Libertatea de Stabilire Si Cea de a Presta Servicii. Cazul Romaniei

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

1. Generalități. Concepte

În dreptul comunitar, primele prevederi referitoare la libera circulație a persoanelor apar în cadrul Tratatului de la Roma (1957), care stabilește "eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor si capitalului" si statueaza faptul că "în scopul aplicării prezentului Tratat, și fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate".

Tratatul de la Roma din 1957, prin care a fost constituită Comunitatea Europeană, a prevăzut cele patru libertăți fundamentale – libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului. Actul Unic European din 1987 a reprezentat o revizuire a Tratatului de la Roma și a precizat trăsăturile unei piețe interne ideale, alcătuită dintr-o “zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului”.

În 1999, Tratatul de la Amsterdam a oferit o soluție de ordin politic pentru continuarea progreselor în domeniul liberei circulații, încorporând Acordul de la Schengen în cadrul Tratatului asupra Uniunii Europene. Astfel, Tratatul de la Amsterdam a introdus un nou Titlu IV în cadrul Tratatului Comunității Europene, acoperind următoarele domenii:

Libera circulație a persoanelor;

Controlul la frontierele externe;

Azilul, emigrația si apărarea drepturilor cetățenilor având naționalitatea unei terțe țări;

Cooperarea judiciară în probleme de ordin civil.

Delimitări terminologice

Pentru o mai bună înțelegere a problematicii care va fi analizată în paginile ce urmează, considerăm că prezentarea, încă din paginile de început ale demersului nostru, a unor concepte, specifice dreptului comunitar al afacerilor este bine venită. Astfel, în continuare vom clarifica noțiunile cele mai uzitate în materie.

Libertatea de stabilire constituie, în primul rând, dreptul recunoscut emigranților statelor membre ale Comunităților europene de a avea posibilitatea să presteze activități remunerate, pe teritoriul statelor membre, beneficiind de sprijin material și, acolo unde este cazul, juridic. În al doilea rând, libertatea de stabilire constă în dreptul oferit cetățenilor Uniunii Europene de a înființa și administra întreprinderi.

Libertatea prestării de servicii poate fi definită ca dreptul de a oferi, avându-se ca bază un sediu, oricare ar fi acesta (principal sau secundar), stabilit pe teritoriul Comunităților europene, servicii persoanelor sau firmelor, avându-și reședința/sediul pe teritoriul altor state membre. Reglementările comunitare nu conțin o definiție clară a ceea ce numim „prestarea de servicii”. Prin interpretarea dispozițiilor Tratatului de la Roma instituind Comunitatea economică europeană, se acceptă a priori că toate activitățile din cadrul profesiilor având caracter intelectual (medic, avocat, notar, arhitect etc.) sunt incluse în noțiunea acceptată de Comunitatea europeană referitoare la prestarea de servicii.

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus în Tratatul CE art. 7D(16) care dispune că fără a aduce atingere altor dispoziții ale Tratatului și ținând cont de locul pe care îl ocupă serviciile de interes economic general între valorile comune ale Uniunii și de rolul pe care ele îl joacă în promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii. Comunitatea și statele membre, fiecare în limitele competențelor lor și în limitele domeniului de aplicare a Tratatului, veghează că aceste servicii să funcționeze pe baza unor principii și în condiții care să le permită să-și îndeplinească misiunile

Noțiunea de servicii. În drept comunitar este definită ca ansamblul prestațiilor care nu cad sub incidenta dispozițiilor refertoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor.

Emigrant comunitar este orice persoană care are cetățenia unuia dintre statele membre ale C.E. Stabilirea acestei cetățenii ține de legea statului a cărui cetățenie este revendicată.

Se poate întâmpla ca aplicarea unei legislații naționale să-i pună pe emigranții unui stat membru care a promulgat-o într-o situație juridică sau economică mai puțin favorabilă pe teritoriul său, decât cea a emigranților altor state membre care pot invoca dreptul comunitar. În acest caz, apare ceea ce se numește discriminare „indirectă”.

Libera circulație a lucrătorilor se definește prin dreptul de a răspunde la oferte privind locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe teritoriul statelor membre pentru a desfășura o activitate, precum și de a rămâne pe teritoriul unuia din acestea după ce o persoană a desfășurat o activitate

Noțiunea de lucrător în accepțiunea Uniunii Europene are în vedere exercitarea unei activități reale și efective, cu excluderea activităților care sunt atât de reduse, încât se prezintă ca activități marginale sau accesorii. Este necesar ca șederea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerința unei activități economice, neexistând încă dreptul de ședere în orice stat membru independent de activitatea profesională.

În cadrul acquis- ului, lucrătorul este definit ca fiind orice persoană care, pentru o perioadă determinată de timp furnizează servicii pentru si sub îndrumarea unei alte persoane, în schimbul acestei activități fiind remunerată.

O definiție mai amplă a lucrătorului poate fi utilizată pentru a include:

indivizii care au un loc de muncă la care sa revină sau care deja lucrează;

indivizii care sunt în somaj involuntar si caută de lucru într-o altă țară care a ratificat Acordul Economic European;

indivizii care au lucrat în țara gazdă dar sunt șomeri sezonieri ca urmare a unor incapacități generate de boală, accident sau care au ajuns la vârsta de pensionare

Piața internă este definită ca un spațiu fără frontiere interne care trebuie sa funcționeze in aceleași condiții ca o piață naționala : mărfurile, persoanele, capitalurile si serviciile trebuie să circule in cadrul ei fără nici un control la frontierele dintre statele membre, după exemplul absenței controlului la frontierele dintre regiunile unui stat. Acest spațiu fără frontiere interioare, in interpretarea Comisiei, nu poate să-i găsească traducerea sa concretă si efectiva decât dacă el privește toate mărfurile, serviciile si capitalurile care circulă in cuprinsul lui, iar dacă este vorba in cazul particular al persoanelor, orice interpretare a art. 8A care ar conduce la a limita efectele doar la resortisanții comunitari ar lipsi aceasta dispoziție de orice efect util. Art. 8A stabilește, asadar, pentru Comunitate si, de asemenea, pentru statele membre a obligațiilor de rezultat, care nu ar putea fii indeplinită dacă ansamblul controalelor la frontieră (si efectele aferente ) nu sunt suprimate. .

Astfel Conventia Europeana prezentata Consiliului European la Roma pe 18 iulie 2003 avea sa reglementeze in Titlul III –Sectiunea I aspectele privitoare la instituirea pietii interne, la libera circulație a persoanelor si serviciilor, precum si la libera circulație a mărfurilor,capitalurilor si platilor .

Realizarea unei piețe europene unice a presupus parcurgerea mai multor etape în cadrul unui proces evolutiv, pornind de la ideea de piață comună și ajungând în prezent la piață internet. Trecerea de la stadiul de piață comună la stadiul de piață internet nu a reprezentat doar o simplă modificare terminologică, ci o abordare superioară a problemelor comunitare, având la bază noțiunea de integrare.

Conceptul de piață comună nu a beneficiat de o definire legală prin dispozițiile Tratatului. Noțiunea de "piață comună", pe care s-a bazat inițial strategia de integrare a activităților economice, a presupus mai mult decât realizarea unor obiective comune în domeniul economic, cuprinzând în același timp și stabilirea liniilor politice directoare, precum și a modalităților de aplicare a acestor obiective. În acest sens, noțiunea de "piață comună" dobândește implicații juridice (care presupun adoptarea unor reglementări imperative pentru buna funcționare a pieței) și politice (care presupun fie stabilirea unor politici comune conduse centralizat la nivel comunitar, fie coordonarea altor politici între statele membre și Comunitate). Din această perspectivă, realizarea pieței comune presupunea o integrare economică, la care se adăuga și o integrare politico-juridică.

În încercările de definire a acestui concept, în literatura de specialitate au fost propuse criterii statice și dinamice.

În sens restrâns, pe baza unor criterii statice, cetățe comună reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta, locul schimburilor libere între parteneri egali, pe baza unor principii de concurență reală, presupunând un tratament nediscriminatoriu aplicat părților contractante de către state.

În sens larg, având în vedere criteriile dinamice, cetățe comună ar putea fi definită ca o piață unde fiecare participant este liber să investească, să producă, să lucreze, să cumpere și să vândă, să furnizeze și să obțină servicii, conform condițiilor de concurență care nu sunt artificial denaturate, având, în vedere condițiile economice cele mai favorabile (ceea ce ar echivala cu o piață internă unică și unitară dintr-un stat considerat individual).

Cetățe internă poate fi definită ca fiind un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului se desfășoară fără nici un control la frontierele interne ale Comunității, funcționând pe principiile unei piețe naționale.

Noțiunea de piață internă a fost calificată prin dispozițiile art. 7A par. 2 din Tratatul C.E., conform cărora, cetățe internă comportă un spațiu fără frontiere interioare în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată conform dispozițiilor Tratatului.

Trecerea de la conceptul ,,piață comună" menționată în tratatele inițiate, la conceptul ,,piață internă" a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Comunității, care a implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislațiilor în vederea realizării pieței interne. Modificarea intervenită nu privea aspectele de formă, ci de fond, presupunând o nouă abordare de integrare comunitară.

Noțiunea de cetățenie își găsește originea în dreptul intern. Potrivit concepției propuse de Aristotel, cetățeanul se definea prin participarea la funcțiile judiciare și la cele publice în general. În dreptul pozitiv, cetățenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viața statului, bucurându-se de drepturi civice și politice și fiind supusă, în schimb, anumitor obligații cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regulă, cetățenia e recunoscută de către stat cetățenilor săi care, ca membri ai Cetății, participa la guvernarea Cetății. Dar exista excepții, ca de exemplu „cetățenia britanică de peste mări” sau cea a Uniunii franceze. Dreptul internațional recunoaște acest statut privilegiat, condiționat de naționalitate, care presupune, în principal, dreptul de ședere pe teritoriul național, participarea la viața politică (dreptul de a alege și de a fi ales), accesul la funcțiile publice, dreptul la protecția diplomatică.

Noțiunea de cetățenie europeană ar putea să fie bazată pe aceste drepturi și obligații corespondente. Ea implică faptul că cetățenii Uniunii Europene beneficiază, în aceasta calitate, de aceleași drepturi care sunt acordate în mod tradițional propriilor cetățeni în ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale”, rezervate cetățenilor statelor membre ale Comunității.

Conceptul de “cetățenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Epții, ca de exemplu „cetățenia britanică de peste mări” sau cea a Uniunii franceze. Dreptul internațional recunoaște acest statut privilegiat, condiționat de naționalitate, care presupune, în principal, dreptul de ședere pe teritoriul național, participarea la viața politică (dreptul de a alege și de a fi ales), accesul la funcțiile publice, dreptul la protecția diplomatică.

Noțiunea de cetățenie europeană ar putea să fie bazată pe aceste drepturi și obligații corespondente. Ea implică faptul că cetățenii Uniunii Europene beneficiază, în aceasta calitate, de aceleași drepturi care sunt acordate în mod tradițional propriilor cetățeni în ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale”, rezervate cetățenilor statelor membre ale Comunității.

Conceptul de “cetățenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre și politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe și politica referitoare la imigrație.

În special după Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o altă noțiune s-a dezvoltat și anume cea de Europă a cetățenilor. O putem distinge cu dificultate de cea precedentă, mai ales că se dovedește greu de definit. Ideea de baza este că cetățeanul european trebuie plasat în centrul construcției europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenența la Uniunea Europeană. În acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetățenilor, numit și Comitetul ADONNINO, creat la inițiativa Consiliului European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus măsuri în vederea întăririi și promovării identității și imaginii Comunității față de cetățenii săi în lume.

Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetățenilor figurează, fără îndoială, drepturile speciale inerente cetățeniei europene și care instituie o veritabilă cetățenie politică. Dar putem găsi, de asemenea, drepturi care rezultă din integrarea economică, cum ar fi liberul acces la un loc de muncă într-o țară aleasă și drepturi noi care consacră lărgirea domeniului integrării, cum ar fi dreptul la cultură sau protecția mediului. Acestea se încadrează mai bine concepției celei mai largi (moderne) a cetățeniei. Dar această concepție răpește conceptului o parte întinsă a specificității sale, deoarece drepturile cetățeanului nu se mai disting de drepturile oricărei alte ființe umane.

Prin noțiunea de societăți, dreptul comunitar are în vedere entitățile create pe temei juridic și, în actualul stadiu al dreptului comunitar, în virtutea unei prevederi juridice naționale.

Reprezentanțele presupun, într-un stat membru al Comunității, un sediu principal preexistent, care ar putea să se extindă înspre teritoriile altor state membre. Reglementarea comunitară (Tratatul instituind C.E.) enumera ca reprezentanțe: agențiile, sucursalele sau filialele.

Agențiile se bazează, în principiu, pe tehnica mandatului (deci, agențiile pot fi persoane juridice mandatate), dar termenul este, uneori, folosit ca sinonim al sucursalei.

Sucursalele sunt instituții lipsite de personalitate juridică, care, din punct de vedere juridic, nu sunt autonome, chiar dacă au o autonomie de fapt.

Filialele, dimpotrivă, sunt autonome din punct de vedere juridic, prevăzute cu personalitate juridică, chiar dacă, sub aspect economic, sunt dependente de instituția bază.

Trebuie să remarcăm faptul că nu toate persoanele fizice sau juridice emigrante dintr-unul din statele membre ale C.E. sunt „beneficiarele” libertăților din cadrul Comunității europene. Nu au această calitate decât cele care, prin migrarea sau prin activitatea lor, se plasează în situațiile legislațive interne. Nu vor putea, prin urmare, să invoce libertățile garantate de către C.E. și, din această cauză pot fi, uneori, defavorizate.

2. Libera circulație a persoanelor și libera circulație a serviciilor

1. „Orice cetățean sau orice cetățeană a UniuniiEuropene are dreptul de a se deplasa și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor membre“.

2. „Libertatea de circulație și de ședere poate să fie acordatș, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetățenilor unor țări terțe care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru.’’

(Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale – Articolul 45)

O definiție formală, oficiala a liberei circulații nu a fost niciodată oferită de către Comisia Europeana. Însă, semnificația si practicile liberei circulații au fost stipulate în cadrul tratatelor, directivelor si reglementarilor, dar si în urma solutiilor juridice oferite în limitele jurisdictiei de catre Curtile Europene. Cu toate acestea, exista un numar de elemente de baza care permit fundamentarea politicilor:

Principiul non-discriminarii. Articolul 12 al Tratatului Comunității Europene interzice “orice fel de discriminare pe considerente de naționalitate”. Discriminarea este înțeleasa ca reprezentând aplicarea, în circumstanțe asemănătoare, a unui tratament diferit, în funcție de naționalitate. La inițiativa Curții de Justiție, principiul non-discriminării a fost extins, astfel încât în prezent stipulează principiul egalității, indiferent de naționalitate, domiciliu sau sex. Astfel, libera circulație a lucrătorilor include si interdicția de a practica discriminarea pe criteriul naționalității pentru lucrătorii din statele membre în privința angajării fortei de munca, a remunerației si altor condiții de muncă si angajare, ca si în problema dreptului la protecție socială si avantaje fiscale.

Recunoașterea reciprocă. Acest principiu a fost prevăzut de către Curtea de Justiție în sentința oferită la speța Cassis de Dijon din 1979, prin care se stipula ca un produs obținut si comercializat în unul din statele membre trebuie acceptat si în celelalte state membre.

Deși principiul recunoașterii reciproce se aplică în principal la produse, are, de asemenea, un impact si asupra celorlalte libertăți, în mod deosebit cele legate de prestarea serviciilor, unde îmbracă forma calificării profesionale. Prevederile acquisului în acest domeniu reprezinta o parte fundamentala a întregului subiect si se dovedesc de o importanță deosebită în cadrul industriei serviciilor financiare.

Prin Tratatul de la Maastricht, s-a procedat la o reorganizare a materiilor reglementate prin tratatele constitutive ale Comunităților europene si s-a recurs la o mai buna sistematizare. Astfel, Partile a doua – “ Fundamentele Comunității “ – si a treia – “Politicile Comunității “ – din Tratatul de la Roma au fost regrupate intr-o singură Parte – a treia – intitulata “ Politicile Comunității “. Acest fapt a determinat menținerea incă la inceputul acestei Părți, ca un element călăuzitor al tuturor acțiunilor si politicilor comunitare a unor aspecte privind fundamentele Comunității, care, deși nu se mai regăsesc in această formulare, își păstreaza aceasta finalitate. Este vorba de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, persoanelor, capitalului si serviciilor, care, intr-un grad diferit se pot circumscrie aproape oricăreia dintre acțiunile si politicile comunitare. Aceste libertăți au fost realizate, in cea mai mare parte a lor, deja in cursul perioadei de tranziție, potrivit Tratatului, prin dispoziții de procedura si acțiuni, abstențiuni, restricții ori interdicții. Aproape toate dispozițiile procedurale de realizare a acestor libertăți nu mai sunt de actualitate, având in vedere ca perioade de tranziție pentru stabilirea pieței comune a expirat la 31 decembrie 1969 ( art.7 ), dar după această perioadă Tratatul garantează aceste libertăți, astfel incât dispozițiile in această privință sunt considerate a avea efect direct, putând fi invocate in fața tribunalelor naționale ale statelor membre. Pe de alta parte, prin AUE, art.13 ( devenit art. 8A in Tratat ) , Comunitatea europeana s-a angajat, in consonanță cu “ Cartea Alba ” in 1985 a Comisiei, să adopte măsuri in scopul stabilirii progresive intr-o perioada expirand la 31 decembrie 1992 a pieței interne care sa cuprindă o zona fără frontiere interne in care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor si serviciilor sa fie asigurată potrivit prevederilor Tratatului.

Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunităților Europene a fost definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne.

Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piață internă – ce nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor.

Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condițiile de intrare, deplasare, munca, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la liberă circulație asupra unor noi categorii de persoane (studenți, persoane ce nu depun activități economice, dar au resurse suficiente de trai).

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV – vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor) și a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare și în aceste domenii.

Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate și justiție în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naționalitate. În același timp, se desfășoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce privește controlul la frontierele externe ale Uniunii și politicile de vize, azil și imigrație. Marea Britanie și Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize.

După cum am mai menționat, libera circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor.

Conceptul de libera circulație a persoanelor s-a modificat la nivel conceptual încă de la apariția sa. Prima prevedere în acest domeniu avea în vedere numai libera circulație a persoanelor individuale considerate fie agenți economici, angajați sau prestatori de servicii. Conceptul economic original a căpătat ulterior o semnificație mai amplă, căpătând o accepțiune mai largă în legătura cu ideea de cetățean al Uniunii, în mod independent de activitatea economică sau de alte deosebiri de naționalitate.

Cetățenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulație a persoanelor trebuie însoțită de un nivel corespunzător de securitate și justiție. La Amsterdam, această dublă cerință a fost înscrisă în Tratat sub forma înființării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenției de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995).

În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European și Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaționale, europene și naționale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetățeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeste despre dreptul oricărui cetățean sau cetățene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.

Libera circulație a forței de muncă, un alt obiectiv prevăzut în Tratatul de la Roma, menit să conducă la înfăptuirea pieței unice, creează posibilitatea migrării forței de muncă în interiorul Uniunii Europene și resorbirea în anumite perioade a excesului de mână de lucru. Libera circulație implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate între lucrătorii statelor membre în ceea ce privește remunerarea, angajarea și alte condiții de muncă ,si angajare. Interzicerea discriminării privește orice formă sub care aceasta s-ar prezenta, indiferent de importanța și sfera ei, ea incluzând și domeniul educațional.

Dreptul de liberă circulație îl au persoanele care au naționalitatea unuia din statele membre, dar în absența definiției comunitare a naționalității, fiecare stat membru fiind suveran în stabilirea condițiilor în care el acordă naționalitatea, inclusiv dubla naționalitate.

Libera circulație a forței de muncă implică, sub rezerva anumitor limitări pe motive de ordine publică, securitate publică, ori sănătate publică următoarele coordonate:

acceptarea ofertelor reale de angajare, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre în acest scop;

șederea într-un stat membru în scopul angajării, potrivit prevederilor ce stabilesc

angajarea naționalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau acțiune administrativă;

rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost angajată în acel stat.

Libertatea de circulație o au lucrătorii salariați și chiar membrii de familie.

Libera circulație a lucrătorilor este îngrădită în următoarele două situații:

a) când se consideră că angajarea persoanelor care nu au naționalitatea statului respectiv, deși aparțin unui stat membru al Uniunii, contravine interesului legitim al statului respectiv;

b) pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică.

Libera circulație a persoanelor trebuie însoțită de măsuri de securitate socială, stabilite prin diferite regulamente, care au ca obiectiv coordonarea regimurilor de securitate socială, astfel încât să se poată aplica tratamentul național lucrătorilor străini, aparținând altor state membre, ceea ce face ca lucrătorii respectivi să poată obține beneficii sociale indiferent de teritoriul unde își au domiciliul. Prin aceasta, statul membru este obligat să-i aplice legislația sa celui încadrat pe teritoriul său. Scopul acestui principiu este acela de a se evita orice suprapunere a contribuțiilor lor sociale dacă s-ar aplica simultan mai multe sisteme legislațive, sau să se ajungă la situația în care lucrătorii să rămână fără protecție în materie socială.

Libera circulație a forței de muncă și reglementările adoptate de fiecare țară nu au putut duce decât parțial la ocuparea populației și ameliorarea salariilor. Șomajul se menține la cote relativ ridicate fapt ce a impus elaborarea de programe comune de formare rapidă și reciclare a forței de muncă susținută prin fonduri special constituite.

Pe lânga dreptul la libera circulație, lucrătorul dispune si de alte drepturi referitoare la:

– Dreptul de rezidență – după 3 luni se emite o “Carte de rezidență pentru un cetățean având naționalitatea unuia din statele membre ale CEE” pe baza cărții de identitate sau a pașaportului și a unei scrisori din partea angajatorului care să confirme faptul că acesta lucrează.

– Membrii de familie. – soția unui lucrător care este cetățean al unui stat membru al Comunității, copiii acestuia care nu au împlinit 21 de ani sau cei aflați în întreținere au dreptul de a se stabili împreună cu acel lucrător, cu condiția ca acesta sa dispună de conditii decente de locuit. Dacă membrii familiei sunt cetățeni ai unui stat membru, nu sunt obligați sa dețină o viză de intrare, fiind îndreptățiți la obținerea unei Cărți de Rezidență pentru un cetățean al statului membru al CE. Dacă aceștia sunt cetățeni ai unei terțe țări, este posibil sa aibă nevoie de viza, însă aceștia primesc o carte de rezidență având aceeași validitate cu cea a lucrătorului.

– Obținerea unui loc de muncă – Cetățenii unui stat membru au dreptul de a obține un loc de muncă pe teritoriul unui alt stat membru în aceleași condiții ca lucrătorii acelui stat.

– Tratamentul la locul de muncă. – Lucrătorii din cadrul comunității trebuie tratați în mod egal ca lucrătorii naționali, în privința condițiilor la angajare, avantajelor de ordin

fiscal si social, precum si al reprezentării la nivel sindical.

Dreptul de a rămâne în țara gazda după încheierea activității desfășurate (cu condiția să fi lucrat si locuit pe teritoriul acelui stat membru timp de 3 ani, să fi îndeplinit vârsta de pensionare sau sa sufere de incapacități permanente).

Tratatul CE stipuleaza ca lucrătorii independenți pot exercita în mod liber o activitate în doua modalități:

Firma poate fi constituită în alt stat membru (libertatea de stabilire, Articolul 43 (52))

poate furniza serviciile pe teritoriul unui alt stat membru, chiar dacă ramâne în țara de origine (libertatea furnizarii serviciilor, Articolul 49 (59)).

Măsurile prevăzute de Tratat pentru a facilita libertatea stabilirii si furnizării de servicii se referă la:

– Recunoașterea reciprocă a diplomelor si a altor calificări necesare în fiecare țară, în vederea accesului la profesii;

– Coordonarea reglementărilor naționale cu privire la alegerea si practicarea unei profesii, care implică armonizarea la un nivel minim a reglementărilor, spre exemplu, referitoare la pregătirea în vederea calificării necesare în profesiile medicale.

Cetățenia Uniunii Europene, definită de Tratatul de la Maastricht ca posibilitatea dată oricarui individ care are cetățenia unui stat membru de a fi considerat cetățean al Uniunii Europene, conferă o serie de drepturi titularilor acestea, care sistematizate sunt:

Dreptul la libera circulație, dreptul de sejur si de stabilire, dreptul la munca si la studiu in toate statele membre.

– Dreptul la vot si dreptul de a candida la alegerile Parlamentului europen si la alegerile locale in statul de rezidență, in aceleaș condiții ca si cele stabilite pentru cetățenii statului respectiv.

– Dreptul de petiție in fața Parlamentului european si dreptul de a se adresa Mediatorului european pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasa a afacerilor comunitare de către instituțiile si organele comunitare.
– Dreptul de a beneficia, pe teritoriul unui stat terț, de protecție diplomatică si consulară din partea autorităților diplomatice sau consulare ale unui alt stat membru, in cazul in care statul de unde provine nu are reprezentața diplomatică sau consulară in statul respectiv.

Libera circulație a persoanelor si a serviciilor reprezintă mai mult decât un cuplu obiectiv comercial urmărit prin Tratatul de la Roma. Cele două libertăți sunt indispensabile in vederea exercitării unei cetățenii europene, intemeiate pe principii democratice exprimate, in special, in Convenția Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), la care ordinea comunitară juridică subscrie. Printre aceste principii se găsețte si acela al libertății de comunicare, libertate esențiala pentru toțti resortanții statelor europene. Modelul sau principal este, din punct de vedere juridic in prezent comunicarea audio-vizuală. Or, aceasta forma de comunicare este, din punct de vedere juridic, o prestare de servicii, guvernata de dispozițiile cu efect direct ale Tratatului. Tratatul a oferit de la inceput un cadru juridic nediscriminatoriu libertății de comunicare. Astfel, se poate face legătura cu art.10 din CEDO la care trimite Tratatul.
Libertatea de stabilire a cetățenilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru pentru aexercita acolo anumite activități este, in mod evident, de altă natură decât aceea de a oferi, in afara frontierelor, servicii clienților rezidenți in alt stat. Din punct de vedere economic, circulația transfrontieră a serviciilor este foare departe departe de migrația in scopul stabilirii. De aceea cele doua libertăți au fost inscrise in Tratat diferit: art. 43 pentru libertate de stabilire, (LS), si art.49 pentru libertatea prestării serviciilor (LPS).

Totuși ele au mai multe puncte comune. Libera circulație a serviciilor constă in dreptul de a oferi servicii pe teritoriul statelor membre plecând de la un sediu (principal sau secundar ) stabilit in Uniunea Europeana. Ea este o componenta importanta pentru funcționarea pietii unice. Baza legala se regăsește in art.49-55 (ex. 59-66) din Tratatul de la Roma (CEE).

Conform art.III-30 din Convenția Europeană sunt considerate servicii, acelea care sunt in mod normal furnizate contra unei remuneratii, in masura in care ele nu sunt cârmuite de prevederile privind libertatea de circulație a mărfurilor, capitalului si persoanelor, si ele includ, in special, activitățile cu caracter industrial, comercial , activitățile artizanale si cele prestate in cadrul profesiunilor liberale.

In dreptul comunitar prin noțiunea de "servicii" se ințelege ansamblul prestațiilor care nu cad sub incidența dispozițiilor referitoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Ea are, așadar, un caracter "rezidual" sau "subsidiar", dar poate fi clarificată in baza a trei criterii stabilite prin jurisprudența CJCE de la Luxemburg:

Prestatorul serviciilor trebuie sa fie stabilit intr-un stat membru al Uniunii Europene, altul decat acela al destinatarului prestației astfel incât să existe o trecere a unei frontiere interioare UE

Prestatorul trebuie sa fi fost stabilit in spațiul Pieței unice europene.

Prestația trebuie sa fie furnizata contra unei remunerații.
Libera circulație a serviciilor a fost realizată din anul 1986. Se apreciază că serviciile dețin circa 60% din totalul locurilor de muncă disponibile, reprezentând sectorul comunitar cu cel mai mare potențial al utilizării forței de muncă; generează 62% din produsul intern brut comunitar, față de 35% cât reprezintă ponderea industriei și agriculturii.

Liberalizarea serviciilor s-a făcut ceva mai lent în comparație cu alte sectoare, fiind necesare măsuri treptate importante în vederea liberalizării transporturilor, serviciilor bancare și financiare, a asigurărilor, serviciilor de investiții, telecomunicațiilor și turismului.

În ceea privește libera circulație a serviciilor, ea vizează prestațiile furnizate în mod normal contra unei remunerații. Este vorba de activități cu caracter industrial, comercial, artizanal sau profesiuni literale.

Trebuie făcută distincția între libertatea de stabilire și prestare de servicii: libertatea de stabilire reprezintă posibilitatea, pentru toate întreprinderile unui stat membru, de a se instala în altul, prin intermediul unei agenții, sucursale sau filiale; reprezintă, în același timp, și posibilitatea pe care o are un lucrător independent de a se stabili într-un alt stat membru. În timp ce libertatea de stabilire are caracter durabil, libertatea de prestare de servicii are caracter temporar.

Un domeniu dificil s-a dovedit cel al recunoașterii diplomelor, ceea ce presupune o armonizare a sistemelor de învățământ. Începând cu anul 1991 toate diplomele obținute în învățământul superior sunt recunoscute, cu specificarea, prevăzută de a urma efectuarea unor stagii de pregătire suplimentară, cu o durată de maximum trei ani, fie susținerea , unui examen de aptitudini.

Procesul de înfăptuire a libertății serviciilor financiare (mai ales din domeniul bancar și cel al asigurărilor) a întâmpinat numeroase dificultăți. Începând cu anul 1993 se asigură tuturor instituțiilor de credit, care au primit recunoașterea oficială pentru a se instala într-o altă țară, posibilitatea de a-și deschide, fără autorizații suplimentare, sucursale în alte țări și de a desfășura activități bancare.

În ceea ce privește sectorul asigurărilor, acesta prezintă unele caracteristici care-1 particularizează: produsele oferite sunt foarte diferite, se adresează unor consumatori diferiți, piața asigurărilor este organizată într-un mod foarte diferit de la o țară la alta, cu numeroase reglementări naționale, ceea ce demonstrează încă dificultatea constituirii unei veritabile piețe europene a asigurărilor.

Principii care stau la baza libertății de furnizare a serviciilo:.

– Prevederile comunitare în materie au directa aplicabilitate în dreptul intern al statelor membre;

– Sunt luate în considerare activitățile cu caracter economic;

– Serviciile trebuie să fie prestate sau/și furnizate dincolo de frontiera statului membru de origine (funizorul și clientul trebuie să fie stabiliți în state membre diferite);

– Furnizarea serviciilor nu trebuie să fie neapărat temporară;

– Sunt interzise restricțiile discriminatorii, directe sau indirecte și nediscriminatorii.

.

Țara A Țara B

Fig. 1 Cele 4 modalități de prestare a serviciilor internaționale

Modalitățile de prestare peste graniță a serviciilor pornind de la modul în care interacționeaza producătorul și consumatorul sunt prezentate in fig.1. și sunt următoarele:

1.Transfer transfrontalier – menține o separație de ordin geografic între vânzator și cumpărator, nici unul nu se deplasează, ci interacționeză prin servicii intermediare, având de regula ca suport o rețea (gen cele de telecomunicații).

2. Consumul în străinatate – presupune deplasarea consumatorului de servicii în țara de rezidență a prestatorului.

3. Prezența comercială – implică deseori o prezență permanenta în țara de rezidență a comsumatorului.

4. Deplasarea prestatorului individual de servicii în țara de rezidență a consumatorului temporar, pe cont propriu sau ca angajat al unui prestator de servicii.

Înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului nu reprezintă un scop în sine, ci doar o modalitate de realizare a obiectivelor comunitare, care constau în:

– dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activității economice în cadrul Comunității;

– creșterea durabilă și neinflaționistă care să respecte în același timp și normele de protecție a mediului .

– realizarea unui grad înalt de competitivitate și convergență a performanțelor economice;

– atingerea unui înalt nivel de folosire a forței de muncă și protecție socială;

– realizarea unui nivel de trai mai bun și o calitate ridicată a vieții;

– promovarea solidarității între statele membre;

– realizarea egalității între bărbați și femei .

CAPITOLUL II

LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI LIBERTATEA DE STABILIRE
1. Noțiune și reglementare

Deși cele două libertăți sunt diferite, fiind reglementate distinct prin dispozițiile Tratatului de la Roma CE, libertatea de stabilire fiind analizată în cadrul dispozițiilor privind libera circulație a persoanelor, totuși, aceste libertăți au numeroase puncte comune, și mai ales un scop comun care vizează eliminarea barierelor economice din cadrul Pieței Interne.

Libertatea de stabilire în scopul exercitării unui comerț sau a unei profesii poate fi considerată ca o componență a libertății de circulație a persoanelor în cadrul Comunităților. Dar ea trebuie să fie asociată, în același timp, și libertății de furnizare a serviciilor, acest fapt având ca fundament necesitatea asigurării unei repartizări optime a tuturor factorilor de producție la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora să permită exercitarea activităților productive și comerciale în cele mai favorabile medii sociale, economice și comerciale.

Libertatea de stabilire include, conform art. 52, alin.2, dreptul de a începe și continua activități ca persoane nesalariate (independente), ceea ce înseamnă dreptul de acces la asemenea activități și dreptul de a înființa și administra întreprinderi, în special companii și firme, în înțelesul art. 58, adică acelea care au sediul lor statutar, administrația lor centrală sau principalul lor stabiliment pe teritoriul comunitar și care au fost constituite potrivit dreptului civil sau comercial, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice cârmuite de dreptul public sau privat, afară de acelea care nu sunt producătoare de profit. Dreptul de stabilire – a arătat Curtea – comportă facultatea de a crea și de a menține, cu respectarea regulilor profesionale, mai multe centre de activitate în Comunitate.

Libertatea (sau dreptul) de stabilire presupune interzicerea discriminării având drept criteriu de referință condițiile stabilite pentru proprii resortisanți de legea țării unde se efectuează acea stabilire. Această interdicție este o aplicare a principiului nediscriminării așa cum este formulat la art. 6 din Tratat.

Art. 52, par.1, a impus că orice restricție la libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru să fie înlăturată în etape progresive în cursul perioadei de tranziție. Această înlăturare progresivă privește, de asemenea, restricțiile privind înființarea de agenții, filiale sau sucursale pe teritoriul oricărui stat membru. Prin art. 53, ale cărui prevederi sunt direct aplicabile, statele membre se obligă să nu introducă nici o nouă restricție privind dreptul de stabilire pe teritoriile lor a resortisanților altor state membre, afară dacă în Tratat se dispune altfel. Dispozițiile art. 53 sunt satisfăcute în măsura în care nici-o nouă prevedere nu supune stabilirea resortisanților altor state membre unor reguli mai severe decât cele prevăzute pentru naționalii țării de stabilire. Această reglementare constituie o regulă de drept comunitar susceptibilă de a crea drepturi individuale pe care tribunalele naționale trebuie să le protejeze. În același timp, dispozițiile respective împiedică un stat membru să revină la prevederi sau practici mai puțin liberale câtă vreme măsurile de liberalizare deja adoptate constituie implementarea obligațiilor ce se nasc din prevederile și obiectivele Tratatului.

Dar dreptul de stabilire și aplicarea tratamentului național nu presupun uniformitatea legislațiilor naționale, înlăturarea particularităților naționale. Această constatare se poate evidenția cu deosebire în situația prevăzută de art. 222, care dispune că "prezentul Tratat nu va afecta în nici un fel regulile din statele membre care cârmuiesc sistemul dreptului de proprietate", acest text putând fi considerat ca o dispoziție de excepție privind ordinea publică, ca o rezervare unilaterală de suveranitate, sub condiția interzicerii discriminării pe motive de naționalitate.

Așa cum rezultă din cele de mai sus, art. 52, ca și art. 59, este direct aplicabil de la sfârșitul perioadei de tranziție, nemaifiind necesare noi directive de implementare. El prevede o obligație de a se obține un rezultat precis – acela al asigurării libertății de stabilire, a cărei realizare trebuie să fie făcută mai ușoară, dar nu dependentă, prin aplicarea unui program de măsuri progresive. Curtea de Justiție a considerat că această aplicare directă operează în pofida absenței, într-un domeniu determinat, a directivelor prevăzute de art. 54, par.2, și art. 57, par.1 (privind recunoașterea diplomelor). Libertatea de stabilire nu poate fi pe deplin înfăptuită dacă statele membre pot să refuze beneficiul dreptului comunitar acelora dintre resortisanții lor care s-au prevalat ei înșiși de libertatea de circulație și de dreptul de stabilire și care au obținut, prin aceasta, calificările profesionale menționate în legislația comunitară, într-un alt stat decât statul al cărui resortisant este. Directiva Consiliului Nr. 75/362 din 16 iunie 1975 permitea expres statelor membre să pretindă în completare o perioadă prealabilă de pregătire într-o perioadă de tranziție de 5 ani la sfârșitul căreia un stat membru nu mai era îndreptățit să impună o astfel de condiție sau să ceară altă pregătire profesională a medicilor care se stabilesc ei înșiși pe teritoriul acelui stat membru ca medici de medicină generală practicanți și care sunt deținători de diplome obținute într-un alt stat membru și recunoscute în baza acelei Directive.

Curtea de Justiție a hotărât, în interpretarea acestei Directive, că orice discriminare în acest sens din partea organismelor profesionale nu este admisibilă, chiar dacă statul membru în cauză face practicarea acelei profesii de către posesorii diplomelor obținute pe teritoriul său dependentă de cerințe suplimentare de pregătire.

Așadar, beneficiile rezultate din exercitarea dreptului de stabilire în alt stat nu pot să fie refuzate în statul propriu dacă sunt recunoscute de dreptul comunitar, chiar dacă ar fi vorba de o discriminare inversă. Totuși, dreptul comunitar nu poate fi invocat atunci când, spre exemplu un avocat, căruia i s-a refuzat intrarea în baroul de avocați dintr-un stat membru, intenționează să se stabilească într-un alt stat membru spre a practica aici avocatura și, ca atare, i se poate refuza prestarea serviciilor de această natură, întrucât o cerință de înregistrare nediscriminatorie pentru stabilirea ca jurist nu este incompatibilă cu art. 52 din Tratat.

Din contra, atunci când prin reglementarea profesiei de avocat existentă într-un stat membru se interzice avocaților să aparțină mai multor barouri, acest lucru contravine libertății de stabilire, întrucât această libertate înglobează posibilitatea de instalare și de conservare, pe teritoriul Comunității, a exercitării unei activități în mai mult de un singur stat. Prin urmare, stabilirea în alt stat membru nu ar putea fi refuzat avocaților provenind din celelalte țări ale Comunității doar pentru motivul că ei ar fi avut deja în străinătate un cabinet și ar aparține ordinului avocaților baroului de origine.

În jurisprudența Curții de Justiție s-a subliniat că posibilitatea pentru un național al unui stat membru de a exercita dreptul său de stabilire și condițiile pentru exercitarea lui trebuie să fie determinate în lumina activităților pe care el intenționează să le desfășoare pe teritoriul statului gazdă, astfel că atunci când desfășurarea unei activități specifice nu este supusă unor reguli în acest stat, un național al oricărui alt stat membru va fi îndreptățit să se stabilească și să continue acele activități acolo. Dar, când începerea ori continuarea unor activități specifice este supusă anumitor condiții în statul membru-gazda, acest național care intenționează să urmeze aceste activități trebuie, în principiu, să satisfacă aceste condiții, care pot consta într-o obligație de a deține o diplomă specifică, de a aparține unui organism profesional ori de a îndeplini anumite reguli de conduită profesională sau reguli privind folosirea titlurilor profesionale, condițiile respective trebuie să realizeze anumite cerințe, când ele sunt susceptibile să împiedice ori să facă mai puțin atractivă exercitarea libertăților fundamentale garantată de Tratat precum libertatea de stabilire. S-a considerat că trebuie să existe asemenea patru cerințe:

– condițiile să fie aplicate pe bază nediscriminatorie;

– ele să fie justificate prin cerințele imperative de ordin general;

– ele să fie potrivite pentru asigurarea atingerii obiectivului pe care il urmăresc;

– ele nu trebuie să exceadă ceea ce este necesar spre a-l atinge.

Așa fiind, în măsura în care condițiile privind posesia unei calificări sunt în cauză, statele membre trebuie sa ia în considerare echivalența diplomelor și, dacă este necesar, să procedeze la o comparare a cunoștințelor și calificărilor cerute de regulile lor naționale și ale celor ale persoanelor în cauză.

Libera circulație a persoanelor în contextul pe care îl evocăm, al dreptului de stabilire, poate fi, însă, afectată prin restricții în cazul unor activități care într-un anume stat membru sunt legate de exercitarea, chiar ocazional, a autorității publice. Așa cum dispune art. 55 din Tratat, Consiliul are competența de a declara inaplicabile prevederile privind dreptul de stabilire în cazul "unor activități", care nu sunt enunțate, ceea ce înseamnă că el are puteri discreționare în acest domeniu, mai ales că deciziile sunt luate cu majoritate calificată. Obiectivul acestei restricții este acela de a împiedica pe resortisanții străini să exercite prerogativele puterii publice cu privire la cetățenii unui stat ca un efect subsidiar al beneficiului dreptului de stabilire ori de furnizare de servicii.

Curtea mai adăugă ca posibilă aplicare a restricțiilor privind libertatea de stabilire prevăzută de art. 55 trebuie să fie considerată separat în legătură cu fiecare stat membru, având în vedere prevederile naționale aplicabile organizării și practicării unei profesii. Dar, în această apreciere trebuie să se observe caracterul comunitar al limitelor impuse prin art.55 asupra excepțiilor permise la principiul libertății de stabilire în scopul de a se evita că eficacitatea Tratatului să fie zădărnicită prin prevederi unilaterale ale statelor membre.

Implementarea dispozițiilor privind libertatea de stabilire așa cum sunt prevăzute la art. 52 este de competența instituțiilor comunitare, prin elaborarea de către Consiliu, conform art. 54, a unui program general de înlăturare a restricțiilor existente în această privință care să cuprindă condițiile generale potrivit cărora această libertate urma să fie realizată în cazul fiecărui tip de activitate și, în special, etapele necesare, iar în aplicarea acestui program sau, în absența lui, prin emiterea unor directive, acționând (în prezent) potrivit art. 189 B. În consecință, Consiliul a adoptat în anul 1962 două programe generale de liberalizare pentru persoane, respectiv pentru servicii, precum și mai multe directive între care menționăm Directive Nr. 73/148 din 21 mai 1973 pentru suprimarea restricțiilor la deplasarea și șederea resortisanților statelor membre în interiorul Comunității în materie de stabilire și servicii și Directiva Nr. 75/34 din 17 decembrie 1974 relativă la dreptul resortisanților statelor membre de a rămâne pe teritoriul statului membru după ce au exercitat aici o activitate nesalariată (independentă).

În cele doua programe de liberalizare au fost prevăzute nelimitativ măsurile pe care Consiliul și Comisia trebuie să le ia în realizarea obligațiilor ce le incumbă. Între altele: 1) se va acorda tratament prioritar activităților în care libertatea de stabilire aduce în special o contribuție apreciabilă la dezvoltarea producției și comerțului; 2) se vor înlătura acele proceduri și practici, indiferent că rezultă din legislația națională ori din acorduri încheiate anterior între statele membre, a caror menținere ar constitui un obstacol la libertatea de stabilire; 3) se va asigura ca lucrătorii dintr-un stat membru care au lucrat pe teritoriul altui stat membru pot sa rămână în acel teritoriu în scopul de a întreprinde activități ca persoane nesalariate; 4) să se asigure că nu sunt denaturate condițiile de stabilire prin ajutoarele acordate de statele membre.

Pe de altă parte, este recunoscut faptul că în diverse state au existat și există unele diferențe privind exercitarea unui comerț sau a unei profesii. De aceea s-a impus armonizarea legislațiilor naționale divergente.

În sfârșit, mai menționăm că prin Rezoluția din 18 februarie 1994 a Parlamentului asupra situației și organizării notariatului în cele 12 state membre se cere Comisiei, statelor membre și instituțiilor notariale să elaboreze reforme care să permită suprimarea condiției de naționalitate pentru accesul la profesie, ca și extinderea recunoașterii reciproce a actelor notariale.

Temeiul juridic al liberei circulații a persoanelor îl constituie un ansamblu de dispoziții cuprinse în mai multe reglementări comunitare:

a) Dispoziții cuprinse în Tratatul CE, după cum urmează:

– art. 7 A(14) care stabilește piața internă, aceasta incluzând și libera circulație a persoanelor;

– art. 8 (17) – 8E (22) care reglementează cetățenia Uniunii Europene;

– art. 48 (39) privind libera circulație a forței de muncă;

– art. 73 1(61) și următoarele cuprinse în Titlul III A ,,Vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor;

– art. 45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale;

b) Acordul Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune ( din 14 iunie 1985);

c) Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune (19 iunie 1990).

Prevederile tratatului sunt completate cu un ansamblu de reglementări cuprinse în dreptul comunitar derivat.

Prin art. 48, par.1, s-a prevăzut că libera circulație a lucrătorilor să fie realizată în cadrul Comunității pâna cel mai târziu la sfârșitul perioadei de tranziție. Ea a fost deja înfăptuită prin Regulamentul Nr. 1612/68, al Consiliului, din 5 octombrie 1968, privind libertatea de circulație pentru lucrători în cadrul Comunității și prin Directiva Nr. 68/360 din 15 octombrie 1968, a Consiliului, privind abolirea restricțiilor asupra circulației și rezidenței în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile lor, ambele fiind precedate de Regulamentele Nr. 15/1961 și 38/64, respectiv de Directiva Consiliului din 25 martie 1964, care au fost abrogate.

Libertatea de circulație implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate între lucrătorii statelor membre în ce privește remunerarea, angajarea și alte condiții de muncă și de angajare (art. 48. par.2). Abolirea între statele membre a obstacolelor la libera circulație a persoanelor ar fi compromisă dacă abolirea barierelor statale ar putea fi neutralizată de obstacole ce rezultă din exercitarea autonomiei lor juridice de către asociații sau organizații necârmuite de dreptul public și, în plus, dacă domeniul art. 48 ar fi limitat la acte ale unei autorități publice, ar exista un risc de creare a inegalității în aplicare, în măsura în care condițiile de muncă din diferite state sunt reglementate uneori de prevederi stabilite prin lege sau regulament și alteori prin acorduri și alte acte încheiate sau adoptate de persoane private. De la terminarea perioadei de tranziție această dispoziție are efect direct, astfel că persoanelor le sunt conferite drepturi pe care le pot valorifica în justiție într-un stat membru. Dispozițiile art. 48, par.1 și 2, impun statelor membre o obligație precisă, care nu necesită intervenția vreunui act al instituțiilor comunitare, și nici al statelor membre și care nu lasă acestora pentru executarea ei nici o facultate de apreciere.

Interzicerea discriminării privește orice formă sub care aceasta s-ar prezenta, indiferent de importanța și sfera ei, ea incluzând și domeniul educațional, în materia de față s-a relevat că art. 48 se opune adoptării de către un stat membru a unor prevederi care rezervă resortisanților lor dreptul de a munci în cadrul unei întreprinderi a acestui stat.

Dreptul de ședere, potrivit Directivei, este condiționat de o garanție socială și de mijloacele de trai, respectiv asigurare de boală care să acopere riscurile în statul de primire și resurse suficiente pentru ca să se evite ca acei resortisanți să nu devină o sarcină împovărătoare pentru asistența socială din acel stat. Mijloacele de trai trebuie să fie superioare nivelului în legătură cu care asistența socială poate fi acordată în statul de primire sau nivelului pensiei minime de securitate socială plătită de acest stat. Dreptul de ședere subzistă cât timp sunt întrunite aceste condiții.

Exercitarea dreptului de ședere este subordonată eliberării unui document – carte de ședere de resortisant al unui stat membru, valabilă pentru cinci ani, putând fi reînnoită. Statele membre pot să ceară revalidarea cărții după doi ani de ședere. Eliberarea cărții este condiționată de prezentarea unei cărți de identitate sau a unui pașaport și dacă se face proba că solicitantul întrunește condițiile cerute, mai sus menționate.

Beneficiul dreptului la libera circulație este subordonat posesiei naționalității unuia dintre statele membre, dar, în absența definiției comunitare a naționalității, fiecare stat membru determină suveran condițiile în care ele acordă naționalitatea, inclusiv dubla naționalitate (evident, este vorba de cetățenie – n.ns.).

Odată cu adoptarea Regulamentului Nr. 1612/68 a fost consacrat irevocabil principiul nediscriminării (al egalității de tratament) cu o clauză de salvgardare pentru piața națională a forței de muncă. Această clauză poate fi utilizată, conform art. 20 din Regulament, atunci când un stat membru este supus ori prevede perturbări pe piața sa ce privește forța de muncă, care ar putea amenința serios standardul de viață ori nivelul de utilizare al ei într-o regiune ori profesie dată. Fără a se prejudicia aplicarea dispozițiilor Tratatului, statul respectiv poate să ceară Comisiei să declare că, în scopul de a readuce la normal situația în acea regiune sau profesie, funcționarea mecanismului de certificare a posturilor vacante (art. 15-17) să fie suspendată total sau parțial. Comisia va decide asupra suspendării ca atare și asupra duratei acesteia, dar oricare stat membru poate să ceară Consiliului anularea sau modificarea unei astfel de decizii. Dacă se produce acea suspendare, oficiile de muncă dintr-un alt stat membru care au indicat că ele au lucrători disponibili nu vor acționa în nici-un fel spre a se ocupa posturile vacante ce le-au fost notificate direct de patronatul din statele membre în cauză. Dar, o regulă de rațiune nu împiedică angajarea de negocieri directe între patroni și lucrători care pot fi concretizate chiar în încadrări pe timpul acestei suspendări, ceea ce face ca principiul liberei circulații a persoanelor să fie activ.

2. Îngrădirea dreptului la libera circulație a persoanelor

Statele membre au posibilitatea, în virtutea art. 55, să ia măsuri legislațive, regulamentare și administrative care să prevadă "… un tratament special pentru resortisanții străini pe motive de ordine publică, securitate publică și sănătate publică". Aceasta este considerată ca fiind clauza de poliție, care permite să se impună străinilor formalități de poliție, cu excluderea restricțiilor care ar avea un caracter economic. Consiliului îi revin atribuții de coordonare a dispozițiilor legislațive, regulamentare sau administrative în acest sens, pe calea directivelor. Au fost adoptate, astfel, Directiva Nr. 64/221 din 25 februarie 1964, menționată, completată cu Directiva Nr. 75/35 din 17 decembrie 1974, iar Comisia a elaborat o comunicare privind dovezile, declarațiile și atestatele prevăzute de aceste Directive și relative la onorabilitate, absența falimentului, natura și durata activităților profesionale exercitate în țările de proveniență.

În primul rând, art. 48 nu se va aplica angajaților în serviciul public (par.4). Prin aceasta se elimină din domeniul de aplicare a par. 1-3 o serie de locuri de muncă implicând direct sau indirect participarea la exercitarea puterilor conferite de dreptul public și obligații destinate să salvgardeze interesele statului ori a altor autorități. S-a arătat în această apreciere care aparține Curții de Justiție că astfel de posturi prezumă în fapt din partea celor care le ocupă existența unei legături speciale de loialitate față de stat și reciprocitatea drepturilor și îndatoririlor care constituie fundamentul obligației de naționalitate. Fiind vorba, așadar, de un interes legitim al statului respectiv, este necesar, în același timp, să se garanteze ca eficacitatea și scopul prevederilor Tratatului privind libertatea de circulație a lucrătorilor și egalitatea de tratament a naționalilor tuturor statelor membre nu vor fi restrânse prin interpretarea conceptului de serviciu public care este bazată numai pe dreptul intern și care ar crea dificultăți aplicării dreptului comunitar.

Pe de altă parte, s-a admis că art. 48, par. 4, referindu-se la astfel de posturi, "… permite statelor membre să rezerve resortisanților lor, prin măsuri adecvate, accesul la posturi implicând exercitarea unor astfel de puteri și de responsabilități în cadrul aceluiași grad, aceluiași domeniu ori aceleași clase". Și chiar dacă este acceptat ca astfel de reguli ar putea crea discriminare,"… o interpretare a art. 48, par.4, care are efectul de a exclude naționalii altor state membre de la totalitatea posturilor din serviciul public, nu este admisibilă, deoarece ea implică o limitare privind drepturile acestor naționali care excede ceea ce este necesar spre a se asigura respectarea obiectivelor acelei prevederi". În plus, art.8 din Regulamentul Nr. 1612/68 prin care un lucrător din alt stat membru poate fi exclus de la a participa la conducerea unor organisme guvernate de dreptul public și de la a deține o funcție guvernată de dreptul public "… nu este destinat să excludă lucrătorii din alte state membre de la anumite locuri de muncă, ci numai permite de a fi înlăturați în anumite împrejurări de la anumite activități care implică participarea lor la exercitarea de puteri conferite de dreptul public, precum acelea implicând prezența reprezentanților sindicali în consiliile de administrație ale altor organisme guvernate de dreptul public cu atribuții în sfera economică".

În concret, dacă nu reiese din natura îndatoririlor și responsabilităților pe care le presupun anumite posturi că ele ar constitui o angajare în serviciu public, atunci art. 48, par.4, este inaplicabil și ca atare, condiționarea ocupării unor posturi de deținerea naționalității țării unde se află este discriminatorie și, deci, inadmisibilă potrivit dreptului comunitar. O astfel de interpretare a acestei excepții a fost considerată, totuși, ca fiind strictă. Ea este inspirată, evident, de o politică jurisprudențială tinzând să considere serviciile publice, cel puțin acelea cu caracter industrial și comercial, ca întreprinderi private, dar ea nu va fi aplicabilă în cazul spitalelor publice, al personalului din învățământ ori din cercetare. Astfel, s-a decis că: un stat membru, care, în sectoarele de cercetare, educație, sănătate, transportul interior, poște și telecomunicații și din serviciile de apă, gaz și de distribuire a electricității, nu restrânge cerința de posedare a naționalității sale la posturile de funcționari civili și de angajați publici implicând participarea directă sau indirectă la exercitarea puterilor conferite de dreptul public și obligații menite să salvgardeze interesele generale ale statului ori ale altor autorități publice, nu își îndeplinește obligațiile sale, conform art. 48 din Tratat și art. 1 din Regulamentul Nr. 1612/68 asupra liberei circulații pentru lucrători în cadrul Comunității. Deoarece generalitatea posturilor în aceste sectoare sunt nelegate de specificul activităților serviciului public, faptul că unele posturi în sectoarele respective pot, în unele împrejurări, să se afle sub incidența art. 48 (4) nu poate să îndreptățească un stat membru să supună în general toate posturile unei condiții a naționalității".

În al doilea rând, libera circulație a lucrătorilor poate fi limitată pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică așa cum s-a precizat mai sus în legătură cu art. 48, par.3. Prin Directiva Nr. 64/221 din 25 februarie 1964, a Consiliului, s-a prevăzut coordonarea măsurilor speciale în legătură cu circulația și șederea naționalilor străini care sunt justificate pe aceste motive. Prevederile acestei Directive se aplică oricărui resortisant al unui stat membru care își are reședința ori călătorește spre acel stat membru, fie în scopul de a urmări o activitate ca angajat (salariat), fie în scopul de a activa ca persoană independentă (nesalariată) sau de a fi destinatar de servicii.

Aceleași prevederi se aplică, potrivit art. 1, par.2, din Directiva, și celuilalt soț și membrilor de familie care se încadrează în prevederile regulamentelor și directivelor adoptate în acest domeniu conform Tratatului.

Sfera de aplicare a Directivei cuprinde toate măsurile privind intrarea pe teritoriul lor, emiterea ori reînnoirea permiselor de ședere sau expulzarea de pe teritoriul lor luate de statele membre pe motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică, dar aceste motive nu pot fi invocate spre a se contribui la realizarea unor scopuri economice (art.2), în cazul, evident, al unor dificultăți economice în statul respectiv.

Art. 3 și 4 din Directiva detaliază aceste motive restrictive pentru libera circulație a persoanelor. Astfel, primele două motive care atrag măsuri în consecință trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare nu pot constitui prin ele înșele motive pentru luarea acelor măsuri. În concepția Curții, expresia "sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică" din art. 48, par.3, privește nu numai prevederile legislațive adoptate de fiecare stat membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulație și de ședere pentru resortisanții altor state membre, ci și deciziile individuale luate în aplicarea unor astfel de prevederi legislațive. Dar chiar așa fiind, Curtea a considerat, totuși, că măsurile de restrângere a dreptului de ședere limitate numai la o parte a teritoriului național nu pot fi impuse de un stat membru resortisanților altui stat membru care sunt supuși prevederilor Tratatului, cu excepția cazurilor și împrejurărilor în care astfel de măsuri pot fi aplicate resortisanților statului interesat.

Definirea și (sau) aplicarea conceptului de "ordine publică" aparține în primul rând legilor și tribunalelor naționale, fapt care face posibile acțiuni abuzive ale statelor membre în aprecierea situațiilor ce constituie motive justificative de limitare a libertății de circulație. Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităților privind intrarea, circulația și șederea străinilor nu este de așa natură încât să constituie în sine o conduită care amenință ordinea publică și securitatea publică și nu poate, deci, prin ea însăși să justifice o măsură ordonând expulzarea și detențiunea temporară în acest scop.

Conceptul de "ordine publică", odată ce este aplicat în sfera comunitară ca o justificare pentru derogarea de la principiile fundamentale ale egalității de tratament și libertății de circulație a lucrătorilor, trebuie să fie interpretat strict (precum toate excepțiile din Tratate), astfel încât sfera sa să nu poată fi determinată unilateral de către fiecare stat membru fără a fi supus controlului din partea instituțiilor comunitare. Dreptul comunitar urmează, așadar, să aducă limite dreptului național în interpretarea motivelor justificate pentru restricțiile în cauză. Spre exemplu, art.3, par.1 și 2, din Directiva menționată a fost interpretat de Curte în sensul că el nu poate să constituie un temei pentru expulzarea unui resortisant al unui stat membru dacă această expulzare este decisă într-un scop de descurajare în privința celorlalți străini, adică dacă ea este fondată, în termenii jurisdicției naționale, pe motive de "prevenție generală".

Oricum, recurgerea de către autoritățile publice la acest concept în măsură să se justifice restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să fie sub incidența dreptului comunitar, presupune, în orice caz, existența, în plus față de tulburarea ordinei sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei amenințări suficiente și într-adevăr serioase la cerințele de ordine publică afectând unul dintre interesele fundamentale ale societății. Față de acest criteriu -a arătat Curtea – nici-un stat nu poate să reclame că o anumită conduită a unei persoane ar îndeplini această probă dacă el nu ia măsuri represive contra unor comportamente similare în care ar fi implicați proprii resortisanți spre a se asigura egalitatea de tratament (nediscriminarea).

Aceste soluții au contribuit la afirmarea unei evoluții a practicii în materie în comparație cu rezolvările precedente. Astfel, s-a statuat că art. 48 din Tratat și art. 3, par.1, din Directiva Nr. 64/221 trebuie să fie interpretate în sensul că un stat membru, prevalându-se de restricții justificate prin ordinea publică, poate să ia în considerare ca aparținând comportamentului personal al celui interesat faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizație ale căror activități sunt considerate de statul membru ca fiind un pericol social, fără a fi, totuși, interzise, și aceasta chiar dacă nu este impusă vreo restricție resortisanților acestui stat care doresc să exercite o activitate similară aceleia pe care resortisantul altui stat membru intenționează să o exercite în cadrul acelorași grupuri sau organizații.

Cel de-al treilea motiv cu efecte restrictive privește sănătatea publică. În acest scop în Anexa la Directiva menționată sunt prevăzute bolile și incapacități care ar putea amenința sănătatea publică. Ele justifică refuzul de a se permite intrarea într-un teritoriu sau refuzul de emitere a primului permis de ședere. Dacă aceste boli sau incapacități survin după ce acest prim permis de ședere a fost emis, reînnoirea permisului nu poate fi refuzată și expulzarea din teritoriu nu este îngăduită. Unele boli sau incapacități sunt, însă, considerate că ar putea amenința ordinea și securitatea publică (morfinomania, tulburările mentale profunde etc.).

Directiva dispune garanții procedurale pentru cei cărora li s-ar aplica prevederile restrictive mai sus indicate (art. 6-9). Art.6 precizează că rațiunile de ordine publică aflate la baza unei decizii luate în acest sens sunt aduse la cunoștința celui interesat, afară dacă motive ce privesc siguranța statului se opun. În interpretarea Curții de Justiție această comunicare trebuie să se producă în momentul în care măsura restrictivă i-a fost notificată.

3. Libera circulație a persoanelor și securitatea socială

Libertatea de circulație a lucrătorilor trebuie să fie însoțită de măsuri de securitate socială întrucât mijloacele de aplicare a legislațiilor naționale în materie ar putea constitui un obstacol la obiectivele pieții comune. De aceea prin art.42 se instituie un sistem de coordonare a modelelor naționale de securitate socială, Consiliul elaborând reglementări spre a asigura pentru lucrători și dependenții lor cumularea, în scopul dobândirii și menținerii dreptului la beneficiul social și al calculării cuantumului acestuia, a tuturor perioadelor luate în considerare potrivit legilor din diferite state membre, precum și plata de drepturi sociale, persoanelor rezidente pe teritoriile statelor membre.

Tratatul CEE urmărește coordonarea coordonarea prevederilor legislațiilor privind securitatea socială, în scopul evitării instituirii unor bariere în calea liberei muncă. Coordonarea regimurilor de securitate socială nu vizează elaborarea unui sistem autonomde securitate socială propriu lucrătorilor migranți. Sistemele naționale subzistă, dar acestea devin circulații a forței de permeabile în corelarea cu celelalte sisteme de securitate socială. Esențială pentru lucrătorul migrant este prevenirea situației în care ar putea să nu fie asigurat în nici un stat membru (conflict negativ de legi de securitate socială) sau în care ar putea fi asigurat simultan în două sau mai multe state (conflict pozitiv de legi se securitate socială). Regula generală este aceea că legislația aplicabilă este cea a țării unde lucrătorul prestează activitatea, indiferent de domiciliu.

Lucrătorul străin rezident al statelor Uniunii Europene beneficiază de prestații sociale în aceleași condiții ca și naționalii, indiferent de teritoriul pe care el rezidează.

Conform Regulamentului nr. 1408/1971, lucrătorilor li se aplică legislația securității sociale a statului membru în care sunt angajați, indiferent de locul de reședință și sediul întreprinderii încare ei sunt angajați (legea locului muncii)

Principii ale securității sociale:

1. Nediscriminarea bazată pe cetățenie, principiu cuprins in regulamentul nr. 1408/1971, conform căruia “persoanele rezidente pe teritoriul unui stat membru căruia i se aplică regulamentul vor fi subiectul acelorași obligații și se vor bucura de aceleași prestații sub legislația oricărui stat membru ca și naționalii acelui stat”. Străinii, cetățeni ai statelor membre sunt asimilați cetățenilor proprii în ceea ce privește beneficiul prestaților de securitate socială.

2.Plata indiferent de reședință, principiu derivat din TCEE, dezvoltat de Regulamentul nr. 1408/1971, prevede că prestațiile sociale (invaliditate, bătrânețe, accidente de muncă, boli profesionale, ajutoare de deces) obținute sub legislația unuia sau mai multor state membre nu vor face obiectul vreunei reduceri, modificări, suspendări, retrageri sau confiscări pe motiv că beneficiarul își are reședința pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în care instituția responsabilă pentru plată este situată.

3.Nesuprapunerea prestațiilor. Dacă un lucrător a contribuit la sistemele de securitate socială în două sau mai multe state membre, el va beneficia de prestațiile oferite de un singur stat, eventual primind o diferență de la instituțiile competente din alte state care acordă beneficii mai mari.

4.Cumularea perioadelor de asigurare este prevăzută expres in cazul fiecărui tip de prestație. În privința ajutorului de boală Regulamentul nr. 1408/1971 prevede că “Instituția competentă a unui stat membru a cărui legislație asigură dobândirea, reținerea sau acoperirea dreptului la ajutoare sub condiția completării unei perioade de asigurare sau perioade de muncă sau rezidență, va trebui, în măsura necesară, să ia in considerare perioadele de asigurare sau perioadelede muncă sau rezidență avute sub legislația oricărui alt stat membru, precum și perioadele existentesub legislația pe care el o administrează. Lucrătorul migrant poate face uz de toate perioadele (de cotizare, de angajare sau de rezidență) putând solicita prestația unică de la instituția competentă.

5 Păstrarea dreptului la pensie complementară al lucrătorilor salariați care se deplasează în interiorul Comunității.

6. Principiul legislației statului unic, care protejează lucrătorii migranți de obligașia de a plăti contribuții de securitate socială în mai mult de un stat membru al UE și garantează în același timp că aceștia sunt asigurați.

7. Menținerea drepturilor câștigate. Potrivit acestui principiu prestațiile dobândite în conformitate cu legislația unui stat membru sunt plătite beneficiarului, chiar dacă domiciliază în alt stat membru.

4. Vizele, azilul, imigrația și alte politici privind libera circulație a persoanelor

Politici privind vizele

La 7 decembrie 2001 s-a anunțat oficial libera circulație. La Bruxelles, Consiliul Miniștrilor de Justiție și Afaceri interne al Uniunii a decis în unanimitate, ca începând cu 1 ianuarie 2002 să se renunțe la regimul vizelor pentru cetățenii români care călătoresc în spațiul Schengen. Această dispoziție a intrat în vigoare după publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

În momentul încheierii Tratatului de la Amsterdam a fost adoptat un Protocol de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul UE, „menit să includă anumite acorduri și reguli menționate în cadrul UE”.

Conform art. 73 j Consiliul va adopta:

„(1) Măsuri care, în conformitate cu art. 7a, să asigure absența oricărui control al persoanelor, indiferent dacă aceștia sunt cetățeni ai Uniunii sau ai unor terțe state, atunci când traversează frontierele interioare;

(2) Măsuri privind traversaea frontierelor exterioare, care să stabilească:

a) standarde și proceduri care să fie aplicate statelor membre privind efectuarea controlului persoanelor la respectivele frontiere;

b) reguli de acordare a vizei pentru șederi de cel mult trei luni, cuprinzând:

i) lista statelor terțe ai căror cetățeni trebuie să fie în posesia vizei de traversare a frontierelor exterioare, și ale acelora ai căror cetățeni sunt scutiți de această cerință;

ii) procedurile și condițiile de acordare a vizei de către statele membre;

iii) un format unitar pentru vize;

iv) reguli pentru o viză unitară.”

Articolul 2 din acest Protocol menționează că „de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, acquis-ul Schengen, inclusiv deciziile Comitetului Executiv creat prin Acordurile de la Schengen care au fost adoptate înaintea acestei date vor fi imediat aplicabile celor 13 state membre menționate în articolul 1, fără a încălca prevederile paragrafului 2 al acestui articol. De la această dată, Consiliul se înlocuiește prin Comitetul Executiv menționat”.

Mai mult paragraful următor afirmă clar că „atât timp cât măsurile referitoare la cele de mai sus nu au fost luate și fără încălcarea art. 5(2), prevederile și deciziile care alcătuiesc acquis-ul Schengen vor fi considerate documente bazate pe Titlul VI al Tratatului UE”.

Aceasta înseamnă că atât timp cât UE, pe baza deciziilor Consiliului, va avea propriile reguli și proceduri, prevederile Acordurilor de la Schengen se vor aplica.

Câtă vreme libera circulație este pusă în discuție, referirea la dimensiunile drepturilor omului nu poate fi evitată, căci art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la libera circulație și la rezidență în interiorul frontierelor fiecărui stat.

2. Orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa proprie, și să se întoracă în țara sa.”

La rândul său, art. 12 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice stabilește că:

„1. Orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat va avea pe acel teritoriu, dreptul la libera circulație și libertatea de a-și alege reședința.

2. Orice persoană va fi liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.”

Singurele restricții admise în exercitarea acestui drept se referă la protejarea securițății naționale, la ordinea publică, la sănătatea și morala publică, la drepturile altor persoane.

Este evident că atunci când este vorba despre libertatea de circulație, aceste documente plasează responsabilitatea respectării acestui drept pe umerii statului în care persoana trăiește deja sau în care își are reședința.

De aceea este foarte dificil a se invoca dimensiunea drepturilor omului atunci când i se cere unei țări să accepte intrarea fără nici o restricție a unei persoane care nu este cetățean al acelei țări sau nu-și are reședința pe acel teritoriu. Desigur, că restricțiile trebuie să fie rezonabile, în caz contrar fiind limitată nu numai exercitarea dreptului, ci dreptul ca atare fiind amenințat.

În același timp, există o tendință generală, mai ales în rândul țărilor prospere, de a limita pe cât posibil, șansa unor persoane din terțe state de a intra pe teritoriul lor, iar mulți consideră că nu este exagerat să se afirme că spațiul Schengen trădează tendința de a deveni o fortăreață Schengen.

România a făcut progrese semnificative în alinierea la politica de vize a UE.

Condițiile și criteriile de obținere a vizei au fost specificate în normele metodologice de implementare a Legii privind regimul străinilor în România nr. 123/ 2001 (Hotărârea Guvernului nr. 476/ 2001) și în instrucțiunile comune ale Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Administrației și Internelor, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, publicate în 29 mai 2001.

Recomandările pe termen scurt și mediu în alinierea la politica de vize a UE, către România, sunt că aceasta trebuie să continue acțiunile în special în vederea introducerii obligațivității vizei pentru țările cu un înalt potențial de migrație.

„Deși, de facto, Instrucțiunile Consulare române, concordă cu Instrucțiunile Consulare comune, implementarea de iure a acestora se va face în momentul aderării”.

În ceea ce privește capacitatea administrativă de implementare a politicii în domeniul vizelor, în România, este asigurată de Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Administrației și Internelor.

Toate cererile de viză sunt trimise de misiunile diplomatice Centrului Național pentru Vize care ia decizia finală asupra eliberării vizei, cererile cetățenilor țărilor cu tendințe de migrare fiind trimise pentru o verificare suplimentară Direcției pentru Străini și Probleme de Migrație din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

În acest sens, Ordonanța de Urgență nr. 194 din 27 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România oferă o reglementare clară în materia vizelor. Ordonanța reglementează în art. 20 tipurile de vize ce pot fi acordate, care diferă în funcție de scopurile pentru care se acordă:

a) viza de tranzit aeroportuar, identificată prin simbolul A;

b) viza de tranzit, identificată prin simbolul B;

c) viza de scurtă ședere, identificată prin unul dintre următoarele simboluri, în funcție de activitatea pe care urmează să o desfășoare în România străinul căruia i-a fost acordată:

– misiune, identificată prin simbolul C/M;

– turism, identificată prin simbolul C/TU;

– vizită, identificată prin simbolul C/VV;

– afaceri, identificată prin simbolul C/A;

– transport, identificată prin simbolul C/TR;

– activități sportive, identificată prin simbolul C/SP;

– activități culturale, științifice, umanitare, tratament medical de scurtă durată sau alte activități care nu contravin legilor române, identificată prin simbolul C/ZA;

d) viză de lungă ședere, identificată prin unul din următoarele simboluri, în funcție de activitatea pe care urmează să o desfășoare în România străinul căruia i-a fost acordată:

– desfășurarea de activități economice, identificată prin simbolul D/AE;

– desfășurarea de activități profesionale, identificată prin simbolul D/AP;

– desfășurarea de activități comerciale, identificată prin simbolul D/AC;

– angajare în muncă, identificată prin simbolul D/AM;

– studii, identificată prin simbolul D/SD;

– reîntregirea familiei, identificată prin simbolul D/VF;

– intrarea în România a străinilor căsătoriți cu cetățeni
români, identificată prin simbolul D/RU; '

– alte scopuri, identificată prin simbolul S/AS;

e) viza diplomatică și viza de serviciu, identificată prin simbolul DS;

f) viza colectivă, identificată prin simbolul CL/B sau CL/TU, după cum este acordată în scop de tranzit, respectiv turism.

Ordonanța stabilește condițiile generale de acordare a vizelor, condiții speciale cerute pentru acordarea fiecărui tip de viză în parte, precum și procedura aplicabilă.

Anexa I a Regulamentului Consiliului nr. 539/2001 conține ,,lista pozitivă" (lista țărilor ai căror cetățeni nu au nevoie de viză pentru a intra în spațiul comunitar, iar Anexa II a Regulamentului conține ,,lista negativă" (lista țărilor ai căror cetățeni au nevoie de viză pentru a intra în spațiul comunitar).

În domeniul armonizării legislației României cu reglementările ,,listei pozitive" a Uniunii Europene, au fost transmise de România proiecte de acorduri bilaterale privind regimul călătoriilor către autoritățile statelor cuprinse în ,,lista pozitivă" a Uniunii Europene.

În privința ,,listei negative", recomandările pe termen scurt și mediu pentru România sunt de a introduce obligațivitatea vizei pentru cetățenii țărilor cu un mare potențial de migrație. Condiții deosebit de stricte sunt aplicate de către România cetățenilor a 86 de țări cu înalte tendințe de migrare.

Capacitatea administrativă și instituțională a politicii în domeniul vizelor din România este asigurată de Ministerul Administrației și Internelor și de Ministerul Afacerilor Externe.

Toate solicitările de viză sunt trimise de misiunile diplomatice centrului Național pentru Vize, care are atribuții privind acordarea vizei.

Cererile cetățenilor aparținând țărilor cu tendințe de migrare sunt trimise, pentru efectuarea unor verificări suplimentare și Direcției pentru Străini și Probleme de Migrație din Ministerul Administrației și Internelor.

Controlul frontierelor și migrația

Dispariția frontierelor și libera circulație a persoanelor poate duce la apariția unor probleme legate de migrația clandestină. Art. 3 și 8 din Convenția Schengen reglementează modul de supraveghere și control al frontierelor externe. Pe lângă stabilirea unor liste a țărilor terțe ai căror cetățeni au nevoie de viză sau nu, pentru a intra în spațiul comunitar, au fost luate o serie de măsuri privind controlul și securitatea frontierelor UE în țările ce constitue frontiere externe ale spațiului.

Frontierele interne pot fi trecute prin orice loc, fără efectuarea vreunui control al persoanelor. Totuși, pentru motive de ordine publică sau securitate națională, o Parte Contractantă poate decide, după consultarea celorlalte Părți, ca în cursul unei perioade limitate vor fi efectuate controale naționale la frontierele interne, adaptate la situația apărută.

Frontierele externe pot fi trecute numai la punctele de trecere a frontierei și potrivit orarului de funcționare al acestora (art. 2 și art. 3 din Convenția Schengen).

Intrarea pe teritoriile Părților Contractante pentru o ședere care nu depășește 3 luni poate fi acordată străinului care îndeplinește următoarele condiții:

posedă un document sau documente valabile – stabilite de Comitetul Executiv, care îi permit trecerea frontierei;

este în posesia unei vize valabile, dacă aceasta este cerută;

prezintă, dacă este cazul, documentele care justifică scopul și condițiile șederii planificate și dispune de mijloace de subzistență atât pentru șederea propusă cât și pentru întoarcerea în țara de proveniență sau pentru tranzitul spre un stat terț în care admiterea sa este garantată, sau este în măsură să dobândească în mod legal aceste mijloace;

nu este semnalat ca inadmisibil;

nu este considerat o amenințare pentru ordinea publică, securitatea națională sau relațiile internaționale ale uneia dintre părți.

Intrarea în spațiul Schengen trebuie refuzată străinului ce nu îndeplinește toate aceste condiții, în afară de cazul în care una din Părți consideră că este necesar să se deroge de la acest principiu pentru motive umanitare sau de interes național.

Circulația transfrontalieră la frontierele externe este supusă controlului autorităților competente. Controlul se efectuează potrivit unor principii uniforme, în cadrul competențelor naționale, ținându-se cont de interesele tuturor Părților:

controlul persoanelor cuprinde nu numai verificarea documentelor de călătorie și a celorlalte condiții de intrare, de ședere, de muncă și de ieșire, ci și identificarea și prevenirea amenințărilor la adresa securității naționale și a ordinii publice (terorism, trafic de droguri);

toate persoanele trebuie să fie supuse cel puțin unui control care să permită stabilirea identității pa baza documentelor de călătorie;

la intrare, străinii trebuie să fie supuși unui control amănunțit;

la ieșire, se va proceda la un control impus în interesul Părților Contractante, conform regimului juridic al străinilor (art. 6 din Convenția Schengen).

În vederea creării unui spațiu sigur, cu frontiere sigure, și a combate migrațiile ilegale este nevoie de o cooperare a statelor în acest domeniu. Programe privind cooperarea între administrațiile vamale ale statelor membre sau între serviciile de poliție, precum Europol, ori programe de cooperare în domeniul judiciar, precum Programul Grotius, duc la realizarea unei solidarități între state și la crearea unui spațiu comunitar sigur.

În acest sens au fost adoptate Regulamentul Consiliului 743/ 2002 și Convenția Europeană ce stabilește un cadru general comunitar de activitate, în vederea facilitării cooperării judiciare în materie civilă. La aceeași temă se referă Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 privind măsurile de control și sancțiunile penale în domeniul drogurilor.

Una din gravele probleme cu care se confruntă Uniunea Europeană, ca și întreaga comunitate internațională, este amenințarea teroristă. Este, alături de traficul de droguri, una din cele mai negative aspecte ale libertății de circulație.

Terorismul se prezintă ca un fenomen foarte complex, cu manifestări extrem de violente, desfășurate de cele mai multe ori prin surprindere, împotriva unor ținte precise, care, în general, nu se pot apăra.

Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană prin liberalizarea granițelor acționează din păcate ca un factor favorizator a acestor manifestări distructive.

În urma ultimelor atentate ce au atins spațiul Schengen (Madrid, 11 martie 2004) s-a dovedit că această realitate trebuie combătută printr-o strategie comună a Comunității, bazată pe crearea și menținerea unei situații strategice dominate de un sistem coerent și permanent de supraveghere civilă și militară.

Pentru armonizarea prevederilor interne cu cele comunitare în domeniu, se impune ca România să inițieze un Plan de Acțiune Schengen.

De asemenea, se impune o mai bună cooperare cu statele comunitare în ceea ce privește gestionarea frontierei și combaterea corupției.

În domeniul controlului frontierelor externe în iunie 2001 au fost adoptate două ordonanțe de urgență:

– Ordonanța de Urgență nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României;

– Ordonanța de Urgență nr. 104/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră – care stabilește o nouă structură organizatorică și un nou cadru pentru cooperarea cu instituții similare europene.

Tot în anul 2001 au fost înlocuite pașapoartele existente cu un tip nou de pașaport, care conține caracteristici suplimentare de securitate.

În privința migrației, România a încheiat acorduri de readmisie cu toate statele membre comunitare, cu excepția Angliei și Portugaliei.

Totuși, fenomenul migrației nu este încă monitorizat, posturile de frontieră nefiind încă conectate ,,on-line" cu baza de date centralizată privind migrația, ceea ce face greu de ținut o evidență exactă a fenomenului migrației.

Probleme privind cererea de azil și libera circulație a lucrătorilor

Părțile Contractante (semnatarii Convenției Schengen) se obligă să asigure examinarea fiecărei cereri de azil depuse de un străin pe teritoriul uneia din ele:

dacă o Parte Contractantă a eliberat solicitantului de azil o viză de orice natură sau un permis de ședere, ea este responsabilă pentru examinarea cererii; dacă viza a fost eliberată cu autorizarea altei Părți Contractante, este responsabilă cea care a acordat autorizația;

dacă mai multe Părți au eliberat solicitantului de azil o viză de orice natură sau un permis de ședere, Partea responsabilă este cea care a eliberat viza sau permisul de ședere care expiră ultimul;

dacă solicitantul de azil este scutit de Părțile Contractante de obligația de a obține viză, este responsabilă Partea prin a cărei frontieră externă a intrat solicitantul de azil;

dacă un străin a cărui cerere de azil este deja în curs de examinare la una din Părțile Contractante introduce o nouă cerere, este responsabilă Partea la care cererea sa află în curs de examinare (art. 30 din Convenția Schengen).

Fiecare Parte transmite celorlalte, la cererea acestora, datele deținute cu privire la un solicitant de azil, care sunt necesare pentru:

determinarea Părții responsabile pentru examinarea cererii de azil;

examinarea cererii de azil.

Aceste date se referă la:

identitate;

documente de identitate și de călătorie;

locurile de ședere și itinerariile călătoriilor;

permisele de ședere sau vizele eliberate de o Parte Contractantă;

locul depunerii cererii de azil (art. 38 din Convenția Schengen).

Prin art. 48 par. 1 (în numerotarea și conținutul precedentului tratat – în prezent art. 39), s-a prevăzut ca libera circulație a lucrătorilor să fie realizată în cadrul Comunității până cel târziu la sfârșitul perioadei de tranziție.

Ea este reglementată prin Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului din 5 octombrie 1968 privind libertatea de circulație pentru lucrători în cadrul Comunității și prin Directiva nr. 68/360 din 15 octombrie 1968 a Consiliului privind abolirea restricțiilor asupra circulației și rezidenței în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile lor.

Libertatea de circulație implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate între lucrătorii statelor membre în ceea ce privește remunerarea, angajarea și alte condiții de muncă și de angajare.

Libertatea de circulație a lucrătorilor implică, sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, patru coordonate, potrivit art. 39:

acceptarea ofertelor de angajare într-adevăr facute;

deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre pentru acest scop;

șederea într-un stat membru în scopul angajării potrivit prevederilor de angajare a cetățenilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau acțiune administrativă;

rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost angajată în acest stat.

Pentru ca membrii de familie să aibă drept de ședere în alt stat, este necesar ca unul dintre soți să-și fi exercitat dreptul său la libera circulație, dreptul acestor membri nefiind un drept propriu, ci unul derivat.

În vederea armonizării legislației cu dreptul comunitar în acest domeniu, au fost adoptate reglementări interne privind:

– Legea nr. 323/2001 privind regimul refugiaților în România;

– Ordinul comun al Ministerului de Interne și Ministerului Afacerilor externe nr. 213/A/2001 privind reunificarea familiei;

– Hotărârea Guvernului nr. 119/2002 după intrarea în vigoare a căreia au fost derulate activități în vederea integrării socio-profesionale a refugiaților, prin compartimentul special înființat în acest scop, Oficiul Național pentru Refugiați (O.N.R.).

CAPITOLUL III

LIBERTATEA DE PRESTARE A SERVICIILOR
1. Noțiunea de „prestare de servicii”. Regimul juridic general

Libera circulație a serviciilor are la bază dispozițiile art. 52(43) din Tratatul CE, care se referă la dreptul de stabilire în spațiul comunitar, precum și dispozițiile art. 59(49) – 66 (55) din Tratat, care reglementează în mod concret serviciile.

Aceste dispoziții de bază sunt completate cu reglementări interne adoptate de instituțiile comunitare.

Libera circulație a serviciilor constă in dreptul de a oferi servicii pe teritoriul statelor membre plecând de la un sediu (principal sau secundar ) stabilit in Uniunea Europeană. Ea este o componentă importantă pentru funcționarea pieții unice . Baza legală se regaseste in art.49-55 (ex. 59-66) din Tratatul de la Roma (CEE).

Conform art.III-30 din Convenția Europeană sunt considerate servicii, acelea care sunt in mod normal furnizate contra unei remunerații, in măsura in care ele nu sunt cârmuite de prevederile privind libertatea de circulație a mărfurilor, capitalului si persoanelor, si ele includ, in special, activitățile cu caracter industrial, comercial , activitățile artizanale si cele prestate in cadrul profesiunilor liberale .Ea are, asadar, un caracter „rezidual“ sau „subsidiar“, dar poate fi clarificata in baza a trei criterii stabilite prin jurisprudenta CJCE de la Luxemburg:

Prestatorul serviciilor trebuie sa fie stabilit intr-un stat membru al Uniunii Europene, altul decât acela al destinatarului prestației astfel incât să existe o trecere a unei frontiere interioare UE .

Prestatorul trebuie sa fi fost stabilit in spațiul Pieței unice europene.

Prestația trebuie sa fie furnizată contra unei remunerații.

Libera circulație a serviciilor se poate prezenta sub doua modalități:

– libera circulație a serviciilor active, care presupune ca furnizorul să se deplaseze din statul în care este stabilit în statul unde se află beneficiarul serviciului;

– libera circulație a serviciilor pasive, care presupune ca beneficiarul prestației să se deplaseze din statul unde este stabilit în alt stat membru unde se află stabilit furnizorul serviciului, în scopul încheierii unui contract.

O variantă intermediară o reprezintă situația în care nici furnizorul, nici beneficiarul prestației nu se deplasează dintr-un stat în altul, furnizarea serviciilor fiind realizată prin poștă, telefon, telegramă, terminale de computer, etc.

a) Regimul juridic al liberei circulații a serviciilor active

Pentru realizarea efectivă a liberei circulații a serviciilor, legislația națională nu trebuie să impună restricții în calea acestei libertăți, cu excepția celor prevăzute în tratat, respectiv exercitarea autorității publice și motivele de securitate sau sănătate publică.

În acest sens, sunt interzise discriminările în funcție de criteriul naționalității sau al rezidenței prestatorului. De asemenea sunt interzise măsurile privind dubla impozitare (prestatorul de servicii care suportă plata taxelor în țara de origine, va fi scutit de plata acestora în țara unde prestează serviciul). Sunt interzise și măsurile naționale restrictive aplicate în mod discriminatoriu.

Cu privire la acest aspect se constată în legislațiile naționale existența unor măsuri care reglementează accesul la exercitarea unor activități.

În acest sens, pentru exercitarea unor profesii este necesară deținerea unor titluri, diplome sau calificări profesionale, sau deținerea unor autorizații administrative prealabile. În lipsa unei legislații armonizate, statele membre pot să fixeze anumite standarde pentru calificarea de exercitare a unor profesii, îngreunând libera circulație a serviciilor.

Pentru eliminarea acestor neajunsuri au fost adoptate o serie de directive în scopul recunoașterii reciproce a calificărilor profesionale.

Conform dispozițiilor acestor directive se instituie principiul de bază al recunoașterii reciproce a diplomelor. Recunoașterea reciprocă a diplomelor permite lucrătorilor să presteze servicii și să se angajeze ca salariați în celelalte state membre.

Totuși, statul pe teritoriul căruia se solicită recunoașterea poate impune unele condiții suplimentare în unele situații: când durata de pregătire este mai lungă sau esențial diferită decât cea din statul în care s-a făcut atestarea, când se impune dobândirea unei experiențe profesionale pentru a compensa diferențele de durată a studiilor etc.

Curtea de Justiție a precizat că recunoașterea diplomelor de către un anumit stat membru nu leagă celelalte state membre.

Curtea de Justiție a stabilit o serie de criterii generale de identificare a măsurilor naționale care vizează aplicarea unor restricții în calea liberei circulări a serviciilor. Curtea de Justiție a identificat însă și un ansamblu de măsuri naționale care pot fi aplicate, restricționând astfel libera circulație a serviciilor, aceste măsuri fiind justificate prin rațiuni de interes general, ca de exemplu:

– domeniul în care se ia măsura nu a fost încă armonizat la nivel comunitar;

– măsura urmărește protejarea unui interes general;

– măsura să nu fie discriminatorie;

– aplicarea măsurii sa fie în mod obiectiv necesară;

– aplicarea măsurii sa fie proporțională cu scopul propus;

– măsura luată să respecte principiul recunoașterii reciproce.

Calificarea măsurilor de interes general care justifică aplicarea unor limitări în calea liberei circulații a serviciilor nu este limitativ stabilită de Curtea de Justiție, putând fi identificate noi cazuri, cu prilejul soluționării unor spete. În practica Curții de Justiției au fost calificate drept măsuri de interes general care ar putea justifica aplicarea unor limitări, de exemplu: etica, religia, morala, deontologia profesională, buna administrare a justiției.

Curtea de Justiție a considerat că măsurile justificate de interesul public general trebuie să fie impuse, pentru a produce efectul restrictiv, tuturor persoanelor sau întreprinderilor care funcționează în statul membru în care serviciul urmează să fie furnizat, în măsura în care acest interes nu este salvgardat prin prevederile care se aplică furnizorului de servicii în statul membru unde este stabilit.

Principiul nediscriminării între lucrătorii proprii unui stat membru și lucrătorii provenind din alte state membre a fost enunțat atât prin dispozițiile art. 58 (48) din Tratatul CE (privind societățile), cât și prin dispozițiile Regulamentului nr. 1612/68 al Consiliului.

Curtea de Justiție a precizat că Regulamentul nr. 1612/68 aplică un tratament nediscriminatoriu lucrătorilor provenind din alte state membre față de lucrătorii naționali, stabilind aplicarea generală a regulilor naționale pentru condițiile de muncă.

b) Regimul juridic al liberei circulații a serviciilor pasive

Tratatul nu prevede în mod expres această modalitate de prestare a serviciilor, însă, printr-o interpretare extensivă a textului, poate fi admisă ipoteza deplasării destinatarului serviciului în țara unde se află stabilit prestatorul acestui serviciu. Dispozițiile art. 59 (48) alin. 1 reglementează interzicerea restricțiilor asupra liberei prestări a serviciilor în ceea ce ii privește pe resortisanții statelor membre stabiliți într-o țară a Comunității, diferită de cea a destinatarului prestării.

Libertatea destinatarului serviciilor de a se deplasa în alt stat membru pentru a beneficia de aceste servicii reprezintă o formă corelativă a dreptului furnizorului de a se deplasa în spațiul comunitar pentru a-și oferi serviciile, ambele forme de manifestare reprezentând modalități de realizare deplină a liberei circulații a serviciilor.

Cu privire la libera circulație a serviciilor pasive, Curtea de Justiție a decis că libertatea de a furniza servicii presupune libertatea pentru destinatari, inclusiv pentru turiști, de a se deplasa în alt stat membru în scopul de a beneficia de servicii, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat. În mod concret, s-a arătat că, deoarece vizitarea muzeelor reprezintă unul din motivele importante pentru care se deplasează turiștii dintr-o țară în alta, discriminarea privind accesul în muzee pe criteriul naționalității reprezintă o formă de încălcare a liberei circulații a serviciilor.

c) Regimul juridic al liberei circulații a serviciilor prin corespondență.

În interpretarea textului prevăzut de art. 59 (49) alin. 1 din Tratat s-a admis faptul că pot fi contractate servicii și fără deplasarea dintr-un stat membru în altul a furnizorului sau destinatarului serviciilor.

În această situație furnizarea serviciilor se realizează prin informații, oferte de servicii acceptate, consultații etc., realizate prin intermediul mijloacelor de comunicare: poștă, telefon, telegrama, publicitate etc.

Și această modalitate de realizare a liberei circulații a serviciilor beneficiază de protecție jurisdicțională comunitară, fiind interzise restricțiile impuse atât de statul furnizorului, cât și de statul destinatarului serviciilor. Restricțiile admise sunt aceleași ca și în cazul liberei circulații a serviciilor active.

2. Principalele categorii de prestări servicii care beneficiază de libertatea comunitară

Tratatul de la Roma CE prevede în art. 59 (49) par. 1 că restricțiile asupra liberei prestări a serviciilor în interiorul Comunității sunt interzise în ceea ce privește pe resortisanții statelor membre stabiliți într-o țară a Comunității diferită de cea a destinatarului prestației.

Conform dispozițiilor art. 60 (50) alin. 2 din tratat, serviciile cuprind în special:

– activități cu caracter industrial;

– activități cu caracter comercial;

– activități artizanale;

– activitățile profesiunilor liberale.

Prestatorul serviciilor poate să își exercite și cu titlu temporar activitatea în țara în care este furnizată prestația, în aceleași condiții ca cele pe care această țară le impune propriilor săi resortisanți, conform dispozițiilor art. 60 (50) alin. 3 din Tratat.

În această situație prestatorul nu trebuie să se stabilească pe teritoriul statului unde prestează serviciul pentru că atunci ne-am afla în prezența libertății de stabilire.

Beneficiarii liberei circulații a serviciilor sunt persoanele fizice și persoanele juridice care pun activitățile lor și plasează în câmpul de aplicare a dreptului comunitar.

Persoana fizică, ca resortisant al unui stat comunitar trebuie să aibă cetățenia statului respectiv, determinarea și calificarea cetățeniei fiind de competența statului a cărui cetățenie se invocă. Persoanele fizice cu dublă cetățenie, una aparținând unui stat membru și alta unui stat terț, va beneficia de drepturile acordate de legislația comunitară dacă invocă cetățenia statului membru al Comunității.

În privința persoanelor juridice, sistemele naționale cuprind reglementări diferite relative la recunoașterea acestora. Prin dispozițiile art. 58 (48) din Tratatul CE au fost instituite regulile generale prin care se asigură recunoașterea reciprocă a societăților în domeniul libertății de stabilire și a liberei circulații a serviciilor.

În acest sens, conform art. 58 (48) alin. 1, societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și avându-și sediul statutar, administrația centrală sau stabilimentul principal în interiorul Comunității sunt asimilate, pentru aplicarea dispozițiilor prezentului articol, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

Prin societăți se înțeleg societățile civile sau comerciale, inclusiv cooperativele și celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția societăților fără scop lucrativ.

Prestarea serviciilor se poate efectua în orice domeniu de activitate: turism, transporturi, asigurări sector bancar, sport profesionist, jocuri de noroc, profesii liberale, publicitate, emisiuni televizate etc.

În aplicarea art. 57 Consiliul a stabilit măsuri specifice prin unele directive în domeniile comerțului cu ridicata, al comerțului cu amănuntul și al industriei și artizanatului, înlăturându-se, cu efect temporar, obstacolele privind libertatea de stabilire a străinilor rezultând din cerințele de calificare profesională și de cunoștințe comerciale, ce pot să fie probate de activități asemănătoare în alte state membre timp de trei ani. Spre exemplu, prin Directiva Nr. 64/427 din 7 iulie 1964 s-au fixat prevederi specifice, detaliate, privind măsuri tranzitorii cu privire la activitățile persoanelor nesalariate în industriile prelucrătoare aparținând ISIC (Industrie și mica Industrie artizanală), ea fiind destinată să faciliteze realizarea libertății de stabilire și de furnizare a serviciilor în acest larg grup de activități comerciale până când se vor fi armonizat condițiile de acces la comerțul în cauză în diferitele state membre.

3. Libertatea de furnizare a serviciilor. Ipoteze

In practica au fost constatate situații in care o obligație de stabilire impusă de legislația națională nega complet libertatea de prestare a serviciilor, mai ales pe anumite piețe ale serviciilor, care printr-o reglementare deosebită erau protejate contra concurenței si in interesul beneficiarilor.

Libera circulație a serviciilor nu conduce prin sine insăși precum dreptul la libera stabilire, la o integrare durabila a intreprinderilor pe piața țării de primire a serviciilor, nu de puține ori intreprinderile si beneficiarii serviciilor ramânând stabiliți in statele sediilor lor. Aceasta face ca intreprinderile ofertante să fie autorizate, când furnizeaza astfel de servicii, să se orienteze, in primul rând, dupa piața lor de proveniență si dupa cadrul lor juridic, lucru admisibil din motive de nediscriminare sau de inlăturare a unor cerințe care ar duce la interzicerea sau afectarea activității prestatorilor de servicii.

Transmiterea de semnale de televiziune, inclusiv cele de natura publicitară, a fost considerată că intră, ca atare, in sfera regulilor Tratatului privind serviciile ( având in vedere caracterul ei ), dar comerțul cu mărfuri, inregistrări sonore, filme, aparate si alte produse folosite pentru difuzare este supus regulilor privind libera circulație a mărfurilor. Asociind aceste doua libertăți, s-a statuat ca drepturile excusive de care beneficiază o intreprindere de a transmite publicitate prin televiziune nu sunt compatibile cu libera circulație a produselor, a căror desfacere aceasta publicitate este destinată sa o promoveze.

Situația ar fi diferita atunci drepturile exclusive ar fi destinate sa favorizeze in cadrul Comunității anumite canale comerciale ori anumite relații economice in raport cu alții.

După cum rezultă din art.60 alin. 3, regulile privind libertatea de a furniza servicii cuprind, – cel puțin când furnizorul se deplasează in scopul de a presta serviciile sale -, situația in care o persoana se deplasează, dintr-un stat membru in alt stat membru, nu pentru scopuri de stabilire aici, ci pentru a continua in acest loc activitatea sa de bază temporară. Aceasta natura temporară a activităților in discuție trebuie sa fie determinată in lumina duratei lor, a regularității, periodicitățtii si continuitățtii, dar aceasta nu inseamnă ca furnizorul de servicii in ințelesul Tratatului nu se poate dota el insuși cu o anumită formă de suprastructura in statul-gazda ( incluzând un birou, cabinete sau camere de consultare ) in măsura necesară pentru scopul executării serviciilor in discuție.

Libertatea de a furniza servicii fiind, asadar, unul dintre principiile fundamentale ale Tratatului, el nu poate fi restrâns, in consecință, decât numai prin prevederi care sunt justificate de interesul public general. Curtea de justiție a considerat ca aceste prevederi trebuie să fie impuse, spre a avea efectul restrictiv, tuturor persoanelor sau intreprinderilor care funcționeaza in statul membru in care serviciul urmează sa fie furnizat, in măsura in care acest interes nu este salvgardat prin prevederile cărora le este supus furnizorul de servicii in statul membru al stabilimentului său. In același timp, unui stat membru nu i se poate nega dreptul de a lua măsuri spre a impiedica exercitarea de către o persoană care furnizează servicii, a cărei activitate este complet sau in principal indreptata spre teritoriul său, a libertății garantate de Tratat, in scopul de a evita regulile care ar fi aplicabile dacă ea s-ar fi stabilit in cadrul acelui stat.

Curtea a mai decis in legatura cu aplicarea art.59 ca, atât timp cât această dispoziție interzice restricțiile la libertatea de a furniza servicii, ea nu cuprinde, prin urmare, limite privind exercitarea unor activități economice care iși au originea lor in aplicarea legislației naționale pentru protecția proprietății intelectuale, afară de cazul când această aplicare constituie un mijloc de discriminare arbitrară ori o restricție disimulată asupra comerțului intre statele membre.

Art. 59 nu poate fi invocat când situația nu prezintă nici un factor de legătura cu aspectul comunitar al liberei prestări a serviciilor, adică faptul ca prestatorul si destinatarul lor să fie stabiliți in două state diferite.

CAPITOLUL IV

BENEFICIARII LIBERTĂȚII DE CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI SERVICIILOR
1. Persoanele fizice și persoanele juridice

Tratatul de la Roma (CEE) stabilește ca beneficiarii liberei circulații a serviciilor sunt persoane fizice si persoane juridice care prin specificul sau activitățile lor se plasează in câmpul de aplicare al dreptului comunitar. Față de oricare alte subiecte de drept, libera circulație a serviciilor nu se aplică. Astfel

– persoanele fizice – este rezident comunitar orice persoană care are cetățenia unui stat membru al UE;

– persoanele juridice – In dreptul comunitar nu există un sistem general de recunoaștere a societăților si a persoanelor juridice. Sistemele juridice ale statelor membre ale UE sunt foarte diferite, totuși, in articolul 48 (ex-58) al Tratatului de la Roma (CEE) au fost instituite anumite reguli ce asigură recunoașterea reciprocă a societăților in domeniul libertății de stabilire si a liberei circulații a serviciilor.

Beneficiarii libertății de circulație așa cum este prevăzută în Tratat și în legislația subsidiară sunt lucrătorii salariați și membrii lor de familie. Categoria lucrătorilor salariați a primit o largă accepțiune. Astfel, s-a considerat că există activitate salariată chiar dacă activitatea nu este decât ocazională și remunerarea este inferioară minimului legal; este suficient ca activitatea să fie efectivă, și nu pur și simplu voluntară. Oricum, termenul ”cetățean” nu coincide cu termenul “muncitor” în sensul art. 39( 48 TCE). Din păcate nu ne putem baza nici pe Tratat, nici pe legislația derivată pentru a da o definiție termenului “muncitor”. Încă o dată, a fost de competența Curții de Justiție să determine atât semnificația cât și sfera termenului. Prima definiție concludentă a fost dată în cazul Levin. În acest caz, CEJ a emis o declarație generală de principiu conform căreia reglementările referitoare la libera circulație a muncitorilor se aplică numai ,,activităților eficiente și reale, fiind excluse activitățile la scară atât de redusă încât pot fi privite ca fiind marginale sau minore.” Astfel, a concluzionat CEJ, aceste reglementări sunt garantate numai pentru ,,libera circulație a persoanelor care depun sau doresc să depună o activitate economică.”

Este necesar ca deplasarea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerința unei activități economice, neexistând încă dreptul de ședere în oricare stat membru independent de activitatea profesională.

Potrivit Regulamentului menționat, art. 10 și 11, pentru că membrii de familie să aibă un drept de ședere în alt stat este necesar ca unul dintre soți să-și fi exercitat dreptul său la libera circulație, dreptul acestor membri nefiind un drept propriu, ci unul derivat. Așa cum s-a relevat în practică, Regulile din Tratat care reglementează libera circulație a lucrătorilor și regulamentelor adoptate pentru a le implementa nu pot fi aplicate cazurilor care nu au nici un factor care să le lege de oricare dintre situațiile cârmuite de dreptul comunitar și ale căror elemente sunt toate pur interne unui singur stat membru, astfel că un național al unui stat nemembru, căsătorit cu un lucrător care are naționalitatea unui stat membru, nu poate să invoce dreptul conferit de art. 11 din Regulamentul în discuție, dacă acest lucrător nu a exercitat niciodată dreptul la libera circulație în cadrul Comunității. Situațiile pur interne dintr-un stat nu intră, evident, în sfera de aplicare a art. 48. Deoarece prevederile Tratatului privind libertatea de circulație a persoanelor nu pot fi aplicate activităților care sunt limitate, în toate privințele, în cadrul unui singur stat, Curtea de Justiție a afirmat imposibilitatea pentru un resortisant al unui stat membru care nu a exercitat niciodată dreptul la libera circulație în cadrul Comunității de a invoca art.7 (în prezent art.6) și art.48 împotriva statului membru al cărui resortisant este, cu privire la condițiile ce cârmuiesc încadrarea sa într-un post pe teritoriul acelui stat.

Prin Directiva Nr. 90/364 din 28 iunie 1990, a Consiliului, s-a reglementat dreptul de ședere al resortisanților unui stat membru care nu au beneficiul acestui drept în baza altor dispoziții de drept comunitar, precum și al familiilor lor – soț, descendenți în întreținere, ascendenți ai titularilor sau ai soțului, care sunt în întreținere. Ei beneficiază de acest drept indiferent de naționalitate.

Dreptul de ședere al lucrătorilor salariați și nesalariați (independenți) care au încetat activitatea lor profesională a făcut obiectul Directivei Nr. 90/365 din 28 iunie 1990, a Consiliului, ale cărei dispoziții diferă de cele ale Directivei precedente numai privind categoria beneficiarilor și condițiilor de admisibilitate în sensul că solicitanții trebuie să fi beneficiat de o pensie de invaliditate, de prepensionare, sau de limită de vârstă ori de îndemnizație de accident de muncă sau de boală profesională, de nivel suficient pentru ca durata șederii să nu devină o sarcină împovărătoare pentru asistența socială a statului de primire.

Dreptul de ședere al studenților este reglementat prin Directiva din 29 octombrie 1993 a Consiliului. Beneficiul acestui drept este asigurat potrivit acestei Directive când el nu este întemeiat pe alte dispoziții (soț, copii în întreținere). Durata dreptului de ședere este limitată numai la durata studiilor și el nu constituie un temei al unui drept de plată a unei burse. Dreptul de ședere este condiționat de o asigurare față de statul de primire printr-o declarație (sau alt mijloc echivalent) din partea studentului că el dispune de resurse prin care se evită intrarea în sarcina asistenței sociale a statului respectiv, de încheierea unei asigurări de boală și de înscrierea într-o instituție agreată pentru a se urma aici pregătirea profesională.

Dacă membrul de familie al studentului nu are naționalitatea statului membru, el va primi un document de ședere cu aceeași valabilitate ca în cazul celui eliberat studentului. Condițiile de eliberare a cărților de identitate și statutul beneficiarilor nu diferă de cele prevăzute în Directivele precedente.

Împrejurarea că persoana în cauză lucrează cu program redus sau obține un

salariu inferior celui considerat în statul de primire ca fiind necesar pentru subzistență,

nu prezintă relevanță, indiferent dacă ea are ori nu alte venituri, cu condiția ca

activitatea desfășurată să nu fie marginală sau accesorie.

De asemenea, motivele care au înrâurit decizia unei persoane de a-și căuta un

loc de muncă în alt stat membru nu au însemnătate pentru aplicarea prevederilor art. 39

din Tratatul C.E., în situația în care persoana în cauză dorește să exercite o activitate

reală și efectivă.

Lucrătorii independenți. Prevederile esențiale referitoare la lucrătorii independenți sunt cuprinse la art. 43 și 49 din Tratatul C.E. Potrivit art. 43, consacrat dreptului de stabilire, restricțiile privind libertatea de stabilire a cetățenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sunt interzise. Această interdicție se extinde, de asemenea, asupra restricțiilor care se referă la înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către cetățenii unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.

Conform art. 49, referitor la servicii, restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Comunității sunt interzise în ceea ce îi privește pe cetățenii statelor membre stabiliți în alt stat al Comunității decât cel al destinatarului prestației.

După cum se observă, lucrătorii independenți pot să invoce fie prevederile art. 43, fie dispozițiile art. 49 din Tratatul C.E. Libertatea de stabilire presupune implementarea durabilă pe teritoriul unui stat membru, crearea unei structuri permanente, chiar dacă activitatea desfășurată necesită o anumită mobilitate (cum se întâmplă, de exemplu, în cazul operațiunilor de transport).

Persoanele fizice pot să se stabilească în țara de primire cu titlu principal sau cu titlu secundar.

În situația în care o persoană fizică se stabilește cu titlu principal în alt stat membru, ea își începe activitatea sa profesională în acea țară ori își transferă activitatea dintr-un stat membru în altul.

Dacă persoana în cauză se stabilește cu titlu secundar în țara de primire, aceasta înseamnă că, fiind instalată într-un stat membru, ea înființează un stabiliment dependent de primul într-o altă țară din Comunitate.

În cazul liberei prestări a serviciilor se deplasează persoana care prestează serviciul sau beneficiarul unui anumit serviciu, după cum este posibil să nu se deplaseze nici prestatorul serviciului, nici clientul său.

Persoanele fizice care beneficiază de dreptul de stabilire și de prevederile legale referitoare la libera prestare a serviciilor în cadrul Comunității sunt cele care au cetățenia unui stat membru și desfășoară o activitate independentă. Consiliul poate, însă, hotărând cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, potrivit art. 49 alin. 2, să extindă prevederile Tratatului C.E. consecrate serviciilor la prestatorii care sunt cetățeni ai unui stat terț și care sunt stabiliți în interiorul Comunității.

În ipoteza exercitării dreptului de stabilire cu titlu secundar în alt stat membru sau dacă sunt invocate dispozițiile privitoare la libera prestare a serviciilor este necesar, totodată, ca persoana în cauză să fie deja stabilită în altă țară din Comunitate. La libera prestare a serviciilor, această cerință determină caracterul transfrontalier al serviciilor furnizate.

Activitatea realizată de cetățeanul unui stat membru este caracterizată în funcție de gradul de independență al persoanei și de riscul economic pe care aceasta și-l asumă.

Împrejurarea că persoana nu primește salariu pentru munca depusă este semnificativă, dar nu decisivă.

Persoanele fizice care beneficiază de principiul liberei circulații în temeiul dispozițiilor legale din Directiva nr. 2004/38

Până în anul 1990, dreptul de stabilire a fost recunoscut persoanelor fizice care desfășoară o activitate profesională, celor care beneficiază de anumite servicii, membrilor familiilor acestora, precum și persoanelor juridice pe care le-am analizat anterior.

În cadrul reglementărilor legale comunitare a fost prevăzut și dreptul lucrătorilor salariați și independenți care au încetat activitatea lor profesională de a rămâne, împreună cu membrii familiei, în țara din Comunitate unde au îndeplinit acea activitate.

În perspectiva introducerii noțiunii de cetățenie a Uniunii, Consiliul a adoptat trei directive privind dreptul de stabilire al studenților (Directiva nr. 90/366), al lucrătorilor salariați și nesalariați care au încetat activitatea lor profesională (Directiva nr. 90/365) și al resortisanților din statele membre, care nu beneficiau de dreptul arătat în temeiul altor dispoziții legale comunitare (Directiva nr. 90/364).

Ulterior, Tratatul de la Maastricht a consacrat și detaliat noțiunea de cetățenie a Uniunii europene. Potrivit art. 17 din Tratatul C.E., orice persoană care are cetățenia unui stat membru este cetățean al Uniunii. De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam s-a accentuat că cetățenia Uniunii completează, nu înlocuiește, cetățenia statelor membre.

La 29 octombrie 1993, Directiva nr. 90/366 a fost înlocuită prin Directiva nr. 93/96. Prin Directiva nr. 2004/38 au fost apoi abrogate Directivele nr. 90/364, nr. 90/365 și nr. 93/96.

Directiva nr. 2004/38 reglementează, în prezent, libera circulație a persoanelor fizice în Uniunea europeană, pornind de la calitatea de cetățean al U.E. al acestora.

Membrii familiilor acestor persoane beneficiază de principiul liberei circulații indiferent care ar fi cetățenia lor. Dispozițiile Directivei nr. 2004/38 privesc următoarele aspecte:

– condițiile în care persoanele ce au cetățenia U.E. și membrii familiilor acestora pot să circule și să se stabilească în mod liber pe teritoriul statelor membre;

– dreptul de ședere permanentă în statele membre a persoanelor care au cetățenia U.E. și a membrilor familiilor acestora;

– excepțiile de la principiul liberei circulații a persoanelor pentru motive care țin de ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică.

Libera circulație este asigurată în cazul persoanelor care au cetățenia U.E. și a membrilor familiilor acestora.

În sensul prevederilor Directivei nr. 2004/38, prin membru al familiei persoanei care are cetățenia U.E. se înțelege:

– soțul;

– partenerul cu care persoana ce are cetățenia U.E. a contractat un parteneriat înregistrat pe baza legii unui stat membru, dacă, în conformitate cu legea țării de primire, astfel de parteneriate sunt echivalente căsătoriei, și cu respectarea condițiilor prevăzute în cadrul dispozițiilor legale relevante ale țării de primire;

– descendenții direcți care au vârsta sub 21 de ani sau care se află în întreținere, precum și descendenții direcți ai soțului ori ai partenerului;

– ascendenții direcți care se află în întreținere, precum și cei ai soțului sau ai partenerului.

Mai mult, statele membre facilitează, în conformitate cu legea lor națională, intrarea și șederea pe teritoriul lor a oricăror alți membri ai familiei persoanei ce are cetățenia U.E., indiferent de cetățenia acestora, dacă, în țara de proveniență, se află în întreținere sau sunt membri ai gospodăriei beneficiarului dreptului de ședere cu titlu principal ori, pentru motive grave de sănătate, persoana care are cetățenia U.E. trebuie să se ocupe ea însăși de acel membru al familiei sale.

Totodată, statele membre facilitează admiterea pe teritoriul lor a partenerului cu care persoana ce are cetățenia UE are o relație durabilă, dovedită în mod corespunzător.

Persoanele care au cetățenia U.E. și membrii familiilor acestora pot să se stabilească pe teritoriul oricărui stat membru pe o durată de până la trei luni.

O persoană care are cetățenia U.E. poate să se stabilească pe teritoriul oricărui stat membru pe o perioadă mai mare de trei luni dacă:

– își desfășoară activitatea în calitate de lucrător salariat sau independent; sau

– dispune, pentru ea și membrii familiei sale, de resurse suficiente astfel încât să nu recurgă la asistența socială din țara de primire, precum și de asigurare medicală pentru ansamblul riscurilor care s-ar putea ivi în țara de primire; sau

– este înscrisă într-o instituție publică sau privată, acreditată sau finanțată de țara de primire în conformitate cu legea acesteia sau potrivit practicilor sale administrative, în scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională, în condițiile în care persoana în cauză asigură autoritățile țării de primire, printr-o declarație sau alt mijloc echivalent, la propria alegere, că dispune, pentru ea și membrii familiei sale, de resurse suficiente astfel încât să nu recurgă la asistența socială din țara de primire, precum și de asigurare medicală pentru orice riscuri ar putea apărea în țara de primire.

Membrii de familie pot să se stabilească pe teritoriul unei țări din Uniunea europeană, pe o durată mai mare de trei luni, dacă însoțesc sau se alătură în țara de primire unei persoane ce are cetățenia U.E. și care poate să fie inclusă în una dintre categoriile menționate mai sus.

Persoana care are cetățenia U.E. și a fost stabilită, în mod legal, în țara de primire, o perioadă neîntreruptă de cinci ani dobândește dreptul de ședere permanent în statul respectiv.

Membrii de familie, care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, dobândesc dreptul de ședere permanentă, dacă au fost stabiliți, în mod legal, împreună cu persoana ce are cetățenia U.E., în țara de primire, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani. Odată dobândit dreptul de ședere permanentă, acesta se poate, totuși, pierde în cazul unei absențe de peste doi ani consecutivi din țara de primire.

Persoanele juridice care îndeplinesc cerințele înscrise în cadrul prevederilor legale comunitare.

Libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor este recunoscută și persoanelor juridice, potrivit dispozițiilor art. 43, 48 și 55 din Tratatul C.E.

Corespunzător art. 48, societățile constituie în conformitate cu legea unui stat membru și având sediul statutar, administrația centrală sau sediul principal în interiorul Comunității, sunt asimilate, pentru aplicarea prevederilor referitoare la dreptul de stabilire, persoanelor fizice care sunt cetățeni ai statelor membre.

Prin societăți se înțeleg societățile civile și comerciale, inclusiv cooperativele, și celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.

Potrivit art. 55, reglementările de la art. 45-48 sunt aplicabile și serviciilor. După cum reiese din articolele arătate, persoanele juridice care beneficiază de dreptul de stabilire și de dispozițiile privitoare la libera prestare a serviciilor trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să fie constituite în conformitate cu legislația unui stat membru;

– să aibă sediul statutar, administrația centrală sau sediul principal în interiorul Comunității;

– să aibă scop lucrativ.

Condițiile pe care le-am prezentat necesită unele precizări. În principiu, dispozițiile privitoare la dreptul de stabilire și la libera prestare a serviciilor se aplică persoanelor juridice. Dintre acestea, art. 43 se referă, în mod aparte, la societăți, noțiunea arătată fiind înțeleasă lato sensu (societăți civile, comerciale, cooperative, grupări de interes economic). Anumite societăți care au patrimoniu propriu și capacitatea de a sta în justiție sunt, de asemenea, supuse, potrivit doctrine dominante, reglementărilor legale comunitare, cu toate că ele nu au personalitate juridică.

Prevederile legale naționale le conferă însă atribute semnificative personalității juridice.

Persoanele juridice cărora li se aplică prevederile legale comunitare referitoare la dreptul de stabilire și la libera prestare a serviciilor trebuie să fie constituite în conformitate cu legea unui stat membru. Fiecare țară din comunitate determină persoanele juridice care îi aparțin. Normele comunitare indică numai circumstanțele în care este luată în considerare legătura dintre un stat membru și o anumită persoană juridică. Bunăoară, țările din Comunitate pot să consacre, în calitate de puncte de legătură, sediul statutar, real sau principal ori combinații între aceste criterii.

O altă condiție este ca persoana juridică să aibă sediul statuar, administrația centrală sau sediul principal în interiorul Comunității. Sediul statutar este sediul menționat în actul constitutiv. Referirea la administrația centrală aduce în atenție criteriul sediului social real, adică locul unde se află organele de conducere ale societății. De regulă, sediul real coincide cu sediul statutar. Sediul principal este locul unde se găsește central activității industriale sau comerciale a societății, de exemplu, cea mai importantă fabrică a acesteia. Totuși, în unele sisteme de drept, cum este, de pildă, cel belgian, sediul principal este identificat cu administrația centrală.

Cerința ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este și ea înțeleasă, în dreptul comunitar, în sens larg. Spre deosebire de societățile comerciale și civile care urmăresc obținerea profitului, unele persoane juridice de drept public se abat de la această condiție. Ele vor fi însă supuse reglementărilor legale comunitare, dacă desfășoară o activitate economică contra unei plăți. Formula arătată a fost reținută, de altfel, în cuprinsul Convenției din 29 februarie 1968.

Persoanele juridice care îndeplinesc condițiile analizate sunt, potrivit art. 48 și 55 din Tratatul C.E., asimilate persoanelor fizice, în vederea aplicării dispozițiilor privitoare la dreptul de stabilire și libera prestare a serviciilor. În alte cuvinte, aceste persoane juridice sunt recunoscute implicit în statele membre.

2. Directivele adoptate în materia dreptului societăților comerciale

Prevederile programelor generale din 18 decembrie 1961 pot să orienteze activitatea organelor de jurisdicție pentru asigurarea punerii în practică a dispozițiilor legale comunitare referitoare la dreptul de stabilire și la libera prestare a serviciilor. Sub rezerva dispozițiilor privitoare la capitaluri, libertatea de stabilire implică accesul la activitățile care nu sunt salariate și la exercitarea lor, precum și constituirea și gestionarea întreprinderilor, în special, a societăților, în condițiile prevăzute pentru proprii cetățeni de legea țării unde are loc stabilirea.

Realizarea pieței unice a presupus, în același timp, privitor la societăți, adoptarea

unor directive de coordonare a reglementărilor legale din statele membre. Temeiul juridic al acestui demers l-a constituit art. 44 par. 3 lit. g din Tratatul C.E., potrivit căruia Consiliul și Comisia asigură exercitarea dreptului de stabilire prin coordonarea, în măsura necesară și în scopul de a le echivala, a garanțiilor care sunt solicitate, în statele membre, societăților arătate la art. 48 alin. 2, pentru a proteja atât interesele asociaților, cât și pe cele ale terților.

În esență, coordonarea prevederilor legale din statele membre s-a realizat fie prin stipularea unor reguli minime de protecție, fie prin menționarea unor soluții alternative, țările din Comunitate având posibilitatea să opteze în favoarea uneia dintre acestea.

Coordonarea dispozițiilor legale din statele membre referitoare la societăți a avut

însă consecințe nu numai în ceea ce privește dreptul de stabilire, în special, pentru dreptul de stabilire cu titlu secundar – cocontractanții putând, bunăoară, să cunoască, fără dificultăți, care sunt reprezentanții societății și puterile acestora, dacă actele juridice încheiate de către reprezentanți cu depășirea împuternicirii lor sunt anulabile, care sunt conturile societății – ci, deopotrivă, referitor la prestarea serviciilor în alte țări din Comunitate.

Pe lângă coordonarea reglementărilor legale din statele membre privitoare la societăți au fost adoptate și dispoziții care permit anumitor entități să se constituie și să funcționeze pe baza stipulațiilor legale comunitare. Astfel, conform art. 308 din Tratatul

C.E., în situația în care realizarea – în cadrul funcționării pieței comune – a unui obiectiv al Comunității necesită o acțiune a Comunității, fără ca Tratatul C.E. să fi prevăzut puterile de acțiune cerute în acest scop, Consiliul ia măsurile adecvate hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului european.

3. Coordonarea fiscalității societăților

Coordonarea fiscalității societăților se înscrie în perspectiva pieței interne. Ea trebuie să permită nu numai o bună utilizare de către societăți a libertății de stabilire și de prestare de servicii, dar prefigurează regimul armonizat al fiscalității societăților, ceea ce include de asemenea și obiectul general al liberei concurențe. Armonizarea fiscalităților societăților nu intră în prevederile art. 54 al Tratatului de la Roma. Totuși, tratatul face posibilă o anumită coordonare. Convergența în materie de impozite indirecte este, în rest, prevăzută de art. 99. Dar, în materie de impozite directe, trebuie să se recurgă la convenții internaționale dintre statele membre, prevăzute de art. 220 al Tratatului.

La acest capitol, trebuie manționată în special directiva din 17 iulie 1969, modificată de numeroase dăți, și care se referă la impozitele indirecte. Se face referire, de asemenea, și la dreptul de aport, precum și la valoarea pe care trebuie să o aibă acesta. S-a stabilit că respective cotă este variabilă, între 0 și 1%, ceea ce permite un procent nul.

Mai trebuie menționate două directiva importante din 23 iulie 1990.

Prima face referire la regimul fiscal comun aplicabil sciziunilor, fuziunilor, aporturilor parțiale de active și schimburilor de acțiuni care implică societăți ce țin de state diferite. Princiluil este cel al neimpozitării plus valorii, cu condiția, în general, ca societatea beneficiară să calculeze noile amortismente și plus sau minus valoarea aferentă elementelor de activ și de pasiv transferate în aceleași condiții în care ar fi putut să o facă o societate care vine cu ele dacă fuziunea sau sciziunea nu ar fi avut loc.

A doua directivă face referire la regimul fiscal aplicabil societăților bază și filialelor ce țin de diferite state membre. Această directivă are drept scop înlăturarea dublei impozitări, cu ocazia distribuirii beneficiilor.

Chiar în ziua adoptării celor două directive – 23 iulie 1990 – s-a semnat o convenție în baza art. 220 din Tratat. Scopul acesteia este de a înlătura dubla impozitare, atunci când beneficiile sunt incluse în rezultatele unei întreprinderi stabilite într-un stat membru și care vor fi incluse în rezultatele unei întreprinderi stabilite într-un alt stat, ceea ce are loc atunci când este vorba despre întreprinderi asociate.

In UE coexistă 27 sisteme de impozite aferente celor 27 state membre, cu importante diferențe intre ele in ceea ce privește regimurile fiscale.

De aceea, regimurile fiscale diferite determină o competiție fiscală prin cote de impozite diferite cu consecințe dintre cele mai diverse aspra investițiilor, forței de muncă. Competiția fiscală poate depăși insă anumite limite, situație care poate deveni dăunătoare prin distorsionarea competiției libere din cadrul pieței unice. De aceea, obiectivul UE este de reducere a gradului de fiscalitate pentru a se crea o competiție fiscală corectă și transparentă.

Coordonarea fiscală se poate realiza pe două căi: prin armonizarea fiscală și prin depistarea prevederilor și practicilor fiscale care determină obstacole in circulația liberă a produselor, serviciilor, forței de muncă și capitalului.

Coordonarea se realizează cu respectarea celor două principii ale integrării europene:

principiul acceptării politicilor fiscale naționale in măsura in care acestea nu au un caracter discriminatoriu și nu contravin obiectivelor și politicilor UE;

principiul subsidiarității, care impune ca competențele fiscale să fie lăsate la nivel național dacă nu se poate demonstra că aceste competențe pot fi indeplinite mai eficient la nivelul UE.

Coordonarea politicilor fiscale a scos in evidență, totuși, câteva concluzii, și anume:

coordonarea politiclor fiscale in domeniul impozetelor este necesară, dar in intensități diferite, in funcție de natura impozitelor, astfel: impozitele indirect necesită un grad mai mare de armonizare fiscală, intrucat sunt legate nemijlocit de circulația liberă a produselor și serviciilor (impozitarea consumului să fie mai neutră), de aceea in 1992 prin art.93 in Tratatul UE s-a introdus obligativitatea armonizării impozitelor indirecte, iar, impozitele directe pot constitui subiect de coordonare fiscală referitor la impozitarea veniturilor companiilor și persoanelor.

coordonarea fiscală in politicile de alocare a resurselor bugetare ale statelor membre nu este necesară, cu unele excepții: cheltuielile pentru bunurile publice ale căror benificii pot fi supranaționale prin natura lor (rețele transeuropene) și ajutorul de stat acordat firmelor este supus regulilor UE.

coordonarea fiscală in politicile de redistribuire este limitată. Astfel, redistribuirea interpersonală este responsabilitatea fiecărui stat (care dispune de informații mai bune cu privire la cei săraci, la situația plătitorilor). UE joacă un rol mai important in coordonarea fiscală in domeniul redistribuirilor interregionale;

progresul UE in armonizarea politicilor fiscale este totuși relativ lent.

Mecanismele posibile pentru accelerarea coordonării politicilor fiscale

In coordonarea politicilor fiscale mecanismele posibile sunt următoarele:

codul de conduită pentru impozitarea afacerilor care nu are putere de lege, dar constituie un instrument de referință pentru aprecierea politicilor fiscale;

extinderea folosirii recomandărilor Comisiei Europene care, de regulă, sunt respectate;

folosirea mecanismului de cooperare extinsă, un grup de cel puțin 8 state pot coopera după aprobarea Consiliului UE;

acțiuni ale Comisiei UE in fața Curții de Justiție impotriva statelor care duc politici fiscale incompatibile cu Tratatul UE;

Comisia Economică promovează in continuare propunerea ca in domeniile politicilor fiscale să se aplice regula majorității calificate in adoptarea deciziilor, și nu unanimitatea care se aplică in prezent.

4. Coordonarea dreptului piețelor

Dreptul societăților se referă și la coordonarea dreptului piețelor, care apare astfel ca o prelungire naturală a acestuia. Liberatea de mișcare și fiscalitatea specifică acestei Comunități oferă o liberate mare de mișcare marilor societăți și le permite să se adreseze depunătorilor și investitorilor din întreaga Europă. In baza art. 54, lit. 3g, masa depunătorilor și a investitorilor europeni include în același timp și „asociați” și „terțe persoane”.

Directiva din 5 martie 1979 este cea care coordonează condițiile necesare pentru admiterea la cota oficială a unei burse de valori.

Directiva din 17 martie 1980 se referă la condițiile de stabilire, control și răspândire a prospectului ce trebuie publicat pentru admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a unei burse de valori. Această directivă a fost extinsă prin cea din date de 22 iunie 1987 care se referă la pecunoașterea reciprocă a prospectelor, absolut necesar pentru uniformizarea spațiului fiscal European.

Directiva din 15 februarie 1982 face referire la informațiile ce trebuie furnizate de societatea admisă la cota oficială a bursei de valori.

Directiva din 12 decembrie 1988 stabilește informațiile care trebuie publicate în momentul cumpărării și cedării unei participări importante dintr-o societate cotată, este cazul recunoașterii unor anumite „praguri”.

Directiva din 13 decembrie 1989 este cea care coordonează legislația statelor membre referitoare la operațiunile inițiaților. Sub aspect global, dreptul francez este în armonie cu această directivă care definește la general noțiunea de „inițiați” – cei care, prin profesia sau activitatea lor, dețin informațiile și cei care dețin informațiile provenind de la primi- și cea de informații privilegiate (care nu sunt publice, fiind clare și susceptibile de a influența cursul valorilor mobiliare).

Directivele referitoare la intermediari profesionali

Directiva din 20 decembrie 1985 se referă la OPCVM, adică la Organisme de plasament colectiv a valorilor mobiliare, precum SICAV sau Fondurile comune de plasament, care sunt organisme sau întreprinderi care participă la plasamentul depunerii publice.

Menționăm apoi, directivele pentru serviciile oferite de băncile de credit în materie de negociere, de plasament sau de păstrare a valorolor imobiliare și serviciile de investiții.

Propunerea celei de-a treisprezecea directive referitoare la ofertele publice de cumpărare sau de schimb.

Ofertele publice sunt, ca și fuziunile, un instrument de concentrare la dispoziția marilor intreprinderi. Ofertele publice pot avea tangență cu drepturile fundamentale ale acționarilor și, prin aceasta, să se refere la dreptul societăților. Propunerea acestei directive pune în discuție principiul egalității de tratament între acționarii care se găsesc în situații identice și prevede obligația de a face o ofertă de achiziție sau de schimb, din momentul în care ofertantul are de gând să achiziționeze titluri care, adăugate celor pe care le deține deja, îi dă posibilitatea de a avea o minoritate de blocare, în procent de 33,33%. Propunerea acestei directive pune în discuție anumire derogări de la obligația de a lansa un OPA și introduce noțiunea de „acțiune concertată”.

Ceea ce propune directiva implică, de asemenea, transparența necesară atingerii obiectivului. Este vorba de transparența operațiunilor în timpul derulării ofertei. Astfel, sunt reglementate documentul de ofertă și publicarea sa, regulile de retragere a ofertei sau referitoare la reformularea sa, ofertele concurenței. Este prevăzută și informarea adecvată a reprezentanților salariaților societății țintă.

CAPITOLUL V

JURISPRUDENȚĂ

Reglementarea primară privind libertatea de a presta servicii este conținută în Capitolul III “Serviciile”, Titlul III din partea a III-a “Politicile Comunității” a Tratatului CE.

Articolul 49 din TCE (fost art. 59 din TCEE) a stability următoarele:

(1) În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libertatea de a presta servicii în cadrul Comunității cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat al Comunității decât cel al beneficiarului serviciilor;

(2) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate extinde beneficiul dispozițiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanți ai unui stat terț și sunt stabiliți în cadrul Comunității.

Articolul 50 din TCE (fost art. 60 din TCEE) a stabilit, că:

· (1) În înțelesul prezentului tratat, sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor;

· (2) Serviciile cuprind în special:

a. activități cu caracter industrial;

b. activități cu caracter comercial;

c. activități artizanale;

d. activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale.

· (3) Fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în țara în care prestează serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de această țară propriilor resortisanți.

Observăm că articolul 49 din TCE include o normă imperativă prohibitivă și anume interdicția de a restricționa și împiedica circulația serviciilor. În continuarea sa, articolul 50 TCE dă sensul legal al noțiunii de servicii, oferind și o listă exemplificativă de activități care se înscriu în sfera serviciilor.

Articolul 54 din TCE (fost art. 65 din TCEE) dispune:

· Atât timp cât restricțiile impuse libertății de a presta servicii nu sunt eliminate, fiecare dintre statele membre le aplică, fără a discrimina pe motive de cetățenie ori naționalitate sau reședință ori sediu tuturor prestatorilor de servicii menționati la articolul 49 primul paragraf.

Prevederile articolului 54 coroborate cu prevederile articolelor 49 și 50 din TCE indică temeiul libertății de circulație a serviciilor ca fiind nediscriminarea resortisanților celorlalte state membre în raport cu cetățenii proprii.

Articolul 55 din TCE (fost art. 66 din TCEE) dispune:

· Dispozițiile articolelor 45–48 se aplică domeniului reglementat de prezentul capitol.

Astfel, putem concluziona următoarele:

1. Regula în ceea ce privește și acest principiu o constituie interdicția oricăror restricții privind libertatea de a presta servicii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat decât cel al beneficiarului serviciilor;

2. Ecepția de la principiul libertății de circulație a serviciilor o constituie activitățile care sunt asociate în statul membru interesat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării autorității publice;

3. Limitele acestei libertăți sunt date de aceleași motive – de natură neeconomică: ordine publică, siguranță publică și sănătate public Tratatul CE mai conține și o clauză de salvgardare sui generis în art. 53, potrivit căreia liberalizarea completă a serviciilor este subordonată “situației economice generale și situației economice a sectorului vizat”, care trebuie să permită o asemenea liberalizare.

În fine, art. 52 alin. (2) din TCE exprimă o preferință pentru liberalizarea prioritară a anumitor categorii de servicii, respective cele care “afectează direct costurile de producție” sau a căror liberalizare “facilitează schimburile cu bunuri”, instituind astfel o prezumție de valoare superioară a unor servicii față de altele pe care analiza economică nu o validează.

În prezent, libera circulație a serviciilor are la bază dispozițiile art. 49 din TFUE, care se referă la dreptul de stabilire în spațiul Uniunii Europene, precum și dispozițiile art. 56 – art. 62 din TFUE.

Aceste dispoziții sunt completate cu norme de drept derivat adoptate de către instituțiile Uniunii Europene.

Conform art. 56 din TFUE:

· (1) „ În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor member stabiliți într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor”;

· (2) „Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispozițiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanți ai unui stat terț și sunt stabiliți în cadrul Uniunii”.

În baza acestor dispoziții, o persoană fizică sau juridică poate beneficia de dreptul de a presta servicii dacă este stabilită în cadrul Uniunii, iar în cazul în care este vorba de o persoană fizică aceasta trebuie să aibă cetățenia unui stat membru. Persoanele fizice cu dublă cetățenie, dintre care doar una aparține unui stat membru, vor beneficia de drepturile acordate de legislația comunitară dacă invocă cetățenia statului membru al Uniunii.

Articolul 57 din TFUE prevede următoarele:

· (1) „În înțelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor;

· (2) „Serviciile cuprind în special: · activități cu caracter industrial;

· activități cu caracter comercial;

· activități artizanale;

· activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale”;

· (3) „Fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în țara în care prestează serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanți”.

În această situație, prestatorul nu trebuie să se stabilească pe teritoriul statului unde prestează serviciul pentru că atunci ne-am afla în prezența libertății de stabilire.

Articolul 58 din TFUE exclude serviciile de transport din acest capitol și prevede că serviciile bancare și de asigurări asociate mișcărilor capitalurilor vor fi reglementate concomitant cu dispozițiile tratatului privind circulația capitalurilor.

Astfel, conform alin. (1) „Libera circulație a serviciilor în domeniul transporturilor este reglementată de dispozițiile din titlul privind transporturile” iar conform alin. (2) „Liberalizarea serviciilor bancare și de asigurări asociate mișcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulației capitalurilor”.

Reglementările art. 59 prevăd emiterea de directive de către Parlamentul European și Consiliu, în vederea liberalizării unor anumite servicii.

Dispozițiile alin. (1) stabilesc că, „Pentru realizarea liberalizării unui anumit serviciu, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, după consultarea Comitetului Economic și Social, hotărăsc prin directive” iar dispozițiile alin. (2) faptul că, „Directivele menționate la alineatul (1) vizează în general, cu prioritate, serviciile care intervin direct asupra costurilor de producție sau a căror liberalizare contribuie la facilitarea schimburilor de mărfuri”.

Art.3 alin.1 lit.c CE prevede că acțiunea Comunității urmărește crearea unei piețe interioare concretizată prin înlăturarea, între statele membre, a obstacolelor la libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor. Pe de altă parte, art.18 din Tratat arată că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a ședea liber pe teritoriul statelor membre. Din aceste două dispoziții ale Tratatului CE se poate deduce că libera circulație a persoanelor în interiorul Uniunii Europene este indisolubil legată de calitatea de cetățean al Uniunii, calitate pe care o au doar persoanele care dețin cetățenia unui stat membru.

Art.39 din Tratatul CE prevede că libera circulație a lucrătorilor este asigurată în interiorul Comunității, ea implicând înlăturarea oricărei discriminări, bazate pe naționalitate între lucrătorii statelor membre, cu privire la locul de muncă, remunerația muncii prestate și alte condiții de muncă

Regulamentul 1612/68/CEE adoptat la 15 octombrie 1968, cu modificările și completările ulterioare, se referă la libera circulație a lucrătorilor în interiorul Comunității.

Art.1 din Regulament dispune că orice resortisant al unui stat membru, indiferent de locul de muncă are dreptul de a accede la o activitate salariată pe teritoriul unui alt stat membru, conform dispozițiilor în vigoare care reglementează angajarea naționalilor, beneficiind de aceeași prioritate la locurile de muncă disponibile ca și cetățenii statului respectiv.

Prevederile Directivei 68/360/CEE

Directiva 68/360/CEE din 15 octombrie 1968 se referă la înlăturarea restricțiilor de deplasare și de sejur pentru lucrătorii statelor membre și a familiilor lor în interiorul Comunității.

Art.1 prevede obligația statelor membre de a suprima restricțiile de deplasare și de sejur ale resortisanților celorlalte state membre și ale familiilor lor, cărora li se aplică regulamentul 1612/68.

Art.4 al directivei recunoaște dreptul de sejur prin eliberarea unui document numit carte de sejur pentru resortisant al unui stat membru CE. Această carte de sejur trebuie să facă mențiunea că a fost eliberată pentru aplicarea regulamentului 1612/68 și a dispozițiilor naționale prin care s-a pus în aplicare directiva 68/360/CEE.

Statul de primire este obligat să elibereze cartea de sejur oricărei persoane care face dovada că beneficiază de dispozițiile directivei 68/360 din 15 octombrie 1968.

În cazul în care se refuză eliberarea primei cărți de sejur, această măsură trebuie luată în cel mult 6 luni de la primirea cererii.

Dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru și de a rămâne acolo se dobândește de resortisanții statelor membre în mod direct, fiind conferit de Tratatul CE, iar eliberarea cărții de sejur are un efect declarativ, neconstituind o autorizație în acest sens, ca și în cazul cetățenilor străini.

Potrivit art.5 al directivei amintite, valabilitatea cărții de sejur este de cel puțin 5 ani pe întreg teritoriul statului membru care a eliberat-o. Valabilitatea cărții de sejur poate fi reînnoită în mod automat. Valabilitatea cărții de sejur nu este afectată de întreruperile timpului de sejur care nu depășesc șase luni consecutive și nici de absențele cauzate de îndeplinirea obligațiilor militare.

Titlul temporar de sejur poate fi eliberat în condițiile în care lucrătorul ocupă un loc de muncă la un angajator din statul membru de primire sau în folosul unui prestator de servicii pe o perioadă mai mare de trei luni, dar mai mică de un an ori în cazul lucrătorilor sezonieri care lucrează o perioadă mai mare de trei luni.

Cu ocazia primei reînnoiri a cărții de sejur, durata acesteia poate fi limitată la o perioadă mai mică de 12 luni, dacă lucrătorul se află în șomaj involuntar în statul de primire de mai mult de 12 luni.

Lucrătorii comunitari migranți care se încadrează în una din următoarele categorii nu au nevoie de carte de sejur:

a) lucrătorul temporar care exercită o activitate salariată pe o durată minimă de trei luni, a cărui ședere este acoperită de documentul pe baza căruia a intrat pe teritoriul statului de primire și de o declarație a angajatorului referitoare la perioada de angajare;

b) lucrătorul frontalierer care lucrează pe teritoriul unui stat membru, dar se întoarce în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână la reședința sa din alt stat membru.

c) lucrătorul sezonier titular al unui contract de muncă vizat de autoritatea competentă a statului membru pe teritoriul căruia își desfășoară activitatea.

În cazurile mai sus arătate, autoritățile competente ale statului membru de primire au posibilitatea de a impune lucrătorului în cauză să-și semnaleze prezența.

Libera circulație a lucrătorilor comunitari nu poate fi limitată decât din rațiuni de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.

Prevederile Directivei 84/221/CEE

Directiva 84/221/CEE din 25 februarie 1984 referitoare la coordonarea măsurilor speciale cu privire la străini, în materia deplasării și sejurului, justificate din rațiuni de ordine publică, de securitate publică și de sănătate publică precizează că măsurile de ordine publică sau de securitate publică ce afectează dreptul la libera circulație și de sejur pe teritoriul statelor membre trebuie să se bazeze doar pe comportamentul persoanei în cauză, astfel că :

– aceste măsuri nu pot fi invocate în scopuri economice;

– existența unei condamnări penale nu duce în mod automat la luarea unei astfel de măsuri restrictive, dar s-ar putea reține că un astfel de comportament constituie o amenințare;

– expirarea documentului de identitate pe baza căruia lucrătorul a intrat pe teritoriul statului de primire și eliberarea titlului de sejur nu justifică îndepărtarea de pe teritoriul țării gazdă;

– statul care a eliberat documentul de identitate îl va primi, fără formalități, pe teritoriul său pe titularul documentului, chiar dacă acesta este expirat sau dacă naționalitatea titularului este contestată.

Curtea de Justiție a apreciat că statele membre prevalându-se de restricțiile justificate de ordinea publică pot lua în considerare ca relevant, în privința comportamentului personal al celui în cauză, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizație ale cărei activități reprezintă un pericol social fără a fi interzise.

Restricțiile în privința sejurului și deplasării unui lucrător în alt stat membru al

Comunității trebuie să fie determinate de un comportament ce constituie un pericol real și suficient de grav pentru ordinea publică și care afectează un interes fundamental al societății.

Măsurile destinate să apere ordinea publică vor putea fi apreciate luându-se în considerare toate normele de drept comunitar care au ca obiect atât limitarea aprecierii discreționare a statelor membre, cât și garantarea apărării drepturilor persoanelor supuse măsurilor restrictive. Statele membre pot lua față de resortisanții altor state membre măsuri restrictive în privința drepturilor de sejur la o parte a teritoriului național doar în aceleași cazuri și condiții în care astfel de măsuri pot fi luate și față de cetățenii săi.

Directiva 84/221/CEE din 25 februarie 1984, în art.4 conține unele reglementări în legătură cu măsurile de restricționare a dreptului de liberă circulație și de sejur din rațiuni de sănătate publică, astfel:

– doar bolile sau infirmitățile care figurează pe lista anexă a directivei (tuberculoza, sifilisul, alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, care fac, în țara de primire, obiectul unor dispoziții de protejare a naționalilor, toxicomania, alterările psihomentale grave, stări manifeste de psihoză agitată, psihoză delirantă sau halucinatorie și psihoză confuzională);

– în cazurile în care boala sau infirmitatea intervin după eliberarea primului titlu de sejur, nu este permis refuzul reînnoirii titlului de sejur și nici îndepărtarea lucrătorului în cauză de pe teritoriul statului de primire;

– statele membre nu au posibilitatea de a stabili noi reglementări și practici mai restrictive decât cele în vigoare la data notificării directivei.

De menționat că în anexa directivei mai sus arătate nu figurează SIDA, deoarece sa considerat că persoanele contaminate cu SIDA nu constituie un risc pentru colegii lor, astfel că nu se justifică măsura testelor de depistare la persoanele care urmează a fi angajate, recomandarea fiind de a se evita orice măsură discriminatorie.

Eliberarea primului titlu de sejur persoanelor purtătoare de boli care figurează în anexa directivei poate fi refuzată, astfel că cerința unei adeverințe medicale, în măsura în care aceasta are ca scop stabilirea faptului dacă persoana respectivă este purtătoare a vreunei boli nu este contrară dreptului comunitar.

Decizia privitoare la acceptarea sau la refuzul eliberării primului titlu de sejur trebuie luată de autoritățile statului de primire într-un interval cât mai scurt, dar nu mai mare de 6 luni de la data depunerii cererii. În tot acest timp, solicitantul este admis în mod provizoriu pe teritoriul acelui stat membru. Solicitantul are dreptul de a i se aduce la cunoștință motivele de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică ce stau la baza deciziei autorității statale, cu excepția situațiilor în care securitatea statului nu permite acest lucru. Hotărârea de îndepărtare de pe teritoriul național sau de refuz de a elibera un permis de sejur trebuie să fie suficient de detaliată și de precisă pentru a permite celui în cauză să-și apere interesele. Decizia prin care este refuzată eliberarea sau reînnoirea titlului de sejur sau decizia de îndepărtare de pe teritoriul statului de primire trebuie adusă la cunoștința celui interesat, indicându-se și termenul în care are obligația să părăsească țara.

Lucrătorul interesat are dreptul să conteste măsura interzicerii intrării într-un stat membru, refuzul eliberării cărții de sejur sau decizia de îndepărtare de pe teritoriul statului de primire folosind căile de recurs împotriva actelor administrative aflate la dispoziția cetățenilor statului respectiv. Statele membre sunt obligate să asigure contestatorului un proces echitabil, cu posibilitatea de valorificare a tuturor mijloacelor de apărare, iar dacă recursul promovat are efect suspensiv prin reglementarea națională, străinul în cauză va beneficia și el de acest efect.

În absența posibilității de a înainta un recurs jurisdicțional sau dacă recursul se referă doar la legalitatea deciziei ori acesta nu are efect suspensiv, decizia de refuz a reînnoirii titlului de sejur sau de îndepărtare de pe teritoriul statului se ia de autoritatea administrativă numai după ce va primi avizul autorității competente din țara de primire în fața căreia persoana interesată își poate valorifica dreptul la apărare și poate fi asistat sau reprezentat în condițiile de procedură prevăzute de legislația națională. Această autoritate trebuie să fie diferită de cea care a luat decizia de refuz de reînnoire a titlului de sejur sau de îndepărtare de pe teritoriul statului respectiv.

Prin aceste reglementări se urmărește a se asigura persoanei interesate o garanție procedurală minimă când se află în una din situațiile prevăzute în textul art.9 alin.1 din directivă, anume:

– absența posibilităților de a înainta un recurs jurisdicțional;

– recursul nu se referă decât la legalitatea deciziei;

– recursul nu are efect suspensiv.

CAPITOLUL VI

CONSIDERAȚII FINALE

Uniunea Europeană, prin libertățile acordate cetățenilor statelor membre a creat premizele dezvoltării schimburilor economice, financiare, a serviciilor și nu în ultimul rând a dat posibilitate migrării legale și controlate a forței de muncă . Aceste libertăți au beneficiat de cadrul juridic adecvat care a garantat respectarea uniformă a prevederilor tratatelor de către toate statele membre, fapt ce a condus la o dezvoltare economic accelerată a acestora și la ridicarea nivelului de trai în toate regiunile Uniunii Europene.

Libera circulație a persoanelor a deschis calea migrării forței de muncă pe teritoriul statelor membre, favorizând totodată și măsurile de protecție socială și o uniformizare a salariilor diferitelor categorii de salariați pe teritoriul Uniunii,astfel încât forța de muncă calificată să nu mai fie tentată să părăsească instituția în care lucrează și statul în care domiciliază în căutarea unei salarizări mai atractive, pe teritoriul altor state membre.

Libera circulație a persoanelor a favorizat libera circulație a serviciilor, ca un preambul al creării unei Piețe comune pe teritoriul Uniunii.

Aceste două libertăți fundamentele au determinat dezvoltarea relațiilor comerciale între state,anticipând celelalte libertăți, respectiv: libera circulație a capitalurilor și a plăților și libera circulație a mărfurilor. Toate aceste libertăți fundamentale au determinat revigorarea economiei statelor membre, dezvoltarea fără precedent a comerțului și a serviciilor, concomitent cuuniformizarea între statele membre a legislației muncii și protecției sociale.

România, ca stat membru și cu drepturi depline în Uniunea Europeană beneficiază, cu începere din 01.01.2007, de cele 4 libertăți fundamentale lucru ce va determina creșterea volumului de mărfuri schimbate ori comercializate în cadrul Uniunii, o specializare a pregătirii forței de muncă concomitent cu o creștere a salariilor acestora.

Reglementările privind libera circulație a persoanelor și a servicilor au evoluat în timp, o dată cu Uniunea Europeană. Primele prevederi referitoare la libera circulație a persoanelor au fost menționate în Tratatul de la Roma din 1957, care stabilea eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalului și statua că este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate. În sfârșit, la 18 iunie 2004, șefii de state din cele 25 de state membre au adoptat, în unanimitate, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, ce cuprinde dispoziții referitoare la libera circulație a persoanelor.

În tot acest timp, Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a pronunțat în mai multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mișcare a persoanelor, interpretându-le și pronunțându-se asupra întinderii acestui drept.

Libertatea de mișcare a persoanelor nu ar putea fi însă completă fără libertatea stabilirii reședinței, facilitând astfel punerea în practică a unuia dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor acestui spațiu comun: dreptul de a trăi și de a munci, la alegere, în oricare stat membru al Uniunii Europene, pentru un salariu și un regim de impozitare similare, având acces la educație și formare profesională, beneficiind de protecție socială și având dreptul de alegere și de a fi ales în scrutinurile europene, în aceleași condiții ca și cetățenii țării de reședință. Toate aceste drepturi ce le-au fost acordate cetățenilor comunitari s-au bazat pe principiul nediscriminării pe baza cetățeniei. Totuși, statele membre pot limita dreptul liberi circulații pentru rațiuni de ordine, securitate sau sănătate publică.

România a deschis capitolul privind libera circulație a persoanelor și a serviciilor în primul semestru al anului 2002, și negocierile au fost închise provizoriu la data de 9 decembrie 2003.

România a acceptat integral acquis-ul comunitar din domeniu, în vigoare la data de 31 decembrie 2002, inclusiv aranjamentul tranzitoriu referitor la libera circulație a forței de muncă, propus de Uniunea Europeană.

În virtutea acestui aranjament, România își rezervă dreptul să aplice cetățenilor unui stat membru măsuri naționale echivalente celor aplicate de acel stat membru României cu privire la libera circulație a forței de muncă și furnizarea de servicii.

Acquis-ul acoperă patru mari domenii: recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale, drepturile cetățenilor, libera circulație a lucrătorilor și coordonarea schemelor de protecție socială.

I. Recunoasterea reciprocă a calificarilor profesionale reprezintă unul din punctele forte prevăzute în Raportul de monitorizare a României pe 2005.

II. Drepturile cetățenești sunt: dreptul la vot și dreptul de reședință. Primul garantează dreptul tuturor cetățenilor UE de a participa activ la viața politică a Uniunii. Dreptul de reședință, care includea inițial doar prevederi în ceea ce privește forța de muncă, a fost extins și la persoanele inactive. Punerea în aplicare a directivelor privind dreptul la vot va impune, în unele cazuri, modificări ale Constituțiilor din noile state membre.

III. Libera circulatie a fortei de munca este punctul central al acestui capitol. Importanța politică și practică a acestui domeniu al acquis-lui, sensibilitățile și incertitudinile care înconjoară mobilitatea forței de muncă au determinat Uniunea Europeană să propună o perioadă de tranziție – singura de acest fel propusă de UE până în prezent în cadrul negocierilor.

IV. Aplicarea acquis-ului privind coordonarea sistemelor de protecție socială impune existența unor structuri și a unei capacități administrative suficient dezvoltate. Tuturor țărilor candidate li s-a solicitat să confirme că sunt pregătite să își asume obligațiile legate de transferurile financiare implicate de coordonarea schemelor de protecție socială. Coordonarea sistemelor de protecție socială este și ea reglementată prin acquis și va fi aplicabilă din prima zi de după aderare.

Prin actele normative adoptate de Uniunea Europeană în domeniul liberei circulații a persoanelor se urmărește, din punct de vedere economic, să se creeze, în primul rând, o piață unică a forței de muncă, iar din punct de vedere politic, să se realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin eliminarea barierelor privind migrația și promovarea unei „cetățenii comunitare”. Aceasta din urmă reprezentând temelia liberei circulații a persoanelor, cetățenia Uniunii Europene oferind drepturi cetățenilor statelor membre și consolidând protecția intereselor acestora.

BIBLIOGRAFIE

CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII

Andrei Popescu – Drept internațional si european al muncii, ed Beck, 2008

Bertrand Commelin, „Europa economica – UEM, Piața comuna, Politici comune”, Institutul European, Iasi, 1998.

Sergiu Deleanu, „Drept comunitar al afacerilor”, Editura SERVO-SAT, Arad, 2002.

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept Institutional Comunitar european”, Editura Actami, Bucuresti, 1999.

Augustin Fuerea, „Institutiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,

Bucuresti, 2002.

Augustin Fuerea, „Drept comunitar al afacerilor”, Editura Universul Juridic,

Bucuresti, 2003.

Augustin Fuerea, „Drept comunitar. Partea generala”, Editura All Beck, Bucuresti, 2003.

Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,Bucuresti, 2004.

Augustin Fuerea – Drept comunitar, 2010

Ion Jinga, Andrei Popescu, „Integrarea Europeana – Dictionar de termeni comunitari”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000.

Corina Leicu, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1996.

Octavian Manolache, „Drept comunitar. Cele patru libertati fundamentale. Politici comunitare”, Editura ALL, Bucuresti, 1999.

Octavian Manolache, „Regimul juridic al concurentei în dreptul comunitar”, Editura ALL, Bucuresti, 1998.

Dumitru Mazilu, „Integrarea Europeana. Drept comunitar si Institutii europene”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

Irina Moroianu Zlatescu, Radu C. Demetrescu, „Drept Institutional European”, Editura Olimp, Bucuresti, 1999.

Roxana Munteanu, Drept european – Evolutie – Institutii – Ordine juridica, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996.

Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu, „Dreptul social european”, Editura Fundatiei “România de Mâine”, Bucuresti, 2004.

Camelia Stoica, „Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeana”, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2001.

Ovidiu Tinca, Drept Comunitar general, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 1999.

Ovidiu Tinca, Drept social comunitar, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.

Nicolae Voiculescu, “Drept comunitar al muncii”, Editura Rosetti, Bucuresti, 2005.

Nicolae Voiculescu – Drept comunitar al muncii, ed. Wolters Kluwer, 2010

Charles Zorgbibe, „Constructia europeana – trecut, prezent, viitor”, Editura Trei, Bucuresti, 1998.

II. REVISTE DE SPECIALITATE

Augustin Fuerea, „Ideea Europei statelor unite – Trecut, prezent si viitor”, Revista Româna de Drept Comunitar, nr. 2/2004.

Buletinul Informativ al Centrului de Informare Europeana, „Dialog european”, nr. 5/1996.

III. LEGISLAȚIE

Acordul de la Schengen, 1985.

Tratatului de la Maastricht, 1993.

Tratatul de la Amsterdam, 1997.

Carta Drepturilor Fundamentale în Uniunea Europeana, 2000.

Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în 2003).

Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa (semnat în 2004).

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație si sedere pe teritoriul statelor member pentru cetățenii Uniunii si membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 si de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 74/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE si 93/96/CEE.

Ordonanta de Urgenta nr. 102 din 14 iulie 2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene si Spațiului Economic European, publicata în Monitorul Oficial nr. 646 din 21 iulie 2005.

IV. ALTE SURSE

www.europa.eu – Site-ul oficial al Uniunii Europene

www.europeana.ro – Site independent de revista presei

www.infoeuropa.ro – Site-ul Centrului Info-Europa (Reprezentanta Comisiei Europene în România).

www.mie.ro – Site-ul Ministerului Integrarii Europene

www.mae.ro – Site-ul Ministerului Afacerilor Externe