecvate economiei moderne, îmbunătățind calitatea sistemului de educație și formare, încurajând creativitatea și spiritul antreprenorial și facilitând învățarea de-a lungul vieții pentru persoane de orice profesie și indiferent de calificare.

De asemenea, se urmărește ca și persoanele cu venituri scăzute, cu nevoi speciale sau persoanele în vârstă să aibă acces la cursuri de formare profesională.

Strategia prevede un plan de acțiune care permite concentrarea eforțurilor statelor membre și ale Uniunii Europene în următorii patru ani. Printre obiectivele sale se numără colaborarea cu societățile comerciale, pentru a identifica deficiențele în materie de competențe, înființarea mai multor instituții care să ofere formare profesională, elaborarea unor strategii care să stimuleze formarea în străinătate, punerea în valoare a beneficiilor formării profesionale, stabilirea unor standarde comune pentru formarea profesională și evaluarea modalităților prin care europenii ar putea fi încurajați să urmeze cursuri de formare profesională.

Formarea profesională poate consolida economia și competitivitatea Europei. Firmele europene ar putea ocupa o poziție mai bună la nivel global dacă ar găsi cu ușurință personalul de care au nevoie.

Strategia reprezintă cea mai recentă revizuire a procesului Copenhaga care vizează dezvoltarea sistemelor de educație și formare profesională în Europa. La acest proces participă un numă de 33 de țări, cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, Croația, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Turcia, și reprezentanți ai sindicatelor, ai angajaților și ai Comisiei.

Cooperarea privind politicile în domeniul educației și formării profesionale a început odată cu adoptarea Cărții Albe privind educația și formarea profesională „A preda și a învăța -către o societate care învață”, prin care Uniunea Europeană se autodefinește ca îndreptându-se spre o societate care învață, bazată pe dobândirea de noi cunoștințe și pe învățarea pe tot parcursul vieții.

Copiii unui cetățean al unui stat membru care este sau a fost angajat pe teritoriul altui stat membru vor fi admiși în învățământul general, la cursurile de ucenicie și profesionale în aceleași condiții cu cele ale cetățenilor acelui stat, dacă copiii respectivi își au rezidența pe teritoriul său.

În interpretarea acestui articol, Curtea de Justiție a Comunității Europene a decis că un copil al lucrătorului migrant are dreptul la un tratament național cu privire la toate formele învățământului de stat, chiar dacă părintele lucrător a fost pensionat sau a decedat în acel stat.

Totodată, Curtea a mers chiar mai departe. Având în vedere necesitatea unei continuități în educația copiilor, ea a hotărât că nu se va considera că se pierde statutul de „copil din familie” ce beneficiază de prevederile Regulamentului 1612/68 doar pentru faptul că familia sa s-a reîntors în statul de origine.

Copiii admiși în instituțiile de învățământ din statul membru unde lucrează sau a lucrăt părintele trebuie să se afle într-o situație de egalitate cu copiii cetățeni ai statului respectiv, care să cuprindă ansamblul drepturilor care decurg din admiterea lor la studii. Egalitatea copiilor lucrătorilor migranți se manifestă nu numai pe teritoriul statului membru de primire, ci și atunci când aceștia urmează studii în alte state membre sau chiar în statul ai căror cetățeni sunt. Astfel, fiica unui lucrător italian angajat în Germania are dreptul la ajutorul de formare prevăzut de legea germană, chiar dacă ea urmează studiile în Italia.

Dezvoltarea sistemelor de educație și de formare profesională inițială și continuă, subsecvente obiectivelor din Uniunea Europeană, are în vedere, în mod specific, prioritățile stabilite prin Declarația miniștrilor europeni ai educației și formării profesionale și a Comisiei Europene cu privire la consolidarea cooperării europene în formare profesională, denumită și Declarația de la Copenhaga, priorități care se sintetizează prin dimensiunea europeană, transparență, informare și consiliere, recunoașterea competențelor și calificărilor și, nu în ultimul rând, asigurarea calității în formare.

În afara unor studii speciale, care urmăresc mai degrabă aprofundarea cunoștințelor generale deja dobândite decât accesul la o activitate profesională, studiile universitare îndeplinesc condițiile cerute pentru a fi considerate ca făcând parte din formarea profesională, așa cum a hotărât într-o sentință Curtea Europeană de Justiție.

CAPITOLUL 3: DREPTURILE LUCRĂTORULUI MIGRANT

Migrația internațională a contribuit la creștere și prosperitate atât în țările gazdă, cât și în țările sursă. Migranții asigură o sursă valoroasă de forță de muncă semicalificată și necalificată pentru multe țări industrializate și asigură o sursă de forță de muncă calificată la nivel înalt pentru țările avansate, astfel ajutându-le pe aceastea din urmă la menținerea competitivității economice.

Este imperios necesară o definire etimologică a termenului migrație sau migrațiune, care vine din latinescul migratio, -onis cu diferite sensuri pe care le are însemnătatea cuvântului în sine de-a lungul istoriei. Astfel, în primul rând înseamnă deplasare în masă a unor triburi sau a unor populații de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali. Mai poate fi utilizat cu sensul de deplasare în masă aunor animale dintr-o regiune într-alta, în vederea reproducerii, a căutării de hrană etc..

Valoarea modernă a termenului de migrație, din punct de vedere sociologic, are ca însemnătate o deplasare în vederea schimbării locului de trai și de muncă, determinată de factori sociali, politici, economici sau naturali. Așadar migrația reprezintă părăsirea unui teritoriu de bază pentru un altul propice unor activități constructive cu un puternic caracter personal, părăsire ce implică totodată și schimbarea domiciliului.

Migrația internațională din zilele noastre se realizează sub câteva forme mai importante, dintre care amintim migrația forței de muncă, migrația membrilor familiilor lucrătorilor anterior emigranți, migrația forțată de calamități naturale, de persecuții politice sau religioase, de războaie etc. Dacă, în ceea ce privește migrația internă nu intervin decât arareori restricții de ordin juridic, migrația internațională este, într-o măsură importantă, determinată de politicile materializate în reglementări specifice în raport cu emigrația și, mai ales, cu imigrația.

Rata de creștere a populației migrante în lume a depășit valoarea dublă în perioada 1960-1990, ajungând la 2,6% în perioada 1985-1990 și se estimează că această tendință va fi mai mult ca sigur accelerată în secolul XXI.

Termenul de „lucrători migranți” acoperă o gamă amplă de persoane cu diferite motive de migrare și diferite niveluri de competență. Nu toți acești lucrători sunt expuși „riscului” în ceea ce privește sănătatea și securitatea lor la locul de muncă, însă există trei probleme legate de securitatea și sănătatea în muncă privind lucrătorii migranți, care reprezintă o preocupare importantă pentru legiuitorul comunitar. Acestea sunt ratele ridicate de angajare a lucrătorilor migranți în sectoare cu risc ridicat, obstacolele lingvistice și culturale în calea comunicării și instruirii în domeniul securității și sănătății în muncă și faptul că lucrătorii migranți lucrează deseori mult peste program și/sau au o stare precară de sănătate și, prin urmare, sunt mai predispuși accidentelor de muncă și bolilor profesionale.

Din acest motiv a apărut necesitatea mai multor cercetări în privința riscurilor profesionale la care sunt expuși lucrătorii migranți, deoarece, deși există informații despre migrație, sănătate și despre condițiile de muncă, există puține surse care să reunească toate aceste aspecte. Subiectul este complicat prin definițiile variate ale termenului „migrant”, utilizarea altei terminologii, absența unor statistici ferme și datorită faptului că multe materiale pe această temă provin din Statele Unite ale Americii și nu pot fi transpuse neapărat într-un context al Uniunii Europene.

În egală măsură, mai multe bune practici sunt necesare pentru a se asigura că angajatorii, reprezentanții pentru securitatea lucrătorilor și alte părți interesate sunt capabili să găsească soluții practice pentru a evita vătămarea lucrătorilor migranți.

3.1: DREPTUL DE A RĂMÂNE PE TERITORIUL UNUI STAT MEMBRU DUPĂ DESFĂȘURAREA UNEI ACTIVITĂȚI SALARIATE ÎN ACEL STAT

Articolul 48 alineat 3 litera d) al Tratatului Comunității Economice Europene recunoaște dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat după ce un lucrător a fost angajat în acesta.

Regulamentul nr. 1251/70 a detaliat conținutul acestui drept. În acest sens, Regulamentul prevede dreptul lucrătorului și al familiei sale de a rămâne permanent în statul în care el a lucrăt în cazul pensionării, incapacității sau, pentru familie, al morții lucrătorului.

Sunt incluse, de asemenea, dispoziții speciale pentru lucrătorul „frontalier”, adică acela care trăiește într-un stat și lucrează în altul adiacent. Membrii familiei lucrătorului vor avea dreptul să rezideze în mod permanent atunci când sunt îndeplinite o serie de condiții stipulate de Regulament.

Astfel, au dreptul de a rămâne permanent pe teritoriul unui stat membru lucrătorul care, la data încetării activității sale, a atins vârsta prevăzută de legislația statului membru respectiv pentru a beneficia de dreptul la pensie pentru limită de vârstă și care a ocupat un loc de muncă în cursul a cel puțin douăsprezece luni și a locuit în acel stat cel puțin trei ani fără întrerupere, lucrătorul care, după ce a locuit mai mult de doi ani fără întrerupere pe teritoriul acelui stat, încetează să mai ocupe un loc de muncă în calitate de salariat ca urmare a incapacității permanente de muncă și lucrătorul care, după trei ani de activitate salariată și ședere neîntrerupte pe teritoriul acelui stat, ocupă un loc de muncă salariat pe teritoriul altui stat membru, păstrându-și reședința pe teritoriul primului stat, unde se întoarce, de regulă, zilnic sau cel puțin odată pe săptămână. În cazul în care incapacitatea este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale care îl îndreptățesc la o pensie plătită total sau parțial de o instituție publică din statul respectiv, nu se cere nici o condiție privind durata șederii.

Potrivit articolului 6 al Directivei 2004/38 cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil. Aceste dispoziții se aplică și membrilor de familie care dețin un pașaport valabil, care nu au cetățenia unui stat membru și care îl însoțesc pe cetățeanul Uniunii ori se alătura acestuia.

Articolul 7 al Directivei 2004/38 precizeaza că toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă sau dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau sunt înscriși într-o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de către statul membru gazdă în baza legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv formare profesională și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă și asigură autoritatea națională competentă, printr-o declarație sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere.

Pe de altă parte, potrivit articolului 14 al Directivei 2004/38 recurgerea de către un cetățean al Uniunii sau de către un membru al familiei sale la sistemul de asistență socială al statului membru gazdă nu conduce în mod automat la luare unei măsuri de expulzare.

O măsură de expulzare nu poate fi în nici un caz adoptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii sau membrilor de familie ai acestora în cazurile în care cetățenii în cauză ai Uniunii sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau independente ori cetățenii în cauză ai Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea unui loc de muncă iar, în acest caz, ei și membrii familiilor lor nu pot fi expulzați atât timp cât cetățenii Uniunii pot dovedi că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați.

Articolul 17 din Directiva 2004/38 reglementează faptul că dreptul de ședere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea unei perioade neîntrerupte de cinci ani de ședere dacă lucrătorii sau persoanele care exercită o activitate independentă, în momentul în care încetează să lucreze, au atins vârsta stabilită de legislația statului membru respectiv pentru acordarea unei pensii pentru limită de vârstă, lucrătorii care încetează să exercite o muncă salariată pentru a se pensiona înainte de limita de vârstă, cu condiția să fi lucrat în statul membru respectiv cel puțin în cele 12 luni precedente și să-și fi avut reședința acolo pe o perioadă neîntreruptă mai mare de trei ani, lucrătorii ori persoanele care exercită o activitate independentă și au avut reședința în statul membru gazdă timp de cel puțin doi ani și au încetat munca din cauza unei incapacități permanente de muncă, iar dacă această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, care îndreptățește persoana respectivă la o indemnizație plătită integral sau parțial de o instituție a statului membru gazdă, nu se impune nici o condiție privind durata șederii, lucrătorii sau persoanele care exercită o activitate independentă și care, după trei ani de muncă și ședere neîntreruptă în statul membru gazdă, lucrează ca angajați sau persoane care exercită o activitate independentă pe teritoriul unui alt stat membru, păstrându-și reședința pe teritoriul primului stat, la care revin, de obicei, zilnic sau cel puțin o dată pe săptămână.

Perioadele de șomaj involuntar, înregistrate corespunzător la oficiul de plasare a forțelor de muncă relevant, perioadele în care persoana nu a lucrat din motive independente de voința sa, precum și absențele de la lucru și încetarea lucrului datorită unei boli sau unui accident se consideră perioade de muncă.

Indiferent de naționalitate, membrii de familie ai unui salariat sau ai unei persoane care exercită o activitate independentă, care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă, au dreptul de ședere permanentă în statul membru respectiv, dacă lucrătorul salariat sau persoana care exercită o activitate independentă a dobândit dreptul de ședere permanentă în statul membru respectiv. Totodată, membrii familiei unui cetățean al Uniunii care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă într-un stat membru sunt îndreptățiți să se angajeze sau să exercite o activitate independentă în statul respectiv.

3.2: MEMBRII DE FAMILIE AI LUCRĂTORULUI MIGRANT

Prin membru de familie se înțelege soțul, partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă, potrivit legislației statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă, descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea sa, precum și descendenții direcți ai soțului sau ai partenerului.

Membrii de familie ai unui lucrător care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul unui stat membru, au dreptul să rămână acolo permanent chiar și după decesul acestuia, dacă lucrătorul a dobândit dreptul de a rămâne pe teritoriul statului respectiv. În cazul în care lucrătorul decedează în cursul activității sale profesionale și înainte de a fi dobândit dreptul de a rămâne pe teritoriul statului în cauză, membrii de familie au dreptul să rămână permanent acolo, cu condiția ca lucrătorul, la data decesului său, să fi locuit fără întrerupere cel puțin doi ani pe teritoriul acelui stat membru, decesul să fi survenit ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale sau soțul supraviețuitor să fie resortisant al statului de reședință sau să fi pierdut cetățenia acelui stat prin căsătoria cu lucrătorul respectiv.

Statele membre trebuie, de asemenea, să faciliteze intrarea și rezidența pentru alți membri de familie care sunt dependenți sau membri ai gospodăriei lucrătorului sau care necesită îngrijire personală datorită unor motive serioase de sănătate și partenerul cu care lucrătorul are o relație durabilă, atestată cu acte.

Dacă membrii de familie sunt cetățeni ai Uniunii Europene, li se poate cere să se înregistreze la autoritățile competente, caz în care li se va elibera un certificat de înregistrare. Dacă sunt cetățeni ai unor state terțe, le va fi emis un card de rezidență, valabil pe o durată de cinci ani sau pentru perioada de rezidență prevăzută pentru lucrător dacă această perioadă este mai mică de cinci ani. O viză de intrare poate fi, de asemenea, solicitată pentru a intra pe teritoriul statului membru de destinație.

Membrii familiei unui cetățean al Uniunii care au dreptul de ședere sau de ședere permanentă într-un stat membru sunt îndreptățiți să se angajeze sau să exercite o activitate independentă în statul respectiv. Statele membre vor elibera, la cerere, cetățenilor Uniunii îndreptățiți la ședere permanentă un document care să ateste acest drept. În schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, dar sunt îndreptățiți la ședere permanentă, se eliberează un permis de ședere permanentă care se reînnoiește în mod automat la fiecare 10 ani.

Accesul membrilor de familie la avantaje sociale a fost recunoscut de Curtea Europeană de Justiție. Este vorba de familia admisă să se instaleze împreună cu lucrătorul comunitar pe teritoriul altui stat membru, compusă din soț, descendenții sub vârsta de 21 ani sau aflați în întreținere, precum și ascendenții aflați în întreținerea lucrătorului.

Din jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene rezultă că pentru finanțarea studiilor, copilului lucrătorului migrant nu i se poate impune condiția reședinței în statul de primire, dacă această condiție nu este cerută și cetățenilor proprii, calitatea de persoană aflată în întreținerea lucrătorului migrant depinde numai de existența susținerii din partea acestuia, fără să fie necesar să se demonstreze că persoana întreținută nu este în măsură să-și subvenționeze nevoile, nu prezintă importanță cetățenia soțului, a copilului sau a persoanei aflată în întreținere, nu prezintă importanță dacă membrul de familie are reședința în statul membru în care lucrătorul migrant de care depinde își desfășoară activitatea profesională sau continuă să locuiască în statul de origine, acordarea unui avantaj social sau fiscal membrilor de familie ai lucrătorului migrant nu depinde de existența unei convenții de reciprocitate între cele două state, avantajul social sau fiscal se acordă membrilor de familie chiar și după decesul lucrătorului migrant, fiind un drept derivat din dreptul recunoscut lucrătorului comunitar, dreptul membrilor de familie la avantajele sociale și fiscale vizate de articolul 7 paragraful 2 al Regulamentului 1612/68 implică dreptul lucrătorului de a se prevala de beneficiile oferite de legislație și deoarece dreptul de sejur al membrilor de familie ia naștere din dreptul lucrătorului de a presta muncă în alt stat membru, nu pot fi recunoscute membrilor de familie decât acele avantaje sociale și fiscale de care beneficiază și lucrătorul comunitar.

3.3: DREPTURI SINDICALE ȘI DREPTURI DE REPREZENTARE ALE LUCRĂTORULUI MIGRANT

Libera circulație a lucrătorilor este un drept fundamental care permite cetățenilor unui stat membru al Uniunii Europene să muncească într-un alt stat membru în aceleași condiții ca și cetățenii statului membru gazdă. Tratatele comunitare prevăd posibilitatea restricționării aplicării acestei libertăți pentru o perioadă de maxim 7 ani pentru statele nou intrate în Uniune. Aceste restricții privesc numai libera circulație în scopul ocupării unui loc de muncă și pot diferi de la un stat membru la altul.

Pentru a defini câmpul de aplicare personal al dreptului Uniunii Europene privind libera circulație a lucrătorilor și condițiile în care acesta este aplicat, este necesar să se facă o distincție între lucrătorii migranți și alte categorii de cetățeni ai Uniunii Europene, lucrători care desfășoară activități independete și lucrătorii detașați. Libera circulație a lucrătorilor oferă fiecărui cetățean dreptul de a circula liber într-un alt stat membru pentru a lucra și pentru a se stabili acolo în acest scop și îl protejează împotriva discriminării în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.

Regulamentul 1612/68 stipulează că lucrătorul care este resortisant al unui stat membru și ocupă un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru beneficiază de egalitate de tratament în ceea ce priveste afilierea la organizații sindicale și exercitarea drepturilor sindicale, inclusiv a dreptului de vot. Acesta poate fi exclus de la participarea la gestionarea organismelor de drept public și de la exercitarea unei funcții de drept public. Mai mult, acesta beneficiază de dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale lucrătorilor din cadrul întreprinderii. Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere legislațiilor sau reglementărilor care, în anumite state membre, acordă drepturi mai întinse lucrătorilor provenind din alte state membre.

El poate fi exclus de la „conducerea organismelor guvernate de dreptul public și de la posesia unui oficiu guvernat de dreptul public”, dar poate fi ales în organismele reprezentative ale lucrătorilor existente în astfel de întreprinderi.

Această dispoziție „se opune ca o legislație națională să refuze lucrătorilor străini dreptul la vot la alegerile membrilor unei camere profesionale, la care ei sunt afiliați în mod obligatoriu și la care trebuie să cotizeze, care este însărcinată cu apărarea intereselor lucrătorilor afiliați și care exercită o funcție consultativă în domeniul legislativ”.

Excluderea lucrătorului comunitar migrant de la participarea gestionării organismelor de drept public și de la exercitarea unei funcții de drept public, conform articolului 8 al Regulamentului 1612/68, nu urmărește să excludă lucrătorii proveniți din alte state membre de la unele locuri de muncă, ci doar să nu permită prestarea unor activități care implică participarea la exercitarea puterii publice. Această excludere a fost interpretată ca o interdicție de participare la rezolvarea conflictelor de muncă, în calitate de arbitru.

În vederea garantării sau promovării libertății lucrătorilor și a patronilor de a constitui organizații locale, naționale sau internaționale pentru protecția intereselor lor economice și sociale și de a adera la aceste organizații, părțile care au adoptat legislația comunitară se angajează ca legislația lor națională să nu aducă atingere și să nu fie aplicată de o maniera care să aducă atingere acestei libertăți recunoscută lucrătorilor mogranți. Măsura în care garanțiile prevăzute se vor aplica va fi determinată prin legislația sau prin reglementarea națională. Principiul aplicării acestor garanții membrilor forțelor armate și măsura în care ele se vor aplica acestei categorii de persoane sunt, de asemenea, determinate prin legislația sau prin reglementarea națională.

În Uniunea Europeană, migrația forței de muncă a stimulat politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării, dar și la ameliorarea și modernizarea sistemelor de securitate socială existente și crearea unui sistem comunitar care să asigure protecția socială a lucrătorilor migranți.

În domeniul circulației serviciilor operează Directiva 2006/123/CE care înlătură barierele din cadrul pieței interne permițând prestatorilor de servicii, în special întreprinderilor mici și mijlocii, să-și extindă activitatea dincolo de frontierele naționale.

Uniunea nu acționează singură în cadrul politicii sale sociale și de angajare a forței de muncă, nici nu poartă singură responsabilitatea pentru aceasta. Politica socială este responsabilitatea centrală a statelor membre. În conformitate cu principiul subsidiarității, Europa se ocupă numai de problemele unde o soluție a Uniunii Europene are mai mult sens. Până acum, Uniunea a stabilit numai standarde minime și drepturi minime. Statele membre pot deci adopta reguli și reglementări care să meargă mai departe decât prevederile sociale europene.

Rezolvarea problemelor sociale ale Europei necesită contribuția combinată a câtor mai mulți jucători posibil, de aceea politica socială europeană și de angajare a forței de muncă este operată atât în conjuncție cu statele membre, cât și în cooperare cu asociații și organizații ne-guvernamentale (O.N.G.-uri). În mijlocul anilor ‘90, aceste organizații au format împreună „Platforma O.N.G.-urilor Sociale Europene”, care contribuie cu opinii și idei la politica socială europeană. O.N.G.-urile sunt de asemenea competente și parteneri importanți pentru implementarea măsurilor politicii sociale europene, și constituie o legătură vitala între Uniunea Europeană și cetățenii săi prin acele contacte numite adesea „dialog civil”. Sarcinile politicii sociale și de angajare a forței de muncă includ dezvoltarea continuă a dialogului civil și de asemenea a „dialogului social”, respectiv negocieri între partenerii sociali la nivel european.

Partenerii sociali sunt sindicatele și patronatele. Organizațiile lor joacă un rol important contribuind, în linie cu procedurile stabilite, la modificarea și întărirea politicii sociale europene și de angajare a forței de muncă. În anul 1985 Confederația Europeană a Patronatelor (U.N.I.C.E.), Confederația Europeană a Sindicatelor (E.T.U.C.) și Centrul European al Întreprinderilor cu Participare Publică (C.E.E.P.) au căzut de acrod să lucreze împreuna pe bază regulată.

Acordul asupra Politicii Sociale din anul 1992 a transformat organizațiile patronale și sindicale în consilieri specializați ai instituțiilor europene. Cu toate acestea, abia Tratatul de la Amsterdam din 1997 le-a acordat statutul de co-decizie. Odată ce partenerii sociali au încheiat acorduri, s-au putut prezenta instituțiilor europene pentru a obține statut legal. Organizațiile angajatorilor și angajaților și-au asumat astfel o mai mare importanță în politica socială și de angajare. Ei au devenit parteneri, o precondiție esențială pentru ca politica să rezolve problemele schimbărilor sociale și economice în Europa.

Aderarea noilor state membre la Uniunea Europeană a constituit o provocare, nu numai în termeni economici, dar și din punct de vedere social, deoarece standardul de viață în majoritatea acestor țări era sub medie. Aceeași îngrijorare se adresează statelor candidate actuale. Acestea trebuie să implementeze progresiv regulile Uniunii Europene, inclusiv legislația specifică a politicii sociale. Uniunea ajută țările candidate să-și modernizeze sistemele sociale prin „parteneriatele de aderare”, care includ sprijin financiar substanțial, schimb de experiență și know-how. Programele Uniunii.

Tratatul del a Amsterdam a marcat un moment major pentru politica socială și de angajare a forței de munca. La Amsterdam, șefii de state și de guverne au adăugat Tratatului un întreg capitol privind angajarea forței de muncă și, pentru prima dată, au declarat politica privind angajarea ca o sarcină europeană comună.

Tratatul a mai introdus un număr de noi sarcini pentru politica socială europeană. De exemplu, Uniunea Europeană poate acum să acționeze pentru combaterea discriminării sau pentru a ajuta persoanele excluse să-și găsească drumul în societate, aceasta reflectând angajamentul către o societate integrată.

Tratatul de la Amsterdam este, de asemenea, important pentru că a dat dimensiune europeana politicii sociale și de angajare. În anii 1990 cele mai multe măsuri ale politicii sociale a Uniunii Europene se bazau pe Acordul asupra Politicii Sociale anexat ca protocol la Tratatul Uniunii Europene din 1992 și la Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Muncitorilor. Drepturile fundamentale pentru muncitori includ protecția siguranței și sănătății la locul de muncă, instruire și tratament egal pentru bărbați și femei. În timp ce Carta nu era un document cu putere legala, Acordul asupra Politicii Sociale asigura posibilitatea ca Uniunea să acționeze în domenii sociale acoperite de Cartă. Ca rezultat, unele prevederi legislative ale Uniunii în domeniul politicii sociale au fost aplicabile numai în 14 din cele 15 state membre. Tratatul de la Amsterdam a încheiat această acoperire inegală a politicii sociale europene. Acordul este acum parte integrală a Tratatului și prevederile sale se aplică fără distincție în toate statele membre. Toți cetățenii Uniunii pot acum să se bazeze pe legislația socială adoptată de Comunitățile Europene în anii 1990.

Ca efect al intervenției sindicatelor europene, Directiva 2006/123/CE nu vizează legislația muncii, fiind eliminat și principiul țării de origine, fapt ce permite țărilor membre să supravegheze mai bine piața serviciilor și să aplice regulile cele mai potrivite în interes public. Directiva nu afectează dispozițiile legale privind încheierea și derularea contractelor de muncă, individuale sau colective, și nici cele privind acțiunile sindicale sau dreptul la grevă, toate acestea fiind reglementate de către legislația națională.

CAPITOLUL 4: RECUNOAȘTEREA DIPLOMELOR

În Uniunea Europeană există două tipuri de atestări, una academică, cealalta profesională. Prima se referă la recunoașterea examenelor susținute în statul de origine și a documentelor care atestă calificările academice. De remarcat că este la latitudinea fiecărei instituții academice recunoașterea sau nu a calificărilor obținute într-un alt stat membru, dar se tinde spre conceptul de „diploma europeană”.

Pe de altă parte, atestarea profesională se referă la recunoașterea dreptului de a profesa în baza respectivelor calificări. Pentru a se putea angaja într-un alt stat membru al Uniunii Europene, cei interesați trebuie să se intereseze în ce măsură sunt recunoscute calificările lor de către autoritățile țării gazdă. Solicitarea recunoașterii este obligatorie în cazul în care profesia respectivă este reglementată în țara gazdă. Recunoașterea calificării asigură accesul la piață muncii, nu și un loc de muncă.

Atestarea profesională este garantată prin două tipuri de măsuri, directive sectoriale și directive generale. Primele se aplică pentru o listă limitată de profesii și presupun recunoașterea automată dacă în statul de origine a avut loc o coordonare minimală a formării. Directivele sectoriale se aplică arhitecților, farmaciștilor, medicilor, asistențelor medicale, dentiștilor, moașelor și medicilor veterinari. În cazul avocaților, directiva sectorială privește exercițiul profesiei și nu formarea de bază. Prin coordonarea minimală a formării se înțelege că programa din statul în care s-au efectuat studiile să corespundă normelor directivelor europene, tipuri de materii, număr de ore de specialitate, de practică etc., în caz contrar, persoanele care doresc un loc de muncă în aceste domenii nu beneficiază de recunoașterea automată.

Pentru protecția celor care au absolvit înainte de aderarea la Uniunea Europeană, directivele comunitare prevăd să se ia în calcul un număr de ani de experiență profesională. Ca atare, înainte de a pleca pentru a-și găsi un loc de muncă într-un alt stat membru, cei care au absolvit înainte să fie elaborate programe de învățământ noi, armonizate cu cele europene, trebuie să se adreseze, în funcție de profesie, instituțiilor abilitate în vederea obținerii unui certificat de conformitate.

Dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a se stabili sau de a presta servicii oriunde în interiorul Uniunii este unul din principiile comunitare fundamentale. Reglementările naționale pot limita aceste principii fundamentale în cazul în care recunosc numai anumite calificari profesionale.

Aceste limitări sunt depășite de regulile comunitare care garantează recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale între statele membre și care se referă la: armonizarea condițiilor de formare profesională, care presupune recunoașterea automată a calificării profesionale, în principal în sectorul de sănătate, recunoașterea reciprocă pentru toate profesiile pentru care un stat membru cere o anumită calificare, în afara celor menționate anterior „sistemul general”, recunoașterea automată a experienței profesionale pentru profesiile artizanale, de comerț și industrie, regulile aplicabile avocaților pentru serviciile prestate și pentru stabilirea într-un stat membru, conform principiului țării de origine, recunoașterea calificării profesionale pentru activități referitoare la comerțul și distribuția produselor toxice și armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți.

Directiva 2005/36/CE a consolidat și actualizat cele 15 directive care reglementează în prezent recunoașterea calificării profesionale, cu excepția avocaților, activităților referitoare la distribuția de produse toxice și a agenților comerciali.

Calificările profesionale se grupează în niveluri, astfel atestat de competență eliberat de o autoritate competentă a statului membru de origine, desemnată în temeiul actelor cu putere de lege și actelor administrative ale respectivului stat membru, pe baza fie a unui curs de formare profesională care nu face parte dintr-un certificat sau dintr-o diplomă sau a unui examen special fără formare prealabilă sau a exercitării cu normă întreagă a profesiei într-un stat membru pe o perioadă de trei ani consecutivi sau pe o perioada echivalentă de o fracțiune de normă în decursul ultimilor zece ani, fie a unei formări generale la nivel de învățământ secundar sau liceal, care atestă că titularul deține cunoștinte generale; certificat care atesta încheierea cu succes a unui ciclu de studii liceale fie general, completat de un ciclu de studii sau de formare profesională altele și/sau de stagiul sau practică profesională necesare în plus față de respectivul ciclu de studii, fie tehnic sau profesional, completat, după caz, de un ciclu de studii sau de formare profesională și/sau de stagiul sau practică profesională necesare în plus față de respectivul ciclu de studii; diploma care atesta fie o formare la nivel de învățământ postliceal și cu o durata minimă de un an sau cu o durată echivalentă cu frecvență redusă, ale căror condiții de admitere includ, ca regulă generală, absolvirea ciclului de studii liceale necesare pentru a avea acces la învățământul universitar sau superior sau absolvirea unei formări de nivel liceal echivalent, precum și formarea profesională, eventual necesară, în plus față de respectivul ciclu de studii postliceale, fie, în cazul unei profesii reglementate, o formare cu structură specială, care conferă un nivel profesional comparabil și care pregătește pentru un nivel comparabil de responsabilități și funcții; o diplomă care atestă o formare la nivel de învățământ postliceal de o durată de cel puțin trei ani și de cel mult patru ani sau de o durată echivalentă cu frecvență redusă, în cadrul unei universități sau al unei instituții de învățământ superior sau în cadrul altei instituții la același nivel de formare, precum și formarea profesională eventual necesară în plus față de respectivul ciclu de studii postliceale; o diplomă care atestă că titularul a urmat cu succes un ciclu de studii postliceale de o durată de cel puțin patru ani sau cu o durată echivalentă cu frecvență redusă, în cadrul unei universități sau al unei instituții de învățământ superior sau în cadrul altei instituții la nivel echivalent și, după caz, care a urmat cu succes formarea profesională necesară în plus față de respectivul ciclu de studii postliceale.

În principiu, în domeniul profesiilor reglementate, lucrătorul comunitar nu se poate prevala de diploma obținută în statul de origine pentru a desfășura aceeași activitate într-un alt stat membru. Pentru a ameliora această situație, care împiedică realizarea principiului liberei circulații a forței de muncă, au fost adoptate mai multe directive în domeniul comerțului, al industriei, artizanatului și al sănătății care să dea posibilitatea recunoașterii diplomelor. Aceste directive sectoriale urmăresc armonizarea reglementărilor din statele membre, constituind dreptul aplicabil diferitor profesii în cadrul aplicării principiului libertății de circulație, al dreptului de sejur și al libertății de prestări de servicii. Pentru unele activități doar exercitarea efectivă a profesiei a fost armonizată, dar pentru altele, cum este de pildă sectorul sănătății, armonizarea este mult mai profundă, mergând până la recunoașterea mutuală a diplomelor la medici, dentiști și veterinari.

Profesiunile liberale sunt primele dintre aceste profesii reglementate, dar ele se găsesc, de asemenea, și în sectoarele comerciale sau artizanale. Migrantul comunitar nu poate să acceadă la profesia reglementată în statul de primire dacă el nu posedă sau nu obține diploma națională cerută.

Principiile comune ale recunoașterii reciproce trebuie să fie respectate de statele de primire. În ceea ce privește certificatele și documentele probatorii, autoritățile statului de primire trebuie, ca principiu, să răspundă atestărilor eliberate de autoritățile din statul de origine și nu trebuie să ceară atestări imposibil de obținut în acest stat sau atestări care ar conduce la o dublă întrebuințare.

Directivele generale se aplică celorlalte profesii, reglementate diferit de la o țară la alta. Fiecare stat membru decide dacă reglementează sau nu o anumită profesie sau activitate. În unele cazuri, când recunoașterea profesională totală nu este posibilă, se impun măsuri compensatorii, precum efectuarea unui stagiu sau susținerea unui test de aptitudini.

Acest tip de atestare se realizează de centrele naționale de recunoaștere a diplomelor, în baza Convenției de la Lisabona. Potrivit Convenției, „diplomele se recunosc dacă nu există diferențe substanțiale în format”. Un rol important îl joacă în acest proces Sistemul European de Credite Transferabile (E.C.T.S.) și arhitectura sistemului de învățământ, trei ani de studiu pentru obținerea licenței și doi ani pentru obținerea masterului.

Prin recunoașterea diplomelor se urmărește ca un cetățean al unui stat membru, deținător al unei diplome sau calificari, să beneficieze, într-un alt stat membru, de aceleași drepturi ca și cetățenii respectivei țări în ceea ce privește continuarea studiilor sau exercitarea profesiei. Pentru a fi posibil acest lucru este necesară îndeplinirea mai multor condiții. Prima este ca instituția din statul de origine care i-a oferit diploma sau calificarea să fie recunoscută național. Apoi, recunoașterea mai depinde de motivul pentru care este solicitată și de compatibilitatea diplomei sau calificării cu sistemul din țara gazdă. Pentru transparența calificărilor și a competențelor, a fost conceput Europass, cadru unic la nivel comunitar, creat în scopul încurajării mobilității și a învățării de-a lungul vieții într-o Europă extinsă. El cuprinde cinci instrumente, și anume CV-ul Europass, mobilitatea Europass, suplimentul la diplomă, suplimentul la atestatul profesional și certificatul de competențe lingvistice. CV-ul Europass include informații personale, nume, prenume, adresă, telefon, fax, e-mail, cetățenie, data nașterii, sex, date despre locul de muncă vizat sau aria ocupațională, despre experiența profesională, educație și formare, precum și despre aptitudini și competențe personale, limba maternă, limbi străine cunoscute, competențe și abilități sociale, competențe și aptitudini organizatorice, tehnice sau artistice. Mobilitatea Europass înfățișează experiențele de mobilitate în procesul educației și se completează de către instituția de origine și de cea gazdă, implicate într-un parteneriat instituțional.

La 7 iunie 1999, Consiliul și Parlamentul European au adoptat Directiva 99/42/CE referitoare la instituirea unui mecanism de recunoaștere a diplomelor necesare pentru activitățile profesionale acoperite de directivele de liberalizare și pentru completarea sistemului general de recunoaștere a diplomelor, care trebuia transpusă în dreptul statelor membre până la 31 iulie 2001. Directiva a stabilit crearea unui mecanism de recunoaștere a diplomelor pentru profesiunile din comerț și artizanat, ca și pentru unele servicii, care nu intră în sistemul general de recunoaștere a diplomelor. Ea se aplică lucrătorilor care își desfășoară activitatea într-un alt stat membru în calitate de salariați sau prestează o activitate independentă. Ea mai vizează facilitarea prestărilor de servicii și a posibilităților de stabilire într-un alt stat membru, atunci când sunt cerute de către legislațiile naționale, anumite calificări pentru conducătorii și cadrele cu funcții superioare.

În prezent, Directiva 2005/36/CE distinge cinci niveluri de calificare profesională, atestarea competenței care corespunde educației primare sau secundare, demonstrând dobândirea cunoștințelor generale sau a competenței eliberată de autoritatea competentă din statul membru natal pe baza unui curs de pregătire care nu face obiectul unui certificat, diplomă sau experiență profesională de trei ani, certificat ce corespunde pregătirii de nivel secundar, de natură tehnică, profesională sau generală, la care se adaugă un curs profesional, diplomă prin care se atestă finalizarea unui curs de pregătire de nivel postsecundar sectoriale, care dau posibilitatea persoanelor instruite într-un stat membru să își exercite profesia într-un alt stat membru, după ce numele lor au fost incluse în registrul profesional adecvat.

Există șapte directive sectoriale, dintre care cele mai multe privesc profesiile medicale. Ele se referă la medici, dentiști, veterinari, farmaciști, asistente medicale, moașe și arhitecți. Diplomele care dau acces la calificarea în aceste profesii sunt recunoscute automat, cu condiția ca formarea să îndeplinească anumite criterii minimale stabilite prin directive, adică număr de ore, specializare, practică etc., diploma prin care se atestă finalizarea cu succes a unei pregătiri de nivel superior sau universitar pe o perioadă de cel puțin trei ani și nu mai mult de patru ani; diplomă care atestă finalizarea unui curs de pregătire cu succes a unei pregătiri de nivel superior sau universitar pe o perioadă de cel puțin patru ani.

Domeniul recunoașterii reciproce a calificărilor profesionale se referă la sistemele de recunoaștere a diverselor calificări și profesii la nivel comunitar, pe bază de reciprocitate. În domeniul recunoașterii calificărilor profesionale, există două tipuri de reglementări generale care nu impun o armonizare prealabilă sau ulterioară a structurilor și conținutului formării și nici nu impun reglementarea similară a profesiilor în statele membre, și sectoriale care dau posibilitatea persoanelor instruite într-un stat membru să își exercite profesia într-un alt stat membru, după ce numele lor au fost incluse în registrul profesional adecvat. Cu toate acestea, recunoașterea trebuie cerută în mod formal autorităților competente, dar acest act este urmat automat de includerea numelor persoanelor în registrul profesiei respective.

În cazul profesiilor reglementate de sistemul general de recunoaștere a calificărilor, denumit în continuare „sistem general”, statele membre trebuie să își mențină dreptul de a stabili nivelul minim de calificare necesar pentru a garanta calitatea serviciilor prestate pe teritoriul lor. Cu toate acestea, nu trebuie să poată impune unui resortisant al unui stat membru să obțină calificări pe care le stabilesc în mod general numai în ceea ce privește diplomele eliberate în cadrul sistemului național de învățământ, în cazul în care persoana în cauză a obținut deja toate sau o parte din aceste calificări într-un alt stat membru. În consecință, trebuie să se prevadă că orice stat membru gazdă în care este reglementată o profesie să aibă obligația de a lua în considerare calificările obținute într-un alt stat membru și de a evalua dacă acestea corespund celor pe care le solicită. Cu toate acestea, sistemul general nu împiedică un stat membru să impună unei persoane care exercită o profesie în respectivul stat membru cerințe speciale motivate de punerea în aplicare a normelor profesionale justificate de interesul general. Acestea se referă, de exemplu, la organizarea profesiei, la standardele profesionale, inclusiv deontologice, la control și responsabilitate. În final, Directiva nu urmărește să intervină în interesul legitim al statelor membre de a împiedica pe oricare dintre cetățenii săi să se sustragă în mod abuziv de la aplicarea dreptului național în materie de profesii.

Așa cum menționam, Directiva 2005/36/CE are ca obiect recunoașterea de către statele membre a calificărilor profesionale obținute în alte state membre. Cu toate acestea, Directiva nu are ca obiect recunoașterea de către statele membre a deciziilor de recunoaștere luate în temeiul Directive de alte state membre. În consecință, o persoană care are calificări profesionale recunoscute în temeiul Directivei nu se poate folosi de o astfel de recunoaștere pentru a obține, în statul membru de origine, drepturi diferite de cele pe care i le conferă calificarea profesională pe care a obținut-o în respectivul stat membru, cu excepția cazului în care face dovada că a obținut calificări profesionale suplimentare în statul membru gazdă.

În cazul în care, într-un stat membru gazda, accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia este condiționată de deținerea unor calificări profesionale determinate, autoritatea competentă a respectivului stat membru acordă accesul la respectiva profesie și dreptul de exercitare a acesteia, în aceleași condiții ca cele pentru cetățenii săi, solicitanților care dețin atestatul de competențe sau calificarea prevăzută de un alt stat membru pentru a avea acces la aceeași profesie sau pentru a avea dreptul de a o exercita pe teritoriul său.

Atestatele de competență sau calificările trebuie să îndeplinească o serie de condiții, dintre care amintim faptul că trebuie să fi fost eliberate de o autoritate competentă într-un stat membru, desemnată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative ale respectivului stat membru și că trebuie să ateste un nivel de calificare profesională cel puțin egal cu nivelul imediat inferior celui necesar în statul membru gazdă.

Trebuie specificat faptul că Directiva nu aduce atingere dreptului statului membru gazdă de a cere solicitantului să urmeze un stagiu de adaptare de cel mult trei ani sau să se supună unei probe de aptitudini în cazul în care durata formării pe care o dovedește în temeiul articolului 13 alineatele 1 și 2 este mai mică cu cel puțin un an decât cea necesară în statul membru gazdă, în cazul în care formarea pe care a primit-o acoperă materii semnificativ diferite de cele acoperite de calificarea necesară în statul membru gazdă, în cazul în care profesia reglementată în statul membru gazdă cuprinde una sau mai multe activități profesionale reglementate care nu există în profesia corespunzătoare în statul membru de origine al solicitantului, în sensul articolului 4 alineatul 2 și în cazul în care această diferență este caracterizată de o formare specială care este necesară în statul membru gazdă și care acoperă materii semnificativ diferite de cele acoperite de atestatul de competență sau de calificarea pe care o prezintă solicitantul.

La capitolul oportunități de studiu în Uniunea Europeană se numără și programul comunitar Tempus, instituit în 1990 pentru a răspunde nevoilor reformei din învățământul superior din țările central și est-europene. Până acum s-au desfășurat trei faze, cea de-a patra, Tempus Plus, fiind programată pentru perioada 2007-2013.

Una dintre cele mai mari bariere față de lucrul în afara țării de origine este recunoașterea calificărilor profesionale. Fie în cazul profesiilor care cer câțiva ani de studii superioare sau în cazul comercianților care cer un anumit training, muncitorii găsesc uneori destul de greu un loc de muncă în alte țări decât cele unde și-au obținut calificările profesionale. Chiar și atunci când abilitățile de bază sunt asemănătoare, astfel de oameni află că trebuie să urmeze pregătiri intensive spre a se „recalifica” în vederea unui loc de muncă în noul stat membru.

Pentru a rezolva aceasta problemă, Uniunea Europeană a pus în funcțiune un sistem de recunoaștere reciprocă a diplomelor, astfel încât cei calificați pentru a munci într-un anumit domeniu într-un stat membru pot intra în aceeși profesie în orice alt stat membru, în aceiași termeni ca și cei locali. În anumite profesii, cum ar fi medicina, înțelegeri speciale au fost făcute pentru a se asigura cele mai înalte standarde ale serviciilor în întreaga Uniune.

Așadar, recunoașterea calificărilor profesionale de către statul membru gazdă permite beneficiarului să aibă acces, în respectivul stat membru, la aceeași profesie ca cea pentru care este calificat în statul membru de origine și să o exercite în aceleași condiții ca și cetățenii din respectivul stat membru.

CAPITOLUL 5: CONCLUZII

Aplicarea drepturilor și libertăților cetățenilor statelor membre, care sunt și cetățeni ai Uniunii Europene, este guvernată de principiul egalității, care implică excluderea privilegiilor și discriminării, dreptul la un tratament egal în față instanțelor judecătorești și a oricărui alt organ jurisdicțional, dreptul la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violențelor sau maltratărilor din partea oricărui individ, grup sau instituție, drepturi economice, sociale și culturale.

Libertatea de mișcare a persoanelor constituie expresia cea mai ușor perceptibilă a apartenenței la un spațiu european comun, fără bariere interne. Potrivit dispozițiilor Tratatului de la Roma, libera circulație a persoanelor este unul din obiectivele fundamentale de îndeplinit în vederea realizării pieței comune, stabilind prin articolul 48 paragraful 1 realizarea liberei circulații a lucrătorilor în cadrul Comunității, până cel târziu la sfârșitul unei perioade tranzitorii.

Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunităților Europene a fost definită în Acordul Unic European drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne.

Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piață internă ce nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor.

Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Preocuparea pentru asigurarea efectivă a drepturilor fundamentale a rezultat și din adoptarea Deciziei 1904/2006/CE a Parlamentului și Consiliului, referitoare la stabilirea, pentru perioada 2007 – 2013 a programului „Europa pentru cetățeni”, vizând promovarea unei cetățenii europene active. În preambulul acestui document se evidențiază că ,,promovarea unei cetățenii europene active constituie un element cheie pentru întărirea nu numai a luptei contra rasismului, xenofobiei și intoleranței, dar și pentru coeziune și dezvoltarea democrației”. De asemenea, prin Decizia Consiliului din 19 aprilie 2007 a fost instituit pentru perioada 2007-2013 programul specific ,,Drepturi fundamentale și cetățenie”, care are ca obiectiv, printre altele, ,,promovarea drepturilor fundamentale recunoscute de articolul 6 paragraf 2 din Tratatul asupra Uniunii Europene și informarea tuturor cetățenilor cu privire la drepturile lor, inclusiv acelea care rezultă din cetățenia Uniunii, pentru a încuraja cetățenii Uniunii să participe în mod activ la viața democratică a Uniunii”.

Libertatea de circulație a muncitorilor reprezintă unul dintre principiile de bază ale funcționării pieței interne a Uniunii Europene. Acest lucru înseamnă că, cetățenii Uniunii își pot căuta de lucru și se pot angaja în altă țară membră pe aceleași principii ca și cetățenii țării respective. Străinii cetățeni ai Uniunii Europene își pot căuta de lucru prin intermediul Oficiilor de Muncă ale altor țări, iar în cadrul procesului de angajare este interzisă discriminarea pe motiv de cetățenie. Alături de alte libertăți comunitare, cum ar fi libertatea de a presta anumite servicii și libertatea de a înființa întreprinderi, libertatea de circulație a muncitorilor înseamnă faptul că, cetățenii Uniunii pot circula pe întregul teritoriu comunitar în scopul prestării fără nici un fel de restricții a unei activități remunerabile sub formă de angajat, prestator de servicii sau întreprinzător.

Din cauza dimensiunii sociale a acestui fenomen avem de a face cu o problemă deosebit de sensibilă. Uniunea Europeană lărgită nu este și nu va fi un teritoriu unde nivelul de trai al oamenilor este identic. În mod special se observă diferențele dintre țările care au aderat la Uniune la 1.05.2004 și țările Europei Occidentale. Temerile în ceea ce privește faptul că diferențele dintre Europa de Est și cea de Vest vor duce la migrări foarte mari și periculoase pentru piața muncii au stat la baza construirii mecanismului așa-ziselor soluții temporare în domeniul libertății accesului la piața de muncă.

Aderarea la Uniunea Europeană a condus la dezvoltare economică și tocmai prin asta are o influență benefică asupra pieței muncii. De la lărgirea Uniunii șomajul a scăzut în Polonia cu 1,5 puncte procentuale. Acest lucru, bineînțeles, că nu înseamnă că șomerii au plecat. Factorul principal, prin intermediul căruia calitatea de membru al Uniunii influențează piața noastră de muncă îl reprezintă dezvoltarea economiei poloneze și nu posibilitățile de lucru în străinătate. Nu se tratează posibilitățile care decurg din libertatea de circulație a muncitorilor în Uniunea Europeană ca pe un mijloc de rezolvare a problemelor pieței de muncă poloneze, a problemei șomajului polonez, care în continuare este alarmant.

Componentă a pieței interne unice europene și catalizator al primelor forme de integrare europeană, forța de muncă este nu numai un factor determinant al competitivității, dar și un factor de pace, stabilitate și solidaritate, valori fundamentale ale construcției Uniunii Europene. Relaționarea sa subtilă cu mentalitățile umane, cu obiceiurile și cultura, cu evoluția istorică a popoarelor și cu demografia extinde câmpul de manifestare a efectelor specifice forței de muncă dincolo de frontierele economicului, cu reverberații etice și comportamentale ce conduc spre esențele societății democratice pe care se așază spiritul european contemporan.

Element fundamental al liberei circulații a persoanelor, dreptul cetățenilor de a se deplasa dintr-un stat membru în altul pentru a se angaja ca salariat sau a-și înființa propria afacere constituie unul din pilonii pieței comune europene.

Mobilitatea oferă pe de o parte salariaților multiple oportunități de a găsi un serviciu, iar patronilor, pe de altă parte, o sursă mai variată de lucrători cu calificarea adecvată necesităților lor, contribuind astfel la crearea de noi locuri de muncă și în final, la creștere economică. Prin bunăstarea creată, libera circulație a forței de muncă devine astfel un instrument de atingere a scopurilor de bază ale construcției europene, de pace și prosperitate, alături de celelalte trei dimensiuni ale pieței unice, mărfuri, servicii și capitaluri. De asemenea, libera circulație a forței de muncă trebuie să permită țărilor care se confruntă cu un anumit nivel al șomajului să exporte din surplusul său către țările în care se înregistrează o penurie a mâinii de lucru.

Referitor la libera circulație a forței de muncă, este de precizat faptul că, deși România este membră a Uniunii Europene din anul 2007, aceasta nu înseamnă și dobândirea automată a liberei circulații a forței de muncă pe teritoriul Uniunii Europene. Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană cuprinde prevederi care permit statelor membre să aplice anumite perioade de tranziție față de statele nou aderate le Uniune. În acestă perioadă nu se aplică prevederile comunitare referitoare la libera circulație a forței de muncă, ci prevederile legislației naționale a statului care introduce perioada de tranziție, iar aceasta restricționează accesul pe piața forței de muncă a acelei țări.

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE:

Declarația universală a drepturilor omului

Carta Organizației Națiunilor Unite

Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene

Carta Albă privind educația și formarea profesională „A preda și a învăța-către o societate care învață”

Carta Socială Europeană

Carta comunitară a drepturilor principale sociale ale lucrătorilor

Convenția de Aplicare a Acordului Schengen

Convenția internaționale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei

Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei

Convenția nr. 156 privind egalitatea de șanse și tratament pentru lucrătorii de ambele sexe

Strategia Europeană pentru Angajare

Strategiei de Ocuparea Forței de Muncă

Strategia Uniunii Europene privind Formarea Profesională

Acordul Unic European

Acordul asupra Politicii Sociale

Declarația miniștrilor europeni ai educației și formării profesionale și a Comisiei Europene cu privire la consolidarea cooperării europene în formare profesională

Decizia 1904/2006/CE

Directiva nr. 75/117/CEE privind aplicarea principiului egalității de remunerație pentru femei și bărbați

Directiva nr. 76/207/CEE privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la angajare, la formare și promovare profesională și condițiile de muncă

Directiva 1999/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a unui mecanism de recunoaștere a calificărilor pentru activitățile profesionale reglementate de directivele privind măsuri de liberalizare și tranzitorii și de completare a sistemului general de recunoaștere a diplomelor

Directiva 2000/78/CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă

Directiva 2002/73/CE de modificare a Directivei 76/207/CEE a Consiliului privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă

Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora

Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor profesionale

Directiva 2006/123/CE

Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității

Regulamentul nr. 1251/70

Regulamentul nr. 2434/92/CEE de modificare a părții a doua a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității

Protocolul privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria și a României în Uniunea Europeană

Tratatul de la Roma

Tratatului de la Maastricht

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Lisabona

MONOGRAFII:

E. FROMM, Texte alese, București, 1983

I. DIACONU, Drepturile Omulu, București, 1993

I. CLOȘCĂ, Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite, Lugoj 1997

V. CREȚU, Drept internațional public, București 1999

F. LEFEBVRE, Memento pratique, Communaute europeenne 2000-2001, 1999

B. SCHULTE, Manual privind dreptul european interațional al securității sociale, București, 2000

J. S. MILL, Despre libertate, București, 2001

B. TEYSSIE, Droit europeen du travail, 2002

O. ȚINCĂ, Drept comunitar european, București, 2003

A. I. DUȘCĂ, Dreptul comunitar al afacerilor, Craiova, 2005

C. BLUMANN, Droit institutionnel de l’Union Europeenne, Paris, 2005

N. VOICULESCU, Drept comunitar al muncii, București, 2005

O. MANOLACHE, Tratat de drept comunitar, București, 2006

G. GORNIG, I. E. RUSU, Dreptul Uniunii Europene, București, 2006

F. SUDRE, Drept European și internațional al drepturilor omului, București, 2006

T. ȘTEFAN, B. ANDREșAN-GRIGORIU, Drept comunitar, București, 2007

M. RUDĂREANU, Drept comunitar, Note de curs, București, 2007

D. TANCU, Drept comunitar general, 2007

T. ȘTEFAN, B. ANDREșAN-GRIGORIU, Drept comunitar, București, 2007

A. POPESCU, Drept internațional și European al muncii, București, 2008

GHE. BABONEA, Dreptul libertăților fundamentale, București, 2008

A.GROZA, Uniunea Europeană. Drept instituțional, București, 2008

C. GÎLCĂ, Jurisprudența Curții de Justiție Europene în materia dreptului muncii, București, 2009

F. COTEA, Drept comunitar european, București, 2009

N. VOICULESCU, Drept comercial al muncii, București, 2009

I. CIOCHINĂ-BARBU, Drept instituțional al Uniunii Europene, București, 2010

V. AELENEI, Legislație Schengen, București, 2010

A. FUEREA, Manualul Uniunii Europene, București, 2010

S.C.A. Mușat și asociații- Analiză privind munca nedeclarată, formarea profesională și dialogul social în contextul legislației interne și al reglementărilor Uniunii Europene, București, 2010

R. GIDRO – Dreptul european al muncii, Târgu-Mureș, 2011

III. JURISPRUDENȚĂ:

C.J.C.E., hotărârea din 29 ianuarie 1975, în cauza 68/74

C.J.C.E., hotărârea din 17 decembrie 1980, în cauza 149/79

C.J.C.E., hotărârea din 12 iulie 1984, în cauza 237/83

C.J.C.E., hotărârea din 18 iunie 1987, cauza 316-85

C.J.C.E., hotărârea din 27 septembrie 1988, în cauza 235/73

C.J.C.E., hotărârile din 30 mai 1989, cauza 33/88

C.J.C.E., hotărârea din 13 noiembrie 1990, în cauza 308/89

C.J.C.E., hotărârea din iulie 1991, în cauza 213/90

C.J.C.E., hotărârile din 2 august 1993, cauzele 259, 331, 332/91

C.J.C.E., hotărârile din 20 octombrie 1993 cauza 272/92

Decizia C.J.E. din 15.12.1995, cauza nr. C-415/1993

C.J.C.E., hotărârea din 12 martie 1998, în cauza 187/96

C.J.C.E., hotărârea din 8 iunie 1999, în cauza C-337/97

IV: ALTE SURSE:

Dicționarului Explicativ al Limbii Române

D. V. SAVU, Libertățile fundamentale și cetățenești în Uniunea Europeană, suport de curs

M. P. COSTACHE, Considerații privind libera circulație a persoanelor în spațiul juridic al Uniunii Europene

R. GIDRO, A. GIDRO, V. NISTOR, Aspecte privind libera circulație a lucrătorilor în spațiul comunitar

R. UNGUREANU, E. M. VINTEANU, Aspecte privind dreptul la libera circulație a lucrătorilor. Reglementări actuale și din perspectiva Constituției Europene

Comunicare a Comisiei Europene către Consiliul European, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor- Reafirmarea liberei circulații a lucrătorilor: drepturi și evoluții majore

http://www.avocatnet.ro

http://dexonline.ro

http://www.studentie.ro

www.ejobs.ro

Homepage

http://ec.europa.eu/employment_social

=== bibiliografie ===

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE:

Declarația universală a drepturilor omului

Carta Organizației Națiunilor Unite

Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene

Carta Albă privind educația și formarea profesională „A preda și a învăța-către o societate care învață”

Carta Socială Europeană

Carta comunitară a drepturilor principale sociale ale lucrătorilor

Convenția de Aplicare a Acordului Schengen

Convenția internaționale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei

Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei

Convenția nr. 156 privind egalitatea de șanse și tratament pentru lucrătorii de ambele sexe

Strategia Europeană pentru Angajare

Strategiei de Ocuparea Forței de Muncă

Strategia Uniunii Europene privind Formarea Profesională

Acordul Unic European

Acordul asupra Politicii Sociale

Declarația miniștrilor europeni ai educației și formării profesionale și a Comisiei Europene cu privire la consolidarea cooperării europene în formare profesională

Decizia 1904/2006/CE

Directiva nr. 75/117/CEE privind aplicarea principiului egalității de remunerație pentru femei și bărbați

Directiva nr. 76/207/CEE privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la angajare, la formare și promovare profesională și condițiile de muncă

Directiva 1999/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a unui mecanism de recunoaștere a calificărilor pentru activitățile profesionale reglementate de directivele privind măsuri de liberalizare și tranzitorii și de completare a sistemului general de recunoaștere a diplomelor

Directiva 2000/78/CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă

Directiva 2002/73/CE de modificare a Directivei 76/207/CEE a Consiliului privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă

Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora

Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor profesionale

Directiva 2006/123/CE

Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității

Regulamentul nr. 1251/70

Regulamentul nr. 2434/92/CEE de modificare a părții a doua a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității

Protocolul privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria și a României în Uniunea Europeană

Tratatul de la Roma

Tratatului de la Maastricht

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Lisabona

MONOGRAFII:

E. FROMM, Texte alese, București, 1983

I. DIACONU, Drepturile Omulu, București, 1993

I. CLOȘCĂ, Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite, Lugoj 1997

V. CREȚU, Drept internațional public, București 1999

F. LEFEBVRE, Memento pratique, Communaute europeenne 2000-2001, 1999

B. SCHULTE, Manual privind dreptul european interațional al securității sociale, București, 2000

J. S. MILL, Despre libertate, București, 2001

B. TEYSSIE, Droit europeen du travail, 2002

O. ȚINCĂ, Drept comunitar european, București, 2003

A. I. DUȘCĂ, Dreptul comunitar al afacerilor, Craiova, 2005

C. BLUMANN, Droit institutionnel de l’Union Europeenne, Paris, 2005

N. VOICULESCU, Drept comunitar al muncii, București, 2005

O. MANOLACHE, Tratat de drept comunitar, București, 2006

G. GORNIG, I. E. RUSU, Dreptul Uniunii Europene, București, 2006

F. SUDRE, Drept European și internațional al drepturilor omului, București, 2006

T. ȘTEFAN, B. ANDREșAN-GRIGORIU, Drept comunitar, București, 2007

M. RUDĂREANU, Drept comunitar, Note de curs, București, 2007

D. TANCU, Drept comunitar general, 2007

T. ȘTEFAN, B. ANDREșAN-GRIGORIU, Drept comunitar, București, 2007

A. POPESCU, Drept internațional și European al muncii, București, 2008

GHE. BABONEA, Dreptul libertăților fundamentale, București, 2008

A.GROZA, Uniunea Europeană. Drept instituțional, București, 2008

C. GÎLCĂ, Jurisprudența Curții de Justiție Europene în materia dreptului muncii, București, 2009

F. COTEA, Drept comunitar european, București, 2009

N. VOICULESCU, Drept comercial al muncii, București, 2009

I. CIOCHINĂ-BARBU, Drept instituțional al Uniunii Europene, București, 2010

V. AELENEI, Legislație Schengen, București, 2010

A. FUEREA, Manualul Uniunii Europene, București, 2010

S.C.A. Mușat și asociații- Analiză privind munca nedeclarată, formarea profesională și dialogul social în contextul legislației interne și al reglementărilor Uniunii Europene, București, 2010

R. GIDRO – Dreptul european al muncii, Târgu-Mureș, 2011

III. JURISPRUDENȚĂ:

C.J.C.E., hotărârea din 29 ianuarie 1975, în cauza 68/74

C.J.C.E., hotărârea din 17 decembrie 1980, în cauza 149/79

C.J.C.E., hotărârea din 12 iulie 1984, în cauza 237/83

C.J.C.E., hotărârea din 18 iunie 1987, cauza 316-85

C.J.C.E., hotărârea din 27 septembrie 1988, în cauza 235/73

C.J.C.E., hotărârile din 30 mai 1989, cauza 33/88

C.J.C.E., hotărârea din 13 noiembrie 1990, în cauza 308/89

C.J.C.E., hotărârea din iulie 1991, în cauza 213/90

C.J.C.E., hotărârile din 2 august 1993, cauzele 259, 331, 332/91

C.J.C.E., hotărârile din 20 octombrie 1993 cauza 272/92

Decizia C.J.E. din 15.12.1995, cauza nr. C-415/1993

C.J.C.E., hotărârea din 12 martie 1998, în cauza 187/96

C.J.C.E., hotărârea din 8 iunie 1999, în cauza C-337/97

IV: ALTE SURSE:

Dicționarului Explicativ al Limbii Române

D. V. SAVU, Libertățile fundamentale și cetățenești în Uniunea Europeană, suport de curs

M. P. COSTACHE, Considerații privind libera circulație a persoanelor în spațiul juridic al Uniunii Europene

R. GIDRO, A. GIDRO, V. NISTOR, Aspecte privind libera circulație a lucrătorilor în spațiul comunitar

R. UNGUREANU, E. M. VINTEANU, Aspecte privind dreptul la libera circulație a lucrătorilor. Reglementări actuale și din perspectiva Constituției Europene

Comunicare a Comisiei Europene către Consiliul European, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor- Reafirmarea liberei circulații a lucrătorilor: drepturi și evoluții majore

http://www.avocatnet.ro

http://dexonline.ro

http://www.studentie.ro

www.ejobs.ro

Homepage

http://ec.europa.eu/employment_social