Libertatea, este voința de a fi responsabili pentru noi înșine [616174]
UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
MASTER PSIHODIAGNOZĂ COGNITIVĂ ȘI
CONSILIERE PSIHOLOGICĂ
METODE TERAPEUTICE COGNITIV-
COMPORTAMENTALE ÎN AMELIORAREA LIPSEI DE
ASUMARE A RESPONSABILITĂȚII LA PERSOANELE
TINERE DE VÂRSTĂ ADULTĂ
Masterand: [anonimizat]:
Conf.univ.dr. TAMARA BÎRSANU
IULIE 2019
Argumente:
„Libertatea, este voința de a fi responsabili pentru noi înșine”
Friedrich Nietzsche
Societatea modernă de astăzi putem spune ca a devenit individualistă și competitivă, unde
asumarea responsabilității este o caracteristică indispensabilă oamenilor, deoarece aceștia trebuie să
facă tranziția la adult, să devină autonomi și să facă față provocărilor vieții, să reziste presiunilor și
manipulărilor pentru o viață echilibrată.
Istoria ne-a învățat că încă din cele mai vechi timpuri, omul a evoluat datorită existenței unor
comunități (grupuri, triburi, etc.), a implementării unor seturi de reguli și principii, mai exact a unor
orânduiri sociale cu ajutorul cărora să poată conviețui în respectiva comunitate.
După cum susținea Aristotel, omul, ca ființă socială, proclamă imperioasa nevoie de a trăi în
societate, în comunitate și respectiv, în familie.
Comportamentul unei persoane față de sine sau față de o altă persoană sau mai multe, poate să-i
fie acestuia, sau să le fie acestor persoane util sau dăunator.
Dintr-un anumit punct de vedere și anume cel psihologico-sociologic, funcția fiecărei orânduiri
sociale este sa provoace un anumit comportament al indivizilor care se supun acestei ordini, luând în
calcul ca din punct de vedere social sa-i poata determina sa omita anumite acțiuni daunatoare pentru
ceilalți oameni iar în schimb, sa-i determine sa constientizeze urmarile pe care le pot produce si sa
acționeze într-un anumit fel considerat util pentru societate si pentru progres.
Relațiile sociale, suportul social, anturajul, sunt elemente cheie, esențiale pentru dezvoltarea și
maturizarea unui individ, din toate punctele de vedere.
Conștientizarea acestor lucruri prin diverse metode (educațional, corecțional și terapeutic), în
mod normal, ar trebui să conducă la responsabilizarea individului.
Am avut ocazia să lucrez în mai multe domenii de activitate, civile, militare, am călătorit
destul de mult, am cunoscut o mulțime de persoane de tipologii diverse, într-un cuvânt am
acumulat destule experiențe încât să sesizez o problemă tot mai des întâlnită, și anume lipsa de asumare
a responsabilității, fie față de sine, de alți oameni sau de mediul inconjurător.
Mi-a atras atenția în mod special această problemă, datorită numărului în creștere, în rândul
tinerilor de varsă adultă care adoptă un comportament similar celui de adolescent sau al unui copil,
lipsit de griji sau răspunderi, deși au un nivel de inteligență crescut (peste medie), aceștia din urmă nu
își asumă responsabilitatea acțiunilor lor.
În opinia mea, asumarea responsabilității presupune cunoașterea, acceptarea și asumarea
acțiunilor întreprinse sau a inacțiunilor și a rezultatelor produse în urma acestora.
Sunt de părere că această trăsătură, a responsabilizării individului, este una esențială în
transformarea adolescentului în adult, iar noi, societatea, nu putem invoca vreo scuză pentru această
diminuare a asumării responsabilității, datorită faptului că beneficiem de acces gratuit la educație, la o
paletă largă de informații, iar lipsa de cunoștere ca scuză cade și prevalează lipsa de interes pentru
cunoaștere.
Seriozitatea acestei probleme este de luat în calcul deoarece rezolvarea acesteia duce către
progres, către o societate mai modernă și mai bine organizată.
Acest dezechilibru nu survine în urma unei singure cauze, acesta în toate cazurile este asociat de
o tulburare.
Arguments :
„Freedom is the will to be responsible for ourselves”
Friedrich Nietzsche
Nowadays, our modern society has become more competitive and individualist, where, taking
responsibility is an indispensable particularity to people, because they have to transition to the adult
state, to become autonomous and to face the challenges in life as well as to withstand pressures and
other difficult situations for a better and balanced life.
History has taught us that since ancient times, man evolved due to the existence of some
communities (groups, tribes, etc.), due to the implementation of rules and principles, more precisely, of
some social orders to live by in that community.
According to the ancient philosopher Aristotle, man is a social being and proclaims the need to
live in a society, in a community and mostly in the family.
The behavior of a person towards self, or to another person or more, can be useful or harmful to
self or to the other people.
From a certain psychological-sociological point of view, the function of each social order is to
generate a certain behavior in individuals who obey to this order, taking into account that from a social
point of view it can determine them to omit some damaging actions for the other people and instead to
make them aware of the consequences that they can produce and to act in a certain way that is
considered useful for society and for the progress.
Social relationships, social support and entourage are key elements, essential for the
development and the maturity of an individual, regarding all points of view.
Becoming aware of these things through various methods (educational, corrective and
therapeutic), normally, should lead to the responsibilization of the individual.
I had the opportunity to work in several fields, civilian and military, I traveled quite often, I met
a lot of people of various typologies, in a word I have accumulated enough experiences to notice a
problem encountered frequently, namely the lack of responsibility, either for self, for other people or
the environment.
This issue in particular, caught my attention because of the growing number among young
people of adult age which adopt a behavior similar to that of a teenager or a child, careless or
irresponsible, although they have an increased level of intelligence (above average), they do not take
responsibility for their actions.
From my standpoint, taking responsibility involves knowing, accepting, and assuming all the
actions that took place or inactions and its possible outcome.
The responsibilization of the individual, in my opinion, is a characteristic essential in
transforming the adolescent into adult, and we, the society, can not invoke any excuse for this
diminishing of the lack of responsibility simply because we have free access to education, to a wide
range of information, and the lack of knowledge as an excuse falls, instead, the lack of interest in
knowledge prevails.
The gravity of this problem is to be taken into account, because solving it leads to progress,
towards a more modern and better organized society.
This imbalance does not occur from a single cause, in all cases it is associated with a disorder.
CUPRINS
Argumente:………………………………………………………………………………………………………………………2
Arguments :……………………………………………………………………………………………………………………..4
Introducere …………………………………………………………………………………………………………………….7
Introduction ……………………………………………………………………………………………………………………8
CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC AL CERCETĂRII STUDIATE ………………………..9
1.1. Conceptul de responsabilitate în psihologie …………………………………………………………….9
1.2.1. Definiții ale responsabilității……………………………………………………………………………..15
1.1.2. Clasificarea responsabilității……………………………………………………………………………….17
1.2. Autonomia personală și importanța acesteia în cadrul asumării responsabilității ….18
1.2.1. Clasificările autonomiei personale………………………………………………………………………19
1.2.2. Definiții ale autonomiei personale……………………………………………………………………….19
1.2.3. Corelația dintre autonomia personală și vârstă………………………………………………………24
1.3. Premizele apariției lipsei de asumare a responsabilității ………………………………………25
1.3.1. Factori sau cauze potențiale ale apariției lipsei de asumare a responsabilității ………..26
1.3.2. Caracteristici ale asumării responsabilității și a lipsei de asumare a responsabilității.31
1.4. Legătura dintre lipsa de asumare a responsabilității cu diferite tulburări ……………..33
1.4.1. Tulburările anxioase asociate cu acest dezechilibru………………………………………………33
1.4.2. Tulburările de personalitate asociate cu acest dezechilibru…………………………………….39
1.5. Schema relației de funcționalitate și disfuncționalitate a individului ………………………47
1.6. Schema generalizării contextuale a relației dintre nevoile esențiale ale individului și
autonomia personală …………………………………………………………………………………………………48
CAPITOLUL 2. METODOLOGIA CERCETĂRII ……………………………………………………….49
2.1. Obiectivele cercetării …………………………………………………………………………………………..49
2.2. Studiile de caz ……………………………………………………………………………………………………..50
2.3. Istrumente și metode folosite ………………………………………………………………………………63
2.3.1. Chestionarul pentru evaluarea anxietății (ASQ)………………………………………………….63
2.3.2. Chestionarului Autonomiei Personale………………………………………………………………..65
2.3.3. Chestionarul Capacitate Decizională………………………………………………………………….69
2.3.4. Alte metode…………………………………………………………………………………………………….72
CAPITOLUL 3. REZULTATELE CERCETĂRII ……………………………………………………….75
3.1. Pre-testarea – Evaluarea inițială ……………………………………………………………………………75
3.4. Post-testarea ……………………………………………………………………………………………………….116
3.5. Analiza Comparativă Pre-Post-Test ……………………………………………………………………..119
CAPITOLUL 4. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI PREGĂTITOARE ……………………..122
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………..123
Introducere
Acest studiu își propune să cerceteze și să evidențieze una dintre caracteristicile importante ale
individului în cadrul procesului de tranziție către adult, responsabilitatea, mai exact un studiu amplu
referitor la nivelul scăzut sau absența asumării responsabilității precum și factorii ce generează un
astfel de dezechilibru.
Pentru o mai bună înțelegere și conceptualizare a lipsei de asumare a responsabilității, în primul
capitol al lucrării am oferit definiții ale responsabilității, am prezentat rolul și importanța acesteia în
cadrul psihologiei și în societate, precum și clasificări ale responsabilității.
Un element important al etapei de responsabilizare a individului îl reprezintă autonomia
personală.
În urma mai multor cercetări psihologice s-a evidențiat că modul în care se face trecerea de la
adolescență la vârsta adultă este puternic influențat de nivelul de dezvoltare al autonomiei personale.
Datorită legăturii strânse dintre asumarea responsabilității și autonomia personală, am definit,
am clasificat și am oferit corelații ale autonomiei personale.
De asemenea, în cardul aceluiași capitol am prezentat o serie de factori/etiologii ce favorizează
nivelul scăzut sau absent al asumării responsabilității la individ.
Obiectivul principal al prezentei cercetări, este de a majora nivelul scăzut de asumare a
responsabilității în cazul persoanelor tinere de vârstă adultă cu tulburări de personalitate, prin
expunerea cauzelor, conștientizarea și rezolvarea acestora cu ajutorul metodelor psihoterapetutice
cognitiv-comportamentale existente.
Pentru ca demersul cercetării să se poată constitui într-un spectru cât mai cuprinzător al acestui
dezechilibru, am ales doi subieți de sex opus, cu vârste apropiate, el având 34 de ani, iar ea 29 de ani.
„Cei mai mulți oameni nu își doresc libertate deoarece asta înseamnă responsabilitate,
iar responsabilitățile îi sperie pe oameni.” – Sigmund Freud
Introduction
The purpose of this study is to research and highlight one of the important characteristics of the
individual in the transition process to the adult state, responsibility, more precisely a thorough study on
the low level or lack of responsibility, as well as the factors that generate such an imbalance.
For a better understanding and conceptualization of the lack of responsibility, in the first chapter
of the paper we have offered several definitions of responsibility, presented its role and the importance
in psychology and society, as well as classifications of responsibility.
An important element in the phase of responsibilization for the individual is represented by the
personal autonomy.
After many psychological researches,it has been noticed the way in which the transition is
made from adolescence to adulthood and that is strongly influenced by the personal autonomy`s level
of development.
Due to the strong and close relationship between taking resonsibility and personal autonomy,
we have defined, classified and provided correlations of personal autonomy.
Within the same chapter I also presented a series of etiologies or factors that favor the low or
absent level of taking responsibility in an individual.
The main objective of this research is to increase the low level of responsibility for young
people of adult age with personality disorders, through exposing its causes, by making them aware and
by solving the problem with the existing cognitive-behavioral psychotherapeutic methods.
In order for research to be able to form into a spectrum as broadly as possible of this imbalance,
we chose two opposite sex subjects, with similar age, he is 34 years old and she is 29 years old.
„Most people do not really want freedom, because freedom involves responsibility, and most people
are frightened of responsibility ” – Sigmund Freud
CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC AL CERCETĂRII
STUDIATE
1.1. Conceptul de responsabilitate în psihologie
Termenul „responsabilitate” (cea mai importantă proprietate a individului) este direct legat de
diferite domenii ale psihologiei.
Conținutul acestui concept este analizat în legătură cu studiul personalității, proceselor
cognitive, psihologiei manageriale și educației morale.
„Dicționarul limbii literare moderne” oferă următoarea interpretare a conceptului de
responsabilitate:
Responsabilitatea este obligația impusă uneia sau a cuiva de a raporta unele dintre acțiunile lor
și de a lua vina pentru posibilele lor consecințe.
Responsabilitatea este direct legată de îndeplinirea obligațiilor, prin care înțelegem "o
promisiune sau un contract care necesită îndeplinirea necondiționată a celor care le acceptă".1
În vocabularul psihologic, responsabilitatea este înțeleasă ca exercitând controlul activităților
subiectului sub diverse forme din punctul de vedere al implementării normelor și regulilor acceptate.
Există forme externe de control care asigură că subiectul este responsabil pentru rezultatele activităților
sale (responsabilitatea, pedepsirea, etc.) și formele interne de autoreglementare a activităților sale
(simțul responsabilității, simțul datoriei).
Cuvântul „responsabilitate” a fost introdus în utilizarea științifică a lui Alexander Bane în cartea
„Emoțiile și voința” în anul 1865.
Responsabilitatea este asociată cu problema pedepsei, deoarece orice problemă care decurge din
discutarea acestui termen este o chestiune de acuzație, condamnare și pedeapsă. J.St.Mill (secolul al
XIX-lea), precum și A. Bein, conectează responsabilitatea cu pedeapsa.
Literatura psihologică se ocupă de o gamă largă de aspecte legate de determinarea parametrilor
comportamentului responsabil, căile și mijloacele de educare a unei atitudini responsabile față de
activitățile sociale utile, identificarea mecanismelor de formare a responsabilității.
Responsabilitatea a aparținut întotdeauna unui anumit subiect și a reflectat domeniul sarcinilor
și îndatoririlor individului, adică limitele datoriei.
Datoria se referă la o datorie a unei persoane față de cineva sau conștiința lui.
Conștiința este o conștiință și o experiență de responsabilitate, bazată pe auto-evaluări ale
îndeplinirii îndatoririlor. 2
Următoarele persoane pot face obiectul responsabilității:
➔o persoană fizică;
1 Mihai Florea, Responsabilitatea acțiunii sociale , Editura sțiintifica și enciclopedica , Bucuresti , 1976, p.218
2 Doru Silviu Luminosu, Vasile Popa , Sociologie juridică , Editura Helicon , Timisoara, 1995, p. 205
➔grup, ca o anumită comunitate de oameni;
➔stat, ca un fel de macrostructură.
Prezența unei instanțe în fața căreia persoana poate și ar trebui să fie trasă la răspundere pentru
acțiunile sale este un regulator important al vieții sociale.
Astfel de cazuri pot fi:
➢o persoană semnificativă din punct de vedere social (de exemplu, președintele, regele, șeful
companiei, etc.);
➢grup social (partid politic, organizație, societate, etc.);
➢cerințe istorice, etice, morale, religioase și altele.
Sunt diverse tipuri de răspunderi care se disting după nivelul valoric acordat: cea politică,
juridică, morală, profesională, socială, etc.
Rolul responsabilităților și relațiile sociale care le determină sunt considerate unul dintre
criteriile de responsabilitate sociala.
Conștientizarea responsabilității lor de către o persoană este determinată de o serie de factori.
Acestea includ funcțiile cognitive, motivaționale, caracterologice, situaționale și altele. În
procesul de evoluție a responsabilității, apare un mecanism de control intern.
Subiectul este responsabil în primul rând pentru acțiunile sale față de sine și nu față de
autoritatea externă.
Prezența unei instanțe ca atare este un factor important care reglementează nu numai viața
individuală, ci și cea socială.
Numărul de cazuri în care o persoană este responsabilă este suficient de mare.
Premisa psihologică a responsabilității este posibilitatea alegerii, adică o preferință conștientă
pentru o anumită direcție de conduită.
Alegerea se poate face în condiții complicate, de exemplu, în situații de conflict în care se
ciocnesc interesele unei persoane individuale, unui grup de persoane sau ale unei societăți.
Pentru individ, problema de a alege „eu" este de o importanță deosebită.
Aici apare problema „a fi sau a nu fi” sau a „a fi” sau „a apărea”, în schimb pentru o persoană, „a fi”
înseamnă a-ți apăra pozițiile de viață și a-ți asuma responsabilitatea.
Alegerea să „apară” înseamnă o declarație de respingere a responsabilității.
Responsabilitatea nu este aceeași pentru toată calitatea unui individ, ci reprezintă modalități
diferite de reacție și comportament responsabil, în funcție de conținutul individual al responsabilității
formate și de mecanismele și condițiile personale și situaționale pentru implementarea unui
comportament responsabil.3
Trebuie remarcat faptul că manifestările de responsabilitate (sau, mai degrabă, prezența
condițiilor pentru manifestarea acesteia) vor fi, de asemenea, foarte diferite, în funcție de
caracteristicile sociale, economice, religioase și culturale ale societății.
Cea mai bună înțelegere a conținutului responsabilității, a rolului său, a valorii și a funcției de
reglementare nu poate fi decât prin includerea responsabilității în contextul vieții umane.
Este în natura omului să atribuie responsabilitatea fie forțelor externe (destin, șansă, etc.), fie
abilităților și aspirațiilor proprii.
În funcție de aceasta, se formează anumite strategii ale comportamentului uman care se
încadrează în conceptul de „autonomie personală”.
Psihologia oferă patru direcții de studiul al responsabilității:
1. În cadrul primei direcții, care acoperă problema educației responsabilităților la diferite stadii de
vârstă, au fost angajați următorii oameni: K. Klimova (1968), T. V. Morozkina (1984), V. M.
Piskun (1988), T. N. Sidorova (1987), L.S Slavina (1956), N.T.Ten (1980) și alții.
Este important ca studiile să prezinte parametrii principali, condițiile de formare, principalii
factori care influențează procesul de formare a responsabilității și structura socială,
responsabilitatea în unitatea componentelor cognitive, motivaționale și comportamentale.
2. În cadrul celei de-a doua direcții, responsabilitatea este considerată fenomen social și psihologic
în contextul activităților comune. V.Ageev (1982), E.Dorofeev (1990), L.A. Sukhinskaya (1978)
și alții au făcut această cercetare, subliniind calitatea socială a acestei calități, determinată
genetic. În aceste lucrări, studiul responsabilității apare în cadrul muncii reale, dezvăluind
principalul referent al responsabilității: emoțional, cognitiv, comportamental-voluntar.4
3. A treia direcție include lucrările lui V.A. Gorbaciova (1985), K.Muzdybaeva (1983), A.L.
3 Dr.Iustin Stanca, Sociologie juridica , Editura „Concordia”, Arad, 2000, p.117
4 Psihologia responsabilității serviciilor militare ale Rusiei, 1997, p.52
Slobodsky (1976), care investighează problema formării responsabilității într-o activitate
specifică și activitatea liderului în această etapă a dezvoltării personale. Responsabilitatea
socială este considerată ca fiind tendința unui individ de a adera în comportamentul său la
normele sociale general acceptate din societate, de a-și îndeplini îndatoririle de rol și de a-și
exprima voința de a-și face cunoscute acțiunile.
4. A patra direcție – LI Dementy (1988, 1990) a propus să aplice o abordare tipologică studiului
responsabilității, considerând-o ca garantând unei persoane să obțină un rezultat (și, prin
urmare, oferind o modalitate de realizare a acesteia) cu propriile eforturi la un anumit nivel de
complexitate și timp limitat luând în considerare posibilele surprize, dificultăți, adică stăpânirea
integrității situației și construirea conturului inițial al activității.
În psihologia militară, inclusiv în activitatea lui N.N. Semenenko, responsabilitatea
caracterizează o persoană din punctul de vedere al îndeplinirii unor cerințe sociale sau morale. Cu toate
acestea, acest concept este multilateral. În dezvoltarea sa istorică există câțiva vectori: de la colectiv la
individ, de la exterior la interior, psihologic, de la retrospectivă (responsabilitate pentru trecut, vină), la
a promite (responsabilitatea pentru viitor, datorie). 5
Structura internă a responsabilității profesionale a individului include:
a) cunoașterea responsabilității profesionale, a normelor și regulilor prin care se realizează această
calitate – o componentă cognitivă;
b) ierarhia motivelor pentru un comportament profesional responsabil este componenta
motivațională;
c) stabilitatea și stabilitatea emoțională a personalului militar, precum și manifestarea eforturilor
volitive în atingerea scopului – componenta emoțional-voluntară.
Componenta comportamentală – este exprimată în selectarea și implementarea unei anumite linii
de conduită. 6
5 Psihologia responsabilității serviciilor militare ale Rusiei, 1997, p.54
6 Doru Silviu Luminosu, Vasile Popa , Sociologie juridică , Editura Helicon , Timisoara, 1995, p.208
Astfel, responsabilitatea profesională este calitatea integrată a unui serviceman, manifestată în
abilitatea sa de a lua decizii în cunoștință de cauză în domeniul activității sale profesionale, pentru a-și
demonstra perseverența și buna credință în implementarea și dorința de a fi responsabili pentru
rezultatele și consecințele acestora. Relația dintre cele patru componente ale responsabilității
profesionale a cadeților poate fi reprezentată după cum urmează:
Bazându-se pe natura și structura responsabilității profesionale a unui individ care serveste în
unitatea componentelor cognitive, motivaționale, emoționale-volitive și comportamentale, N.N.
Semenenko își identifică principalii indicatori (Semenenko NN, 1998):
•gradul de valabilitate al deciziei luate în domeniul activității profesionale;
•stabilitatea emoțională și perseverența în implementarea acesteia;
•bună credință în îndeplinirea sarcinilor lor;
•dorința de a fi responsabilă de rezultatele și consecințele activităților lor.
Responsabilitatea profesională nu apare pe cont propriu, începe să se formeze odată cu
începerea activității de lucru.
Formarea responsabilității sociale este precedată de fenomenul „socializării” și adaptării la
sarcinile îndeplinite.
Socializarea este rezultatul includerii unei persoane în relațiile sociale, datorită căreia experiența
socială este asimilată, care este ulterior reprodusă în activitate.
Responsabilitatea socială servește ca un mijloc de control intern al unui individ (numit autocontrol),
adică reglarea psihologică a activităților care se desfășoară în mod conștient și în mod voluntar.
Conștientizarea necesității unei responsabilități integrale de către indivizi este legată de acțiunea
diferiților factori: cognitiv, motivațional, situațional, caracteristic, personal și altele.
Cea mai importantă autoritate de reglementare a comportamentului unui om , este
conștientizarea responsabilității, în care normele grupului joacă un rol important. Prin urmare,
mecanismul psihologic pentru implementarea responsabilității se bazează pe normele de comportament
ale grupului. 7
Premisa psihologică a responsabilității este alegerea unei anumite conduite pentru un individ
care folosește diferite strategii de comportament, recunoscând că el sau forțele externe sunt
7 Mihai Florea, Responsabilitatea acțiunii sociale , Editura sțiintifica și enciclopedica , Bucuresti , 1976, p 220-221
responsabile pentru acțiunile și faptele lor.
Normele de grup sunt înțelese ca un set de cerințe și reguli care sunt dezvoltate în cadrul unui
grup ca o comunitate specifică și joacă rolul celor mai importante mijloace de reglementare a
comportamentului membrilor acestui grup, precum și natura relațiilor, interacțiunii și comunicării.
Se poate spune că normele de grup se dezvoltă în mod spontan și devin standarde de
comportament pentru toți membrii grupului.
Normele grupului contribuie la îndeplinirea anumitor acțiuni ale indivizilor care desfășoară
activități comune.
Existența normelor de grup face posibilă prezicerea comportamentului nu numai a indivizilor
apartinand unui anumit grup, ci și a întregii comunități functionand ca un întreg. Responsabilitatea
unui individ ar trebui considerată ca o trăsătură persistentă de personalitate. Când face planuri de
viață, o persoană cântărește de obicei dacă acest obiectiv este posibil pentru el sau dacă trebuie să se
bazeze pe forțe externe, pe alte persoane.
De aceea, un individ poate acționa ca stăpân al destinului său, în timp ce altul ,,plutește în
conformitate cu voința valurilor”, adică o persoană acceptă responsabilitatea și cealaltă îl lasă.
1.2.1. Definiții ale responsabilității
Responsabilitatea reprezintă: aptitudinea persoanei de a-și da seama de sensul, importanța și
urmările acțiunilor pe care le săvârșește, precum și de a-și dirija liber voința, potrivit cu scopurile
urmărite.
Dicționarul „Larousse”, consemnează pentru termenul de ,, responsabilitate ” mai multe sensuri:
„Obligația de a repara daunele altuia, cauzate de el însuși ori de către o persoană care depinde de el sau
de un animal ori un lucru aflat in paza sa; obligația de a suporta pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea
comisă; capacitatea de a lua o decizie fără avizul prealabil al autorității superioare; necesitatea pentru
un ministru de a-și abandona funcția atunci când parlamentul îi refuză încrederea;
Responsabilitatea colectivă : luarea în considerare a tuturor membrilor unui grup, ca
responsabili și solidari pentru actul comis de către unul din membrii grupului”.
În același dicționar găsim pentru termenul „responsabil” doua sensuri: „cel care trebuie să
raspundă”, să fie garantat pentru propriile sale acțiuni sau ale altuia pe care le determină; persoana care
are capacitatea de a lua decizii, dar care trebuie să dea socoteală unei autorități superioare sau celor
care i-au acordat mandatul. Prin urmare se poate observa că responsabilitatea este anterioară
răspunderii care este de fapt o materializare a responsabilității.
Dicționarul explicativ al limbii române pune semnul egalității între ,,responsabilitate” și
,,raspundere”, definind ,,responsabilitatea” ca o obligație de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da
socoteală de ceva.8
Responsabilitea este un fenomen social ce exprimă un act de angajare a individului în procesul
interacțiunii sociale.
Conceptul responsabilitații se raportează la libertarea acțiunii omului într-un context social-
isoric, determinând responsabilitatea unui fenomen pe care individul și-l asumă.
Responsabilitatea individului se instituie în raport cu colectivitatea și cu întreaga societate și ea
constă în aderarea individului în mod conștient și liber la idealurile colectivitații.
O altă definiție a responsabilității atribuie termenului de responsabilitate semnificația de
asumare conștientă și deliberată în fața colectivitații și a propriei conștiințe, a unei atitudini față de
colectivitate, a grijii față de succesul sau riscul, rezultând și eficiența, consecințele și valoarea activitații
pe care agentul o desfășoară sau o conduce în beneficiul colectivității din care face parte și care este
afectată de rezultatul acestei acțiuni.
Din perspectiva sociologiei juridice, responsabilitatea reprezintă o asumare a răspunderii față
de rezultatele acțiunii sociale a omului, în acest context, acțiunea socială este cadrul nemijlocit de
manifestare a responsabilității, pe de-o parte, iar pe de altă parte, reiese că libertatea este o condiție
fundamentală a responsabilității, iar responsabilitatea este un fenomen pe care individul și-l asumă.
Responsabilitatea individului se instituie în raport cu colectivitatea și cu întreaga societate și
aceasta constă în aderarea individului în mod conștient și liber la idealurile colectivitații. 9
8 Mihai Florea, Responsabilitatea acțiunii sociale , Editura sțiintifica și enciclopedica , Bucuresti , 1976, p. 224
9 Doru Silviu Luminosu, Vasile Popa , Sociologie juridică , Editura Helicon , Timisoara, 1995, p.232 – 233
1.1.2. Clasificarea responsabilității
Tipurile de responsabilitate se structurează în realitatea socială în funcție de natura relațiilor
inter-umane, existând practic, atâtea forme de responsabilități sociale, câte tipuri de raporturi se
structurează într-o anumită societate.
Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare și se clasifică astfel :
responsabilitatea morală
responsabilitatea juridică
responsabilitatea profesională
responsabilitatea politică
responsabilitatea religioasă
responsabilitatea științifică, artistică, etc.
1.2. Autonomia personală și importanța acesteia în cadrul
asumării responsabilității
În cadrul dezvoltării adultului și a uneia dintre cele mai importante caracteristici ale persoanei
adulte este capacitatea de asumare a responsabilității, iar un rol cheie (în acest proces) îl joacă
autonomia personală .
După cum se evidențiază mai sus, responsabilitatea necesită autonomie personală, iar noi
oamenii, avem tendința să ne simțim trași la răspundere sau să ne asumăm responsabilitatea doar
pentru lucrurile sau deciziile luate pentru noi înșine.
Liberul arbitru este posibil doar în momentul în care suntem sau devenim autonomi.
Odată cu creșterea autonomiei, crește și nivelul de asumare al responsabilității.
Autonomia personală a facut obiectul a numeroase cercetări psihologice.
Aceste cercetări au urmărit, în principal, să identifice rolul acesteia și factorii care au influență
asupra dezvoltării sale.
După apariția, în 1986, a articolului The Vicissitudes of Autonomy in Early Adolescence , scris de L.
Steinberg și S. B. Silverberg, în care este evidențiată importanța autonomiei pe parcursul adolescenței,
cercetările au fost îndreptate cu precădere asupra acestei perioade a vieții.
S-a constatat existența unei legături strânse, în adolescență, între autonomie și formarea
identității, între unele dimensiuni ale autonomiei (autonomia atitudinală, emoțională și funcțională) și
adaptarea psihosocială.
S-a observat, de asemenea, că modul în care se face trecerea de la adolescență la vârsta adultă
este puternic influențată de nivelul de dezvoltare al autonomiei.
În psihologie și în filosofie, de-a lungul timpului, termenul de autonomie a fost pus în relație cu
diferite noțiuni, unele imprecise și vag definite, precum: libertate, responsabilitate, alegere, decizie,
independență, condiționare, intenționalitate, cauză, motivație, determinare, raționalitate,
responsabilitate, control, voință, scop, sine.
1.2.1. Clasificările autonomiei personale
În urma studiilor din domeniul psihologic, autonomia personală a fost structurată astfel:
Autonomia valorică
Autonomia comportamentală
Autonomia cognitivă
Autonomia emoțională
Autonomia în gândire
Autonomia atitudinală
Autonomia funcțională
1.2.2. Definiții ale autonomiei personale
În literatura de specialitate se întâlnesc dimensiuni ale căror definiții sunt aproape identice, dar
care au denumiri diferite, și dimensiuni cu semnificații diferite care au aceeași denumire.
Majoritatea psihologilor care au studiat autonomia personală au conceptualizat-o ca fiind un
construct multidimensional, însă nu s-a ajuns la un consens în privința dimensiunilor sale. Diferă,
de la un psiholog la altul, atât numărul de dimensiuni, cât și semnificația acestora.
Asemenea altor constructe psihologice, autonomia personală posedă mai multe definiții, după
cum urmează:
„Autonomia personală este o trăsătură a personalității care constă, pe de o parte, în capacitatea
de autodeterminare a individului, în abilitatea sa de a lua singur decizii cu privire la propria viață și în
capacitatea sa de a duce la îndeplinire aceste decizii, prin inițierea, organizarea, supervizarea și
revizuirea acțiunilor proprii fără a fi controlat de forțe externe sau de constrângeri, evaluând opțiunile
existente și luând în considerare propriile interese, nevoi și valori, iar pe de altă parte, în sentimentul pe
care îl are persoana care dispune atât de abilitatea de a face alegeri cu privire la direcția acțiunilor sale,
cât și de libertatea de a duce la îndeplinire aceste alegeri.”10
Autonomia atitudinală este definită în mod asemănător de mai mulți autori.
Autonomia atitudinală „se referă la procesul cognitiv de luare în considerare a posibilităților și
de a alege între diverse opțiuni” (Beyers și colab., 2003).
Autonomia atitudinală „se referă la procesul cognitiv de a face alegeri și de a stabili un scop”,
10 Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale la adolescenți,
„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V, 2007,p. 112
ea este „abilitatea de a formula mai multe opțiuni, de a lua o decizie și de a stabili un scop”.
Autonomia atitudinală constă, în general, în abilitatea de a gândi înainte de a acționa (Noom,
Dekovic și Meeus, 2001).
După opinia lui Noom, Dekovic și Meeus (2001), autonomia atitudinală este strâns legată de
conceptele: „încredere în capacitățile proprii” (Bandura, 1977), „independența atitudinală” (Hoffman,
1984), „stabilirea scopurilor” (Markus, Wurf, 1987), „reflecție asupra a ceea ce preferi, dorești sau
vrei” (Dworkin, 1988), „luarea deciziilor” (Frank și colab., 1988)și „scopuri personale” (Allen și
colab., 1994).
Autonomia cognitivă constă „în capacitatea de a raționa independent, de a lua decizii, a căuta în
mod excesiv validarea socială, într-un simțământ de încredere în propria persoană și în credința că ai
posibilitatea de a alege” (Zimmer-Gembeck, 2001). Conform acestei definiții, autonomia atitudinală
este o componentă a autonomiei cognitive, alături de încrederea în capacitățile proprii.
Autonomia cognitivă se caracterizează prin îndeplinirea următoarelor caracteristici:
•capacitatea de a gândi critic;
•dorinta de imbogățire și îmbunătățire a cunoștințelor (dorința de informare);
•capacitatea de auto-evaluare;
•capacitatea de a raționa independent, de a-și forma propriile opinii și de a lua decizii;
•un sentiment de încredere în propria persoană;
•credința că poți alege ce să faci.
Autonomia în gândire , în sensul definiției propuse de Lipman (1995, apud Faiciuc, 2004c), se
caracterizează prin îndeplinirea următoarelor criterii:
•exprimarea ușoară a propriilor idei, fara inhibiții verbale, controlul timidității;
•formarea propriilor opinii, scrierea și justificarea lor;
•capacitatea de gândire critică;
•abilitatea de a pune întrebări, curiozitatea;
•dorința de a îmbunătăți propria cunoaștere și de a cauta informație, adică ceea ce se numește
nevoia de cunoaștere;
•abilitatea de a lua decizii, fără ca acestea să-i fi fost inculcate;
•capacitatea personală de auto-evaluare, de analiză a cauzelor eșecului și succesului;
•capacitatea de a acționa de unul singur, fără ajutor, semn și al responsabilității.11
Autonomia emoțională a fost definită de Steinberg și colaboratori ca „independența față de
parinți și egali” (Steinberg, 1985; Steinberg, Silverberg, 1986, apud. Noom, Dekovic, Meeus, 2001).
Ryan și Lunch (1989, apud Noom, Dekovic, Meeus, 2001) au constatat că acest construct, în felul în
care a fost operaționalizat de Steinberg, se corelează negativ cu diverși indicatori ai dezvoltării
psihosociale în timpul adolescenței. Din acest motiv, el a fost denumit „detașare”, fiind înțeles ca „o
forma negativă a desprinderii de părinți”.
O definiție asemănătoare celei formulate de Steinberg a fost propusă de Zimmer-Gembeck
(2001).
El considera că „autonomia emoțională” se definește în termenii relațiilor cu alții și include
renunțarea la dependențe și îndepărtarea de părinți”.
Se poate observa că nici definiția lui Steinberg și nici cea a lui Zimmer-Gembeck nu includ
explicit aspecte emoționale.
Acestea apar în afirmația lui Russel și Bakken (2002, apud Russel, Bakken, la adresa
http://www.ianrpubs.unl.edu/epublic/live/g1449/build/g1449.pdf): autonomia emoțională „se referă la
emoții, sentimente personale și la relația noastră cu persoanele din jur”.
Însă această formulare nu poate fi considerată ca definiție, deoarece nu precizează clar ce este
autonomia emoțională.
Mai mulți autori leagă autonomia emoțională de stabilirea scopurilor:
•autonomia emoțională se referă la încrederea în scopurile definite independent de dorințele
parinților și ale colegilor (Beyers și colab., 2003);
•autonomia emotională înseamna independența formării și a exprimării sentimentelor.
•autonomia emoțională este „procesul afectiv de a avea încredere în propriile alegeri și scopuri”,
„încrederea persoanei în a stabili singură scopuri, independent de dorințele părinților și ale
egalilor săi” (Noom, Dekovic, Meeus, 2001).
O definiție mai clară și mai cuprinzătoare este cea propusă de McBride (1990): Autonomia
11 L. Faiciuc, Comportamentul autonom: fantoma de la operă, „Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj-
Napoca”, Series Humanistica, tom II, 2004, p. 30–31
emoțională este „eliberarea de nevoia presantă de a fi aprobat și a primi asigurări”. Dar ultimele
definiții sugerează că autonomia emoțională se suprapune în mare masură cu încrederea în sine, care
după cum s-a arătat deja apare ca o componentă a autonomiei cognitive.
O definiție mai generală însa mai puțin clară, pentru că utilizează termenul neexplicat de
„independență emoțională” este urmatoarea: „Autonomia emoțională reprezintă independența
emoțională în relațiile cu ceilalți, în special cu părinții” (http://psy.ucsd.edu/~mmullane/Psychology
180Lecture5AutonomyandIntimacy.html).
Autonomia comportamentală , înseamnă a lua decizii în mod independent și a acționa pentru a
le urma
(Russell și Bakken, la adresa http://www.ianrpubs.unl.edu/epublic/live/g1449/build/g1449.pdf).
Autonomia comportamentală reprezintă auto-dirijarea comportamentului și acționarea
conform deciziilor proprii.
Se poate observa cum abilitatea de a lua decizii face parte din autonomia comportamentală, din
autonomia atitudinală și din autonomia cognitivă. 12
O alta definiție, care are în comun cu aceasta ideea că se acționează pentru a duce la îndeplinire
deciziile proprii, a fost propusă de Zimmer-Gembeck (2001): Autonomia comportamentală înseamnă
„autoconducere, reglare a propriului comportament și acționare conform propriilor decizii”.
Autonomia funcțională este definită într-un mod asemănător cu autonomia comportamentală:
•Autonomia funcțională se referă la procesul de dezvoltare a unei strategii pentru a atinge
scopurile, prin mijloace de autoreglare și autocontrol (Beyers și colab., 2003).
•Autonomia funcțională constă în „abilitatea de a dezvolta strategii pentru atingerea scopurilor
fixate”, abilitate care implică perceperea competenței (abilitatea de a evalua utilitatea diferitelor
strategii), perceperea controlului (abilitatea de a alege o strategie destul de eficientă pentru a
permite realizarea scopului) și perceperea responsabilității (Noom, Dekovic, Meeus, 2001).
După părerea lui Noom, Dekovic și Meeus (2001), autonomia funcțională se aseamană cu
conceptele: ,,independența funcțională" (Hoffman, 1984), „pregatirea cognitivă pentru acțiune"
(Markus, Wurf, 1987), independența (Frank și colab., 1988) și „control personal"(Flammer,
12 L. Faiciuc, Autonomia comportamentală: definire și căi de dezvoltare, în Cercetări și aplicații în psihologie, Timișoara,
Edit. Augusta și Artpress, 2004, p. 128–129
1991) (Noom, Dekovic, Meeus, 2001).
Autonomia valorilor constă în a avea „atitudini și credințe independente, legate de
spiritualitate, politici morale” (Russell și Bakken, 2002, apud. Russell și Bakken la adresa
http://www.ianrpubs.unl.edu/ epublic/live/g1449/build/g1449.pdf) sau în a deține „un set independent
de credințe și principii, rezistente la presiunea celorlalți” (http://psy.ucsd.edu
/~mmullane/Psychology180Lecture5AutonomyandIntimacy.html).
Autonomia valorică se exprimă în constituirea unui set propriu de convingeri și principii,
rezistente la presiunea celorlalți.
Prima definiție specifică domeniul din care fac parte valorile, în timp ce a doua menționează
calitatea acestora de a fi rezistente la presiunile exterioare.13
Autonomia valorilor pare a fi opusă conformismului, definit de Russell și Bakken (la adresa
http://www.ianrpubs.unl.edu/epublic/live/g1449/build/g1449.pdf) ca fiind „sensibilitate față de opiniile
colegilor de aceeași vârstă, ceea ce presupune urmarea și copierea ideilor și a modelelor
comportamentale oferite de prieteni sau colegi”.
Nonconformismul este considerat de ei ca dimensiune a autoconducerii, alături de abilitatea de a
lua decizii și de încrederea în sine.
1.2.3. Corelația dintre autonomia personală și vârstă
Majoritatea cercetătorilor au sesizat faptul că există o relație directă între autonomie și vârstă.
Așadar s-a constatat că încă din adolescență își face apariția legătura puternică dintre autonomia
personală și formarea identității (Fleming, 2005a), între unele dimensiuni ale autonomiei personale
(autonomia atitudinală, emoțională și funcțională) și adaptarea psihosocială (Noom, Dekovic, Meeus,
1999).
MJ. Noom, M. Dekovic și W. Meeus (2001, apud Graf, 2003) au identificat o ușoară creștere a
13 Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale la adolescenți,
„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V, 2007,p. 125
autonomiei emoționale cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani. L. Steinberg și S.B. Silverberg (1986, apud
Fleming, 2005a) au observat, de asemenea, o creștere lentă a autonomiei emoționale pe măsura
înaintării în vârstă.
Există câteva studii, printre care cel al lui Greenberg (1984), care atestă că autonomia
comportamentală crește pe parcursul adolescenței și prezintă diferențe între începutul și sfârșitul
adolescenței (Fleming, 2005a).
Totodată, s-a observat că modul în care se face trecerea de la adolescență la vârsta adultă este
puternic influențat de nivelul de dezvoltare al autonomiei personale (Fleming, 2005b). Alte cercetări au
avut ca obiectiv identificarea legăturilor dintre autonomia personală și starea de sănătate ale
individului. 14
Concluziile acestor cercetări au evidențiat faptul că, în general, persoanele care suferă de
agorafobie sau de tulburări de alimentație (bulimie ori anorexie) și cele dependente de tutun sau de
alcool au un nivel scăzut al autonomiei personale (Franken, [f.a.]).
Chou (2000) a descoperit corelații semnificative la adolescenți, între simptomatologia depresivă
și trei dimensiuni ale autonomiei emoționale (individuația, non dependența față de părinți și de-
idealizarea părinților).
Au existat unele încercări de a explica sănătatea mai bună a persoanelor cu o autonomie
dezvoltată, prin faptul că acestea au un stil de viață mai sănătos decât cele cu o autonomie redusă
(Franken, la adresa http://www.lifeskillstraining.org/ autonomy19c.htm).
Conform rezultatelor obținute de D. Franken în urma investigării a 1800 de subiecți, persoanele
cu un nivel înalt al autonomiei, comparativ cu celelalte, sunt mai implicate social, mai vesele, mai
calme, mai generoase, mai tolerante, mai asertive, au un autocontrol mai puternic și mai multă
încredere în sine, manifestă mai puține simptome de anxietate, de depresie, de răzvrătire, au mai puține
probleme maritale, sunt mai rezistente la stres și au o alimentație mai săracă în calorii (Franken, la
adresa http://www.life skillstraining. org/ autonomy19c.htm). 15
14 Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale, „Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț»
din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V, 2007,p. 128
15 Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale la adolescenți,
„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V, 2007,p. 128-130
1.3. Premizele apariției lipsei de asumare a responsabilității
În ultimii 30 de ani atitudinile permisive au început să își facă prezența și să pătrundă în
domenii cheie cum ar fi: mass-media, politică, literatură și nu în ultimul rând într-un domeniu cheie, cel
educațional.
S-a inoculat părinților faptul că pentru o mai bună creștere a copiilor lor, aceștia trebuie să
evite exercitarea autorității și pedepsele față de copil și să nu stabilească sau să impună limite
asupra spațiului de creștere al copilului.
Părinții care adoptă această abordare nu fac altceva decât să favorizeze dezvoltarea lipsei de
asumare a responsabilității.
Nu se face referire la lene sau la alte lucruri mărunte, ci la o iresponsabilitate deplină unde
copilul crede că lui nu i se aplică nici o regulă.
Atunci când o astfel de atitudine, de iresponsabilitate este neobservată sau necontestată, copiii
nu reușesc să deprindă obiceiurile de bază ale auto-îngrijirii.
Eșecul în lucrurile mărunte (curățenia, ordinea, bunele manierele ), se poate transforma încet
într-o mare avalanșă de activități pline de dezinteres care diminuează și îngroapă încrederea în sine.
Copilul tinde să creadă că: „Nu mă voi ocupa de lucrurile importante dacă nu știu cum să mă
descurc cu cele mărunte”.
Noi oamenii, avem tendința să ne simțim trași la răspundere sau să ne asumăm
responsabilitatea doar pentru lucrurile sau deciziile luate pentru noi înșine.
Liberul arbitru este posibil doar în momentul în care suntem sau devenim autonomi.
Odată cu creșterea autonomiei, crește și nivelul de asumare al responsabilității.
1.3.1. Factori sau cauze potențiale ale apariției lipsei de asumare a
responsabilității
A) Lipsa de afecțiune (în copilarie) :
Un individ privat de afecțiune în copilarie, va simți nevoia sa fie protejat, fiindu-i teama de
necunoscut;
Persoanele cu această afecțiune preferă să locuiască împreună cu părinții pe o perioadă mai
lungă decât ceilalți, iar familie își întemeiază la o vârstă avansată deoarece se tem de angajamente, de
căsătorie și fug de responsabilitatea de a avea un copil.
B) Stima de sine scăzută:
În momentul în care o persoană are stima de sine scăzută, poate să creadă că va greși în tot ceea
ce face.
Drept urmare, pentru a nu ajunge în stadiul în care să greșească, acesta va încerca pe cât posibil
să evite acestă consecință și totodată evită sau refuză să își asume responsabilitatea.
C) Responsabilizarea timpurie :
Copilului căruia i s-au pus în brațe probleme de adult, de către părinți sau societate.
În acest sens avem copilul care este forțat sau nevoit să muncească de la o vâstă foarte fragedă. Odată
ajuns la vâstă adultă, el ar putea simti nevoia să-și retrăiască perdioada pierdută.
D) Autonomia personală scazută :
În cazul persoanelor care nu au fost încurajate sau, mai mult chiar, au fost împiedicate în
copilarie si tinerete sa îsi formeze si sa îsi exprime pareri proprii, sa ia singure decizii ori sa se
comporte astfel încât sa-și ducă la îndeplinire propriile hotărâri.
O altă potențială cauză a unei autonomii comportamentale și a unei autonomii valorice scăzute,
în cazul tinerilor și al adulților are ca motiv exercitarea unei profesii în care este obligatorie executarea
necondiționată a ordinelor primite și respectarea regulamentelor.
E) Copilaria răsfățată:
Cunoastem, cu toții, pe cineva ai cărui parinți nu au spus niciodată „Nu”.
Nu și-au disciplinat copilul, nu l-au ajutat să dobândească aptitudini care să îl ajute să se
descurce în viață și, când copilul a „crescut mare”, au continuat să îl cocoloșească.
În astfel de situații, o trecere bruscă de la a avea mereu pe cineva care să facă lucrurile în locul
lui la a fi nevoit să aibă un loc de muncă și să plătească facturi poate fi o povară foarte mare pentru
„copilul” în cauză.
Familiarizarea cu conceptele de bază ale vârstei adulte ar fi trebuit să fie făcută gradual, în
timpul anilor de formare, însă acest lucru nu s-a întâmplat la timp.
F) Copilaria abuzivă:
La cealalta extremă, cineva care a fost abuzat în copilarie, de părinți prea autoritari, de exemplu,
ar putea simți nevoia de a recupera anii inocenței netrăiți cu adevărat.
Departe de părinți, pot face acum ceea ce își doresc, prin urmare ar putea să se întoarcă mental
la vârsta copilariei.
G) Frica de moarte:
Să crești mare înseamnă să devii adult, iar din moment ce ești adult înseamnă să conștientizezi
că îmbătrânești.
Îmbătrânind, ajungi în vârstă, iar acest lucru înseamnă că în curând vei muri, cu toate că
moartea face parte din ciclul natural al vieții, fapt pentru care cultura occidentală a negării morții,
idealizează tinerețea.
Prin urmare, moartea trebuie să fie înfruntată, negată, ignorată.
Acest aspect te poate distrage complet de la conștientizarea morții și scufundarea ta într-o eternă
lume a copilariei.
H) Teama de eșec :
Există o mulțime de persoane care se tem de eșec, astfel ei decid să nu încerce să-și atingă
obiectivele.
Aceste persoane sunt de părere că le este mai bine ca ei nici măcar să nu încerce, decât să
încerce și să eșueze.
Odată ce o persoană devine prea temătoare față de comiterea unor posibile greșeli, ajunge în cele
din urmă să evite și asumarea responsabilității în eventualitatea unor consecințe negative.
I) Toleranța scăzută față de emoțiile negative:
Anumite persoane se tem să își asume responsabilitatea deoarece au o toleranță scăzută față de
emoțiile negative.
Dacă aceste persoane sunt incapabile să facă față presiunilor emoționale care vin la pachet cu
asumarea responsabilității, atunci ei ar putea dezvolta o temere față de asumarea responsabilității.
J) Teama de competiție:
Anumiți indivizi se tem de asumarea responsabilității deoarece vor să evite cazul în care ar
putea să ajungă mai rău decât competitorii lor.
Dacă un copil are un frate care a obținut mai mereu rezultate mai bune decât el, atunci acest
copil ar putea să-și dezvolte teama de a-și asuma responsabilitatea doar pentru a nu-și pierde fratele în
această „competiție” nescrisă.
K) Teama de a nu repeta greșelile trecutului (fie proprii sau ale altora):
Sunt persoane care manifestă o teamă patologică de a nu repeta aceeași experiență.
Se gândesc că dacă ar putea evita capcanele în care au fost prinși cei care s-au maturizat
înaintea lor, ar putea să fie salvați de dezamăgirea la care au fost martori înainte.
L) Teama de angajament:
Persoana cu o frică de angajament poate fi interesată doar de sex sau de relații ocazionale, dar
nu și de o relație serioasă.
Poate promite că va fi implicată, dar la scurtă vreme, va invoca un motiv de despărțire.
Nu sunt puțini aceia care se tem de angajament, care vor să fie liberi cât mai mult timp și să
amâne momentul în care se vor așeza la casa lor, însă lipsa lor de asumare a responsabilității pentru
aceste lucruri nu face decât să-i mențină captivi.
M)Sistemul educațional defectuos:
Majoritatea școlilor nu te invață să fii adult.
Copiii și tinerii ajung să stăpânească informații științifice complexe, stiu, de exemplu, că
„mitocondriile sunt uzinele energetice ale celulei”, însă nu știu să își plătească facturile, să își facă
programare la doctor.
În majoritatea cazurilor se omite faptul că elevii ar trebui să fie invățați cum să devină membri
productivi ai societății.
N) Lipsa exemplelor pozitive:
Adolescenții din ziua de astăzi ajung să își aleagă drept modele de urmat diverse „personalități”
controversate din așa zisa ,,lume mondenă” promovată în exces de televiziuni. În filme sau în show-
urile de televiziune sunt puține exemple de adulți prezentați într-o lumină bună, deoarece scopul
acestora nu este unul educativ ci unul comercial, având drept motiv principal audiența, iar pentru a
atinge o audiență mare se promovează non-valorile, scandalurile și agresivitatea.
Încă din Roma antică existau astfel de practici, unde împăratul își „hrănea” poporul cu luptele
până la moarte, pline de cruzime ale gladiatorilor și multe alte metode de amuzament și manipulare.
Nici în ziua de azi nu ne-am îndepărtat de acele timpuri deoarece în politică, încă avem parte de
scandaluri de tot felul, de corupți ajunși în funcții cheie din stat și multe alte exemple negative.
Astfel că, acești oameni ce dețin puterea într-un mod îndoielnic, ajung să fie luați drept model
de urmat pentru cei din generațiile tinere.
Tot legat de zona media, constatăm că persoanele aflate la vârsta maturității sau „trecute de
prima tinerețe” sunt văzute în cultura media ca niște carcase goale a ceea ce au fost cândva, pe când
tinerii sunt plini de vitalitate, dinamism și își trăiesc viața din plin.
O) Incapacitatea de a face față situațiilor normale de viață:
În calitate de adulți, adesea ne confruntăm cu diverse situații și trebuie să învățăm cum să le
depășim.
De exemplu, în momentul în care intervin diverse conflicte, analizăm, argumentăm și explicăm.
În situația în care persoana nu își asumă responsabilitatea, cu siguranță că nu va proceda în
maniera exemplului de mai sus, însă s-ar putea să strige, să aibă manifestări asemănătoare cu crizele de
tantrum întâlnite la copii.
Cei mai mulți dintre noi ne putem pierde cumpătul ocazional, putem avea ieșiri necontrolate,
dar o persoană care reacționează astfel în mod constant, în loc să își soluționeze problemele, s-ar putea
să-și accentueze starea de dezechilibru psihic.
1.3.2. Caracteristici ale asumării responsabilității și a lipsei de
asumare a responsabilității
Am adunat în tabelul de mai jos o serie de trăsături caracteristice persoanelor ce posedă un
nivel normal al conduitei sociale și trăsături caracteristice persoaneleor cu dezechilibre psiho-sociale,
persoane care evită sau nu își asumă responsabilitatea.
Trăsături caracteristice ale persoanelor cu un nivel normal de asumare a
responsabilității față de cele cu un nivel scăzut sau absent
Asumarea Responsabilității Lipsa de Asumare a Responsabilității
Pragmatic și realist.
Pune întrebări, cercetează, acceptă dovezile și
îmbrățișează adevărul.
Înțelegător și echilibrat psihic.Fantezist.
Evită realitatea.
Îmbratișează gandirea legată de magie sau
fantezie.
Se află in permanentă negare.
Respinge dovezile.
Onestitate. Falsitate.
Atent, ordonat, într-o permanentă concentrare.În derivă, incoerent, neconcentrat, zbuciumat,
haotic.
Analizează lucrurile atent și are deschidere către
nou.Se bazează pe obiceiurile sale sau alege calea
cea mai usoară, simplă.
Gândire și exprimare clară și consecventă.Obscuritate, imprecizie, limitare, incoerență,
indecizie.
Învață din experiențele avute.Contestă, ignoră sau iși modifică propriul istoric
după bunul plac.
Face eforturi să priceapă lucrurile din jurul său. Dezinteres.
Autodisciplina. Control pe emoții/impulsuri. Reacționează impulsiv. Acceptă orice situație
impusă.
Face ceea ce susține că va face.
Face ce îl taie capul.
Asumarea responsabilității
Flexibil și adaptabil la nou.Lipsa Asumării Responsabilității
Rigid și inadaptabil.
Deschis la idei și informații noi.
Curios.
Înțelept.Respinge adaptarea la nou.
Încăpățânat și încuiat la minte.
Ignorant.
Consecvent și de încredere. Se scuză mereu, când este rugat câte ceva.
Ia în calcul mai multe puncte de vedere. Acceptă doar opinia sa.
Riguros, grijuliu și atent. Neglijent și distras.
Competent. Manipulant.
Autonom. Dependent.
Curaj. Lașitate.
Caută soluții.
Își asumă vina în cazul unor eșecuri.Atribuie vina sa altcuiva.
Integru. Nefidel.
Conștient și înțelept. Inconștient și ignorant.
Respectă principiile și valorile morale. Se supune necondiționat.
Participant. Spectator.
Are în vedere opinia proprie. Are in vedere propriile fapte.
Vorbind cu oamenii. Vorbind despre oameni.
Construirea unor relații durabile bazate pe cine
suntem în realitate.În cautarea unor relații ușor de instrumentat
bazate pe ceea ce lăsăm să se înțeleagă/facem
Aleg să . . .
M-am hotarât să . . . Am fost nevoit să . . .
Nu am avut incotro . . .
Cunoaște faptul că alegerile și acțiunile sale au
importanță și produc consecințe.
Depinde de mine să reușesc în ceea ce îmi propun!Totul depinde de soartă, destin și șansă.
Atribuie norocului sau destinului rezultatele pe
care le obține.
Sunt neajutorat, nu pot face nimic!
1.4. Legătura dintre lipsa de asumare a responsabilității cu
diferite tulburări
Deoarece nu putem atribui lipsa de asumare a responsabilității unei singure tulburări, aceasta
apare adesea asociată de tulburarile anxioase și de tulburările de personalitate.
Dintre acestea în studiile de caz prezentate în lucrare amintim fobia socială asociată de
tulburarea de personalitate evitantă și tulburarea de personalitate dependentă cu elemente din tulburarea
de personalitate narcisistică.
1.4.1. Tulburările anxioase asociate cu acest dezechilibru
Tulburarea anxioasă sau anxietatea , este definită de către specialiști ca fiind o tulburare a
afectivității manifestată prin stări de neliniște, teamă și îngrijorare excesivă, care nu sunt motivate de
pericole reale. Tulburările de anxietate sunt cele mai răspândite probleme de ordin psihic, afectând
28.8% din populație.
Acestea pot să apară în urma interacțiunii mai multor factori de risc: genetici, de personalitate,
cognitivi, evenimente negative din viața persoanei. Cu toate că tulburările anxioase sunt tratabile, doar
o treime dintre persoanele care suferă de aceste afecțiuni caută ajutor specializat.
Fundamental, anxietatea are un rol important pentru supraviețuire, ea pregătește organismul
pentru reacțiile de luptă sau de fugă necesare în cazul unui pericol. De asemenea, în doze moderate, ea
ajută la a identifica potențiale probleme din viitor si, în consecință, la a acționa în direcția împiedicării
apariției acestora. 16
Este demonstrat științific (Curba lui Yerkes și Dodson) că un anumit nivel de anxietate crește
abilitatea de a performa, însa un nivel prea ridicat de anxietate inhibă această abilitate, acționând
asemenea unui obstacol. De aceea, angoasa nu este în sine negativă, însă tulburările anxioase prezintă
necesitatea de a apela la ajutor specializat.
Tulburarile anxioase diferă de angoasa firească prin persistența pe o perioadă de 6 luni și prin
modalitățile în care perturbă viața persoanei afectate, interferând fie cu performanța la locul de muncă,
fie cu menținerea unor relații sociale satisfacatoare, fie cu armonia în viața de cuplu și chiar cu toate
aceste aspecte la un loc.
Simptomele anxietății sunt atât psihice cât și fizice, și variază în funcție de tipul tulburării
anxioase, însa în general afecțiunea se manifestă prin îngrijorare excesivă în privința banilor, slujbei,
familiei, sănătății, chiar și atunci când nu este deloc cazul; gânduri obsesive, imposibil de controlat;
ațteptarea celui mai tragic deznodământ, în mod irațional; stare generală de neliniște și emoții
inexplicabile; coșmaruri; imposibilitatea de relaxare; iritabilitate; insomnie; tensiune musculară;
dificultăți la înghițire; dureri de cap; urinare frecventă sau diaree; respirație rapidă sau dificultate în
16 DSM-IV , p. 448
respirație; palpitații; frisoane.
În cadrul tulburărilor anxioase, persoana se află în permanență într-o stare de alertă, dar fără un
obiect precis. Astfel, organismul este mereu pregătit să se apere, fără să știe de fapt care sunt pericolele.
Este lesne de înțeles cum o astfel de situație perpetuată pe parcursul mai multor luni poate
conduce la epuizare psihică și fizică.
Persoana se concentrează atât de mult pe gânduri, pe detalii, pe posibilități de a i se întâmpla
ceva rau, încât devine foarte dificil pentru ea să mai poată vedea imaginea de ansamblu, să se raporteze
la realitatea cotidiană a vieții sale.17
În categoria tulburărilor anxioase sunt incluse:
tulburarea de panică
fobia specifică
anxietatea socială
tulburarea obsesiv-compulsivă
stresul posttraumatic
anxietatea generalizată.
Fobia socială
Fobia socială este teama bine definită și stabilă de a atrage atenția asupra sa în una sau mai
multe și diferite situații sociale. Este vorba despre situații în care persoana se teme că va fi evaluată
prin prisma prestațiilor sale sociale, a performanțelor în plan social.
Teama în fobia socială:
➔de a se situa în centrul atenției;
➔de a se expune în fața unor persoane necunoscute cu risc de a fi evaluat și (sau) criticat de către
acestea;
➔de a se face de râs prin insuficiență în prestația sa socială;
➔de a avea senzația de jenă sau de înjosire;
17 DSM-IV , p.449
➔de a roși când îi este rostit numele sau este introdus unor persoane necunoscute, persoane care
ocupă poziții înalte, persoane cu autoritate sau persoane de sex opus considerate atractive;
➔de a avea tremurături ale mâinilor când manâncă sau bea o cafea în prezența unor astfel de
persoane;
➔teama de a-i tremura vocea când ia cuvântul în fața unui grup sau are o discuție cu persoane din
categoria menționată.
Diferența între a fi rușinos, situație prin care a trecut fiecare dintre noi și a avea fobie socială nu
este foarte clar delimitată. Semnele și simptomele descrise pot să apară la o persoană cu fobie socială,
dar nu cu intensitatea (tăria) și amplitudinea pe care o trăiește subiectiv persoana respectivă. În fobia
socială există senzația că teama este nerezonabilă sau exagerată.18
Cea mai de temut este teama:
➔de a vorbi în fața altora;
➔de a fi lăsat singur în compania unor persoane necunoscute fiind nevoit să poarte o conversație
cu acestea;
➔de a întâlni sau a fi prezentat unor oameni noi, de regulă autorități;
➔de a mânca în prezența lor, de a întreba ceva sau a purta o discuție;
➔de a se face de râs în fața altora prin comiterea unor greșeli;
➔de a se dovedi insuficient și incapabil în conversație;
➔de a arăta că este anxios, nervos, teama că ceilalți îi observă nervozitatea.
Expunerea la situații sociale (contacte sociale) sau stimuli fobici duce la anxietate sau atac de
panică.
Fobia socială limitată sau generalizată își face apariția atunci când anxietatea se manifestă doar
în anumite situații, ca de exemplu, teama de a lua cuvântul în fața celorlalți (grup) sau a lua contact cu
persoane necunoscute dar și în cazulîn care anxietatea apare în majoritatea situațiilor descrise mai sus.
Comportamente de siguranță
Expunerea la situații sociale nu poate fi evitată, face parte din viața omului. Persoanele cu fobie
socială recurg la comportamente de siguranță pentru a evita situațiile și contactele sociale în scopul de a
18 DSM-IV, p.450
reduce anxietatea.
O parte dintre acestea sunt:
•recurgerea la un machiaj abundent pentru a masca roșeața feței;
•folosirea ochelarilor de soare pentru a ascunde nervozitatea;
•purtarea de haine mai largi pentru a ascunde tremurăturile;
•tusea la începutul sau în timpul unui discurs pentru a ascunde tremurul vocii;
•ținerea unei cești de cafea cu ambele mâini pentru a ascunde nervozitatea și tremurăturile;
•și nu în ultimul rând consumul de alcool pentru a trăi mai ușor stabilirea de contacte sociale.
Întrucât în fobia socială ceea ce generează simptome de anxietate este contactul cu oamenii, se
poate folosi termenul antropofobie. 19
Prevalența fobiei sociale.
Conform datelor statistice din Europa și SUA, fobia socială se întalnește la 10-15% din
populația adultă. Se apreciază că fobia socială este una dintre cele mai frecvente tulburări în cadrul
sindromului anxietate.
Diagnosticul de fobie socială este frecvent, dar ignorat. Probabil că datele statistice sunt mult
mai crescute dacă luăm în considerare faptul că persoanele cu fobie socială nu caută asistență medicală
și rămân nediagnosticate. Fobia socială este întâlnită în proporție egală atât la bărbați cât și la femei.
Debut și posibile cauze ale fobiei sociale.
Fobia socială debutează în copilărie sau adolescență. Drept cauze sunt implicați factorii
genetici, bolile (fobiile) psihice ale părinților, mediul de dezvoltare și creștere în copilărie, schimbări
frecvente de mediu, ca și lipsa de abilități cerute de adaptarea la un nou mediu de viață, pentru a numi
doar câteva dintre cauzele fobiei sociale.
Diferența între agorafobie, anxietate generalizată și fobia socială
Toate aceste fobii sunt caracterizate prin simptome de anxietate, dar în timp ce persoana cu
agorafobie se teme de mulțime, iar persoana cu anxietate generalizată trăiește o stare de anxietate
19 DSM-IV, p. 451
continuă, persoana cu fobie socială nu are dificultăți de a se afla în locuri publice ca cinematografe, săli
de concerte, aule universitare.
Dificultățile apar atunci când persoana devine centrul atenției și este nevoită să ia cuvântul în
mulțime, să ia contact cu anumite persoane cu autoritate și status social înalt. Problema apare atunci
când prestația sa poate fi evaluată și criticată (adică modul de stabilire a contactului în sine, conținutul
conversației, comportamentul în timpul unei conversații, etc).
Simptomele de anxietate pot fi generate de gândul că nu se ridică la nivelul cerințelor celorlalți,
că nu are suficiente cunoștințe sau abilități ca să facă față situației. Persoana cu fobie socială poate să
meargă la o conferință în care sunt diferiți experți susțin prelegeri. Aici se poate pierde în mulțime.
Aceeași persoană are dificultăți în a participa la seminarii de lucru în care este nevoită să ia
cuvîntul în fața altora și mai mult, să meargă la o băutură, după seminarii, împreună cu persoane care
fac parte din grup. 20
Alte situații dificile sunt: participarea la seri de dans, participarea la mese festive, pauza de
masă împreună cu alții, contactul cu persoane publice sau cu persoane de sex opus. Persoana cu fobie
socială întreține relațiile cu familia și prietenii apropiați, dar are dificultăți în a stabili noi contacte
sociale cu persoane din categoria amintită.
Persoana cu fobie socială nu are probleme în a lua contact ca anonim cu o persoană de pe
stradă. Dificultatea apare atunci când se teme de evaluare și critică. Persoanele cu fobie socială au
puțini prieteni și o rețea socială redusă, pot ajunge să se izoleze social și să aibă dificultăți în carieră sau
în planul relațiilor personale.
Persoanele cu fobie socială pot dezvolta o depresie sau recurg la consumul de alcool pentru a
depăși dificultățile în a stabili contacte sociale (ceea ce poate duce la alcoolism).
Și senzațiile corporale sunt diferite:
•în fobia socială: roșeața feței, tremurături ale mâinilor;
•în agorafobie: senzație de nod în gât, amețeli, slăbiciune în brațe și membre inferioare, senzația
de instabilitate;
•în anxietatea generalizată: tensiune, încordare sau durere musculară, dificultăți de înghițire.
1.4.2. Tulburările de personalitate asociate cu acest dezechilibru
Tulburarea de personalitate se definește ca tipar stabil de trăiri afective și comportamente, ce
20 DSM-IV, p.452
deviază semnificativ de la standardul culturii de apartenență a respectivului individ, este generalizat și
inflexibil, are debutul în adolescență sau prima parte a vieții adulte, este stabil în timp și generează
distres sau dizabilitate.
Tulburările de personalitate sunt abordate sub aspectul modelului trăsăturilor, văzute ca fiind
relativ stabile transsituațional. Tulburările de personalitate apar atunci când trăsăturile de personalitate
devin foarte inflexibile, dezadaptative și generează dizabilitate și distres.
Aceste tulburări pot fi egodistonice (persoana trăiește o stare de distres) sau egosintonice (nu
apare distresul legat de boală). În primul caz trăirea afectivă negativă apare legat de prezența bolii și
reacțiile celorlalți la aceasta, în timp ce în cel de-al doilea caz, individul nu acceptă că are o tulburare
de personalitate, dar poate trăi stări de distres datorită faptului că cei din jur nu-l acceptă așa cum este.21
Tulburările de personalitate sunt grupate astfel:
●Grupa A – include tulburările de personalitate de tip paranoid, schizoid și schizotipal.
Trăsătura comună a acestora este excentricitatea.
●Grupa B – include tulburările de personalitate de tip antisocial, borderline, histrionic și narcisist.
Trăsăturile comune ale acestora sunt teatralitatea, emotivitatea, extravaganța.
●Grupa C – include tulburările de personalitate de tip evitant, dependent, obsesiv-compulsiv.
Trăsăturile comune ale acestora sunt anxietatea, teama.
Tulburările de personalitate nespecificate anterior reprezintă o categorie utilizată în două
situații:
(a) simptomele indică o tulburare de personalitate, cu trăsături aparținând mai multor tulburări din
această grupă diagnostică, însă nu sunt îndeplinite criteriile pentru a diagnostica o anumită
tulburare de personalitate;
(b) simptomele indică o tulburare de personalitate, dar trăsăturile sugerează o tulburare neinclusă în
categorizarea DSM IV ( ex., personalitate pasiv-agresivă).22
21 DSM-IV , p. 702
22 DSM-IV, p. 702
Tulburarea de personalitate evitantă/anxioasă
Tulburarea de personalitate evitantă este caracterizată de un tipar de inhibiție socială.
Persoanele cu această tulburare au sentimentul de a fi inadecvate și au o sensibilitate exagerată la
aprecierile negative ale celorlalți.23
Tabloul clinic al tulburării de personalitate evitantă
Inhibiția socială, sentimentul de inadecvare și hipersensibilitatea la evaluări negative se
manifestă în patru sau mai multe dintre următoarele modalități:
➔evită profesiile ce presupun contacte interpersonale frecvente, de teama criticilor, a dezaprobării
sau respingerii;
➔nu se implică în relații dacă nu are siguranța că celălalt îl place;
➔este reținut în relațiile intime de teama de a nu fi ridiculizat;
➔îl îngrijorează ideea de a fi criticat sau respins în situațiile sociale;
➔este inhibat în situații interpersonale noi, din cauza sentimentelor de inadecvare;
➔se vede pe sine ca fiind incapabil să se descurce în relații sociale, neatractiv și inferior celorlalți;
➔este extrem de precaut când trebuie să-și asume riscuri personale sau să se implice în activități
noi de teama de a nu se face de râs.
➔
Debut și evoluție
Tulburarea de personalitate evitantă debutează adesea în prima parte a adolescenței, când se
manifestă prin timiditate, izolare și teamă de străini sau situații noi. Deși timiditatea la copil este
precursorul obișnuit al tulburării de personalitate evitante, în majoritatea cazurilor aceasta are tendința
de a se estompa treptat odată cu înaintarea în vârstă.
Indivizii care vor dezvolta această tulburare devin tot mai timizi și evitanți pe parcursul
23 DSM-IV, p. 718
adolescenței și la începutul vieții de adult, atunci când relațiile sociale cu persoane noi devin deosebit
de importante. Acest diagnostic trebuie utilizat cu mare prudență la copii și adolescenți, deoarece în
cazul lor comportamentul timid și evitant poate fi corespunzător fazei de dezvoltare.
Elemente de diagnostic dependente de mediul cultural și de gen
Pot exista mari variații privind nivelul până la care diferite medii culturale și grupuri etnice
privesc timiditatea și comportamentul evitant ca fiind adecvate. În plus, comportamentul evitant poate
fi rezultatul problemelor de adaptare consecutive imigrării.24
Tulburarea de personalitate evitantă pare să fie la fel de frecventă la bărbați și la femei.
Elemente asociate care susțin diagnosticul
Persoanele cu tulburare de personalitate evitantă evaluează adesea cu multă atenție mișcările și
expresiile celor cu care vin în contact.
Comportamentul lor anxios și tensionat poate provoca ridiculizare și batjocură din partea
celorlalți, ceea ce le va confirma nesiguranța cu privire la propria persoană. Le este foarte teamă de
posibilitatea de a reacționa la critica venită din partea celorlalți prin plâns sau prin înroșirea feței.
Acești oameni sunt descriși ca fiind emotivi, timizi, singuratici și izolați. Cele mai mari
probleme vizează funcționarea socială și profesională. Respectul de sine scăzut și hipersensibilitatea la
respingere duc la restrângerea contactelor interpersonale.
Astfel, oamenii cu tulburare de personalitate evitantă devin izolați și de obicei nu au o rețea
socială de suport suficient de largă pentru a-i ajuta în situații de criză. Deoarece își doresc afecțiune și
acceptare, își imaginează relații ideale cu ceilalți. Comportamentul evitant le afectează și funcționarea
profesională, deoarece încearcă să evite situațiile sociale care pot fi importante pentru satisfacerea
cerințelor de bază ale unui loc de muncă sau pentru avansare.
Multe persoane prezintă trăsături de personalitate evitantă. Dar aceste trăsături vor fi încadrate
în tulburarea de personalitate evitantă numai atunci când sunt rigide, inadaptate și stabile, și determină
deteriorare funcțională semnificativă sau discomfort subiectiv.
Tulburarea de personalitate evitantă și tulburarea de personalitate dependentă sunt în
strânsă legătură și ridică serioase probleme de diferențiere. Ambele au aceeași caracteristică de bază:
imagini de sine similare („sunt necorespunzător”) și prezența emoțiilor negative sub forma anxietății.
Diagnosticul diferențiat se realizează în funcție de imaginea despre ceilalți și modul de
manifestatere a anxietății.
24 DSM-IV, p.718
Personalitatea dependentă îi consideră pe ceilalți puternici și capabili să-l îngrijească și caută
relații apropiate în care să se simtă securizați, în timp ce personalitatea evitantă se teme să stabilească
relații apropiate pentru că se simte vulnerabilă și nesecurizată în acest context.
Personalitatea dependentă este hipersensibilă la separare sau pierderea relației investită
emoțional și dezvoltă anxietate de separare.
Personalitatea evitantă este hipersensibilă la respingere și generează sentimente de jenă și
inferioritate, care se manifestă prin anxietate socială.25
Tulburare de Personalitate Dependentă
Face parte din grupul tulburărilor de personalitate anxioase alături de tulburarea de personalitate
fobică și obsesiv-compulsivă. Tulburarea de personalitate dependentă se întâlnește de obicei la femei și
se definește prin nevoia exagerată a persoanei ca altcineva să aibă grijă de ea, să ia decizii în locul ei,
comportament de supunere și dependență emoțională.
Caracteristicile tulburării de personalitate dependentă
Persoana cu tulburare de personalitate dependentă nu poate trăi pe propriile picioare, trăiește
prin alții. Are nevoie de stimulare și sprijin continuu din partea altora. Nu are propriile ținte și interese
în viață, își lasă viața în mâinile altora cu încredere oarbă, acceptă să fie condusă în viață de către alții
(de ex. partener de viață). Este lipsită de păreri proprii sau nu și le exprimă de teama de a nu fi părăsită.
Încrederea în sine ca și imaginea de sine slabă face ca o astfel de persoană să evite să-și asume
responsabilitatea pentru activitățile zilnice căci se îndoiește de capacitatea ei de a se descurca. De
obicei orice activitate zilnică sau decizie este inițiată și condusă de către altcineva. Anxietatea este
trăsătura generală, persoana cu tulburare de personalitate dependentă trăiește cu teama de separare ca și
cu teama să trăiască singură.26
25 DSM-IV, p.719
26 DSM-IV, p.721
O astfel de persoană este imatură, are nevoie de un partener ca să obțină atenție și protecție.
Dificultatea apare atunci când persoanele de care a fost dependent toată viața (ca de ex. Soțul, soția,
părinți, etc.) decedează, atunci persoana cu tulburare de personalitate dependentă poate face un episod
de depresie.
Tabloul clinic al tulburării de personalitate dependentă
➔nevoia ca altcineva să se ocupe de ea, să-i organizeze viața, să ia decizii în locul ei;
➔nevoia de protecție și sprijin continuu;
➔teama de separare de persoana de care depinde;
➔incapacitatea de decizie cu privire la viața proprie și la micile activități zilnice;
➔evitarea asumării responsabilității, îi lasă pe alții să decidă cu privire la existența și viața
proprie;
➔dificultăți în a-și exprima opiniile temându-se să nu piardă sprijinul persoanelor de care
depinde;
➔dificultăți în a-și planifica activități proprii, a derula un proiect propriu în mod independent,
lipsa de interese și preocupări proprii;
➔se simte neajutorată lăsată singură, îi este teamă să se descurce pe cont propriu;
➔trăiește cu teama de a fi păsăsită, abandonată;
➔are nevoia de a intra în relații prin care să primească sprijin și atenție.
Exemple pentru tulburarea de personalitate dependentă :
O doamnă în vârstă al cărei partener s-a stins din viață întâmpină dificultăți din ce în ce mai
mari în locuința proprie căci toate activitățile zilnice, cumpărăturile, facturile, planificarea vacanțelor,
etc. era făcută de către soț. Doamna suferă o depresie și ajunge să fie internată în spital. Persoana în
cauză nu are nici un interes, timpul liber și l-a petrecut urmându-și soțul. Nici cu activitățile zilnice nu
este familiarizată căci curățenie nu-i place să facă iar de cumpărături și plata utilităților numai soțul s-a
ocupat.27 După pierderea soțului practic ea a fost în imposiblitatea să se descurce la domiciliu iar
separarea a generat anxietate și depresie. Întrebată ce-i plăcea să facă în timpul liber pomenește de
fiecare dată de interesele lui și nu ale ei. Nu poate să ia o decizie legată de activitatea dintr-o zi, se
simte neajutorată și caută pe cineva care să-i organizeze viața.
Diagnosticul diferențial al tulburării de personalitate dependentă
Teama de abandon și separare este întâlnită și în tulburarea de personalitate bordeline numai că
în aceast caz reacția este impulsivă, de autodistrugere și mutilare, de lezare a propriului corp. O
persoană cu tulburare de personalitate bordeline, când simte amenințarea cu separarea, trece de la
dragoste la ură față de aceeași persoană. În tulburarea de personalitate dependentă persoanele se agață
de alții, atârnă desperate de alții și acceptă cu supunere condițiiile existenței alături de cealaltă
persoană. Dacă separarea se produce există risc de dezvoltare a tulburărilor afective ca de ex.
depresie.29
Tulburare de Personalitate Narcisistă
Face parte din grupul B al tulburărilor de personalitate etichetate ca dramatice.
Tulburarea de personalitate narcisistă se descrie printr-un model de comportament constant
dominat de nevoi de grandiozitate, nevoi de apreciere și admirație din partea celorlalți și cu un nivel
empatic scăzut. Persoanele cu această tulburare nu înțeleg trăirile emoționale ale celorlalți, țin cont doar
de interesele proprii.
Persoana cu tulburare de personalitate narcisistă este o persoană centrată pe sine însuși, pe
nevoile proprii, de mărire, de status, de succes personal, fie că este vorba de carieră sau acumulare de
bunuri materiale.
27 DSM-IV, p.722
29 DSM-IV, p.722
Caracteristicile tulburării de personalitate narcisistă
Tulburarea de personalitate narcisistă este definită prin nevoi de grandoare, nevoi de admirație,
de apreciere, de recunoaștere a meritelor reale sau imaginare. Persoana narcisistă se crede superioară
celorlalți și prin urmare solicită întâietate, acordarea de privilegii și favorizarea în diferite situații,
pornind de la idea că este o persoană dotată în raport cu ceilalți, și prin urmare se așteaptă sau solicită o
tratare specială. Nu ține cont de alții, și acționează în favoarea propriilor interese chiar dacă lezează
interesele altora, are tendința de a-i folosi pe ceilalți pentru a-și atinge scopurile într-un mod
manipulativ și fără scrupule. Comportamentul este perceput ca arogant, superior de către alții.
Tabloul clinic al tulburării de personalitate narcisistă
➔imagine de sine grandioasă, de care narcisistul este îndrăgostit, îndrăgostit de propria sa imagine
de sine;
➔trăirea senzației cum că este o persoană importantă, cu semnificație deosebită, exagerată;
➔se așteaptă să fie tratată înaintea celorlalți, mai bine decât alții, fără a avea merite;
➔se așteaptă să fie tratată conform așteptărilor sale;
➔preocupată de fantezii legate de putere, acumulare de bunuri, frumusețe sau dragoste;
➔se consideră unică și consideră că poate fi înțeleasă doar de către persoane cu status înalt;
➔are nevoi exagerate de mărire, de atenție și admirație;
➔îi manipulează, se folosește de alții ca să-și atingă scopurile;
➔empatie scăzută, nu are capacitate de înțelegere pentru emoțiile și nevoile altora;
➔percepută de către ceilalți ca o persoană arogantă, cu aer de superioritate;
➔persoană invidioasă pe alții sau se consideră a fi obiectul invidiei altora.
Tulburare de personalitate narcisistă exemple
O persoanăde sex masculin care lucrează în mediul universitar afișează o atitudine superioară în
raport cu colaboratorii săi și așteaptă de la ceilalți să fie tratată cu înalt respect. Atitudinea și felul său
de a fi face ca ceilalți să-l evite.30
Faptul că este evitat îl pune pe seama promovării și înaintării în treapta ierarhică pe care o
așteaptă de ani de zile. Asta poate să fie doar în închipuirea lui, căci colegii au rezultate de cercetare cu
mult mai avansate.
În discuțiile între colegi se așteaptă la laude și aprecieri și rămâne surprins când nu se întâmplă
așa. Se simte ușor criticat și poate deveni chiar irascibil.
Atunci încearcă să le submineze autoritatea celorlalți și să atragă atenția.
Organizează simpozioane și evenimente de promovare a intereselor proprii, atrage jurnaliști prin
oferirea de beneficii și reușește să participe la emisiuni televizate și interviuri radio prin care își face
publică activitatea și așteaptă recunoaștere și admirație.
Își dedică timpul pentru a-i spiona pe ceilalți și a le crea obstacole într-o eventuală promovare.
Se consideră a fi o persoană unică, cu merite deosebite.
Diagnosticul diferențial al tulburării de personalitate narcisistă
Diferența se face cu tulburarea de personalitate histrionică.
Ca și aceasta persoanele cu tulburare de personalitate narcisistă au nevoie de atenție și
apreciere, nevoia de admirație dar aceasta se pune pe seama faptului că ele se consideră persoane
superioare.
Aceste persoane au nevoi de grandoare, se cred dotate cu capacități deosebite de ex intelectuale,
au fantezii, idei de mărire, nevoi de status înalt sau se împacă cu inchipuirea că dețin o poziție înaltă.31
30 DSM-IV, p.714
31 DSM-IV, p.715
1.5. Schema relației de funcționalitate și disfuncționalitate
a individului ADULTUL
DISFUNCȚIONAL
ASUMAREA
RESPONSABILITĂȚIILIPSA ASUMĂRII
RESPONSABILITĂȚII
AUTONOMIE
PERSONALĂAUTONOMIE
PERSONALĂ
SCAZUTĂ
SISTEMUL EDUCAȚIONAL
IMPLICAREA SAU NEIMPLICAREA CORESPUNZĂTOARE A PĂRINȚILOR
ÎN CREȘTEREA ȘI EDUCAREA COPIILOR
1.6. Schema generalizării contextuale a relației dintre nevoile
esențiale ale individului și autonomia personală
4
NEVOI
ESENȚIALEAFECȚIUN
E
INDEPENDENȚĂSIGURANȚĂEXPLORARE 4
NEVOI
ESENȚIALEAFECȚIUNE
INDEPENDENȚĂSIGURANȚĂEXPLORARE 4
NEVOI
ESENȚIALE
CAPITOLUL 2. METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1. Obiectivele cercetării
Obiectivul general al cercetării:
Obiectivul principal al cercetării, este de a majora nivelul scăzut de asumare a responsabilității
în cazul persoanelor tinere de vârstă adultă cu tulburări de personalitate, prin expunerea cauzelor,
conștientizarea și rezolvarea acestora cu ajutorul metodelor psihoterapetutice cognitiv-
comportamentale existente, pentru a le imbunatății și echilibra viața.
Obiectivele specifice ale cercetării:
➔Administrarea unor instrumente psihologice valide pentru stabilirea unui diagnostic
corespunzător;
➔Analizarea rezultatelor în vederea identificării cauzelor generatoare a unui astfel de
dezechilibru;
➔Aplicarea metodelor psihoterapetutice cognitiv-comportamentale pentru ameliorarea nivelului
scăzut de asumare a responsabilității;
➔Realizarea unei analize comparative a datelor obținute în urma pre-post-testării;
➔Evidențierea concluziilor și a recomandărilor în urma terapiei.
2.2. Studiile de caz
Studiul de caz nr.1
Tulburare de personalitate dependentă asociată cu elemente ale tulburării de
personalitate narcisistică
Motivele demersului terapeutic:
Pacientul se prezintă la cabinet, la îndemnul mamei sale, în urma unei dispute aprinse cu tatăl său.
Ionel B. este în vârstă de 34 de ani, de profesie economist , necăsatorit , locuiește în București și
lucrează pentru o companie ce se ocupă cu colectarea și reciclarea deșeurilor.
În prezent locuiește cu părinții într-un apartament cu trei camere, însă relația cu ei s-a înrăutățit în
ultimele șase luni, fapt pentru care a fost rugat de nenumarate ori să meargă la psiholog de către aceștia.
Antecedente medicale :
Operat de apendicită la vârsta de 12 ani.
Antecedente heredocolaterale:
Nu se cunosc.
Antecedente personale patologice:
Nu se cunosc.
Relațiile familiale:
Ionel este singurul copil la părinți.
Se află în relații foarte bune cu mama sa, aceasta fiindu-i alături în mai toate situațiile dificile
pentru el.
Cu tatăl său nu se află în aceeași situație, fiind una mai tensionată, cu certuri aprinse și foarte
dese.
El spune că își iubește părinții foarte mult, de aceea locuiește cu ei și face aproape tot ce îl roagă
ei.
Subiectul susține că tatăl său a devenit foarte critic cu el și îi reproșează mai tot timpul că este
imatur și nu vrea să își asume viața pe cont propriu, să plece de acasă și să își întemeieze o familie ca
toți oamenii.
De menționat este că Ionel alege să nu se apere în nici un fel de criticile tatălui său deoarece nu
vrea să îl supere mai tare.
Aceste certuri au început să se intensifice în urmă cu șase luni când tatăl său a început să vină
tot mai des într-o stare avansată de ebrietate acasă.
În aceeași perioadă au apărut tensiuni și certuri între părinții săi, motivul fiind Ionel și faptul că
este supraocrotit de mamă.
În prezent, între cei doi soți au apărut discuții contradictorii mai frecvente, atmosfera în casă
fiind una foarte încordată între cei trei membrii ai familiei, ei rezumându-se la saluturi și la câteva
activități casnice.
După acest episod, Ionel s-a speriat și a luat în calcul sfatul părinților de a merge la psiholog.
Pregătirea școlară:
Ionel a urmat și absolvit Academia de Studii Economice, la îndemnul mamei sale, care este de
asemnea economist de profesie.
Atât pe durata liceului cât și pe durata facultății, Ionel a avut probleme, în sensul că trata cu
dezinteres activitatea educațională, (absenta de la cursuri la rugămintea celorlalți colegi de teama de a
nu fi exclus din grupul lor.) drept consecință a acestui motiv era să piardă de mai multe ori anul la
facultate, însă au intervenit părinții săi la timp iar situția a revenit la normal.
Subiectul susține că la învățătură era un student mediocru datorită faptului că se predau destule
materii nefolositoare.
Relații interpersonale:
Situația amoroasă :
Momentan nu are o relație stabilă , mulțumindu-se cu o aplicație de telefon pentru întâlniri ,
unde are parte de aventuri, motiv pentru care afirmă ca nu simte nevoia unei relații de lungă durată.
Ionel susține că avut doua relatii mai serioase , una care a durat trei ani iar cealaltă a durat un an
de zile.
Prima relație stabilă, de trei ani, Ionel a avut-o cu o vecină de bloc, iar lucrurile au inceput să se
raceasca intre cei doi in momentul in care ea s-a mutat din apartamentul parintilor.
Lui Ionel nu i-a convenit faptul că ea s-a mutat prea departe de el, au inceput sa se vada foarte
rar iar el simțea că nu mai primește atenția meritată din partea ei.
În cea de a doua relație , incheiata in urma cu un an, Ionel motivează că s-au despartit deoarece
era mult prea pretențioasă iar pe el la deranjat faptul că ea i-a dat lui termen limită să se mute de la
părinții lui, ori împreună cu ea în chirie, ori singur în chirie.
Situația Profesională :
După terminarea studiilor universitare Ionel a avut mai multe locuri de muncă în domenii
diferite, dar din afara competențelor dobândite în facultate, ajungând în cele din urmă să ocupe un post
și pe specializarea lui, cel din prezent.
El și-a motivat alegerile profesionale făcute spunând că în viață e bine să facă de toate dar să nu
stea prea mult timp într-un loc deoarece devine plictisitor, iar cel mai important este că părinții lui îl
iubesc și l-au susținut din toate punctele de vedere.
În relația cu șefii și colegii săi spune că mereu s-a simțit invidiat și vorbit pe la spate, iar asta i-a
determinat pe ei să fie mult prea duri și critici la adresa lui, motiv pentru care au luat naștere conflicte.
La noul loc de muncă, i-a facilitat angajarea partenera din prima lui relație stabilă de 3 ani,
unde până în prezent a acumulat 6 luni.
În urma interviului și a anamnezei se constată faptul că Ionel adoptă două tipologii
comportamentale diferite, însă cea predominantă este tulburarea de personalitate dependentă.
De subliniat este faptul că Ionel acasă are un comportament submisiv față de părinții săi, în mod
special față de tatăl său, căruia îi face majoritatea timpului pe plac și pe care îl percepe ca fiind
„autoritatea” din casă.
Nu inițiază nici o dispută cu acesta deoarece nu suportă criticile aduse de tatăl său.
În momentul în care acesta părăsește mediul familial și se regăsește într-un mediu nefavorabil
lui are un comportament ostil cu atitudini arogante, sfidătoare față de cei pe care îi percepe ca pe niște
inamici, ceea ce scoate la suprafață anumite caracteristici ale tulburării de personalitate narcisistică.
Se pare ca primul comportament, de dependență, îl adoptă față de persoanele de la care primește
susținere și ajutor necondiționat, fie că vorbim de familie, prieteni sau partenere de viață.Al doilea
comportament se evidențiază în zona profesională, unde regăsim din elementele tulburării de
personalitate narcisistică.
Diagnostic conform DSM-IV-R:
AXA I
AXA II 301.6 Tulburare de personalitate dependentă cu
elemente din tulburarea de personalitate
nacisistică
AXA III Nu prezintă
AXA IV Copleșit de împrejurările vieții, relațiile familiale
sunt tensionate, statutul locativ actual incert,
probleme de statut socioprofesional.
AXA V Scor GAF curent: 40
Criterii de diagnostic:
•Dificultăți majore în luarea deciziilor în probleme cotidiene dacă nu primește suficiente sfaturi
și încurajări din partea părinților sau ale prietenilor.
•Nevoia ca alții să își asume răspunderea pentru majoritatea aspectelor și a deciziilor importante
ale vieții sale.
•Dificultăți în a-și exprima dezacordul față de părinți, în special față de tată, de teamă să nu
piardă sprijinul și aprobarea acestora.
•Relația defectuoasă de la locul de muncă, unde uneori prezintă comportamente sau atitudini
arogante și sfidătoare.
•Are dificultăți în a demara proiecte proprii în mod independent sau în a-și planifica activități
proprii din cauza lipsei de încredere în abilitățile proprii.
•Lipsa interesului de a avea o carieră stabilă.
•Nevoia constantă de a intra în relații, fie acestea și de scurtă durată, prin care să primească
sprijin și atenție.
•După ce încheie o relație, imediat caută să stabilească alta care să îi asigure sprijin și protecție.
•Este preocupat în mod nejustificat de teama că va fi lăsat să se descurce pe cont propriu.
•Necesită o admirație excesivă din partea partenerelor de viață, fapt dezvoltat de către mama sa
dea lungul copilăriei.
•Dispute la locul de muncă, adesea crezând că alții sunt invidioși pe el.
•Consideră că este unic și că nimeni nu îl poate înțelege în afara părinților lui.
Diagnostic diferențial:
Se întruneste tulburarea de personalitate narcisica – plini de ei, cu fantezii nelimitate de succes ,
putere, stralucire sau iubire ideala, lipsiti de empatie, invidiosi, exploatativi in preocuparea de a-si
atinge propriile teluri.
Nu se întrunesc alte criterii de diagnostic:
•anxietate generalizată – preocupări exagerate referitoare la calitatea funcționării individuale, dar
acestea survin chiar când nu sunt evaluați de alții;
●tulburare de personalitate paranoidă – suspiciosi , neincrezatori, ostili, iritabili, gelosi,
colectionari de nedreptati sau procesomani.
●tulburare de personalitate schizoidă – izolati, fara vreo manifestare catre ceilalti , contact vizual
deficitar, neadecvat de seriosi, procupati de obiecte neinsufletite sau constructe metafizice.
●tulburare de personalitate schizotipala – multiple ciudatenii ale prezentarii, vorbirii, limbaj si
gandire excentrica, magica, uneori chiar iluzii si idei de referinta, lipsa prietenilor.
●tulburare de personalitate borderline – manipulativi, cu sentimentul de gol launtric, impulsivi,
relatii personale instabile si intense cu oscilarea intre idealizare si devalorizare, amenintari sau
gesturi suicidare, auto-mutilare.
●tulburare de personalitate histrionică – dramatici, emotionali, superficiali, seductivi sau
provocatori sexual, sugestionabili.
●tulburare de personalitate antisocială – există un comportament de ignorare si incalcare a
drepturilor altora, agresivi, iritabili, impulsivi, iresponsabili, fara remuscari, mincinosi, insala si
escrocheaza.
●tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă – perfectionisti, ordonati, rigizi, preocupati de
ordine si de reguli, lipsiti de spontaneitate, prea seriosi, perseverenti, incapatanati.
●tulburare de personalitate evitantă – rusinosi, timizi, inhibati in relatiile interpersonale, tematori
de critica, dezaprobare si rejectie.
●tulburare de personalitate pasiv – agresivă – manifesta obstructionism, incapatanare si
ineficienta, rezista pasiv in indeplinirea sarcinilor ocupationale de rutina, certareti, se plang ca
nu sunt intelesi si apreciati.
●tulburare de personalitate depresiva – pesimisti, nefericiti, tristi, cu stima de sine scazuta
predispusi spre ingrijorari, vinovatie.
Stare psihică generală:
●gestică redusă;
●ritm ideoverbal scăzut, orientat spațio-temporal;
●aparent neliniștit;
●stimă de sine scăzută
Intervenție psihofarmacologică :
Nu a necesitat.
Intervenție psihoterapeutică:
Terapia s-a desfășurat după următorul plan terapeutic:
●identificarea problemelor clientului și descrierea principalelor simptome (afective, fiziologice,
comportamentale și cognitive);
●conștientizarea și clarificarea semnificației relațiilor de dependență existente;
●reducerea comportamentului de căutare a atenției cu impact asupra elementelor de personalitate
narcisitică (terapie orientată spre conștientizare).
●prezentarea avantajelor și a dezavantajelor modului propriu de interpretare a realității;
●amelioararea lipsei de asumare a reponsabilității prin creșterea autonomiei personale și
îmbunătățirea capacității decizionale;
●creșterea autonomiei personale și a sentimentului de independență prin identificarea gândurilor
negative automate și a supozițiilor disfuncționale și înlocuirea lor cu gânduri alternative, mai
realiste;
●stimularea asertivității și formarea abilităților de rezolvare a problemelor pentru a îmbunătății
funcționarea profesională
●folosirea unei tehnici de inducere a gândurilor pozitive, pentru creșterea încrederii în sine și
obținerea unei imagini de sine pozitive;
●evidențierea credințelor iraționale față de situațiile activatoare pe baza modelului ABC
(Ellis,2006), disputarea și reformularea acestora și înlocuirea cu altele mai adaptative;
●intervenții terapeutice de scurtă durată, colaborative și orientate pe resurse și soluții pentru
întărirea robusteții;
●exerciții de relaxare progresivă pentru autocontrol emoțional, îmbunătățirea concentrării atenției
și optimizarea memoriei;
●aplicarea tehnicilor de restructurare a gândurilor și convingerilor negative, restructurarea
cognitivă prin jocuri de rol;
●tehnici rațional-emotive și comportamentale (Ellis, 2006) pentru întărirea stimei de sine;
●încurajarea planificarii unui viitor sigur;
●prevenirea recăderilor.
Studiul de caz 2
Fobia socială și tulburarea de personalitate evitantă
Motivele demersului terapeutic:
Pacienta Alexandra I., în vârstă de 29 ani, necăsătorită, cu domiciliul stabil în Bucuresti,
locuiește cu părinții, fără antecedente psihiatrice, se prezintă la cabinet acuzând probleme familiale dar
și probleme de natură profesională ce îi împiedică ascensiunea în carieră, unde nu își poate duce la
capăt sarcinile, incluzând și probleme de relaționare cu colegii.
Ea descrie și o serie de simptome somatice prezente: tahicardie, tremor, “furnicături” în stomac,
roșeață puternică la nivelul fetei, senzație de leșin ;
Simptomatologia descrisă anterior apare atunci când pacienta se află într-o situație socială, mai
ales în momentul în care trebuie să vorbească în public.
S-a angajat la actuala firmă imediat după ce a terminat facultatea și ocupă aceeași funcție încă
de atunci.
A fost promovată la funcția de manager de proiect, dar ea a refuzat să ocupe această funcție
motivând că este prea mare răspunderea și nu vrea să se complice deoarece îi este mult mai bine așa.
De câte ori apar complicații la locul de muncă, Alexandra recunoaște că invocă diverse pretexte
să se poată învoi și își sună tatăl să vină să o ia.
Fiind printre cei mai vechi angajați din firmă, șeful ei de departament a rugat-o să se ocupe de
organizarea petrecerii de Crăciun a firmei, însă ea a evitat să-i ofere un răspuns pe loc și i-a trimis un e-
mail spunându-i ca nu vrea să își asume ea organizarea petrecerii și că sunt destui angajați care ar putea
face acest lucru, fapt pentru care a condus la un conflict și o răceală a relaților dintre cei doi.
Situatia Amoroasă :
Are o relație la distanță de 2 ani de zile cu un barbat cunoscut pe un website de matrimoniale,
din Constanta, mai mic decât ea cu 3 ani, motiv pentru care acasă apar disensiuni între ea și tatăl său
fiindu-i reproșată diferența de vârstă dintre cei doi și faptul că nu par să aibă o relație serioasă.
Se vede cu prietenul ei doar la final de săptămână și în majoritatea zilelor de sărbătoare, libere.
Ea susține că deși îi este greu deoarece nu se văd mai des, situația pentru ea este mai
convenabilă în maniera aceasta deoarece are multe pe cap.
Își petrece timpul liber mai mult în dormitorul ei din casă, citind cărți.
Antecedente personale fiziologice:
Menarha instalată la vârsta de 13 ani.
Antecedente heredocolaterale:
Nu se cunosc.
Antecedente personale patologice:
Nu se cunosc.
Relațiile familiale:
Se află în relații bune și pline de afecțiune cu mama sa, fiind și unicul copil în familia sa, mama ei fiind
o fire sensibilă și mai mereu atentă la nevoile celor din jur.
În momentul în care Alexandra a intrat la școală, mama ei a renunțat la serviciu pentru a se
dedica intr-o masura mai mare creșterii și educării ei, precum și problemelor casei.
Tatăl Alexandrei este de profesie polițist, el fiind mai autoritar și foarte pretențios cu privire la
realizările fiicei.
Relația dintre Alexandra și tatăl său este descrisă de o lipsă de înțelegere din partea lui, lipsă de
afectivitate si este destul de tensionată.
Lipsa de afectivitate și autoritatea excesivă a tatălui este prezentă și în relația dintre cei doi soți,
rezultând o atmosferă încordată în casă în cele din urma.
Tatăl Alexandrei îi reproșează faptul că lucrează pe salariul minim pe economie și că a fost
nevoit să rămână în continuare la muncă pentru a o putea susține financiar pe ea, deși putea să se
pensioneze.
Pregătirea școlară:
Pe durata celor 4 ani de liceu, Alexandra a avut rezultate școlare bune, după care a urmat
Facultatea de Drept, Universitatea București.
Relațiile interpersonale:
Pacienta a fost un copil normal, poate puțin mai retras decât copiii de vârsta ei, dar cu o dorință
mare de a avea prieteni.
Din păcate, din cauza programului strict pe care trebuia să-l respecte și a faptului că nu avea
voie să vorbească, să se joace cu "orice copil”, nu a avut prea mulți prieteni. Treptat, a început să
prefere să-și petreacă timpul singură, iar în adolescență tendința de a se retrage din relațiile sociale s-a
accentuat. Are doua prietene din copilărie, de care se simte mai apropiată.
Istoric:
Încă de când era elevă în școala primară i-a fost teamă să vorbească în public, dintotdeauna a
manifestat o sensibilitate aparte, o emotivitate exagerată manifestată fiziologic prin: palpitatii, „nod în
gâd”, roșeață intensivă la nivelul feței, tremuraturi ale mâinilor, dureri de stomac, culminând cu
senzația de leșin.
Când era ascultată în fața clasei i s-a întâmplat de multe ori să se intimideze atât de mult, incât
să uite ce avea de spus, să resimtă manifestarea simptomelor fiziologice descrise anterior, astfel
declanșând amuzamentul colegilor.
Din aceste motive și din cauza unei educații autoritare și rigide, cu ștachete de performanță
ridicate, a devalorizării capacităților ei intelectuale exprimată verbal de tată („ești o proastă”, „nu ești în
stare de nimic”), a început să se retragă din ce în ce mai mult din relațiile intercolegiale, să evite
participarea activă la orele de curs, incât prezența ei să fie cât mai puțin observată.
La evaluările scrise avea rezultate foarte bune, dar la cele orale era ,,catastrofă”. Treptat s-a
retras într-o „lume a ei” unde se simtea în siguranță, „o lume a lecturii si a studiului individual” după
cum afirmă pacienta.
Datorită faptului că la evaluările scrise putea să-și controleze emoțiile, a reușit să intre la
facultate cu brio, însă aici au început din nou problemele deoarece o serie de examene și lucrări de
seminar trebuie sustinute oral.
S-a hotărât să vină la cabinet, în momentul în care situația conflictuală de la actualul loc de
muncă s-a inflamat, iar cea de acasă s-a înrăutățit.
Diagnostic conform DSM-IV-R:
Axa I 300.23 Fobie socială
Axa II 301.82 Tulburare de personalitate
evitantă/anxioasă
Axa III Nu prezintă
AXA IV Relații tensionate în familie
AXA V Scor GAF curent: 35
Criterii de diagnostic:
•Incapacitatea de a face față anumitor situații normale de viață.
•Refuză să-și asume responsabilitatea și nu se angajează în proiecte și activități noi, evitând
astfel anumite riscuri personale sau profesionale care ar putea să o pună în dificultate.
•Situațiile sociale sau de performanță în care poate surveni o punere în dificultate determină o
frică persistentă și marcantă.
•Expunerea la situația socială sau de performanță provoacă aproape în mod constant un răspuns
anxios imediat.
•Recunoaște că frica ei este excesivă și nejustificată.
•Evită situația socială sau de performanță care uneori este îndurată cu teamă.
•Teama de a vorbi în public o stresează zi de zi.
•Este îngrijorată de ideea de a fi criticată sau respinsă în situațiile sociale;
Diagnostic diferențial:
Nu se întrunesc criteriile de diagnostic pentru:
•tulburare de panică cu agorafobie – panica este caracterizată prin atacuri de panică inopinante,
recurente, care nu sunt limitate la situațiile sociale;
•anxietate generalizată – preocupări exagerate referitoare la calitatea funcționării individuale, dar
acestea survin chiar când nu sunt evaluați de alții;
•tulburare de personalitate schizoidă – situatiile sociale sunt evitate din cauza lipsei de interes
față de relaționarea cu alți indivizi;
•anxietate socială – semnificativă clinic în legătură cu o condiție medicală sau cu o tulburare
mentală cu simptome potențial jenante (exmpl. tremorul în maladia Parkinson, cicatricile faciale
sau comportamentul alimentar anormal în anorexie, etc.).
Stare psihică generală:
•ținută îngrijită, conformistă;
•ușor încordată, gestică redusă, evită contactul vizual;
•cooperantă, ritm ideoverbal scăzut, orientată spațio-temporal;
•emotivă, anxioasă;
•autodevalorizare, stimă de sine scăzută.
Intervenție psihofarmacologică :
La indicația mamei ia câte un extraveral sau distonocalm.
Intervenție psihoterapeutică:
Terapia s-a desfășurat după următorul plan terapeutic:
●identificarea problemelor clientei și descrierea principalelor simptome (afective, fiziologice,
comportamentale și cognitive);
●explicarea modelului cognitiv al fobiei sociale;
●constientizarea problemelor proprii;
●prezentarea avantajelor și a dezavantajelor modului propriu de interpretare a realității;
●amelioararea lipsei de asumare a reponsabilității prin creșterea autonomiei personale și
îmbunătățirea capacității decizionale;
●aplicarea tehnicilor de restructurare a gândurilor și convingerilor negative, testarea gradului lor
de veridicitate; restructurarea cognitivă (jocuri de rol);
●creșterea autonomiei personale și a sentimentului de independență prin identificarea gândurilor
negative automate și a supozițiilor disfuncționale și înlocuirea lor cu gânduri alternative, mai
realiste;
●identificarea gândurilor negative automate și a supozițiilor disfuncționale și înlocuirea lor cu
gânduri alternative, mai realiste, pentru creșterea sentimentului de independență;
●folosirea relaxării ca tehnică de inducere a gândurilor pozitive, pentru creșterea încrederii în
sine și obținerea unei imagini de sine pozitive;
●desensibilizarea de simptom prin tehnica imaginației dirijate;
●expunerea prelungită și repetată la situațiile anxiogene;
●prevenirea recăderilor.
2.3. Istrumente și metode folosite
2.3.1. Chestionarul pentru evaluarea anxietății (ASQ)
ASQ (Anxiety Symptom Questionnaire) cuprinde dimensiunile cognitive, somatice și
comportamentale ale anxietății.
Cei 36 de itemi ai scalei au fost construiți și validați de Lehrer si Woolfolk (1982).
Administrare si scorare
Răspunsurile se dau pe o scală cu 9 trepte, 0 indicând performanța minimă și 9 maximă.
Se calculează un scor pentru fiecare dimensiune (cognitivă, somatică și comportamentală) și un
scor global pentru anxietate prin însumarea scorurilor parțiale.
Scorul pentru scala anxietății poate varia intre 0 și 288, iar scorurile mari indică o anxietate
crescută.
Descrierea itemilor
Itemii 1, 2, 4,7,10,13,14,18,20,23,29,30,31,33,34, și 35 măsoară dimensiunea somatică.
Cei 16 itemi se referă la stări precum ”Nu pot să respir”, ”Simt o durere în piept” sau ”Mă doare
stomacul”.
Itemii 3, 6, 9, 12, 17, 22, 25, 26, și 28 măsoară dimensiunea comportamentală. Majoritatea celor
9 itemi se referă la evitarea situațiilor sociale, cum ar fi de exemplu ”Evit să inițiez o conversație”,
”Interacționez cu colegi sau cunoștințe pe care nu le-am văzut demult numai dacă mă abordează ei”.
Itemii 5, 8,11, 15, 16, 19, 21, 24, 27, 32, și 36 măsoară dimensiunea cognitivă. Cei 11 itemi ai
acestei subscale se reflectă în fraze ca ”Mă preocupă cum gândesc ceilalți despre mine” sau ”Trebuie să
fiu atent sa nu îmi exprim adevăratele sentimente”.
Scorurile pentru toate cele trei dimensiuni pot varia intre 0 și 128, 72, și respectiv 88, un scor
mare pentru fiecare dimensiune indicând un nivel crescut de anxietate. 1
Validitate
Lehrer si Emmelkamp (1992) au arătat că într-un grup de studenți la seral, scorurile la toate cele
3 subscale corelează semnificativ cu alte inventare de anxietate, nevrozism si introversie.
Într-un eșantion de 57 de pacienți cu anxietate, a rezultat că scala de somatizare SCL – 90 – R
este foarte apropiată de subscala somatică ASQ. Scala de psihotism a SCL – 90 – R corelează mult cu
subscalele cognitivă si comportamentală a ASQ.
Scholing si Emmelkamp (1992) au arătat că într-un grup de pacienți cu fobie socială si în alt
grup de adolescenți, subscala somatică corelează mai mult cu scala de somatizare SCL -90 – R, decât
scalele comportamentală sau cognitivă. Au gasit de asemenea o corelație puternică între scalele
comportamentale și chestionarul Marks Matheus de măsurare a fobiei sociale, corelații înalte între
subscala de cogniție și subscalele de depresie și interpersonală din SCL – 90 – R și o corelație moderată
între subscala cognitivă și un inventar de cogniții sociale.
Lehrer si Woolfolck au arătat că scalele solicită anumite răspunsuri dezirabile social. Într-un
eșantion de studenți care au completat scala ASQ și un alt chestionar de evaluare a răspunsurilor
dezirabile s-a relevat că scala este susceptibilă la răspunsuri dezirabile social.
Fidelitatea
Schelling si Emmelkamp (1992) au examinat consistența internă a subscalelor într-o populație
de indivizi cu fobii sociale și au gasit un indice de fidelitate de 0,92 pentru subscala somatică, 0,88
pentru cea comportamentală și 0,83 pentru cea cognitivă.
Într-o populație de adulți normali au fost găsiți coeficienți de fidelitate de 0,92 pentru subscala
somatică, 0,87 pentru cea comportamentală și 0,83 pentru cea cognitivă.
Pe o populație de adolescenți s-au găsit coeficienți de fidelitate de 0,88 pentru subscala
somatică, 0,81 pentru cea comportamentală si 0,83 pentru cea cognitivă.32
2.3.2. Chestionarului Autonomiei Personale
Chestionarul de evaluare a autonomiei personale a fost elaborat pornind de la o accepțiune a
1 Chestionarul pentru evaluarea anxietății (ASQ), p. 2
32Daniel David, Tratat de Psihoterapii Cognitive și comportamentale , Editura Polirom, 2009;
autonomiei personale ca un construct cu patru dimensiuni (autonomie cognitivă, autonomie
comportamentală, autonomie emoțională și autonomie valorică) despre care s-au făcut numeroase studii
în literatura psihologică, dar pentru care în România nu există instrumente de evaluare.
Chestionarul autonomiei personale a fost construit de Monica Albu (Albu, 2007).
La formularea si analizarea itemilor a participat un grup de masteranzi de la Facultatea de Psihologie și
Științele Educației a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Scopul chestionarului autonomiei personale si domeniile sale de aplicare:
Chestionarul de evaluare a autonomiei personale este destinat evaluării a patru dimensiuni ale
autonomiei personale: autonomia cognitivă, autonomia comportamentală, autonomia emoțională și
autonomia valorică.
Acesta poate fi utilizat pentru diagnoza personalității, în domeniul educațional, în domeniul clinic și al
psihologiei sănătății.
Conținutul Chestionarului AP:
Chestionarul AP conține 36 de itemi, grupați în patru scale, câte una pentru fiecare dimensiune a
autonomiei personale:
• Autonomia valorică (8 itemi);
• Autonomia cognitivă (9 itemi);
• Autonomia comportamentală (11 itemi);
• Autonomia emotională (8 itemi).33
Descrierea itemilor Chestionarului AP
Fiecare item din chestionarul autonomiei personale descrie un comportament.
Subiectului i se cere să aprecieze măsura în care acesta se potriveste cu modul în care el gândește,
simte sau acționează de obicei și să aleaga una dintre variantele: „foarte puțin”, „puțin”, „nici prea
33 Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale,
„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V, 2007,p. 113
mult, nici prea puțin”, „mult” și „foarte mult”.
Celor cinci variante de raspuns li se atribuie cotele 1, 2, 3, 4 si 5.
Itemii sunt cotați astfel încât scorul cel mai mare (5) corespunde unui nivel ridicat al autonomiei
personale, iar scorul cel mai mic (1), unui nivel scazut.
Materialele utilizate pentru testare
Caietul chestionarului conține instrucțiunile pe care le primește subiectul pentru a raspunde la
chestionar și itemii chestionarului autonomiei personale .
Pe Foaia de răspuns sunt notate informațiile pe care subiectul trebuie să le comunice pentru a
putea fi identificat (numele, data nașterii si data evaluării) și pentru a se putea interpreta răspunsurile
sale (sexul).
Vârsta se calculeaza în ani, luni și zile, facând diferența între data evaluării și data nașterii, apoi se
reține doar numărul de ani (care reprezintă vârsta în ani împliniți la data evaluării).
Pe Foaia de răspuns urmează un tabel în care subiectul notează raspunsurile sale la itemi.
În Grila de cotare a chestionarului AP este indicat, pentru fiecare item, dacă este cu cotare
directă sau inversă și este notat un X în coloana corespunzătoare scalei din care face parte. 34
Instrucțiunile de administrare ale Chestionarului AP
Chestionarul AP poate fi administrat individual sau colectiv. Subiectul primește Caietul
chestionarului împreună cu o Foaie de răspuns și cu un instrument de scris.
Prima etapă a administrării chestionarului constă în completarea corectă a datelor biografice
cuprinse în Foaia de raspuns (numele, prenumele, data nașterii, data evaluării și sexul).
Cea de-a doua etapă constă în parcurgerea chestionarului, citirea instrucțiunilor și completarea
răspunsurilor din Caietul chestionarului.35
Atunci când preia de la un subiect Foaia de răspuns , persoana care administrează chestionarul
trebuie să verifice dacă acesta a completat datele personale și dacă la fiecare item a notat un răspuns și
numai unul (sunt admise corecturile realizate prin încercuirea semnelor X poziționate greșit). Dacă
observă omisiuni sau constată că au fost notate mai multe semne X pentru un item, îi va cere
subiectului să efectueze completările și/sau corecturile necesare.
34 Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale la adolescenți,
„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V, 2007,p. 115-117
35 Ibidem, p. 118
Cotarea răspunsurilor
Răspunsurile subiectului la itemi se cotează cu ajutorul grilei. La fiecare item se acordă o cotă
între 1 și 5. Pentru itemii cu cotare directă, scorurile corespunzătoare răspunsurilor sunt
următoarele: 1=„foarte puțin”, 2=„puțin”, 3=„nici prea mult, nici prea puțin”, 4=„mult”, 5=„foarte
mult”. Pentru itemii cu cotare inversă, corespondența dintre scoruri și răspunsuri este urmatoarea:
5=„foarte puțin”, 4=„puțin”, 3=„nici prea mult, nici prea puțin”, 2=„mult”, 1=„foarte mult”.
Scorul fiecărei scale se obține prin însumarea cotelor itemilor componenți. Scorul
chestionarului AP este suma cotelor tuturor itemilor, fiind egal cu suma scorurilor celor patru scale.
Validarea Chestionarului AP
Chestionarul A P a fost construit pentru a măsura constructul multidimensional denumit
autonomie personală . Din acest motiv, pentru validarea sa au fost folosite strategii din categoria
validării relative la construct.
Deocamdată, s-a avut în vedere utilizarea chestionarului A P doar în scop de diagnostic
(măsurare), nu și de predicție. Prin urmare, nu s-au folosit strategii de validare predictivă. Strategiile de
validare relativă la criteriu utilizate au servit validării relative la construct.
Interpretările scorurilor ca fiind „mici” sau „mari” la scalele chestionarului AP și la întregul
chestionar – Scorul real al unei persoane la un test este media scorurilor pe care le-ar obține persoana
respectivă dacă i s-ar administra testul de o infinitate de ori, în condiții diferite, fiind considerat scorul
pe care l-ar obține subiectul dacă testul ar fi perfect și ar fi administrat în condiții ideale. 36
Scala Scoruri „mici” Scoruri „mari”
Autonomia
cognitivăare nevoie de ajutorul altora
atunci când trebuie să ia
decizii; nu are încredere în
capacitățile proprii; se lasă
influențat de părerile celorlalțiare capacitatea de a lua singur
decizii; analizează critic
informațiile primite; își
formează opinii fără a se lăsa
influențat de cei din jur; se
poate auto-evalua
Autonomia emoțională evită să-și exprime nu are rețineri în a-și exprima
36 Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale,
„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V, 2007,p. 120
sentimentele atunci când
acestea sunt diferite de cele ale
altora sau când nu știe ce trăiri
au ceilalțisentimentele, chiar dacă
acestea nu sunt împărtășite de
cei din jur
Autonomia
comportamentalăactionează așa cum îi dictează
alții sau cum crede că ar dori
ceilalți; are nevoie de
încurajări pe parcursul
acțiunilor sale; abandonează
efectuarea sarcinilor dificile
dacă nu este ajutatacționează conform propriilor
decizii, fără a ține cont de
opiniile altora; nu
abandonează executarea unei
sarcini dacă întâmpină
dificultăți; se străduiește să se
descurce singur
Autonomia valorică se lasă influențat de familie și
prieteni atunci când își
constituie principiile; renunță
la propriile convingeri atunci
când ceilalți nu sunt de acord
cu ele sau au alte ideinu renunță la propriile
convingeri și principii doar
pentru că acestea sunt diferite
de cele ale altora sau pentru că
cei din jur nu sunt de acord cu
ele
În mod evident, scorul real al unei persoane la un test nu poate fi cunoscut. Dar, știind scorul pe care l-a
obținut persoana respectivă la o administrare a testului, se poate determina, cu o probabilitate P aleasă
(de obicei, P=0,95), intervalul în care există șanse de 100x P % să se găsească scorul real. Acest
interval se numește interval de încredere al scorului real corespunzător probabilității .37
2.3.3. Chestionarul Capacitate Decizională
Luarea unei decizii constă într-o secvență de prelucrări cognitive care duc la alegerea unei
alternative dintr-o mulțime de variante disponibile.
Primele cercetări în domeniul deciziei au fost realizate de matematicieni și economiști în
încercarea de a găsi o strategie prin care să optimizeze procesul decizional.
Teoriile normative (teoria valorii așteptate, teoria utilității așteptate, teoria jocurilor) sunt astfel
de încercări de a optimiza procesul decizional aplicând un aparat matematic riguros.
Cercetările inițiate de Herbert Simon (1959) și dezvoltate de către doi cercetători străluciți,
Amos Tversky și Daniel Kahneman, au demonstrat însă că decidenții nu abordează procesul decizional
37 Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale,
„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V, 2007,p. 132–133
într-o manieră rațională.
Teoria raționalității limitate propusă de Simon stă la baza abordărilor descriptive ale procesului
decizional. Abordările descriptive au demonstrat că decidenții utilizează o serie de euristici pe parcursul
procesului decizional și nu recurg la o analiză rațională a alternativelor între care trebuie să aleagă.
Performanțele decizionale sunt din ce în ce mai relevante pentru o serie de domenii direct
conectate cu progresul social (deciziile economice, deciziile politice, etc.). Prin urmare a alege
alternativa optimă este o miză imensă. De altfel, interesul pentru analiza rațională a alternativelor și
pentru identificarea unor alternative decizionale optime este în centrul atenției unei întregi familii de
cercetări (teoriile normative ale deciziei).
Liberalizarea organizațiilor moderne și aplatizarea ierarhică a acestora antrenează un grad mai
ridicat de independență pentru membrii organizațiilor aflați pe nivelurile ierarhic inferioare. Un grad
mai ridicat de independență înseamnă însă și o mai mare implicare în actele decizionale la locul de
muncă. Ponderea unei culturi participative privind actele decizionale în organizațiile moderne este din
ce în ce mai ridicată. Faptul că din ce în ce mai mulți angajați participă în actele decizionale aduce o
serie de beneficii pentru organizații: ușurează implementarea actelor decizionale reducând tendința
angajaților de a se opune implementării acestora; sporește satisfacția și atașamentul acestora față de
mediul organizațional; sporește performanțele.38
Ce măsoară testul?
Obiectivul acestei probe este evaluarea raționalității decidentului. Prin aceasta se înțelege
capacitatea de rezistență (sensibilitate redusă) a decidentului uman la biasările cognitive decizionale
(„maladiile” cognitive decizionale/erori cognitive sistematice ale decidentului) evidențiate de
cercetările empirice care au abordat problematica raționalității limitate a decidentului uman.
Un construct opus care este evaluat îl reprezintă gradul de indecizie al decidentului. Prin aceasta
se înțelege măsura în care decidentul nu poate să aleagă una dintre alternativele disponibile (și optează
pentru alternativa: d. Nu mă pot decide .) sau cu alte cuvinte evită să ia o decizie fermă într-o situație
în care alternativele sunt cunoscute.
Descrierea itemilor
Testul cuprinde 14 itemi care descriu situații decizionale și prezintă alternativele pentru care pot
38 Manualul Chestionarului Capacitate Decizională, p. 3
opta subiecții, fiind construiți sub forma unor situații cu răspunsuri la alegere. Prezentăm în cele ce
urmează modul în care au fost construiți, analizând tipurile de biasări (erori sistematice decizionale) și
euristici iraționale decizionale amintite mai sus.
Formularea (framingul) alternativelor – Efectul "framing" constă în modificarea opțiunilor în
funcție de formularea alternativelor, în condițiile în care din punct de vedere normativ alternativele
între care trebuie să aleagă decidentul sunt echivalente. Efectul de framing constă în modificări
decizionale majore în urma unor schimbări nesemnificative ale modului de formulare a alternativelor
(Tversky & Kahneman, 1981; Chang, Zen & Duh, 2002).
Administrare și cotare
Testul se aplică în format creion-hârtie, individual sau colectiv.
Materiale necesare – Caietul testului; Formularul de răspuns; Cronometru; Instrument de scris.
39
Condiții de administrare – Mediu securizant și ferit de zgomote, subiectul să fie odihnit și
motivat pentru realizarea testului. Administrarea testului se face individual.
Instrucțiuni de aplicare – Persoana examinată va primi caietul cu itemii testului, fotmularul și
un creion. Prima etapă a aplicării constă în completarea corectă a datelor biografice cuprinse în
formularul de răspuns.
Cea de-a doua etapă constă în parcurgerea testului. Sarcina persoanei examinate este de a găsi
dintre alternativele de răspuns pe cea care este cea mai adecvată pentru fiecare situație. Persoana
examinată va primi următoarea instrucțiune:
În cele ce urmează vi se vor prezenta o serie de situații. Citiți-le cu atenție! Fiecare dintre acestea are
mai multe alternative de răspuns. Alegeți răspunsul pe care îl considerați cel mai adecvat pentru
fiecare situație. Atenție, este posibil să alegeți doar o singură variantă de răspuns! Pentru a face
aceste alegeri nu este necesar să realizați calcule matematice amănunțite.
Subiectul trebuie să aleagă un singur răspuns. Când subiectul este pregătit pentru a începe
testul, examinatorul va porni cronometrul pentru a înregistra timpul de lucru.
Oprirea testării – După 7 minute testarea este oprită. Persoanei examinate i se comunică faptul
că proba s-a încheiat și se preia de la aceasta caietul cu itemi precum și formularul de răspuns,
evaluatorul asigurându-se că datele biografice ale subiectului au fost corect completate.
Cotarea rezultatelor – Fiecare item are un singur răspuns corect.
39 Manualul Chestionarului Capacitate Decizională, p. 4
Pe baza performanței la test, examinatorul va acorda: 1 punct, dacă persoana examinată oferă varianta
de răspuns corectă pentru fiecare item; 0 puncte, dacă persoana examinată nu oferă varianta de răspuns
corectă pentru
fiecare item.
Se aplică grila de cotare, iar scorul la test se obține prin însumarea scorurilor la fiecare item,
scorul brut obținut raportându-se la etalon. Scorul minim este de 0 puncte, scorul maxim 14 puncte.
Dacă există un item la care au fost marcate două, trei sau patru variante de răspuns, itemul nu se va
puncta.
Fidelitatea testului
Fidelitatea unui instrument de măsură este cel mai adesea exprimată pe baza consistenței interne
și a stabilității în timp a rezultatelor (Anastasi, 1979). Fidelitatea unui test este o caracteristică
importantă care trebuie luată în considerare în interpretarea rezultatelor și diferențelor inter-individuale
obținute. Consistența internă a unui test se referă la măsura în care toți itemii testului măsoară aceeași
variabilă. Stabilitatea rezultatelor testării ne indică în ce măsură la aplicări diferite în timp un subiect
obține rezultate similare la un test psihologic. 40
2.3.4. Alte metode
Metoda sintetica de relaxare sau antrenamentul autogen al lui Schultz
Este cea mai răspandită formă de relaxare, cea mai comodă și cea mai accesibilă. Cuprinde un
ansamblu de exerciții care au la bază trăirea treptată a senzației de greutate în membre și a senzației de
căldură.
Este utilizată (fie singură sau în combinație cu alte tehnici și metode) pentru: autocontrolul
emoțional, optimizarea concentrării atenției și optimizarea memoriei, ameliorarea odihnei, refacerea
după efort. Induce o stare generală de calm, o liniște fizică și psihică, favorabile performanțelor
ridicate.
Condițiile unei bune relaxări sunt: liniștea, temperatura plăcută și semiobscuritatea. Poziția cea
mai frecventă pentru acest tip de practică este poziția șezând pe un fotoliu sau chiar pe un scaun
40 Daniel David, Tratat de Psihoterapii Cognitive și comportamentale, Editura Polirom, 2009,p. 112
comod.
Dacă alegi prima poziție, capul se va sprijini, firesc, pe speteaza fotoliului, brațele vor fi așezate
confortabil pe brațele fotoliului, iar picioarele vor fi menținute într-o poziție stabilă. În cea de-a doua
variantă: așezat pe scaun, apleacă ușor coloana din talie, cu picioarele puțin depărtate și sprijină coatele
confortabil pe coapse.
Durata primelor 8-10 ședințe va fi de 5-7 minute, o dată sau de 2-3 ori pe zi. După însușirea
tehnicii, se poate prelungi durata relaxării până la 10-15 minute.
Pentru a spori efectul relaxării se poate folosi un fond muzical sau poți să te înregistrezi pe o
casetă și să realizezi ședința de relaxare ascultându-ți vocea.41
Modelul ABC
Modul în care gândurile duc la emoții a fost sintetizat în ceea ce numim modelul ABC, în care A
reprezintă situațiile în care apare emoția, B reprezintă gândurile care ne trec prin minte în acea situație,
iar C reprezintă ceea ce simțim și ceea ce facem în acea situație.
Se vor analiza două modele: unul general care arată modul în care gândurile duc la emoții,
indiferent dacă sunt adaptative sau dezadaptative (adică și furie și iritare) și unul specific care arată
gândurile care duc la furie și cele care duc la iritare. Este important să ne dăm seama de acest lucru
pentru ca să știm ce anume vom schimba pentru a modifica furia.
Modelul general – dacă spunem că un eveniment duce la o emoție, aceasta înseamnă că A
(situația) duce la C (emoție). Acest model ne spune că nu situația generează stările noastre afective, ci
modul în care noi vedem situația ca pe o situație dorită sau nedorită.
Acest model este important pentru că schimbând modul în care vedem situațiile, schimbăm și
emoțiile pe care le trăim în aceste situații.
De multe ori modul în care vedem lucrurile este supus unor erori ce ne fac să reacționăm greșit.
Modelul specific – Diferența dintre o emoție dezadaptativă cum este furia și una adaptativă cum
este iritarea este făcută de către anumite gânduri sau credințe evaluative.
Furia se leagă de credințele iraționale, iar iritarea de credințele raționale.
41 Daniel David, Tratat de Psihoterapii Cognitive și comportamentale, Editura Polirom, 2009, p. 137
Credințele iraționale se referă la modul în care noi evaluăm situațiile pe care le întâlnim și care
ne blochează sau ne amenință atingerea scopurilor.
Cele mai frecvente credințe iraționale în cazul furiei sunt:
1. Ceilalți trebuie să facă ceea ce vreau eu.
2. Lumea trebuie să fie dreaptă și să respecte regulile care s-au stabilit.
3. Lucrurile trebuie să fie mai ușoare decât sunt.
4. Nu suport când ceilalți se comportă astfel.
O credință este irațională în momentul în care nu ne ajută să ne atingem obiectivele pe termen
lung, nu este logică și nu o regăsim în ceea ce trăim în viața noastră.
Credințele raționale se referă tot la modul în care evaluăm situațiile, însă diferența constă în
caracteristicile lor. Acestea ne ajută să ne atingem obiectivele atât pe termen scurt cât și pe termen
lung, sunt logice și se bazează pe experiențele din viața noastră.42
Practicarea modelului ABC presupune parcurgerea mai multor pași: identificarea componentelor,
modificarea gândurilor iraționale, asimilarea unor gânduri raționale și practicarea sau întărirea
acestora.
1. Identificarea emoției (C), a situației în care apare (A), și a credințelor iraționale (B).
2. Modificarea credințelor iraționale și asimilarea celor raționale- controlul la nivelul B
3. Reducerea simptomelor fiziologice- controlul la nivelul C
4. Aplicarea în practică43
42 Daniel David, Tratat de Psihoterapii Cognitive și comportamentale, Editura Polirom, 2009 ,p. 96
43 Ibidem, p. 97
CAPITOLUL 3. REZULTATELE CERCETĂRII
3.1. Pre-testarea – Evaluarea inițială
În cadrul primelor ședințe de psihoterapie, pacienților li s-a administrat o serie de chestionare pentru a
determina cu exactitate un diagnostic și a planului de intervenție psihoterapeutică.
Chestionarul de evaluare a anxietății
(ASQ)
În urma administrării chestionarului de evaluare a anxietății ( ASQ ) pe cei doi pacienți s-au
obținut următoarele cotații :
ASQDimensiunea
CognitivăDimensiunea
SomaticăDimensiunea
Comportamentală SCOR GLOBAL
Cotație/Scor SCĂZUT
MEDIU
RIDICAT0-40
41-69
70-88SCĂZUT
MEDIU
RIDICAT0-58
59-102
103-128SCĂZUT
MEDIU
RIDICAT0-33
34-57
58-72SCĂZUT
MEDIU
RIDICAT0-109
110-135
136-288
Subiecți Scor Obținut
IONEL B. 31 19 39 89
ALEXANDRA
I.62 35 20 117
Ionel a obținut un scor global 89 ceea ce indică un nivel de anxietate scăzut.
Scorul global obținut de Alexandra este de 117 și indică un nivel mediu al anxietății.
Pentru o mai bună reprezentare a rezultatelor celor doi subiecți evaluați am folosit un grafic
comparativ al pre-testării în figura 1
Chestionarul ASQ
Marcați frecvența cu care simțiti stările de mai jos:
IONEL BANCIU – 34 ani Niciodată …… ……….Foarte des
0 1 2 3 4 5 6 7 8
1. Mi se usucă gâtul. X
2. Am dificultăți când înghit. X
3 Încerc să evit să încep o conversație. X
4. Îmi simt inima grea. X
5. Îmi închipui nenorociri viitoare. X
6. Evit să vorbesc oamenilor investiți cu autoritate (șefului, polițistului, etc.) X
7. Îmi tremură mâinile și picioarele. X
8. Nu pot să-mi scot din minte anumite gânduri. X
9. Evit să intru singur într-o cameră unde oamenii s-au adunat și vorbesc deja. X
10. Mă doare stomacul. X
11. Învăț din greșeli. X
12. Evit situațiile noi sau cele nefamiliare. X
13. Simt un nod în gât. X
14. Am amețeli. X
15. Mă gândesc la posibile necazuri ale celor dragi. X
16. Nu pot să mă concentrez asupra unei activități, fără să-mi vină în minte alte
gânduri.X
17. Când mă întâlnesc cu colegi sau prieteni pe care nu i-am mai văzut de mult,
dacă nu mă opresc ei să stăm de vorbă, eu trec mai departe.X
18. Respir într-un ritm rapid. X
020406080100120
62
35
2011731
193989Chestionarul pentru evaluarea anxietății (ASQ)
PRE-TESTARE
IONEL B.
ALEXANDRA I.
Scor Obținut
19. Îmi ocup timpul pentru a evita gândurile negre. X
20. Îmi pierd respirația. X
21. Nu pot să-mi scot unele poze sau imagini din minte. X
22. Încerc să evit reuniunile. X
23. Îmi simt mâinile sau picioarele înțepenite. X
24. Îmi imaginez că par naiv în fața unei persoane a cărei părere despre mine o
consider importantă.X
25. Mai degrabă stau acasă decât să mă implic în activități afară din casă. X
26. Prefer să evit să-mi fac planuri de viitor referitoare la autoperfecționarea
mea.X
27. Sunt preocupat ca alții să gândească bine despre mine. X
28. Încerc să evit activitățile solicitante. X
29. Am mișcări necontrolate ale mușchilor. X
30. Simt furnicături în corp. X
31. Îmi simt mâinile sau picioarele fără putere. X
32. Trebuie să fiu atent să nu-mi arăt adevăratele sentimente. X
33. Am dureri și/sau crampe musculare. X
34. Îmi simt fața, mâinile, picioarele sau limba amorțite. X
35. Am dureri în zona pieptului. X
36. Am un sentiment de neliniște. X
Chestionarul ASQ
Marcați frecvența cu care simțiti stările de mai jos:
ALEXANDRA IORDACHE – 29 ani Niciodată …… ……….Foarte des
0 1 2 3 4 5 6 7 8
1. Mi se usucă gâtul. X
2. Am dificultăți când înghit. X
3 Încerc să evit să încep o conversație. X
4. Îmi simt inima grea. X
5. Îmi închipui nenorociri viitoare. X
6. Evit să vorbesc oamenilor investiți cu autoritate (șefului, polițistului, etc.) X
7. Îmi tremură mâinile și picioarele. X
8. Nu pot să-mi scot din minte anumite gânduri. X
9. Evit să intru singur într-o cameră unde oamenii s-au adunat și vorbesc deja. X
10. Mă doare stomacul. X
11. Învăț din greșeli. X
12. Evit situațiile noi sau cele nefamiliare. X
13. Simt un nod în gât. X
14. Am amețeli. X
15. Mă gândesc la posibile necazuri ale celor dragi. X
16. Nu pot să mă concentrez asupra unei activități, fără să-mi vină în minte alte
gânduri.X
17. Când mă întâlnesc cu colegi sau prieteni pe care nu i-am mai văzut de mult,
dacă nu mă opresc ei să stăm de vorbă, eu trec mai departe.X
18. Respir într-un ritm rapid. X
19. Îmi ocup timpul pentru a evita gândurile negre. X
20. Îmi pierd respirația. X
21. Nu pot să-mi scot unele poze sau imagini din minte. X
22. Încerc să evit reuniunile. X
23. Îmi simt mâinile sau picioarele înțepenite. X
24. Îmi imaginez că par naiv în fața unei persoane a cărei părere despre mine o
consider importantă.X
25. Mai degrabă stau acasă decât să mă implic în activități afară din casă.
26. Prefer să evit să-mi fac planuri de viitor referitoare la autoperfecționarea
mea.X
27. Sunt preocupat ca alții să gândească bine despre mine. X
28. Încerc să evit activitățile solicitante. X
29. Am mișcări necontrolate ale mușchilor. X
30. Simt furnicături în corp. X
31. Îmi simt mâinile sau picioarele fără putere. X
32. Trebuie să fiu atent să nu-mi arăt adevăratele sentimente. X
33. Am dureri și/sau crampe musculare. X
34. Îmi simt fața, mâinile, picioarele sau limba amorțite. X
35. Am dureri în zona pieptului. X
36. Am un sentiment de neliniște. X
Acest chestionar surprinde dimensiunea cognitivă, somatică și comportamentală a anxietății.
Administrare și scorare
Raspunsurile se dau pe o scală cu 9 trepte, 0 indicând manifestarea minimă iar 8 pe cea
maximă.
Se calculează un scor pentru fiecare dimensiune:
– cognitivă
– somatică
– comportamentală
– scor global pentru anxietate prin sumarea scorurilor parțiale.
Dimensiunea somatic ă cuprinde 16 itemi: 1, 2, 4, 7, 10, 13, 14, 18, 20, 23, 29, 30, 31, 33, 34,
35. Scorul total se poate situa între 0 – 128 puncte:
59 – 102 – scor mediu
Peste 103 scor ridicat
Dimensiunea comportamental ă cuprinde 9 itemi: 3, 6, 9, 12, 17, 22, 25, 26, 28. Scorul total se
poate situa între 0 – 72 puncte:
34 – 57 – scor mediu
Peste 58 – scor ridicat
Dimensiunea cognitiv ă cuprinde 11 itemi: 5, 8, 11, 15, 16, 19, 21, 24, 27, 32, 36. Scorul total se
poate situa între 0 – 88 puncte:
41 – 69 – scor mediu
Peste 70 – scor ridicat.
Scorul global cuprinde 36 de itemi și se poate situa între 0 – 288 puncte:
0 – 109 – scor scazut
110 – 135 – scor mediu
Peste 136 – scor ridicat
Chestionarul Autonomiei Personale
S-a administrat chestionarul de evaluare a autonomiei personale ( AP )
Cei doi pacienți au obținut următoarele cotații :
APAutonomie
ValoricăAutonomie
ComportamentalăAutonomie
CognitivăAutonomie
Emoțională
SCOR BRUTSCĂZUT
RIDICAT0-25
26-34SCĂZUT
RIDICAT0-33
34-45SCĂZUT
RIDICAT0-30
31-39SCĂZUT
RIDICAT0-21
22-32
Subiecți Scor Obținut
IONEL B. 20 24 22 32
ALEXANDRA
I.25 26 24 16
După cum se poate observa și în tabelul de mai sus, Ionel a obținut un scor brut mic la
autonomia valorică, comportamentală, cognitivă ceea ce indică faptul că se lasă influențat de familie și
prieteni atunci când își constituie principiile și renunță la propriile convingeri atunci când ceilalți nu
sunt de acord cu ele sau au alte idei.
La autonomia emoțională a obținut un scor ridicat ceea ce semnifică faptul că nu are rețineri în
a-și exprima sentimentele, chiar dacă acestea nu sunt împărtășite de cei din jurul său, fapt petrecut la
locul său de muncă.
Alexandra a obținut scoruri scăzute pe majoritatea axelor, însă cel mai mic scor este la
autonomia emoțională ceea ce evidențiază că evită să-și exprime sentimentele atunci când
acestea sunt diferite de cele ale altora sau când nu știe ce trăiri au ceilalți.
Pentru o mai bună reprezentare a rezultatelor celor doi subiecți evaluați am folosit un grafic
comparativ al pre-testării în figura 2 :
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Libertatea, este voința de a fi responsabili pentru noi înșine [616174] (ID: 616174)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.