Libertatea Economica In Istoria Doctrinelor Economice
Libertatea economică în istoria doctrinelor economice
Introducere
Capitolul I Accepțiuni teoretice privind conceptul de libertate
Fundamentele științifice ale libertății
1.2. Perspective asupra libertații
1.3.Legătura dintre libertate și dezvoltare
Capitolul II Libertatea economică
2.1.Libertatea economică-nou drept fundamental
2.2. Conținutul libertății economice. Restrângerea libertății economice
2.3. Libertatea economică și implicațiile acesteia în progresul economic
Capitolul III Analiza conceptului de libertate economică în istoria doctrinelor economice
3.1 Doctrinele economice- definire, trăsături și periodizare
3.2. Evoluția liberalismul economic în istoria doctrinelor economice
3.3. Dezvoltarea liberalismului economic și implicațiile acestuia la nivel mondial
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCEREA
Precizări noționale și categoriale Privind lucrurile în evoluția lor procesuală, doctrina reprezintă rezultanta evoluției de la idee la gândire și teorie economică. Ideea economică înseamnă produsul prim de reflectare în mintea omului a realității economice. Situat, de la începuturile existenței sale, în fața ecuației resurse limitate – nevoi nelimitate, ecuație dificilă și adesea fără soluții acceptabile, omul a trebuit, din capul locului, să aibă reprezentarea ideatică a economiei pentru a găsi căile și mijloacele cele mai la îndemână și mai eficace spre a-și satisface trebuințele cu minimum de efort. Este clar că suma acestor idei, cumulate în timp, nu înseamnă, știința despre economie. Gândirea economică reprezintă procesul de reflectare activă și rațională în mintea oamenilor a realității economice ca și produsul acestei reflectări. Produsul se poate situa la niveluri diferite în funcție de calitatea informației deținute și prelucrate ca și cea a „laboratorului” în care are loc procesul; o minte informată, dotată nativ și instruită „produce” un rezultat de o calitate superioară. Teoria economică constituie, tocmai un rezultat superior al procesului de gândire. Ea este deci un elaborat care, în forma unui studiu doct, își propune dezvăluirea cauzelor, esenței și legilor de mișcare care guvernează evoluția fenomenelor economico-sociale. Elaborarea unui asemenea studiu nu poate fi opera unor neofiți; dimpotrivă, este vorba de specialiști, de minți instruite care apelează, la anumite mijloace și adoptă metode de lucru specifice. Doctrina economică redă, într-o primă aproximare, teoria economică activată. Este o teorie (sau un complex de teorii) care nu se mulțumește cu o prezentare pur scientistă abstractă, neutră a realității; dimpotrivă vine cu partea activă; face aprecieri, realizează judecăți de valoare pentru a sugera, pe această cale, proiecte de reformă; face apologia sau condamnă statu-quo-ul; rațiunea ei este de a spune ce trebuie făcut sau nu trebuie făcut. Pe scurt: teoria spune ce este; doctrina spune ce trebuie să fie sau să nu fie; teoria servește ca instrument de analiză; doctrina vine, prin intermediul politicii economice, să experimenteze. Dacă teoria economică uzează, în spiritul rigorilor științei, de metode empirice și descriptive, doctrina este, în esență o gândire normativă; ea sugerează calea, pista pe care efortul uman trebuie consumat spre binele individual și cel colectiv. Cunoașterea doctrinei economice presupune, deci, înțelegerea atât a trunchiului ideatic, a teoriei pe care se grefează, cât și percepția politicii economice prin care se verifică. De aici, calitatea de întreg și vocația de sinteză integratoare a studiului doctrinelor. Denumirea doctrinei poate veni fie de la cel care în mod substanțial și-a adus contribuția la elaborarea ei (doctrina ricardiană, keynesistă, marxistă etc.) fie de la personalitatea politică sub 4 conducerea căreia doctrina respectivă a fost pusă pe rol (doctrina Reagan, doctrina Adenauer, doctrina Thatcher etc.) deși respectiva personalitate nu are nici o contribuție științifică la elaborarea doctrinei ca atare, fie, în sfârșit, de la genul de măsuri pe care îl preconizează: liberală, dirijistă, protecționistă etc. Două categorii economice se mai cer a fi explicitate pentru ca demersul nostru să fie cât mai transmisibil, și anume: școala de gândire economică și curent de gândire. Școala de gândire economică este o formațiune științifică a unor oameni de specialitate grupați, prin propria voință, în jurul unui mentor sau/și idei directoare. Mentorul sau șeful școlii reprezintă o personalitate consacrată, cu contribuții științifice originale recunoscute. El își „alege” ucenicii pe care îi recunoaște sau nu. Școala își propune ca, într-o manieră proprie, apelând la metode specifice, să sondeze și să analizeze un anumit domeniu al realității economice. De obicei, formațiunea științifică respectivă fondează și ființează pe criteriu și în slujba unui interes național. Școala fiziocrată a lui Fr. Quesnay a fost prin excelență franceză; școala economică clasică a fost preponderent engleză. Cunoscute prin contribuțiile lor sunt școala de la Cambridge (Anglia) sau, cum era cunoscută în epocă, „CIRCUS”' avându-l ca mentor spiritual pe J. M. Keynes; școala de la Chicago cu liderul spiritual M. Friedman, promotoare a monetarismului; școala din Virginia sau „Public Choise”, a preferințelor publice, avându-l ca protagonist pe J. Buchanan etc. Puține școli au vocația universalului și sunt reprezentate din perimetre teritoriale diferite. Școala neoclasică a fost, în acest sens, un exemplu. Curentul de gândire economică reprezintă un ansamblu de teorii și doctrine economice care explică și susțin un anumit gen al dezvoltării. Poate fi opera unei singure școli, de mari dimensiuni (marxismul, keynesis-mul etc.) sau, dimpotrivă, a mai multor școli: liberalismul, neoliberalismul, dirijismul, economia periferică, radicalismul etc. 5 1.2. Criterii de analiză și apreciere a teoriilor și doctrinelor economice Studiul doctrinelor economice nu poate fi o întreprindere pur „iluministă”, de simplă cunoaștere. Doctrinele se analizează pentru ca, pe baza unor aprecieri, să se tragă învățăminte, concluzii, sfaturi practice. În păienjenișul de idei, nu întotdeauna expuse într-o formă clară, acest lucru nu este oricând la îndemână. Pentru a facilita efortul pe o atare direcție și pentru o bună și dreaptă judecată, în analiza și aprecierea doctrinelor economice ne stă la îndemână un sistem de criterii. Încercăm să le explicăm, succint, pe cele mai reprezentative. Criteriul epocii sau al timpului, ne arată că orice teorie sau doctrină este produsul unui timp istoric dat, al unui „segment” din evoluția omenirii. Unei asemenea „felii” îi este specifică o anumită filozofie economică, socială, politică, religioasă; o anumită concepție despre progres; are sau nu anumite realizări; generația timpului respectiv își însușește un anumit sistem de valori prin prisma căruia percepe realitatea, judecă și „construiește”; sistem de valori surprins sintetic prin noțiunea de paradigmă. Numai o transpunere în timpul istoric respectiv poate conduce la o apreciere corectă; și numai răspunzând la întrebări de genul: Cât de desțelenit era terenul pe care economistul în cauză a scris ? Ce plus a adus acest fapt pentru teorie și practică? Cum a fost receptată în epocă teoria respectivă ? Cui a stârnit interesul, și ce aprecieri a primit ? etc. Numai așa vom face judecăți pertinente. Dacă vom privi și analiza doctrinele trecutului folosind uneltele și, mai ales, realizările prezentului, ca termen de comparație, vom concluziona strâmb; moștenirea valoroasă a înaintașilor nu va avea șansa să se înscrie decât la rubrica unor banale locuri comune. Criteriul interesului comunică faptul, ușor constatabil, că în spatele oricărei idei economice și, se înțelege, cu atât mai mult al oricărei doctrine, se ascunde un interes. Interesul poate fi al unui individ, grup social, națiuni sau, de ce nu, un interes mondoeconomic. Cunoașterea poziției fracțiunii sociale din direcția din care vine doctrina supusă analizei, față de valorile recunoscute a ceea ce înseamnă progres și evoluție, este de maximă importanță; fără a face din contradicția exacerbată a intereselor și lupta de clasă – așa cum a procedat marxismul în varianta sa asiatizată a leninismului – criteriul suprem de judecată și „firul roșu călăuzitor” al evoluției societății. Criteriul relației național – internațional pornește de la premisa că, cel puțin în limitele actuale ale existentei umane, națiunea și spațiul național se dovedesc a fi perimetrele optime permisibile progresului; că fiecare țară trebuie să-și aibă programele și opțiunile sale bine și net conturate; că, în consecință, fiecare trebuie să-și aibă propria sa doctrină și nu traduceri dintr-o altă limbă. Că realitatea economică este mai „încăpățânată” decât teoria și că lumea tinde spre integrare, spre Casa Comună sau că relațiile sunt de la mari la mic, de la dominanți la dominați, aceste fapte nu trebuie să altereze caracterul judecăților. Cu doza rezonabilă de realism impusă de însăși realitatea mozaicată sub care se prezintă lumea, ca premisă de plecare, nu vom putea aprecia totuși și califica drept pozitive acele teorii și doctrine care aduc atingeri principiilor autonomiei și suveranității naționale, principii recunoscute și statuate în Carta O.N.U. Criteriul progresului general îmbie spre a socoti bune acele doctrine care apără valorile umane recunoscute, precum cinstea, generozitatea, moralitatea, toleranța etc.; care se raportează la adevăr; care admit și întrețin dialogul fertil și confruntarea. 6 Criteriul finalității practice atrage atenția asupra unui lucru îndeobște cunoscut: cea care validează sau infirmă o doctrină, în ultimă instanță, rămâne practica. Dacă viața economică evoluează pe o pistă al cărei traiect s-a conturat la intersecția sugestiilor făcute de o anumită doctrină, este clar că acea doctrină va fi apreciată pozitiv. Independența relativă a teoriei față de realitatea economică, obligă la un anumit relativism în raportarea valorilor teoretice ale doctrinei la realizările practicii economice. Această propoziție se sprijină, înainte de toate, pe specificul relației subiectiv – obiectiv în economie. Teoria și doctrina nu pot fi decât o reflectare, o oglindă a realității. Dar, odată constituite, ele nu mai joacă un rol pasiv; înrâuresc – aceasta le este menirea – evoluția economiei în sensul dorit de factorul subiectiv. Apoi, se întâmplă adesea ca aceleași realități să inspire doctrine diferite, în practică nu poate fi aplicată într-un anumit timp decât una. Faptul că celelalte sunt „neproductive” nu înseamnă că sunt și ilogice; poate veni și timpul lor pentru a fi sau a nu fi validate. Adăugăm, în al treilea rând, că o doctrină poate fi judecată prin prisma structurii ei interne; prin realismul ipotezelor de lucru, coerența construcției, logica concluziilor etc. Un specialist al domeniului poate face asemenea aprecieri exacte, fără ca practica să verifice, post factum „rentabilitatea” efortului teoretic. Criteriul echidistanței obligă la a analiza orice doctrină de pe poziții strict științifice, obiectiv, fără patimă; folosind aceleași instrumente de analiză și când e vorba de Keynes și atunci când în discuție este Marx; plasând, pe cât posibil, efortul de apreciere dincolo de ideologie; evitând păguboasa suprapunere a dihotomiei doctrine bune – doctrine rele pe dihotomia doctrine marxiste – doctrine burgheze; judecând, altfel spus, fără resentimente, fără prejudecăți. Asemenea precizări le găsim necesare cu atât mai mult, cu cât noi, românii, ne aflăm într-o fază de tranziție; de scadență istorică și de schimbare de paradigmă – poate cea mai dificilă.dintre toate mutațiile posibile; de necesară alimentare a substanței polemice și de înlăturare a convenționalismelor; de trecere de la maniera justificativă de prezentare a lucrurilor la una explorativă; de luptă împotriva unor dogme, a mitului unicității discursului economic, a unor inerții și simboluri vechi dar și de încercări pătimașe de a anula în, pe cât posibil, efortul de apreciere dincolo de ideologie; evitând păguboasa suprapunere a dihotomiei doctrine bune – doctrine rele pe dihotomia doctrine marxiste – doctrine burgheze; judecând, altfel spus, fără resentimente, fără prejudecăți. Asemenea precizări le găsim necesare cu atât mai mult, cu cât noi, românii, ne aflăm într-o fază de tranziție; de scadență istorică și de schimbare de paradigmă – poate cea mai dificilă.dintre toate mutațiile posibile; de necesară alimentare a substanței polemice și de înlăturare a convenționalismelor; de trecere de la maniera justificativă de prezentare a lucrurilor la una explorativă; de luptă împotriva unor dogme, a mitului unicității discursului economic, a unor inerții și simboluri vechi dar și de încercări pătimașe de a anula în totalitate un anumit trecut cu riscul de a cădea dintr-o extremă în alta, cu toate consecințele ce decurg de aici. Criteriul audienței la public poate fi un indiciu al veracității unei doctrine. El se sprijină pe ipoteza, larg împărtășită, că oamenii au capacitatea și „simt” dacă mesajul doctrinar le aduce sau nu un plus de bine în viața lor. Priza la public poate fi însă și înșelătoare; oamenii pot bate din palme de frică sau manipulați fraudulos pe calea unei propagande mincinoase. Istoria faptelor aduce suficiente dovezi în acest sens. Pentru a se constitui într-o metodă de lucru, criteriile de mai sus nu trebuie utilizate decât ca un sistem. Concluzia finală, pentru a dobândi pertinența necesară, nu poate fi decât rezultanta „trecerii” doctrinei prin toată sita criteriilor; aceasta pentru că un criteriu poate conduce spre o anumită apreciere; un altul poate pune în cauză concluzia anterior conturată. Mai adăugăm, pentru a întări susținerea că doar sistemul de criterii poate fi eficient, operant, că economia nu este decât o parte a realității sociale; că studiul ei este greu a fi prins în ecuații și fără posibilitatea unor experimentări satisfăcătoare; că ea există într-un context în care politica, filozofia socială, concepția de viață etc. se schimbă; că, în consecință, apeluri consistente la istorie, filozofie, sociologie, psihologie, statistică și matematică sunt absolut necesare. Aceasta ne face să credem că asupra 7 instrumentarului metodologic, a criteriilor de judecată puse la dispoziție, prevalează calitatea cunoștințelor posedate; un cercetător inspirat și instruit este întotdeauna deasupra metodei. Cuvinte cheie – ideea economică; – gândirea economică; – teoria economică; – doctrina economică; – doctrina economică, – sistem de criterii.
Capitolul I Accepțiuni teoretice privind conceptul de libertate
1.1 Fundamentele științifice ale libertății
În debutul acestei lucrări, am considerat necesar să expun o accepțiune lărgită a termenului de libertate, făcând apel la un demers filosofic introductiv. Am ales să pun în valoare termenul central al lucrării, prin aceasta metodă deoarece este un punct de plecare care ne permite să înțelegem și alte abordări.
În ceea ce privește procesul progresiv de conceptualizare a libertății, menționez că acesta cuprinde, într-o manieră logico-istorica, un ansamblu de aspecte. Dintre acestea menționez: puterea de pătrundere a gândului filozofic în complexul de relații complexe dintre om : natura, natura : societate, om : societate, societate : istorie, individ : colectivitate, cultura : civilizație. Așadar ajungem la accepțiunea sinetica a termenului, acest lucru semnificând legătura exclusivă la ființa umană. Înțelegerea lui presupunând interiorizarea elaborărilor teoretice de tip filosofic, științific, politologic , care surprind multiplele fațete ale umanului.
Reprezentativ pentru cele menționate anterior precizez citatul lui Mircea Florian-filosof roman, care spune :Omul nu este el, adică om însuși, decât în climatul libertății. Această idee are valoarea unei profesiuni de credința pentru orice filosofie, al cărei obiect privilegiat este omul și lumea lui reală.
Gândirea filosofică actuala conferă conceptului de libertate o interpretare amplă și riguroasă, prin generalizarea datelor oferite atât de științele naturale, cât și de cele socio-umane, ca și prin valorificarea experienței istorice a existenței umane. Este astfel surprinsă capacitatea de necontestat a omului, ca, pe măsura dezvoltării sociale și culturale, să se integreze într-un proces treptat de depășire a constrsngerilor, pe care le simte sau nu, asupra deciziilor, alegerilor și acțiunilor creatoare, proces structurat pe dominarea umană a acestor constrângeri, pe promovarea conștientă a valorilor.
Libertatea nu semnifica posibilitatea unei alegeri necondiționate, ca expresie a unei voințe înzestrată cu puteri nelimitate și arbitrare, deci posibilitatea unei opțiuni dincolo de orice valoare, dincolo de orice sens al binelui și răului, al adevărului și falsului, al frumosului și uratului etc. Cum specific uman este caracterul conștient al răspunsului dat, atât necesitaților naturale, materiale, cât și celor spirituale, sensul libertății se afla în sesizarea comportamentului activ, conștient, adecvat, pe care omul îl are față de necesitate, alegerea lui fiind deliberată, dictată de conștiință și nu impusă de factori străini voinței conștiente.
"Amânându-și reacțiile, refuzând un determinism vital, direct și imediat, omul își poate complica și combină răspunsurile. El nu se poate smulge din determinismul natural, dar îl poate opri o clipă spre a-l domestici și utiliza. Prima sa poziție e de negație, de rezistență, de invenție, de piedici. Omul e un creator de piedici, pentru a-și înfiripa anumite libertăți. Expresia metaforică a "piedicilor", nu semnifica altceva decât acele creații specific umane, purtătoare de valori, de sens și care cenzurează necesitățile omului, indiferent de natura lor. Oamenii depășesc parțial pornirile naturii, devenind dependenți de logică, știința, morala, religie, adică de propriile lor creații, ceea ce reprezintă de fapt, sfera de definire a libertății: o libertate dobsndita prin cunoaștere și creație valorică, o libertate cu funcție antientropica în fata datului existențial. "Comprehensiunea dependentei, subliniază Mihai Ralea, înseamnă libertate. Urmărirea unui plan preconceput înseamnă suspendarea determinismului simplist, și, nemijlocit, înseamnă, dacă nu, contrazicerea totală a legilor naturale, o anumită ezitare în fața lor, pentru o optare mai bună în raport cu calitatea motivelor. în orice caz aceasta înseamnă o eliberare de anarhie, de haos, de hazard, de ignoranță.
Omul nu se supune docil necesității, ci încearcă s-o domine, prin cunoaștere, inițiativa și creativitate. Libertatea nu este un dat, ci un "rezultat" al multiplelor activități umane fundamentate pe cunoașterea esenței lumii și pe judecățile de valoare caracteristice procesului de edificare a unei noi naturi, numita "cultura". Ea se instituie într-o trăsătură a omului, o determinație ontologică a acestuia, care se schimba, evoluează, se amplifică, se adâncește în și prin ansamblul creațiilor umane.
Abordarea filosofică a libertății este punctul de plecare pentru alte modalități de înțelegere a acesteia. Ca și în cazul lucrării de fată, am considerat necesară o abordare filosofică introductiva care să permită înțelegerea accepțiunii lărgite a termenului central al lucrării.
1.2 Perspective asupra libertății
În ceea ce privește multitudinea de perspective asupra conceptului de libertate și înțelegerea acestora este necesar să avem în vedere modul de utilizare în diferite contexe. În continuare voi puncta câteva dintre cele mai semnificative opinii asupra conceptului, cu implicații impotante în dezvoltarea și implicarea acestuia pe mai multe planuri.
Pentru Mill libertatea este determinată de raporturile dintre individ și societate. Astfel, sfera libertății umane cuprinde următoarele:libertatea lăuntrică (libertatea de conștiință), libertatea de exprimare, libertatea alegerii unui stil de viață, libertatea de asociere liber consimțită. Mill consideră că în afara unor situații excepționale (ex: scurte perioade de criză ale comunității) societatea nu se poate amesteca în mod legitim în sfera privată a individului. Filosoful precizează că, orice imixtiune a societății în sfera libertății individuale are 2 efecte indezirabile și anume uniformizează și conduce la oprirea dezvoltații individului.
Pentru Isaiah Berlin există 2 sensuri (politice) ale conceptului de libertate:libertatea negativă și libertatea pozitivă. Libertatea negativă precizează care este limita independenței comportamentului individual, fiind astfel identificabilă cu lipsa constrângerilor din partea altor persoane asupra activității mele. În privința acestei folosiri a conceptului de libertate Isaiah Berlin face următoarele precizări : constrângerea este distinctă de incapacitate (care ține de natură), libertatea nu are valoare fără condiții adecvate pentru folosirea ei, nu se poate vorbi despre o libertate (ex: "libertatea socială") ci doar despre libertate individuală, libertatea nu este unicul scop al oamenilor, fiind uneori acceptabil să se renunțe la libertate în favoarea altor valori.Libertatea pozitivă privește sursa comportamentului, utilizarea derivând din dorința individului de a fi propriul său stăpân. Libertatea concepută ca libertate pozitivă este corelată în mod direct cu opiniile despre ceea ce constituie "un eu, o persoană, un om"
În discursul lui Spinoza, această problemă filosofică se pune pe două planuri: cel divin și cel uman, iar libertatea la cele două niveluri este subsumată unor seturi diferite de condiții.
Afirmația lui Spinoza că „totul este determinat de necesitatea naturii divine” pare să nu mai lase loc pentru a mai vorbi despre libertate. Însă tot conform lui, „un lucru este liber când acesta există prin simpla necesitate a naturii sale și nu este determinat de forțe externe să acționeze”. Spinoza nu opune libertății necesitatea, ci constrângerea, căci numai dacă un lucru este constrâns să acționeze după o lege impusă, atunci acela nu este liber.
Existențialismul ateu, reprezentat în principal de J.-P. Sartre, privește individul ca fiind prin excelență liber. Prin această libertate consubstanțială se înțelege permanenta existență a cel puțin două opțiuni suplimentare aflate oricând la îndemâna noastră, în orice alegere aparent supusă constrângerilor definitive. Din noțiunile de libertate și responsabilitate (condiții necesare în viziunea lui J. P. Sartre pentru ceea ce el numește, în "Existențialismul este un umanism" , „o existență autentică”) decurg unele directive morale. Însă conștiința unei vieți autentice este posibilă pe măsură ce ne detașăm de definirea noastră ca identitate prin ochii celorlalți.
1.3 Legătura dintre libertate și dezvoltare
Acest subcapitol are în vedere apropierea de tema centrală a lucrării de licență și urmărește să expună într-o manieră dezvoltată legătura dintre libertate și dezvoltare asociind următorii termeni libertate-libertate economică – dezvoltare-dezvoltare economică. Am avut în vedere o lucrare importanta în domeniul dezoltatii economice, cea a lui Lezek Balcerowicz, lucrarea prin care acesta s-a remarcat că om politic și ca teoretician. Acesta a avut un rol determinant în dezvoltarea economică a Poloniei și în dezvoltatrea economiei analitice. Este vorba de lucrarea Libertate și dezvoltare
Lucrarea are în vedere problema libertății și consecințele pe care le au diferențele libertății asupra dezvoltării economice. Autorul abordează conceptul de “libertate” definește “dezvoltarea economică” tratează o temă de reflecție și dezbatere (economia ca știința), care să ducă la o dezvoltare economică normală.
În opinia autorului dezvoltarea economică se referă la procesul de creștere a productivității muncii sau la creșterea locurilor de munca productive. Premisele unui ritm alert de dezvoltare economică sunt:capital uman corespunzător(depinde de sistemul de învățământ și motivația pentru pregătire) și organizarea internă a economiei(condițiile interne influențează modul în care este folosit capitalul de cunoștințe și deprinderile acumulat de cetățeni). Autorul considera că bazele dezvoltării rapide sunt asigurate atunci când exista: stabilitate macroeconomică, adică o inflație scăzută și o monedă convertibilă puternică, piața liberă și concurenta, economie preponderent privată,orientare către lumea exterioară,nu izolare de restul lumii,sistem funcțional de instituții financiare și bancare,diverse fonduri de investiții,burse de valorii; piața a muncii elastică și relații de munca propice dezvoltării; proporție relativ scăzută a impozitelor și a cheltuielilor bugetare în raport cu venitul național;stabilitate economică. Principalul resort al dezvoltării economice îl reprezintă concurenta intre furnizorii ce se manifestă numai în acele sisteme economice ce îndeplinesc trei condiții:există cerere,exista furnizori și modificarea cererii are efecte motivaționale puternice asupra furnizorilor. În cadrul economiei exista trei tipuri de concurență:concurenta pentru resurse distribuite centralizat(în socialism), adică luptă pentru repartiție, concurenta intre cumpărători (în socialism)și concurenta intre producători.În calea concurentei poate apărea protecționismul,adică limitarea drastică a accesului ofertelor străine pe piața internă.
Totodată, autorul expune și problemele apărute în dezvoltarea unei economii. Cel mai mare pericol pentru dezvoltarea unei economii este catastrofa monetară numita hiperinflatie-situtie în care ,ca urmare a creșterii nemăsurate a cantității de moneda ,cresc anual și preturile cu câteva mii de procente sau mai mult.Ultima fază a hiperinflației este emisiunea de moneda fără valoare,ceea ce provoacă dezastrul economiei pe ansamblu.
În ceea ce privește intervenția statului în economie, trebuie avute în vedere problemele pentru care statul trebuie să intervină în economie.O primă problemă se referă la crearea unui cadru legislativ liberal favorabil activității economice până la asigurarea unei securității naționale și externe adecvate. Statul intervine și atunci când economia nu se poate dezvolta dacă o parte din indivizii nu-și transfera banii către alții indivizii ,sperând ca din această operațiune să obțină beneficii; intervenția statului constând în, instituirea unor forme speciale de control și supraveghere a activității instituțiilor financiare .
Ideea centrală a acestei lucrări ce am dorit să o expun, îndeosebi datorită faptului că o consider în mare parte îndreptățită este cea conform căreia privatizarea și piața liberă nu-i favorizează în primul rând pe „bogați“, care, în orice sistem intervenționist, dispun de cele mai multe mijloace pentru a face ca banii publici să se miște în folosul lor, ci pe „saracii“ care numai într-un regim al liberei concurente pot deveni, în calitatea lor de consumatori de bunuri și servicii, adevărații arbitri ai jocului economic. Aceast
Capitolul II Libertatea economică
2.1.Libertatea economică-nou drept fundamental
Opțiunea pentru recunoașterea și consacrarea constituțională a unui nou drept fundamental, de altfel prezent la nivelul societății românești sub diferite forme mai ușor sau mai greu de reperat este tocmai plasarea acestui nou concept, de libertate economică, de către constituantul român chiar în cuprinsul Capitolului ÎI intitulat generic ,,Drepturile și libertățile fundamentale” din Titlul II al Constituției.
Astfel, în calitatea sa de drept fundamental, libertatea economică reprezintă un drept de natură economică, însă această libertate nu include toate drepturile de natură economică, normate de altfel separat în Constituție, deși le fundamentează pe acestea, constituind premisa însăși a existenței lor.
Conținutul conceptului de libertate economică cuprinde și libertatea economiei, privită ca principiu general al statului român, care fundamentează organizarea activității economice pe teritoriul acestuia. Din această perspectivă, denumirea marginală a articolului are caracter normativ, obligând, deci, la o anumită înțelegere a rolului statului în materia reglementării economiei, iar consecințele juridice ale acestui caracter normativ, referitoare la obligațiile statului în materie economică, se regăsesc în art.135, în care se prevede că: ,,Economia României este o economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență.”. Reglementarea caracterului economiei de a fi de piață evidențiează libertatea de organizare a economiei, auto-structurarea acesteia în baza voințelor provenind din sfera inițiativei private, consecință juridică a caracterului normativ al libertății economice.
Din aceste cmotive, consider necesar să precizez faptul că acest nou articol, adăugând un nou drept fundamental celor deja garantate constituțional, drept al cărui conținut urmează a fi precizat, fundamentează prevederile constituționale ale art.135, referitoare la economie, constituind cadrul și limitele de interpretare a conținutului normativ al acestuia.
Principalul destinatar al drepturilor și libertăților fundamentale este individul, omul, care văzut prin prisma dreptului se regăsește în persoana fizică. Pentru a-și putea exercita în mod liber drepturile sale fundamentale omul are nevoie de protecție din partea dreptului împotriva eventualelor atingeri ce le poate suferi acest exercițiu. Se poate afirma astfel, fără nici un fel de dubiu, că persoana fizică reprezintă titularul principal al libertății economice. Acest drept fundamnetal are ca principal destinatar omul ca persoană fizică, ca subiect de drept, având la îndemână pentru protejarea dreptului său recunoscut de către ordinea juridică întreg arsenalul de instrumente juricice prevăzut de aceasta. Textul constituțional român face referire la libertatea economică în principal că “acces liber al persoanei” fără a distinge ce fel de persoană, acest lucru putând să dea naștere la numeroase controverse doctrinare așa cum precizam anterior. Deci, din acest unghi de vedere, titularul libertății economice, subiectul de drept liber să exercite conținutul concret al acestui drept și care este îndrituit să ceară protecția acestuia din partea dreptului, este persoana fizică. Se pune întrebarea dacă persoană morală poate fi titulară de drepturi și libertăți fundamentale, și implicit dacă acesta poate exercita libertatea economică. Diferitele sisteme constituționale, precum și jurisprudența diferitelor instanțe constituționale se prezintă neuniforme în această problematică, ba câteodată chiar contradictorii . Anumite sisteme constituționale admit posibilitatea ca persoană morală să fie titulară de drepturi și libertăți fundamentale.
În continuare voi încerca să evidențiez câteva aspecte privind această posibilitate în unele state europene.Astfel, Constituția Germaniei din 1949 consacră în art.10-3 expres această posibilitate: “drepturile fundamentale se aplică de asemenea persoanelor juridice naționale în măsura în care le sunt aplicabile având natura lor”, legând exercițiul acestor drepturi de către persoană morală de întrunirea cumulativă a două condiții: dreptul în cauză să poată aparține unui subiect ce este doar o ficțiune juridică fără existență concretă în afara dreptului, și acea persoană morală să aibe naționalitate germană. În aceeși notă se prezintă și Constituția Portugaliei care recunoaște capacitatea persoanelor morale de a fi titulare de drepturi și libertăți fundamentale, fără a lega însă exercițiul acestor drepturi de condiția naționalității așa cum o face textul constituțional german; art.12-2 prevede că “toate persoanele juridice se bucură de drepturile și sunt ținute de obligațiile care sunt compatibile cu natura lor”. În ceea ce privește sistemul nostru de drept, constituantul român pare să aibă o atitudine restrictivă în a acorda titulatura de subiect de drepturi și libertăți fundamentale persoanei morale, uitând parcă să o menționeze în acest sens. În plus, Constituția României, în articolele 15, denumit “Universalitatea”, și 16, denumit “Egalitatea în drepturi”, face o aplicație abuzivă a conceptului de “cetățenie” prin referirea în conținutul articolelor doar la universalitatea și egalitatea în drepturi numai a cetățenilor, și excluzând astfel persoană morală de la beneficiul drepturilor și libertăților fundamentale. Titulatura celor două articole are însă un caracter normativ propriu care impune o anumită interperetare a universalismului și egalității în drepturi în sensul referirii nu doar la o instituție juridică aparte, cea de “cetățenie”, restrângând astfel sfera de aplicabilitate a conceptelor, ci al referirii la orice subiect de drept . Aceste exprimări restrictive cu caracter normativ ale textului constituțional român par a fi compensate, deși nu în totalitate, de jurisprudența Curții Constituționale române. În continuare Curtea afirmă referindu-se la aplicabilitatea art.16 din Constituție că acesta “garantează egalitatea în drepturi a cetățenilor, nu egalitatea (…) persoanelor juridice. Acceași atitudine de negare o are Curtea și în alte decizii ale sale când afirmă că: “art.16 alin.1 și art.49 alin.1 și 2 din Constituție se referă la persoanele fizice-cetățeni români (…) Drepturile și libertățile persoanelor fizice pot fi restrânse, în exercitarea lor, conform art.49 din Constituție. Pe cale de consecință titularii unor asemenea drepturi, libertăți și îndatoriri nu pot fi persoanele juridice (…)”(dec. nr.74/1994), sau că „drepturile fundamentale sunt o constantă a personalității cetățeanului (…)”(dec. nr. 202/1999 și 62/2000), ori că ,,Drepturile și libertățile persoanelor juridice, indiferent de forma lor de organizare ori de faptul că sunt de drept privat său public, nu constituie obiectul reglementărilor cuprinse în prevederile titlului II al Constituției”( dec. nr.38/2000). În același timp, dacă „regimul juridic diferit s-ar răsfrânge asupra cetățenilor, implicând inegalitatea lor în fața legii și a autorităților publice”(dec. nr.102/1995), atunci textul art.16 poate deveni aplicabil și persoanei morale și de asemnea „principiul egalității se aplică și persoanelor juridice în măsura în care prin intermediul acestora cetățenii își exercită un drept constituțional, cum este asocierea în partide politice”(dec. nr.35/1996).
Fără îndoială, atitudinea Curții în unele situații este lăudabilă pentru că încearcă să corecteze scăpările textului constituțional care face referire la „cetățeni” în loc de persoane. În același sens ar putea fi considerată și folosirea uneori de către Curte a coneptului simplu de „persoană”, fără a se distinge dacă este vorba de persoana fizică sau cea juridică, când este vorba de un drept fundamental: ,,nu poate fi exclusă de la exercițiul drepturilor procesuale nici o categorie de persoane sau grup social”( dec. nr.175/1999). În orice caz, Curtea, după cum foarte ușor se poate vedea numai din exemplele prezentate, este inconstantă în această problemă; înbucurătoare este însă atitudinea Curții ce pare a dori admiterea ca și persoană morală să fie considerată ca titulară a anumitor drepturi fundamentale, și totuși se vede limitată în acest sens de prevederire constituționale actuale. Cadrul regional european tinde spre o recunoaștere a capacității persoanei morale de fi titulară de drepturi și libertăți fundamentale. Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale stabilește în chiar art.1 că “orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale (…); nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa (…)”, deci înțelege că titular al dreptului fundamental de proprietate și persoană morală. Mai mult, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se desprinde ideea că aceasta merge mai departe și admite chiar și simplul colectiv de indivizi, fără personalitate juridică, ca titular al dreptului fundamental de acces la un tribunal independent (este vorba de interzicerea dreptului la recurs într-un litigiu relativ la proprietate unui grup cultural grec). În Franța, jurisprudența Consiliului de Stat în materia contenciosului administrativ relevă printr-o serie de decizii existența unei libertăți fundamentale, libera administrare, al cărei titular este însăși persoană morală teritorială de drept public, colectivitatea administrativ teritorială.
În ceea ce privește titularul libertății economice, o dublă analiză, de text și de conținut, conduce la concluzia că atât persoana fizică, cât și persoana juridică pot fi considerate ca titulare ale acestui drept fundamental. Astfel, analiza de text (de suprafață) implică faptul că dispoziția constituțională, prin folosirea numai a sintagmei de ,,persoană” (,,accesul liber al persoanei…”), fără a preciza în mod distinct categoriile de persoane cărora li se adresează acest drept fundamental, trebuie interpretată în sensul că atât persoana fizică, cât și persoana juridică pot fi titulari ai libertății economice
O alta precizare se referă la cea dintâi componentă de bază a libertății economice – liberul acces la o activitate economică. Liberul acces la o activitate economică se referă la capacitatea oricărei persoane, fizice sau juridice, de a deveni participant activ la viața economică, sintagma ,,activitate economică” desemnând atât activitățile
Cea de-a doua componentă a libertății economice, libera inițiativă, văzută ca un sinonim al libertății de a întreprinde (concept dezvoltat de doctrina juridică franceză), vine să completeze liberul acces la o activitate economică și vizează, în concret, libertatea oricărei persoane de a crea o întreprindere (persoana fizică reprezintă fundamentul întreprinderii-persoană juridică, dar în același timp și persoană morală poate participa la crearea unor noi structuri juridice, unor noi persoane juridice, prin fuziune, comasare etc.) și de a o exploata potrivit scopului său. Raportarea componentelor normative ale libertății economice la principiul pluralismului impus de art.810 din Constituție, care impune în primul rând un pluralism categorial, un pluralism ce trebuie să caracterizeze societatea românească la toate nivele sale, deci impune și pluralismul economic, conduce la o singură concluzie: libertatea economică privește toți participanții din sfera economică, adică atât persoana fizică, dar mai ales persoană morală.
2.2. Conținutul libertății economice. Restrângerea libertății economice
Primul pilon al libertății economice ca drept fundamental este constituit de accesul liber al persoanei la o activitate economică. Analiza acestui concept trebuie să privească în primul rând lămurirea noțiunilor de „acces liber” și „activitate economică”, iar în al doilea rând implicațiile exercitării conceptului în sine de „acces liber la o activitate economică”. „Accesul liber”. Accesul liber presupune posibilitatea de a intra într-un cadru preexistent în urma exercitării unei alegeri voluntare și conștiente ce ține de esența noțiunii înseși de libertate. „Activitatea economică”. Activitatea economică reprezintă o activitate umană ce urmărește satisfacerea nevoilor de consum ale individului, prin dobândirea de bunuri materiale și servicii necesare acestuia, cuprinzând atât activitățile comerciale, cât și pe cele industriale. Exercitarea „accesului liber la o activitate economică”. Liberul acces la o activitate economică constă în facultatea abstractă a persoanei (fizice sau juridice) de a se constitui în participant la viața economică. Titularul acestei prerogative nu este doar individul, în calitate de persoană fizică, ci și persoana juridică, ca asociere de indivizi. Exercitarea dreptului de liber acces la o activitate economică comportă două aspecte: pe de o parte, ca persoana fizică sau juridică titulară a dreptului să aibă, pe lângă dorința, și posibilitatea manifestării autonome și libere a voinței de a deveni actor al vieții economice, iar pe de altă parte necesitatea preexistenței unui cadru de activități economice.
Cât privește primul aspect, caracterul normativ al libertății economice ca drept fundamental crează obligații ale statului subordonate principiului libertății economiei normat în manieră implicită de către constituantul însuși în art.135 – ,,Economia României 10Art.8 alin.1: “Pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale”.
Astfel, statului îi corespunde o primă obligație pozitivă de a interveni în sfera economică prin acte de legiferare, în vederea asigurării unui nivel de dezvoltare economică prin care să se încurajeze posibilitatea privatului de a participa la realizarea de activități economice. Este vorba deci despre obligațiile precizate în art.135, al.2, lit.a.: „Statul trebuie să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, creșterea cadrului favorabil pentru valorificare tuturor factorilor de producție”.
În al doilea rând, statul trebuie să normeze condițiile de acces la activitățile economice de o manieră minimală, în virtutea caracterului său de stat de drept social, tributar intereselor societății civile. Acestă manieră minimală se transpune în două condiții de bază ce se impun puterii publice: acest acces să nu fie costisitor din punct de vedere material pentru aceia care doresc să îl exercite, iar procedura prin care subiectul de drept devine participant efectiv la viața economică să nu fie prea lentă, să fie caracterizată de celeritate, astfel încât cel ineteresat să trebuiască să îndeplinească anumite condiții minimale de ordin material într-un termen scurt pentru a putea să exercite activitatea propusă, activitate care fiind de ordin economic este supusă unui anumit risc.
În al treilea rând, statului îi revine obligația negativă de a nu aduce atingere pluralismului formelor de manifestare a participanților la spațiul economic (în spiritul art.8, care impune pluralismul ca principiu fundamental de organizare a statului român), prin aceasta asigurând și exercitarea libertății de asociere. În privința celui de-al doilea aspect al posibilității exercitării liberului acces al persoanei la o activitate economică, constând în preexistența unui cadru de activități economice, statului îi incumbă obligația de respectare a diversității actelor de comerț și industrie, caracterul independent al acestora față de spațiul public și crearea lor în baza liberului joc al voinței emanând din spațiul privat, având drept consecință imposibilitatea determinării a priori a categoriilor de activități ce pot fi desfășurate pe teritoriul statal (care ar consititui în fapt o manifestare a dirijismului economic). Publicul trebuie să permită inițiativa economică privată căreia nu-i poate impune forme de manifestare, ci doar i le poate propune. Această posibilitate de exercitare a accesului liber la o activitate economică nu trebuie însă să fie înțeleasă de o manieră absolută. Statul poate și trebuie în anumite cazuri bine stabilite de lege sau Constituție să limiteze, să interzică accesul subiectelor de drept privat la exercițiul anumitor tipuri de activități economice concretizate în monopol de stat .
Libertatea economică, după cum am determinat anterior, constituie un nou drept fundamental consacrat constituțional prin revizuirea Constituției. Consecință a acestui fapt, întreaga discuție referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea de a restrânge exercițiul libertății economice va gravita în jurul răspunsului pe care îl va primi următoarea întrebare: poate fi restrân exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale? Admiterea unui răspuns pozitiv la această întrebare, în mod logic, va determina faptul că exercițiul libertatății economice va putea fi restrâns în anumite situații concrete. Răspunsul la această întrebare de bază nu poate fi decât unul afirmativ, acesta rezultând din textul articolului 53, intitulat generic: ,,Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți”. Acest articol instituie obligativitatea unor anumite condiții pe care trebuie să le îndeplinească restrângerea exercițiului unui anumit drept fundamental sau a unei anumite libertăți fundamentale rezultând explicit sau implicit din Constituție. Deci, concluzia logică ce se poate desprinde este că exercițiul libertatății economice poate fi restrâns, în anumite cazuri, printr-o intervenție directă, însă numai în strânsă corelație și respectând condițiile impuse de art.53. Articolul 53, în alin.1 normează: „Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice (…)”, iar în alin.2 dispune: ,,Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.
Un prim aspect important ce trebuie clarificat se referă la identificarea subiectelor ce pot interveni în mod direct restrângând exercițiul libertății economice. Singurul care poate restrânge exercițiul libertății economice nu poate fi decât statul, acest fapt rezultând chiar din cuprinsul art.53, „exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege…”, legiferarea fiind un atribut al cărei beneficiar este numai entitatea statală, cu excluderea oricărui individ sau grup, expresie a suveranității pe plan intern exercitată numai de către stat. Statului român îi corespunde o putere și o obligație, implicită de reglementare a cadrului de exercitare a acestei libertăți, astfel încât acesta trasează coordonatele acestei libertăți, deci o limitează, însă subliniem, numai în strânsă legătură cu prevederile art.53.
2.3. Libertatea economică și implicațiile acesteia în progresul economic
Pentru început doresc să precizez faptul că fundamentele științifice ale libertății formează centrul de rezistență în construirea Indicatorului Libertății Economice (ILE). James Gwartney, unul dintre autorii săi morali, apreciază că ILE poate fi analizat din mai multe perspective. Spre exemplu, poate fi ilustrativ în evidențierea calității aranjamentelor instituționale și politice dintr-o țară. Douglass North, Peter Bauer, Hernando de Soto și Gerald Scully au subliniat, în scrierile lor, semnificația instituțiilor și a mediului politic în asigurarea prosperității economice. Legea, securizarea drepturilor de proprietate, contractul, stabilitatea prețurilor, comerțul liber, piețele concurențiale și fiscalitate redusă sunt factori cu o importanță aparte în construirea ILE.
Reprezentativa în acest sens este lucrarea lui Milton Friedman Capitalism și Libertate (1962) a venit să contrazică mare parte din ideile economice vehiculate în acea vreme. Două decenii mai târziu, la o întâlnire a Societății Mont Pelerin de la Cambridge, s-a desprins ideea dezvoltării unor evidențe empirice care să fie o provocare pentru curentele de gândire preponderente. Acestea urmau să analizeze – și să demonstreze – legătura dintre libertate economică și performanță economică. În 1986, un grup de economiști s-au întâlnit în California pentru a contura bazele acestei idei. Institutul Fraser (Canada) a organizat o conferință la care au participat, printre alții, Milton și Roșe Friedman, Armen Alchian, Arnold Harberger, Assar Lindbeck. Începând din acel an, au fost publicate diverse studii despre legătura organică dintre libertatea economică și dezvoltare.
Toate întâlnirile și conferințele ulterioare au urmărit definirea cât mai clară a conceptului de libertate economică, precum și crearea unui instrument de măsurare a acesteia. În 1996, James Gwartney, Robert Larson și Walter Block au publicat primul volum Libertatea Economică în Lume, volum ce cuprinde un indicator al libertății economice calculat pentru mai multe țări. Anul următor, studiul realizat prezenta date din 115 țări cu privire la măsura în care guvernul restrânge libertatea economică prin intermediul politicii monetare inflaționiste, al fiscalității, reglementărilor și al barierelor privind comerțul internațional. Rezultatul acelor întâlniri și conferințe a constat în atingerea unui consens general cu privire la natura libertății economice. Participanții au căzut de acord că există patru elemente fundamentale ale libertății economice (Gwartney, 2005:5): alegeri personale – în loc de alegeri „colective”; schimburi voluntare ghidate de piață – în loc de alocarea politică a resurselor; libertatea de a intra și concura pe piață; protecția persoanelor și a proprietății acestora.
Aceste elemente impun o anumită conduită a autorității guvernamentale. În unele situații, i se cere statului să acționeze, să „facă”, în timp ce în altele recomandarea – din perspectiva libertății – este să nu „facă”. Iată câteva exemple semnificative despre ceea ce trebuie și nu trebuie să facă statul.
Literatura economică actuală – atât din perspectiva mainstream, cât mai ales cea austriacă – ilustrează legătura organică dintre aranjamentul sistemului legislativ și monetar, pe de o parte, și schimburile voluntare ce au loc pe piață, pe de altă parte. Guvernele pot contribui la extinderea libertății economice prin consolidarea unui sistem judiciar prin acțiuni în favoarea întăririi unor instituții precum proprietatea privată și libertatea contractuală în defavoarea utilizării coerciției, violenței sau fraudei pentru a intra în posesia proprietății altora. Tot în vederea promovării libertății economice sunt și măsurile de politică monetară neinflaționistă, menite să evite confiscarea și redistribuirea avuției în cadrul societății ca urmare a creșterii masei monetare și a modificării prețurilor relative. În același timp, i se solicită organismului guvernamental să se abțină de la acțiuni care vin în conflict cu alegerile personale ale membrilor societății, cu schimburile voluntare sau cu libertatea de a intra/concura pe diferite piețe (a muncii, a bunurilor, a capitalului și a serviciilor). Gradul de libertate economică scade atunci când taxele, cheltuielile guvernamentale și reglementările birocratice substituie alegerile personale, schimburile voluntare și coordonarea resurselor prin piață. În același fel acționează și diferite restricții ale statului, care limitează sau împiedică intrarea pe piața muncii sau pe alte piețe.
Pentru măsurarea gradului de libertate economică și construirea ILE sunt luate în considerare cinci arii cuprinzătoare de analiză:
mărimea sectorului public: cheltuieli, impozite și taxe, întreprinderi publice;
sistemul juridic și protejarea drepturilor de proprietate;
stabilitatea monetară;
libertatea comerțului internațional;
reglementări în domeniul creditării bancare, al muncii și mediului de afaceri.
Calculat pe baza ariilor metodologice prezentate anterior, ILE stă la baza determinării corelațiilor între nivelul de libertate economică și indicatorii bunăstării economice și sociale. Studierea unor asemenea interdependențe are ca scop testarea empirică a validității următoarei ecuații: nivelul de dezvoltare depinde substanțial de gradul în care libertatea economică emană din sistemul instituțional al fiecărei economii. În acest sens, literatura de specialitate a ultimilor decenii abundă în studii economico-sociale prin care s-a dorit identificarea factorilor aflați la baza decalajului de dezvoltare economică între țări.
În ilustrarea corelațiilor dintre libertatea economică și nivelul de performanță am recurs la prezentarea grafică. Măsurarea performanței economice cuprinde atât indicatori cantitativi, specifici creșterii economice (precum venitul pe cap de locuitor, ritmul de creștere, nivelul șomajului), cât și indicatori ai dezvoltării umane, ce reflectă calitatea vieții (speranța de viață, mortalitatea infantilă și cea în rândul adulților, nivelul de alfabetism și sărăcia.
Țările supuse analizei sunt grupate în cinci grupe, în funcție de mărimea indicelui libertății economice, după cum urmează: prima cincimereprezintă grupa statelor care au înregistrat performanțele cele mai ridicate în domeniul libertății economice; a doua cincimereprezintă grupa statelor destul de libere, în cadrul căreia intervenția statului în economie este redusă, însă mai ridicată decât în cazul grupei anterioare; a treia cincimeeste grupa statelor relativ libere, care prezintă un nivel mediu de libertate; cincimea a patra – grupa statelor care au înregistrat un nivel de libertate sub medie și ultima cincime – grupa statelor care au înregistrat cel mai redus nivel libertate economică, dintre cele supuse studiului.
Într-o primă instanță, vom avea în vedere legătura dintre libertatea economică, venitul pe cap de locuitor și ritmul de creștere, ca indicatori ai bunăstării și evoluției economice. Informațiile ilustrează evoluția ritmului de creștere a venitului mediu pe cap de locuitor în țările în curs de dezvoltare, cu o rată de 1,5 ori mai înaltă în 1990 față de cea înregistrată 1980. Până în 2000, venitul mediu pe cap de locuitor a crescut în statele în curs de dezvoltare cu până la 3,4 ori – o rată de două ori mai mare față de cea înregistrată în statele dezvoltate.
Tabel 2.1.: Libertatea economică și venitul pe cap de locuitor
Tabelul ne arata relația dintre libertatea economică și venitul pe cap de locuitor, ca indicator al bunăstării. Statele incluse în studiu sunt ierarhizate în funcție de nivelul performanțelor înregistrate în domeniul libertății economice și grupate în cincimi. Se poate observa, în mod evident, relația pozitivă între libertatea economică și nivelul veniturilor. Statele incluse în categoria celor mai libere, au înregistrat un venit mediu pe cap de locuitor de 25.062$, față de numai 2.409$ în grupa statelor cu cel mai redus nivel de libertate. Rezultatele se justifică prin faptul că libertatea economică stimulează activitatea antreprenorială și, în acest fel, „producția” de bunăstare, așa cum se va vedea și din capitolul următor. Intervenția guvernamentală prin fiscalitate și redistribuire, destimulează inițiativa antreprenorială și crearea avuției, fapt ce perpetuează sărăcia și regresul economic.
Tabel 2.2 .Libertatea economică și ritmul de creștere
De asemenea, după cum se poate observa din tabelul 2.2 , ritmul de creștere este mai ridicat pentru statele a căror libertate economică este superioară – 2,5% în grupa țărilor cu cel mai ridicat nivel de libertate, față de numai 0,8% la extrema opusă. Explicația anterioară este valabilă și în acest caz. Ritmul de creștere fiind un indicator al dinamicii activității antreprenoriale, va fi superior în cazul țărilor în care intervențiile guvernamentale prohibitive pentru antreprenoriat sunt mai reduse. De aceea, politicile de descentralizare economică și de relaxare fiscală stimulează activitatea economică, a cărei dinamică se reflectă în evoluția ritmului de creștere.
Venitul pe cap de locuitor este un indicator insuficient pentru aprecierea bunăstării individuale. Tocmai de aceea am completat analiză prin luarea în considerare a șomajului și a raportului de „putere” angajator – angajat, ca indicatori ai distribuției veniturilor în economie.
Rezultatele analizei întreprinse de Institutul Fraser asupra relației dintre libertatea economică și rata șomajului sunt ilustrate în figură următoare.
Tabelul 2.3 : Libertatea economică și șomajul
Această ilustrare grafică reflectă o relație inversă între libertatea economică și nivelul șomajului. Astfel, țările în care guvernul se implică activ în activitatea economică – în mod particular în reglementarea pieței muncii – au înregistrat un nivel al șomajului mai ridicat, de 13%, în timp ce șomajul în țările cu o libertate economică ridicată este de numai 5,2%. De asemenea, se poate observa un trend descendent al ratei șomajului pe măsura creșterii libertății economice – grupa statelor cu un nivel mediu al libertății, în care rata șomajului este mai ridicată cu 0,2%, față de grupa anterioară a statelor „mai puțin libere”. În consecință, se poate concluziona că restrângerea libertății angajatorilor, pe de o parte și a angajaților, pe de altă parte, conduce la dezavantaje pentru ambele părți și în consecință la creșterea șomajului.
Ipoteza că indicatorii macro sunt o măsură insuficientă a bunăstării umane a stat la baza căutării unui alt indicator care să cumuleze rezultatele performanțelor sociale înregistrate le nivel global. În acest sens, prin cercetările demarate în cadrul Programului de Dezvoltare al Națiunilor Unite (PDUN) s-a conturat Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU), ca măsură a tendințelor înregistrate la nivel social în domenii precum: mortalitatea infantilă și cea în rândul adulților, speranța medie de viață, nivelul analfabetismului în rândul populației adulte, numărul de elevi înregistrați în învățământul primar, ajutoarele internaționale, nivelul sărăciei etc. Precum se poate observa și din figura următoare, performanțele ridicate în dezvoltarea umană corespund unui nivel ridicat de libertate economică, iar pe măsură ce nivelul de intervenționism crește, indicatorii dezvoltării umane se depreciază tot mai mult.
Tabelul 2.4 : Libertatea economică și dezvoltarea umană
Însă, relația dintre libertate și componentele IDU este și mai relevantă pentru ilustrarea impactului libertății economice asupra dezvoltării umane. Rezultatele studiilor întreprinse de Institutul Fraser în colaborare cu Banca Mondială și PDNU susțin creșterea libertății economice ca măsură pentru reducerea mortalității infantile și în rândul populației adulte, pentru creșterea speranței de viață, a ratei de alfabetism în rândul populației adulte și reducerea sărăciei
Tabelul 2.5. Libertatea economică și mortalitatea în rândul populației adulte
De asemenea, mortalitatea în rândul adulților este semnificativ mai redusă în țările cu o libertate economică mai ridicată.
Tabelul 2.6 : Libertatea economică și speranța medie de viață
În același sens, se poate constata că speranța de viață este cu peste 25 de ani mai mare în statele în țările cu cel mai ridicat nivel de libertate economică, față de țările cu cel mai redus nivel.
Tabelul 2.7. : Libertatea economică și nivelul de alfabetism în rândul populației adulte
Rata alfabetismului în rândul persoanelor cu vârsta de 15 și peste 15 ani este semnificativ superioară în statele în care libertatea economică este mai ridicată.
Tabelul 2.8 : Libertatea economică și nivelul sărăciei
Dezvoltarea umană reprezintă unul dintre domeniile în care intervenția guvernamentală și-a făcut resimțită prezența în mod pregnant, considerându-se că este responsabilitatea statului de a asigura un minimum de bunăstare cetățenilor, constând în hrană, locuință și protecție socială, obiective în a căror atingere a înregistrat, precum era de așteptat, un eșec evident.
Inegalitățile existente la nivel global între nivelul de dezvoltare din diferite țări, inegalități considerate inacceptabile, au condus la demararea programelor de ajutor și susținere a dezvoltării în țările din Lumea a Treia. Problema acestor programe constă în desfășurarea lor sub forma contribuțiilor caritabile, prin exportul de produse sub prețul pieței, favorizând exporturile statelor dezvoltate și descurajând producția autohtonă. Asemenea inițiative destimulează activitatea întreprinzătorilor locali, care sunt defavorizați prin introducerea produselor din import la prețuri sub nivelul pieței. Pe de altă parte, subvențiile și finanțările guvernelor și ale organismelor internaționale alterează competivitatea piețelor, sprijinind în mod arbitrar anumiți întreprinzători în defavoarea celorlalți. Aceste programe, pe de o parte, și protecționismul intens al guvernelor, pe de altă parte, au condus la rămânerea în urmă a economiilor din Lumea a Treia și adâncirea inegalităților interțări în ceea ce privește dezvoltarea.
Creșterea libertății economice poate constitui, așadar, o soluție și pentru această problemă, întrucât manifestarea „puterii proprietarilor” va contribui la dezvoltarea economică prin exploatarea avantajelor comparative existente. Numai în acest mod vor reuși să înregistreze progresul dorit acele țări aflate la limita subzistenței.
O altă problemă luată în considerare în analiza impactului libertății economice este cea a corupției. Percepția generală asupra corupției este de comportament ilegitim, injust, care contravine normelor morale, etice sau legislative. Paradoxal, fenomenul corupției este în mod frecvent asociat unui control insuficient și ineficient din partea guvernului. Mai mult decât atât, problema este analizată adesea prin comportamentul corupt al exponenților sectorului privat, care cer „cu necesitate” intervenție guvernamentală. În realitate, astfel de concepții sunt în întregime eronate: „Corupția – arată Ana Isabel Eiras (2003) – reprezintă un simptom al reglementărilor excesive, …, al unui sector public extins și nu rădăcina problemei.” De altfel, a devenit tot mai clară ideea că fenomenul corupției este specific relațiilor în care una dintre părți este reprezentantul autorității statale.
Intensificarea intervenției guvernamentale prin legislații și mai restrictive nu reprezintă, cu siguranță, o soluție, ba dimpotrivă. Cu cât restricțiile politice în calea afacerilor sunt mai numeroase, cu atât probabilitatea ca oamenii să le încalce va fi mai mare. Pe de altă parte, reducerea aparatului etatist conduce la diminuarea posibilității de manifestare a comportamentelor „nefirești” din partea funcționarilor publici. Un aspect evident este acela că dimensiunile mai reduse ale guvernului permit o mai mare transparență asupra activităților acestuia, ceea ce ar preveni manifestarea corupției și ar reduce puterea „managementului birocratic”. În plus, limitarea dimensiunilor guvernului va genera reducerea costurilor de întreținere și finanțare a activității acestuia, adică diminuarea gradului de reglementare și a presiunii fiscale asupra economiei și mediului de afaceri.
Tabelul 2.9 : Libertatea economică și corupția
După cum se poate observa, cel mai redus nivel de corupție se înregistrează în țările cu un nivel superior al libertății economice. De asemenea, se observă o relație inversă între libertatea economică și nivelul de corupție, ceea ce confirmă ipoteza anterioară, conform căreia intensificarea intervenției guvernamentale conduce la creșterea gradului de corupție.
O ultimă analiză inclusă în această secțiune are în vedere legătura dintre libertatea economică și tendința guvernelor de a iniția conflicte unele împotriva celorlalte sau, dimpotrivă, de perpetuare a păcii și a relațiilor comerciale și de colaborare internaționale.
În ultimele decenii, exceptând câteva zone de conflict precum Orientul Mijlociu, Africa de Sud, America Latină, cea mai mare parte a lumii a cunoscut o perioadă de pace și relaxare militară care continuă de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest fenomen este considerat neobișnuit, luând în considerare tendința istorică a marilor puteri ale lumii de a iniția conflicte unele împotriva celorlalte, în baza intereselor politice și economice. Ce a atras schimbarea de atitudine a actualelor mari puteri, față de precedentele? Care este motivul pentru care, marile puteri politico-economice sunt mai puțin motivate către inițierea conflictelor armate? Ce determină perpetuarea păcii?
În condiții de cooperare socială și de libertate a comerțului, asemenea conflicte devin ineficiente și chiar indezirabile, în special atunci când opinia publică dezaprobă vehement acțiunile militare pe care guvernele le experimentează pe banii contribuabilului. Spre deosebire de etapele anterioare ale dezvoltării, în care extinderea teritorială era esențială pentru creșterea bunăstării, situația este cu totul diferită în societatea modernă. Creșterea economică se realizează, în acest caz, în special pe seama valorificării capitalului intelectual și financiar, care nu este creat, ci mai degrabă distrus, în cadrul conflictelor armate.
Concluzia generală ce se poate desprinde este aceea că numai organizarea socială fundamentată pe principiile capitalismului creează condițiile favorabile prosperității economice, libertatea economică fiind, în această ecuație, componentă esențială în desăvârșirea ordinii economiei de piață.
Capitolul III Analiza conceptului de libertate economică în istoria doctrinelor economice
3.1 Doctrinele economice- definire, trăsături și periodizare………………………………..
3.2. Evoluția liberalismul economic în istoria doctrinelor economice………………………
3.3. Dezvoltarea liberalismului economic și implicațiile acestuia la nivel mondial. ……….
Capitolul III Analiza conceptului de libertate economică în istoria doctrinelor economice
CAP. 4. – LIBERALISMUL ECONOMIC CLASIC Rezumat Perioada cuprinsă între secolele XVII-XVIII a fost marcată de prefaceri importante în planul gândirii economice. Astfel, la mijlocul sec. al XVIII- lea, fiziocrații inițiază teoria unui “capitalism agrar”, inspirat din experiența engleză și care nu exista la acea dată în Franța decât în mod excepțional. Cu două secole în urmă, mercantiliștii elaboraseră, la rândul lor, teoria unui “capitalism esențialmente comercial”, “a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în același timp de putere pentru propriile scopuri”. Revoluția industrială din Anglia secolului al 18- lea va reprezenta însă ocazia și suportul unor reflexii fundamentale pentru constituirea științei economice ca disciplină autonomă. Încă înaintea acestei perioade se înființaseră o serie de manufacturi care acum prosperă, dezvoltând la rândul lor, economia de piață. Mașinismul ia amploare și se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin tehnic – suveica zburătoare, mașina cu aburi etc. – vor dota industria engleză cu un potențial uriaș de producție față de cel existent până atunci. Științele exacte, științele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica, fizica, matematica și filozofia progresează. 4.1 Universul și coordonatele principale ale doctrinei liberalismului clasic În domeniul științei economice se fac pași importanți în vederea surprinderii și analizei fenomenelor și proceselor din realitatea de zi cu zi. Se încearcă găsirea a o serie de metode care să poată oferi posibilitatea construirii unei teorii economice coerente și pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-1626), filozof și om de stat englez, se relevă drept creatorul metodelor experimentale. În lucrarea sa “Instaurațio magna”, el demonstrează necesitatea independenței cercetării științifice de “principiul autorității” și al “metodelor deductive”, el fiind considerat “părintele teoriei inducției”. “Pentru a cunoaște natura, spune Francisc Bacon, trebuie să pornim de la legile ei și nu să-i impunem legile noastre, trebuie să sesizăm și să examinăm interdependențele dintre diferite fenomene și procese, fapte ce trebuie observate, sesizate legăturile lor interne, realizate generalizări”. Dacă Francisc Bacon este considerat “părintele teoriei inducției”, William Petty (1623-1687), prin lucrările sale, îndeosebi “Aritmetica politică”, “anunță” economia politică clasică, fiind considerat ulterior de Karl Marx “părintele economiei politice”. Folosind metoda abstractizării, William Petty, a formulat idei importante despre valoarea mărfii. Potrivit lui, valoarea este produsul muncii, dar aceasta din urmă apare limitată la extragerea și prelucrarea metalelor prețioase. Avuția apare ca rezultat al conlucrării omului cu natura, căci potrivit celebrei sale formule, “munca este tatăl și principiul activ al avuției, în timp ce pământul este mama”. Prin urmare, William Petty este și tributar concepțiilor mercantiliste. Trebuie menționat că, deși liberalismul economic s-a născut ca o reacție critică față de teoriile și politicile mercantiliste, istoria înregistrează cazuri când, o serie de gânditori mercantiliști au evoluat spre liberalism. Teoria rentei și a dobânzii se află, de asemenea, între preocupările lui Petty. El consideră renta, surplusul ce rămâne după scăderea cheltuielilor de producție, cheltuieli alcătuite cu precădere 23 din costul semințelor și al salariilor. În ceea ce privește dobânda, William Petty o denumește “rentă bănească” și o consideră un preț al împrumutului, o “remunerare” a lui. “Când cineva dă banii săi cu împrumut pe o anumită perioadă, el nu se poate folosi de ei în acest timp, de aceea are dreptul să ceară o remunerare pentru această situație incomodă cu care a căzut de acord. Această remunerare e numită de obicei, procent”. Dobânda (procentul) continuă Petty, nu trebuie reglementată legal, ci în funcție de raportul cerere-ofertă. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă Petty încearcă să stabilească “prețul natural al pământului”. Pământul, deoarece asigură renta funciară, înseamnă că la vânzarea lui are loc vânzarea unui venit anume, deci el trebuie asigurat pe altă cale, prin dobânda la un capital pus. Analiza efectuată asupra prețurilor, îi relevă lui Petty două categorii: “prețul natural” și “prețul politic”. “Prețul natural” al mărfii este determinat de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii respective, idee ce corespunde în fapt, definirii valorii mărfii în accepția “teoriei obiective a valorii”, elaborată ulterior de Adam Smith. Tributar ideilor mercantiliste Petty consideră însă că “prețul natural” este influențat direct de productivitatea muncii cheltuită pentru producerea argintului. În consecință, Petty determină nu valoarea mărfii, ci “valoarea relativă” a ei. “Prețul politic” este practic, prețul ca atare al mărfii. În ceea ce privește impozitele, William Petty consideră necesară perceperea lor, ele fiind un instrument necesar creșterii avuției. Petty intuiește și necesitatea repartizării “proporționale” a impozitelor asupra populației. De aceea el scrie: “oricât de mari ar fi impozitele, dacă ele sunt însă proporțional repartizate asupra tuturor, de pierdut nu va pierde nimeni”. Concepția lui Petty privind rolul statului în economie ca sprijinitor al acesteia, cunoaște în mod evident și nuanțe mercantiliste. El este adeptul, în plan politic, a puterii absolute a statului, chiar dacă va încerca ulterior o corelare a acesteia cu concepția ordinii naturale în economie. Un veritabil teoretician al statului se vădește a fi John Locke (1632-1704). Având la bază concepția ordinii naturale, Locke elaborează o serie de norme fundamentale care să stea la baza unei noi ordini economico-sociale. Statul ordinii naturale este acela care precede în mod logic și istoric societatea civilă. Societatea civilă este chemată să asigure libertatea, egalitatea și independența cetățenilor ei și să statueze dreptul la proprietate al acestora. Funcționarea legilor și categoriilor economice era concepută de Locke în cadrul ordinii naturale. Contribuțiile sale la teoria economică sunt legate de reducerea ratei dobânzii pe calea autorității de drept și remonetizarea argintului. Ele i-au dat prilejul să-și expună ideile despre valoare, monedă, credit și comerț exterior. Potrivit lui, valoarea apare ca un dat obiectiv dependent de o serie de factori, legați de activitatea oamenilor și a naturii. Valoarea de schimb nu depinde numai de valoarea intrinsecă a mărfii, ce este o relație marfă – nevoi de satisfăcut, ci și de proporția dintre debit (vânzare) și cantitatea mărfurilor schimbate sau, altfel spus, dintre fluxuri și cantitatea disponibilă. Prin urmare, spune John Locke, la o cantitate cunoscută dintr-un bun, prețul crește direct proporțional cu fluxurile bunului respectiv. Locke consideră că banii de aur și de argint își au originea în nevoia păstrării avuției deoarece, ei au o valoare relativ constantă, nu se deteriorează și, sub un volum mic, reprezintă o avuție mare. Ei nu au valoare intrinsecă, valoarea lor ar fi dată numai de cantitatea de masă monetară aflată la un moment dat în circulație. Prin aceste considerații asupra domeniului monetar, 24 putem considera că John Locke a făcut pași importanți în teoria cantitativă a banilor, dezvoltată mai târziu de David Ricardo și de alți economiști. Nu putem omite nici teoria sa cu privire la comerțul internațional. Sunt de reținut considerațiile potrivit cărora: “trebuie să existe o anumită proporție între monedă și comerț. Argumentul pentru aceasta este că pentru a menține comerțul fără pierdere (pagubă), prețul mărfurilor trebuie să se mențină la un nivel egal sau aproape egal de cel care precumpănește în țările vecine”. Liberalismul economic nu a avut ecou doar în Anglia, cu toate că aici, el își va găsi expresia maturității. Încă din 1789 Revoluția franceză crease cadrul propice afirmării concepțiilor liberale, la care aderă și Pierre de Boisguillebert, Richard Cantillon, Etienne Bonnot de Condillac, etc. Richard Cantillon (1697-1734), irlandez de origine, bancher în Franța, a enunțat principii economice dintre cele mai sistematice. Contribuțiile lui Cantillon vizează concepția despre avuție și factorii ei; banii și rolul lor în economie; comerțul exterior și efectele sale asupra creșterii avuției. Asemenea lui William Petty, Cantillon determină valoarea intrinsecă prin doi factori: munca și natura. Munca, factor de producere a avuției, nu este egală, ci diferă în funcție de cantitatea, priceperea lucrătorului, fiind influențată de condițiile de lucru și risc. Prin urmare și veniturile obținute din muncă sunt diferențiate, iar această deosebire s-ar întemeia pe argumente naturale, deoarece, lucrătorii din diferite domenii trebuie să se afle în raport bine determinat cu propriile produse și servicii realizate. Deși Cantillon a fost printre primii gânditori ce a măsurat valoarea prin muncă totuși, Adam Smith este cel care va marca ruptura cu tradiția fiziocrată, dând muncii un statut și un rol nou în analiză căci, pentru Smith, munca este ireductibilă și, înainte de toate, are calitatea de măsurătoare a valorii. În teoria banilor, contribuțiile lui Cantillon vizează analiza valorii lor, a cererii și ofertei de monedă. Pentru el, valoarea intrinsecă a monedei din metal prețios, considerată ea însăși ca fiind marfă, este determinată ca valoarea oricărei alte mărfi. Cantitatea de masă monetară aflată în circulație este determinată de volumul schimburilor și de viteza de circulație a banilor. Prin excelență, liberalismul economic, libertatea economică, vor constitui deopotrivă impulsuri, argumente și stimulente vitale pentru dezvoltarea producției și a comerțului. Sub aspect doctrinar, liberalismul economic se ghidează după o serie de percepte: a) omul este o ființă eminamente socială care trăiește, muncește și creează în societate; b) la rândul ei, aceasta are la bază un ansamblu de reguli și norme ce decurg din dreptul natural, acesta din urmă derivând din ordinea naturală a societății ce se realizează în condiții de libertate și de factori endogeni. Statul se cere a fi creat după regulile dreptului natural și cerințele societății naturale. Ordinea naturală se reflectă în plan economic prin libertatea de acțiune a agenților economici, în conformitate cu principiul armonizării spontane a intereselor particulare cu interesul general al societății, sub deviza: “laissez-faire”. Liberalismul clasic, prin modificările esențiale pe care le aduce atât în teoria, cât și în practica economică, este considerat pe bună dreptate, “prima mare paradigmă a istoriei gândirii economice”. El reprezintă un salt, un alt mod de înțelegere a economiei și a societății. Prin urmare, obiectul științei economice vizează cauzele înavuțirii națiunilor. Metoda de cercetare folosită are la bază tehnica abstractizării, menită să înlăture elementele de importanță 25 minoră spre a se ajunge la ceea ce este esențial, fundamental în analiza economiei și a mecanismului de funcționare. Concepția clasicilor asupra economiei și a societății este aceea a ordinii naturale, adică a acelei ordini considerată a răspunde în mod corespunzător cerințelor și aspirațiilor firești ale oamenilor. Sfera de investigații vizează producția și nu circulația mărfurilor, ceea ce conduce la o problematică diferită de cea a gândirii economice premoderne și îndeosebi, de cea mercantilistă. Prin urmare este cercetat rolul economic al muncii, importanța diviziunii muncii și a celorlalte mijloace de sporire a productivității ei. Se încearcă explicarea bazelor formării prețurilor, legea valorii și a surplusului de valoare, precum și: salariul, profitul, renta – ca venituri ale claselor sociale. 4.2 Doctrina economică a lui Adam Smith Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoțiană, cu multiple preocupări științifice de factură filozofică și economică, s-a format sub influența ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediștilor și fiziocraților francezi. Ca profesor universitar a predat la Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze și altul asupra economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumite universități ale vremii, urmând ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudență și politică. Dintre lucrările publicate de Adam Smith menționăm: “Teoria sentimentelor morale” (1759), dar mai ales, “Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei” (1776), lucrare fundamentală pentru știința economică. În “Avuția națiunilor” denumită și “biblia liberalismului clasic”, Smith a reușit să sintetizeze cele mai importante cunoștințe acumulate până la el în domeniul economic. Dând dovadă de un înalt spirit critic și analitic, Adam Smith readuce în discuție o vastă problematică economică la a cărei soluționare și-a adus o contribuție substanțială. În acest context a făcut pași importanți în definirea mai clară a obiectului și metodei de studiu ale economiei politice determinând consacrarea ei drept una din cele mai importante științe moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurențe și politicii liber-schimbiste, bazându-se atât pe studierea materiei și comportamentului uman, cât și pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca și al diferitelor curente economice dinaintea lui – mercantilismul și fiziocrația. “Avuția națiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidențiază aspectele normative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparații de istorie economică. Ideea centrală a lucrării, așa cum reiese și din titlul ei, o constituie definirea noțiunii de “avuție” sau “bogăție” a națiunilor și analiza factorilor sau forțelor de producție ce concură la crearea și sporirea ei. În consens cu fiziocrații, până la un punct. și criticându-i vehement pe mercantiliști, Smith consideră avuția națiunii ca fiind formată din “totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-și satisface nevoile și, implicit, în munca anuală a fiecărei națiuni care poate produce aceste bunuri”. Prin urmare, influența fiziocraților asupra economistului scoțian a fost profundă căci 26 doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe urmă, Smith pare a fi “împrumutat” de la fiziocrați o serie de idei, cum ar fi cele referitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocrați, care exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, “s-a așezat de la început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogățiilor era cea mai largă și cea mai întinsă”. În “Avuția națiunilor”, Smith privește “universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentându-l dorința de a-și îmbunătăți situația economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunității”. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei și comerțului. Cartea întâi a “Avuției națiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith privitor la valoare și la repartiție. În analiza valorii, Smith pornește de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepțiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decât ca o rețea vastă de interrelații dintre producătorii specializați pe obținerea unui anumit produs și reuniți ulterior de “tendința schimbului în natură și în bani”. Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinația omului de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă “instituția” prin care se efectuează fără sforțare și în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societății în vederea satisfacerii, pe cât posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului și bunăstării. Importanța diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului lăsat mereu să producă același fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii de la o ocupație la alta și investițiile și perfecționările pe care, “faptul de a fi absorbit într-o singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic”. Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevând chiar și unele soluții pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitând doar un anumit gen de operațiuni, lucrătorul nu are prilejul a-și exercita inteligența și puterea de invenție în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăți care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith propune înființarea școlilor primare plătite, în parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede doar o excepție de la regula pe care Smith a urmărit-o consecvent în doctrina sa. Diviziunea muncii are și o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieței și acumularea prealabilă a capitalului. “Când piața este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre în întregime unei ocupații, din cauza imposibilității de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumație, contra produselor altor oameni de care are nevoie”. Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerțul cu străinătatea și coloniile sunt în stare să sporească avuția, deoarece vor determina o extindere a pieței produselor industriale. Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru obținerea în final a bunurilor destinate vânzării-cumpărării pe piață, sub formă de mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societății cu “bunurile necesare și utile vieții”, pe care aceasta le consumă în fiecare an “și care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte națiuni”. Smith relevă munca drept “adevăratul izvor de bogăție”, 27 și cum bogăția este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societății, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în marfă este plătită prin intermediul banilor. Pentru Adam Smith, producția de mărfuri este o formă eternă și naturală a producției. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoricește determinată a produsului muncii nu numai că nu o înțelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb și eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină proporțiile în care o marfă se schimbă pe o altă marfă. Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar cele două forme ale valorii: valoarea de întrebuințare, exprimată cu ajutorul utilității și valoarea de schimb, determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el scrie: “Cuvântul valoare trebuie să observăm că are două înțelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuințare, alta, valoarea de schimb”. Efectuând această distincție, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb și, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea și analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfă și nici nu pune problema condițiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare. Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul “prețului natural” sau “prețului real” al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conține ideea determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior de David Ricardo care “curăță teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cu munca obținută în schimbul ei și elaborează o teorie unitară a valorii-muncă. Având în vedere problema oscilațiilor prețurilor pe piață în jurul prețului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidențiază faptul că aceste oscilații sunt datorate raportului cerere-ofertă de mărfuri. Prețul natural, adică aproximativ valoarea mărfii apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piață, în procesul vânzării-cumpărării, realizându-se sub forma prețului de piață, ca urmare a influențelor modelatoare ale ofertei și cererii concurenței manifestate între vânzători și cumpărători ca și între membrii fiecărei categorii în parte. Prețul de piață poate fi egal cu cel natural, când oferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorința, dar și posibilitatea de a le procura. Când cererea este mai mică decât oferta, prețul de piață scade sub cel natural și se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai mare decât oferta, prețul de piață oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică prețul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită și care stă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit și rentă, sau cum spune Smith: “Prețul natural este, deci, ca să zicem așa, prețul central în jurul căruia gravitează continuu prețurile tuturor mărfurilor”. Acesta este raționamentul care se află la baza principiului “mâinii invizibile” drag autorului “Avuției națiunilor”. După părerea lui Smith, mecanismul “impersonal” al pieței va purta cel mai bine de grijă societății, “dacă este lăsată să funcționeze nestigherit, altfel încât legile evoluției să ducă societatea la răsplata făgăduită”. Prin urmare, “mâna invizibilă” reglează, cu ajutorul concurenței prețurile reale și alocă prin intermediul lor resursele și asigură distribuirea factorilor de producție pe produse, clase și categorii de produse, precum și pe domenii de activitate. Prin 28 intermediul “mâinii invizibile” a pieței se tinde spre realizarea armonizării intereselor particulare cu interesul general al societății, deci are loc punerea în practică a doctrinei “laissez-faire-ului”. În ochii săi, un guvern este cu atât mai bun, cu cât se implică mai puțin în viața economică. Totuși, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acțiuni, din partea guvernului, ci este adeptul intervenției acestuia atunci când spune el, “are drept scop și promovarea bunăstării generale”. Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieței. Este împotriva restricțiilor la importuri și a stimulentelor pentru exporturi, împotriva legiferărilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone față de concurență și împotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinații neproductive. Strâns legat de teoria obiectivă a valorii se află și teoria repartiției veniturilor factorilor de producție și a venitului național. Deși a fost preocupat cu precădere de analiza microeconomică, Adam Smith a efectuat și unele reflecții cu privire la macroeconomie – avuția națională, venitul național, interesul general al societății, procesul de ansamblu la repartiției venitului național. Smith are meritul de a fi formulat câteva principii generale pentru înțelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării și repartiției venitului național. În concepția sa, venitul național este acea parte cu care sporește anual avuția unei țări, el fiind creat în toate ramurile producției sociale de către muncitorii salariați; dar în același timp, el se împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de piață (muncitori, capitaliști, proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit și rentă, precum și după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri și interesele generale ale societății diferă foarte mult de la un venit la altul. În analiza teoriei repartiției veniturilor factorilor de producție, Adam Smith pornește de la evidențierea componentelor prețului natural, aproximativ valoarea, având la bază următoarea explicație. Dacă în condițiile economiei naturale, inexistența proprietății private asupra pământului și capitalului făcea necesară repartiția veniturilor obținute, acestea aparținând în totalitate individului, în condițiile proprietății private, produsul muncii trebuie să se împartă între muncitor care primește salariul; capitalist, care încasează profitul și proprietarul funciar, căruia îi revine renta funciară. Prin urmare, pe baza repartiției veniturilor factorilor de producție ce concură la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune și/sau descompune în: salariu, profit și rentă. Această definiție dată valorii mărfii a rezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza practică așa cum apărea la suprafața economiei și a societății. Ulterior, ea va deveni punct de plecare și sursă de inspirație pentru o serie de economiști. De exemplu, Jean Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de producție și a veniturilor acestora, precum și legea debușeelor. Adam Smith face distincția între salariu, considerat singurul venit care se bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, și celelalte venituri primare – profitul și renta funciară – ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însușire de muncă străină. Salariul este prețul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El este o mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistență necesare muncitorului și familiei sale. Smith consideră că există două tipuri de salarii: nominal și real și 29 susține că salariile mari sunt o dovadă a prosperității societății și nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine. Profitul exprimă venitul proprietarului de capital și el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci și de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepțiuni: în sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx “plusvaloare”), cât și în sens restrâns beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului și, în acest caz, el semnalează tendința de egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naționale, ca urmare a migrației capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenței. Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un “mobil al activităților lucrative”, iar alteori îl explică drept “recompensă pentru riscul în afaceri” la care este supus întreprinzătorul. În ceea ce privește renta funciară, concepția lui Smith este destul de ambiguă. Atunci când încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularități față de salarii și profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura prețurilor mărfurilor decât salariul și profitul, căci ea se plătește pentru că pământul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce privește sursa rentei: uneori o consideră drept scăzământ din valoarea creată de muncitori, alteori ca “un dar al naturii”, iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pământ, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument. Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în treacăt, și unele idei referitoare la dinamica economică. Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde anumite tendințe pe termen lung în ceea ce privește raportul dintre creșterea avuției, respectiv a venitului național și mișcarea celor trei venituri primare. El susține că evoluția salariului și rentei are loc în același sens cu creșterea avuției, iar evoluția profitului are loc în sens invers: când crește avuția, cresc salariile și renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare nemulțumire, că cei ce sunt avantajați cel mai mult, la o sporire a avuției naționale, sunt proprietarii funciari, deși aportul lor la creșterea avuției este nul. Convins fiind că izvorul bogăției fiecărei țări se găsește în interiorul ei și că, dincolo de măsurile luate de indivizi și stat există o “ordine naturală în economie”, Smith a considerat că dacă fiecare agent economic își urmărește propriul său interes și dacă este lăsat să ia în mod liber decizii economice, atunci se va realiza “binele general”, care să determine “funcționarea normală”, echilibrată a economiei naționale, precum și “realizarea armoniei generale” la scara societății. “Urmărindu-și interesul său – scrie Adam Smith despre agentul economic – el deseori promovează interesul societății mai efectiv decât atunci când intenționează să-l promoveze el e condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenția lui”. Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi și țări îndeosebi creșterea productivității muncii nationale, Adam Smith elaborează “teoria diviziunii muncii între țăRi și a comerțului dintre ele” sau altfel spus, “teoria avantajelor absolute”. “Dacă într-o țară străină, scria el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activității noastre, utilizate într-un mod din care am putea trage oarecare 30 foloase”. Prin urmare, Adam Smith recunoaște că utilitatea practicării comerțului exterior pentru fiecare țară și consideră că la baza operațiunilor sale comerciale stă “principiul avantajului absolut”. În viziunea smithiană, “avantajul absolut” în comerțul exterior decurge din diferența de cost și respectiv, de preț, pentru aceeași marfă produsă în țări diferite, cu condiții diferite de producție sau care au dobândit specializare mai mare în combinarea, utilizarea și valorificarea acestor factori. Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepției smithiene, pe baza legii valorii, comparând costurile de producție pentru o marfă dată, indiferent dacă avem de-a face cu comerțul interior sau exterior. “Avantajul absolut” al schimburilor constă în “diferența de costuri, adică în “economia de cheltuieli de producție” pentru marfa dată, “pe baza comparației mărimii absolute a acestor costuri” între producătorii autohtoni sau străini”. În acest context, Smith consideră comerțul ca fiind “reciproc avantajos” pentru parteneri, iar condiția esențială de realizare a acestei reciprocități este “deplina libertate economică”, Adam Smith se delimitează net de mercantiliști și în ceea ce privește comerțul internațional, fiind adeptul liber-schimbului și oponent al protecționismului vamal. În acest sens el scrie: “comerțul între două țări, făcut fără restricții și cu regularitate, este întotdeauna avantajos, deși nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau câștig nu înțeleg mărimea cantității de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producției anuale a pământului și muncii țării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi (…). Dacă balanța va fi echilibrată, iar comerțul între cele două țări va consta în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor câștiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor câștiga egal sau aproape egal”. Totuși inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferențierilor de nivel și structură ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate conduce decât la fenomene negative în practicarea comerțului internațional și, implicit, la sărăcirea sau rămânerea în urmă a unor țări față de celelalte țări mai prospere. Prin urmare, țările sărăcite devin clienții insolvabili ai țărilor bogate sau furnizorii săraci care nu mai pot oferi mărfurile de care aceștia din urmă au nevoie. Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanți ai statelor ce s-au confruntat cu efectele negative ale practicării acestui comerț exterior dezavantajos, fiind formulate în acest sens, teorii ale schimbului inegal între țări. Nu putem omite, considerațiile istoricului Fernand Braudel rezultate din urmărirea dezvoltării istorice a lumii pe baza unui orizont larg de timp, care i-a permis să constate că în economia lumii se schițează cel puțin “trei arii” cărora se circumscriu trei categorii de țări: un centru restrâns, reuniuni de ordinul al doilea dezvoltate și zonele marginale sau periferice. Este elaborată astfel “teoria cercurilor concentrice” unde, spune Braudel: “Centrul reunește tot ceea ce există mai avansat și mai diversificat. Inelul următor nu are decât o parte din aceste avantaje, cu toate că participă la ele: aceasta este o zona strălucirilor de gradul al doilea. Periferia uriașă, mai slab populată, reprezintă, dimpotrivă arhaismul, înapoierea, exploatarea lesnicioasă de către alții”. Pentru Smith a constituit o problemă importantă și studierea avantajelor și dezavantajelor 31 schimburilor dintre metropole și colonii, știindu-se faptul că Anglia timpului său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile colonizate au de câștigat de la națiunile civilizate deoarece, “coloniștii aduc cu ei pricepere în agricultură și în alte îndeletniciri. Ei aduc obișnuința unei discipline, o concepție de guvernare organizată un sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea și principiile unei bune administrări a justiției…”, iar societatea progresează mai rapid spre avuție și putere. Avantaje vor obține și statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieței pentru produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obținute mari cantități de materii prime, care au dus la impulsionarea producției mașiniste. În aceste condiții s-au accentuat interdependențele de tip colonial, iar decalajul între avantajele absolute ale unor grupuri de țări au crescut până la a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative. 4.3 Jean Baptiste Say continuator și sistematizator al doctrinei smithiene Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceză, este adept și promotor al ideilor liberalismului clasic. Admirația sa pentru ideile cuprinse în lucrarea “Avuția națiunilor” a lui Smith și influențele exercitate de acesta asupra oamenilor de știință l-au determinat pe Say să încerce sistematizarea ideilor smithiene în lucrările: “Tratat de economie politică”(1803) și “Curs complet de economie politică practică” (1828-1829). În lucrările sale, Jean Baptiste Say reia concepția economică a lui Adam Smith, o sistematizează și o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecințe “aproape că se deduc singure”. Say, cum remarcau Gide și Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (…) le colorează cu un colorit propriu care va da, multă vreme, economiei politice franceze (a lui Say, n.n.) caracterul ei original față de economia politica engleză, căreia, în același moment, Malthus și Ricardo, “pesimiștii” în raport cu optimismul lui Adam Smith, aveau să-i dea o direcție nouă”. Potrivit concepției lui Say, economia politică este știința care studiază producția, repartiția, circulația și consumul avuției, în contextul utilizării corespunzătoare a celor trei factori de producție – munca, natura și capitalul – precum și pe baza raporturilor cerere-ofertă stabilite pe piață. Ea este o știință cu un pronunțat caracter normativ ce stă la baza constituirii în mod spontan a ordinii vieții economice. Este criticată lipsa de consistență a unor idei fiziocrate care se bucurau de recunoaștere în epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni “natura este forțată să lucreze împreună cu omul”, prin “fonds de terre” Say înțelegând tot ajutorul pe care “o nație îl are direct de la puterile naturale, respectiv din forța vântului, din curenții de apă etc.”. Ideea este corectă deși, Say face abstracție de ceea ce fiziocrații au intuit în mod primar și care mai târziu s-a numit “monopolul asupra pământului ca obiect al economiei” și “monopolul asupra pământului ca obiect al proprietății private. Putem să reținem drept justă această idee a lui Say, mai ales că ea poate fi coroborată cu o alta, la fel de valoroasă: “Sunt productive, scrie Say, nu numai muncile din agricultură ci toate muncile care creează utilități și sunt productive nu numai muncile care creează, direct bunuri 32 materiale, ci toate muncile care amplifică capacitatea lucrurilor de a răspunde nevoilor noastre și de a satisface dorințele noastre”. Prin urmare, explicațiile lui Say depășesc cadrul trasat de Adam Smith. El consideră productive toate muncile care concură la obținerea unui rezultat util societății și membrilor săi. Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunțe la ideea potrivit căreia aceasta ar fi rodul muncii și ea ar presupune raporturi sociale bine determinate. El nu realizează o distincție clară între valoare și avuție. Aflat sub influența teoriei utilității a lui Condillac, Say consideră valoarea ca sumă a utilităților imprimate bunurilor de cei trei factori de producție și prin aceasta s-ar justifica și modul de repartiție a veniturilor celor trei factori de producție, respectiv prin aportul pe care aceștia și-l aduc la crearea valorii – utilitate. Dezvoltarea rapidă a Franței după 1789, sub imperiul revoluției industriale, îl va determina pe Say să întreprindă o analiză atentă a vieții economice și îndeosebi a industriei. Un merit important în această direcție constă în surprinderea “întreprinzătorului” ca personaj central al vieții economice. Pentru Say, “agentul principal al progresului economic este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios, agricultor inventiv, omul de afaceri îndrăzneț, acel om care se implică în toate în măsura în care se fac descoperirile științifice și se extind debușeele. El este acela care, mai mult decât capitalistul propriu-zis, care dă banii și încasează redevențele, mai mult decât proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult decât lucrătorul care primește ordinele asupra a ceea ce are de făcut, conduce producția și domină distribuirea bogățiilor”. Omul, capitalurile și pământul sunt cele care aduc servicii productive. Serviciile aduse pe piață se schimbă contra unui salariu, profit sau contra unei dobânzi sau rente. Ele sunt cerute de întreprinzătorii industriali – inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri – și combinate în așa fel încât să satisfacă cât mai deplin cererea de produse exprimată de consumatori. Prin urmare, legea cererii și a ofertei reglează atât prețul serviciilor (procentul arenzilor, dobânzilor, salariilor) cât și prețul produselor. “Mulțumită întreprinzătorului, arăta Say, valoarea produselor se repartizează între diferite servicii productive și diferitele servicii se repartizează între industrii. Teoria distribuției se coordonează astfel cu teoria schimbului și a producției” Era un punct de vedere înaintat comparativ cu concepția fiziocrată, unde produsele se schimbau de la o clasă socială la alta și nu de la individ la individ. Totodată, Say are meritul de a fi făcut distincție între remunerarea capitalului de cea a întreprinzătorului, idee relativ confuză la Adam Smith. Ideea unei ordini firești în cadrul economiei de piață a fost prezentă în gândirea tuturor economiștilor liberali, încă de la începuturile științei economice. Acestei idei îi vor da consistență fiziocrații, Quesnay și Turgot, prin folosirea noțiunilor de “ordine naturală” și “legi naturale”, preluate ulterior de Adam Smith. La baza acestei concepții s-a situat convingerea economiștilor liberali în autoreglarea spontană a economiei de piață prin mecanismul prețurilor. Ei recunoșteau că, în mod accidental, pot apărea neconcordanțe între cererea și oferta totală de mărfuri, dar erau convinși, că prin manifestarea libertății de acțiune a agenților economici și funcționarea nestingherită a concurenței, piața emite semnale adecvate, iar agenții economici, stimulați de aceste semnale vor lua măsurile necesare restabilirii echilibrului (sporirea sau scăderea ofertei din bunul respectiv). 33 La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, această concepție a cunoscut două forme concrete de răspândire și anume: “teoria mâinii invizibile” enunțată de Adam Smith, la care se adaugă ulterior și David Ricardo și “teoria piețelor sau a debușeelor”, formulată de Jean Baptiste Say. Teoria debușeelor pornește de la ideea că “produsele se schimbă pe produse” dacă se face abstracție de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de mărfuri. Aceasta are drept consecință faptul că, orice ofertă de mărfuri își crează în mod automat cererea corespunzătoare, întrucât pentru producerea mărfurilor oferite au fost cerute pe piață factorii de producție corespunzători. Mărfurile, conchide Say, își servesc reciproc ca debușee și deci, “interesul unei țări care produce mult este ca și celelalte țări să producă tot atât”. În planul abstract al ideilor sale, totul părea absolut verosimil, autorul însuși apreciind că “teoria debușeelor va schimba politica lumii”. Economistul francez aplică “teoria debușeelor” la analiza crizelor de supraproducție. Forțând în mod evident raționamentul, Say pretinde că, dacă la un moment dat se constată greutăți în vânzarea mărfurilor pe piață, ca urmare a unei cereri insuficiente, faptul se explică prin aceea că se produce prea puțin. În consecință, Say trage concluzia că, nu ar exista pericolul unor dereglări de durată sau al unor dezechilibre mai ample și contestă posibilitatea apariției și manifestării crizelor economice specifice economiei de piață. Say considera că nu poate fi vorba decât de “o supraîncărcare parțială” a piețelor, fenomen rezultat dintr-o posibilă conducere eronată a procesului de producție și, prin urmare, o creștere nepermisă a cantității dintr-un produs sau altul. Dintr-o asemenea perspectivă, Say a fost acuzat că a negat existența crizelor. Totuși, trebuie remarcat că, economistul francez le-a privit doar ca pe un fenomen trecător, care dacă ar fi reprimat “libertatea industrială ar suferi”. Se referea, în acest sens, printre altele, atât la părerea lui Malthus, adept al ideii “menținerii bogaților trândavi ca supapă pentru supraproducție”, cât și la ideile lui Sismonde de Sismondi care considera drept remediu al crizelor, încetinirea procesului industrial și oprirea invențiilor. 4.4 Contribuțiile lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice David Ricardo (1772-1823) se numără printre continuatorii cei mai de seamă ai ideilor “Avuției națiunilor” a lui Adam Smith. A fost al treilea din cei 17 copii a lui Abraham Israel Ricardo, evreu spaniol, inițial agent de schimb la Bursa din Amsterdam și stabilit ulterior, pe la 1760 în Anglia, unde ocupă un loc fruntaș în activitatea bursei londoneze ca și în viața comunității evreilor spanioli de aici. La 11 ani tânărul este trimis de părinți la școala “Talmud Tora” de pe lângă sinagoga portugheză din Amsterdam spre a-și ridica instruirea. După doi ani Ricardo revine la Londra unde se lansează în lumea afacerilor. Stagiul și-l face în cadrul biroului de schimb al tatălui său. De astfel, la 21 de ani, va dobândi destulă experiență și prestigiu spre a obține de la băncile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou propriu. Simțind nevoia unei instruiri temeinice, Ricardo face primii pași în această direcție, deoarece îl preocupă mersul revoluției industriale din Anglia timpului său. El consideră necesară cunoașterea acesteia nu numai sub aspect practic cât și teoretic, precum și implicațiile ei asupra dezvoltării ulterioare a societății engleze. Fără cunoștințele 34 temeinice în domeniul științelor naturii, mecanicii, chimiei, mineralogiei, fizicii și economiei, era greu de conceput pătrunderea în tainele revoluției industriale. Ricardo și le va căpăta prin autoinstruire, după ce a acumulat o avere considerabilă, fiindu-i de folos și discuțiile îndelungate purtate cu o serie de oameni instruiți din cercurile pe care le-a organizat și subvenționat. În domeniul științei economice, Ricardo străbate întregul perimetru al științei economice, sesizând și relevând repere solide, originale și coerente, unele, și nu puține, confirmate ulterior în timp, altele infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referință de economiștii teoreticieni. Ricardo i-a contact întâmplător cu lucrarea “Avuția națiunilor”, la vârsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marca destinul și-l va încadra în perimetrul gândirii economice ca un deschizător de domenii în cel puțin patru direcții esențiale: teoria valorii; teoria rentei funciare; teoria repartiției și teoria costurilor comparative și avantajelor relative în schimburile dintre țări. Principala operă a lui David Ricardo este volumul intitulat “Despre principiile economiei politice și ale impunerii”, apărut pentru prima dată la Londra, în aprilie 1817. Interesant este că, potrivit exegeților operei sale, dar și ca urmare a studierii bogatei corespondențe, [peste 500 de scrisori], pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economiști, bancheri, politicieni, gânditori de seamă ai timpului, el nu a ajuns la publicistica economică pornind de la considerente economice. În mare măsură animat de dorința de a contribui la găsirea unor soluții problemelor practice din domeniul economico-financiar care se ridicau în fața Angliei în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Tocmai de aceea Ricardo mai mult încearcă să demonstreze, decât să expună, emiterea judecăților sale economice având la bază o multitudine de exemple cifrice. Esența concepției ricardiene se concetrează în primele șase capitole ale lucrării sale fundamentale și întregit cu unele precizări interesante rezultate din studiul “Valoare absolută și valoare de schimb” (1823) scris în ultimul an al vieții sale. Ținând seama îndeosebi de ideile smithiene, David Ricardo a considerat că ceea ce reprezintă bogăția sau avuția societății este explicată destul de bine și convingător, ca și modul în care aceasta este creată și ce rol joacă capitalul în cadrul ei, cum circulă și cum se schimbă mărfurile, ca și natura și oscilația prețurilor. Lui Ricardo i se relevă mai puțin clare și convingătoare ideile predecesorilor săi față de venituri și raporturile dintre ele și din această cauză, consideră că principalul obiect de studiu al științei economice ar trebui să-l constituie repartiția venitului național. El nu este un economist al repartiției prin excelență, ci se poate spune că studiul procesului repartiției l-a considerat esențial pentru înțelegerea mecanismului vieții economice și deoarece îl considera mai puțin studiat și lămurit față de segmentele producției, schimbului și ale legilor care le guvernează. Un argument convingător este și acela că deși plasează problematica repartiției în centrul atenției științei economice, primul capitol din lucrarea sa se deschide cu analiza valorii, ale cărui rădăcini își trag seva din procesul productiv. Repartiția și legile ei sunt explicat greu, și deduse în mare parte din producție și schimb. David Ricardo aderă la teoria obiectivă a valorii și a prețurilor și continuă ideile smithiene susținute pe baza metodei exoterice. În același timp se delimitează de amibiguitățile și contradicțiile lui Smith și critică interpretarea subiectivă a valorii mărfii surprinsă de contemporanul său francez Jean Baptiste Say. Așa cum aprecia și Costin Murgescu, “valoarea este pentru el o noțiune aparte, ea 35 condiționează înțelegerea celorlalte categorii economice și a legilor de dezvoltare ale producției capitaliste”. Ricardo distinge două categorii de bunuri sau mărfuri ce fac obiectul vânzării-cumpărării pe piață: bunuri rare, al căror volum depinde de anumite împrejurări excepționale, imprimându-le un caracter de monopol și bunuri reproductibile, adică acele bunuri al căror volum poate fi sporit după voia agenților economici, dar ținând cont de legile pieței. Deoarece bunurile rare sunt o excepție, Ricardo nu se ocupă amănunțit de prețul lor, chiar dacă surprinde raritatea ca element hotărâtor în determinarea prețului acestora. El cercetează pe larg natura, mărimea și dinamica prețurilor bunurilor reproductibile. Datorită raporturilor dintre cererea și oferta de mărfuri reproductibile pe piață, prețurile lor oscilează continuu în jurul unui nucleu. Acest nucleu este reprezentat de valoarea lor. Pentru ca mărfurile să aibă preț, respectiv valoare, arată Ricardo, ele trebuie să fie utile. Utilitatea devine o condiție necesară a valorii mărfii, dar ea nu poate fi considerată izvor al valorii, cum au susținut Turgot, Condillac și ulterior, J.B. Say. Totodată Ricardo, face o distincție clară între valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb a mărfii. El arată că valoarea de întrebuințare nu se poate considera a fi măsurătorul valorii de schimb. Prin urmare, David Ricardo continuă să aprofundeze teoria valorii bazate pe muncă, aducând în discuție aspecte noi mult mai complexe și astfel, reușește să depășească multe din amibiguitățile și inconsecvențele lui Smith. “Valoarea, scrie el, se deosebește în mod esențial de bogăție, deoarece valoarea nu depinde de abundență, ci de dificultatea sau ușurința producției. Munca unui milion de oameni în fabrici va produce întotdeauna aceeași valoare, dar nu va produce întotdeauna aceeași bogăție. Prin inventarea de mașini, prin perfecționarea îndemânării, printr-o mai bună diviziune a muncii sau prin descoperirea de noi piețe unde schimburile pot fi făcute în condiții avantajoase, un milion de oameni pot produce dublu sau triplu sumei bogățiilor….iar prin aceasta nu vor adăuga nimic la valoare, deoarece valoarea fiecărui lucru crește sau scade în raport cu ușurința sau cu dificultatea de a-l produce, sau, cu alte cuvinte, în raport cu cantitatea de muncă întrebuințată pentru producția sa”. Din explicațiile lui Ricardo rezultă un punct de vedere clar: nu se poate confunda valoarea cu bogăția. Valoarea este privită ca un produs al muncii, în timp ce bogăția, este rezultatul conlucrării omului cu natura și cu mijloacele de producție pe care le utilizează. Ricardo înlătură eroarea comisă de Smith atunci când acesta reducea valoarea mărfii doar la munca directă cheltuită (munca vie) pentru producerea ei, precizând totodată, că, instrumentele, uneltele nu crează valoare, ci doar, pe măsură ce sunt consumate și-o transferă pe a lor asupra produsului. “Principiul că valoarea relativă a mărfurilor este determinată de cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor este considerabil modificat prin întrebuințarea mașinilor și a altui capital fix și durabil”. Spre deosebire de Smith, care considera legea valorii determinată de munca valabilă doar pentru stadiile precapitaliste, “primitive” ale societății, Ricardo arată că această lege este valabilă și pentru economia “avansată”, capitalistă. Atunci când încearcă să demonstreze modul în care legea valorii acționează în capitalism, în 36 domeniul formării prețurilor, efortul lui Ricardo nu reușește să învingă dificultățile. Cu o admirabilă probitate științifică, David Ricardo recunoaște că de vină este doar neputința lui de a explica teoria valorii-muncă și de a o pune de acord cu existența ratei generale a profitului, spre a înțelege astfel manifestarea prețului pe piață. Cauza eșecului ricardian în soluționarea acestor probleme s-a datorat în mare măsură modului confuz de a tratare a profitului în raport cu valoarea și a identificării prețului de producție cu valoarea mărfii. Cu toate carențele ei, teoria valorii-muncă a marcat un mare pas înainte față de teoria valorii a lui Smith. Era mai limpede, mai precisă, explica mai bine modul de producție capitalist și a lăsat o amprentă puternică asupra științei economice. David Ricardo pune teoria valorii-muncă la temelia teoriei repartiției factorilor de producție și a veniturilor acestora. Trebuie remarcat, că marele economist englez este preocupat nu numai modul în care se creează bogăția, aspect predilect al cercetării economice din vremea sa, ci și de modul în care se distribuie bunurile create în procesul muncii. În acest sens scrie: “A determina legile care guvernează această distribuție constituie principala problemă în economia politică”. Semnificativ este și faptul că, David Ricardo privește problema repartiției în strânsă legătură cu producția, având influență fundamentală asupra ei. Multă vreme relația producție-repartiție sesizată de economistul englez a fost redusă la simpla antiteză profit-salariu de către exegeții săi, chiar dacă nu este prezent în teoria ricardiană. Trebuie menționat că Ricardo nu a urmărit să evidențieze o astfel de antiteză și nici dinamica ei. În cadrul teoriei repartiției, Ricardo pornește cu analiza de la renta funciară. Astfel el va elabora o teorie originală asupra rentei, pornind de la analiza creșterii prețurilor produselor agricole, fenomen datorat atât volumului sporit de muncă cerut de cultura loturilor cu fertilitate scăzută, cât și de taxele vamale la importul de cereale în Anglia, stipulate în “legea cerealelor” (corn law) din 1815. Spre deosebire de Adam Smith, Ricardo susține că renta funciară nu este izvor al valorii, ci consecința faptului că valoarea, deci prețul produselor agricole tind să înregistreze creșteri drept urmare a faptului că sunt atrase în producție terenuri mai puțin fertile și se cere relativ mai multă muncă. Iată pe scurt conținutul teoriei ricardiene a rentei funciare: renta funciară reprezintă acea parte din produsul pământului care se plătește proprietarului funciar de către arendaș, pentru folosirea forțelor originale și indestructibile ale solului. Ea nu trebuie confundată cu profitul și nici cu dobânda de capitaluri împrumutate. Cauza apariției rentei funciare o constituie caracterul limitat al pământului arabil, deosebirile de fertilitate și poziție ale diferitelor loturi de pământ, faptul că atragerea în cultură a pământurilor de fertilitate scăzută duce la randamente mici, chiar dacă volumul de muncă prestat este mare (legea randamentelor descrescânde în agricultură). Izvorul rentei funciare este valoare creată de muncitorii agricoli, care este însă însușită gratuit de proprietarul funciar, ca “plată” efectuată de arendaș pentru permisiunea de a folosi terenul respectiv. Ricardo se referă și la mecanismul creării rentei funciare. El pornește de la ideea că, deoarece 37 măsura mărimii valorii tuturor bunurilor reproductibile este dată de timpul cel mai îndelungat respectiv, de volumul de muncă mare pe terenurile cu fertilitate scăzută atrase în agricultură, înseamnă că stabilirea prețului de vânzare al produselor agricole pe piață va fi determinat de această valoare. Practic, în condiții favorabile, când fermierii au cultivat terenuri de calitate superioară, cu o cheltuială de muncă redusă pe unitatea de produs, din vânzarea produselor ei vor obține un profit suplimentar, dar pe care nu-l pot reține, ci potrivit înțelegerii cu proprietarul funciar sunt nevoiți să-l cedeze acestuia sub forma rentei. Deci, renta funciară se exprimă ca diferență dintre prețul produselor agricole pe piață și valoarea individuală, mai mică, a produselor obținute pe terenurile cu fertilitate ridicată. Renta nu reprezintă un adaos la avuția națională, ci un simplu transfer de valoare, avantajos pentru landlorzi și dăunător pentru consumatori, mai arată David Ricardo. Prin atragerea în cultură, a terenurilor cu fertilitate scăzută, care implică cheltuieli de producție mari, profitul scade iar renta crește doar relativ, deoarece, nu se poate spune că se plătește o rentă funciară, ci doar se realizează o rată generală a profitului. Deoarece produsul muncii se împarte între clasele sociale sub forma celor trei venituri: renta funciară, salariul și profitul, David Ricardo nu a scăpat din vedere nici ultimele două forme de venit. Semnificativ este că economistul englez va aprofunda linia de gândire a predecesorului său, Adam Smith, noutatea constând în legarea acestor venituri de analiza rentei funciare. Salariul este considerat “prețul natural al muncii”, prin care se înțelege valoarea forței de muncă determinată de valoarea mijloacelor de subzistență necesare producerii și reproducerii ei. Deoarece, afirmă clar Ricardo, “ca toate celelalte contracte, salariile trebuie lăsate la concurența liberă și loială de pe piață și nu trebuie niciodată să fie rezultate din amestecul legislației”. Legea cererii și ofertei este cea care va funcționa și pentru factorul muncă, la fel ca pentru orice tip de marfă. Prin urmare, economistul englez distinge și un “preț de piață al muncii”, categorie care ar reflecta, potrivit concepției sale, prețul plătit în mod real pentru muncă conform raportului dintre cerere și ofertă. El va surprinde salariul sub trei ipostaze: salariul real, salariul nominal și salariul relativ, raportat la profit. Profitul apare ca un scăzământ din valoarea creată peste salariul muncitorului și care servește proprietarului de capital. Veniturile analizate mai înainte se obțin în cadrul bine determinat al societății reprezentată de stat ce-și are propriile cheltuieli, fără a avea veniturile corespunzătoare propriilor activități. Strângerea acestor venituri la bugetul statului are loc printr-o serie de mijloace și căi, cea mai importantă-impunerea veniturilor, a capitalurilor sau proprietății funciare. Impozitele sunt definite de Ricardo ca acea parte din produsul pământului și al muncii dintr-o țară ce este pusă la dispoziția guvernului și sunt plătite întotdeauna sau din capital; sau din venitul realizat de către țara respectivă. În această accepțiune, capitalul apare ca sumă a tot ceea ce s-a acumulat, iar venitul este suma veniturilor factorilor de producție la nivelul țării. Dacă impozitele sub percepute la nivelul capitalului, aceasta se reduce și implicit scad și posibilitățile de creștere a avuției naționale. Prin urmare, tendința firească a agenților economice este să plătească impozitele din venit chiar și în condițiile în care statul impozitează capitalul. O politică rațională a guvernului ar trebui, după Ricardo, “să încurajeze o asemenea dispoziție în sânul populației și să nu pună niciodată asemenea impozite, care, în mod inevitabil, vor cădea asupra 38 capitalului, deoarece, procedând astfel, ele vor reduce fondurile pentru întreținerea muncii, și, în consecință vor micșora pe viitor producția țării”. În consecință, impozitele percepute asupra capitalului îl reduc și astfel, capacitatea de absorbție și utilizare a forței de muncă se micșorează, iar avuția națiunii scade. Impozitul asupra rentei funciare afectează la rândul său mărimea și interesele proprietarilor funciari. Amploarea crescândă a comerțului exterior al Marii Britanii în perioada revoluției industriale ca și preocuparea ei pentru întărirea legăturilor ei cu coloniile deținute pe alte continente, au adus în atenția economiștilor timpului și problemele comerțului internațional și ale politicii comerciale. Persistența unor restricții în calea liberei circulații a mărfurilor și rezistența unor țări față de tendințele expansioniste ale Marii Britanii constituiau veritabile provocări. Răspunsul la aceste provocări l-a constituit teoria costurilor comparative și a avantajelor relative în comerțul internațional, elaborată de David Ricardo, menită să explice cauzele și consecințele diviziunii internaționale a muncii, precum și principiile alocării raționale a resurselor și câștigul ce poate fi obținut prin practicarea comerțului internațional de către statele participante. Noțiunea de cost comparativ este utilizată pentru prima dată, cu doi ani înaintea lui David Ricardo, de către Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea “Eseu asupra comerțului exterior cu cereale” (1815), unde autorul urmărește să demonstreze că practicarea comerțului exterior este avantajoasă chiar și în cazul în care mărfurile importate au fost obținute în țara de origine cu costuri mai mari decât ar putea fi obținute în țara importatoare. Preluând noțiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior o teorie coerentă asupra comerțului internațional cunoscută sub denumirea de “teoria costurilor comparative de producție și a avantajelor relative în comerțul internațional”. David Ricardo continuă linia de gândire a predecesorilor săi liberali. Din opera lui rezultă că schimbul de mărfuri este generat de o serie de legi economice sau principii diferite, în funcție de cadrul respectiv de nivelul la care se desfășoară acesta. Ricardo apreciază drept justă ideea smithiană că, la nivelul pieței interne a unei țări schimbul de mărfuri se bazează pe legea valorii dar, spre deosebire de Smith, ce consideră acestă lege universal – valabilă pentru orice fel de schimb, la orice nivel, David Ricardo susține că, pe piața mondială schimbul de mărfuri are la bază o altă lege, un alt principiu, respectiv acela al costurilor comparate și al avantajelor relative reciproce. Prin urmare, Ricardo se referă atât la cauza ce determină diviziunea internațională a muncii și a comerțului internațional, respectiv criteriul alocării raționale a resurselor productive (avantajul relativ), cât și la rezultatele acestor activități, presupuse a fi reciproc avantajoase în condițiile liberalismului economic. Este reafirmată, într-o formă mai elevată, ideea autoreglării economiei de piață și a armoniei sociale între parteneri atât la scară națională, cât și internațională. Atât pe piața internă cât și la nivelul pieței mondiale, factorii determinanți ai schimbului – valoarea mărfurilor și costul lor comparativ – sunt, după părerea lui Ricardo, de natură obiectivă și pot fi determinați cantitativ. Existența a două legi sau principii care guvernează cele două tipuri de piețe sunt explicate de Ricardo prin dificultățile mari existente în mișcarea internațională a capitalului și muncii, comparativ cu mișcarea lor liberă în cadrul economiei naționale. Urmașii lui David Ricardo vor denumi acest fenomen “imobilitatea internațională a factorilor de producție”. 39 Teoria ricardiană a comerțului internațional pornește de la constatarea că nu este nici necesar și nici posibil ca fiecare țară să producă toate tipurile de mărfuri de care are nevoie. Este mai rațional, spune Ricardo, ca fiecare țară să se specializeze în producerea anumitor mărfuri, pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobândite. Criteriul specializării trebuie să fie “avantajul comparativ”, exprimat în unități de timp de muncă sau pe baza legii valorii întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea mărfurilor respective. Pentru a ușura înțelegerea teoriei sale, David Ricardo dă un exemplu cifric ipotetic, devenit ulterior celebru și cunoscut sub denumirea de “modelul ricardian de comerț internațional” cu două țări și două produse. Cele două țări luate în analiză sunt Anglia și Portugalia, iar cele două produse ce vor face obiectul schimbului sunt stofa și vinul. Înainte de specializare, se constată că Portugalia cheltuia 80 de unități de muncă pentru a produce o unitate de vin și 90 unități de muncă pentru a produce o unitate de stofă. Anglia cheltuia 120 de unități de muncă pentru a produce o unitate de vin și 100 unități de muncă pentru a produce o unitate de stofă. Timpul total de muncă cheltuit pentru aceste produse, pe ansamblul celor două țări este de 390 unități de muncă. Potrivit teoriei smithiene a comerțului internațional, Portugalia ar avea un “avantaj absolut” în producerea ambelor mărfuri, deoarece, cheltuiala de muncă este mai mică decât cea a Angliei, în cazul ambelor produse. Ambele țări au un “avantaj relativ”, care impune specializarea lor în producerea uneia din cele două mărfuri și anume: Portugalia în producția de vin (80 u.m. < 90 u.m.) și Anglia în producția de stofă (100 u.m. < 120 u.m.) așa cum rezultă și din următorul tabel: PRODUSUL/ ȚARA PORTUGALIA ANGLIA VIN 80 U.M. 120 U.M. STOFĂ 90 U.M. 100 U.M. TOTAL 170 U.M. 220 U.M. TOTAL MONDIAL 390 U.M. După specializare, rezultă că avantajul reciproc al celor două țări se va manifesta prin economia de timp muncă cheltuit pentru producerea cantității de mărfuri obținute comparativ cu perioada dinainte de specializare, în sensul că, Portugalia economisește 10 unități de muncă, iar Anglia 20 de unități de muncă și pe total mondial se vor economisi 30 de unități de muncă. După logica teoriei ricardiene, fiecare țară obține avantaje relative din schimburile cu cealaltă țară, dar mărimea lor nu este egală. Aceasta este influențată și de o serie de factori cum ar fi: gradul de dezvoltare industrială, poziția unei țări față de cealaltă, nivelul productivității muncii, diferențele de ordin natural. Pentru a ne putea clarifica asupra aportului real al lui Ricardo la elucidarea problematicii comerțului internațional din epoca pre modernă este necesar să raportăm modelul și concluziile acestuia la realitatea istorică a timpului și să ținem seama de considerațiile critice 40 ulterioare făcute la adresa lui. Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezintă, după Ricardo, condiția esențială a manifestării principiului avantajului relativ în comerțul internațional. În acest context, avantajul relativ poate asigura, scrie el, în mod spontan și automat, atât alocarea optimă a resurselor în producție, cât și avantajul reciproc al tuturor partenerilor, ceea ce va conduce la realizarea unei “armonii universale” a intereselor acestora. În comparație cu predecesorii și contemporanii săi, David Ricardo a realizat progrese substanțiale în teoria economică. El a îmbogățit incontestabil, instrumentarul analitic al științei economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de producție, explicat cu ajutorul timpului de muncă necesar pentru producerea mărfurilor; costul relativ sau comparativ de producție raportat la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare avantaj absolut sau a celui mai mic dezavantaj absolut. 4.5 Robert Thomas Malthus Robert Thomas Malthus (1776 – 1834), cleric și profesor de colegiu, își desăvârșește studiile la Universiatea Cambrige. În 1798, la 32 de ani publică lucrarea “Eseu asupra principiului populației” iar în 1820 îi apar și lucrarea intitulată “Principii de economie politică”, aceasta din urmă fiind precedată de numeroase studii privitoarea la legea grâului, a rentei și a săracilor. Lucrarea care l-a consacrat drept reprezentant marcant al liberalismului clasic este “Eseu asupra principiului populației”. Față de gânditorii vremii, el are o optică aparte în ceea ce privește analiza realităților economico-sociale existente la acea dată. Este vorba de faptul că, a urmărit să surprindă impactul pe care-l poate avea asupra societății creșterea populației. Teoria malthusiană asupra creșterii populației a avut consecințe analitice ce au făcut-o să devină parte integrantă a economiei clasice, mult timp după ce “viziunea” sub care a fondat-o Malthus a fost lăsată la o parte. Prin evidențierea destul de rigidă a dependenței creșterii populației de rezerva de hrană, Malthus oferă o bază de pornire a salariilor de subzistență și pregătește terenul pentru David Ricardo în analiza influențelor exercitate de utilizarea fondului funciar asupra progresului economic, prin explicarea sărăciei în termenii unei adevărate “curse” dintre populație și mijloacele de subzistență. “Avuția națiunilor” a lui Smith va reprezenta și pentru Malthus opera de referință de la care a plecat în dezvoltarea propriilor postulate. Unele idei sunt comune cu cele smithiene în ceea ce privește teoria avuției, a valorii și repartiției veniturilor, dar până la un punct. Spre exemplu, dacă la Smith creșterea avuției națiunii este calea spre îmbogățirea unora și bunăstarea tuturor membrilor societății, la Malthus acest proces este însoțit de o accelerare a creșterii numerice a populației sărace și, de aici, a privațiunilor. La Smith, creșterea producției de bunuri și a ofertei este însoțită de sporirea automată a cererii în aceeași măsură. Malthus consideră că echilibrarea automată a cererii cu oferta nu se realizează, deoarece ea este subminată de procesul acumulării de capital. Chiar și modul de concepere a economiei politice este diferit. La Smith, și mai ales la David Ricardo, știința economică are un caracter preponderent abstract. La Malthus ea apare ca o știință, a concretului istoric, cu funcții practice bine definite și a căror împlinire implică într-o anume măsură și participarea statului. 41 În “Eseu asupra principiului populației” Malthus s-a străduit să vadă în “geneza și desfășurarea unor fenomene economice, factori de natură biologică. El a căutat să sublinieze că “natura a pus în om un instinct care, dacă-i lăsat în voie, îl hărăzește foamei, morții și viciului”. În acest cadru el releva pericolul imediat al creșterii cu repeziciune a populației, paralel cu încetineala relativă a cantității bunurilor de subzistență, aceasta din urmă fiind reflectată în dimensionarea puterii de producție a unui pământ dat. Prin urmare, este vorba de o creștere în progresie geometrică a populației și de sporire în progresie aritmetică a hranei și a altor mijloace de subzistență, în sensul de a da acestora dimensiunile 256 la 9. Potrivit lui Mark Blaug, schimbarea analitică a lui Malthus ce stă la baza propriului “Eseu asupra principiului populației” ar arăta astfel: CAPACITATEA DE CRESTERE PIEDICI IN CALEA CRESTERII PREVENTIVE: SCĂDEREA NASTERILOR POZITIVE: CRESTEREA MORTALITĂTII RETINERI MORALE VICII VICII MIZERIE INDICELE REPRODUCERII MIJLOACE LIMITATE DE SUBSISTENTĂ Teoria malthusiană, continuă Blaug, se rezumă în esență la trei propoziții: (1) capacitatea biologică a omului de a se reproduce depășește capacitatea sa fizică de a crește rezervele de hrană; (2) totdeauna acționează fie piedicile pozitive, fie cele preventive; (3) ultima piedică a capacității de reproducție rezidă în limitarea rezervelor de hrană. Prin urmare, conchide Blaug, tot ceea ce a realizat Malthus a fost de a strânge la un loc o serie de fapte familiare, deducând consecințele acestora. Este sigur, spune el, că populația se înmulțește totdeauna până la limitele rezervelor de hrană, că o înmulțire nestânjenită a ființelor umane poate conduce la impas, orice rată plauzibilă de creștere poate fi imaginată pentru mijloacele de subzistență. Putem spune că Malthus pune în evidență aici, “limita economică” a pământului, generată de costurile sporite, solicitate de creșterea în ritm rapid a producției și care însă nu pot fi acoperite eficient. El surprinde și o “limită fizică” a solului, generată de sărăcirea și deteriorarea acestuia. Discutabile sunt însă atât cauzele, cât și remediile propuse de Malthus pentru soluționarea problemei. Creșterea în progresie geometrică a populației are drept cauză segmentul cel mai sărac al acesteia, deoarece, nu are o conduită castă. “Sunt foarte puține țări, scrie Malthus, unde nu se observă o constantă sforțare a populației de a crește peste mijloacele de subzistență. Această sforțare, constantă în acțiunea sa, tinde tot așa de constant să cufunde în disperare clasele inferioare 42 ale societății și se opune la orice îmbunătățire a stării lor”. Față de această situație, Malthus are o serie de soluții pe care statul este chemat să le înfăptuiască. Ca remediu sunt propuse: războaiele, conflagrațiile, creșterea deliberată a mortalității la popoarele mai puțin civilizate. Dintre remediile preventive amintim: rata scăzută a mortalității la popoarele civilizate, mai ales în perimetrul păturilor sociale sărace care sunt apte să-și creeze mijloacele materiale necesare unui trai minim considerat decent. La numai trei ani de la publicarea “Principiilor” lui David Ricardo, apare și lucrarea malthusiană, “Principii de economie politică” (1820). Aici Malthus încearcă o tranșare a disputei privind legăturile științei economice cu o serie de domenii înrudite, autorul susținând că “economia politică are mai mult relații cu morala și politica decât cu științele matematice”. El va susține ca economia politică a devenit știință atunci când a putut fi în măsură să explice avuția națiunilor, sursele acesteia, modul de întrebuințare, de reproducere și sporire. Potrivit concepției malthusiene, avuția cuprinde acele bunuri și servicii materiale și imateriale care pot servi omului și care au valoare de schimb sau, cum spune însuși autorul, acele “obiecte materiale necesare, utile sau plăcute omului care au solicitat un efort al activității umane pentru a fi apropiat”. Crearea avuției presupune efort uman, dar nu orice muncă este creatoare de avuție, consideră Malthus. Avuția este creată de către munca productivă. Munca productivă poate fi estimată prin cantitatea și valoarea obiectului produs. Serviciile personale “sunt acel gen de muncă sau de activitate care, în ciuda marii sale utilități și marii sale importanțe nu poate intra în estimarea avuției naționale”. Malthus adoptă concepția, potrivit căreia, avuția trebuie să crească continuu și în același mod să se consume. Criticând legea lui Say, Malthus sesizează că, prin acumularea accentuată de capital pot apărea și se pot manifesta o serie de nepotriviri între creșterea cererii și cea a ofertei. Acumularea accentuată de capital stimulează oferta generală de mărfuri și servicii, concomitent cu limitarea cererii solvabile, fapt care pregătește terenul pentru crize și șomaj. El caută să explice și să găsească posibile soluții la problema sărăciei și a lipsei de locuri de muncă în condițiile creșterii avuției și a capitalului; la problema supraaglomerării piețelor cu mărfuri și crizelor prin intermediul teoriei demo-economice. În ceea ce privește valoarea și avuția, precum și raporturile ce se stabilesc între acestea, Malthus le consideră a fi categorii economice intim legate între ele și totuși diferite ca origine, substanță, natură și mărime. Malthus recunoaște meritul lui Ricardo de a fi arătat că valoarea, ca substanță socială, este creată de muncă, în timp ce avuția este rezultatul conlucrării omului cu natura, ajutat de capital. După îndelungi căutări și oscilații, Malthus, va adera la teoria ricardiană a considerării muncii drept izvor al valorii mărfii. Pornind de la ipoteza, potrivit căreia, capitalul este considerat muncă acumulată, Malthus face distincție între capitalul constant, numit capital “care comandă” și capitalul variabil, în accepțiunea sa, “capitalul care este comandat”. În abordarea teoriei repartiției veniturilor factorilor de producție a raporturilor dintre ele și clasele sociale ce și le însușesc, Malthus se află în opoziție față de teoria ricardiană de aceeași factură. Thomas Malthus respinge ideea că renta ar fi acel impozit asupra societății pe care aceasta îl 43 plătește, ca să întrețină o clasă parazitară. Din contră, logica malthusiană socotește renta drept un venit justificat și meritat, ca toate celelalte venituri, ba chiar cu funcții mai importante decât ele, în contextul realizării reproducției. Ideea malthusiană era, că prin menținerea acelei clase parazitare se asigura un consum permanent de bunuri în societate, ceea ce determina reluarea procesului reproductiv. Se ridica însă o mare problemă: de ce să se reducă posibilitățile de acumulare a capitalului pentru întreținerea clasei parazitare, când foarte bine s-ar fi putut spori veniturile celor săraci și ridicarea standardului lor de viață? La această întrebare Malthus răspunde că orice îmbunătățire a nivelului de trai al populației sărace nu ar determina decât stimularea înmulțirii ei naturale și prin aceasta s-ar ajunge într-un “cerc vicios” – la viitorul sumbru preconizat omenirii de teoria malthusiană a creșterii populației. 4.6 John Stuart Mill sau ultimul cuvânt al liberalismului economic clasic John Stuart Mill (1806-1873), fiu al profesorului de economie James Mill s-a format într-un mediu propice studiului gândirii economice clasice. Influențat de concepția utilitaristă a filosofului Bentham, concepție publicată în lucrarea “Catechism of Parlamentary Reform”, Mill va începe să studieze sistematic și lucrarea lui David Ricardo, “Despre principiile economiei politice și ale impunerii”. În 1820 Stuart Mill vizitează Franța, unde se întâlnește cu economistul Jean Baptiste Say, precum și cu Saint-Simon. La 15 ani, publică sub numele tatălui său, rezumatul unor lecții de economie politică. Se instruiește temeinic în filozofie și economie. În 1822 întemeiază un club al tineretului, “Utilitarism Society”, unde își expune ideile și inițiază o serie de dezbateri pe probleme de morală și politică. Paralel cu activitatea științifică Mill a lucrat timp de 30 de ani ca angajat al Companiei Indiilor. În 1831 publică o serie de articole saintsimoniene în cotidianul “Examiner” sub titlul “The Spirit of the Age”. O dată cu anul 1829 publică lucrarea “Eseuri de economie politică”, urmând ca în 1843 să îi apară lucrarea de factură filozofică “Sistem de logică”. În 1848 tipărește lucrarea sa economică fundamentală “Principii de economie politică”, “considerată un gen de sumum al economiei clasice”. Ulterior va mai publica lucrările: “Despre libertate” (1859) și “Utilitarismul” (1861). În “Principii de economie politică”, Stuart Mill face o veritabilă sinteză a economiei clasice, căreia îi adaugă și propriile contribuții. În această lucrare sunt evidențiate, din perspectiva staticii și dinamicii economice, ale evoluției societății spre o stare staționară, o serie de probleme și anume: influența progreselor industriei și ale populației asupra valorilor și prețurilor, asupra rentelor, profiturilor și salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale veniturilor și ale claselor ce le obțin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare; funcțiile guvernării; intervenția guvernării în economia bazată pe teorii eronate (doctrina protecției industriei naționale, încercări de reglare a prețurilor mărfurilor, monopolurilor, legile împotriva coalițiilor muncitorilor), bazele și limitele principiului “laissez-faire-ului” sau al non-intervenției guvernării; cazurile în care intervenția guvernării este necesară. În concepția lui Mill și a predecesorilor săi, știința economică este chemată să studieze avuția creată de oameni în procesul de producție, cu ajutorul elementelor constitutive ale capitalului sau altfel spus, obiectul științei economice îl reprezintă studiul “naturii și legilor producerii și ale 44 distribuirii avuției”. Dar nu numai de stadiul avuției trebuie să se ocupe știința economică, ci și de investigarea condițiilor economice ale națiunii și indivizilor, consideră Mill, din punctul de vedere al instituțiilor și relațiilor sociale, al naturii umane, precum și al cauzelor morale și psihologice. Munca este considerată un factor de producție important, creator de utilități fixate și încorporate în obiecte materiale. Numai munca care participă la crearea utilităților este în accepțiunea lui Mill, muncă productivă. Celelalte munci, deși utile, intră în categoria celor neproductive. Condițiile producției sunt sociale și naturale, concretizate prin intermediul acțiunii conjugate a celor trei factori de producție: munca, natura și capitalul. Capitalul apare definit ca fiind acea parte din avuția acumulată creată prin intermediul muncii și utilizată în producerea și reproducerea avuției, sau, cum spune Mill, “stocul acumulat al produsului muncii se numește capital”. Mărimea și modul de utilizare a capitolului poate lărgi sau diminua crearea avuției, iar menirea capitalului este să fie utilizat, și nu conservat. Funcția capitalului în procesul productiv este “în realitate funcția muncii sub o formă indirectă”, prin mijloacele și obiectivele în care ea s-a materializat. Agenții naturali, respectiv materiile și forțele motrice furnizate de natură, constituie un al treilea factor de producție. Meritoriu la Mill este faptul că împarte agenții naturali în două categorii: reproductibili, care se refac și epuizabili, cei care se consumă în procesul de producție. Prin această clasificare, Mill pune în evidență o serie de probleme importante, și anume: legătura indisolubilă dintre om-tehnică-natură și raporturile dintre acestea; precum și raporturile ce se stabilesc între mediul economic, tehnic, social și ecologic. Mill a studiat și implicațiile pe care factorii de producție le au asupra creșterii productivității muncii, pe fundalul manifestării legii creșterii producției, aceasta din urmă fiind considerată “o consecință a utilizării legilor ce guvernează acești factori; limitele creșterii producției trebuie să fie determinate, indiferent de cum se ajunge la aceasta, de limitele fixate de aceste legi”. Ele sunt: legea populației, legea creșterii sau acumulării capitalului, legea creșterii producției pământului. Legea populației, scrie Mill, nu frânează modalitatea de manifestare a legii creșterii producției căci populația are mari posibilități de sporire, condiția de bază este să se creeze suficiente locuri de muncă, iar aceasta depinde de modul în care acționează legea acumulării capitalului. În evoluția lor, spune Mill, economiile pot atinge stări staționare, atunci când profiturile obținute diminuează dorința de acumulare din partea agenților economici. Din aceste stări staționare se poate ieși numai atunci când apar stimuli pentru motivația acumulării de capital. Ieșirea din starea staționară este însoțită de consolidarea poziției agenților economici puternici și abili în lupta de concurență și eliminarea agenților economici sărăciți și ale căror active vor alimenta ulterior procesul de centralizare a capitalurilor. Legea creșterii producției având la bază folosirea agenților naturali se izbește de legea randamentului descrescând al atragerii în circuitul economic a unor categorii de agenți din ce în ce mai greu, mai costisitor de exploatat și al investițiilor succesive. După Mill, aceste limite nu pot fi considerate drept o barieră de netrecut ci, dimpotrivă, realizările din știință, tehnică, tehnologie, pot reduce din dificultăți, eforturi și costuri. În concepția lui Mill, producția este privită dintr-un unghi mai mult tehnico-economic. În 45 ceea ce privește teoria repartiției avuției, ea este puternic ancorată în planul socialului și evident legată de manifestarea raporturilor sociale. Așa se explică de ce problema repartiției avuției debutează cu proprietatea, iar proiectul său despre socialismul liberal vizează schimbarea repartiției și nu a producției sau a circulației. Proprietatea individuală este socotită bună, în principiu, dacă regulile gestionării ei și ale împărțirii rezultatelor sunt bune. Repartiția se realizează sub forma împărțirii veniturilor claselor sociale, contribuția lui Mill pe acest segment al gândirii economice constând în adâncirea analizei structurii claselor sociale și a formelor de venit ce și le apropie fiecare dintre acestea. La baza mărimii salariilor se află raportul cerere-ofertă de forță de muncă, marcând o tendință de scădere a salariilor căreia se opun diverși factori cu acțiune contrară. Rata profitului este considerată a fi proporțională cu costul muncii, profitul apare divizat în dobândă, asigurare și salariul conducerii. Renta apare definită ca “rezultat al unui monopol natural și care nu face parte din cheltuielile de producție ale agriculturii”. În contextul demersului teoretic pe care Mill îl întreprinde față de problemele repartiției și proprietății, este adus în prim plan și viitorul societății. Viziunile prospective ale lui Mill îl determină să oscileze între libertate și socialism. Contradicțiile, distorsiunile din societatea capitalistă i-au îndreptat pașii spre acest socialism sui-generis. Potrivit lui Stuart Mill, problema socială a viitorului constă în “a concilia cea mai mare libertate de acțiune a individului cu dreptul tuturor asupra proprietății materiilor prime oferite pe glob, și cu participare a tuturor la profiturile muncii în comun”. Rezolvarea ei era lăsată pe seama tuturor oamenilor de bine care, prin instruire vor ajunge să găsească soluția concilierii individului cu societatea, avuția creată cu bunăstarea tuturor. În ceea ce privește teoria valorii, Mill o analizează în contextul schimbului ținând seama de importanța ei pentru acest moment al procesului de producție. Marea majoritate a operațiunilor economice bazate pe piață implică manifestarea teoriei valorii, lucru cu care ulterior unii economiști nu au mai fost de acord. Dacă teoria valorii este confuză, atunci și știința economică devine confuză. Teoria despre valoare prezentată de clasici este considerată de Mill ca fiind completă și desăvârșită, singurul lucru ce ar fi trebuit realizat era transformarea ei într-o teorie operațională, care să ducă, măcar parțial, la rezolvarea problemelor sociale. Față de comerțul internațional primele contribuții ale lui Stuart Mill sunt formulate într-o lucrare din 1844, ce se axează pe analiza legităților ce stau la baza efectuării schimburilor dintre țări și repartiția avantajelor dintre ele. În ceea ce se va numi “teoria valorilor internaționale”, Mill pornește de la teoria ricardiană a comerțului, dar luând în considerare posibilitățile și disponibilitățile de factori de producție. El aduce în discuție noi aspecte ale schimburilor economice internaționale cum ar fi: rolul cererii de mărfuri în explicarea valorilor internaționale, problema repartizării avantajelor relative între parteneri și influența progresului tehnic, respectiv a creșterii productivității muncii asupra prețurilor din tranzacțiile internaționale. “Teoria valorilor internaționale” încearcă să dea o explicație plauzibilă principiului pe baza căruia se desfășoară schimbul de mărfuri dintre țări și să determine raportul de schimb dintre ele, depărtându-se de teoria ricardiană a valorii-muncă. 46 În ciuda denumirii ei pretențioase, această teorie nu face decât să rezume constatarea empirică a agenților economici din care rezultă că mărfurile pe care le importă o țară, sunt plătite cu exporturile pe care ea le face în țara cu care efectuează aceste tranzacții. Mill recunoaște că nu se poate explica valoarea mărfurilor care constituie obiectul tranzacțiilor internaționale înainte de desfășurarea lor, ci numai după ce a avut loc operațiunea respectivă. Concluzia la care se ajunge este că, raportul de schimb este cu atât mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru mărfurile străine este mai mică. Deci, în timp ce Ricardo este consecvent și ia în considerare numai oferta de mărfuri atunci când explică prețul lor, pornind de la costul lor exprimat în timp de muncă, John Stuart Mill are o atitudine ambiguă și contradictorie. El susține că, în timp ce, pe piața internă, schimbul de mărfuri are loc în funcție de costurile de producție, exprimate uneori în timp de muncă cheltuit, alteori în veniturile agenților economici, pe piața internațională, schimbul de mărfuri depinde de raportul dintre cererea și oferta de mărfuri, respectiv de cantitatea de produse indigene cu care se schimbă mărfurile importate. Împărțirea avantajelor se face, potrivit lui Mill, între toți partenerii, chiar dacă nu în mod egal. El exclude ipoteza în care unul din parteneri ar avea de pierdut. Ducând la extrem acest raționament, Mill ajunge la un “paradox”, ce îi poartă numele. “Paradoxul Mill” constă în ideea că cel mai mult ar avea de câștigat din comerțul internațional țările mici, nedezvoltate și sărace, deoarece cererea lor este mai redusă, în aceste condiții ar realiza un raport de schimb mai avantajos, în timp ce țările bogate, ce au o cerere mult mai mare de mărfuri, ar avea raporturi de schimb dezavantajoase. John Stuart Mill are în vedere două feluri de avantaje în comerțul internațional: avantaje directe și avantaje indirecte. Avantajele directe rezultate din tranzacțiile internaționale au în vedere obținerea de produse cât mai ieftine. Avantajele indirecte se referă la propagarea progresului tehnic, ca și al răspândirii culturii în lume. Mill recunoaște faptul că, progresul tehnic permite ieftinirea produselor și aceasta favorizează cererea mărfurilor respective pe piața mondială, dar nu are în vedere și consecințele pe termen lung ale acestor schimbări tehnico-economice în ceea ce privește competitivitatea diferitelor țări și rezultatul schimburilor internaționale pe termen lung pentru toate categoriile de parteneri, inegali dezvoltați. Deși liberalismul clasic a reprezentat o revoluție în știința economică, totuși premisele avute în vedere, presupozițiille folosite, ca și unele teorii au devenit nesafisfăcătoare în ceea ce privește explicarea unor fenomene și procese economico-sociale. Spre exemplu, în condițiile desfășurării unor procese economice și sociale existente în faza de ascensiune a capitalismului, cum sunt acumularea primitivă a capitalului, proletarizarea rapidă și forțată a micilor producători, consolidarea și sporirea rolului marilor firme în controlul pieței și al economiei, declanșarea crizelor economice, apariția șomajului cronic și a inflației, creșterea mișcărilor sociale, devine cu totul inadecvată și nerealistă încercarea de susținere și dezvoltare pe mai departe a temelor și conceptelor vechi cum sunt: individualismul economic, realizarea principiului “laissez-faire-ului”, într-o lume cu diferențe mari în ceea ce privește distribuția bogăției și a veniturilor. 47 Față de asemenea neajunsuri între teorie și realitate se vor manifesta ulterior două categorii importante de reacții, diametral opuse: una, care pune accentul pe abordările analitice, iar alta ce va îmbrățișa calea doctrinară în care primează aspectul ideologic. Cuvinte cheie: – liberalism economic; – teoria rentei; – teoria dobânzii; – preț natural; – preț politic; – diviziunea muncii; – valoarea de schimb; – valoare de întrebuințare; – mâna invizibilă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Libertatea Economica In Istoria Doctrinelor Economice (ID: 141832)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.