Libertatea Si Harul
Libertatea și harul
CUPRINS
Cuprins
Sigle și abrevieri
Prezentare
Capitolul I – Libertatea umană
1. Libertatea în Sfânta Scriptură
1.1. Vechiul Testament
1.1.1. Aspirația la independență
1.1.2. Ieșirea din Egipt
1.1.3. Dumnezeu, „Go’el” lui Israel
1.1.4. Așteptarea eliberării definitive
1.2. Noul Testament
1.2.1. Isus este liber
1.2.2. Isus eliberează
1.2.3. Creștinul este eliberat
2. Libertatea în viziunea sfinților părinți
Concluzie
Capitolul II – Harul
1. Doctrina catolică: ce este harul din punct de vedere teologic?
1.1. Originea termenului har
1.2. Noțiunea harului
1.3. Imaginea biblică a harului
1.4. Împărțirea harului
1.5. Lucrările harului pornind de la opera sfântului Augustin
1.5.1. Natura harului actual
1.5.2. Diferite lucrări ale harului actual
1.5.3. Eficacitatea harului și libertatea omului
2. Perspectiva ortodoxă despre har
2.1. Cadrele antropologiei răsăritene
2.2. Teologia harului la Sfinții Părinți orientali
3. Perspectiva protestantă despre har
3.1. Planul lui Dumnezeu
3.2. Predestinarea
3.3. Credința
3.4. Justificarea
3.5. Harul
3.6. Libertatea omului
4. Perspectiva ecumenică – universalitatea harului
Capitolul III – Libertatea fiilor lui Dumnezeu
Concluzie
Bibliografie
SIGLE ȘI ABREVIERI
Vechiul Testament
Gen Cartea Genezei
Ex Cartea Exodului
Lev Cartea Leviticului
Num Cartea Numerilor
Dt Cartea Deuteronomului
Ios Cartea lui Iosue
Jud Cartea Judecătorilor
Rut Cartea lui Rut
1Sam Cartea întâi a lui Samuel
2Sam Cartea a doua a lui Samuel
1Rg Cartea întâi a Regilor
2Rg Cartea a doua a Regilor
1Cr Cartea întâi a Cronicilor
2Cr Cartea a doua a Cronicilor
Esd Cartea lui Esdra
Neh Cartea lui Nehemia
Tob Cartea lui Tobia
Idt Cartea Iuditei
Est Cartea Esterei
1Mac Cartea întâi a Macabeilor
2Mac Cartea a doua a Macabeilor
Iob Cartea lui Iob
Ps Cartea Psalmilor
Prov Cartea Proverbelor
Qoh Cartea lui Qohelet (Ecleziastul)
Ct Cartea Cântarea Cântărilor
Înț Cartea Înțelepciunii
Sir Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul)
Is Cartea Profetului Isaia
Ier Cartea profetului Ieremia
Lam Cartea Lamentațiunilor (Plângerile lui Ieremia)
Bar Cartea profetului Baruh
Ez Cartea profetului Ezechiel
Dan Cartea profetului Daniel
Os Cartea profetului Osea
Il Cartea profetului Ioel
Am Cartea profetului Amos
Abd Cartea profetului Abdia
Iona Cartea profetului Iona
Mih Cartea profetului Mihea
Nah Cartea profetului Nahum
Hab Cartea profetului Habacuc
Sof Cartea profetului Sofonia
Ag Cartea profetului Aggeu
Zah Cartea profetului Zaharia
Mal Cartea profetului Malahia
Noul Testament
Mt Evanghelia după sfântul Matei
Mc Evanghelia după sfântul Marcu
Lc Evanghelia după sfântul Luca
In Evanghelia după sfântul Ioan
Fap Faptele Apostolilor
Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani
1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni
2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni
Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni
Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni
Fil Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni
Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni
1Tes Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni
2Tes Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni
1Tim Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei
2Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei
Tit Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit
Flm Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filemon
Evr Scrisoarea către Evrei
Iac Scrisoarea sfântului apostol Iacob
Iud Scrisoarea sfântului apostol Iuda
1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru
2Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru
1In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan
2In Scrisoarea a doua sfântului apostol Ioan
3In Scrisoarea a treia sfântului apostol Ioan
Ap Cartea Apocalipsului
Alte sigle și abrevieri
CBC Catehismul Bisericii Catolice, traducere românească a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București 1993.
cap. capitolul
cf. vezi
col. coloana
ed. editor
etc. et caetera
PG J. P. Migne, Patrologiae Cursus Completus. Series Graeca, Paris 1857-1866.
Schr Sources Chrétiennes, Editions du Cerf, Paris 1942-.
trad. traducere
vol. volumul
PREZENTARE
Libertatea constituie un ideal pentru majoritatea contemporanilor noștri. Ea este prețuită mult și căutată cu pasiune. Popoare întregi o revendică împotriva asupritorilor. Aspirația la libertate este o caracteristică fundamentală a omului din toate timpurile și locurile. Pentru libertate omul nu-și cruță sudoarea frunții, este dispus să ofere oricât, chiar prețul sacrificiului suprem.
Setea de a acționa în spiritul libertății a fost sădită în sufletul omului de Dumnezeu. „Dumnezeu a voit să-l lase pe om în mâna sfatului lui, astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său și, atașându-se de El, să ajungă în libertate la perfecțiunea deplină și fericită” (GS 17).
Însă, după căderea în păcat, omul înțelege greșit libertatea, promovând-o ca pe o îngăduință de a face orice, cu condiția să fie plăcut. Nu e greu să observăm că omul recent se îndreaptă spre o emancipare de misterul alegerii și al chemării de a se asemăna liber cu Fiul lui Dumnezeu, trăind într-un permanent conflict cu Autorul libertății umane.
În această lucrare propunem modul creștin de a înțelege libertatea, creată ca o realitate necesară, indispensabilă, care conduce la plinătatea ființei umane. Departe de a fi emancipare de alegerea divină, autonomie totală, independență absolută, libertatea este angajare responsabilă în vederea înfăptuirii destinului personal și universal al umanității, conform planului hotărât de Dumnezeu.
Datorită degradării naturii noastre în urma păcatului, libertatea ne este îngrădită. Nu suntem lipsiți de facultatea de a alege a liberului arbitru, dar această facultate își pierde orientarea sa inițială de imitare a naturii divine oprindu-se la nivelul vieții materiale. Libertatea omului „nu poate realiza pe deplin orientarea spre Dumnezeu, decât cu ajutorul harului lui Dumnezeu” (GS 17). Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, prin harul său, oferă omului o nouă posibilitate de trăire în comuniune. Inițiativa restaurării naturii umane aparține lui Dumnezeu. Restaurarea este opera lui Cristos care, întrupându-se, își asumă natura umană ca astfel să o poată transforma din interior. Cristos însuși a biruit apostazia „emancipată” a libertății omului prin darul integral al jertfei sale. Libertatea creștină este o libertate eliberată din starea de păcat și de vinovăție. Efectul întrupării și al jertfei răscumpărătoare este o îndumnezeire a umanității în toate aspectele sale, o lucrare descendentă a Treimii mântuitoare care-l invită pe om să se cufunde în abisul iubirii divine.
Împărtășirea din această dumnezeire e făcută posibilă prin „nașterea din nou” înfăptuită în baia botezului lui Cristos. Prin Botez omul moare împreună cu Cristos pentru a fi adus la noua viață împreună cu Cristos. Chemarea la acest botez este un har al lui Dumnezeu, este absolut gratuită. Trăirea noii vieți primite însă, nu mai este doar rodul harului, ci și rodul colaborării dintre harul lui Dumnezeu și efortul omului. Începând din acest punct este recerută adeziunea liberă a omului în fața planului lui Dumnezeu. Fără acest răspuns, harul rămâne un simplu imbold respins. Absența răspunsului atrage după sine păstrarea libertății în starea de sclavie datorată păcatului.
Refuzul harului este, de fapt, refuzul operei de restaurare înfăptuită de Dumnezeu, prin Cristos, pentru noi. În acest caz, restaurarea continuă, dar noi nu suntem incluși, autoexcluzându-ne de la ea. Astfel, natura noastră, va rămâne în continuare „avariată”, incapabilă de a-și exercita facultățile cu care a fost înzestrată. Printre aceste facultăți imobilizate se numără și libertatea. Prin urmare, harul este șansa libertății de a fi restaurată. „După cum dă mărturie experiența creștină, în special în rugăciune, cu cât suntem mai supuși îndemnurilor harului, cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică și siguranța în încercări, ca și în fața presiunilor și constrângerilor lumii exterioare. Prin lucrarea harului, Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică și în lume” (CBC 1742).
capitolul i
Libertatea umană
1. Libertatea în Sfânta Scriptură
Ideea biblică de libertate apare în cadrul conceptului de întemnițare sau sclavie. Conducătorii îi întemnițau pe cei care săvârșeau fărădelegile (cf. Gen 39,20); o națiune înfrântă poate fi înrobită de regele învingător, un prizonier de război poate fi făcut rob, sau un om poate fi vândut, cum s-a întâmplat cu Iosif. Libertatea implică, în Biblie, o stare de robie sau întemnițare anterioară. De aceea este, prin definiție, starea omului eliberat de sub jugul sclaviei și ocazia de a experimenta o fericire necunoscută până atunci.
Pentru evrei, libertatea consta în eliberarea de sub robia diferitelor popoare păgâne care îi subjugaseră de-a lungul istoriei. În Noul Testament libertatea devine un concept teologic esențial pentru descrierea mântuirii: harul lui Cristos aduce tuturor oamenilor libertatea fiilor lui Dumnezeu. Paul și Ioan introduc în limbajul biblic un termen grec fără prea multă rezonanță în mediul iudaic de atunci: ελευθερία – libertate. Astfel, s-a concluzionat că Vechiul Testament face experiența eliberării, iar Noul Testament pe cea a libertății.
1.1. Vechiul Testament
1.1.1. Aspirația la independență
Această aspirație este prezentă deja în paginile cele mai vechi ale Genezei, anterioare relatării iahviste. Găsim astfel oracole rostite de patriarhi asupra fiilor lor, trasându-le drumul pe care aveau să-l urmeze în peregrinarea lor pământească. Noe rostește un oracol asupra lui Sem, Iafet și a lui Canaan (cf. Gen 9,25-27), Isaac asupra lui Iacob și Esau (cf. Gen 27,27-29.37-40), Iacob asupra celor doisprezece fii ai săi (cf. Gen 49). Un oracol similar este destinat și lui Ismael, fiul lui Abraham și Agar (cf. Gen 16,12) sau gemenilor Rebecăi (cf. Gen 25,23). Dorința independenței transpare constant din aceste oracole. Idealul este acela de a fi stăpân peste frații tăi, asemeni lui Sem și Iacob. Nenorocirea maximă este să ajungi sclavul fraților tăi, ca Esau și Canaan. Există și o cale de mijloc în care se află Iafet. Acesta nu este nici sclav, nici stăpân. El locuiește printre corturile fraților săi și pentru aceasta va trebui să lupte cu toți. Un exemplu al dizgrației totale este Isahar, fiul lui Iacob, care este „un măgar osos care se culcă în grajduri” și pentru aceasta „își pleacă umărul sub povară” (cf. Gen 49,14-15). El s-a domesticit, a renunțat la independență pentru a se bucura de odihnă, spre deosebire de frații săi care au rămas în sălbătăcie ducând o viață aspră, dar păstrându-și totodată libertatea. Astfel Iuda este leul (cf. Gen 49,9), Dan este un șarpe (cf. Gen 49,17), Neftali este o cerboaică liberă (cf. Gen 49,21), Beniamin este un lup care sfâșie (cf. Gen 49,27).
1.1.2. Ieșirea din Egipt
Reversul vieții independente este traiul în Egipt, lumea sclaviei, unde evreii trăiesc sub amenințarea biciului asupritorilor. Pe vremea exodului, Dumnezeu a eliberat poporul lui Israel din robia egipteană pentru ca națiunea să-l slujească credincioasă pe temeiul legământului (cf. Ex 19,3; Lev 25,55; Is 43,21). El i-a adus în „țara unde curge lapte și miere” (Ex 3,8), i-a așezat acolo și a urmărit să-i mențină în independența politică și bunăstare economică atât timp cât au urmat căile lui, împlinind poruncile sale. Libertatea Israelului nu constă nicidecum în forța sa politică sau militară, ci în calitatea ascultării față de Dumnezeu. Libertatea era nemeritată, fără Dumnezeu nu ar fi putut fi obținută, iar acum nu se putea menține decare este „un măgar osos care se culcă în grajduri” și pentru aceasta „își pleacă umărul sub povară” (cf. Gen 49,14-15). El s-a domesticit, a renunțat la independență pentru a se bucura de odihnă, spre deosebire de frații săi care au rămas în sălbătăcie ducând o viață aspră, dar păstrându-și totodată libertatea. Astfel Iuda este leul (cf. Gen 49,9), Dan este un șarpe (cf. Gen 49,17), Neftali este o cerboaică liberă (cf. Gen 49,21), Beniamin este un lup care sfâșie (cf. Gen 49,27).
1.1.2. Ieșirea din Egipt
Reversul vieții independente este traiul în Egipt, lumea sclaviei, unde evreii trăiesc sub amenințarea biciului asupritorilor. Pe vremea exodului, Dumnezeu a eliberat poporul lui Israel din robia egipteană pentru ca națiunea să-l slujească credincioasă pe temeiul legământului (cf. Ex 19,3; Lev 25,55; Is 43,21). El i-a adus în „țara unde curge lapte și miere” (Ex 3,8), i-a așezat acolo și a urmărit să-i mențină în independența politică și bunăstare economică atât timp cât au urmat căile lui, împlinind poruncile sale. Libertatea Israelului nu constă nicidecum în forța sa politică sau militară, ci în calitatea ascultării față de Dumnezeu. Libertatea era nemeritată, fără Dumnezeu nu ar fi putut fi obținută, iar acum nu se putea menține decât prin milostivirea sa.
Neascultarea, sub diferitele ei forme, avea să ducă indubitabil la privarea de libertate. Dumnezeu lasă poporul la discreția forțelor ostile ce îl vor înrobi și deporta într-o țară unde nu puteau aștepta nici un semn al îndurării sale (cf. Deut 28,64; Am 5,2; Ps 137,1-4).
1.1.3. Dumnezeu, „Go’el” lui Israel
Când necredința, infidelitatea și repetatele acte de idolatrie ale Israelului au condus la distrugerea Ierusalimului și la exilul babilonian, eliberarea evreilor deportați a fost a doua răscumpărare, a cărei veste bună constituie mesajul principal din Is 40-55. Dumnezeu, este „Eliberatorul” lui Israel, Go’el-ul său (cf. Is 43,14; 44,6.24; 47,4). În vechiul drept ebraic, go’el este ruda apropiată, cu datoria de a-i proteja pe ai săi, iar atribuirea acestui titlu lui Dumnezeu, sugerează persistența legăturii de rudenie între Dumnezeu și Israel: având în vedere legământul încheiat cu ocazia primului Exod, poporul ales rămâne, în ciuda rătăcirilor sale, mireasa preaiubită a lui Dumnezeu (cf. Is 50,1; Ez 16).
Ideea teologică de libertate reiese ca având o structură dihotomică în Vechiul Testament: pe de o parte, eliberarea de forțele create care vor să-i împiedice pe oameni să-l slujească pe Creator, iar, pe de altă parte, libertatea este bucuria de a viețui în unire cu Dumnezeu în legământul său, acolo unde îi face plăcere să se manifeste și să împartă binecuvântare.
Libertatea este un dar gratuit al harului, ceva la care omul nu poate accede prin forțele proprii, ci doar cu aportul acțiunii divine. Libertatea este o binecuvântare a lui Dumnezeu ce se menține atâta timp cât omul este slujitorul său fidel; tocmai în slujirea necondiționată a lui Dumnezeu își găsește omul libertatea perfectă. Modul în care Dumnezeu îi eliberează pe oameni de sub jugul asupritorilor lor este să-i facă proprii săi sclavi. Îi eliberează pentru a-i chema la sine. Profețiile lui Isaia despre eliberarea din robie și reclădirea Ierusalimului, îmbogățesc conținutul religios al ideii de libertate prin sublinierea faptului că aceste evenimente aveau să anunțe o relație nouă și fără precedent cu Dumnezeul lui Israel.
1.1.4. Așteptarea eliberării definitive
Nenumărate alte greutăți aveau să se abată asupra Israelului, iar acesta nu va ezita să alerge la ajutorul lui Dumnezeu și să evoce cea dintâi răscumpărare, chezășia certă a tuturor celorlalte: „nu trece cu vederea partea pe care tu ai răscumpărat-o pentru tine din țara Egiptului” (Est 4,17). Timpurile ce precedă nașterea lui Mesia sunt caracterizate de năzuința eliberării definitive, iar rugăciunile oficiale ale iudaismului cer „Eliberatorului” poporului ales să grăbească ziua venirii ei.
Cu siguranță, o bună parte a poporului dorea cu precădere eliberarea de jugul neamurilor cotropitoare, însă „adevărata eliberare implica într-adevăr purificarea rămășiței chemate să se împărtășească din sfințenia Dumnezeului său” (cf. Is 1,27; 44,22; 59,20).
1.2. Noul Testament
Eliberarea lui Israel nu făcea decât să prefigureze răscumpărarea creștină. Cristos este cel care inaugurează regimul libertății definitive pentru toți cei care aderă la el cu credință și dragoste.
Paul și Ioan sunt principalii crainici ai libertății creștine. Cel dintâi o proclamă mai ales în Scrisoarea către galateni: „Spre libertate ne-a eliberat Cristos… fraților, ați fost chemați la libertate” (Gal 5,1.13).
Ioan enunță principiul libertății veritabile, credința ce primește Cuvântul lui Isus: „Adevărul vă va face liberi;… dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi” (In 8,32-36).
1.2.1. Isus este liber
În nici unul dintre discursurile sale, Isus nu-și revendică libertatea, nu folosește niciodată acest cuvânt cu referire la sine. Aceasta tocmai pentru că poseda pe deplin libertatea și nimeni nu i-a contestat acest lucru. Libertatea sa transpare din comportamentul public pe care Isus l-a adoptat. Isus este liber față de autorități. Nu contestă puterea politică și religioasă, dar își asumă libertatea critică a cuvântului: condamnă pe cei ce se erijează în binefăcători cu ajutorul puterii lor (cf. Lc 29,25-26), îl tratează pe Pilat fără menajamente: „Nu ai avea nici o putere asupra mea dacă nu ți-ar fi dată de sus” (In 19,11). Isus este liber față de oameni în general. Nu se amintește vreun eveniment în care să fi cerut vreun sfat sau o îndrumare de la cineva. Nu putem numi acest lucru aroganță sau indiferență față de aproapele. Căci răspunde neîncetat celor care îl imploră, îl mișcă generozitatea văduvei sărace, nu rămâne apatic la credința centurionului. Libertatea lui nu înseamnă singurătate, detașare de micimea lumii ce nu se ridică la înălțimea așteptărilor, ci capacitatea de a fi mereu el însuși în ciuda situațiilor contrastante.
Isus este liber de orice necesitate. Totuși, nu de puține ori, clarifică anumite enigme cu ajutorul necesității: „De ce m-ați căutat? Nu știați că trebuie să mă aflu în cele ce sunt ale Tatălui meu?” (Lc 2,49). Expresia deplină a acestei necesități o găsim în atitudinea lui Isus în Ghetsemani. Patima este o necesitate care vine din exterior, de la Tatăl. El nu putea trăi fără această prezență. Necesitatea este a sa și el o trăiește cu spontaneitate. Libertatea și dependența sa de Tatăl coincid: „Eu sunt și nu fac nimic de la mine, ci vorbesc ceea ce m-a învățat Tatăl” (In 8,28). „Eu sunt” este numele lui Dumnezeu, este independența perfectă (cf. Ex 3,14), însă această independență este însoțită pretutindeni de prezența Tatălui.
1.2.2. Isus eliberează
Lucrarea publică a lui Isus se configurează ca o lucrare de eliberare. Mesajul lui Isus începe prin anunțul că el este împlinirea profeției din Is 61,1: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19). Ignorând aspirația la independența națională față de Roma, Cristos a declarat că a venit să-i elibereze de sub jugul păcatului, din ghearele morții. Exorcizările lui (cf. Mc 3,22-23) și vindecările săvârșite au dovedit puternica intervenție a lui Isus în împărăția lui Satana, stăpânitorul lumii acesteia, pe care a venit să-l detroneze și să elibereze oamenii din prizonieratul lui.
Cei care beneficiază de eliberarea și iertarea lui Isus, sunt obligați să răspundă printr-un comportament similar: „Iertați și veți fi iertați” (Lc 6,37). Dacă cel care a primit iertarea i-o refuză fratelui său atunci când i-o cere, va fi dat pe mâna călăilor (cf. Mt 18,23-35). Cererea din rugăciunea domnească: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6,12) arată că aceasta este o rugăciune a „fiilor în Fiul” (GS 22), a celor care au făcut experiența eliberării și acum o împărtășesc și altora.
1.2.3. Creștinul este eliberat
În concepția Noului Testament, omul liber este cel care posedă mântuirea hic et nunc, aici și acum. Aceasta este o afirmație soteriologică, pentru că „omul înainte de sau fără Cristos era sau este în sclavie”, în sclavia legii, a păcatului și a morții.
Păcatul este despotul din mrejele căruia ne smulge Isus Cristos. În Rom 1-3, Paul descrie puterea atotcuprinzătoare a păcatului ce se întindea asupra lumii, tocmai pentru a evidenția supraabundența harului (Rom 5,15; 8,2). Fără Cristos, omul este sclavul păcatului, el este un ascultător fidel al poruncilor acestuia. Asociindu-ne la misterul morții și al învierii lui Cristos, botezul sucombă sclavia sub patimi. Doar astfel omul se poate opune concret păcatului. Această eliberare este rodul harului căci omul nu s-ar fi putut elibera singur de forțele păcatului. Prin moartea mântuitoare a lui Cristos, prin credință și botez, minunățiile primei eliberări a Israelului s-au reînnoit acum pentru toți, evrei și păgâni: „Dumnezeu ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului iubirii sale, întru care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Col 1,13).
Trebuie precizat însă și sensul acestei libertăți. Ea conduce la o unire intimă cu Cristos și face din această legătură o obligație. Deci libertatea omului nu este absolută. Este doar libertatea de a asculta de Dumnezeu sau de păcat.
În același timp nu mai suntem sub lege. Libertatea față de lege este efectul morții mântuitoare a lui Isus. Această libertate se sprijină pe două motive: mântuirea a fost oferită ca un har celui răscumpărat și legea nu putea să ofere mântuirea. Creștinul nu mai este „sub lege” (Rom 6,14) ca să dobândească mântuirea prin ea, totuși nu este „fără o lege față de Dumnezeu” (1Cor 9,21). Legea divină se păstrează ca un standard pentru exprimarea voinței lui Dumnezeu pentru slujitorii săi care au fost eliberați. Creștinii sunt sub legea lui Cristos, care este legea dragostei; principiul dăruirii oblative pentru binele oamenilor și pentru slava lui Dumnezeu. Însoțitoarea permanentă a păcatului, moartea este și ea învinsă: creștinii nu mai sunt sub sclavia ei, nu mai trăiesc oprimați de frica ei.
Cu siguranță eliberarea definitivă va fi împlinită la învierea în slavă, când Domnul îi va izbăvi pe cei credincioși de putrezirea trupului. Dar deja, într-un anumit mod, timpurile de pe urmă au și început și „am trecut de la moarte la viață” (1In 3,14) prin credința și iubirea noastră.
În concluzie, libertatea fiilor lui Dumnezeu, potrivit concepției neotestamentare, cuprinde libertatea de păcat, libertatea de moarte, libertatea de Satana, stăpânitorul acestei lumi, libertatea de sub stăpânirea cărnii care se împotrivește Duhului, libertatea de Legea veche, care nu mai are valoare, deoarece Cristos este ținta legii.
2. Libertatea în viziunea sfinților părinți
Noțiunea de libertate pe care o au Sfinții Părinți este rodul întâlnirii dintre cultura greacă și cea creștină. În prima fază, în mediul grec libertatea desemna libertatea politică și civică a cetățenilor ce se bucurau de drepturi depline în comparație cu sclavii: dreptul de a lua cuvântul, de a participa la îndatoririle publice, de a face ce vrea, de a trăi cum vrea.
Trăsătura esențială a caracterului elen este forța de a se determina pe sine însuși, de a-și forma o judecată proprie asupra lucrurilor înconjurătoare, de a configura viața personală după bunul plac. O dată cu încheierea pactului de la Corint din 338/7 î.C. dintre greci și Filip, libertatea politică își pierde sensul și atenția grecilor se canalizează spre libertatea interioară: „autarxia” – independența prin libertatea dorințelor la epicurei, sau „apatia” – independența oferită de victoria asupra pasiunilor. Apar astfel analize psihologice și morale ale libertății și actului liber, mai întâi la Aristotel, apoi la stoici.
Părinții Bisericii împrumută terminologia filozofie grecești, încărcând-o cu sensul adus de mesajul revelației divine:
Până la Aristotel, libertatea nu este una din preocupările esențiale ale filozofului… Stoicii și epicureii nu fac altceva decât să situeze ființa umană în maniera cea mai rațională în sânul unei totalități din care ea nu este decât un aspect fără mare importanță. Revelația creștină, dimpotrivă, recunoaște omului o importanță capitală în schema de ansamblu a adevărului pentru că adevărul însuși este în formă de persoană. Schimbare radicală de perspectivă: creștinul afirmă primatul antropologiei. Valorile esențiale: mântuirea, păcatul, credința, caritatea sunt valori umane, legate de istoria spirituală a unuia sau a altuia – Mesia, profetul, apostolul sau simplul credincios. Fiecare duce pentru partea sa lupta a cărui miză este el însuși.
Libertatea omului rezultă din actul creației. „lumea își trage originea din voința liberă a lui Dumnezeu, care a voit să facă părtașe creaturile la existența sa, la înțelepciunea sa și la bunătatea sa” (CBC 295). Avem de-a face cu un Dumnezeu care creează omul în mod liber și astfel libertatea omului este un ecou al libertății lui Dumnezeu. Se face distincție între libertate creatoare și libertate creată. Libertatea creatoare a lui Dumnezeu, este artizana creației omului: „Nu pentru că avea nevoie de om l-a modelat Dumnezeu pe Adam, ci pentru a avea pe cineva căruia să-i adreseze binefacerile sale… Căci pe cât Dumnezeu nu are nevoie de nimic, pe atât are omul nevoie de comuniunea lui Dumnezeu”. În procesul comuniunii, libertatea este o condiție esențială, ea face posibilă alegerea responsabilă a binelui care păstrează pe om în comuniune cu Dumnezeu. Suprimarea libertății omului pentru a evita neascultarea și ruperea comuniunii ar avea ca rezultat deprecierea comuniunii ca valoare și incapacitatea omului de a se bucura de aceasta.
Pentru Grigore de Nyssa omul a fost creat de Dumnezeu în mod liber pentru ca acesta să se bucure de binefacerile sale. Nu este de acord cu cei care cred că omul trebuie îndepărtat de rău prin constrângere pentru că omul poate deveni asemenea lui Dumnezeu doar prin liberul arbitru iar suprimarea acestuia ar însemna suprimarea naturii sale.
La sfântul Augustin această problemă este tratată în „De libero arbitro”, operă de tinerețe neretractată. Aici el prezintă originea răului în voința liberă a omului pe care nu o condamnă pentru că tot ea este și principiul de adeziune la Binele Suprem, acesta de fapt fiind scopul ei.
Vasile din Cezareea este primul care sesizează legătura dintre libertate și imaginea lui Dumnezeu în om, însă Grigore de Nyssa este cel care aprofundează remarcabil această temă. În „De Virginitate” el spune că omul era încă de la origine „chipul și asemănarea puterii care domnește asupra tuturor ființelor și, pentru acest motiv, poseda de asemenea în libertatea sa de alegere asemănarea cu stăpânul universal”.
Libertatea pe care o posedă omul face posibilă căderea sa în păcat. Aceasta nu înseamnă că libertatea i-a fost dată pentru a păcătui. Sfinții Părinți sunt cu toții de aceeași părere. Și Dumnezeu, și omul posedă liberul arbitru. Omul nu este Dumnezeu și această diferență ontologică atrage după sine failibilitatea liberului arbitru pe care îl posedă omul. Omul este într-un permanent pericol de a cădea în lenevia și plictiseala muncii sau de a prefera îndepărtarea și neglijarea binelui, ceea ce la Origene înseamnă a cădea în rău. Acest pericol este mijlocit de mutabilitatea care îl caracterizează pe om. Origene nu este singurul care observă acest aspect: la Grigore de Nyssa mutabilitatea este cea care deosebește imaginea de arhetip, mutabilitatea și nu libertatea în sine face răul posibil în om. „noi, oamenii, stabiliți în schimbare și mutabilitate devenim mai buni sau mai răi, mai răi când ieșim din participarea binelui, mai buni când ne schimbăm în sensul binelui”.
Scopul libertății omului este acela de a ajuta la realizarea comuniunii cu Dumnezeu. Or, când răul îmbrățișează răul, acest scop este abandonat. De aici decurge o alterare a ordinii pe care Dumnezeu a pus-o în lucruri. Însăși libertatea este denaturată, slăbită, aservită păcatului. Cel ce excelează în descrierea acestui fenomen este sfântul Augustin. Aceasta se datorează, probabil, și experienței personale bogate. El demonstrează că omul folosindu-se greșit de liberul arbitru ajunge în cele din urmă să-l piardă. Se ajunge astfel la o necesitate de a păcătui. Această necesitate desemnează dificultatea și nu imposibilitatea de a nu păcătui. Un efect al acestei orientări spre păcat este dezordinea profundă pe care o aduce în viața omului. Fericirea omului este în comuniunea cu Dumnezeu. Or, privarea de această fericire conduce la o situație de criză, la dorința întoarcerii: „Tu ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și inima noastră nu are odihnă până nu se odihnește în tine”.
Această dezordine este ambivalentă. Pe de o parte declanșează lanțul păcatului care duce pe om din păcat în păcat, pe de alt parte descoperă omului inconsistența, golul, perversiunea plăcerii provocate de păcat. Acest ultim efect provoacă în om o recunoaștere a suferinței, ceea ce constituie primul pas spre mântuire. Acest proces al întoarcerii este descris în amănunt de Augustin în confesiunile sale: „Da, tu ai prescris-o și așa este: orice spirit în dezordine își este lui însuși pedeapsă”. Această pedeapsă are un scop medicinal, curativ provocând în om vindecarea, întoarcerea: „Legile tale au puterea de a ne face să gustăm amărăciunile sănătoase care ne duc la tine”.
Așadar, inițiativa de a reda omului libertatea vine din partea lui Dumnezeu. Această operă de restaurare este realizată prin opera răscumpărătoare a Fiului. Însă ea nu se realizează doar prin actele salvatoare ale lui Cristos, ci recere contribuția omului. Acestuia îi revine datoria de a retrăi în manieră proprie actele salvatoare pentru a continua procesul de eliberare până la desăvârșire. La desăvârșirea libertății se ajunge numai la sfârșit, în fericirea veșnică.
Cristos este singurul care are puterea de a elibera pe om de sub robia păcatului. Mai mult, Origene spune că pentru Cristos nu este nici o „sechelă a viciului imposibilă de vindecat…căci Logosul și puterea sa de vindecare sunt mult mai puternice decât toate relele sufletului”.
De altfel, venirea lui Cristos este văzută ca o necesitate pentru eliberarea omului: „Trebuia un medic materiei bolnave, un redresor omului căzut… captivul căuta pe salvatorul său… Amestecându-se astfel cu umanitatea noastră, înveșmântându-se cu caracterele naturii noastre și trecând prin toate etapele până la proba morții, Dumnezeu l-a eliberat pe om de viciu”.
Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos trebuie însoțită de moartea omului față de păcat despre care vorbește sfântul Paul în scrisoarea către Romani (cf. Rom 6,1-4). Această necesitate a morții omului pentru păcat nu indică o slăbiciune, o insuficiență a jertfei lui Cristos pe care omul ar putea-o suplini prin efortul său. Ea este doar calea prin care omul poate accede la adevărata libertate: noi trebuie ca, „imitându-l pe Cristos să murim păcatului, care ne-a îndepărtat de Dumnezeu și să trăim pentru Dumnezeu unindu-ne cu el și devenind un singur spirit cu el”.
Opera de eliberare are și un caracter pneumatologic. Liberul arbitru și cunoașterea mesajului revelației sunt necesare, dar nu și suficiente pentru eliberarea omului. Pentru a ajunge la eliberare este necesar ca el să primească pe Duhul Sfânt prin care vor ajunge în el delectarea și dragostea Binelui Suprem. Aceasta face ca noi să nu mai găsim plăcere în a păcătui, ci în dragostea lui Dumnezeu. De altfel, libertatea umană este restaurată în măsura în care dragostea lui Dumnezeu și dragostea omului se întâlnesc și fuzionează.
Libertatea este perfectă atunci când o dată născută se va fi mărit, mărindu-se va deveni perfectă și devenită perfectă va rămâne așa totdeauna. Aceasta se va realiza în viața viitoare în orașul ceresc când:
Liberul arbitru va fi și mai liber, eliberat de plăcerea de a păcătui prin plăcerea indeclinabilă de a nu păcătui… Acest oraș ceresc va avea voința liberă și totodată una în toți și singulară în fiecare, eliberată de orice rău și umplută de tot binele… care uită greșelile, care uită greutățile, dar care nu uită eliberarea sa până la a fi ingrată față de eliberatorul său.
Concluzie
În acest prim capitol al lucrării am arătat că în creștinism există noțiunea de libertate. Ea este prezentă în paginile Sfintei Scripturi. Vechiul Testament ne vorbește astfel de năzuința omului spre libertate, de Dumnezeul eliberator care oferă poporului experiența liberării și de alianța dintre Dumnezeu și om menită să „asigure” libertatea poporului. Legea pe care o impune alianța nu suprimă libertatea poporului, ci o recere, căci legea este propusă și nu impusă. Acceptarea și trăirea legii va aduce totdeauna evreilor suveranitatea. Pe de altă parte, în Noul Testament am găsit o nouă libertate, cea a lui Cristos. Cristos este liber, Cristos eliberează de moarte și păcat, de suferință pe cei care se încred în el. libertatea pe care o oferă legea este depășită. Ea oferă independență față de ceilalți oameni.
Libertatea oferită de Cristos ne scapă de sclavie, de sclavia păcatului. Este o libertate interioară pe care legea nu o poate oferi. O expresie a omului eliberat este sfântul Paul. El este beneficiarul eliberării prin harul lui Cristos. El este eliberat de legea veche, în schimb, acum are posibilitatea unei legături strânse cu Cristos, eliberatorul său. Mai mult, această posibilitate devine pentru el o obligație.
Sfinții Părinți ai Bisericii dezvoltă ideea de libertate prezentă în Scripturi. De altfel, modul în care înțelegem astăzi libertatea este rodul activității părinților. Ei preiau terminologia din filozofia greacă și o încarcă cu bogăția de semnificații pe care o oferă Revelația. Ei văd originea libertății omului în libertatea lui Dumnezeu. Omul a fost creat în mod liber de Dumnezeu, a fost creat după chipul său, adică liber. Această libertate oferă omului posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu și totodată ocazia de a păcătui, de a opri această relație. Însă păcatul nu este rodul libertății, ci mai degrabă al mutabilității omului. Tot libertatea oferă și posibilitatea întoarcerii. Dorința întoarcerii este insuflată omului de Dumnezeu prin har: omul este făcut sensibil la golul pe care îl aduce păcatul, la dezordinea care îl cuprinde pentru ca astfel să-și dorească întoarcerea la Dumnezeu.
Perfecțiunea libertății va fi atinsă în viața cea veșnică. Aceasta va însemna posibilitatea de a alege totdeauna binele spre deosebire de momentul prezent când putem alege binele sau răul.
Libertatea omului nu înseamnă deci autonomie completă, independență absolută. Aceasta ar duce la distrugerea omului. Libertatea este posibilitatea de a spune „da” sau „nu” lui Dumnezeu.
capitolul ii
Harul
1. Doctrina catolică: ce este harul din punct de vedere teologic?
1.1. Originea termenului har
Termenul de har este întâlnit în Sfânta Scriptură sub forma de hèn (ebr.) și χάρισ (gr.). Hèn desemnează favorul, bunăvoința gratuită a unui superior, a unei personalități de seamă, iar apoi mărturia concretă a acestui favor, făcută de cel care își arată bunăvoința și acceptată de acela care primește darul și care află har. El ne comunică ideea de favoare nemeritată. Nimeni nu poate arata hèn față de Dumnezeu, deoarece nimeni nu îi poate face o favoare lui Dumnezeu.
Pentru hèn, autorii Septuagintei au folosit termenul grecesc χάρισ. De remarcat că χάρισ depășește în semnificații pe hèn căpătând noi sensuri: beneficiu, binefacere, recunoștință, dărnicie, amabilitate, apostolat, carismă. Un nou sens este regăsit în Faptele Apostolilor, unde χάρισ indică lucrarea de mântuire și, prin extindere, însăși Evanghelia.
1.2. Noțiunea harului
Harul este viața divină în om, este semnul care identifică omul drept perfecțiune a creației divine. Este o revărsare simultană a lui Dumnezeu în sufletul omului: harul vine de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,27) adică a fost înzestrat cu spirit, astfel el a devenit purtător și moștenitor al vieții divine.
Teologia scolastică, în frunte cu Toma de Aquino, definea harul în felul următor: „Donum supernaturale creaturae intellectuali a Deo concessum in ordine ad vitam aeternam” – un dar supranatural făcut de Dumnezeu unei creaturi intelectuale în vederea dobândirii vieții veșnice. Este o prezentare scurtă și plină de sens:
Harul este numit dar pentru a-i desemna gratuitatea absolută. Doar iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu îl poate oferi.
Acest dar este supranatural pentru că depășește ordinea firii, a naturii, nu se încadrează în binefacerile de care omul se bucură în mod normal.
Darul este destinat creaturii intelectuale, adică îngerilor și oamenilor. Doar ființele create și inteligente pot beneficia de harul lui Dumnezeu pentru că subiectul propriu al harului este constituit de suflet și facultățile sale.
Harul este un dar făcut de Dumnezeu pentru că doar Dumnezeu poate fi cauza eficientă a harului.
Darul este făcut în vederea vieții veșnice. Acesta este scopul său: dobândirea vieții veșnice de către om, vederea lui Dumnezeu față în față.
1.3. Imaginea biblică a harului
Dumnezeu este cauza universului întreg iar omul, încoronarea creației, devine efectul său cel mai prețios. Omul este semnul care dovedește că opera divină este terminată, desăvârșită. Nici un dar nu este mai valoros decât comuniunea intimă cu Creatorul. Omul nu poate trăi decât prin Creatorul său, care l-a însuflețit, conform planului său inițial. Prima creatură, plăsmuită de Dumnezeu, din țărână era bună și sfântă. Era așezată într-o grădină minunată ce-i fusese dăruită drept locuință. Dar, odată cu darul vieții, Dumnezeu „îl așază în starea de har”originar, ca și comuniune dialogală cu el”. Omul este dator să dialogheze și face acest lucru necondiționat deoarece nu are încă discernământ asupra binelui și a răului. Nu înseamnă că era lipsit de inteligență, ci nu știa că are libertatea de a se folosi de ea. Însă, la prima încercare a diavolului, omul este incapabil de a rezista și cedează. El se detașează de entitatea primară de până atunci și o privește apoi din exterior. Astfel el descoperă propria sa conștiință și pierdut, vede binele înaintea ochilor săi. Căința sa amarnică este strigătul după plinătatea divină pe care a pierdut-o.
Chiar alungat, slab și muritor, îndepărtat de lângă părintele său, fiul continuă să ridice ochii spre cer, implorând iertarea. Astfel omul își începe istoria și sub semnul protector al lui Dumnezeu o va continua până la sfârșit. Mereu, viața de comuniune se va afla „la punctul de întâlnire al darului lui Dumnezeu și al libertății de primire a omului”.
Acest punct de întâlnire dintre Dumnezeu și oameni este tocmai harul. Harul este o dovadă de iubire nemăsurată din partea Creatorului. Dumnezeu se definește el însuși: „Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare și de fidelitate” (Ex 34,6). Iubirea imensă a fost motivul pentru care Dumnezeu s-a revelat în totalitate, fără rezerve, oamenilor. El alege poporul pe care îl consideră vrednic de darul său și i se descoperă. Aceasta a fost o inițiativă în întregime gratuită care nu se justifică prin nici un merit al poporului ales: nici numărul, nici purtarea ireproșabilă, nici puterea sa, ci doar „pentru că vă iubește Domnul și ca să-și țină jurământul pe care l-a făcut părinților voștri” (Dt 7,8).
Gratuitatea urmărește un scop, nu revarsă în van bogății care îi prisosesc. Harul care dăruiește se atașează de destinatar și pretinde răspunsul gratitudinii și iubirii acestuia.
Însă Israel nu consimte la parteneriat, la schimb și comuniune: „Cum izvorăsc apele dintr-o fântână, așa izvorăște răutatea sa din Ierusalim” (Ier 6,7). De aceea, profeții aduc oamenilor o veste nouă, un legământ nou și definitiv, un legământ al harului. Lumea va fi invadată de harul divin, pentru că însuși Dumnezeu urma să coboare pe pământ, va lua chip de om, se va naște dintr-o femeie, va sădi pentru totdeauna harul în inima omului.
Harul lui Dumnezeu a coborât pe pământ în toată plinătatea sa prin Isus Cristos, Fiul preaiubit al Tatălui, darul prin excelență, cel care rezumă întreaga acțiune a lui Dumnezeu. „După cum am cunoscut că Dumnezeu este iubire la fel, văzându-l pe Isus Cristos, vedem că acțiunea lui e har”.
1.4. Împărțirea harului
Duhul Sfânt, întrucât este dăruit omului în mod gratuit, poate fi numit har (gratia). Prezența Duhului Sfânt produce anumite efecte în om. Aceste efecte sunt distincte de Dumnezeu și sunt produse de el. Astfel, ajungem să facem distincția între harul necreat și cel creat: harul necreat este Dumnezeu însuși care se oferă în mod supranatural omului. Harul creat este darul supranatural dăruit omului în mod gratuit.
Din punctul de vedere al originii, distingem harul lui Dumnezeu și harul lui Cristos Mântuitorul. Harul lui Dumnezeu este un dar supranatural pe care oamenii l-au primit înainte de lucrarea mântuitoare săvârșită de Cristos. Este vorba de harurile destinate îngerilor și primilor noștri părinți înainte de căderea în păcat. Pe de altă parte, harul lui Isus Cristos desemnează daruri supranaturale oferite omului grație meritelor mântuitoare ale Domnului. Din această categorie fac parte toate harurile primite de oameni după căderea lui Adam.
În raport cu subiectul care îl primește, harul poate fi intern sau extern. Extern este orice dar supranatural care este și rămâne extrinsec omului, de exemplu: predicarea Evangheliei, legea revelată de Dumnezeu, exemplele bune ale sfinților, minunile. Unii teologi merg mai departe și consideră har extern orice efect natural în sine, dar care este folosit de Dumnezeu în vederea mântuirii. Harul intern este un dar supranatural care se găsește în cel care îl primește.
Mai există o distincție, cea de har habitual și actual:
Harul habitual sau sfințitor este o calitate supranaturală care pătrunde lăuntric și permanent sufletul, prin care devenim părtași ai naturii divine.
Harul actual este un ajutor supranatural și trecător prin care Dumnezeu ne luminează mintea și ne ajută voința pentru a săvârși acte supranaturale.
Cu alte cuvinte, harul actual este un ajutor temporar pe care Dumnezeu ni-l acordă și prin care suntem mișcați în vederea unei acțiuni mântuitoare. Harul habitual este infuzat în suflet și rămâne prezent în el asemenea unei calități permanente.
1.5. Lucrările harului pornind de la opera sfântului Augustin
În controversa cu pelagienii, sfântul Augustin a avut un rol crucial în precizarea doctrinei despre har, fapt care îi merită pe drept cuvânt titlul de „doctor gratiae”.
1.5.1. Natura harului actual
Pentru Augustin, harul nu este creația, nici legea, ca la pelagieni, nici doar justificarea. Tocmai în relația dintre aceste trei realități se poate observa evident natura, scopul și lucrările harului în om. Harul nu este situat în opoziție cu natura, dimpotrivă, el este menit să ajute natura în depășirea obstacolelor care stau în calea mântuirii. Obstacolele sunt două: ignoranța minții și infirmitatea, neputința voinței de a face binele voit de Dumnezeu în mod constant. Prin urmare, harul actual luminează mintea și întărește, energizează voința.
1.5.2. Diferite lucrări ale harului actual
Una din lucrările harului actual este luminarea minții: ne luminează pentru ca noi să cunoaștem cele necesare mântuirii, luminează pe necredincioși descoperindu-le adevărul credinței creștine, luminează pe cei păcătoși pentru a-i putea ajuta să părăsească păcatul, luminează pe cei drepți pentru a cunoaște frumusețea binelui alegând dreptatea.
Sfântul Paul este cel care sesizează de mai multe ori acest efect al harului și îl prezintă în scrierile sale: „De aceea și eu… nu încetez să mulțumesc pentru voi, amintindu-vă în rugăciunile mele, pentru ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl gloriei, să vă dea Duhul înțelepciunii și al descoperirii, ca să-l cunoașteți pe deplin, luminându-vă ochii inimii voastre ca să cunoașteți care este speranța chemării sale, care este bogăția gloriei moștenirii sale întru cei sfinți și care este imensa măreție a puterii sale față de noi, cei care credem după lucrarea tăriei puterii sale” (Ef 1,15-19).
Aceste iluminări se deosebesc de Revelație. Ele nu prezintă ceva nou, ci ne ajută să înțelegem ceea ce este prezentat în predică sau celebrat în sacramente pentru a le putea participa în profunzime.
Harul ne ajută voința. Nu este suficientă cunoașterea binelui; ea trebuie însoțită de acțiuni corespunzătoare cunoașterii. Harul oferă voinței puterea necesară pentru a săvârși aceste acțiuni libere: căutarea adevărului, statornicia în bine, desăvârșirea propriei vieți creștine. Astfel harul favorizează progresul vieții de comuniune a omului cu Dumnezeu: „Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis, și eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,44), căci „Dumnezeu este cel care lucrează în noi: el vă face și să voiți și să înfăptuiți după bunăvoința sa” (Fil 2,13).
Ajută memoria și simțurile. Prin astfel de intervenții directe asupra facultăților noastre, harul ne ajută acționând indirect asupra minții și a voinței: poate potoli furtuni și porniri dezordonate, îndepărtează slăbiciunile trupești, poate provoca acte nedeliberate ale memoriei, imaginației prin care suntem atrași la realitățile spirituale.
Se folosește de diferite evenimente pentru a ne atrage spre acte salutare. Uneori aceste evenimente sunt deosebite, cu un impact puternic asupra noastră, alteori poate fi vorba de cele mai banale evenimente zilnice sau chiar de anumite neplăceri, cum ar fi boala, suferința, necazul sau chiar moartea: „Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. A fost răpit, ca răutatea să nu-i schimbe mintea sa, înșelăciunea să nu-i amăgească sufletul. Căci vraja viciului întunecă cele bune și amețeala poftei schimbă gândul cel fără răutate” (Înț 4,7.11-12).
Ne oferă puteri morale și chiar fizice care să ne ajute în trăirea vieții spirituale. În inimile noastre este întipărită legea lui Cristos. Prin meritele sale, Cristos a învins moartea și păcatul în trupul său. La fel și în noi, păcatul este învins pentru totdeauna dacă ne încredem în el și suntem atrași spre bunurile spirituale: „Nu că am fi în stare de la noi înșine să gândim ceva, ca și cum ar veni de la noi, ci competența noastră vine de la Dumnezeu” (2Cor 3,5).
1.5.3. Eficacitatea harului și libertatea omului
Puternic apărător al libertății omului și pilon de bază în formarea doctrinei despre har, Augustin însuși a avut trei faze în care înțelegea în mod diferit această din urmă noțiune. În prima parte, care merge până la 396, Augustin vedea în har o răsplată pe care omul o primește din partea lui Dumnezeu, asemenea unui salariu. Apoi, în anii 396-397 a început să-și dea seama că omul nu merită prin credință milostivirea divină, ci dimpotrivă, milostivirea divină face ca omul să creadă. Cea de a treia perioadă începea în 416-417 prin comentariul lui Augustin asupra Evangheliei lui Ioan, unde prezintă gratuitatea absolută a harului în strânsă legătură cu predestinarea: ea este absolut sigură la Dumnezeu și independentă de faptele pe care le săvârșesc oamenii în afara harului. În consecință, harul este în totalitate un rezultat al harului divin.
Augustin arată deci, că mântuirea omului este o lucrare a harului în strânsă legătură cu predestinarea. Aici însă se ridică o întrebare: în cel fel acționează harul divin asupra consimțământului liber al omului? Sfântul Augustin spune că există o acțiune a harului asupra voinței care conduce la consimțământul liber, cu toate acestea, voința rămâne liberă. El explică acest proces în De divertis quaestionibus ad Simplicianum, unde, vorbind de chemarea credinței și consimțământul, care urmează acesteia, Augustin spune că eficacitatea acestei chemări depinde de Dumnezeu: eficacitatea constă în adaptarea, proporționarea chemării cu dispozițiile celui care va răspunde. Cu alte cuvinte, Dumnezeu prezintă chemarea credinței fiecăruia într-un mod diferit, specific și întotdeauna în modul cel mai potrivit pentru a primi un răspuns afirmativ din partea omului. Faptul că Dumnezeu își prezintă chemarea într-un mod plăcut, atractiv nu anulează nicidecum libertatea celui interpelat. De aici rezultă că, pentru sfântul Augustin, harul este eficace pentru că acționează într-un mod adaptat condițiilor personale ale fiecărui om obținând astfel consimțământul liber al subiectului. Acest efect este sigur pentru că Dumnezeu știe cum să pregătească voința omului pentru ca aceasta să-și dea consimțământul. Augustin nu explică însă în ce anume constă influența harului asupra voinței libere.
Cel care va formula această problemă a fost Luis de Molina S.J. (1536-1600). El va căuta totodată și rezolvarea ei. Doctrina lui Molina despre eficacitatea harului implică în mod direct mai multe noțiuni, de exemplu: influența lui Dumnezeu în acțiunile creaturilor, preștiința divină.
După Molina, ajutorul harului actual se deosebește în două puncte de ajutorul, influența lui Dumnezeu în celelalte acte libere ale omului. Mai întâi, prin harul actual voința este mișcată, înclinată pentru a alege actul salutar. Astfel harul devine cauză eficientă a actului deliberat, lucru care nu are loc în restul actelor, în sensul că nu există nici o influență divină în acțiunea voinței în actele comune, obișnuite ale omului. Harul constă deci în acte nedeliberate insuflate de Dumnezeu inteligenței și voinței omului pentru ca acesta să aleagă un anume act salutar. Omul poate accepta sau refuza această mișcare simultană, înclinație. Acceptarea va conduce la atingerea scopului pentru care a fost dat harul făcând ca acesta să devină har eficace. Dacă însă omul refuză, harul va rămâne doar suficient. Eficacitatea harului constă, așadar, la Molina, în actul alegerii, în alegerea liberului arbitru. Este vorba de o eficacitate ab extrinseco. Prin urmare, între harul eficace și cel suficient, nu există nici un fel de diferență entitativă, esențială, cantitativă sau calitativă. Rezultă de aici că două persoane, primind același har, pot ajunge la efecte diferite: una să se convertească și alta nu. Infailibilitatea cunoașterii divine, legate de eficacitatea harului, provine din scientia media in virtutea căreia Dumnezeu, înaintea oricărui act al voinței sale, cunoaște care va fi alegerea unei voințe libere în anumite condiții date.
Argumentele care susțin această doctrină sunt tocmai cele legate de existența libertății sub influența harului și adevărul declarat de Conciliul Tridentin (1545-1563) conform căruia omul poate, în mod liber, accepta sau refuza inspirația și ajutorul divin.
La polul opus se situează dominicanul Domingo Baňez (1528-1604). Conform doctrinei acestuia, în harul actual distingem două specii: harul mișcător, acesta provoacă o mișcare nedeliberată, o predeterminare fizică, adică ontologică, înaintea meritelor prevăzute, și harul ajutător, care pregătește, dispune la o acțiune bună, provoacă o mișcare deliberată a voinței, adică acceptarea influenței divine. Acest sistem susține, așadar, o diferență reală și intrinsecă între harul mișcător și cel ajutător. Nu trebuie însă gândit că harul ajutător poate obține efectele dorite fără ajutorul actelor nedeliberate. Predeterminarea la mântuire e decisă de Dumnezeu independent de meritele persoanei.
Harul eficace, luat în totalitatea sa, nu constă într-un dar unic și simplu care doar prin el poate obține întregul efect, de exemplu: credința și caritatea. Nu. Pentru ca acest act să existe este nevoie de concursul mai multor haruri parțiale, fără de care liberul arbitru nu ar putea niciodată să îl producă: haruri exterioare ale predicării, evenimente, fapte impresionante…, iluminări interioare ale inteligenței, amintirea binefacerilor lui Dumnezeu, emoții pioase ale voinței etc. totuși, toate harurile exterioare sau interioare n-ar folosi la nimic dacă voința nu s-ar determina să producă actul salutar. Ori, pentru a ajunge la acest act, ea are nevoie de o mișcare subiectivă actuală.
Tocmai prin această predeterminare se înțelege harul eficace. Dumnezeu, mișcă voința, dar într-un mod conform cu natura omului. În sistemul lui Baňez, această mișcare constă într-o predeterminare fizică a voinței în vederea actului deliberat. Este vorba de o predeterminare ontologică, fizică, infuzată de Dumnezeu voinței pentru ca aceasta să accepte harul mișcător. Harul este eficace în mod intrinsec atunci când omul îi consimte, dar nu omul face ca harul să fie eficace, ci actul său liber este un semn că el a beneficiat de harul eficient. Harul suficient oferă omului puterea necesară pentru ca acesta să poată acționa bine, însă pentru ca acesta să poată acționa efectiv bine este nevoie de harul eficient. Argumentele pe care se sprijină această doctrină sunt acestea: trebuie recunoscută dependența omului și a actelor sale față de influența divină. Dacă se respinge predeterminarea fizică, atunci omul ar fi independent de influența divină, devenind cauza primară a acțiunilor sale și acestea ar scăpa cunoașterii absolute a lui Dumnezeu.
Nu putem să nu remarcăm că, în sistemul baňezian, libertatea omului este înlăturată într-o anume măsură de predeterminarea fizică prin care Dumnezeu cauzează în mod imediat colaborarea omului. Actul este emis de voință, însă nu printr-o alegere liberă a acesteia, ci Dumnezeu, printr-o entitate fizică, determină voința să aleagă un anume lucru.
Sfântul Robert Belarmin S.J. (1542-1621) repropune doctrina sfântului Augustin despre eficacitatea harului respingând atât doctrina lui Molina cât și pe cea a lui Baňez. El nu admite o eficacitate a harului ab extrinseco, asemenea lui Molina, dar nici praemotio phisica propusă de Baňez, care să determine voința în alegerea ei. Belarmin propune o eficacitate a harului pe care o explică, asemenea lui Augustin, prin proporționarea, potrivirea ajutorului divin în așa fel încât acesta să determine voința în mod normal la un răspuns afirmativ. Acest răspuns este inevitabil, dar nu și necesar, fiind dat de om în mod liber. Doctrina de față salvează atât eficacitatea harului, cât și libertatea omului. Rămâne însă neprecizat în ce anume constă acel ajutor proporțional pe care Dumnezeu îl acordă omului.
La rândul său, Francisc Suarez S.J. (1548-1617) propune o nouă doctrină: el acceptă eficacitatea ab extrinseco a harului, dar și „congruismul”, adică potrivirea ajutorului după necesitățile subiectului pentru a se obține de la acesta un răspuns afirmativ. Însă la el această potrivire sau proporționare se referă mai mult la factori externi harului. Conexiunea obiectivă dintre harul mișcător și răspunsul omului nu este constituită decât de preștiința lui Dumnezeu în virtutea căreia el poate ști dacă un anume om va consimți harului. Acesta constituie punctul specific al doctrinei sale, alături de sensul extern pe care îl dă „congruismului” său.
Tournély propune o diviziune a harului mișcător: un har oferit pentru operele ușoare și altul oferit pentru cele dificile. Sfântul Alfons de Liguori (1696-1787) este de aceeași părere și precizează că pentru operele dificile este nevoie de un har eficace ab intrinseco, care determină consimțământul voinței, iar pentru operele ușoare este nevoie de un har care nu este eficace ab intrinseco. Acesta din urmă ne oferă puterea necesară pentru rugăciune, iar cel ce se roagă poate primi harul eficace ab intrinseco care constă într-un act de credință în frica sfântă de Dumnezeu.
Din cele expuse, concludem că ideile propuse de sfântul Augustin și dezvoltate de sfântul Robert Belarmin exprimă cel mai fidel doctrina adevărată: sub influența harului, omul rămâne și acționează în mod liber. Dumnezeu îi influențează alegerea prin determinări morale și nu fizice, adică își prezintă ajutorul în așa manieră încât acesta să fie acceptat de om. Această acceptare se datorează formei atractive, irezistibile pe care o include harul. În fața acestei forme, libertatea omului rămâne intactă: omul poate alege să răspundă sau să refuze, după cum îi dictează propria facultate de alegere.
2. Perspectiva ortodoxă despre har
2.1. Cadrele antropologiei răsăritene
Un aspect al teologiei ortodoxe este cel referitor la om – chip al lui Dumnezeu. Originea acestei teme este regăsită în Cartea Genezei (cf. Gen 1,27) de unde este preluată de sfântul Paul care prezintă omul drept chip al Chipului, prin Chip fiind desemnat însuși Cristos. Sfinții Părinți tratează și ei această temă construind o întreagă teologie în jurul acesteia.
Realitatea Chipului este văzută ca un dar și totodată ca un scop: unirea ipostaziată cu Cristos. Această unire este făcută posibilă de întruparea Cuvântului. Întruparea s-ar fi produs chiar dacă omul nu ar fi căzut în păcat, deoarece omul avea nevoie de mântuire și înainte de căderea în păcat. Însă mântuirea nu trebuie înțeleasă ca eliberare de păcat, ci ca necesitate a unirii cu Arhetipul, cu Cristos pentru a ajunge la desăvârșire.
Necesitatea unirii omului cu Arhetipul său este dictată tocmai de înrudirea omului cu Dumnezeu, de chipul lui Dumnezeu imprimat omului:
Pentru participarea la Dumnezeu, trebuie cu necesitate ca natura celui care se bucură de Dumnezeu, să fie oarecum înrudită cu cel la care acesta participă. De aceea Sfânta Scriptură spune că omul a fost creat după Chipul lui Dumnezeu; așa încât, socotesc eu, cel ce este asemenea, să vadă prin ceea ce-i este asemănător.
Înrudirea este stabilită de Dumnezeu în faptul creației și este constituită din prezența energiilor divine în natura umană. Este vorba de „chipul” prezent în om. Doctrina energiilor divine necreate este susținută de tradiția ortodoxă în frunte cu Grigore de Palama (1294-1359) respingând doctrina „harului creat”. Energiile sunt lucrări revelatoare accesibile omului; sunt manifestările lui Dumnezeu în afara ființei sale. Astfel, se face distincția între ființa, esența lui Dumnezeu și energiile divine necreate. Acestea din urmă sunt lucrările, ieșirile prin care Dumnezeu se lasă împărtășit oamenilor pe care îi îndumnezeiește. Energiile își au originea în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi fiind unice, indivizibile, permanente și stabile.
Trebuie făcută distincția dintre chip și asemănare. La sfântul Grigore de Nyssa, omul este supus unei mișcări interioare bipolare. Spre bine sau spre rău. Între acestea nu există cale de mijloc; încercarea de a staționa se dovedește a fi de fapt orientare spre rău: „Noi oamenii, suntem creați în schimbare, și prin transformare devenim, prin puterea noastră în două feluri: fie mai buni, fie mai răi. Devenim mai răi când întrerupem participarea la bine, devenim din nou mai buni când ne vom elibera, transformându-ne spre mai bine”.
Această mișcare oferă posibilitatea apropierii de Dumnezeu. Apropierea nu este altceva decât realizarea procesului de asemănare care constă în imitarea naturii divine: sufletul nostru imită într-un anume fel natura dumnezeiască. Rezultatul acestui proces este realizarea chipului lui Dumnezeu în om. Chipul este așadar o trăsătură constitutivă a omului, pe când asemănarea este o mișcare continuă care imprimă în om chipul lui Dumnezeu, e modul de a fi al chipului. Chipul răspunde la întrebarea: „cine este omul?”; iar asemănarea la „cum este omul?”.
Am spus deja că scopul omului era de la început, din momentul creației, unirea cu Dumnezeu. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om fac posibilă această unire. În acest context apare drama păcatului care împiedică împlinirea comuniunii. Păcatul este înțeles ca o amestecare a răului cu natura umană:
Viața oamenilor era simplă (spun simplă pentru că se vedea unită numai cu binele, nefiind amestecată cu răul). Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu mărturisește că, dând omului împărtășirea abundentă din fiecare din bunurile paradisului, Dumnezeu a interzis numai ceea ce era alcătuit din rău și din iluzia binelui, stabilind ca pedeapsă moartea pentru cel care avea să încalce legea.
Păcatul este conceput ca o înstrăinare de Dumnezeu, o amestecare cu cele potrivnice provocată de o lipsă de cunoaștere sau de iluzia binelui, o înstrăinare făcută posibilă de alegerea liberă a omului utilizată în mod greșit. Înstrăinarea aduce cu sine pierderea frumuseții chipului arhetipal, însă această pierdere trebuie înțeleasă metaforic nu ontologic. Este o pierdere a capacității de exersare a darurilor primite în momentul creației. Păcatul duce la scăderea forțelor înnăscute ale omului privându-l de perspectiva pe care o avea înainte de cădere: posibilitatea alegerii între bine și mai bine. Mai mult, existența omului se transformă în toată profunzimea ei, viața devine acum o amânare a morții. Armonia care domina întreaga creație este distrusă, iar omului îi este imposibil să mai trăiască vertical. Pentru a supraviețui Dumnezeu îi oferă omului haine de piele. Prin hainele de piele este înțeleasă viața biologică sub care omul își va duce de acum existența. Aspectul lor central îl constituie necroza, moartea trupească, elementul care de fapt schimbă viața în supraviețuire, în amânare a morții. Această stare de lucruri nu este dorită de Dumnezeu, dar este folosită pentru ca omul, utilizând-o corect, să poată supraviețui după ce a pierdut adevărata viață și „să-și realizeze destinul în Cristos”. Hainele de piele sunt văzute ca o pedeapsă aplicată naturii umane datorită neascultării. Însă pedeapsa nu este impusă de Dumnezeu, ci este recerută de ordinea naturală.
Drama păcatului se desfășoară în sufletul omului înstrăinat care, ajungând la limita răului, ajunge să își dorească întoarcerea la starea inițială: „După cum ieșim din umbră atunci când ne îndreptăm spre soare, tot așa, după ce am ajuns la limita răului și vom trece dincolo de marginea umbrei răului, vom cunoaște acel pom, care este pomul vieții, frumusețea trupului, propria noastră demnitate”.
Această decepție cauzată de rău, însoțită de dorul după starea de la început constituie de fapt punctul de plecare al operei de restaurare, prin care destinul omului de participare la Dumnezeu va fi din nou făcut posibil. Restaurarea este deci restabilirea comuniunii omului cu Dumnezeu, o re-creare a lumii, o nouă naștere a omului în Duh. Nașterea din nou a omului este realizată de Cuvântul Întrupat:
Pentru că era imposibil ca natura noastră, îndepărtată de Dumnezeu, să poată prin ea să se ridice din nou spre cele înalte și cerești, Cel care nu a cunoscut păcatul se face pentru noi păcat, după cum spune Apostolul, și ne eliberează de condamnare, asumând vrăjmășia pe care am stârnit-o prin păcat între noi și Dumnezeu, și omorând în el păcatul, făcându-se ca noi, a ridicat din nou la Dumnezeu, prin sine, natura noastră.
Cel care înlătură, așadar, păcatul și urmările sale este Cristos. Prin întrupare el își asumă întreaga natură umană, se supune vieții umane, biologice, ba chiar și morții pentru ca prin aceasta să-l ridice pe om la înălțimea lui Dumnezeu. În Cristos se realizează un amestec între divin și uman, o replăsmuire a naturii noastre în sensul dumnezeirii. Întruparea, viața, suferințele, moartea și învierea lui Isus, nu constituie un preț de răscumpărare pentru păcat, ci o nouă posibilitate oferită omului de a se uni cu Dumnezeu. Restaurarea este un act personal: împărtășirea cu Cristos, re-crearea omului de către Cristos în urma deciziei personale. Creșterea în comuniunea cu Dumnezeu se realizează printr-o dublă curăție: una sacramentală oferită de Cristos și una personală concretizată în „sfintele nevoințe” ale fiecărui om. Astfel „viața lui Cristos se prelungește haric în toți cei care pătrund în lumea re-creată în el și prin el, în cei renăscuți pentru noul eon”.
2.2. Teologia harului la Sfinții Părinți orientali
Sfinții Părinți greci pornesc, în elaborarea doctrinei despre har, de la teologia sfântului Ioan. Astfel, este subliniat caracterul înălțător, îndumnezeitor al harului prin întruparea Cuvântului. Omul decăzut poate, doar prin lucrarea harului, să fie restaurat din nou după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Restaurarea omului înseamnă, de fapt, restabilirea comuniunii cu Dumnezeu. Această comuniune este refăcută prin sacramente în sânul Bisericii, însă, din partea omului este recerută credința. Primul pas în acest demers este primirea Botezului, când, prin harul lui Dumnezeu, este șters orice păcat și se descoperă chipul lui Dumnezeu în om. Mai mult, Botezul readuce omului facultatea de alegere: „Spălați în baia Botezului am devenit curați în ceea ce privește libera alegere și lepădând răutatea din suflet ne-am schimbat spre mai bine”. Botezul nu oferă desăvârșirea finală, ci începutul unei noi vieți: omul devine fiu al lui Dumnezeu, unindu-se cu Cristos; el ne redă asemănarea, adică posibilitatea progresării întru Dumnezeu.
Participarea se realizează prin taine: Botezul e participare la viața lui Dumnezeu, Euharistia este participare la curăția lui Dumnezeu, Pocăința este drumul, calea întoarcerii spre Dumnezeu. Trăirea credinței în mod sacramental trebuie însoțită cu efortul personal al credinciosului pentru a dobândi virtutea. Ea nu este altceva decât rodul întâlnirii dintre harul lui Dumnezeu și efortul omului. Pătrunderea harului în natura umană provoacă maturizarea acesteia: „Măsura și frumusețea sufletului în reînnoirea nașterii pe care o oferă harul Sfântului Duh prin zelul celui care-l primește depinde de noi; cu cât extindem luptele pentru viața cuvioasă, cu atât măreția sufletului se extinde prin lupte și griji”.
Harul nu vine să forțeze omul în alegerea binelui, nu este un instrument în mâna lui Dumnezeu prin care să poată dispune de om și de facultățile sale: harul lui Dumnezeu, prin natura lui, nu vine la cei care fug de mântuire, iar puterea ostenelii omenești nu este suficientă prin sine să urce spre prototip viața sufletelor, dacă acestea nu au har. Alegerea este făcută posibilă de libertatea cu care este înzestrat omul. Precizăm însă că aici libertatea este înțeleasă în sensul eliberării de automatisme, de imediat, pentru a-l întări pe om în alegerea diverselor forme ale binelui: „Nu este un liber arbitru dezorientat în orizontalitatea unei vieți care se complace în cele obișnuite, ci funcția care, alegând, pătrunde în verticalitatea ascendentă a mai binelui, unde criteriul alegerii este prezența lui Dumnezeu, trăită realmente”.
Prin urmare, harul nu anulează libertatea, ci o desăvârșește, o întărește și o orientează spre adevăratul ei scop: orientarea spre Dumnezeu și alegerea între bine și mai bine, între a fi om și a deveni dumnezeu, între a rămâne ceea ce ești și a te schimba spre mai dumnezeiesc.
Concluzionând, în perspectiva ortodoxă despre har, omul nu-și este suficient lui însuși. De aceea și libertatea sa dependentă de Creator. Numai după ce a fost sanată împreună cu natura, revigorată de harul Duhului, în comuniune cu el, se poate realiza cu adevărat.
3. Perspectiva protestantă despre har
În teologia protestantă întâlnim o perspectivă nouă a temei pe care ne-am propus să o prezentăm în această lucrare. Doctrina despre har se încadrează într-un context doctrinar mai amplu care cuprinde un șir de noțiuni teologice strâns legate între ele. Putem astfel enumera: planul lui Dumnezeu, predestinarea, justificarea, credința, harul, libertatea omului. Printre noțiunile enumerate se află atât harul cât și libertatea, prin urmare va trebui ca, pentru a expune cât mai clar raportul dintre libertate și har în teologia protestantă, să facem mai întâi o scurtă incursiune în lanțul noțiunilor enumerate.
3.1. Planul lui Dumnezeu
Prin planul lui Dumnezeu, în limbaj teologic protestant, se înțelege decizia eternă a lui Dumnezeu care face să fie sigure toate lucrurile care urmează să aibă loc. Acest plan are următoarele caracteristici:
1) Este făcut din veșnicie precedând astfel crearea lumii sau începuturile timpului;
2) Este scutit de orice constrângere, atât interioară cât și exterioară;
3) Scopul planului este slava numelui său, este gloria lui Dumnezeu, singurul factor motivator în tot ceea ce a făcut;
4) Este eficace, tot ceea ce cuprinde se va împlini cu siguranță;
5) Este atotcuprinzător, adică cuprinde toate domeniile existente;
6) Se referă la făpturi, la evenimente și la lucrările sale în afară și nu la natura sau la atributele lui Dumnezeu;
7) Planul are legătură în primul rând cu ceea ce Dumnezeu realizează în creație și răscumpărare;
8) Acțiunile oamenilor, faptele bune sunt cuprinse și ele în acest plan divin. Astfel, răspunsul omului dat Evangheliei este de fapt rodul deciziei Tatălui;
9) Nici unul din elementele constitutive sau obiectivele specifice ale planului nu poate fi schimbat. Evenimentele relatate în Scriptură care vorbesc despre o asemenea schimbare a planului divin, ca, de exemplu: aparentul lui regret că l-a făcut pe om (cf. Gen 6,6) și cetatea Ninive, în cartea lui Iob, sunt interpretate ca antropomorfisme.
3.2. Predestinarea
Așa cum am văzut, conform teologiei protestante, planul lui Dumnezeu cuprinde și acțiunile oamenilor. În mod concret, după protestanți, răspunsul omului dat Evangheliei este dictat de un decret din veșnicie al lui Dumnezeu, un decret care nu poate fi schimbat și nici condiționat de nimeni și nimic. Prin urmare, Dumnezeu din veșnicie a ales pe cei care să răspundă pozitiv mesajului său de mântuire, dar, totodată, și pe cei care să-l respingă. Putem deci să vorbim despre predestinare în două sensuri complet diferite: alegerea și respingerea. Omul este ales pentru a se mântui acceptând Evanghelia sau i se refuză această posibilitate fiind respins.
Calvin pune accentul pe alte aspecte: pe depravarea totală a omului prin păcat, pe ispășirea limitată, pe harul irezistibil și pe perseverarea sfinților. Depravarea totală este starea în care se află omul acum datorită căderii sale în păcat. Un alt termen mult mai potrivit pentru această stare este acela de incapacitate totală, întrucât această expresie reflectă incapacitatea păcătosului de a face binele și de a se converti. Harul irezistibil este acea intervenție a lui Dumnezeu care convinge pe cel ales să accepte Evanghelia și îl susține pentru ca acesta să persevereze până la sfârșit.
Un alt element esențial al doctrinei calviniste este suveranitatea lui Dumnezeu. El este Creatorul, Domnul, Stăpânul nefiind supus nimănui. Omul, prin urmare, nu-i poate cere socoteală lui Dumnezeu pentru alegerile pe care le face.
3.3. Credința
Inițiatorul reformei protestante, Luther, propovăduiește credința dându-i un înțeles cu totul nou. Credința este pentru el cea care îl justifică pe om în fața lui Dumnezeu:
Am început să înțeleg că dreptatea lui Dumnezeu înseamnă acea dreptate prin care omul trăiește prin darul lui Dumnezeu, adică prin credință. Iată ce înseamnă: dreptatea lui Dumnezeu este revelată de Evanghelie, o dreptate pasivă prin care Dumnezeul plin de milă ne justifică prin credință, după cum este scris: cel care este justificat prin credință, va trăi. Acesta este punctul în care am simțit că am fost pe deplin născut din nou și când am intrat în paradis prin porțile larg deschise.
Întreaga existență umană este trăită coram Deo, înaintea lui Dumnezeu, în fața, la dispoziția lui. Pe acest Dumnezeu trebuie să-l cunoaștem prin credință. O cunoaștere care nu se limitează la o simplă știință, ci evoluează într-o abordare personală prin conștientizarea jertfei pe care Cristos a adus-o în favoarea noastră.
Credința astfel înțeleasă este totdeauna precedată de chemarea lui Dumnezeu, chemarea la mântuire. Această chemare se regăsește în paginile Sfintei Scripturi: „Veniți la mine toți cei trudiți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28) și este adresată întregii omeniri. Însă aici se obiectează de regulă de către teologii protestanți că „mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (Mt 22,14) pentru a nu fi contrazisă doctrina predestinării. Chemarea este o lucrare a lui Dumnezeu în om care dă posibilitatea acestuia de a răspunde prin credință.
Chemarea este o lucrare a Duhului Sfânt care face ca destinatarul ei să pătrundă, să înțeleagă mesajul Evangheliei și să îl accepte. Chemarea este indispensabilă pentru că starea de depravare totală a omului îl împiedică în realizarea acestui lucru:
Prima lucrare a Duhului este să le dea oamenilor posibilitatea să înțeleagă lucrarea divină a răscumpărării. […] Aceasta (crucea) a fost un eveniment a cărui semnificație a fost o nebunie pentru greci și o ofensă pentru iudei. Dar pentru cei luminați de Duhul crucea este înțelepciunea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Paul recunoaște existența unui sens ascuns în cadrul evenimentului istoric al morții lui Cristos, sens care nu este vizibil pentru ochiul omenesc, dar care poate fi acceptat doar printr-o iluminare supranaturală. Duhul nu revelează realități cerești, ci semnificația exactă a unui eveniment istoric. El nu împărtășește vreun anumit fel de adevăr ezoteric, gnostic, ci semnificația reală a unui eveniment din istorie. Prin urmare, doar prin luminarea Duhului pot fi oamenii în stare să înțeleagă semnificația crucii; doar prin Duhul pot ei mărturisi că Isus care a fost condamnat la moarte este de asemenea Domnul.
Credința este un semn al justificării în fața lui Dumnezeu de care noi beneficiem datorită meritelor lui Cristos. Faptele bune nu ne pot merita deci nici credința, nici harul, nici justificarea, căci singurul care ni le merită este Cristos și el o face independent de meritele noastre. Operele noastre sunt incapabile de a ne reconcilia cu Dumnezeu și de a ne dobândi harul, ceea ce, dimpotrivă, are loc doar prin credință, dacă noi credem că păcatele ne sunt iertate datorită lui Cristos, care este singurul mediator pentru a-l împăca pe Tatăl.
Astfel este contestat în mod explicit orice efect pe care l-ar putea avea faptele bune. Departe de a ne merita răsplata sau pedeapsa, ele sunt doar un semn al adevăratei credințe pe care o avem doar prin puterea Duhului lui Dumnezeu.
3.4. Justificarea
În ceea ce privește justificarea, Luther prezintă o concepție nouă, cu totul diferită, pentru Evul Mediu creștin. Elaborarea acestei doctrine a avut mai multe etape, iar varianta finală va fi expusă pentru prima oară în două predici publicate în iarna dintre anii 1518-1519: Predici despre dubla justificare și Predici despre tripla justificare. Subiectul va fi reluat în Comentariu aprofundat al Epistolei către Galateni, publicat în 1535. trei elemente constituie pilonii de bază ai acestor doctrine: imputarea, caracterul numai prin credință și impactul expresiei „în același timp păcătos și neprihănit”. A imputa este un termen specific juridic. Folosindu-l în teologie, Luther susținea că Dumnezeu ne atribuie nouă neprihănirea lui Cristos în ciuda păcatelor pe care le avem. Este un schimb între Cristos și omul păcătos. Păcatul omului nu este înlăturat, ci omul, în virtutea meritelor lui Cristos, este considerat drept.
„Luther a insistat că noi ne însușim harul lui Dumnezeu și astfel suntem declarați drepți numai prin credință”. Credința denumește posedarea lui Cristos în sensul încrederii totale în el. credința în ea însăși nu justifică, dar indică faptul justificării care se petrece în cel care crede cu adevărat.
Omul, astfel justificat, este denumit de Luther simul justus et peccator: credinciosul este întotdeauna și desăvârșit și păcătos. Suntem păcătoși datorită naturii noastre păcătoase și drepți datorită meritelor lui Cristos cu care ne-am prezentat deja în fața lui Dumnezeu ca și cum ar fi ale noastre.
3.5. Harul
Harul este considerat un atribut al lui Dumnezeu, alături de bunăvoința, îndurarea și îndelunga sa răbdare. Prin har se înțelege că Dumnezeu nu lucrează cu omul pe baza vredniciei, ci pe baza nevoilor acestuia. Astfel, omul primește prin har favoruri nemeritate din partea lui Dumnezeu. Așa cum am văzut mai sus, este subliniată ideea mântuirii prin har în defavoarea harului care trezește credința și de la care se cer fapte bune pentru mântuire. Harul singur aduce credința și mântuirea. Faptele bune devin aici doar dovezi însoțitoare ale autenticității harului și nu rodul efortului omului ca răspuns la provocarea harului.
Faptul că unii oameni primesc har în timp ce alții nu primesc afectează în oarecare măsură ideea dreptății lui Dumnezeu. Acestei obiecții protestanții îi răspund că datorită harului este posibil ca măcar unii să se mântuiască. Dacă oamenii ar primii doar ceea ce merită, atunci, spun ei, nimeni nu s-ar mai mântui.
3.6. Libertatea omului
Dacă alegerea și respingerea sunt din eternitate, aparțin lui Dumnezeu și este imposibil ca ceva să se mai schimbe, se pune întrebarea: în ce măsură omul mai este liber în săvârșirea actelor sale devreme ce acestea sunt dirijate, dictate deja de Dumnezeu?
Calviniștii, în cea mai mare parte, afirmă că alegerea lui Dumnezeu și voința liberă a omului nu se exclud reciproc. Ei spun că păcatul a alterat capacitatea omului de a alege binele într-o așa manieră încât omul, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu mai poate alege binele. În acest punct și printre calviniști sunt deosebiri: unii susțin dubla predestinare (Dumnezeu i-a ales pe unii pentru a fi mântuiți, iar pe alții pentru a fi pierduți), alții susțin că Dumnezeu i-a ales doar pe cei care urmează să primească viața veșnică, nepreocupându-se de ceilalți care rămân în păcatele pe care le-au ales ei înșiși. Dincolo de această diferență, protestanții sunt în general de acord că omul neregenerat de Cristos, cel depravat total, nu este liber, nu-l poate alege pe Dumnezeu. Doar cei aleși vor alege, însă nu în virtutea puterii lor, ci în virtutea alegerii pe care a făcut-o Dumnezeu cu ei. Se continuă spunând că nu este vorba aici de o necesitate, de o constrângere, ci mai degrabă de o certitudine a răspunsului omului datorată decretelor lui Dumnezeu.
4. Perspectiva ecumenică – universalitatea harului
Dumnezeu, simțind „nevoia de a face părtași, adică de a împărtăși cu alții viața și fericirea sa”, l-a creat pe om. „Dumnezeu, care este iubire, creează împins de iubire cu iubire și în spiritul iubirii”; fiecare creatură radiază de dragostea divină. Dumnezeu a continuat să iubească lumea chiar dacă oamenii i-au trădat iubirea și s-au făcut vinovați de pedeapsa veșnică. În multe feluri Dumnezeu i-a chemat la el, însă răul s-a opus acestor eforturi. Poporul ales l-a respins, chiar și după ce Tatăl ceresc l-a trimis pe Fiul său pentru a-i răscumpăra din păcat. Ei nu l-au recunoscut pe Creatorul lor, de aceea l-au condamnat la o suferință grea și rușinoasă.
Isus Cristos s-a prezentat oamenilor ca trimis al Tatălui, ca mesager al împăcării universale dintre Dumnezeu și oameni, aducând pe pământ speranța mântuirii prin har și a fericirii veșnice. Apostolii au învățat totul de la el, au primit cum se cuvine misiunea specială încredințată lor, purtând vestea mântuirii la toate neamurile: „Mergeți în toată lumea și predicați Evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Spiritul ecumenic a fost insuflat chiar de Cristos, atunci când i-a trimis pe apostoli să răspândească harul divin în lumea întreagă: „Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi. Și spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20,21-23).
Deși făceau parte din poporul iudeu, un popor care disprețuia și se distingea net de celelalte popoare, apostolii au fost nevoiți să înfrunte o întreagă lume păgână, pentru a se conforma voinței Învățătorului lor. Harul Duhului pe care l-au primit și de care s-au făcut vrednici până la moarte, i-a ajutat să ducă la bun sfârșit o lucrare măreață, care continuă și astăzi și va dăinui până la sfârșitul veacurilor. Cristos le-a demonstrat că jertfa sa pe cruce nu e destinată exclusiv evreilor, ci se îndreaptă către toți oamenii. Precum Dumnezeu i-a creat pe toți oamenii egali, tot astfel Mântuitorul a murit pentru toți deopotrivă, indiferent de criteriile nedrepte prin care judecata omenească clasifică făpturile create de același Dumnezeu. În virtutea creației divine și a jertfei lui Cristos, toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu. Această egalitate implică faptul că toți sunt părtași ai Noii Alianțe și ai harului. Întreg universul trebuie să răspundă chemării harului, printr-o credință nouă, pornită dintr-o inimă nouă.
Cristos trimite pe Duhul Sfânt asupra tuturor, pentru ca toți să-și cunoască dreptul la mântuire și la harul sfințitor. Împărăția pământească, Biserica, este într-adevăr comuniune și comunitate a harului divin. Cristos a iubit mai mult, oricât de mult au păcătuit oamenii.
Harul primit la botez și întreținut prin celelalte sacramente îi angajează pe creștini la o luptă continuă împotriva răului și la o promovare mai responsabilă a binelui. În virtutea preoției comune, fiecare credincios dobândește misiunea de a continua opera lui Cristos pe pământ, iar cu ajutorul harului Duhului Sfânt să-și deschidă larg inima spre o colaborare sinceră cu ceilalți frați, creștini sau necreștini.
Harul este universal; el guvernează întreaga creație divină. Omul a fost, este și va fi mereu subiect și beneficiar direct al harului, până când Cristos se va întoarce în slavă. Până atunci, oamenii rămân singurii responsabili de viața și de mântuirea lor și a semenilor lor.
capitolul iii
Libertatea fiilor lui Dumnezeu
Am arătat deja în primul capitol al acestei lucrări că Isus este liber și autorul libertății noastre. În virtutea divinității sale, el posedă libertatea în mod deplin și este și modelul adevăratei libertăți. Asumându-și natura umană, prin întrupare, el o îndumnezeiește eliberând-o de păcat, de moarte, de suferință, de boală, de preceptele sterile ale legii vechi. Libertatea umanității lui Cristos este desăvârșită de plenitudinea harului care locuiește în el. Din această plenitudine, Cristos însuși comunică altora harurile necesare împlinirii oficiului propriu:
Plinătatea harului poate fi privită sub două aspecte: primul din partea harului însuși; al doilea, din partea celui care posedă harul. Din partea harului însuși, are plinătatea cel care ajunge cel mai înalt grad de har, atât în ceea ce privește esența cât și în privința virtualității sale: adică posedă harul în maximă excelență în care se poate poseda și în maxima extensiune la toate efectele sale. Această plenitudine de har este proprie numai lui Cristos.
În schimb din partea subiectului, se vorbește de plinătatea harului, când cineva îl posedă plenar după condiția sa, atât în ceea ce privește intensitatea, întrucât în el harul ajunge limita stabilită de Dumnezeu, potrivit cuvintelor Scripturii: „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Cristos” (Ef 4,7); cât și în ceea ce privește virtualitatea, întrucât primește de la har puterile pentru tot ceea ce aparține la starea sa și la oficiul său, după cum spune Apostolul: „Mie, celui mai mic dintre toți sfinții, mi-a fost dat acest har: să le vestesc păgânilor inefabila bogăție a lui Cristos și să le pun tuturor în lumină care este înfăptuirea misterului ascuns de veacuri în Dumnezeu, creatorul a toate… ”. Această plinătate de har nu este proprie lui Cristos, dar este comunicată altora prin intermediul lui.
Omul regenerat prin Botez se împărtășește de această libertate a lui Cristos. El este singurul care poate elibera din ghearele Satanei. În lupta pentru eliberarea omului Isus este întărit de Duhul Sfânt. Pentru a putea elibera pe om, Isus trebuie să învingă mai întâi el însuși pe cel rău. Ne sunt astfel prezentate ispitirile lui Isus în deșert (cf. Mc 1,19-3; Mt 4,1-11; Lc 4,1-13), din partea lui Petru (cf. Mt 16,21-23) și în grădina Ghetsemani (cf. Mt 26,36-46), în fața morții (cf. In 12,27-28). În toate aceste încercări Isus iese învingător pentru că este întărit de Spiritul lui Dumnezeu. Precizându-și scopul, misiunea, Isus spune: „Duhul Domnului este asupra mea căci el m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (cf. Lc 4,18-19).
Admițând că Isus a fost om adevărat, atunci așa cum și-a însușit cunoștințe experimentale graduale, la fel, ca om s-a dezvoltat în atitudinea sa spirituală față de Dumnezeu, a experimentat o creștere interioară și exterioară, morală și spirituală, biologică și fizică, asemenea oricărui om. Asumând condițiile normale ale vieții umane, Cristos a asumat și acest progres. Faptele sale învăpăiate de caritate au fost purtate la culmea desăvârșirii pe cruce. Acolo, toată viața sa a ajuns la împlinire: împlinea nu numai desăvârșirea voinței Tatălui, ci și dinamica vieții sale consacrate lui Dumnezeu încă de la întrupare.
Moartea a fost evenimentul dăruirii totale și definitive. Prin această moarte a meritat pentru sine gloria învierii, iar pentru noi mântuirea, darul Duhului Sfânt. Suntem liberi pentru că Cristos ne-a eliberat: „căci legea Duhului vieții în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morții” (Rom 8,3). Fiindu-ne comunicat spiritul lui Cristos, ne este comunicată și libertatea sa. De altfel, libertatea creștină este rod al Duhului Sfânt, al iubirii sale în noi, și este înțeleasă ca o restaurare a libertății originare a omului care a fost avariată prin păcat. Atingerea acestei libertăți este imposibilă fără o cunoaștere prealabilă a adevărului, care este Cristos: „veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In 8,32). Libertatea devine aici asumarea responsabilității pe care o implică cunoașterea adevărului. Această responsabilitate conduce de la cunoașterea adevărului la acționarea în conformitate cu adevărul. În Noul Testament, unde legea se identifică cu iubirea, este exclusă perceperea libertății ca posibilitate de a acționa după bunul plac. Libertatea devine în creștinism „facultate de autodeterminare responsabilă”, este libertatea iubirii, specifică fiilor lui Dumnezeu. Or, această filiațiune este rod al aceluiași Spirit: „Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată! Așa încât nu mai ești sclav, ci fiu; iar dacă ești fiu, ești și moștenitor prin Dumnezeu” (Gal 4,6-7). Stării de fii ai lui Dumnezeu îi corespunde o nouă stare de libertate superioară dedicată adevărului și carității. Acesta din urmă constituie de fapt izvorul libertății noi a creștinului: „Quanta aliquis plus habet de caritate, plus habet de libertate: quia ubi Spiritus Domini, ibi libertas. Sed perfectam caritatem habens, petissime habet libertatem” – cu cât cineva are mai multă caritate, cu atât este mai liber, deoarece unde este Spiritul Domnului, acolo este libertatea. Dar cel care posedă caritatea desăvârșită a Spiritului este cu adevărat liber.
Caritatea este izvorul unirii noastre cu Dumnezeu prin har. Acest har care este considerat infinit în Cristos, în noi cunoaște o dezvoltare graduală recerând un răspuns permanent din partea noastră. Cel ce răspunde prin necredință va fi judecat de Spiritul adevărului și de Cuvântul libertății. Însă cei care i se deschid sunt destinați unei transformări spirituale, unei pneumatizări continue, făcând din ei oameni vii. Acesta din urmă este singurul răspuns demn de libertatea umană răscumpărată, un răspuns care implică o atitudine activă, dinamică, excluzând orice formă de pasivitate. Acest răspuns pe care Dumnezeu îl așteaptă din partea noastră nu ne anulează în nici un fel libertatea noastră: „Dacă Dumnezeu se dăruiește sufletului cu voință liberă, binevoitoare și gratuită, acesta face același lucru în fața voinței sale, care este cu atât mai liberă și mai generoasa cu cât este mai unită cu Dumnezeu: în Dumnezeu, ea dăruiește pe Dumnezeu lui Dumnezeu însuși”.
Răspunsul afirmativ pe care noi îl dăm își are originea tot în bunătatea lui Dumnezeu, mai exact în harul prevenitor al Duhului Sfânt care lucrează în noi cu noi. Fără iubirea milostivă a lui Dumnezeu suntem asemenea apodelor de care vorbește sfântul Francisc de Sales: ființe înaripate, cu picioarele scurte și neputincioase care fără suflul vântului nu-și pot relua zborul în aer. Odată ce am refuzat șansa zborului suntem condamnați la imobilitate pentru totdeauna, suntem țintuiți în orizontalitatea vieții terestre. Refuzul de a ne lua zborul cu ajutorul harului este un abuz al libertății, care, în loc să aleagă binele și preferând răul, se opune impulsurilor Duhului Sfânt. Doar datorită refuzului nostru sistematic aceste impulsuri încetează, astfel încât condamnarea noastră ni se datorează nouă și, în special, voinței noastre decăzute. Păcatul și osânda acestuia este o boală a voinței noastre.
Harul pe care noi îl primim nu ne anulează libertatea noastră și nu o constrânge în nici un fel, astfel încât noi putem la fel de bine să îi răspundem afirmativ, dar și să îl refuzăm. Răspunsul ne aparține.
În măsura în care inima ni se dilată, sau, pentru a mă exprima mai bine, în măsura în care se lasă lărgită și dilatată și nu refuză golul consimțământului său milostivirii divine, aceasta continuă să trimită necontenit inspirațiile sale sacre, care cresc și ne fac să creștem din ce în ce mai mult în iubirea cerească. Dar când nu mai există golul, când inima se înșurubează ermetic în egoismul propriu ori se ghemuiește în sine, dăruindu-se excesiv lucrurilor ori plăcerilor simțurilor, refuzând consimțământul, atunci harul, iubirea divină încetează în noi.
Harul lucrează în noi asemenea unei atracții, unei invitații căreia putem să-i rezistăm sau să ne supunem cu aceeași libertate. Totuși, în cazul unui răspuns afirmativ, acesta se datorează mai mult harului decât nouă. Nu trebuie înțeleasă prin aceasta o anume ineficacitate a harului în sensul că ne-am împotrivi imboldului Duhului Sfânt, ci, mai degrabă, că după ce am primit acest imbold, noi avem posibilitatea de a ne întoarce la existența noastră anterioară lipsită de perspectiva vieții în Duh. Harul este un favor gratuit pe care Dumnezeu ni-l oferă. Însă, pentru a rămâne în har este absolut necesar aportul nostru, este recerută cu insistență adeziunea liberă a omului în fața harului.
Deschiderea inimii este răspunsul adecvat în fața harului și se manifestă prin renunțarea la faptele cărnii ne mai dorind păcatul. Abia atunci Dumnezeu revarsă în noi caritatea pentru a umple golul „neputinței noastre totale de a ne putea mântui singuri”. Începând de aici imboldul pe care îl dă Duhul Sfânt devine un adevărat zbor spre înălțimi, o atracție care va conduce negreșit la credință, iubire și speranță. Caritatea este deci darul primordial al Duhului: „Dona Spiritus Sancti connectuntur sibi invincem in caritate: ita scilicet quod qui caritatem habet, ommnia dona Spiritus Sancti habet; quorum nullum sine caritate haberi potest” – Darurile Duhului Sfânt sunt unite între ele prin caritate, astfel încât cine are caritatea, are toate darurile Duhului Sfânt, dintre care nici unul nu poate fi posedat fără caritate.
Trăirea carității constituie așadar trăirea adevăratei vieți în harul lui Dumnezeu. Efectele acestei noi vieți sunt roadele Duhului de care ne putem bucura: iubirea sfântă, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea inimii, încrederea, blândețea, cumpătarea, curăția, știința, dreptatea, umilința, unirea spirituală, trăirea spirituală, recunoștința, credința, fidelitatea, evlavia, sinceritatea, nepărtinirea, modestia, castitatea, îndelunga-răbdare. Acestea sunt tot atâtea roade, semne vizibile ale carității Duhului Sfânt pe care o trăim în mod concret asumându-ne cu responsabilitate libertatea noastră de fii ai lui Dumnezeu prin har.
Iată misterul libertății noastre: omul creat după fire primește de o chemare sublimă de a deveni ca Dumnezeu în modul liberei asemănări, prin intermediul ascultării iubitoare. Libertate dificilă și precară a unei ființe în care contrastează cu înălțimea chemării divine. Libertatea noastră precară traduce paradoxul darului adopțiunii filiale făcut unei creaturi slabe. Este ceea ce ne spune sfântul Irineu: „Dumnezeu ar fi putut da omului perfecțiunea de la bun început, dar acesta, de curând creat, n-ar fi putut s-o primească și, o dată primită s-o cuprinsă și, cuprinsă, s-o păstreze. Imposibilitatea și imperfecțiunea nu stau, așadar, de partea lui Dumnezeu, ci de partea omului de curând creat”.
Ce a făcut omul cu libertatea sa? A scos-o din misterul alegerii și al chemării sale de a se asemăna liber cu Fiul. Libertatea sa a devenit prin această apostazie „emancipată” și din acest motiv va trăi în permanent conflict cu Autorul ei.
Cine ne-a restituit „asemănarea”, adică starea de fii adoptivi? Cristos însuși prin darul integral al jertfei sale. Fiul lui Dumnezeu biruie emanciparea și apostazia libertății omului, prin ascultarea sa iubitoare și prin jertfa sa kenotică. Răscumpărarea omului întreg, deci și a libertății sale robite, este lucrarea iubirii. Isus Cristos s-a dăruit pe sine celor care deveniseră sclavi, pentru ca, cu acest preț, să biruie apostazia libertății lor emancipate.
Așadar, pentru ca omul să redevină ceea ce a fost chemat să fie, Cristos recapitulează în sacrificiul său răscumpărător libertățile neputincioase ale celor aleși de tatăl în el. în persoana sa de Fiu, Cristos restabilește asemănarea omului cu Dumnezeu întrucât reconstituie și chipul acestuia primit la creație.
CONCLUZIE
După cum am arătat în prezentare, scopul acestei lucrări a fost acela de a arăta care este raportul dintre harul lui Dumnezeu și libertatea omului. Pentru a putea atinge acest scop a fost necesară mai întâi o prezentare a conceptului de libertate în mediul gândirii creștine.
Am început cu un studiu public asupra termenului de libertate. Astfel am putut vedea că Vechiul Testament nu are un termen care să denumească libertatea, însă are mai mulți termeni care denumesc lupta pentru eliberarea din sclavie. Pe de altă parte, Noul Testament prezintă două modele fundamentale de libertate: Isus și sfântul apostol Paul. Isus este cel care posedă libertatea în mod deplin, iar Paul este cel care se împărtășește din această libertate oferită de Domnul. Isus însuși am văzut că se prezintă ca un eliberator: „Duhul Domnului este asupra mea căci el m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (cf. Lc 4,18-19).
Cristos s-a întrupat, a trăit din iubire, a murit și a înviat pentru a ne elibera pe noi din sclavia păcatului, a morții, a Satanei. Paul este cel care dă mărturie despre experiența eliberării pe care a trăit-o prin harul Domnului.
Am continuat apoi cu o succintă prezentare a gândirii Sfinților Părinți despre libertate. Am văzut că ei au preluat terminologia din filozofia greacă dându-i o nouă încărcătură de sens, scoasă din mesajul revelației. La Sfinții Părinți, libertatea își are originea în actul creației. Omul a fost creat de la bun început liber de către Dumnezeu. Unii Părinți, printre care și Grigore de Nyssa, văd în libertatea cu care este înzestrat omul una dintre trăsăturile chipului lui Dumnezeu prezent în om. Scopul libertății este acela de a ajuta la realizarea comuniunii perfecte între om și Dumnezeu prin asemănarea voită. Însă, acest scop este supus eșecului datorită păcatului care întunecă chipul lui Dumnezeu din om. Păcatul provoacă totodată o puternică criză, apostazia de la starea inițială, o înstrăinare de scopul pe care Dumnezeu l-a dat omului: comuniunea. Această apostazie a libertății emancipate își găsește rezolvarea datorită nemăsuratei bunătăți a lui Dumnezeu din a cărui inițiativă este decis procesul de restaurare a chipului și de redobândire a asemănării.
În capitolul al II-lea al lucrării am prezentat noțiunea de har, diferitele împărțiri ale harului și lucrările acestuia în omul răscumpărat pentru ca, mai apoi, să putem analiza raportul dintre eficacitatea harului și libertatea omului. Mai bine spus, am prezentat un scurt istoric al acestei probleme teologice în perspectiva catolică: doctrina lui Augustin, Molina, Banez, Bellarmin. Fiecare dintre aceste nume reprezintă tot atâtea diferențe în încercarea de a soluționa raportul dintre har și libertate. Pentru o aplanare a tensiunilor născute din aceste diferențe a fost nevoie chiar de intervenția Papei. Clement al VIII-lea a intervenit în 1607, cerând celor două tabere să nu se mai acuze reciproc de erezie. Cu toate acestea, se impune în continuare opinia sfântului Robert Bellarmin care susține că omul, sub influența harului acționează liber.
În perspectiva ortodoxă problema pare mult mai simplă, neexistând atâtea controverse. Trebuie semnalată bogăția teologiei răsăritene legat de acest subiect. Sfântul Grigore de Nyssa constituie în acest sens un adevărat pilon al atropologiei orientale. Dintre acestea am enumerat următoarele: chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om, hainele de piele și semnificația lor teologică, restaurarea omului realizată prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Accentul este pus de această teologie pe îndumnezeirea omului. Scopul întrupării, de altfel, nu a fost decât acesta: ca omul să fie readus la starea inițială din care să poată progresa din nou spre perfecta comuniune cu Dumnezeu. Nu există în teologia răsăriteană termenul de har creat. Acestuia îi corespund însă energiile necreate prin care, de fapt, ni se prezintă lucrările lui Dumnezeu „în afară”, în economia Revelației.
În ceea ce privește perspectiva protestantă, există multe diferențe față de teologia catolică privitor la această temă. În cadrul lucrării am prezentat doar câteva din aceste probleme. Elementele centrale capătă o nouă înfățișare: credința, harul, justificarea și libertatea omului reprezintă puncte divergente ale acestor două teologii. Teologia protestantă insistă mai mult asupra gratuității harului lui Dumnezeu și asupra eficacității sale „ab extrinseco” neglijând, și uneori chiar negând aportul omului în relație cu harul lui Dumnezeu.
În ultimul capitol am încercat o tratare a problemei în sine, ținând cont de distincțiile anterioare ale diferitelor teologii. Am arătat astfel să Isus este izvorul și modelul adevăratei libertăți. Creștinul este invitat să participe la libertatea iubirii sale prin harul lui Dumnezeu. Harul este cel care invită la cunoașterea adevărului și la comuniunea cu Cristos. Acestei cunoașteri comunionale îi urmează în mod necesar o conformare a vieții proprii cu obiectul cunoașterii, o epectază continuă în asemănarea cu el.
Bineînțeles harul nu constrânge, ci, așa cum am spus deja, el invită. Acestei invitații omul îi poate răspunde sau o poate refuza după cum hotărăște în virtutea propriei libertăți, harul neanulând facultatea noastră de alegere. Răspunsul pe care îl dăm acestui „imbold” al Duhului Sfânt ne aparține. Cu toate acestea, în cazul unui răspuns afirmativ din partea omului, acesta se datorează mai mult harului decât libertății omului.
În planul vieții creștine cotidiene, trăirea efectivă a harului se traduce în caritate, care este dar și roadă a Duhului Sfânt. Deschizându-ne inima în fața harului începem să nu mai dorim păcatul renunțând la faptele cărnii și orientându-ne cu totul spre adevăratul nostru scop: unirea cu Dumnezeu. Caritatea aduce cu sine toate celelalte roade ale Duhului: iubirea de Dumnezeu, credința, bucuria, pacea, curăția, dreptatea, răbdarea, fidelitatea, evlavia, castitatea, modestia, nepărtinirea.
Concluzia acestei lucrări este, așadar, următoarea: în spațiul gândirii religioase creștine există conceptul de libertate și ocupă în cadrul acestuia un loc primordial. Libertatea este dorită și oferită omului de Dumnezeu în vederea realizării comuniunii perfecte. Omul pierde exercițiul normal al libertății în urma păcatului, dar Dumnezeu îi oferă o nouă șansă prin întruparea Cuvântului, care eliberează pe om în marea operă de restaurare a naturii noastre decăzute. Participarea omului la libertatea adevărată, cea a alegerii binelui și a mai binelui, este posibilă doar prin harul lui Dumnezeu care ne invită în mod gratuit și necondiționat. Putem refuza acest har, în virtutea aceleiași libertăți, dar aceasta nu înseamnă decât o blocare în starea de sclavie, un refuz al înaintării prin asemănarea cu Cristos, spre culmile adevăratei libertăți a fiilor adoptivi ai lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
Angelo di Bernardino, Patrologia, vol. III, Marietti, Torino 1978.
Cerfaux L., Le chretien dans la théologie paulinienne, Presses Universitaires de France, Paris 1962.
Coemen L., Beyreuchter E., Bietenhard H., ed., Dizionario dei concetti biblici del Nuovo Testamento, Dehoniane, Bologna 1976.
Douglas J. D., Dicționar biblic, Cartea creștină, Oradea 1995.
Enășoae I., Valoarea salvifică a suferinței în magisteriul papei Ioan Paul al II-lea, Sapientia, Iași 2003.
Ferenț E., Antropologia creștină – Despre har, Presa Bună, Iași 1997.
, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, Sapientia, Iași 2004.
, Noua făptură în Cristos Isus. Trăirea harului creator, Sapientia, Iași 2001.
, Pneumatologia–Duhul Sfânt, Domnul și de viață făcătorul, Editura Arhiepiscopiei Romano – Catolice, București 1999
Grigore de Nyssa, De Virginitate, 12: SCh 119, Cerf, Paris 1966.
Guillermin, La grace suffisante, Revue thomiste, vol. X, 1902.
Guillet J., Dictionnaire de Spiritualité, Beuchesne, Paris 1976.
Gusdorf G., Signification humane de la liberté, Beauchesne, Paris 1962.
Irineu, Adversus haereses, IV, 14, 1, Sch 100, Cerf, Paris 1965.
Ladaria L. F., Antropologia teologica, Theolohica Piemme, Editrice Pontificia Universita Gregoriana, Casale Monferato 19952.
Millard J. E., Teologie creștină, Cartea Creștină, Oradea 1998, vol. 1.
Moisa C., Dicționar Biblic, Stephanus, București 1996.
Panayotis N., Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Deisis, Sibiu 1999.
Percă A., Teologia morală fundamentală, vol. I, Viața de comuniune cu Dumnezeu, Iași 1994.
Răducă V., Antropologia sfântului Grigore de Nyssa, IBMOR, București 1996.
Richter G., Enciclopedie de la Foi, Cerf, Paris 1965, vl. 2.
Scrieri alese: Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, IBMOR, Bucuresti 1982.
Solignac A., Dictionnaire de spiritualité, Beauchesne, Paris 1976.
Timothy G., Teologia reformatorilor, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea 1998.
Vacant A. –Mangenot E. –Amann E., ed., Dictionnaire de Théologie catholique, Libraire Letouzay et Ané, Paris 1952
Xavier Léon-Dufour, Vocabular de teologie biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București 2001.
BIBLIOGRAFIE
Angelo di Bernardino, Patrologia, vol. III, Marietti, Torino 1978.
Cerfaux L., Le chretien dans la théologie paulinienne, Presses Universitaires de France, Paris 1962.
Coemen L., Beyreuchter E., Bietenhard H., ed., Dizionario dei concetti biblici del Nuovo Testamento, Dehoniane, Bologna 1976.
Douglas J. D., Dicționar biblic, Cartea creștină, Oradea 1995.
Enășoae I., Valoarea salvifică a suferinței în magisteriul papei Ioan Paul al II-lea, Sapientia, Iași 2003.
Ferenț E., Antropologia creștină – Despre har, Presa Bună, Iași 1997.
, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, Sapientia, Iași 2004.
, Noua făptură în Cristos Isus. Trăirea harului creator, Sapientia, Iași 2001.
, Pneumatologia–Duhul Sfânt, Domnul și de viață făcătorul, Editura Arhiepiscopiei Romano – Catolice, București 1999
Grigore de Nyssa, De Virginitate, 12: SCh 119, Cerf, Paris 1966.
Guillermin, La grace suffisante, Revue thomiste, vol. X, 1902.
Guillet J., Dictionnaire de Spiritualité, Beuchesne, Paris 1976.
Gusdorf G., Signification humane de la liberté, Beauchesne, Paris 1962.
Irineu, Adversus haereses, IV, 14, 1, Sch 100, Cerf, Paris 1965.
Ladaria L. F., Antropologia teologica, Theolohica Piemme, Editrice Pontificia Universita Gregoriana, Casale Monferato 19952.
Millard J. E., Teologie creștină, Cartea Creștină, Oradea 1998, vol. 1.
Moisa C., Dicționar Biblic, Stephanus, București 1996.
Panayotis N., Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Deisis, Sibiu 1999.
Percă A., Teologia morală fundamentală, vol. I, Viața de comuniune cu Dumnezeu, Iași 1994.
Răducă V., Antropologia sfântului Grigore de Nyssa, IBMOR, București 1996.
Richter G., Enciclopedie de la Foi, Cerf, Paris 1965, vl. 2.
Scrieri alese: Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, IBMOR, Bucuresti 1982.
Solignac A., Dictionnaire de spiritualité, Beauchesne, Paris 1976.
Timothy G., Teologia reformatorilor, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea 1998.
Vacant A. –Mangenot E. –Amann E., ed., Dictionnaire de Théologie catholique, Libraire Letouzay et Ané, Paris 1952
Xavier Léon-Dufour, Vocabular de teologie biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Libertatea Si Harul (ID: 121992)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.