Libertatea Si Dreptul LA Opinie

LIBERTATEA SI DREPTUL LA OPINIE

Capitolul I

Libertatea ca valoare umana

Libertatea – evolutia problematicii libertatii

Ce inseamna a fi liber

Libertate si sclavie

Libertatea – capacitate, resurse si interpretare

Libertatea ca valoare fundamental

Capitolul II

Libertatea si puterea

Libertatea presei

Libertatea si puterea

Libertatea individuala si autoritatea

Capitolul III

Libertate si responsabilitate

Libertate si responsabilitate

Libertatea de exprimare

Capitolul IV

Libertatea de opinie in spatial public

Contextul European

Asigurarea dreptului la opinie in statul roman

Mass-media romaneasti si asigurarea libertatii de opinie

Bibliografie

Capitolul I

Libertatea ca valoare umana

Libertatea – evolutia problematicii libertatii

Libertatea a fost si este valoarea umana si politică cea mai larg dezbătută, cea mai des evocată și cea mai insistent apărată de-a lungul timpului. Este unanim recunoscut că libertatea este valoarea politică supremă, deoarece nu ar putea fi vorba despre viață civilizată, cu adevărat umană, în absența ei, nici pentru persoane, nici pentru societate in general. Pledoaria pentru libertate și lupta pentru libertate au constituit două constante ale istoriei omenirii. Cu toate acestea, tema libertății a rămas problematică și în jurul acesteia rămân mai multe întrebări decât răspunsuri certe, unanim acceptate.

Omul intotdeauna a fost pus în fața unor fapte, a unor situații in care sa decida ce vrea, cum vrea, pentru ca nimic nu a fost si este gata făcut, nimic nu este de reînceput la fel, iar reacțiilor individului sunt străine automatismului lucrurilor lipsite de conștiință.

Sentimentul de libertate a fost sursa originală a dezbaterilor filozofice in jurul problemei libertății, sentiment care a acompaniat evolutia omului si orice act voluntar.

Sentimentul libertății a fost însoțit adesea de iluzia că putem face ce vrem, că a decide fără constrângere exterioară înseamna si a decide sustrăgându-ne necesității, ca avem libertatea de vointa si actiune ca pe un dat al constiintei noastre.

Analizând mai atent acest sentiment, constatăm că este de fapt o intuiție este, ca orice intuiție de altfel, neclară si ne aprobată. Este de ajuns sa ne întrebăm „ce simțim atunci când ne simțim liberi” pentru a ne da seama că aceluiași sentiment îi putem asocia un evantai larg si divers de semnificații. Intuiția este deci neclară. Și, întrucât ne putem face iluzii asupra resorturilor deciziilor noastre, întrucât putem să considerăm alegerea noastră liberă, chiar atunci când ea a fost dictată constrângător de modelele culturale, de criteriile sociale de valorizare, de prejudecăți sau pasiuni, de fenomene de alienare, ea nu este nici probantă. Intuiția libertății pune problema, dar nu o rezolvă. A trebuit să se desfășoare un îndelung efort de meditație si constructie filozofică pentru ca însăși problema libertatii să fie formulată pertinent și să constituie cadru teoretic adecvat pentru realizarea ei.

Din perspectiva filosofica si politica, conceptual de libertate a fost surprins in diverse formulari succinte, in masura sa-i dea esenta – redam cateva:

“Libertatea este o valoare.” – Marcus Tullius Cicero

"Libertatea este o stare de spirit.” – Mahatma Gandhi

“Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.” – Denis de Rougemont

“Libertatea e o noțiune pedantă și burgheză.” – Thomas Mann

“Suntem osândiți la libertate.” – J.P. Sartre

„Cei care vor renunța la libertatea esențială pentru a dobândi o fărâmă de siguranță pe moment, nu merită nici libertate, nici siguranță.” – Benjamin Franklin

“Libertatea nu este dreptul de a face ce vrem ci de a face ce se cuvine” – Abraham Lincoln

“Maselor nu le pasă de libertatea individuală, de libertatea cuvântului; ele îndrăgesc autoritatea; prin egalitate înțeleg egalitatea opresiunii – doar indivizii civilizați doresc libertatea.” – Alexandru Herzen

“Există oameni pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea.” – Alfred Jarry

“A fi liber nu înseamnă să poți face ce vrei, ci să ai dreptul să faci ceea ce trebuie.” Papa Ioan Paul al II-lea

”Libertatea este o posesiune de o valoare inestimabilă, care este parte din existența omului, dreptul omului pe care Dumnezeu i l-a oferit, libertatea este partea divină din el.” – Petre Tutea

Semnificația libertatii, ca si concept filosofic, ar putea fi rezumată prin sintagma deja consacrata: "lipsa constrângerilor".

Conceptul de libertate a avut de-a lungul istoriei formulari si utilizări multiple – uneori contradictorii.

Este nevoie, pentru o înțelegere corectă a semnificației acestui concept, să se cunoască contextul filosofic si social – ca nivel al cunoasterii si valorizarii acesteia – în care a fost folosit. In acest sens, s-au cristalizat cateva abordari, pozitii majore de referinta.

Poziția lui John Stuart Mill

Potrivit lui J.S. Mill, libertatea este determinată de raporturile dintre individ și societate. Astfel, sfera libertății umane cuprinde următoarele:

– libertatea lăuntrică (libertatea de conștiință);

– libertatea de exprimare;

– libertatea alegerii unui stil de viață;

– libertatea de asociere liber consimțită.

Mill consideră că societatea nu se poate amesteca în mod legitim în sfera privată a individului decat numai situații excepționale, in perioade de criză ale comunității.

Daca societatea intervine în sfera libertății individuale, filosoful precizează că orice imixtiune a ei – din punct de vedere utilitarist – are doua efecte indezirabile: uniformizarea si oprirea dezvoltării individului.

Poziția lui Isaiah Berlin

In viziunea lui Isaiah Berlin există doua sensuri politice ale conceptului de libertate:

– libertatea negativa;

– libertatea pozitivă.

Precizează ca libertatea negativă reprezinta limita independenței comportamentului individual, fiind astfel identificabilă cu lipsa constrângerilor din partea altor persoane asupra activității individului. În privința acestei folosiri a conceptului de libertate Isaiah Berlin face următoarele precizări:

constrangerea este distinctă de incapacitate – care ține de natură;

libertatea nu are valoare fără condiții adecvate pentru folosirea ei;

nu se poate vorbi despre o libertate – "libertatea socială" – ci doar despre libertate individuala;

libertatea nu este unicul scop al oamenilor, fiind uneori acceptabil să se renunțe la libertate in favoarea altor valori.

Privind libertatea pozitivă, aceasta este înțeleasă de Berlin ca fiind absența unei voințe arbitrare care se impune, adică individul trebuie să fie propriul său stăpân.

Poziția lui Baruch Spinoza (latinizat – Benedictus de Spinoza)

În discursul lui Spinoza, aceasta problemă filosofică are două planuri: cel divin si cel uman, iar libertatea la cele două niveluri este subsumată unor seturi diferite de condiții.

Crezul lui Spinoza că „totul este determinat de necesitatea naturii divine” pare să nu mai lase loc pentru a mai vorbi despre libertate. Însă tot conform lui, „un lucru este liber când acesta există prin simpla necesitate a naturii sale și nu este determinat de forțe externe să acționeze”. Spinoza nu opune libertății necesitatea, ci constrângerea, căci numai dacă un lucru este constrâns să acționeze după o lege impusă, atunci acela nu este liber.

Din acest punct de vedere, Dumnezeu este absolut liber deoarece se autodetermină în totalitate.

Omul lui Spinoza este într-o stare de servitute în măsura în care este determinat de conditiile / circumstanțele externe. Acesta, pentru a fi liber, trebuie să acționeze în baza emoțiilor active, care își au sursa în rațiune și nu în baza celor pasive, care au cauze externe. Divinitatea se reflectă în această utilizare a rațiunii.

Perspectiva existențialistă asupra libertății

Poziția lui J.P. Sartre:

Existențialismul ateu, reprezentat în principal de J.P. Sartre, privește individul ca fiind prin excelență liber.

Prin această libertate consubstanțială se înțelege permanenta existență a cel puțin două opțiuni suplimentare aflate oricând la îndemâna noastră, în orice alegere aparent supusă constrângerilor definitive. Nimic nu este impus, deoarece mai există în ultimă instanță, întotdeauna, soluția alternativă a abandonului sau cea a sinuciderii. J.P. Sartre exemplifică, în “Ființa și neantul”, prin cazul unui recrut care ar fi mobilizat în război, fiind deci obligat să ucidă: de fapt, obligația este doar una aparentă, deoarece în realitate el mai are la îndemână cel puțin două opțiuni: dezertarea sau sinuciderea. Prin urmare, dacă cineva a ucis în război, este pentru că a ales să ucidă.

J.P. Sartre apreciaza ca suntem, ca atare, perfect responsabili pentru fiecare din alegerile vieții noastre, având totdeauna posibilitatea alegerii, iar punctul de vedere contrar, al permanentelor justificări și contextualizări, este punctul de vedere al relei-credințe.

Din noțiunile de libertate și responsabilitate – condiții necesare în viziunea lui J. P. Sartre pentru ceea ce el numește, în "Existentialismul este un umanism", „o existență autentică” – decurg unele directive morale. Dar implicarea “directivelor morale” si conștiința unei vieți autentice este posibilă pe măsură ce ne detașăm de definirea noastră ca identitate prin ochii celorlalți. Astfel se ajunge la un paradox: „privirea” celorlalți ne reifică, ne transformă în obiect al reprezentării, o reprezentare de care depindem și de care suntem rareori responsabili – "Infernul sunt ceilalți" – J.-P. Sartre, Cu usile inchise.

Soluția dată de Sartre acestei probleme constă în asumarea libertății, în respingerea naturii și a punctului de vedere esențialist care definește indivizii ca esențe imuabile.

J.P. Sartre considera ca individul trebuie definit existențial și istoric, în raport cu devenirea sa și cu totalitatea actelor și a alegerilor sale. Omul este văzut ca sumă a faptelor sale și nimic altceva.

In dezbaterea teoretică a acestei probleme filozofice, cu privire la problemele libertății, s-au propus mai multe tipuri de soluții. Succint, vom prezenta câteva dintre ele, nu în ordinea lor cronologică, ci în ordinea în care trecerea de la o interpretare la alta ne permite să surprindem fazele prin care trece procesul progresiv de conceptualizare a libertății, străbătând itinerariul cuprins între adeziunea pasivă la impulsuri și adeziunea activă la valori.

O primă interpretare este cea în care apare Libertatea – Spontaneitate.

Aceasta interpretare este prezentă la gânditorii care identifică libertatea în actele unice, irepetabile, izvorâte din impulsuri vitale sau emoționale, sustrase constrângerilor exterioare.

Este libertatea – capriciu, libertatea bun – plac, sau mai precis, acea ,,liberte – jaillissement’’ (libertate – țâșnitură) exaltată de Bergson în „ Essai sur les donnees immediates de la concience“.

Libertatea este considerată ca ,,un dat imediat al conștiinței“, ca facultatea inerentă a omului de a se raporta sintetic și spontan la actele pe care le îndeplinește, dând curs pulsațiilor și impulsurilor emoționale care ,,țâșnesc“ din ,,străfundurile eu-lui. “

Pentru că definirea este un act exercitat de inteligența cunoscătoare, iar libertatea este proprie actelor care ne socotesc suveran constrângerile inteligenței, o definire a libertății devine principial imposibilă pentru cei ce o reduc la ,, raportul spontan al eu-lui concret cu actul“. ,,Acest raport este de nedefinit pentru că suntem liberi“ – scrie Bergson, conștient că ,,orice definiție a libertății va da dreptate determinismului.”

Sigur, această primă interpretare a libertății este criticabilă. Omul ar deveni un simplu mecanism, cu singura deosebire că își creează iluzia de a fi liber tocmai atunci când este redus la un simplu ,,obiect” într-un angrenaj a cărui funcționare îi scapă cu desăvârșire, iar egocentrismul și narcisimul ar masca pierderea totală ,,a conștiinței de sine”, a capacității de alegere și decizie, a intenției de a înțelege necesitatea. Individul care s-ar considera în afara constrângerilor și-ar confericest raport este de nedefinit pentru că suntem liberi“ – scrie Bergson, conștient că ,,orice definiție a libertății va da dreptate determinismului.”

Sigur, această primă interpretare a libertății este criticabilă. Omul ar deveni un simplu mecanism, cu singura deosebire că își creează iluzia de a fi liber tocmai atunci când este redus la un simplu ,,obiect” într-un angrenaj a cărui funcționare îi scapă cu desăvârșire, iar egocentrismul și narcisimul ar masca pierderea totală ,,a conștiinței de sine”, a capacității de alegere și decizie, a intenției de a înțelege necesitatea. Individul care s-ar considera în afara constrângerilor și-ar conferi atributul libertății oricăror elanuri spontane care ar confunda dorința cu voința și ar da curs, fără cenzură rațională și fără control axiologic pulsațiilor vitale pornite din abisurile subconștientului, s-ar supune, în fond, unor constrângeri tiranice ale unui determinism psihologic implacabil.

Putem spune că această concepție, a unei libertăți – spontaneitate, caută libertatea exact la polul opus ei. Acceptarea pasivă, cvasiautomată a impulsurilor spontane plasează individul într-o zonă a haosului, a nonlibertății, în afara oricărui indiciu al manifestării ei, il trece dincolo de pragul de la care abia începe procesul progresiv de eliberare.

Trecând de acesta faza / treapta, s-a conturat o a doua modalitate de interpretare: Libertatea – Indiferenta.

O asemenea interpretare o întâlnim anticipată de stoici, reluată in formula lui Duns Scott: ,,liberum arbitrum indifferentiae”, mai târziu în ,,Tratatul asupra liberului arbitru“ al lui Bossuet, si relativ recent, unele incidențe și la Albert Camus in ,,Le mithe de Sisyphe”.

Din această perspectivă Libertatea este definită ca facultatea de a decide fără a fi determinat de nici un mobil sau motiv. Se presupune a fi un act voluntar de dominare a impulsurilor și a pasiunilor, eliberarea de prejudecăți și fantasme, de orice solicitări constrângătoare asupra eu-lui, care putea să privilegieze un mod de acțiune față de altul.

Aceasta indiferența deliberată, voluntară este indiciul unei asemenea libertăți, care are drept corolar pentru Bossuet, refuzul sistematic al angajării. In atare conceptie, a fi liber ar însemna, pentru partizanii „indiferenței”, a acționa în afara oricărei rațiuni cu privire la conținutul actului care urmează a fi realizat, a avea puterea de a dobândi independență în raport cu orice mobiluri și, implicit, în raport cu orice ordine a cauzelor, a fi mereu tu însuți.

Nu este greu de sesizat că și o asemenea interpretare este gresita. Ea exaltă ca o perfecțiune a voinței ceea ce este, în fond, o deficiență a cunoașterii. Aceasta interpretare întreține iluzia că a acționa – sau a nu acționa – fără motive, înseamnă a sustrage acțiunea – sau refuzul ei – unor determinări cauzale, confundând eliberarea de constrângeri – posibilă – cu o iluzorie eliberare de necesitate.

Coordonatele acestei conceptii desconsideră faptul că nu te poți domina pe tine dacă nu domini, prin cunoaștere și acțiune eficace, ambianța guvernată de un determinism pe care ,,indiferența” nu-l oprește nici să acționeze și nici să refuze acordul proiectelor noastre, cu realizarea lor.

Aceasta conceptie se sprijină pe ipoteza, greu de susținut, că trăim într-o lume fără repere valorice, în care toate alegerile sunt echivalente. Ori, dacă ar fi așa, alegerea între variantele de acțiune nu mai are sens, decizia devenind arbitrală, iar libertatea imaginară.

Desi respingem si această interpretare, nu putem însă să nu menționăm că ea surprinde, totuși, un prim grad al libertății: libertatea implică puterea voinței umane de ,,a pune între paranteze” automatismele impulsurilor, de a nu accepta pasiv să se dea curs oricăror solicitări ale eu-lui, de a le domina cel puțin prin detașare și disponibilitate, cât timp îi este inaccesibilă dominarea autentică, realizabilă prin cunoaștere și valorizare.

,,Această indiferență – cum spune Descartes – este gradul cel mai de jos al libertății”. Si tot autorul Meditatiilor Metafizice comentează: ,, Căci, dacă eu aș cunoaște întotdeauna, cu claritate, ceea ce este adevărat și ceea ce este bun, nu aș mai fi niciodată în dificultate deliberând ce judecată și ce alegere ar trebui să fac, și astfel aș fi în întregime liber, fără să fiu vreodată indiferent”.

Cea de-a treia interpretare accede în orizontul axiologic, al valorilor, si ne situează cu un pas mai departe pe calea cunoasterii conceptului de libertate.

In aceasta faza se contureaza identificarea libertății cu Liberul Arbitru.

Libertatea încetează a mai fi doar autostăpânire și devine o forță propulsatoare. Ea încetează să mai reziste printr-o indiferență detasata oricăror opțiuni axiologice. Acum, valorile cu polaritatea și ierarhia lor inerentă, solicită eu-l, și se impune alegerea între alternative neechivalente și neindiferente.

Intr-o asemenea alegere voința are, în această fază, pretenția de a-și fi propriul ghid, de a se sustrage oricăror determinari necesare pentru a decide să facă sau să nu facă ceva.

Aici voința apare ca o putere a unui început absolut ca o cauză primară, capabilă să arbitreze și să efectueze, prin virtuțile ei interne, orice alegere între solicitări diferite sau contrare. Voința este ridicată la rang de liber arbitru al actelor umane.

,,Sunt liber, fiindcă fac ce vreau” – v-a spune orgolios personalistul Renouvier, dând o formulare șocantă conceperii liberului arbitru. Mai precis însă, cum remarcă Maxime Glausdorff: ,,se poate concepe libertatea, sub aspectul liberului arbitru, ca fiind puterea absolută de a alege în ceea ce este din start considerat bine sau rău”.

Liberul arbitru nu e nimic altceva decât facultatea umană de a decide între mai multe posibilități de acțiune, neechivalente, grație capacității voinței de a nu se supune unor determinări necesare, exterioare, și de a-și impune suveranitatea absolută.

Orgoliul voinței umane de a se considera drept ,,cauză primară” și a desconsidera determinismul, se plătește scump, cu prețul unei libertăți imaginare într-o dependență absolută față de necesitate. Omul este liber să vrea ceea ce vrea, dar el nu este liber să facă orice vrea. Dacă atunci când își elaborează proiectul, alegând voluntar una sau alta din posibilitățile de acțiune, el desconsideră necesitatea, dar necesitatea „se răzbună” asupra rezultatelor acțiunilor sale, care nu vor concorda cu cele scontate.

”Libertatea absolută nu poate deci produce o operă pozitivă sau o faptă pozitivă”, remarca, pe drept cuvânt Hegel în „Fenomenologia spiritului”.

Pentru a acționa cu adevărat liber, putând să-și realizeze proiectele sale fără a fi stânjenit de necesitate, omul nu are decât o singură cale: să nu o nesocotească, să o cunoască și să o interiorizeze la nivelul mobilurilor care prezidează opțiunea pentru o variantă posibilă de acțiune.

Conceptia liberului arbitru închide calea de acces spre o autentică libertate de acțiune pentru că asociază fără temei descoperirea virtuților de creativitate ale subiectivității umane cu abandonarea determinismului.

Ce-a de-a patra interpretare a conceptului de libertate tratează libertatea exclusiv ca Libertate Existentiala (subiectivă).

Aceasta conceptie se situează undeva pe itinerariul care aduce dinspre libertatea – indiferență și liberul arbitru spre libertatea morală – obiectivă.

Conceptia cu privire la libertatea existentiala reprezintă o dominantă a unor analize ample, efectuate de gânditori cu o formație spirituală diversa, dar care pot fi subsumați unuia dintre cele mai semnificative curente ale filozofiei contemporane: existențialismul.

Punctul de plecare al concepției existențialiste despre libertate este Omul, cu trăirile lui, cu experiențele lui de viață. Omul redus de Husserl la o conștiință pur transcedentală, devine o ființă tensionată emoțional și cu o alcătuire completă globală.

Astfel, pentru existențialism libertatea devine un dat, o structură constitutivă și inalienabilă a omului, fiind rezultanta experienței trăită de ființa umana.

Pentru autorul lucrării „ L’Etre et le Neant”, a fi om este echivalent cu a fi liber. „Libertatea mea – scrie J.P. Sartre – nu este o calitate supraadăugată întrucât omul este o conștiință, un „pentru sine”, iar fiecărui „pentru sine” îi este caracteristică tendința de a se interoga asupra ființării, de a se smulge înafara ei prin îndoială, prin detașare critică, prin suspendarea judecății și de a o neanaliza”. Această posibilitate pentru realitatea umană de a „secreta un neant” este, după Sartre, libertatea.

Intr-o asemenea interpretare, omul este liber pentru că în el și pentru el, existența precede esența deci, pentru că nu există o esență umană prealabilă actelor și trăirilor sale, prin care omul este ceea ce v-a face, datorită acelei puteri de „neantizare” despre care vorbea Sartre. In atare conditii, omul are, desigur, un trecut, dar el poate să-l accepte sau să-l refuze, să-i dea o semnificație sau alta. El se găsește plasat într-o anumită situație, dar el decide și cum să intre în ea, și ce sens să îi dea. O asemenea libertate este totală si încetează să mai fie un privilegiu al voinței, fiind proprie și pasiunilor, emoțiilor, oricăror experiențe în care individul își asumă responsabilitatea alegerii și se angajează cu autenticitate.

La rândul său, Karl Jaspers, considera că existența umană „autentică” presune orientarea omului spre sine, ocolirea frământărilor cotidiene, care l-ar plasa pe om în raporturi cu lumea lucrurilor, conferindu-i doar o existență „neautentică”. Individul nu s-ar putea cunoaște decât prin așa numita lectură a „cifrului” pe care îl oferă experiența trăită, îndeosebi „situațiile limită” – cum sunt eșecurile -, când tensiunea cerințelor contradictorii atinge apogeul și când omul, în fața refuzului realului de a-i realiza proiectul devine introvertit și intuiește în stări de mare tensiune emoțională, caracteristicile alegerilor sale libere, lipsite de repere valorice, misterul său.

Libertatea existențială, căutată de Jaspers prin renunțarea la pretențiile de a gandi universul și retragerea narcisistă în dimensiunile vieții interioare, întâlnește în acest punct interpretarea sartreiană a libertății, ca „perpetuă interiorizare, neantizare și subiectivizare a contingenței” care astfel modificată, trece în întregime „în gratuitatea alegerii”.

Datorită însă erorii metodologice pe care o comite concepția existențialistă în interpretarea libertății existențiale – prin ignorarea dialecticii elementului intern și extern, a elementului subiectiv și obiectiv -, ea nu poate parcurge mai departe calea către înțelegerea libertății ca putere de creare a valorilor, deoarece nu numai că nu găsește ci și interzice din start însăși căutarea unor repere valorice obiective ale alegerilor umane.

Aceasta conceptie duce la o situație paradoxală: existențialismul exaltă libertatea umană, dar o libertate fără puncte de sprijin în realitate, fără repere valorice și care de regulă conduce la eșec.

Chiar dacă unele lucrări ale lui Heidegger sau Jaspers sunt un fel de senzori sensibili de înregistrare fină a înstrăinării umane, iar Sartre s-a dezis public de concepția despre libertate în „L’Etre et le Neant”, făcând apel, sub influența vădită a prestigiului crescând al filozofiei materialiste, existențialismul păcătuiește, în oricare dintre variantele sale mai vechi sau mai noi, prin faptul că identifică libertatea cu alegerea, redusă la un act gratuit.

In viziunea lui Sartre „Omul e condamnat să fie liber. Condamnat pentru că nu s-a creat el însuși și totuși e liber pentru că, odată zvârlit în lume, el este responsabil de ceea ce face … Omul, fără nici un sprijin și fără nici un ajutor, e condamnat, în fiecare clipă, să inventeze omul”.

Logica vieții – potrivit acestei interpretari – conduce personajele operelor sartriene care se autoiluzionează că ar fi libere să-și inventeze viața cum vor, angajându-se în acțiuni obsedate de fascinația actului, de dorința de a înfăptui ceva care să poarte pecetea subiectivității lor, spre o totală discordanță între intenții și realizare.

Antoine Roquetin, personajul principal din romanul lui Sartre: „Greața”, va recunoaște în momente de luciditate: „Eu sunt liber pentru că eu nu pot să fac ce vreau”. Este în acesta replica cheie a personajului sartrien, o sublime recunoaștere a esenței existențialiste despre libertate.

Libertatea existențialistă ne conduce astfel până la limita în care se impune trecerea la o nouă interpretare a libertății.

Ajungem astfel la o a cincea interpretare a libertății: Libertatea de Actiune.

Această conceptie isi propune să treacă dincolo de libertatea internă – subiectivă – a omului, exprimată în posibilitatea de a alege dintr-un evantai de posibilități și de a decide, fără constrângeri exterioare, către libertatea de acțiune – obiectivă – a omului, exprimată în posibilitatea de a realiza efectiv, în mod liber acordul, nestânjenit de constrângeri exterioare, între scopul propus și obiectivul realizat.

Libertatea nu mai apare acum ca o facultate originară, aparținând în mod egal tuturor oamenilor, ci ca un privilegiu a aceluia care s-a eliberat de constrângeri exterioare și de servituți interioare – prejudecăți, pasiune oarbă, ignoranță, impulsuri instinctive – putând realiza neimpiedicat, deci liber, tendința conștientă către înfăptuirea scopurilor pe care si le-a propus. Dar, întrucât aceste scopuri nu reprezintă rezultatul capriciului subiectivist sau a bunului plac al omului, ci apar din condiții obiective ale vieții omului, libertatea de acțiune în realizarea scopurilor – nestânjenită de necesitate – depinde de măsura în care necesitatea a fost cunoscută si interiorizată în mobilurile acțiunii.

O asemenea interpretare străbate ca un fir roșu întreaga istorie a gândirii filozofice, fiind prezenta implicit la Descartes, la Lubnitz – în dictonul său: „ești cu atât mai liber cu cât acționezi mai mult după rațiune” – și explicit la Spinoza și la Hegel, care au impus cugetării filozofice formularea, azi devenită aforistică: „libertatea este necesitatea înțeleasă”.

In aceasta viziune, libertatea marchează trecerea de pe planul ignoranței pe planul cunoașterii și, totodată, trecerea din încorsetarea unor mobiluri egoiste la orizontul acțiunii prin care se realizează conștient necesitatea istorică universală.

Omul, pentru că este o ființă caracterizată prin praxis, poate deveni și altceva decât ceea ce-l face să fie ceea ce este. Cunoașterea rațională, integrată în conștiința umană, devine deschizătoare de orizont valoric în care se realizează corespondența între rezultate și scop, intre finalitatea conștientă și determinațiile obiective.

Intelegand limitele plajei de posibilități pe care îl deschide necesitatea, nimic nu este dinainte jucat și nimic nu se joacă fără el, fără acel plus pe care îl introduce creativitatea omului, omul care a reușit să străbată calea care desparte un individ totalmente condiționat spre o persoană aptă să realizeze prin actele sale altceva decât totalitatea pe care a primit-o în condiționarea sa.

In aceste conditii, libertatea este tocmai acest drum de la exprimarea impulsurilor eu-lui la infaptuirea idealurilor asumate conștient și devenite călăuze de acțiune creatoare sprijinită pe cunoaștere, cumulata cu voința de a promova, de a realiza în mod conștient valori.

Ca o concluzie ne raliem opiniei lui G. Guruitch care afirma că: „libertatea umană constă într-o acțiune voluntară, clarvăzătoare, inventivă și creatoare, care călăuzită de propriile-i lumini și izvorâtă din focul actului însuși, se străduiește să depășească, să răstoarne și să sfărâme toate obstacolele și să modifice, să întreacă și să creeze din nou, toate situațiile.”

Un interesant si viguros punct de vedere cu privire la libertate a exprimat Nicolae Iorga.

În lucrarea “Evoluția ideii de libertate”, Nicolae Iorga prezintă felul în care a fost înțeleasă și interiorizată libertatea în diferite contexte social-istorice și în perioade de timp diferite.

N. Iorga aduce argumentatia necesara si infirmă prejudecata conform căreia preocuparea pentru libertate, ca valoare, își are originea în Revoluția Franceză și în liberalism, ca doctrină de stat. Prin lucrarea sa, Iorga atrage atenția asupra existenței unui atașament pentru ideea de libertate în cele mai diverse societăți încă din antichitate, unde, “în lipsa unei administrații, orice popor își duce viața după propriile tradiții.”

N. Iorga face distincție între autoritatea tradițională, întemeiată pe lipsa personalului administrativ, pe valorile și credințele comunității, și autoritatea modernă, care utilizează aparatul administrativ pentru a se impune în lipsa unei legitimități directe.

In acest sens, Iorga opune libertatea societăților tradiționale / țărănești celor elitare / oligarhice. Două dintre exemplele pe care le analizează autorul sunt Atena și Sparta. Pe când Sparta era exponentul libertății țărănești, care funcționa pe baza “Sfatului oamenilor buni și bătrâni”, Atena era fondată pe baza libertăților cetățenești, pe oligarhie, pe bogăție și intelectualitate. “Libertatea locală și tradițională – afirmă Iorga – e preferabilă oricărei libertăți de piață publică ce se pierde în discursuri care nu mai pot fi îndreptate.” De altfel, modul tradițional de organizare al Spartei îi permite acesteia să reziste în fața Atenei care, după cum susține Iorga “decade din cauza tiraniilor și a lingușirilor îndreptate către rege.”

O altă preconcepție pe care autorul o respinge este acea conform căreia proiectul imperial roman se întemeiase pe libertate ca valoare civică și politică, argumentând că alăturarea celor doua concepte, libertate și imperiu, este o contradicție, imperiul presupunând lipsa libertății.

Istoricul român consideră că datorăm această eroare retoricii, care “împovărează” istoria din dorința de a da Romei un trecut neîntrerupt. Ca și în cazul Greciei Antice, și în Imperiului Roman, precum și în cazul altor societăți, comunitățile tradiționale și-au continuat propriul mod de organizare socială, performanțele lor de supraviețuire în istorie nefiind opera imperiului.

Privitor la Creștinism, pe care Iorga îl numește “fenomen de natură sentimentală”, istoricul pune în discuție, pentru întâia oară, problematica libertății pe cele trei planuri ale realului: social, politic și spiritual, fundamentând-o pe ideea unui Dumnezeu părinte al tuturor, iubindu-și în mod egal fiii.

Subliniaza ca apariția creștinismului, deși a redus-o, nu a reușit să elimine complet scindarea dintre organizarea socială a comunităților tradiționale și cea elitară. Roma, de pildă, a manifestat – spune Iorga – un fel de “snobism creștin”, adică o anumită modă de a deveni creștin. De aceea, susține istoricul român, creștinii îi disprețuiau pentru funcționarii romani, pe care îi asociau cu ofranda pe care trebuiau să o dea zeilor și cu însărcinarea de a-i pedepsi pe creștini.

Sub aspect politic, supunerea față de orice stăpânire a fost unul dintre fundamentele creștinismului, bazat pe înțelegerea faptului că statul este luat întotdeauna de către cei care folosesc forța.

N. Iorga demonstrează, în studiul amintit, că principiul libertății nu este o invenție modernă, ci o stare regasită în toate societățile umane, pentru care libertatea era înțeleasă ca o condiție a binelui comun. “Libertatea este necesitate cu rost” susține Iorga, citându-l pe Spinoza și adaugă faptul că a-ți pierde rostul e echivalent cu a-ți pierde libertatea.

Lucrarea “Evoluția ideii de libertate” prezintă evoluția ideii de om liber în anumite contexte geo-politico-sociale, la date diferite și este un document al existenței și continuității libertății ca valoare în conștiința umană.

De asemenea, lucrarea demonstrează că atașamentul pentru libertate nu este o consecință a modernității, via Revoluția Franceză, ci o realitate cu rădăcini mult mai adânci în istorie, a cărei origine trebuie căutată la nivelul alcătuirii popoarelor.

Ce inseamna a fi liber

Este in firea omului sa-si doreasca sa fie liber, sa aiba cat mai putine – sau deloc –conditionari de orice fel – economice, politice, sociale etc. -, dar totul trebuie raportat la ratiune, necesitate, la sistemul de valori ale societatii in care traieste.

Permanenta raportarea a libertatii atat la ratiune cat si la necesitate, idee care a fost fundamentata in opera lui Spinoza, a fost preluata si dezvoltata de iluministi in cadrul filozofiei politice din secolele XVII-XIX. Corelatia dintre libertate si necesitate a dobandit noi sensuri, prin necesitate intelegandu-se nu doar legile naturii ci si cele juridice, necesare unei bune convietuiri in societate.

Statul "de drept" este fundamentat pe baza acestei corelatii – ratiune, necesitate, sistem social de valori -, iar in cadrul sau, fiecare cetatean e liber, intrucat vointa sa nu este subordonata nici unei alte vointe subiective, ci doar necesitatii sociale obiective exprimata de legile statului.

Rolul statului si al legilor este acela de a asigura conditiile normale de desfasurare a vietii sociale, prin asigurarea drepturilor si libertatilor umane. Libertatea nu poate exista decat in corelatie cu justitia.

A fi liber nu inseamna a face ce vrei ci a nu te supune vointei altuia. Nici chiar stapanul nu poate fi liber in virtutea faptului ca limitand libertatea calorlalti, este supus la randul lui unei vointe dezordonate.

J. J. Rousseau considera ca nu exista libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva se situeaza deasupra legilor. Nici in stare naturala omul nu poate fi liber decat datorita legii naturale care se adreseaza in mod egal tuturor.

Cu privire la libertatea popoarelor, Rousseau afirma ca un popor nu se supune ca o sluga, intrucat are un conducator si un stapan. Poporul este liber in masura in care guvernantii reprezinta organul legii si nu anumite interese particulare. Considera ca intre libertatea individuala si necesitatea sociala trebuie sa existe o reciprocitate.

Aceleasi conditionari, care au fost imbogatite de gandirea si experienta istorica, sunt proprii si lumii de astazi – o viata sociala democratica, o putere legislativa si executiva expresie a comunitatii, o legislatie egala pentru toti, o economie stabila, un sistem de valori morale – toate participand la realizarea unui echilibru dinamic intre libertate si necessitate.

Libertate si sclavie

In decursul istoriei omul a trait si în sclavie, adesea fără să fie conștient și uneori chiar plăcându-i starea lui. Dar omul a aspirat intotdeauna spre libertate.

Omul a iubit si iubește libertatea. Dar ar fi o greșeală să credem că libertatea este un lucru ușor de atins. Există în om un principiu spiritual, independent de lume și de determinismul ei. Eliberarea omului nu este o exigență a naturii, a rațiunii sau a societății, ci a spiritului. Și totuși, omul nu este numai spirit, compoziția lui e complexă, pentru că e în același timp animal, un produs al lumii materiale, dar este spirit. Or, spiritul înseamnă libertate, iar libertatea înseamnă o victorie a spiritului.

Libertatea este mai dificil de construit, in timp ce sclavia se realizeaza mai ușor.

Iubirea de libertate, aspirația spre eliberare sunt indicii ale unui nivel ridicat de insusire a valorilor sociale și dovedeste că în interiorul său omul a încetat să mai fie un sclav.

Individul cucerește libertatea nu scotocind realitatea sau negând-o ci intelegandu-se pe sine in contextul realitatii, al lumii inconjuratoare. Eliberarea spirituală nu se obține decât prin luptă. Spiritul nu este o idee abstractă, un universalism. Nu numai fiecare om, ci chiar fiecare fiinta, mare sau mica, reprezintă o valoare mai existențială decât o idee abstractă, decât generalul și universalul. Eliberarea spirituală a omului semnifică trecerea nu spre abstract, ci spre concret.

Omul liber nu trebuie să se simtă la periferia lumii obiective, ci în centrul lumii spirituale. A fi liber înseamnă tocmai a fi în centru, nu la periferie, adică în subiectivitatea reală, nu în obiectivitatea ideală.

Sentimentul de libertate si eliberarea spirituală înseamnă realizarea persoanei, integralitatea omului. Ea este în același timp o luptă permanenta pentru realizarea unui echilibru interior si punerea acestuia in acord cu necesitatile lumii care ne inconjoara. Victoria împotriva determinismului materiei nu constituie decât unul dintre aspectele problemei persoanei, și nu cel mai important, înainte de toate, este vorba despre o victorie completă asupra sclaviei. Lumea e rea nu din cauza materiei, ci pentru că omul nu este liber, pentru că omul este aservit.

Ar fi încă o greșeală să credem că sclavia este întotdeauna o manifestare a părții animalice și materiale a omului. Sclavia a fost si este determinata de conditiile sociale existente si acceptate, de interesele grupurilor constituite si nivelul sistemului de valori sociale atins la un moment dat.

Sclavia pe care omul o simte ca pe o violență exterioară, ațâțându-i ura, este mai puțin îngrozitoare decât sclavia care îl seduce și pe care până la urmă ajunge să o iubească. Aici este marele pericol al pierderii libertatii omului sau limitarii acesteia in societatea moderna!

Libertatea nu inseamna si nu este egala cu bunastarea materiala, cu capacitatea de miscare. Ea este o stare care poate surprinde si insuficiența, nemulțumirea, starea fragmentară, aspirația spre complet și spre ceea ce este măreț, elemente care pot fi semne atât ale unei stări inferioare, cât și ale unei stări superioare a omului. Bunastarea materiala poate fi o falsă plenitudine, o falsă eliberare de sclavie. Trecerea de la insuficiență la plenitudine, de la sărăcie la bogăție poate fi efectul unei evoluții, și apare efectiv ca atare, când este văzută din afară.

Libertatea poate sa fie sinonima cu activitatea creatoare – ca forma de eliberare de sclavie. Individul nu e liber decât în măsura în care e însuflețit de un elan creator.

Victoria spiritului liber nu este victoria împotriva dependenței elementare a omului în raport cu materia, căci există o victorie mult mai dificilă, însemnând înfrângerea iluziilor mincinoase care reprezintă pentru om o sursă de sclavie, a unei sclavii de care el nu își dă seama. Răul se poate prezenta în existența umană nu numai în forme ușor de descoperit, ci chiar sub falsul aspect al binelui.

Libertatea – capacitate, resurse si inerpretare

Desi este o experienta familiara pentru fiecare dintre noi, libertatea, insa e dificil de definit. Cand incercam sa surprindem semnificatia sa, problema libertatii este abordata, de obicei, intr-un sens negativ, prin inventarierea constrangerilor care o afecteaza.

Intr-o forma mai generala, putem spune ca libertatea este absenta obstacolelor sau a constrangerilor. A fi liber inseamna, in primul rand, a nu fi impiedicat sa faci ceea ce iti doresti, libertatea fiind perceputa ca absenta a constrangerilor exterioare.

Este necesar sa vorbim despre diferite tipuri de libertate politica, economica, sociala, religioasa, individuala, colectiva, libertate de constiinta, de asociere, insa in prim planul discutiilor se situeaza libertatea politica. Dar, despre libertate au fost formulate conceptii cat se poate de diferite, in functie de cadrul sau contextul in care era aceasta abordata sau explicata.

Filosofii stoici au incercat sa justifice faptul ca libertatea e independenta de tot ceea ce nu este in puterea sa. Daca anticii au considerat ca problema libertatii, in contextul relatiilor dintre oameni, tine mai cu seama de problemele morale, necesitatea de a problematiza libertatea, ca valoare politica, a aparut abia in epoca moderna.

Atunci cand ne referim numai la domeniul social-politic, am putea evidentia trei tipuri de abordari.

Una se refera la corelatia dintre libertate si capacitate, la faptul ca o persoana actioneaza intr-un context social unde are libertatea de a face ceva sau capacitatea de a nu face ceva. Cele doua sunt distincte in masura in care sunt liber sa fac anumite lucruri, dar nu sunt capabil sa le fac, dupa cum sunt capabil sa fac anumite lucruri, dar nu si liber sa le fac.

O alta abordare a libertatii se refera la resurse, la mijloacele necesare realizarii unei actiuni. In acest caz am putea face distinctie dintre libertatea formala si libertatea materiala. In functie de societatea in care traiesc, libertatea formala si cea materiala se pot suprapune in proportii diferite, desigur ca ideal ar fi ca ele sa coincida. Dar de cele mai multe ori libertatea materiala este cea care determina intinderea libertatii formale, in sensul ca resursele de care dispunem ne permit anumite libertati.

O a treia abordare se refera la nivelul analizei sau interpretarii. Trebuie analizat daca libertatea este ceva intrapersonal sau interpersonala, adica libertatea tine de subiectul care actioneaza sau de oamenii cu care interactioneaza.

Am putea spune ca libertatea este interpersonala, are sens doar prin raportare la ceilalti, ca e impropriu sa vorbim despre libertate in absenta unui cadrul social-politic.

Libertatea ca valoare fundamental

Este aproape unanim apreciat ca libertatea individuală este dreptul fundamental al persoanei, fiind derivat din dreptul natural al ființei umane. În ciuda vocației pretins „eliberatoare” a marilor ideologii politice ale secolelor XX-XXI, omul se găsește tot mai des captiv al unui sistem social în care mecanismul și mijloacele au ajuns să prevaleze asupra obiectului și a rezultatului final.

Independenta si autonomia de gestiune ale vieții personale și a dreptului de acțiune individuală se opresc doar acolo unde această formă de voință lezează drepturile legitime ale celorlalți indivizi.

Omul, ființă socială prin definiție, este mai presus de orice normativ și reglementare, expresia a doua elemente creatoare de civilizație și cultură: liberul arbitru și libertatea de conștiință.

Ca urmare, statul, rezultat al compromisului social contractual, nu este un scop în sine ori o putere sacrosanctă superioară, ci doar un mijloc prin care interesele individuale care transced sferei private sunt apărate și reprezentate în chip armonios din punct de vedere al corpului social.

Institutiile statului, ca instrument al exercițiului necesităților naționale, au obligația instrumentalizării practice a libertăților individuale. In cadrul acestor institutii suveranitatea poporului fiind valoarea democratică de căpătâi și expresia legitimă a voinței naționale.

Potrivit acestor obligatii, in stat nu trebuie sa existe lege ori normă imuabilă în fața expresiei legitime a principiului voinței naționale, suveranitatea poporului având mai presus de sine doar voința divină.

Libertatea ca valoare fundamental are nevoie de existente unei societati romanesti deschise, nu o societate a impunerii, nici una a „dezordinii organizate”, ci de o societate întemeiată pe libertatea de alegere a persoanei.

Organul suprem al puterii de stat, Parlamentul este instituția care are rolul de a proteja principiul suveranității legitime naționale, fiind rezultatul reprezentativității democratice. Parlamentul este al României iar nu al statului, este expresia voinței naționale și nu a birocrației statale. Rolul fundamental al Parlamentul, ca instituție, este acela de a feri națiunea de riscul oscilării între anarhie și dictat, cele doua extreme care derivă din gestiunea inechitabilă a libertății.

Este regretabil ca astăzi puterea forului de reprezentare și expresie a voinței naționale, Parlamentul, este deseori restrânsă de intervențiile arbitrare ale Guvernului, în calitate de aparat executiv, și, în ultimii ani, de creșterea ponderii decizionale a Curții Constituționale, institutie care tinde să devină o “a treia cameră decizională” a Parlamentului și căreia i s-ar cuveni mai curând un rol consultativ în procesul de deliberare legislativă și un rol decizional rezervat strict litigiilor juridico-constituționale.

De asemenea, este de amintit și faptul că avem nevoie de o separare tot mai clară a atribuțiilor Camerei Deputaților de ale Senatului și invers, astfel ca obiectivul acestei delimitări evidente să fie crearea unui raport de complementaritate între o cameră inferioară dedicată legislației economice, sociale și administrative, iar pe cealaltă parte o cameră superioară concentrată mai intens pe chestiuni precum sunt siguranța și apărarea națională ori politica externă.

Se impune cu acuitate modificarea Constituție – ca izvor fundamental de drepturi, idatoriri si libertati cetatenesti – care să stabilească egalitatea dintre cetățean și stat. Suma indivizilor nu formează organismul statal, ci instituția supremă și legitimă care deține dreptul suveran asupra teritoriului administrat de stat: națiunea. Națiunea fiind entitatea culturală și socială așezată mai presus de stat și reprezintă suma materială și spirituală a cetățenilor care împărtășesc aceeași cultură, tradiție, proprietate publică și instituționalism.

Constitutia asigura ca “Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.”

Este nevoie de a întări și apăra mai bine drepturile și libertățile individuale concretizate prin reprezentativitatea democratică, prin legiferare in interesul cetateanului, prin creșterea rolului dezbaterii parlamentare în procesul politic, prin asigurarea libertatii de manifestare si exprimare a oamenilor cetatii.

Capitolul II

Libertatea si puterea

Libertatea presei

Constitutia statului nostru, inca din primul articol, prevede: „Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate.”

Aceasta prevedere constitutionala se cere inteleasa ca si garantie suplimentara indicand prezenta unor elemente imuabile de drept, definind un model al respectului drepturilor si libertatilor cetatenilor, a pluralismului si diversitatii.

Libertatea presei, in Constitutie, se circumscrie atat libertatii individuale si libertatii de constiinta, cat si libertatii de exprimare si dreptului la informare.

Orice media libere sunt plasate intre doi parametri previzibili: drepturile de care beneficiaza si datoriile contractate fata de societate si consumatorul de presa. Fiecare obligatie care circumscrie dreptul, in logica statului de drept, trebuie sa fie precedata de regula care instituie prerogativa titularului dreptului respectiv.

Constitutia Romaniei asigura, prin prevederile sale, corpusul de drepturi si obligatii ale mass-media cu privire la respectarea libertatii de constiinta, libertatii de exprimare si dreptului la informare.

Articolul 30 al actului nostru fundamental, purtand subtitlul „libertatea de exprimare”, este spatiul in care drepturile si limitele exercitarii lor au fost detaliate.

Important este ca primele patru paragrafe sunt dedicate consacrarii unor principii de la care orice revizuire eventuala a Constitutiei nu le poate deroga si pe care nicio lege a presei, votata de Parlament, nu le poate anula:

„Articolul 30. (1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin acte sau imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisa

(3) Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii

(4) Nici o publicatie nu poate fi suprimata.”

Aceste prevederi / drepturi trebuie cumulate cu cele privind “libertatea de constiinta” si “dreptul la informare”, prevederi care, impreuna creaza esafodajul si tinta / obiectivul dreptului la exprimare al mass-media.

Din pacate in Romania nu exista o lege a presei care sa statueze intr-un mod explicit, amplu si cuprinzator toate aspectele legate de libertatea presei – drepturi, indatoriri, limitari – ce decurg din prevederile Constitutiei, din Convenția europeană pentru Drepturile Omului si jurisdictia Curții europene a Drepturilor Omului.

Am putea spune ca singura lege care sprijina si este benefica libertatii presei este Legea nr. 544 / 2001 privind liberul acces la informatiile de interes public. Prevederile acesteia creaza conditii pentru o buna informare si permite presei sa aduca in plan public elemente de interes: “Accesul liber si neîngradit al persoanei la orice informatii de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul din principiile fundamentale ale relatiilor dintre persoane si autoritatile publice, în conformitate cu Constitutia României si documentele internationale ratificate de Parlamentul României.”

Legea garanteaza accesul “mijloacelor de informare în masa la informatiile de interes public”, concretizand, prin activitatea de culegere si de difuzare a informatiilor de interes public, dreptul “cetatenilor de a avea acces la orice informatie de interes public.” In acelasi timp, obliga autoritatile si institutiile publice sa asigure accesul mass-media la informatiile de interes public.

Libertatea presei, cu referirea la limitele libertatii de exprimare este legitima doar dupa analizarea marjei de manevra pe care Constitutia o rezerva mass-media si actorilor media in concordanta cu prevederile articolului 10 din Convenția europeană pentru Drepturile Omului.

Libertatea si puterea

Sentimentul de libertate le da oamenilor un sentiment de putere pe masura. Au putere asupra lor si asupra a ceea ce dispun! Au senzatia ca sunt mai autentici, pot sa-si impuna vointa in momentul in care se bucura de libertate.

De aceea, de multe ori, dorinta de libertate nu vine dintr-o necesitate profunda de a face ceva neingaduit de ceilalti, ci ca o revolta, pur si simplu, impotriva cenzurii, ca o metoda de afirmare a independentei.

Aprecierile si parerile despre libertate sunt influentate de mediul in care traim si de toate experientele anterioare.

Neindoios ca primele lucruri cu care luam contact pot sa influenteze in mod decisiv evolutia noastra ulterioara.

Se considera ca un om informat e un om liber. Da si nu!

S-ar putea sa fie mai putin liber decat cel neinformat pentru ca orice informatie e asimilata, vrem-nu vrem, si cu urma modului in care a fost prezentata – forma, “ambalajul.”. Nu exista informatie pura.

Prin urmare, nu putem sa ne dam seama in ce masura suntem dependenti de modul in care am primit o informative. Nu putem sa stabilim exact daca ceea ce credem, ceea ce stim si ceea ce vrem ne apartine, reprezinta in totalitate vointa noastra sau ne-au fost induse. Este greu de stabilit daca un om caruia i s-ar "servi" doar informatie pura, fara "resturile" valorice – bun-rau – ar fi capabil sa ia o decizie corecta. In acelasi timp, nu exclus ca libertatea absoluta sa conduca, in ultima instanta, la un blocaj.

Indivizii care se simt liberi se simt mai impliniti, mai stapani pe ei si dovedesc o mai mare doza de realism in luarea deciziilor, in alegerile pe care le fac.

Desi au sentimental libertatii, de cele mai multe ori, disparitia cenzurii externe duce la constientizarea, sau manifestarea cu putere, a cenzurii interne. Regulile acestei cenzuri sunt stabilite tot pe baza informatiilor asimilate in timp si, evident, a experientelor de viata. Dar si acestea au fost transformate in informatii depozitate in diferitele straturi ale subconstientului nostru, cu ajutorul mecanismelor noastre de gandire, dependente de informatiile asimilate anterior. E un cerc vicios. Nu suntem siguri ca suntem liberi cu adevarat!

Cred ca de multe ori, in multe situatii oamenii nu vor sa fie liberi, de fapt. Atunci cand se trezesc fata in fata cu viata, de cele mai multe ori ostila si misterioasa, isi inventeaza singuri repere intre care sa se simta in siguranta si pe care le transfera celorlalti in timpul interactiunii cu ei. Cred ca oamenilor le este mai frica de a fi pusi in situatia de a alege decat de a accepta o varianta sau alta, in functie de constrangerile exterioare.

De regula, atunci cand exista mai multe variantele de ales, cu atat oamenii pierd mai mult timp in a alege una si cu atat sunt mai speriati de faptul ca s-ar putea sa fi gresit in alegerea facuta.

Iar atunci cand nu exista constrangere exterioara, indivizii isi construiesc una interioara pentru a le fi mult mai usor in a alege. Asta ne scuteste de multe blocaje psihice si emotionale, ne ajuta sa mergem inainte si sa nu inghetam in fata unei probleme a carei solutii trebuie aleasa.

Nu putem sti daca suntem liberi, cu adevarat, atunci cand luam decizia sau suntem, de fapt, dependenti de frica noastra de a fi liberi.

Asadar nu exista libertate totala, decat in cazul in care ai putea sa te dezvolti intr-un mediu complet lipsit de clisee si in care informatia sa-ti fie disponibila in totalitate, in stare pura si in mod instantaneu.

In cele din urma, fiecare se simte liber intr-o masura mai mare sau mai mica, si la un moment dat sau altul. Nu poti lupta pentru libertatea altuia, doar pentru a ta, pentru ca libertatea e un sentiment ce vine din interior. Dar poti lupta – si trebuie (!) – pentru libertatea colectiva, de unde isi are izvorul si libertatea ta.

In ceea ce priveste libertatile specifice, luand ca exemplu libertatea de expresie, am putea spune ca Romania este in continuare, la un nivel discutabil. Evident ca nu se mai practica metodele trecute atat de “transparente” de reducere la tacere a persoanelor incomode, dar asta nu inseamna ca toate lucrurile sunt bune si frumoase. Oamenii stiu foarte bine ce inseamna cenzura sau autocenzura.

Consider ca pentru noi toti libertatea ar trebui sa reprezinte un drept fundamental si in acelasi timp sa fim mereu constienti ca odata cu ea vine si obligatia de a nu ingradi libertatea altora.

Trebuie sa lasam frica la o parte si sa ne exercitam dreptul la libertate cu responsabilitatea necesara.

Libertatea individuala si autoritatea

Libertatea individuala depinde de comunitatea, societatea unde ne aflam. Daca societatea / comunitatea este tiranica sau democratica, atunci si libertatea individuala are o arie de manifestare mai restransa sau mai ampla. Mediul in care traim impune “necesitatea” care este “inteleasa” de libertate.

Autoritatea se impune prin lege, care, functie de natura societatii, poate sau nu sa corespunda si sa fie expresia intereselor generale ale tuturor sau ale unui grup sau unor grupuri sociale care domina societatea.

Autoritate de stat care își arogă libertatea totală de acțiune în numele scopului de a asigura binele general nu-și poate asuma anticipat obligații, prin reguli generale și formale, care sa împiedice arbitrarul.

Autoritatea guvernamentala sau locala nu trebuie să decidă mergand pana la amanunt. Deciziile trebuie sa priveasca principiile formale sau statornicite anticipat pe perioade medii sau îndelungate. La adoptarea unor decizii trebuie, de fiecare data, evaluate ponderea intereselor diverselor persoane și grupuri.

In definitiv, interesele unei anumite parti, de regula majoritare, vor fi hotărâtoare pentru a stabili ce decizii / hotarari se vor lua. Numai aceste interese trebuie să devină parte din legile care se vor adopta si care urmeaza a fi impuse prin aparatul coercitiv al statului.

Autoritatea trebuie să satisfacă nevoile reale ale oamenilor pe măsură ce acestea se ivesc și să opteze deliberat între aceste nevoi. Ea trebuie să ia mereu decizii în chestiuni cărora nu li se pot găsi soluții numai pe baza unor principii formale, iar la luarea acestor decizii trebuie sa ierarhizare in mod optim si armonios nevoilor indivizilor componenti ai societatii.

Plecand de la principiul ca “ceea ce nu este interzis este permis”, majoritatea indivizilor sunt convinși că, atâta timp cât nu sunt obligați în mod deschis de o putere exterioară să facă ceva, hotărârile lor sunt ale lor și că, dacă doresc ceva, ei sunt si fac cei care doresc.

Pe de alta parte, aceasta este una din marile iluzii pe care ni le facem despre noi înșine. Aproape toate hotărârile noastre nu sunt cu adevărat ale noastre, ci ne sunt sugerate din afară. Mai mult, noi reușim să ne autoconvingem că suntem cei care am luat hotărârea, când, de fapt, ne-am conformat așteptărilor celorlalți, împinși de frica de izolare și de rescurile directe sau indirecte existente la adresa vieții, libertății și liniștii noastre.

Capitolul III

Libertatea de exprimare

Libertate si responsabilitate

Aceste conceptele au multe abordari si intelegeri diferite.

Intelegerea si perceperea acertor concepte depinde de fiecare persoana in parte.

Fiecare individ este unic, in felul sau. Un tanar are impresia ca are dreptul sa realizeze orice doreste si ca i se cuvine totul. Tanarul face abstractie ca traieste intr-o comunitate si ca pe langa libertate are responsabilitatea de a atinge un scop fara sa dauneze sau sa afecteze negativ viata celor din jur. Dar, pe masura ce se maturizeaza, realizeaza ca libertatea de care aude in fiecare zi este o libertate limitata deoarece aceasta inseamna si responsabilitatea de a face mereu bine si de a nu afecta in rau viata celor care il inconjoara.

De-a lungul istoriei, mari ganditori ai lumii au dezbatut aceste teme – libertatea si responsabilitatea – si fiecare a ajuns la o concluzie personala, diferita sau asemanatoare, de cea a celorlalti.

De acord, ca libertatea se refera la posibilitatea de a alege asupra propriei vieti insa cu anumite limite. Fiecare dintre noi avem puterea de a alege din ce ni se ofera, avem datoria, totodata, de a nu ingradi libertatea celorlalti.

Trebuie inteles ca libertatea absoluta nu exista deoarece daca oricine ar fi liber sa faca orice atunci fara voia sa ar lua dreptul la libertate altcuiva. Exemple elocvente in acest sens sunt existenta sclaviei, existenta unor popoare aflate sub suzeranitatea altora, ceea ce reprezinta tot o forma de sclavie, regimurile politice tiranice existente de-a lungul anilor. Un regim tiranic, dictatorial incalca dreptul la libertate a unei intregi polpulatii. Tot o incalcare al acestui drept este si discriminarea sau abuzurile in familie.

Parerile marilor ganditori ai lumii surprind intr-un mod sintetic raporturile dintre libertate si responsabilitate:

“Libertatea înseamnă a fi ceea ce vrei din ceea ce poți.” Antoine de Rivarol

“Libertatea nu este numai ocazia de a face așa cum dorești; nu este numai ocazia de a alege dintre mai multe alternative. Libertatea este, înainte de toate, șansa de a formula toate alegerile disponibile, de a le discuta – și apoi, ocazia de a alege.” Charles Wright Mills

“Libertatea umană constă într-o acțiune voluntară, clarvăzătoare, inventivă și creatoare, care călăuzită de propriile-i lumini și izvorâtă din focul actului însuși, se străduiește să depășească, să răstoarne și să sfărâme toate obstacolele și să modifice, să întreacă și să creeze din nou, toate situațiile.” Georges Guruitch

“Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.” Abraham Lincoln

“Libertatea înseamnă răspundere, de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea.” George Bernard Shaw

“Libertatea este necesitatea înțeleasa.” Gheorghi Valentinovici Plehanov

“Libertatea constă în a ne domina pe noi înșine și în a domina natura exterioară, dominare întemeiată pe cunoașterea necesităților naturii.” Friedrich Engels

“Responsabilitatea este prețul măreției.” Winston Churchill

“Libertatea nu este doar un drept, ea este o sarcină permanentă, un proces de durată.” Kurt Biedenkopf

“Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc.” Jean-Jacques Rousseau

“Libertatea înseamnă să fim responsabili pentru noi înșine.” Friedrich Nietzsche

“Libertatea este posibilitatea de a avea îndoieli, posibilitatea de a face o greșeală, posibilitatea de a căuta și experimenta, posibilitatea de a spune “Nu” oricărei autorități – literare, artistice, filozofice, religioase, sociale și chiar politice.” Ignazio Silone

Libertatea de exprimare

Toate societățile democrate considera si accepta unanim că libertatea de exprimare este esențială pentru ele.

Prin urmare, aproape toți membrii Organizației Națiunilor Unite au semnat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Declarația precizeaza că “Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; acest drept include libertatea de a avea opinii fără amestecul cuiva și de a căuta, primi și difuza informații și idei prin orice mijloace media, indifferent de frontiere.”

Convenției Drepturilor Omului a Consiliul Europei vine cu prevederi in plus si detaliaza dreptul la libera exprimare pentru cetatenii statelor membere ale Uniunii Europene.

Punerea sub semnul intrebarii al acestei doctrine înseamnă negarea universalității libertății de informare, care este un drept fundamental al omului.

Libertatea de exprimare reprezinta unul din punctele principale care deosebesc tarile democratice de tarile nedemocratice.

Libertatea de expresie în societățile democrate si autoguvernarea cere ca cetățenii să aibă informații corecte, adecvate și de actualitate despre problemele pe care le întîmpină societatea. Cand ideile pot fi auzite, cunoscute, examinate sau supuse întrebărilor, societatea se poate dezvolta cultural, economic și științific.

Exprimarea liberă duce la pace sociala, face și ca oamenii să își elibereze supărarea sau frustrarea față de autorități sau în legătură cu alte probleme. Libertatea de expresie scade probabilitatea ca oamenii să apeleze la mijloace violente pentru a se exprima rămanand unul dintre cele mai de bază drepturi ale omului într-o democrație.

Guvernele democrate protejează libertatea de exprimare, dar stabilesc si un echilibru între protecția și limitele libertății de exprimare.

Democrațiile limitează sau interzic anumite tipuri de exprimare pe care le consideră dăunătoare sau periculoase. Un exemplu de astfel de tensiune între libertatea de exprimare și alte valori ale democrației, este exprimarea urii în public – exprimare care promovează ura sau violența împotriva altor persoane sau grupuri din societate.

Guvernele democrate limiteaza sau sancționeaza conținutul anumitor tipuri de exprimare, cum ar fi obscenitatea, reclama – sau altă exprimare în scop commercial -, defăimarea, provocarea și incitarea.

Interzicînd exprimarea urii în public, guvernul echilibrează libertatea de exprimare cu alte valori democratice cum sunt respectul și toleranța.

Pedepsind exprimarea urii în public se realizează o protecție egală pentru toate persoanele. Pedepsind exprimarea urii în public se previne transformarea relațiilor de putere inegale în discriminare explicită. Atunci cand exprimarea urii se face împotriva grupurilor slabe și disprețuite, respectivele grupuri nu suferă doar din cauza urii, ci și pentru că sunt lipsite de puterea majorității.

Dacă guvernul greșește echilibrul, poporul poate întotdeauna să îl schimbe!

In articolul 10 al Convenției Drepturilor Omului a Consiliul Europei se spune că “Fiecare persoană are dreptul să se exprime liber fără amestecul autorităților publice și indiferent de frontiere.”

Dar articolul 10 cuprinde și o lungă listă de excepții. Libertatea putand fi limitată pentru prevenirea crimelor, apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății și moralei publice, a autorității și imparțialității puterii judecătorești și a “reputației sau drepturilor celorlalți.”

Democratia și libertatea de exprimare au o determinare istorica.

Multe societăți democratice sunt compuse din oameni de rase și culturi diferite, vorbind limbi diferite, avînd religii și origini etnice diferite. Uneori apar tensiuni între majoritate și diverse minorități religoase, etnice, culturale sau ideologice. Asemenea tensiuni pot crește în timpul perioadelor de instabilitate economică sau socială sau cînd un grup se simte tratat discriminatoriu.

Unele dintre aceste revendicări își au originea cu multe secole în urmă.

Important este ca democrațiile sa împărtășeasca același devotament față de libertatea de expresie, egalitate și respect pentru cetățenii lor.

Dar modul in care echilibrează ele aceste valori depinde, în parte, de dezvoltarea si de istoria specifică fiecărei țări.

Capitolul IV

Libertatea de opinie in spatial public

Contextul European

Convenția Europeană pentru Drepturile Omului este cea mai importantă formă de exprimare a atașamentului profund al Statelor membre ale Consiliului Europei față de valorile democrației, păcii și justiției, iar prin intermediul lor față de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale indivizilor afl ați sub jurisdicția lor. Convenția europeană pentru Drepturile Omului a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Pe parcursul ultimilor 50 de ani acest instrument a evoluat grație interpretărilor dispozițiilor sale de către Curtea europeană a Drepturilor Omului și Comisia europeană a Drepturilor Omului, precum și datorită activității Consiliului Europei. Cel din urmă a adoptat protocoale adiționale care au extins domeniul de aplicare al Convenției, rezoluții și recomandări, care au dezvoltat și au propus norme de conduită Statelor membre și au impus sancțiuni statelor care nu respectau prevederile acestui instrument.

Astfel, Convenția este parte a sistemului de drept al Statelor Părți și aplicarea prevederilor ei este obligatorie pentru instanțele judecătorești naționale și autoritățile publice naționale. Respectiv, orice individ, aflat sub jurisdicția Statelor vizate, se bucură de drepturile și obligațiunile care decurg din Convenție și, prin urmare, poate, în cadrul intern, invoca direct textul Convenției și jurisprudența Curții, care trebuie să fi e aplicate de instanțele judecătorești naționale.

Aproape toate Statele Părți la Convenția europeană pentru Drepturile Omului au integrat Convenția în legislația lor națională.

Mai mult decăt atât, autoritățile naționale, inclusiv instanțele judecătorești, trebuie să acorde Convenției prioritate asupra oricărei legi naționale ce contravene ei sau jurisprudenței Curții.

Subliniem ca textul Convenției nu poate fi interpretat separat de jurisprudența sa. Convenția funcționează în conformitate cu un sistem de drept comun. Hotărârile Curții europene a Drepturilor Omului explică și interpreteză textul. Ele constituie precedente obligatorii, al căror statut juridic este cel al normelor juridice obligatorii.

Prin urmare, odată cu ratificarea Convenției, autoritățile naționale ale Statelor semnatare, inclusiv cele care practică un sistem de drept civil „continental”, trebuie să considere hotărârile Curții legi obligatorii.

În această ordine de idei, trebuie să înțelegem că în prezent, chiar și sistemele tradiționale de drept continental, practică un sistem mixt de drept continental și de drept comun, unde jurisprudența are aceiași valoare ca și legile adoptate de Parlament.

În contextul unei democrații politice efective și respectării drepturilor omului enunțate în Convenției, libertatea de exprimare nu este importantă numai prin valoarea sa intrinsecă, dar și prin rolul central pe care îl joacă în respectarea altor drepturi înscrise în Convenție.

În lipsa unei garanții solide a dreptului la libertatea de exprimare, protejat de instanțele judecătorești independente și imparțiale, nu există o țară liberă și, respectiv, un regim democratic. Această afirmație generală este incontestabilă.

Libertatea de exprimare nu este numai un drept cu valoare majora, dar și o parte componenta a altor drepturi consacrate în Convenție, așa cum este libertatea de asociere. În același timp, libertatea de exprimare poate veni în contradicție cu alte drepturi garantate de Convenție, printre care dreptul la un proces echitabil, la respectarea vieții private, la libertatea de conștiință și religie. În eventualitatea unor astfel de conflicte, Curtea impune stabilirea unui echilibru în scopul determinării preeminenței unui drept asupra altuia. Echilibrul intereselor contradictorii, dintre care unul este libertatea de exrpimare, evidențiază și importanța celui din urmă.

Curtea a declarat în repetate rânduri că „Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițile primordial ale progresului său și ale dezvoltării fiecărui individ” sau, „presa joacă un rol predominant într-un stat de drept”

Protecția libertății de exprimare este o condiție esențială pentru garantarea unui regim politic democratic și pentru dezvoltarea fiecărei persoane.

În pricipiu, protecția oferită de Articolul 10 se extinde asupra tuturor tipurilor de exprimare indiferent de contextul acestora, care sunt diseminate de către un idivid, grup sau mass-media. Unica restricție cu privire la conținut, care a fost aplicată de către Comisie, viza răspândirea ideilor, care promovau rasismul și ideologia nazistă și instigau la ură și discriminare rasială.

Comisia s-a bazat pe prevederile articolului 17 și a hotărât că libertatea de exprimare nu poate fi utilizată astfel, încât să ducă la distrugerea drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Astfel de decizii aplică teoria paradoxului toleranței: o toleranță absolută poate duce la tolerarea ideilor care promovează intoleranța, care, în cele din urmă, ar putea suprima toleranța.

In aceasta viziune, statele sunt obligate să justifice orice ingerință în orice fel de exprimare.

Conform declarației Comitetului Miniștrilor „orice restricție asupra dreptului în cauză va fi incompatibilă cu natura unei societăți democratice”.

Autoritatile nationale si locale nu trebuie să încerce să indoctrineze cetățenii aflați sub autoritatea lor și să opereze distincții între indivizi în funcție de opiniile împărtășite. Mai mult decât atât, promovarea informațiilor unilaterale de către aceste autoritati poate constitui un obstacol serios și inacceptabil pentru exercitarea libertății de opinie.

Dreptul la libertatea de opinie, de asemenea, protejează indivizii împotriva unor posibile consecințe negative, care rezultă în cazurile când indivizilor li se atribuie anumite opinii ca urmare a declarațiilor publice anterioare.

Libertatea de opinie cuprinde libertatea negativă a unei personae, adica dreptul de a refuza comunicarea propriilor opinii.

In viziunea Curtii, libertatea de a comunica informații și idei are o importanță primordială pentru viața politică și structura democratică a unei țări. În absența acestei libertăți este imposibilă organizarea unor alegeri cu adevărat libere si desfasurarea unei vieti sociale si economice cu respectarea principiilor democratice. În plus, o exercitare deplină a libertății de a comunica informații și idei permite critica liberă a guvernului, care constituie indicatorul principal al unui sistem de guvernare liber și democratic.

După cum a declarat Curtea în 1976, funcțiile sale de supraveghere „impun asupra sa obligația de a atrage o atenție deosebită principiilor caracteristice unei „societăți democratice”. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițile primordial ale progresului său și ale dezvoltării fiecărei persoane”.

Libertatea de a critica guvernul a fost confirmată în mod explicit de către Curte în 1986: este de datoria presei „să comunice informații și idei dezbătute în arena politică, la fel ca și cele privind alte domenii de interes public. Presa nu are numai datoria de a comunica astfel de informații și idei, dar publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi”.

În mod evident, libertatea de a comunica informații și idei este complementară libertății de a primi informații și idei.

Aceasta este valabila în ceea ce privește presa scrisă și audiovizualul.

Cât privește cel din urmă, Curtea a declarant că amestecul autorităților naționale în relațiile dintre postul de difuzare și telespectatorul / ascultătorul nu este permis, deoarece ambele părți au dreptul de a avea contact reciproc direct.

Libertatea de a comunica informații și idei cu privire la chestiuni economice – așa numitul discurs commercial – este de asemenea garantată de articolul 10. Cu toate acestea, Curtea a decis că în acest domeniu autoritățile naționale se bucură de o libertate mai largă de apreciere.

De asemenea, creația și reprezentațiile artistice, precum și distribuirea lor, este percepută de Curte ca o contribuție majoră la schimbul de idei și opinii, o component esențiala al unei societăți democratice.

Declarând că libertatea artistică și difuzarea liberă a operelor de artă este limitată numai în societățile nedemocratice, Curtea a afirmat că „prin intermediul activității sale creative, artistul își exprimă nu numai viziunea personală asupra lumii, dar, de asemenea, exprima perceperea societății sub autoritatea căreia se află. În această măsură arta nu numai contribuie la formarea unei opinii publice, dar este și modul de exprimare a acesteia, și poate confrunta publicul cu problemele majore actuale.”

Foarte interesanta este distinctia distincția clară pe care o face Curtea între informații (fapte) și opinii (judecăți de valoare) declarand că „existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit … În cazul judecăților de valoare, proba veridicității este imposibilă, iar exigența administrării ei afectează esența libertății de opinie, care constituie unul din elementele fundamentale ale dreptului garantat de articolul 10 din Convenție.”

În timp ce opiniile sunt puncte de vedere sau declarații personale asupra unui eveniment sau situații și nu sunt susceptibile de probațiune, faptele, adevărate sau false, în baza cărora se formează o opinie, s-ar putea dovedi a fi adevărate sau false. Curtea a declarat inacceptabilă ideia „că un ziarist ar trebui împiedicat să exprime judecăți de valoare critice, cu condiția că el sau ea să poată dovedi adevărul”.

Prin urmare, deopotrivă cu informațiile sau datele care pot fi verificate, criticile sau speculațiile, care nu pot fi supuse probei veridicității sunt, de asemenea, protejate de articolul 10.

În plus, judecățile de valoare, în special cele exprimate asupra problemelor dezbătute în arena politică, se bucură de o protecție special – în conformitate cu exigența pluralismului opiniilor, care este cu adevarat crucială într-o sicietate democratică.

Distincția între fapte și opinii, precum și interzicerea probei veridicității cu privire la cele din urmă, devine extrem de importantă în sistemele de drept național, care în continuare prevăd aplicarea probei veridicității asupra infracțiunilor de „insultă”, care vizează exprimarea ideilor și opiniilor.

Mai mult, în ceea ce privește faptele, Curtea a recunoscut apărarea bunei credințe în scopul acordării mijloacelor de informare în masă „a unui spațiu rezervat pentru eroare”. Spre exemplu, în anumite spete Curtea a remarcat că „nu s-au adus dovezi că faptele descriese în articole erau în totalitate false și că serveau alimentării unei campanii de defăimare a lui …”

În fond, apărarea bazată pe buna credință substituie proba veridicității. În cazul când un ziarist sau un organ de presă urmărește un scop legitim, chestiunea în cauză se circumscrie unui interes public și au fost depuse eforturi rezonabile în vederea verificării faptelor, presa nu trebuie să poarte responsabilitate, chiar dacă faptele respective au fost dovedite a fi false.

Oricum, o bază faptică suficientă trebuie să sprijine judecățile de valoare.Dar, după cum a subliniat Curtea „chiar și în cazurile în care o declarație constituie o judecată de valoare, proporționalitatea unei ingerințe poate depinde de existența unei baze faptice suficiente pentru afirmația contestată, din timp ce chiar și o judecată de valoare fără o bază faptică poate fi excesivă”.

Curtea apreciaza ca libertatea de a primi informații și idei include dreptul de a colecta informații și de a căuta informații, utilizând toate sursele legitime disponibile. Libertatea de a primi informații, de asemenea, acoperă emisiunile televizate internaționale.

Deși libertatea de a primi informații și opinii se referă la mijloacele de informare în masă, acordându-le dreptul de a comunica publicului astfel de informații și idei, Curtea, de asemenea, include în această libertate și dreptul publicului de a fi informat în mod adecvat, în special asupra problemelor de interes public.

Cu toate că articolul 10 nu menționeaza în mod explicit libertatea presei, Curtea a elaborat o jurisprudență vastă care furnizează un ansamblu de principii și norme care conferă presei un statut special în exercitarea libertaților consecrate în articolul 10.

Acesta este motivul pentru care considerăm că libertatea presei merită un comentariu suplimentar în raport cu prevederile articolului 10.

Un alt argument în favoarea unei examinări speciale a libertății presei este furnizat de practicile naționale: în mare măsură, victime ale ingerinței autorităților naționale în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare sunt mai curând ziariștii decât alte persoane.

În acest sens, Curtea a argumentat că libertatea presei este unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul află și îsi formează opinii despre ideile și atitudinile conducătorilor politici și, prin urmare, că libertatea dezbaterii politice este esența conceptului de societate democratică. Acesta este motivul de ce Curtea acordă dezbaterii chestiunilor politice de către presă o protecție extrem de largă în conformitate cu prevederile articolului 10.

O altă problemă importantă, inerentă libertății presei, vizează publicarea zvonurilor și a afirmațiilor, adevărul cărora nu poate fi dovedit de către ziariști.

După cum s-a menționat anterior, Curtea a declarat că judecățile de valoare nu trebuie să fie supuse probei veridicității.

In asemenea spete, Curtea a apreciat exigența veridicității ca fiind o probă nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă și a declarat că presa nu ar fi în stare să publice aproape nimic dacă va fi obligată să publice numai fapte integral verificate.

În mod evident, considerațiile Curții trebuie să fi e plasate în contextul dezbaterilor publice asupra problemelor de interes public.

Difuzarea în mass-media a declarațiilor făcute de persoane terțe este un alt subiect examinat de Curte. În asemenea spețe, Curtea a declarat că „sancționarea unui ziarist pentru că a ajutat la difuzarea unor declarații făcute de un terț … ar obstrucționa în mod grav contribuția presei la dezbaterile privind chestiunile de interes public și nu ar trebui luată în considerare decât dacă există motive serioase.”

Articolul 10 prevede, de asemenea, protecția surselor jurnalistice.

Curtea a evidențiat că protecția surselor jurnalistice constituie una din condițiile de bază ale libertății presei. Curtea a afirmat că „lipsa unei astfel de protecții ar împiedica sursele să sprijine presa în activitatea ei de informare a publicului cu privire la chestiunile de interes public. Aceasta ar submina rolul vital de câine de pază al presei și ar afecta posibilitatea presei de a oferi informații corecte și demne de încredere”.

Cu privire la reglementarea sistemului de autorizarea, Curtea a afirmat că competența autorităților naționale nu poate fi exercitată decât pentru scopuri tehnice și într-un mod care nu aduce atingere libertății de exprimare și satisface exigențele impuse de articolul 10 „ …scopul celei de a treia fraze enunțate în articolul 10 paragraful 1 din Convenție este de a preciza faptul că statelor li se permite să reglementeze printr-un sistem de acordare a autorizațiilor organizarea radiodifuziunii pe teritoriul lor, în special în ceea ce privește aspectele tehnice ale acesteia … Acest fapt nu implică că măsurile de autorizare trebuie să cadă sub rezerva cerințelor impuse de articolul 10 (paragraful 2), dat fiind faptul că în caz contrar rezultatul va contraveni obiectului și scopului general urmărit de articolul în cauză.”

Curtea considera ca monopolurile publice în domeniul mijloacelor audiovizuale de comunicare în masă sunt pasibile de a încălca prevederile articolului 10, în special pentru că acestea nu asigurau pluralitatea surselor de informare.

Un astfel de monopol nu este necesar într-o societate democratică și poate fi justificat numai de o necessitate socială presantă. Oricum, în societățile moderne, multiplicarea metodelor de difuzare și dezvoltare a televiziunii transfrontaliere face imposibilă justificarea existenței monopolurilor. Din contra, diversitatea cerințelor publicului nu poate fi satisfăcută numai de o singură societate de radiodifuziune.

Publicitatea comercială difuzată de mijloacele audiovizuale este de asemenea protejată de articolul 10, chiar dacă autoritățile naționale beneficiază de o largă libertate de apreciere privind necesitatea restrângerii libertății de exprimare în acest domeniu.

Se apreciaza ca, in principiu, publicitatea trebuie să fi e concepută ținând cont de responsabilitatea față de societate, iar valorile morale, care constituie fundamentul oricărei societăți democratice, trebuie să fie respectate cu precauție. Orice tip de publicitate adresată copiilor ar trebui să excludă informații care ar putea prejudicia interesele lor și trebuie să respecte dezvoltarea lor fizică, psihică și morală.

Curtea protejeaza in ansamblu libertatea de exprimare. Noțiunea de „exprimare” protejată de

articolul 10 nu se limitează numai la cuvinte scrise sau vorbite, dar se extinde și asupra tablourilor, imaginilor și acțiunilor menite să exprime o idee sau să prezinte informații. În unele circumstanțe, forma de exprimare cade sub incidența articolului 10.

Mai mult decât atât, articolul 10 protejează nu numai conținutul informațiilor și ideilor, ci și forma în care acestea sunt exprimate. Prin urmare, documentele publicate, emisiunile radio, tablourile, filmele sau sistemele electronice de informare sunt de asemenea protejate conform prevederilor acestui articol.

De asemenea, mijloacele de producere și comunicare, transmitere sau distribuire a informațiilor sau ideilor se încadrează în câmpul de aplicare a articolului 10 și Curtea este conștientă de dezvoltarea vertiginoasă a astfel de mijloaceîn diferite domenii.

In viziunea Curtii, libertatea de exprimare include libertatea negativă de a păstra tăcerea.

Protecția exprimărilor, care implică un risc de prejudiciere sau de fapt prejudiciază interesele persoanelor terțe, este caracteristică domeniului de aplicarea a articolului 10.

De obicei, opiniile împărtășite de majoritate sau de grupuri mari, nu constituie obiectul unui eventual amestec din partea statelor. Acesta este motivul pentru care protecția conferită de articolul 10, de asemenea, se extinde și asupra informațiilor și opiniilor exprimate de grupuri mici sau de un individ, chiar dacă o astfel de exprimare șochează majoritatea.

Tolerarea punctelor de vedere ale unui individ constituie o componenta importanta a sistemului politic democratic.

Denunțând tirania majorității, John Stuart Mill a declarat: „dacă întreaga omenire cu excepția unei persoane ar fi împărtășit aceeași opinie, omenirea nu ar mai fi justificată să reducă la tăcere această persoană, iar, respectiv, dacă această persoană ar deține putere, atunci ea ar fi justificată să reducă la tăcere omenirea”.

La acest subiect, Curtea a declarat că libertatea de exprimare garantată de articolul 10 se aplică nu numai „informațiilor sau ideilor care sunt primite în mod favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, dar și acelora care jignesc, șochează sau deranjează; acestea sunt cerințele acelui pluralism, acelei toleranțe și acelor vederi largi, fără de care nu există o societate democratică”.

Curtea a hotărât că „libertatea în domeniul presei include, de asemenea, și recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare”. Utilizării termenilor violenți i se acordă o protecție și mai mare în cazurile când aceștia sunt folosiți ca replică la provocare!

Trebuie subliniat ca discursul care promovează ideologia nazistă, negând Holocastul și instigând la ură și discriminare rasială nu cade sub incidența protecției conferite de articolul 10.

Curtea apreciaza ca libertatea de exprimare nu trebuie să fi e aplicată în scopul distrugerii drepturilor și libertăților consacrate în Convenție.

Suplimentar, Rezoluția 428 / 1970, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prevede că dreptul la libertatea de exprimare „include dreptul de a căuta, primi, comunica, de a mediatiza sau distribui informațiile de interes public” și că datoria presei este de a disemina informații generale și complete cu privire la chestiunile de interes public.

În plus, autoritățile publice trebuie să asigure accesul, în limite rezonabile, la informațiile de interes public.

In sustinerea exercitarii dreptului la libertatea de exprimare, domeniu extrem de vast, Curtea apreciaza ca spectrul de aplicare al articolului 10 nu conține nici o limitare stabilită în prealabil. În fi ecare caz separat, Curtea a examinat și adoptat hotărâri cu privire la existența unei ingerințe, examinând impactul restrictiv al unei măsuri specifice întreprinse de către autoritățile naționale asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare.

Potrivit jurisdictiei Curtii, asfel de ingerințe ar putea consta din: condamnare penală (care presupune plata unei amenzi sau privarea de libertate), obligația de a plăti despăgubiri civile, înterzicerea publicării sau înterdicția publicării unei imagini în ziar, confiscarea publicațiilor sau a oricărui alt mijloc, prin care este exprimată o opinie sau este transmisă o informație, refuzarea acordării unei autorizații de difuzare, înterzicerea exercității profesiei de ziarist, hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești sau de alte autorități privind divulgarea surselor jurnalistice și / sau sancționarea pentru neexecutarea acestor ordine, anunțarea de către o autoritate a statului că un funcționar de stat nu va fi numit la un post public din cauza declarației făcute de către acesta în public etc.

Articolul 10 nu interzice, prin conținutul lui, orice restricție prealabilă publicării unui articol. Se apreciaza, insă ca astfel de restricții sunt atât de periculoase, încât cer un examen extreme de scrupulos din partea Curții. Acesta a cerut îndeosebi în cazul presei: informația este un bun perisabil, iar întârzierea publicării ei, chiar și pentru pentru o perioadă scurtă, crează riscul pierderii valorii și al interesului față de acea informație”.

Un organism national nu trebuie sa refuze dreptul de a înregistra titlul unei publicații periodice, acest act reprezentand o cenzură distinctă, aplicată prealabil publicării. Conform declaratiilor Curtii, o astfel de măsură „este echivalentă cu refuzul de a publica această publicație periodică”. Restricția prealabila de blocarea completă a publicării unei publicații periodice creaza un pericol potential, prin natura acestui act, de incalcare grava a libertatii de exprimare garantată de articolul 10.”.

In opinia Curtii, printre ingerințele posterioare exprimării ideilor și opiniilor, condamnarea și sancționarea penală ar constitui, probabil, cele mai periculoase ingerințe în exercitarea libertății de exprimare. In acest sens, Curtea a afirmat că: ”poziția dominantă, pe care o ocupă în stat, cere guvernului să dea dovadă de reținere în a apela la soluții penale, mai ales atunci când există și alte mijloace de a replica unor atacuri și critici nejustificate venind de la adversarii politici sau mediile de informare”.

Curtea admite, totusi, si exercitarea unor ingerinte in exercitarea libertatii de exprimare.

În conformitate cu prevederile paragrafului 2 al articolului 10, amestecul autoritățile naționale din Statele Contractante în exercitarea libertății de exprimare este acceptabil în cazul în care satisface trei condiții cumulative:

ingerința (cu alte cuvinte „formalitatea”, „condiția”, „restricția” sau „sancționarea”) este prevăzută de lege;

ingerința urmărește scopul de a proteja una sau mai multe din următoarele interese sau valori: securitatea națională, integritatea teritorială, siguranța publică; menținerea ordinii publice; prevenirea criminalității; protecția sănătății și a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora; împiedicarea divulgării de informații primite în regim de confidențialitate și garantarea autorității și imparțialității puterii judecătorești;

ingerința este necesară într-o societate democratică.

În cazul în care Curtea stabilește că toate cele trei exigențe sunt satisfăcute, amestecul Statului va fi considerat legitim.

Sarcina de a aduce dovezi că toate cele trei condiții sunt îndeplinite îi revine Statului.

Curtea examinează îndeplinirea celor trei condiții în conformitate cu ordinea sus-menționată. În cazul în care Curtea stabilește că Statul nu reușește să prezinte dovezi cu privire la respectarea uneia din cele trei condiții, Curtea va sista examinarea cauzei și va decide că ingerința respectivă era nejustificată și, prin urmare, că libertatea de exprimare a fost violată.

In conditiile articolului 10 „ingerința Statului” trebuie să fi e interpretată ca orice altă formă de ingerință din partea oricărei autorități care exercită puterea și obligațiile publice sau care se afl ă în serviciul public, cum ar fi instanțele judecătorești, procuratura, poliția, forțele de menținere a ordinii publice, serviciile de securitate, administrațiile centrale și locale, departamentele guvernamentale, comandamentele militare, structurile publice profesionale.

Departe de a fi exhaustivă, enumerarea de mai sus încearcă doar să contureze lista autorităților naționale si acțiunile posibile ale cărora ar putea limita exercitarea libertății de exprimare.

Pentru Curte nu contează care autoritate anume impune restricții asupra exercitării acestui drept; guvernul trebuie să fi e considerat parte responsabila în toate litigiile aduse în fața Curții de la Strasbourg.

Este obligatia autorităților naționale să respecte cele trei condiții la examinarea și adoptarea deciziilor în cauzele care vizează libertatea de exprimare.

Scopul primar al sistemului Convenției este să asigure punerea în aplicarea de către instanțele judecătorești naționale a textului Convenției așa cum acesta a fost interpretat de jurisprudența Curții.

Curtea europeană trebuie să fie doar ultima instanță. Acesta este motivul de ce tribunalele naționale reprezintă prima și cea mai importanță instanță, misiunea lor fiind de a asigura exercitarea liberă a dreptului la exprimare și de a garanta ca eventualele restricții să fi e conforme condițiilor stipulate în paragraful 2, așa cum acestea au fost explicate și interpretate de către Curte.

Intr-un număr mic de spețe, Curtea a aceptat că normele de drept comun sau principiile dreptului international constituie un temei legal pentru ingerințele în libertatea de exprimare.

In asemenea cazuri, Curtea a permis statului să se bazeze pe normele dreptului public internațional, aplicabile în cadrul intern, în scopul satisfacerii acestei exigențe. Deși nu trebuie exclus faptul că normele dreptului comun sau ale dreptului obișnuit pot limita libertatea de exprimare, aceasta trebuie să fi e mai curând o excepție rară.

Libertatea de exprimare este o valoare atât de importantă, încât limitarea ei trebuie de fiecare dată să primească un caracter legitim democratic, care este conferit numai de dezbaterile parlamentare sau prin vot.

Exigența mai sus enuntata se referă si la calitatea legii, chiar și în cazul în care aceasta este adoptată de către parlament.

Trebuie mentionat ca lista motivelor posibile de restrângere a libertății de exprimare este exhaustivă. Autoritățile naționale nu pot în mod legitim să se bazeze pe oricare alte motive, care nu sunt încluse în lista prevăzută de paragraful 2.

Prin urmare, în cazul când sunt chemate să pună în aplicare o prevedere legislativă în orice caz de limitare a libertății de exprimare, instanțele judecătorești naționale trebuie să identifice valoarea sau interesul protejat de prevederea respectivă și să verifice dacă interesul sau valoarea în cauză este prezentă în lista prevăzută de paragraful 2. Numai în eventualitatea unui răspuns pozitiv tribunalele pot aplica această prevedere persoanelor vizate.

Curtea sustine că orice lege trebuie să fie publică, accesibilă și previzibilă.

„În primul rând, legea trebuie să fie accesibilă într-un mod adecvat: cetățeanul trebuie să fie capabil să înțeleagă că este adecvată în circumstanțele reglementărilor legale aplicabile unui caz dat. În al doilea rând, o normă nu poate fi privită ca „lege” decât dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite persoanei să-și reglementeze conduita; ea trebuie să fie capabilă – cu sfatul adecvat, dacă este necesar – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele date, consecințele unei anumite acțiuni. Aceste consecințe nu trebuie să fie previzibile cu absolută certitudine: experiența arată că această cerință este imposibilă. De asemenea, deși certitudinea este dezirabilă, aceasta poate atrage după sine o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să țină pasul circumstanțelor în schimbare. Prin urmare, multe legi sunt în mod inevitabil redactate în termeni vagi într-o măsură mai mare sau mai mică, iar interpretarea și aplicarea lor este chestiune de practică”.

Legat de aceasta problema de fond, Curtea a afirmat că „Statele Contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în evaluarea existenței unei astfel de necesități, dar aceasta trebuie să fie coordonată cu controlul european, exercitat atât asupra legislației, cât și asupra deciziilor, prin care legile sunt aplicate, inclusiv asupra hotărârilor unor tribunale independente.”

In legatura cu instantele judecatoresti, deoarece Curtea dispune de competența de a adopta hotărârea definitivă în problema concilierii „restricției” cu libertatea de exprimare, așa cum aceasta este protejată de articolul 10, mesajul adresat instanțelor judecătorești naționale este următorul: ele trebuie să respecte jurisprudența Curții, începând cu prima audiere, într-un caz care vizează libertatea de exprimare. Deoarece standardele europene, așa cum este jurisprudența Curții, confera libertății de exprimare o protecție mai mare decât legislația și jurisprudența națională, toți judecătorii de bună credință trebuie în mod obligatoriu să aplice standardele elevate europene.

Asigurarea dreptului la opinie in statul roman

Asigurarea libertati de exprimare este una dintre coordonatele fundamentale ale societatilor democratice moderne, argumentul esential in acest sens reprezentandu-l includerea acesteia in cadrul libertatilor si drepturilor cu valoare constitutional

In Romania, consacrarea dreptului la opinie, a libertatii de exprimare, poate fi privita fara a exagera, ca un deziderat central in succesiunea de proiecte si acte constitutionale din intervalul 1848-1938. Mentionarea lor este relevata si datorita faptului ca ofera o perspectiva si explicatiile necesare cu privire la evolutia libertatii de exprimare.

Documentul programatic al revolutiei muntene din iunie 1848, „Proclamatia de la Islaz”, formuleaza cerinta dreptului la opinie intr-o forma laconica, dar apropiata ca spirit celei actuale. La punctul 8 al Proclamatiei 8 se prevedea: „Libertatea absoluta a tiparului”.

O asemenea cerinta intordusa in circulatia ideilor – princpiul libertatii tiparului si corelativul sau natural, absenta cenzurii -, sunt reluate si codificate de o maniera exhaustiva in prima Constitutie romaneasca, cea de la 1866. Astfel structurata, liberatatea presei, neingradita, fara reper de comparatie in spatiul statelor vecine, va supravietui pana in deceniul al patrulea al secolului XX.

Citarea articolului dovedeste pana la ce punct logica dispozitiei juridice este similara celei pe care o utilizam la 1991: „Articolul 24. Constitutiunea garanteaza tuturor libertatea de a comunica si publica ideile si opiuniunile lor prin grai, prin scris si prin presa, fiecare fiind raspunzator de abuzul acestor libertati in cazurile determinate de Codicele Penal, care in acesta privinta se va revizui, si complecta, fara insa a se putea restrange dreptul in sine,sau a se infiinta o lege exceptionala. Delictele de presa sunt judecate de juriu. Nici censura, nici o alta masura preventiva pentru aparitiunea, vinderea sau distributiunea oricarei publicatiuni nu se va putea reinfiinta. Pentru publicatiuni de jurnale nu etse nevoia de autorisatiunea prealabila a autoritatei. (…) Presa nu va fi supusa niciodata regimului avertismentului. Niciun jurnal sau publicatiune nu va putea fi suspendata sau suprimata.”

Articolul 25 din Constitutia de la 1923 va reproduce fara modificari semnificative, textul din precedenta constitutie. Autenticele mutatii in profilul regimului constitutional al presei vor interveni de abia o data cu actul fundamental de la 1938, care deschide calea instrumentelor juridice sanctionand ordinea totalitara.

Modificarile de context mediatic nu au afectat perenitatea unui principiu:

Dincolo de pretinsa proclamare a libertatii de exprimare, deceniile separand anul 1938 de decembrie 1989 vor fi martorele disparitiei presei independente si dezvoltarii unei productii jurnalistice dirijate partinic.

Asa dupa cum este cunoscut, toate instrumentele internationale de protectie a drepturilor omului reglementeaza libertatea de exprimare, recunoscand valentele multiple ale acesteia in contextul unei societati in care protejarea drepturilor fundamentale isi propune a fi un mecanism realmente eficient, dar enuntand, in mod firesc, si restrangerile autorizate ale acestui drept.

Cum este si firesc, dreptul la libera exprimare se cere inserat in contextul unei tesaturi de articole pe care Constitutia Romaniei, ca si celelalte constitutii europene, le contine.

Actul constitutional detine rolul de privilegiat in conturarea cadrului de actiune definind spatiul drepturilor si libertatilor cetatenesti. Trebuie subliniat faptul ca, in raport cu alte tipuri de reglementari / izvoare formale ale dreptului, actul fundamental Constitutia – se bucura de suprematie si, in consecinta, regulile indicate in interiorul sau servesc drept baza de prornire in imaginarea oricarei solutii legislative. De aici rezulta stabilitatea cadrului oferit dreptului la opinie in orice regim democratic autentic: nici o prevedere ulterioara adoptarii constitutiei nu poate deroga de la principiile formulate si de la procedurile formulate expres.

Celelalte instrumente juridice de tipul Codului Penal sau legii presei – din pacate in Romania nu exista(!) – nu fac decat sa detalieze ceea ce prevede Constitutia.

Pentru asigurarea si afirmarea dreptului la opinie, Constitutia Romaniei, prin prevederile cumulate ale articolelor 29; 30 si 31, garanteaza acest drept fundamental.

De asemenea, prin Legea nr. 544 /2001 privind liberul acces la informatiile de interes public, se asigura accesul liber si neingradit al persoanei la orice informatii de interes public.

Libera exprimare este inimaginabila in absenta libertatii constiintei: in definitiv, presa libera exista cu adevarat doar in masura in care nici o ideologie nu este impusa, prin decizie etatica, ca ideologie dominanta.

Libertatea de exprimare este, in acelasi timp, oarecum paradoxal, un drept cu potential invaziv, care, in absenta unui control prin mecanisme legislative adecvate, ar putea aduce atingere altor drepturi, de exemplu dreptului la respectarea vietii private si de familie, dreptului la respectarea libertatii de gandire, constiinta si religie, dreptului la nediscriminare.

Din aceasta ratiune, legiuiutorul a prevazut si limitari ale libertatii de exprimare, inclusiv penale, care ar trebui sa garanteze realizarea scopului real al acestui drept particular, acela de vector al pluralismului, in contextul nevoii de evolutie sociala, culturala si politica a unei natiuni.

In articolul 53 din Constitutia Romaniei, referitor la restrangerea exercitiului unor drepturi sau libertati, articol relevant si in cazul libertatii de exprimare, sunt enuntate situatiile exceptionale care justifica limitarea acestei libertati fundamentale si anume: apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, precum si desfasurarea instructiei penale.

Aceste restrangeri prevazute in Constitutie trebuie sa treaca un dublu test, pe de o parte, testul necesitatii si al proportionalitatii ingerintei, in acord cu jurisprudenta consacrata a Curtii Europene a Drepturilor Omului, iar pe de alta parte, sa nu fie aplicate in mod discriminatoriu sau de o maniera care aduce atingere insasi existentei dreptului sau a libertatii.

Daca in cazul protectiei securitatii nationale, a sanatatii si a moralei publice, restrangerile libertatii de exprimare sunt justificate – desi, chiar si in aceste domenii ingerintele pot crea derapaje -, in cazul particular al ordinii publice, limitarea libertatii de exprimare este dificil de circumscris. Aceasta, intrucat conceptul de „ordine publica” este unul extrem de vast, care, tocmai datorita complexitatii continutului sau, apare ca echivoc si imprevizibil.

Este greu de definit si stabilit cand anume este necesara restrangerea libertatii de exprimare pentru protectia ordinii publice.

Aceasta posibilitate de limitare a exercitiului libertatii de exprimare, reglementata constitutional, deschide calea unui precedent periculos in practica judiciara, care ar putea legitima amendari – chiar penale – ale libertatii de exprimare, justificate cu ambiguitate si succint prin „necesitatea de a proteja ordinea publica.”

La fel de controversata sintagma „necesitatea de a proteja ordinea publica” este si sintagma similara, aceea de „pericol concret pentru ordinea publica”, reglementata in Codul de Procedura Penala. Aceasta sintagma – „pericol concret pentru ordinea publica”-, este invocata invariabil, dar in aceiasi termeni echivoci, pentru a motiva masura arestarii preventive.

Plecand de la cerinta stipulata in Conventia Europeana pentru Drepturile Omului, potrivit careia o legea trebuie sa fie accesibila, previzibila si clar formulata, credem ca astfel de notiuni suspect de flexibile, deci nociv aplicate in contextul protectiei unor drepturi si libertati fundamentale, ar trebui inlaturate din corpul de legi.

In legatura cu necesitatea protectiei onoarei si demnitatii persoanei, pe fondul unor atacuri tot mai agresive in presa scrisa si media audio-vizuala, limitele libertatii de exprimare au fost impinse excesiv, pana in punctul in care au fost abrogate insulta si calomnia din Codul Penal roman – actualmente existand doar posibilitatea unei reparatii morale, pe cale civila, a prejudiciului de imagine. Acest fapt – de abrogarea a acestor fapte din Codul Penal – s-a produs sub influenta evidenta a Comisiei si Curtii Europene a Drepturilor Omului, care au considerat excesive condamnarile penale ale jurnalistilor pentru insulta si calomnie, ceea ce echivaleaza de fapt cu abdicarea de la o traditie de peste 100 de ani a legislatiei penale romane, care a incriminat actele care aduc atingere onoarei si demnitatii persoanei.

Se poate aprecia ca operatiunea de abrogare a insultei si calomniei ca fiind un regres in evolutia legislatiei penale romane, in care se impunea a fi mentinuta posibilitatea aplicarii unei sanctiuni cu amenda penala pentru astfel de atingeri aduse onoarei si reputatiei, cu excluderea definitiva a pedepsei inchisorii. Aceasta cu atat mai mult cu cat majoritatea codurilor penale europene – german, italian, spaniol s.a. – incrimineaza insulta si calomnia.

De asemenea, Art. 30 alin. (8) teza finala din Constitutia Romaniei prevede ca delictele de presa se stabilesc prin lege, dar in prezent in Romania nu exista o lege in acest domeniu.

Mass-media romaneasti si asigurarea libertatii de opinie

Mass-media sunt considerate sinonime cu notiunile de comunicare de masa si cea de mijloace de comunicare in masa. Termenul de "mass-media" s-a format prin sinteza dintre cuvantul anglo-saxon "mass", cu sensul de masa, caruia i s-a adaugat latinescul "media", cu forma sa de plural, insemnand mijloace. Prin urmare, mijloacele media sunt, in general, definite ca "suporturi tehnice care servesc la transmiterea mesajelor catre un ansamblu de indivizi”.

Mass-media stabileste o relatie de comunicare intre creatorul de mesaj si receptorul sau, purtand numele de “comunicare mediata”, deoarece se foloseste de acel instrument de mediere pentru a permite unuia sau mai multor emitatori sa difuzeze informatii catre unul sau mai multi receptori. Altfel spus, medierea se refera la "acele suporturi care se interpun in actul comunicarii, intre emitator si receptor.”

Conceptul de comunicare de masa poate fi definit ca "orice forma de comunicare in care mesajele, avand un caracter public, se adreseaza unei largi audiente, intr-un mod indirect si unilateral, utilizandu-se o tehnologie de difuzare"

In societatea romaneasca actuala, rolul mass-media este crucial. Rolul lor este de a informa, comenta si critica, fiind considerate "centrul vital al vietii publice".

De-a lungul timpului, mass-media a dobandit o putere crescanda si indispensabila, cu o influenta puternica asupra intregii societatii. Prezenta lor activa se simte in viata politica, in viata cotidiana – personala, in viata financiar – bancara, in dezvoltarea industriei, dar chiar si in evolutia stiintei si tehnologiei, construind la randul lor o industrie proprie.

România a fost exemplu inedit, fiind prima tara in care revoluția –sau ce a fost(!) – a fost transmisă în direct. Ulterior si alte tari au avut “privilegiul” transmiterii in direct a unor “primaveri” si “revolutii colorate.”

Mass-media din România s-a dezvoltat într-un ritm rapid după decembrie 1989, numărul publicațiilor crescand de la 60 în 1989 la 98 în 1997, iar numărul săptămânalelor a crescut de la 37 la 146 în aceeași perioadă.

Toate formele de mass-media – radio, televiziune, presă și Internet – au devenit accesibile, oferind posibilitatea diseminării informației publicului. Libera exprimare, dreptul la opinii contradictorii a devenit o condiție “sine qua non” într-un dialogul politic democratic.

In concernul general al mass-media romanesti și-au găsit expresia si opiniile unor grupuri minoritare în ziare precum: Algemeine și Zeitung Magyar Szo.

Atunci au apărut si companiile de televiziune privată – Tele7 ABC, ProTV, Antena1, PrimaTV s.a. -, alături de posturi de radio private – UNIFUN Radio București, Radio Paradox, Radio Metronom FM, Radio Contact, BBC România, RFI România (Radio France Internationale), Radio 21 s.a.

Prin urmare, dezvoltarea generala a mass-media, multitudinea de opinii, inclusiv cele minoritare, reprezentate în media din România au încurajat exprimarea dreptului la diversitate si au asigurat deschiderea si dezvoltarea democratica a societatii.

In anii care au urmat dupa decembrie ’89 s-a reusit trecerea de la o media extrem de centralizata si controlata – in care se auzea, practice, o singura voce – la o media ampla, diversa,libera care pune pe frontispiciu interesul public si exprimarea libera a opiniilor.

Cetateanul trebuie sa cunoasca institutiile statului – centrale si locale -, modul de organizare si functionare al acestora, activitatea lor, indeplinirea rolului social pe care-l au, eficienta si legalitatea intrebuintarii fodurilor umane si financiare pe care le au la dispozitie, raporturile existente intre institutii. Trebuie sa cunoasca normele si legile care-i conduc si afecteaza conduita si viata de zi cu zi, toate informatiile de interes ca om al cetatii., elementele care il pun in accord, in contact cu realitatea politica, economica, culturala, morala, de mediu in care se relationeaza cu ceilalti semeni si in care traieste.

Ori toate acestea, succint enumerate mai sus – date, informatii, imagini, uneori emotii -, nu are cum sa le cunoasca decat prin intermediul mass-media.

Alaturi de contactul personal, de relatia nemijocita, mass-media – vrem nu vrem – este puntea de legatura, mediatorul relational si valoric dintre oameni.

Apreciem ca mass-media romanasti raspunde intr-un mod adecvat asteptarilor beneficiarilor nationali.

Starea generala a mass-media romanesti este acceptabila – desi lipseste o lege a presei(!) -, inscriindu-se principial si ca activitate si expresie generala mass-media europene.

In mare parte a reusit să se distanțeze de relația dificilă cu institutiile de stat și să se comporte ca un veritabil “câine de pază”. De multe ori si-a asumat rolul complementar de opoziție simbolică. Prezentand dovezi fizice, fapte, opinii, analize și comentarii, a reusit să arate cât de putin sau cat de mult sprijin popular este acordat guvernarii, sprijinul pentru schimbările care au loc in diverse domenii, aprobarea sau dezaprobarea pentru deciziile institutiilor si factorilor de conducere din stat.

Atunci cand mass-media are legitimatea de încrederea publicului – îndeplinind cu incredere funcțiile de informare, observare a arenei politice, de influențare și formare a opiniilor -, este un factor fundamental în constructia si evolutia democrației in societatea românească. Efectele influenței unei mass-media libere, fie că sunt subtile și indirecte, fie că se adresează punctului central a problemelor, consistă în crearea unei opinii publice informată și receptivă. Drept consecință, mass-media devine indispensabila în construirea unei societăți democratice.

Demersul lucid si acid, presiunea continua exercitata de mass-media romanesti, ca expresie a interesului si opiniei publice, asupra institutiilor legislative, executive si judecatoresti au facut posibila declansarea si amplificarea luptei anticoruptie in Romania.

Acest demers vine sa confirme ca mass-media liberă contribuie la consolidarea democrației și la dezvoltarea unei societăți curate si prospere, iar rolul mass-media este esențial în apărarea interesului public.

Cu toate conditionarile de natura economica, politica, de calitatea jurnalistilor si de calitatea / profesionalismul actului de jurnalism, de aparitia unor sincope temporare cu privire la un anumit tip de partizanat, se poate aprecia ca, in general, mass-media romanesti are o exprimare plina de obiectivitate si se constituie intr-o tribuna a libertatii de exprimare, a dreptului neingradit la opinie, al apararii interesului public.

Bibliografie

I. Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate

John Stuart Mill, Despre libertate – Editura Humanitas, București 2005

Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate – Editura Humanitas, București 1996

Xxxxxxxx

Yyyyy

Zzzzzzz

II. Articole și studii de specialitate

Monica Macovei, Libertatea de exprimare, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 10 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului, Manuale privind drepturile omului, nr. 2, Editat în Republica Moldova, 2003.

Aaaaaaa

Bbbbbbbb

Cccccccccc

III. Acte normative

Constitutia Romaniei ……..

Declarația Universală a Drepturilor Omului …..

Convenția Europeana pentru Drepturilor Omului …..

Legea nr. 544 / 2001 privind liberul acces la informatiile de interes public …..

Xxxxxxx

Bibliografie

I. Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate

John Stuart Mill, Despre libertate – Editura Humanitas, București 2005

Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate – Editura Humanitas, București 1996

Xxxxxxxx

Yyyyy

Zzzzzzz

II. Articole și studii de specialitate

Monica Macovei, Libertatea de exprimare, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 10 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului, Manuale privind drepturile omului, nr. 2, Editat în Republica Moldova, 2003.

Aaaaaaa

Bbbbbbbb

Cccccccccc

III. Acte normative

Constitutia Romaniei ……..

Declarația Universală a Drepturilor Omului …..

Convenția Europeana pentru Drepturilor Omului …..

Legea nr. 544 / 2001 privind liberul acces la informatiile de interes public …..

Xxxxxxx