Libertatea de Gandire, Constiinta Si Religie. Garantie a Societatii Democratice

INTRODUCERE

Am considerat această temă ca fiind importantă deoarece predomină între regimurile timpului nostru și pentru că am dorit să îndeplinesc cât mai multe dintre cerințele impuse: de a fi un material important, care să vizeze realitatea cotidiană, care să sintetizeze teoriile elaborate privind problema în cauză și, care să implice și situația României.

Democrația reprezintă una dintre cele mai complexe probleme ale organizării politice din lumea contempoarană.

Democrația este formă de organizare și conducere politică a societății de către cei care dețin puterea prin consultarea cetățenilor, ținând cont de voința acestora, de interesele și de aspirațiile de progres ale țării.

Principile democrației sunt: respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, separarea puterilor în stat, asigurarea unor condiții favorabile pentru exercitarea liberă a drepturilor omului, pluralismul partidic etc.

O societate care luptă pentru democrație, luptă pentru libertate (însă, fără ca termenii democrație și libertate să fie sinonimi). Idealul pentru care au luptat românii în 1989 a fost libertatea.

            Dorința oamenilor de a fi liberi nu este o caracteristică a societății contemporane ci este un drept, pe care omul îl posedă prin natura sa. De regulă, expresia a fi liber este analizată în opoziție cu expresia a nu fi liber.

 Marea diversitate semantică a termenului de libertate a determinat acceptarea ideii că, de fapt, vorbim despre diferite tipuri de libertăți, și nu despre o singură libertate ca libertate totală, absolută. 

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a Convenției, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării unui număr de treisprezece protocoale adiționale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 și 13 au adăugat drepturi șilibertăți celor consacrate de convenție. Protocolul 2 a conferit Curții puterea de a emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis petiționarilor individuali posibilitatea de a-și prezenta cauza în fața Curții, sub rezerva ratificării instrumentului respective de către statul acuzat și a acceptării de către un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispozițiile acestui Protocol au asigurat creșterea noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în fața Curții al persoanelor fizice și juridice aflate sub jurisdicția statelor contractante. Celelalte Protocoale se refereau la organizarea instituțiilor înființate de Convenție și la procedura de urmat în fața acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis cu privire la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urmărește eficientizarea activității Curții Europene a Drepturilor Omului, în contextul creșterii numărului de cauze pe rolul acesteia.

Convenția vizează asigurarea de către state a respectării Drepturilor Omului, Statului de drept și principiilor Democrației pluraliste. Acceptarea să, inclusiv jurisdicția obligatorie a Curții și caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent o condiție de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenția este parte integrantă a sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea să este asigurată și de Uniunea europeană, cu toate că problema aderării Uniunii la sistemul de protecție stabilit de către Consiliul Europei rămâne a fi deschisă. Din punct de vedere practic, succesul Convenției se explică în mare parte prin mecanismul său de control dezvoltat, care a făcut posibilă o garantare concretă și eficientă a drepturilor și libertăților pe care le enunță. Libertățile gândirii au atât o dimensiune individuală propriu-zisă(a avea opinii și convingeri), cât și o dimensiune socială și politică( manifestarea acestora) și sunt absolut caracteristice drepturilor omului în societate.

Libertatea conștiinței este reglementată în art. 29 din legea noastră fundamentală, având un conținut complex: libertatea gândirii, a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase. 
Art. 9 al Convenției Europene consacră de asemenea “dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie”. Acest drept implicălibertatea de a schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practică și prin împlinirea ritualurilor. Pct. 2 al art. 9 stabilește condițiile prin care libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile poate face obiectul unor restrângeri, și anume: acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecția ordinei, a sănătății sau a moralei publice sau protecția drepturilor și libertăților altora. 

Așadar, în primul capitol am prezentat câteva noțiuni introductive, generale, asupra regimului democratic și a conceptelor ce îl implică.

Capitolul al doilea vizează drepturile și libertățile omului inr-un stat de drept democratic.

Prin intermediul capitolului al treilea, am încercat să arunc o privire mai atentă asupra “libertății de gândire, conștiința și religie” și să prezint toate implicații acestui articol constituțional.

Ultimul capitol este un mis studio asupra hotărârii CEDO din 2004, în procesul ce a avut loc între comunitatea musulmană și Bulgaria; am urmărit contextual ce a dus la nașterea acestei dispute, dar și consecințele acesteia.

Lucrarea se sfârșește cu prezentarea unor concluzii și opinii personale, urmate de enumerarea bibiografiei.

CAPITOLUL . I – STATUL DE DREPT DEMOCRATIC

Răspândirea ideii de democratizare a fost esențială pentru dezvoltarea politică recentă la nivel mondial. Teoria democrației a fost extinsă prin operele lui Robert Dahl,ce a introdus termenul înlocuitor de „poliarhie”, deoarece cuvântul „democrație” s-a deteriorat „asemenea unei monede devalorizate”, Arend Lijphart și Giovanni Sartori, apoi a fost dezvoltată de către Juan Linz, Larry Diamnd, Phillipe Schmitter, Samuel Huntington etc.

Termenul „democrație” a dat naștere diferitelor neologisme iluminante precum: „democratura” (compus dintre „democracia” și „dictatura”) sau „dictablanda”(cu referire la democrația dură și dictatura slabă).

Democrația este un model tipic al Europei.În secolul cinci înainte de Hristos a fost introdus de către Clistene un principiu simplu: guvernarea poporului de către popor, bazându-se pe trei criterii: demcrația reprezentativă, participarea populară(ecclesia ce emitea legile) și separarea putrilor în stat. Apoi s-au dezvoltat cele nouă standarde, proceduri minimale în urma cărora s-a întemeiat Declarația Universală a Drepturlor Omului:

Controlul deciziilor guvernamentale de către aleși;

Reprezentanții sunt aleși prin competiții electorale transparente și periodice;

Orice persoană adultă are dreptul de a-și alege reprezentanții;

Orice persoană adultă are dreptul de a candida;

Cetățenii au dreptul să se exprime fără pericolul de a fi pedepsiți;

Cetățenii au dreptul de a căuta surse alternative de informare;

Cetățenii au dreptul de a înființa asociații sau organizații autonome;

Reprezentanții aleși trebuie să aibă posibilitatea de a-și exercita atribuțiile constituționale fără a fi supuși presiunilor din partea oficialităților nealese.

Societatea trebuie să fie capabilă să se autoguverneze fără să fie dependentă sau influențată de un sistem suprastatal.

Încă din Antichitate, Aristotel a identificat trei specii de Constituții pure: regalitatea(tirania), aristocrația(oligarhia), republica(demagogia) și consideră tirania cea mai îndepărtată de guvernământul perfect în timp ce Platon(„Politicus”) consideră demagogia cea mai rea dintre cele bune și cea mai bună dintre cele rele, dar, după cum spune celebrul proverb latinesc:”Es duobus malis minus est eligendum”(Din mai multe rele alege pe cel mai puțin rău).Astfel se poate răspunde ușor la întrebarea „Care este cea mai bună formă de guvernământ?”, și anume că nu există, însă noi suntem obligați să o alegem pe cea care ne face cel mai puțin rău.

În secolul XX au fost trei valuri de expansiune democratică ce au creeat noi schimbări în mentalitățile cetățenilor și cercetătorilor sociali. Să ne concentrăm asupra celor mai importante arii de cercetare în care există progrese vizibile:cultura politică,schimbările de valori si schimbarea electorală. Încercându-se un răspuns la întrebări cu privire la bazele culturale ale democrației, au apărut trei tipuri de studii: primul este „teoria culturii civice” a lui Almond și Verba, apoi teoria „autoritate-cultură” a lui Eckstein si o a treia versiune a fost dezvoltată de catre Aaron Wildavsky, teoria analizei culturii politice in 1987. Un alt domeniu în care s-au constatat progrese semnificative este cel al schimbărilor valorilor publice, iar în fine, alegerile reprezintă astăzi modul prin care cetățenii își exprimă drința de a-și alege reprezentanții, un domeniu în care de asemenea s-a constatat progrese cu privire la cunoașterea felului în care votanții ajung să ia deciziile.

Dacă se produce procesul votării nu înseamnă că este suficient pentru a desemna democrație. Alegerile libere și regula majorității nu sunt suficiente pentru a defini democrația modernă. Acestea sunt doar niște condiții minime, procedurale necesare dar nu și suficiente.

La începutul anilor 2000 s-a constatat că în 119 țări din circa 190 există democrație, iar în 16 dintre ele doar o democrație parțială. Și totuși, mai există și regimuri autocratce în aproape 50 de țări. Condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească un regim ca să fie democratic sunt:

considerarea “inamicului”(a celui ce are o altă părere în legătură cu deținerea puterii și își exprimă dezacordul) ca adversar, cu alte cuvinte, democrația presupune toleranță față de celelalte regimuri;

adversarului nu numai că i se permite exprimarea opoziției, dar, în plus, acesta poate chiar ajunge în mod pașnic la putere;

criteriul după care se orientează este denumit competitivitate, iar conflictul este privit ca un constitutiv al politicii, ca un element ce ar putea avea consecințe favorabile pentru construirea interesului general, care să analizeze și alte viziuni, întrucât comunitatea nu este omogenă, după cum menționează autorul, competiția, este un conflict acceptat de către regului;

tocmai pentru că politica este cea care formează și organizează societatea, care este alcătuită din oameni care ar putea comite abuzuri, aceasta trebuie să garanteze autonomia fără a afecta pluralismul, fiind astfel limitată;

“democrația reprezintă puterea politică supusă controlului politic”spune autorul aceleiași lucrări, astfel că, în cazul participării, democrația poate să fie ori partcipativă, ori să nu fie participativă, adică directă sau indirectă, reprezentarea politică constituind “o prerogativă a regimurilor democratice”, apoi mai adaugă și faptul că “timpurile moderne au elaborat o concepție a libertății individuale care, în plan politic, este în primul rând un ansamblu de garanții ce se referă la puterea politică; în epoca modernă, ea își are expresia sa instituțională principală în stat.”.

astăzi, datorită separării puterilor în stat, democrația este reprezentativă și ar trebui să respecte regulile corespunzătoare, conformându-se principiului majorități, deoarece, după cum consideră și Sartori majoritatea extremă contează deoarece are putere nelimitată;

principiul majoritar temperat se referă la acordarea unor șanse egale, atât majorității, cât și minorității;

cea de-a opta caracteristică este stabilirea limitelor libătoare, conformându-se principiului majorități, deoarece, după cum consideră și Sartori majoritatea extremă contează deoarece are putere nelimitată;

principiul majoritar temperat se referă la acordarea unor șanse egale, atât majorității, cât și minorității;

cea de-a opta caracteristică este stabilirea limitelor libertății, pentru a nu se abuza e putere;

cel de-al nouălea criteriu pe care îl îndeplinește democrația este “pluralitatea arenelor”, deoarece aceasta nu este compusă numai din politică – care la rândul ei cuprinde mai multe arene precum cea electorală, sindicală, parlamentară etc. – ci și din alte domenii, cum ar fi cultura, economia sau familia.

ultima trăsătură ce caracterizează paradigma democratică constă în pluraliatea rolurilor. Oamenii au în societate mai multe roluri simultan (cetățean, angajat, poate fi înscris într-un partid etc.) astfel încât se pot genera conflicte de rol ce antrenează procesul de competitivitate favorabil democrației.

Prin urmare, ceea ce trebuie reținut este faptul că democrația presupune toleranță față de celelalte regimuri și față de mentalitățile conducătorilor lor, acordându-le chiar șansa de a aspira la putere în mod pașnic, de asemenea, libertatea de exprimare este prezentă numai în democrație și că se pledează pentru egalitatea șanselor tuturor.

Chiar dacă unii critici văd o aparentă contradicție între libertatea de exprimare ca principiu fundamental și regulile stricte impuse, se poate contraargumenta prin faptul că orice regim politic constrânge prin respectarea unor reguli și, în plus, democrația feră cea mai multă libertate de exprimare.

Cu toate că democrația nu s-a inventat zilele trecute și s-ar putea presupune deci că nu mai sunt divergențe în ceea ce privește paradigma democratică, ele totuși își găsesc locul printre problemele actuale.

Există două viziuni ce privesc aceste confruntări de opinii. Prima dintre ele are menirea de a poziționa omul în raport cu politica, în sensul în care Emmanuel-Joseph Sieyes identifică cele trei tipuri de interese ce antrenează spiritul uman: în virtutea interesului comun, asocierea datrită interesului aprpiat, dar și izolarea, datorită interesului apropiat, dar și izolarea, datorită unr divergențe de interes. Astfel, se ajunge concluzia că diversele grupuri(partide, asociații etc.) ar putea, prin unirea intereselor să dăuneze societății, devenind un pericol pentru interesul civic comun. La această problemă au apărut două poziții: cea a lui Sieyes și cea a lui Rousseau. Primul susține că dreptul la vot a provenit din faptul că aparținem unui popor, nu unei clase sociale și a doua opinie și-o formează în urma unui silogism simplu în urma căruia ajunge la concluzia că voința națiunii reprezintă cumulul intereselor fiecăruia deoarece națiunea este compusă din cumulul oamenilor. Acesta sintetizează problema prin faptul că reprezentanții executivului ar trebui să nu mai îndeplinească vreo funcție în reprezentatvitatea legislativă. Cea de-a doua poziție, a lui Jean-Jacques Rousseau, optează pentru diferențierea voinței generale de voința tuturor. Primul concept, demonstrează filosoful cuprinde voința comună a tuturor în timp ce voința tuturor cuprinde și deferențele. Acesta este de părere că, pentru a fi respectată suveranitatea, ar trebui să existe o participare activă a cetățenilor în actul de conducere al țării și este împotriva reprezentativității deoarece consideră că astfel se pierde nteresul general care este filtrat și modificat ulterior de subiectivitatea reprezentanților, cetățeanul pierzându-și întrutotul valoarea.

O a doua viziune are în centrul său relația “individ – grup – stat”. Astfel omul ce nu aparține unei familii, unei confesiuni relgioase, unei clase etc. este privit ca fiin inuman, accentuându-se astfel ideea de apartenență, deci de cetățenie și privește omul ca individ ce are dreptul, ca și ceilalți cetățeni la o parte din suveranitate. Astfel, există astăzi în democrația modernă dretul la votul politic, exceptând apartenențele sociale. Aceste diferențe de opini: oscilarea între considerarea grupurilor ca fiind favorabile sau nu, democrația directă sau democrația indirectă, apar din cauza tendințelor.

Am realizat succint pziția omului în raport cu politica, urmând ca a doua problemă să se refere la relația dintre politica vizibilăși politica invizibilă. Se poate afirma, o dată cu Domenico Fisichella că statul nu poate fi complet transparent față de cetățeni din motive de securitate națională și, prin urmare, nici democrația nu poate fi considerată astfel, deși sarcina ei este de a minimaliza politica invizibilă. Simțim astăzi o ascundere din ce în ce mai mare a proceselor politice din motive ilegale și furnizarea de texte publicului pentru a mușamaliza anumite interese proprii.

A treia problemă este legată de faptul că democrația este un regim de administrare ordinară. George L. Mosse stabilește faptul că reprezentativitatea este indicată vremurilor pașnice deoarece, susține acesta, democrația reprezentativă ( guvernarea parlamentară ) are “ o rezistență insuficientă(…) în fața situațiilor de guvernare în condiții excepționale.” Apoi adaugă faptul că există un defict psihoafectiv al participării la vot, deoarece individul nu se simte parte a acțiunii politice și pentru că reprezentanții nu își dau interesul pentru a încuraja solidaritatea națională. În final, imaginează statul în situații tensionate cnd principiile și valrile inițiale se pot modifica. Există ttuși un prim argument pe care aș putea să-l cnsider pro democratic: nu numai democrațiile se dovedesc slabe în fața situațiilor neobișnuite. Însă riscurile unor posibile atacuri din partea “adversarului” cresc în cazul în care acesta ( căruia democrația îi conferă statutul de egal al său, cu drepturi și posibilitatea cuceririi pasnice a puterii ) se transformă într-un inamic.

Un ultim argument este faptul că democrația este cu atât mai rezistentă în situație de urgență, cu cât “cadrul legitimității sale politice este mai consolidat.”

Cea de-a patra problemă denumită de către Arend Lijphart drept “democrație consociativă” desemnează acel tip de demcrație, care nu este nici puternică datorită culturii politice, dar nici instabilă. Acesta dă ca agument, exemplul Austriei, Belgiei și Elveției, care deși sunt destul de fragmentate culturale și au în societate “linii de diviziune cumulativă” de natură religioasă, ideologică, economică,au o democrație stabilă. Acestor blocuri de interes le sunt acordate cetoul reciproc, “o garanție deplină a protecției politice” și recurgerea la principiul proporționalității. Această forma de democratie a fost de numită consensuală dearece “tți cei vizați de decizie au șansa de a colabora, direct sau prin reprezentanți la elabrarea ei. Astfel, Lijphart exemplifcă prin câteva caracteristici:” diviziunea puterii executive, separarea puterilor, bicameralismul echilibrat și reprezentarea minorității, sistemul pluripartidic, sistemul partidic multidimensional, sistemul electoral de reprezentare proporțională, federalismul teritrial, autonomia în bază neteritorială, descentralizare; dreptul la veto al minorității.”

Autorul despre care am amintit mai devreme avertizează, încă de la început că provocările în care este antrenată democrația pot genera grave tensiuni. Apoi, acesta pune problema dihotomiei “amic”/”inamic”, în cazul în care inamicul ar încerca răsturnarea regimului prin opunere fizică reguluilr jocului, convine ca democrația să aibă dreptul de a se apăra prin forță sau constrângere.

Cea de-a doua provocare stă sub semnul dificultăților cu privire la reprezentarea politică, apoi urmează prblema tehncrației, adică a înlocuirii politicienilor de către tehnocrați,provocarea birocratică, cu același conținutca și cea tehnocratică ajungându-se la ideea de tehnobirocrație.

Următoarea provocare este denumită de către autor “prvocarea oligarhică” și aduce în discuțe analiza lui Michels privind organizarea partidelor de masă : “cu cât sporește gradul de organizare al partidelor, cu atât oligarhia obține din ce în ce mai mult spațiu, și cu cât sporește mai mult oligarhia în cadrul partidelr, cu atât mai mult democrația ca sistem politc este diminuată.’

Dahl ( 1981 ) identifică cele opt garanții instituționale față de care nu am putea vorbi despre democrație: libertatea de a constitui organizații și de a adera la ele, libertatea de exprimare, dreptul la vot, transparența în funcțiile publice dreptul liderilor politici de a concura în vederea obținerii consensului și a voturilor, alegerile libere și corecte.

A șasea provocare, mass-media este predominant prezentă în viețile noastre, mereu manipulantă și fabricatoare de știri de orice natură. Astfel devine dificil pentru politică să combată presiunile lor, promovnd un sistem oligarhic.

Cea de-a șaptea provocare poate fi definită ca “provocarea instituțională”. Instituțiile ocupă un rol decisiv pentru democrație deoarece asigură funcționarea ei și se întâmpă ca acestea să nu comunice bine cu statul generând ineficiența acestuia. Soluția pentru creșterea capacității adunării reprezentative de a rezista presiunilor tehnocratice și tehnostrucurale vine din partea lui Duverger ce propune sporirea autorității unui șef de executiv ales, iar cu ajutorul parlamentului, să impună controlul politic asupra leadership-ului guvernativ.

Schumpeter identifică definiția democrației din perspectiva binelui comun și a voinței poporului: metoda democratică este acel acord instituțional pentru luarea deciziilor politice care realizează binele comun lăsându-i pe oameni să ia decizii prin intermediul unor indivizi aleși care se reunesc pentru a le îndeplini voința. Această definiție are o serie de implicații. În primul rând trebuie să existe un bine comun pe care orice om l-ar recunoaște, bazându-se pe argumente raționale. Acest bine comun implică răspunsuri precise la toate intrebările și problemele oamenilor, astfel încât orice fapt social sau orice metodă folosită pot fi clasificate ca fiind bune sau rele. În al doilea rând,adaugă Schumpeter, pentru că toți oamenii ar trebui(măcar în principiu) să se pună de acord unii cu alții, există o voință comună a acestora, voința care are granița comună cu binele comun sau cu interesul pentru bunăstare sau fericire.

Singurul lucru care poate creea dezacorduri este viteza cu care un scop ar trebui să fie atins. Astfel, fiecare membru al comunității, având în minte țelul si putând face diferența între bine și rău, ia parte în mod activ și responsabil la promovarea binelui și înăbușirea răului. Astfel toți membrii unei comunități luati la un loc controlează problemele lor publice. Dacă am accepta aceste presupuneri, democrația ar căpăta un întețes lipsit de ambiguitate . Însă, aceste asumpții pot fi respinse. În primul rând, nu există un bine comun cu care toți oamenii să fie de acord, bazându-se pe argumete raționale.. Pentru oameni diferiți binele comun poate însemna lucruri diferite. În al doilea rând, chiar dacă ar exista un bine comun tuturor, acest lucru nu ar duce la răspunsuri precise la problemele oamenilor. În continuare, acesta stabilește condițiile funcționării sistemului democratic. Prima condiție este ca oamenii din politică să aibă o serie de calități. A doua condiție pentru succesul democrației este ca aria efectivă a deciziilor politice nu trebuie extinsă prea mult.

Cât de mult poate fi extinsă depinde nu numai de limitele generale ale sistemului democratic dar și de circumstanțele particulare în cazul fiecărui individ. Aria, de exemplu, nu depinde numai de felul și numărul problemelor pe care guvernul le poate rezolva; depinde de asemenea, în funcție de timp și spatiu, de numărul oamenilor din care guvernul respectiv este alcătuit, de tipul de sistem politic și de tipul opiniei publice cu care se confruntă. Ca o a treia condiție, guvernul democratic al unei societăți industriale moderne trebuie să fie capabil să conducă sfera activităților publice care include – indiferent dacă este mult sau puțin – serviciile unei birocrații bine puse la punct și a tradiției, înzestrate cu un puternic simț al datoriei și un nu mai puțin puternic "esprit de corps". Al patrulea set de condiții poate fi rezumat în "Autocontrol Democratic". Toată lumea va fi de acord ca metoda democratică nu poate să meargă bine decât dacă toate grupurile importante ale unei națiuni sunt dispuse să accepte orice măsură legislativă atâta timp cât ea se află în "statute book" și toate deciziile executive sunt emise de autoritățile competente. Dar "Autocontrolul Democratic" implică mult mai mult decât atât. Electoratul și parlamentul trebuie să fie la un nivel intelectual și moral suficient de înalt pentru a face față celor corupți și celor deviați ,în caz contrar cei care nu sunt nici corupți nici deviați pot fi induși pe această cale. Mai mult, neîndeplinirea sarcinilor care vor discredita democrația poate să se întample dacă măsurile sunt întrecute fără a ține cont de plângerile altora sau de situția națională.

Sub aspectul structurii de stat, România se prezinta ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizata o singura formatiune statala. Pe cale de consecinta, exista un singur rând de autoritati publice centrale, adica un singur Parlament, un singur Guvern si un singur for judecatoresc suprem. Cetatenii au o singura cetatenie, cetatenia româna.

Sub aspectul organizarii administrativ-teritoriale, asa cum am vazut, România este organizata în judete, orase si comune, iar autoritatile publice administrative din aceste unitati functioneaza pe baza principiilor descentralizarii, autonomiei locale si al desconcentrarii serviciilor publice locale întreaga organizare statala este stabilita prin Constitutie. Forma unitara corespunde continutului statului precum si compozitiei nationale a poporului român.

Cât priveste caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat înca de Constitutia din anul 1866, acesta priveste toate cele trei elemente constitutive ale statului în ansamblu, precum si pe fiecare dintre ele în parte. Nici unul din cele trei elemente – teritoriu, populatie si suveranitate – nu poate fi împartit, în sensul de a fi sub stapânirea altor state.

România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie si realitate s-a impus mult mai târziu în istoria societatii, în principiu atunci când s-a considerat ca si autoritatile publice, guvernantii trebuie sa se supuna unor reguli juridice. Este evident ca statul de drept a aparut ca o replica data statului despotic. Spre sfârsitul secolului al XVlII-lea si începutul secolului al XlX-lea s-a formulat si teoretizat idcca potrivit careia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea dreptului si ca oamenii care detin puterea (guvernantii) sunt supusi dreptului si limitati prin drept.

Statul administrator si statul judecator, trebuie sa retinem ca starul de drept nu se confunda cu principiul legalitatii, el este mai mult decât atât. Statul de drept ramâne o simpla teorie daca nu este constituit dintr-un sistem de garantii (inclusiv juridice) care sa asigure reala încadrare a autoritatilor publice în coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv sa se auto-limiteze prin drept.

Ca atare statul de drept are un continut complex si în acest sens se considera ca suntem în prezenta unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidenta; continutul acestui drept valorifica la dimensiunile lor reale drepturile si libertatile cetatenesti; se realizeaza echilibrul, colaborarea si controlul reciproc al puterilor publice (autoritatilor publice); se realizeaza accesul liber la justitie.

România este un stat democratic, ceea ce exprima realitatea ca regimul politic al României este unul democratic. Din perspectiva analizei formei de stat, aceasta ultima trasatura întregeste caracterizarea statului român cu precizarea modului în care se exercita puterea de stat în raport cu elementul statului care estepopulatia.

Caracterul democratic al statului înseamna ca autoritatile publice se întemeiaza pe vointa poporului, exprimata prin alegeri libere si corecte. De asemenea implica proclamarea si garantarea libertatilor publice. Totodata democratia implica: un sistem pluralist, responsabilitatea guvernantilor, obligatia lor de a se conforma legilor, exercitarea impartiala a justitiei de catre judecatori independenti si inamovibili. Democratia are ca fundament respectarea fiintei umane si a statului de drept. Caracterul democratic al statului si statul de drept se implica si se presupun reciproc. Aceste trasaturi se pot regasi acolo unde echilibrul puterilor este realizat, unde suprematia constitutiei este asigurata. Pentru ca, în fond democratia poate fi definita si ca domnia dreptului.

România este un stat social. Acest caracter rezulta atât din natura (esenta) statului, cât si mai ales dinfunctiile sale. Statul modern poate si trebuie sa imprime tuturor actiunilor economice, politice, culturale, un continut social fundamentat pe valori etice si umane care sa creeze terenul fertil exprimarii reale a personalitatii cetatenilor, a drepturilor si libertatilor lor, a sanselor lor egale.

Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie sa intervina, trebuie sa aiba initiativa si mai ales sa ia masuri care sa asigure realizarea binelui comun. El trebuie sa protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin si de sansa, trebuie sa sprijine sectoare economice aflate în criza dar care sunt indispensabile promovarii unui trai civilizat, trebuie sa asigure functionarea unor servicii publice de protectie si interventie sociala, întelegerea caracterului social al statului ne permite explicarea sensului si dimensiunilor unor prevederi constitutionale, precum cele din: art. 32 privind garantarea dreptului la învatatura; art. 34 privind obligatia statului de a lua masuri pentru asigurarea igienei si sanatatii publice; art. 41 privind protectia sociala a muncii; art. 47 privind obligatia statului de a lua masurile necesare asigurarii unul nivel de trai decent cetatenilor; art. 49 privind protectia copiilor si tinerilor; art. 50 privind protectia persoanelor cu handicap.

Analizând situația cu dovezi concrete, putem exemplifica din Constituția României, încă de la început, din articolul 1 despre statul român, în care se prevede faptul că România este stat național, în care forma de guvernământ este republica și că „ România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme, în spiritul traditiilor democratice ale poporului român si idealurilor Revolutiei din decembrie 1989, si sunt garantate.” , în care puterile sunt separate în cadrul democrației constituționale. Iar statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului, este instituționalizarea acestei puteri în care deținătorul puterii suverane este poporul român și el exercită această putere prin organele reprezentative și prin referendum. Alte semne ce atestă faptul că în România este democrație apar în articolul 8, ce este legat de pluralismul și partidele politice : ” Pluralismul în societatea româneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale. 

Partidele politice se constituie si îsi desfasoara activitatea în conditiile legii. Ele contribuie la definirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectând suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei.”

Se poate concluziona astfel, că avem nouăsprezece ani de democrație, și, chiar dacă unii oameni se mai gândesc contemplativ la trecutul nostru comunist, putem constata faptul că România viitorului în care ne punem speranțele pentru mai bine,în special tinerii, a progresat foarte mult și are toate șansele, după părerea mea, să devină țara pe care ne-o dorim toți, dar acest lucru depinde și de cetățeni, de felul cum fiecare se gândește la un bine comun, la alegerea unor reprezentanți competenți etc.

CAPITOLUL II. DREPTURILE SI LIBERTATILE INTR-UN STAT DE DREPT DEMOCRATIC

Drepturile,libertatile si indatoririle omului si cetateanului au reprezentat inca din secolul XVIII-lea ( in momentul in care au aparut frecvent in dicsursurile politice si juridice in Europa), una dintre cele mai spinoase probleme cu care umanitatea se confrunta, deoarece de multe ori ea nu a fost perceputa ca atare, ca o necesitate pentru definirea statutului uman, pastrarea demnitatii umane, si nici respectata intotdeauna.

Aceste drepturi si libertati sunt , de fapt, garantia statutului fiintei umane, reprezentand in acelasi timp o posibilitate de manifestare libera a omului in general atat in cadrul societatii cat si in cadrul relatiilor interumane. Insa, problematica drepturilor si libertatilor devine relevanta o data cu cresterea treptata a puterii statale cat si a centralizarii. Pana la aparitia statului modern, drepturile, scutirile, libertatile erau tot atatea limite ale puterii statului : in primul rand , ele erau deseori formulate sub numele de “proprietate”, reprezentand un fel de “drept colector”, fiind inglobate dreptuirle si libertatile unor comunitati, astfel incat nu reveneau decat foarte rar individului in sine. O data cu apairtia statului modern, apare nevoia in ceea ce priveste necesitatea aparitiei unei autoritati cu competenta generala,care sa apere, pe plan juridic si politic, binele comun, drepturile, libertatile individului contra abuzurilor caestei autoritati sau a agentilor sai.

O data cu revolutia franceza si americana, apar primele declaratii de drepturi.Astfel, Bill of Rights( pentru americani), avea efecte juridice concrete. Alaturi de acestea mai putem mentiona Magna Charta(1215), cat si Habeas Corpus(1679). In toate aceste acte sunt garantate drepturi ca; garantia libertatii personale, interdictia de a retine o persoana in absenta procedurilor prevazute de lege, siguranta individului, garantia vietii, proprietatea.

In fond, dreptuirle si libertatile omului exista deoarece s-a considerat necesara instaurarea unui sistem clar is deschis pentru a oferi sansa individului sa se poata dezvolta ca fiinta, din punct de vedere social, mental, afectiv, fiindu-i in acelasi timp pretuita demnitatea .

Chiar daca par, la prima vedere, asemanatoare, exista o vadita diferenta intre termenii de: “drept”-“libertate”, “drepturile omului”-“drepturile cetateanului”, “drept fundamental”-“drept subiectiv”. Notiunea de “drept” desemneaza “o prerogativa concreta, susceptibila de realizare” , avand o existenta reala, in timp ce notiunea de “libertate” este o “prerogativa abstracta ce nu presupune realizarea”, asadar, cele doua notiuni desi aparent identice, se completeaza(libertatea completeaza totdeauna un drept), doar prin intermediul libertatii indivizii isi pot exercita drepturile, deoarece sunt egali doar cei ce sunt liberi(principiul libertatii si egalitatii) .Normele de drept trebuie orientate nu numai spre a consacra libertatea individuala ci si spre a o garanta, pentru a asigura echitatea vietii sociale si economice si a da persoanei posibilitatea de a se manifesta in “plenitudinea fiintei lor”.Desi este doar una singura , libertatea are mai multe aspecte:de miscare, de exprimare, de a alage o profesie, crezului politic etc. In concluzie, libertatea este exprimata prin drepturi in Constitutie si nu poate fi vazuta decat in compensatie decat cu sanctiunile prevazute pentru incalcarea acestor drepturi dar si cu recunoasterea dreptului de proprietate.

In ceea ce priveste distinctia intre “drepturile omului” si “drepturile cetateanului” semnificativ este faptul ca prima categorie se refera la acele drepturi regasite in actele si declaratiile internationale cat si in constitutiile statelor,avand in acelasi timp o sfera de cuprindere mult mai larga(incluzand aici toti oamenii, indiferent de apartenenta lor, omul fiind privit ca individ in societate), iar a doua categorie include doar dreptuirle cetatenilor unui stat reglementate in special prin Constitutie. Democratia presupune existenta unor valori, precum: libertatea, dreptatea si egalitatea. Acestea reprezinta idealuri pentru care oamenii au luptat întotdeauna si in acelasi timp, repere pe baza carora s-au creat normele ce reglementeaza viata in societate.

Oamenii trebuie sa traiasca in libertate. De aceea statul democratic garanteaza si promoveaza libertatile personale, in limite stabilite de lege. Cetatenii trebuie sa aiba dreptul la conduite si opinii proprii si totodata, sa se bucure de securitatea personala, a domiciliului si a bunurilor pe care le poseda. Ei trebuie sa isi poata exercita libertatea de a se exprima, precum si dreptul de a-si alege conducatorii si de a decide in probleme de interes public.

In viata de zi cu zi, acestea nu sunt usor de realizat, pentru ca, pe de alta parte, pe terenul libertatii de exprimare se pot confrunta valori de baza ale democratiei:credintele religioase, ideile politice ale unor cetateni pot intra in conflict cu ale altora.

Pe de alta parte, anumiti cetateni ai societatii democratice considera ca toate ideile ar trebui exprimate, iar cele valoroase, dezbatute si puse in practica. Exista insa si persoane care considera ca sunt unii care incita la violenta si ura, iar prin urmare, acestea nu ar trebui exprimate. Esenta democratiei o constituie participarea cetatenilor la viata publica. Aceasta înseamna preocuparea cetatenilor pentru problemele comunitatii, responsabilitate, interes pentru evenimentele sociale majore dezbatute de mass-media si chiar angajarea politica.

Libertatea si dreptatea sunt valori la care au visat si au sperat generatii de oameni. Pentru ca libertatea sa aiba sens si sa nu se transforme in dominatia celui mai tare asupra celor slabi, este nevoie de legi care sa stavileasca vointa arbitrala. Libertatea are nevoie de un stat de drept puternic care sa o protejeze, in care sa domneasca legea, si oamenii sa nu se afle la bunul plac al conducatorilor. Ea nu înseamna absenta autoritatii, ci se bazeaza pe aceasta. Intr-un stat democratic, oamenilor le sunt recunoscute si respectate drepturile, iar autoritatile intervin atunci când se comit nedreptati.

Democratia presupune si egalitatea in drepturi a cetatenilor, a oportunitatilor pe care societatea le ofera, egalitatea in fata legii. O societate dreapta asigura membrilor ei sanse egale de reusita in viata, fara privilegii si fara discriminari. Egalitatea nu înseamna uniformitate. Oamenii se deosebesc intre ei prin capacitati, educatie, preferinte sau priceperi. Diversitatea trebuie acceptata si respectata, pentru ca este un factor important al dezvoltarii societatii si culturii.

Pentru ca democratia sa poata functiona, membrii societatii trebuie sa detina o cultura politica specifica. In absenta acesteia, democratia nu poate supravietui, institutiile democratice nefiind suficiente. Printre avantajele democratiei se numara urmatoarele elemente: participarea efectiva a populatiei la procesul de luare a deciziilor; prezenta unor elite care guverneaza societatea cu sprijinul acesteia, guvernare ce presupune responsabilitate si limite; prezenta mai multor forte politice legal recunoscute care lupta pentru acapararea puterii politice; structurarea unei ideologii bine definite; organizarea institutiilor statului pe principiul separatiei puterilor in stat si structurarea relatiilor dintre acestea; existenta unor principii care stau la baza democratizarii, cum ar fi principiul descentralizarii, principiul separatiei puterilor in stat sau principiul autonomiei locale; specificarea exhaustiva a unor drepturi si libertati fundamentale; economie de piata unde liberul schimb duce la o dezvoltare economica.

Dezavantajele regimului democratic sunt in esenta urmatoarele: existenta unui aparat birocratic puternic prin distributia de posturi publice in scopul recrutarii sau fidelizarii clientelei politice; extinderea coruptiei si necesitatea ocultarii ei ce împinge sistemul comunicarii politice catre disimulare, catre minciuna.

Statul democratic are rolul de a permite dezvoltarea libertatilor personale, carora le traseaza niste limite legale de manifestare si nu le prescrie ca o reteta modul de folosire. Ceea ce regimurile autoritare numesc "cliseu liberal" nu e decât imaginea societatii normale, legatura normala dintre stat si societate, chiar si atunci când acest stat nu este unul democratic, adica atunci când puterea politica nu este aleasa liber. Regimurile autoritare se liberalizeaza mult mai rapid decât un regim totalitar. In plus, guvernele din regimurile autoritare pot fi înlaturate mult mai usor si mai des decât cele din sistemele totalitare.

Prabusirea regimurilor democratice este asociata si deseori determinata de o criza de performanta a acestora. Regimul nu mai reuseste sa rezolve o problema sau o serie de probleme majore demonstrând astfel pierderea eficacitatii, si in final pierderea legitimitatii regimului. Destramarea unui regim democratic poate fi determinata si de trecutul politic al tarii respective si de cultura sa politica. Daca exista o cultura civica puternica regimul democratic se poate mentine. La esecul democratiei se mai poate ajunge si daca elitele conducatoare nu reusesc sa se adapteze la schimbarea conditiilor sau când este erodata abilitatea lor de a-si pune in aplicare deciziile. Etapele ce trebuiesc a fi urmate in tranzitia de la autoritarism la democratie sunt: extinderea drepturilor individuale si ale grupurilor; inaugurarea unui proces electoral care creeaza premisa ca elitele conducatoare vor fi mai atente la cerintele populatiei, care înseamna totodata si sfirsitul detinerii monopolului puteri.

Actiunea politica e cea care transforma structura in conjunctura. Orice schimbare de regim , fie in sensul democratiei, fie in sensul autoritarismului, va provoca o modificare semnificativa la nivelul politicii statului respectiv. Trecerea de la democratie la autoritarism, spre exemplu, va determina schimbari fundamentale in caracteristicile socio-economice ale respectivului stat. Vor disparea anumite institutii caracteristice regimului democratic si vor fi infiintate altele care sa corespunda cerintelor unui regim de tip totalitar. Întregul sistem economic va avea de suferit serioase transformari in conditiile trecerii de la un sistem politic la altul, prin etatizarea economiei si prin trecerea la un sistem de planificare a acesteia. Bineînteles ca schimbarile nu vor avea loc doar in plan politic si economic. Ele vor surveni si in plan cultural si social prin implementarea unor elemente noi care sa adapteze realitatea culturala si sociala la cerintele noului regim.

Cadrul social al democratiei si normele statului de drept imprima fenomenului numit "opinie publica " un camp larg de manifestare, in contextual raportarii coerente la valori sau criterii in absenta carora nici democratia si nici statul de drept nu ar putea functiona corespunzator idealurilor sau felurilor de la care pornesc ori pe care le urmaresc. Potrivit unor teorii, in realitate "opinia publica nu este întreg articulate, ci un agregat de opinii numeroase, in general diverse, personale "

Exista diverse modalitati de a cunoaste si de aprecia, chiar de a influenta opinia publica, factor care, evalueaza tot ceea ce se petrece in interiorul si in afara sa , influenteaza strategii, politici si pozitii ale structurilor organizate.

Democratia pluralista este de la ora actuala fertila si efectiva in masura in care lasa urme in viata reala in opinia colectiva. Câstigurile democratiei pluraliste se refrang asupra tuturor, dar cu valori deosebite, potrivit unui adevar foarte simplu si de întelepciune : "dupa fapta si rasplata" . In aceste sens concludente si edificatoare pot fi considerate unele sondaje nationale , realizate in ultimii ani care contin întrebari si raspunsuri cuantificate, ce permit descifrarea pe un diapazon larg si semnificativ a vietii economice si sociale.

Conceptul de “drepturi fundamentale”insa, este definit in literatura de specialitate ca “acele drepturi, care fiind esentiale pentru existenta fizica si integritatea psihica, pentru dezvoltarea materiala si intelectuala a acestora, precum si pentru asigurarea participarii lor active la conducerea statului, sunt garantate de Constitutie”.In Constitutia Romaniei, singurul text in care intalnim sintagma “drepturi fundamentale ale omului” este cel cuprins in articolul 20,aln.2, care se refera atat la drepturi cat si la libertati(“Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile”).

“Drepturile subiective” insa, sunt acelea care au o importanta deosebita pentru fiecare persoana, si care realizeaza legatura intre subiectii de drept, pentru ca realizarea sa, dar si consacrarea legala arata masura conduitei titularului dreptului.

Unul dintre atributele esentiale care caracterizeaza drepturile in general reprezinta caracterul de universalitate a acestora- incepand cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactul International cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, – ce consta in faptul de a consacra ideea ca oamenii se nasc liberi si egali in demnitate si in drepturi. Recunoasterea acestor drepturi si libertati, indiferent de rasa, sex, religie, origine nationala, etnica, avand o valoare de universalitate, reprezinta obiectivul practicii internationale:(“recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii, pacii in lume.).

In acelasi timp, Constitutia Romaniei subliniaza, inca de la inceputul Titlului II, universalitatea drepturilor si indatoririlor fundamentale(art.15), sub un dublu aspect: fiecare cetatean beneficiaza in mod total de libertatile si drepturile constitutionale cat si de cele prevazute in alte legi, insa impropriu spus-“cetateni”, pentru ca aceste drepturi si libertati se adreseaza si sunt garantate si strainilor si apatrizilor cu resedinta pe teritoriul Romaniei.

In viziunea lui Cristian Ionescu( Institutii politice si drept constitutional, pag.302), Constitutia Romaniei analizeaza problema drepturilor si libertatilor din mai multe puncte de vedere: sistemic, global, integral. Primul caracter se refera la faptul ca drepturile si libertatile sunt un ansamblu care interfereaza si se conditioneza reciproc, conferind statului atributul de stat de drept, al doilea caracter se refera la interdependenta acestora(executarea unui drept e o conditie a executarii celorlalte), ultimul caracter referindu-se la consacrarea ocrotirea si garantarea acestora de catre stat.

2) Reglementarile privind Drepturile Omului din Constitutia Romaniei / Legislatia Internationala;

Drepturile si libertatile fundamentale prevazute in legislatia romaneasca, dar cu precadere in Constitutie se pot clasifica in functie de mai multe tipuri de categorii:

Drepturi social-economice si culturale: dreptul la munca(art.41,42,43), dreptul la un nivel de trai decent(art.46), protectia tinerilor, a copiilor, a persoanelor handicapate, la invatatura, la odihna, de pensie si asistenta sociala, de proprietate, de mostenire, la sanatate etc;

Drepturi politice: drept de vot(art.36), de a fi ales(art.37), de a ocupa o functie publica(art.16,al.3);

Drepturi social-politice; libertatea cuvantului, a constiintei, a presei, dreptul de asociere, dreptul la greva, libertatea intrunirilor,mitingurilor, secretul informatiei etc;

Inviolabilitatile : dreptul la viata, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, dreptul la libera circulatie , laocrotirea familiei, la casatorie);

Drepturile garantii: accesul la justitie(art.21), dreptul la petitionare(art.51), dreptul persoanei vatamate de a cere anularea actului legal(art.52);

Tuturor acestor drepturi li se adauga unu altul foarte important-dreptul de azil politic,- aplicabil in momentul in care ii sunt incalcate anumite drepturi si asupra sa se fac presiuni sa paraseasca tara sa.

Constitutia ilustreaza una dintre conceptiile moderne, care proclama caracterul prioritar al principiilor si institutiilor recunoscute pe plan international cu privire la drepturile, libertatile fiintei umane, conform caruia drepturile omului reprezinta drepturi cu vocatie naturala si universala(art.11, al.1: ”Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte”).

Chiar daca aparent, ( in special Declaratia Drepturilor Omului), aceste acte, care garanteaza respectarea drepturilor omului pe plan international, sunt doar niste acte declarative, drepturile si libertatile umane au ajuns in Constitutie prin ratificarea acestora, devenind astfel elemente de drept intern(art.11;al.2: “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii fac parte din dreptul intern.”).Asadar statul este singurul care poate garanta prin legi respectarea si apararea drepturilor omului.In ceea ce priveste drepturile omului, exista doua tipuri de conceptii monista(actele internationale trebuie ratificate pentru a deveni elemente de drept intern) si dualista (recunoscute si obligatorii prin simpla acceptare a lor), in cazul Romaniei fiind valabila prima dintre ele.

Unul dintre dreptuirle absolute prevazute in Constitutia Romaniei cat si in Declaratia Universala a Drepturilor Omului este dreptul la viata (art.22:”Dreptul la viata si la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate.”-Constitutie, coroborat cu art.3,4,5 din Declaratie:”Orice fiinta are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale”, “Nimeni nu va fi supus sclaviei si nici robiei…”). Prin faptul ca este subliniat expres in ambele acte termenii de “persoana” si “fiinta”,este evidentiat tocmai caracterul de generalitate al prevederii, acest lucru referindu-se la toate fiintele umane, indiferent de statut social , apartenenta politica, religie, sex, rasa etc., fie ca acestia sunt cetateni, straini, apatrizi. Garantarea acestui drept a impus includerea in Constituie a interdictiei pronuntarii pedepsei cu moartea(art22, al3:”Pedeapsa cu moartea este interzisa.”), cat si a altui tratament inuman ori degradant. In cadrul acestui drept fundamental intra in discutie si anumite probleme ale societatii contemporane:avortul, eutanasia, clonarea etc., care teoretic reprezinta si ele indirect o atentare la dreptul la viata.

Alaturi de dreptul la viata sta si o libertate- libertate individuala-, (art.23), al carei continut este complex.Constitutia Romaniei prevede ca libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile( perchezitionarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai in cazurile si procedurile prevazute in lege), adica sunt garantate si nici o fiinta nu poate fi privata,( art.1:“Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi.”-Declaratia Drepturilor Omului), fapt ce sta la baza unui sistem democratic de guvernare .

Unul dintre principiile comune celor doua acte( declarativ si fudamental) este cel al egalitatii si nondiscriminarii( sau al tratamentului egal), stipulat in art.7, Declaratia Drepturilor Omului-“Toti oamenii sunt egali in fata legii si au dreptul fara deosebire la o protectie egale a legii.”, “dreptul la o protectie egala impotriva oricarei discriminari care ar viola prezenta Declaratie.”-cat si in Constitutie, in ceea ce priveste atat egaliatea tuturor in fata legii, justitia fiind impartiala si egala cu toti(art. 16, al1,2:”Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice fara privilegii si fara discriminari.”, “Nimeni nu e mai presus de lege.”) .Astfel, se face referire la individ vazut din perspectiva sa de fiinta umana si nu din ipostaza statutului sau social, economic etc., acest fapt stand la baza capacitatii efective de realizare a drepturilor umane si fiind in directa legatura cu acel caracter de universalitate al drepturilor. Prevederi referitoare la acest regasim si in Pactul International cu privire la Drepturile economice si politice cat si Carta Natiunilor Unite, recunoscandu-se egalitatea in drepturi a tuturor:(“… drepturile lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume.”), si ocrotirea egala si eficace contra oricarei discriminari, pentru a garanta in special integritatea biopsihosociala a individului.

In privinta drepturilor de tip “garantii”, precum: accesul liber la justitie(art.21), dreptul la aparare(art.24), dreptul la petitionare(art.51), dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica(art.52), regasim mai putine precizari in legislatia internationala. Dreptul la aparare-in cazul savarsirii unei contraventii-, apare stipulat in art.24(al.1, si al.2)P:”Dreptul la aparare este garantat. In tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.” din Constitutie , putand reprezenta o reala sinteza a prevederilor din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice , care garanteaza drepturile cu privire la persoana acuzata, asigurandu-I: natura si motivele acuzatiei, timpul necesar pentru a-si pregati apararea , posibilitatea interogarii martorilor apararii, beneficierii de asistenta unui interpret daca nu intelege limba folosita la judecata, cat si de a nu marturisi impotriva sa sau sa se recunoasca vinovata:(“Orice persoana declarata vinovata de o infractiune are dreptul de a obtine examinarea de catre o jurisdictie superioara, in conformitate cu legea, a declararii vinovatiei si a condamnarii sale.”-art.14, al.5, Pactul privind drepturile civile si politice).

Un alt drept important pentru asigurarea respectarii demnitatii umane, reprezentand si una dintre conditiile existentei unui stat de drept, este accesul liber la justitie(art.21). Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor , libertatilor, intereselor sale legitime cat si in cazul drepturilor subiective, acest acces fiind garantat si pe plan international(Conventia Europeana a Drepturilor Omului, art. 6). In jurisprudenta Curtii Europene sunt adoptate solutii punctuale , Curtea decizand de la caz la caz si dupa importanta drepturilor in litigiu:(“Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.”, “Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.”). In cadrul Pactului ce prevede drepturile civile si politice(art.14), legiuitorul mentioneaza faptul ca persoana trebuie sa “fie examinata in mod echitabil si public de catre un tribunal competent, independent, impartial, stabil prin lege”, referindu-se in acest sens la impartialitatea si egalitatea justitiei pentru toti, cat si la separatia puterilor, intr-un stat democratic, puterea judiciara fiind detasata de celelalte puteri(legislativ si executiv) tocmai penrtu a-si intari pozitia.

Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica(art.52:”Persoana e …indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins prin anularea actului sau repararea pagubei.”, “Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.”), este unul elocvent in sensul ca statul poate solutiona aceasta neconcordanta. Prin natura sa acest drept ofera persoanei in cauza sansa de a se adresa justitiei pentru a obtine anularea actului si repararea prejudiciului ce I s-a produs de catre o autoritate publica printr-un act administrativ fie prin nesolutiopnarea in termen legal a unei cereri.Incalcarea acestui drept poate avea loc prin emiterea unui act administrativ, nesolutionarea in termen legal a unei cereri, eroarea judiciara in procesul penal, iar persoana in cauza se poate adresa pentru a-I fi recunoscut dreptul pretins, a I se anula actul sau a I se repara prejudiciul.

De cele mai multe ori, in realitatea cotidiana, se intampla ca acest drept sa nu fie intotdeauna respectat deoarece uneori accesul la diferite autoritati publice, care ar putea solutiona aceste nereguli, este uneori mai dificil, iar solutionarea unor prejudicii se realizeaza mult mai lent, greoi, ceea ce indica faptul ca nu totdeauna ceea ce prevede o lege este si corect aplicat in realitatea de zi cu zi. Constitutia prevede, in acelasi timp, dreptul la petitionare(art.51:”Cetatenii au dreptul sa se adreseze autoritatilor publice prin petitii formulate numai in numele semnatarilor.”), petitia putand fi semnata de petent in vederea aducerii la cunostinta a neregulii ivite, si facilitand contactul direct al cetateanului cu autoritatile publice.

Ca in fiecare stat este inscris si in Constitutia Romaniei unele drepturi care sunt garantate doar cetatenilor.Printre acestea se numara :dreptul de a alege, incepand cu varsta de 18 ani(art.34), dreptul de a fi ales, pentru cetatenii care pot avea si dubla cetatenie(prevedere aparuta dupa revizuirea Constitutiei din 2003),dreptul de a ocupa functiile si demnitatile publice, civile si militare, daca au cetatenie romana si domiciliul in tara, dreptul de libera circulatie in tara si in strainatate(art.25), cat si de a-si stabili resedinta in orice localitate din tara, de a emigra si de a reveni in tara, dreptul de protectie diplomatica atunci cand se afla in strainatate (art.17), dreptul de a-si mentine cetatenia si de a nu fi lipsit de cetatenie, precum si dreptul de a detine in proprietate terenuri(art.44, al.2-Constitutie), ceea ce nu le este permis strainilor.

In legatura cu drepturile din “a doua generatie”(economice, sociale si culturale), precum: dreptul la munca, la securitate sociala, la protectia impotriva somajului, dreptul la un salariu egal pentru o munca egala, dreptul la remuneratie echitabila, dreptul la odihna, dreptul la un nivel de trai satisfacator , la proprietate privata, la mostenire la invatatura, la un trai decent, la ocrotirea sanatatii, dreptul la un mediu sanatos, se presupune asigurarea lor, gradual prin actiuni concrete ale statului si guvernate de principiul formulat in Declaratia Universala a Drepturilor Omului (art22) care prevede: (”Orice persoana, in calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la securitate sociala; ea este indreptatita ca prin efortul national si colaborarea internationala, tinandu-se seama de resursele si organizarea fiecarei tari, sa obtina realizarea drepturilor economice sociale si culturale indispensabile pentru demnitatea sa si pentru libera dezvoltare a personalitatii sale.”).

Dreptul ce face referire la casatorie, cat si la viata intima, familiala si privata(art.26 si art.48 din Constitutie) aduc precizari in plus si mai multe detalii cu privire la respectarea lor decat ceea ce regasim in Declaratia Universala a Drepturilor Omului(art.16).Astfel, in ceea ce priveste viata intima , privata, familiala este prevazut faptul ca ea este respectata si garantata de catre stat, (al.1), dar in acelasi timp, fiecare persoana fizica are datoria de a respecta la randul ei si celorlalte persoane acest drept; (“Persoana fizica are dreptul sa dispuna de ea insasi, daca nu incalca drepturile si libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri”-constitutieart.26, al.2). Totodata, o prevedere comuna atat in Declaratie cat si in Constitutie se refera la intemeierea familiei; (“Cu incepere de la varsta nubila, barbatul si femeia, fara nici o restrictie impotriva rasei, cetateniei sau religiei, au dreptul sa se casatoreasca si sa-si intemeieze o familie. Ei au drepturi egale la incheierea casatoriei, pe durata si la sfarsitul ei.”-art.16 Declaratie), insa in Declaratie nu intalnim precizate ideile potrivit carora incheierea desfacerea sau nulitatea casatoriei se stabilesc prin lege(art.48, al.2-Constitutie), cat si sublinierea dreptului si indatoririi parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor(art.48, al.1-Constitutie) .Un punct comun al celor doua acte in domeniul vietii familiale este protectia copilului.In primul rand este prevazut faptul ca toti copii au drepturi egale chiar daca s-au nascut in interoirul sau in afara casatoriei; (“Toti copiii, indiferent daca s-au nascut in cadrul sau in afara casatoriei, se bucura de aceeasi ocrotire sociala.”-Declaratia drepturilor Omului, art.25,al.2; “Copiii din afara casatoriei sunt egali in fata legii cu cei din casatorie.”-Constitutie art48,al3). Chiar daca in Constitutia Romaniei se subliniaza clar faptul ca statul garanteaza un regim special de protectie si de asistenta pentru realizarea drepturilor tinerilor si copiilor(art.49, al.1), acordand ajutoare si alocatii, fiind precizat in acelasi timp faptul ca : (“Exploatarea minorilor, folosirea lor in activitati care le-ar dauna sanatatii si moralitatii sau care le-ar pune in primejdie viata ori dezvoltarea normala sunt interzise.”-art.49, al.3), nu totdeauna in realitate acest drept al copilului este respectat, de cele mai multe ori in realitatea cotidiana se observa o deficienta in respectarea acestui drept mai ales in mediile sociale defavorizate, unde de multe ori nu se tine cont de acest lucru si, prin urmare, intervin anumite asociatii de tip ONG care prin campaniile lor atrag atentia asupra acestui lucru.In ceea ce priveste dreptul la educatie este prevazut si in Declaratia Drepturilor Omului ca fiind un pas important in dezvoltarea personalitatii umane,“intarirea respectului pentru drepturile omului si libertatile fundamentale”, invatamantul primar fiind gratuit si obligatoriu.Luand in considerare ultima precizare , ar trebui ca analfabetismul sa nu existe(teoretic) in lume, insa societatea se confrunta cu un numar destul de important de astfel de cazuri in intreaga lume, fenimen ce nu poate sa fie combatut si explicat atat de usor,chiar daca autoritatile publice incearca sa combata acest lucru, alaturi de organizatiile special constituite. Declaratia Drepturilor Omului precizeza faptul ca : (“Parintii au dreptul sa aleaga felul educatiei care urmeaza sa fie data copiilor lor.”-art26), fapt ce nu este precizat in Constitutie, stabilindu-se in acelasi timp si una dintre indatoririle parintilor.

Dintre drepturile aparute in urma revizuirii Constitutiei se numara si cele care privesc ocrotirea sanatatii, dreptul la mediu sanatos, dar mai ales dreptul de a fi ales in Parlamentul European, aparute ca urmare a ivirii unor noi necesitati, mai ales o data cu intrare Romaniei in Uniunea Europeana. Pe langa faptul ca acestea reprezinta niste drepturi ale cetateanului, ele sunt de fapt niste reglementari privind obligatiile statului, ca cele prevazute in art.34(“ Statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si a sanatatii publice.”-al.2), art.47 prin care se obliga sa ia masuri si sa garanteze populatiei un trai decent: (“Statul este obligat sa ia masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent.”), art.33, in care se face referire la accesul la cultura cat si pastrarea valorilor nationale ce trebuie garantate de stat: (“Statul trebuie sa asigure pastrarea identitatii spirituale sprijinirea culturii nationale, stimularea artelor, protejarea si conservarea mostenirii culturale…”), cat si art.35, prin care statul recunoaste dreptul persoanei de a beneficia de un mediu sanatos si echilibrat, stabilindu-se in acelasi timp si indatorirea persoanelor de a-l proteja(“Statul recunoaste dreptul oricarei persoane la un mediu sanatos si echilibrat ecologic”-al.1, “Statul asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.”-al.2). Asadar, prin inscrierea unor drepturi in Constitutie, statul roman inscrie in acelasi timp si anumite obligatii ale sale pentru asigurarea bunastarii populatiei, de unde rezulta faptul ca desi statul este cel care creaza dreptul, in acelasi timp el se supune acestuia, dat fiind suprematia legii in stat(“In Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie”-art1, al 5), ceea ce atesta ca statul roman este un stat de drept in care se respecta, in general, legea cat si drepturile si libertatile cetatenilor sunt garantate.

Alte drepturi ale persoanei prevazute in Constitutie, pe baza carora se poate discuta sunt dreptul la proprietate privata alaturi de cel la un nivel de trai avantajos si decent.

In legatura cu proprietatea privata, de ea pot beneficia doar cetatenii romani, celor straini chiar daca se afla pe teritoriul Romaniei, nu li se recunoaste dreptul de proprietate asupra terenurilor, insa constituantul roman precizeaza faptul ca “in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la U.E. si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute de legea organica, cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor.”-art.44, al.2). Exista de asemenea legea organica 10 care prevede retrocedarea proprietatii, pentru o utilitate publica fiind necesara cedarea proprietatii cu “dreapta si prealabila despagubire”, statul urmand sa evalueze proprietatea( nu totdeauna la valoarea ei reala), persoana in cauza putand refuza exproprierea pe motiv ca nu a fost evaluata corect, ajungand in instanta, acest drept fiind prezent si in Declaratia Drepturilor Omului, insa mult mai restrans : (“Orice persoana are dreptul la proprietate, atat singura cat si in asociere cu altii.Nimeni nu va fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.”-art.17, al. 1,2) , subliniindu-se faptul ca nimeni nu poate fi privat de acest drept, oricine avandu-l garantat. Insa in Declaratie nu se aduc precizari legate de apatrizi sau straini, totul fiind privit din perspectiva generala.

In privinta dreptului la un nivel de trai mai bun(art.47-constitutie), drept prevazut atat in Constitutie cat si in Declaratie, remarcam o precizare mult mai clara adusa in Declaratie in ceea ce priveste cazurile in care statul trebuie sa garanteze un nivel de trai decent persoanelor: (“Orice persoana are dreptul la un nivel da viata corespunzator asigurarii sanatatii sale, bunastarii proprii si a familiei, cuprinzand hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirea medical precum si serviciile sociale necesare, dreptul la asigurare in caz de somaj…si a altor imprejurari independente de vointa sa.”-art.25), aceasta perspectiva asupra nivelului de trai decent fiind una pur subiectiva, fiecare dintre noi avand viziuni distincte asupra acestui aspect, de aceea fiind nesara precizarea unui anumit standard de catre aceste acte. In realitate insa, chiar daca ocrotirea dreptului la un nivel de trai mai bun este un fapt prevazut in cele doua acte, cum poate fi ocrotit un astfel de drept daca el nu este garantat si , in fond, asigurat? Deci, cu toate ca este un drept prevazut in Constitutie cat si in Declaratie, in perioada de tranzitie pe care actualmente Romania o traverseaza nu se poate vorbi de o garantare totala a acestui drept deoarece exista si acum medii defavorizate unde nivelul de trai este unul foarte scazut.

Constitutia da expresie unei conceptii moderne, care proclama caracterul prioritar al principiilor si institutiilor recunoscute pe plan international cu privire la drepturile, libertatile fiintei umane conform caruia drepturile omului constituie drepturi cu vocatie naturala si universala(art.11, al. 2) .Participare Romaniei la Conventia Europeana a drepturilor Omului, adoptata in cadrul Consiliului Europei, care asigurafiecarei persoane garantia recurgerii la o procedura judiciara internationale pentru apararea drepturilor sale, reprezinta garantia maxima ce poate fi acordata de un stat pentru apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor sai, semnificative fiind in acest sens legile organice: 30/ 1994, 79/ 1995, 33/ 1999 .

Drepturile omului raman unul dintre cele mai importante subiecte mai ales dupa intrarea Romaniei in U.E.

3) Limitele exercitarii drepturilor si libertatilor fundamentale ( restrangerea exercitarii);

Exercitiul drepturilor si libertatilor cetatenesti poate fi restrans in anumite situatii, strict prevazute in textul Constitutiei.Acest lucru este prevazut in Constitutie in articolul 53, al.1si 2, (“Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai prin lege si nuami daca se impune, dupa caz, pentru:apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenesti; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru…”), exercitiul drepturilor fiind restrans pentru un timp, aceasta putandu-se realiza doar in baza unor legi ordinare, insa sunt anumite drepturi greu de admis ca ar putea fi restranse(de exemplu, exercitiul dreptului la viata).

Normele internationale au prioritate asupra legilor interne, in cazul unei neconcordante intre acestea, insa dintre drepturile enuntate in Conventia Internationala a Drepturilor Omului si protocoalele aditionale numai in cazul unora este prevazuta posibilitatea restrangerii exercitiului. Implicit, Conventia neaga posibilitatea unei restrangeri in cazul dreptului la viata, interdictia torturii, sclaviei si muncii fortate, dreptul la un proces echitabil, prin urmare nici legiutorul roman nu poate restrangeexercitiul acestor drepturi. Articolul 21, potrivit caruia orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor si intereselor sale legitime, sau dreptul la aparare, din art.24 Constitutie, sunt drepturi a caror exercitare nu poate fi ingradita intr-un stat de drept.

Restrangerea acestor drepturi si libertati poate avea loc doar in cazul unor situatii exceptionale asa cum este prevazut si in Pactul privind drepturile civile si politice: (“In cazul in care un pericol public exceptional ameninta existenta natiunii si este proclamat printr-un act oficial, statul parte la prezentul pact poate ca in limita stricta a cerintelor situatiei sa ia masuri derogatorii de la obligatiile prevazute in prezentul pact, cu conditia ca aceste masuri sa nu fie incopatibile cu celelalte obligatii potrivit dreptului international si ca din ele sa nu rezulte diciminare intemeiata numai pe rasa, culoare, sex, limba religie, origine sociala.”-art.4), sau in cazul in care ele ar putea afecta, in anumite circumstante, buna functionare a procesului de guvernare.

4) Garantarea si apararea drepturilor omului ( in plan intern cat si international);

Chiar daca aceasta perspectiva este mai putin analizata atat in literatura de specialitate cat si in realitate, dimensiunea politica a ocrotirii drepturilor omului reprezinta in mod special rezultatul receptarii pe plan statal si international a aspiratiilor umane, dar si vegherii ca dimensiunile inerente ale fiintei sa fie protejate.

Unii autori din literatura de specialitate considera ca protectia juridica a acestor drepturi este o chestiune de drept international, deoarece acest domeniu este reglemantat de o intelegere internationala si inceteaza a mai costitui o competenta a dreptului intern al statelor.

Asadar, modalitatile de garantare in planul dreptului intern, a drepturilor omului sunt:instantele judecatoresti, justitia constitutionala, contenciosul administrativ, Avocatul Poporului, atributiile Consiliului legislativ; in cadrul dreptului extern acestea sunt: procedura rapoartelor, reclamatiile colective, reclamatiile de la stat la stat, plangerile individuale in fata unor organe judiciare internationale.

Avocatul Poporului, (legea organica 35/1997), organele principale de aparare in plan intern a drepturilor, este o institutie independenta (formata din mai multi judecatori), care are menirea de a apara interesele omului in raport cu autoritatile, primind cereri facute de persoanele lezate in scopul de a le remedia, aceste atributii ale sale fiind executate din oficiu sau la cerere.(“Avocatul Poporului isi exercita atributiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate in drepturile si libertatile lor, in limitele stabilite prin lege.”-art.59, al.1).

Cand plangerea este intemeiata va cere in scris autoritatilor publice sa reformeze sau sa revoce actul, ori sa repare pagubele produse persoanei in cauza.De asemenea el poate sa sesizeze Guvernul in cazul sesizarii unor cazuri grave de nerespectare a legilor tarii printr-un raport adresat primului ministru si presedintelui.

Contenciosul administrativeste o alta modalitate de a asigura in plan intern respectarea drepturilor omului, fiind prevazut in legea organica 29/ 1990, putand face apel persoanele carora le-au fost lezate drepturile, prin refuzul unei autoritati de a le rezolva cererea se poate obtine anularea actului administrativ sau repararea pagubei. Aceste acuzatii pot fi formulate personal importiva functionarilor autoritatii in cauza, daca se solicita plata unor despagubiri:(“art.123, al.5: Prefectul poate ataca in fata instantei de contencois administrativ, un act al consiliului judetean, al celui local sau al primarului, in cazul in care considera actul ilegal."-de exemplu).

Instantele judecatoresti sunt cal mai simplu mod de sesiza incalcarea unui drept al omului direct de catre cetateni(art.21), competentele acestora fiind prevazute pe larg in legea 92/1992 : judecatorii, tribunale, curti de apel, Curtea Suprema de Justitie. In cazul in care persoana in cauza este nemultumita atunci se poate apela la recurs sau apel , in unele cazuri Curtea Constitutionala putand interveni decisiv in cadrul protectiei juridice a unor drepturi ale omului, deciziile sale fiind obligatorii pentru judecatori.

Consiliul Legislativ , o autoritate administrativ autonoma, pusa sub autoritatea Parlamentului, are rolul de a aviza proiectele de legi, propunerile legislative ce pot emana din partea cetatenilor, senatorilor , deputatilor, pentru a verifica aspectul concordantei solutiilor legislative cu principiile si prevederile Constituiilor.

In plan extern se remarca procedura rapoartelor( prin unele conventii statale trebuie sa se transmita unor comitete expres prevazute sau forumuri internationale rapoarte cu privire la masurile intreprinse pentru respectarea drepturilor), procedura reclamatiilor colective( cu privire la nerespectarea prevederilor Conventiei putand fi emise de ONG-uri cu statut consultativ pe langa Consiliul Europei, organizatii internationale ale angajatilor etc), reclamatiile de la stat la stat( cand unul considera ca alt stat nu aplica prevederile conventiei respective, Curtea Internationala de Justitie rezolvand cazul definitiv fara recurs), cat si plangerile individuale fata de Curtea Europeana a drepturilor omului, cu privire la incalcarea drepturilor civile, politice de catre statele lor doar dupa ce considera ca nu a fost judecat echitabil in statul sau.

CAP III.  LIBERTATEA DE GANDIRE,CONSTIINTA SI RELIGIE

Constiinta este o miscare a gandirii, este ceva intim apartinand omului. Omul nu are dreptul sa puna piedici libertatii de constiinta si nici libertatii de gandire. Numai lui Dumnezeu ii apartine dreptul sa judece constiinta. Daca omul regleaza prin legile sale raporturile dintre oameni, Dumnezeu, prin legile sale naturale, regleaza raporturile omului cu El. A constrange oamenii sa actioneze altfel decat gandesc inseamna a-i face ipocriti. Libertatea constintei este una din caracteristicile adevaratei civilizatii si a progresului.

Orice credinta este respectabila cand este sincera si conduce la practicarea binelui. Credintele condamnabile sunt cele care ne conduc la rau. Este adevarat ca actiunile pot fi reprimate, dar credinta intima ramane de neatins. A reprima actele exterioare ale unei credinte cand aceste acte aduc un prejudiciu oarecare celorlalti nu inseamna deloc a prejudicia libertatea constiintei, caci aceasta reprimare lasa credintei intreaga sa libertate.

Libertatea de gândire, conștiință, religie este un drept absolut Această libertate semnifică că nu se poate pătrunde în forul interior al persoanei. Acest drept cuprinde trei elemente:

dreptul de a avea convingeri;

dreptul de a nu avea convingeri,

dreptul de a schimba convingerea.

Termenul de convingere acoperă diferite domenii ale gândirii și credinței ca: filosofia, concepțiile politice, credințele. Libertatea de gândire, conștiință și religie nu înseamnă că aceasta permite sustragerea de la obligațiile legale.

Pentru Isaiah Berlin există 2 sensuri (politice) ale conceptului de libertate

Libertatea negativa – este acea forma de exprimare a libertații în care orice interferență cu libertațile semenilor este de natura sa restrângă libertatea unui individ.

Nu se poate miza pe atitudinea de moment a individului, el trebuie sa respecte anumite reguli formale care au doar un caracter instrumental, în sensul ca se așteaptă ca ele sa fie de folos unor indivizi încă necunoscuți, pentru scopurile în care acești oameni vor socoti de cuviință să le întrebuinteze și în imprejurari ce nu pot fi prevazute în detalii. Așadar aceste reguli trebuie să fie prestabilite și, în mod fundamental, cunoscute de către toată lumea. Sunt un fel de reguli ale jocului care trebuie respectate de catre toți participanții pentru a fi asigurată buna desfășurare a acestuia. Ele nu sunt de natura restrictivă din moment ce sunt acceptate și însușite de către toată lumea. În aceste limite stabilite, orice acțiune este posibilă a fi desfășurata în propriul interes.

În concluzie, libertatea negativă este acea libertate rațional posibil a fi exprimată în cadrul unei societăți guvernată de un stat de drept, care intervine în limitele unor reguli prestabilite numai acolo unde libertatea individuala este încălcată, și în care fiecare individ își exprimă propria libertate până la limita la care aceasta lezează libertatea altui individ.

Libertatea pozitivă este un concept cu un înțeles mai abstract. Stricto senso, “ea derivă din dorința fiecarui individ de a fi propriul stăpân”. Este rezultatul egoismului spiritului uman care vrea sa-și satisfacă propriul interes, fara a fi impiedicat de ceva sau cineva în acest sens. Placerea de a te simți perfect stăpân în ceea ce privește propria-ți persoana, de a nu fi sclavul dorințelor nimanui, de a lua decizii numai în funcție de propriile dorințe și nevoi, cam acesta ar fi idealul oricărui adept al libertații totale.

Daca aceste alegeri sunt bune sau rele pentru propria persoană, aceasta nu poate decide decât el însuși, nimeni nu are dreptul să intervină brutal în viața individului pentru a o comanda, programa și dirija. Fiecare este îndreptațit să acționeze asupra propriei persoane așa cum dorește și cum îi dictează conștiința, nevoile, capriciile sau hazardul. Atata timp cât acțiunile sale nu prejudiciaza alți membri ai societații, normele nu pot fi impuse.

În cazul în care anumite fapte sau acțiuni săvârșite de către persoane responsabile nu aduc neajunsuri decât celor care le-au săvârșit, atunci nu poate fi apelată drept contraargument decât “îndatorirea către noi înșine”. Se poate vorbi despre autorespect și autoevaluare, acestea însă nu sunt obligatorii din punct de vedere social, politic, economic, intervenția societații pentru a-l aduce pe individ pe calea cea bună nefiind îndreptațită în acest caz. Societatea poate să se dezică de consecințele acțiunii respectivului, să-și deroge orice fel de responsabilitate, să-l izoleze și să-l evite, prevenindu-i totodata pe cei neavizați de comportamentul nociv al semenului lor. Asupra individului în cauză nu trebuie să se intervină coercitiv ci doar pedagogic, atrăgându-i-se atenția asupra efectelor negative. Ca ființa rațională, am propriul meu sistem de valori în perimetrul căruia acționez, propriile standarde pe care vreau să le depașesc, propriile obiective și idealuri pe care încerc să le ating. Nu pot accepta să renunț la ele pentru ca așa îmi cere societatea. Mă manifest așa cum îmi sugerează propria conștiință și nu o forță exterioară. Nu sunt o rotiță într-un angrenaj, obligată să facă anumite mișcări, altfel riscând a fi înlocuită. Libertatea individuală pozitivă nu poate fi confundată cu libertatea intregului angrenaj. De fapt, aici se nasc cele mai multe conflicte între cele două aspecte ale conceptului de libertate, libertate negativă și libertate pozitivă, pentru ca anumite decizii aparținând în mod tradițional sferei libertații pozitive pot să aibă efecte negative asupra celorlalți. În concluzie, linia de demarcație între cele două tipuri de libertate, dacă există, atunci este foarte fragilă, existând cazuri în care una este negată sau anihilata de cealaltă. Găsirea acestei linii a preocupat multe minți. Filozofi de seama lui Rousseau, Kant, Fische sau ganditori și creatori de teorie economică cum ar fi Adam Smith, David Ricardo, J.S. Mill, Fr. von Hayek , L. von Mises sau M. Friedman, pentru a menționa doar câțiva din lunga lista ce ar putea fi enumerată în acest sens, s-au simțit derutați când și-au pus o asemenea problemă. A trai liber înseamnă a te supune rațiunii proprii. Dar, dacă sunt rațional, atunci trebuie să admit ca și ceilalți vor dori să traiască după propria voință. Ceea ce-mi doresc eu poate constitui obiectul dorinței oricui. Frontiera între dorințele mele și cele ale semenilor trebuie trasată. Rațiunea în numele căreia traiesc îmi impune acest lucru. Cum este posibil să trasez această graniță făra a-mi încălca propriile valori? Raspunsul este foarte simplu și nu poate veni decât din direcție liberală: făcând apel la rațiune. “Un stat rațional (adică liber) este acel stat care va fi guvernat de legi cu care oamenii raționali ar fi, în mod nesilit, de acord, pe care ei înșiși le-ar promulga dacă ar fi întrebați ce anume doresc”.

Libertatea de conștiință

Diferite drepturi consacrate de către sistemul Curții europene a Drepturilor Omului implică problema pluralismului care caracterizează societatea democratică europeană: se are în vedere dreptul la alegeri libere (articolul 3 din Protocolul nr. 1), al libertății de exprimare (articolul 10), al libertății de gândire, conștiință și religie (articolul 9), al libertății de întrunire și asociere (articolul 11). Ele de altfel sunt strâns legate în jurisprudența europeană. Controlul european asupra respectării acestor drepturi ocupă în realitate puțin spațiu în obligațiunile pozitive. Ținand cont de însăși structura drepturilor în cauză, și făcând abstracție pentru moment de dreptul la alegeri libere, contenciosul încălcării lor este esențialmente un contencios al restricțiilor impuse de către Stat exercitării lor. Și dacă asemenea obligațiuni există – deoarece totuși cazul este de așa natură – ele răman a fi excepționale și nu cunosc nivelul de sistematizare pe care îl regăsim în cadrul articolelor studiate mai sus (articolele 2, 3, 4 și 8).

În Constituția României, libertatea conștiinței este consacrată în articolul 29, cuprinzând

șase articole. Primele două alineate cuprind dispoziții cu caracter general: interdicția de a îngrădi sub orice formă „libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase”, asfel încât „nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale”(alin. (1)) și garantarea libertății conștiinței, manifestarea acesteia fiind permisă numai în spirit de toleranță și de respect reciproc (alin. (2)).                                               Reprezentările religioase sînt reprezentări colective, exprimînd realități colective ; riturile sînt moduri de acțiune care iau naștere doar în sînul grupurilor reunite și care sunt destinate a suscita, a întreține sau reface anumite stări mentale ale grupului. Dar atunci, categoriile fiind de origine religioasă, rezultă că ele trebuie să țină de natura comună a tuturor faptelor religioase : și ele trebuie să fie lucruri sociale, produse ale gîndirii colective. «Nu înseamnă oare că zeul și societatea sînt una ? Cum ar fi  putut să devină figura acestei quasi-divinități emblema grupului, dacă grupul și divinitatea ar fi două realități distincte ?» Astfel, forțele pe care oamenii le capătă din religie au o bază reală. Ele provin de la singura realitate care le este superioară ca indivizi, societatea. În raportul dintre indivizi și grup se produce un proces de idealizare care permite transfigurarea societății în ceva divin : «O societate are tot ce trebuie pentru a trezi în spirite, prin acțiunea pe care o exercită asupra lor, senzația de divin; căci ea este pentru membrii ei ceea ce zeul este pentru credincioșii săi».

Actualmente, Înalta jurisdicție europeană încă nu s-a pronunțat asupra punctului de a ști dacă articolul 9 din Convenție, care protejează libertatea de gândire, conștiință și religie împotriva ingerințelor din partea Statului, conține și obligațiuni positive pentru Stat. Totuși ea a avut această ocazie. Astfel, spre exemplu, în cauza Vergos c. Greciei , în care autorităților naționale li se reproșa in mod special că nu au delimitat un spațiu pentru construirea unei case de rugăciuni. Dar ea, de fiecare dată, a preferat să califice ca ingerință ceea ce putea fi considerat ca o carență. În același timp, ar trebui să admitem în mod logic că problematica desfășurată în privința articolului 10 este transportabilă la acest caz, în ceea ce privește în special atentatele la libertatea de gândire, conștiință și religie din partea unei persoane private, spre exemplu, în cadrul profesional.

Libertatea de gândire și de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți pluraliste [și democratice ori de câte ori EurCourtHR adfirmed: printre altele, v. Fressoz și Roire ("Canard enchainé) v. Franța, 21.1.1999

Libertatea de gândire se referă la "interior" aspect al libertății, și este strict legată de alte drepturi cu privire la personalitate, finalizat, pentru a evita interferențele externe în sfera personală, cum ar fi libertate, securitate și respectarea vieții private și de familie.

Această libertate a fost histroically născut ca libertatea de conștiință și de religie, în fața religiei dominante, și pe această bază sa dezvoltat ca libertatea de gândire. Putem găsi urme ale acestei istorii în cartele internaționale a Drepturilor Omului: în general, același articol (adică, art.18 Declarația Universală a Drepturilor Omului; art.9 Convenția Europeană a Drepturilor Omului; art.10 Carta Drepturilor Fundamentale Drepturi ale Uniunii Europene) recunoaște gândire, conștiință și libertatea de religie.

Art. 9 din CEDO declară:

Toată lumea «are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie; acest drept include libertatea de a schimba este religia una sau convingeri și libertatea, fie singur sau în comunitate cu alții și în public sau privat, la unul de-și manifesta religia sau convingerea, în cult, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor. »

Acest drept este absolută, adică nu poate fi limitat sau echilibrată.

Libertatea de exprimare se referă la "exterioare" aspect al libertății, libertatea personală și poduri interioare și colective (cum ar fi libertatea de întrunire și asociere) sau drepturile culturale (cum ar fi artele, știința și libertatea de educație). Așa cum am găsi în fosta, aceasta susține protecție absolută, dar ca acesta din urmă, pot intra în conflict cu menținerea ordinii sociale.

Această libertate nu poate fi limitată și echilibrată cu alte drepturi și libertăți și cu necesitatea de a conserva ordinea socială. 

« Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integritatea teritorială sau siguranța publică, pentru prevenirea dezordinii sau crimei, pentru protecția sănătății sau a moralei, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale, sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea a sistemului judiciar. »

Conținutul acestui drept sunt complexe, pentru a cita din nou art.10 CEDO:

« Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și de a primi și de a răspândi informații și idei fără amestecul autorităților publice și independent de frontierele de stat.. Aceasta se articol nu împiedică statele să supună de acordare a licențelor de radiodifuziune, cinema sau de televiziune intreprinderilor »

De obicei, libertatea de a căuta informații este inclus în conținutul de dreapta, și în afară de absența sa în CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în practica sa recunoscut acest plus.

Deci, putem considere că libertatea de exprimare include o "activă" de aspect (libertatea de a informa) și un "pasiv" aspectul (libertatea de a primi informații). Cu alte cuvinte, art.10 nu se limitează doar în protejarea tradiționale " aspect al libertății de exprimare, care coincide cu recunoască o sferă de autonomie fără interferențe externe ilegal, dar recunoaște, de asemenea, o dimensiune suplimentară. Acest lucru este important din două motive. În primul rând dreptul de a primi (sau de a căuta) informații este dreptul preliminare care redă eficientă exercitarea tuturor celorlalte drepturi fundamentale și libertăți, inclusiv de libertatea de a avea opinii. De fapt, fiecare drept presupune o libertate de alegere, și fiecare alegere, pentru a fi cu adevărat liberă, își asumă un anumit nivel de informații. În al doilea rând, libertatea de a primi informații implică protecția o pluralitate de opinii și încurajează, astfel, o și în cunoștință de populația activă care participă la viața politică și socială a comunității,. Această combinație la rândul său, constituie un ingredient esențial pentru democrație.

Garanția de această libertate nu implică doar o abținere, ci o activitate de prerogative de autoritate publică, pentru a construi instrumente care să permită tuturor să-și exprime opinia sa, și pentru a găsi informații: garantarea acestui drept individual este, în același timp, de asemenea, o garanție a pluralismul de opinii într-o societate democratică. Din acest punct de vedere, libertatea de exprimare este strâns legată de drepturile politice.

Două libertăți sunt foarte strâns legate. Legătura dintre libertatea de a forma o crede în mod liber și libertatea de a comunica ideile și opiniile o demonstrează în mod liber rolul central al principiului de autodeterminare a individului în sistemul comunitar a drepturilor fundamentale.

Cele mai multe Constituțiile reglementeze în mod explicit libertatea de gândire. Modelul pare să fie art.9 din CEDO: libertatea de gândire este garantată împreună cu libertatea de conștiință și religie. Există o diferență între acest model de reglementare și de cele mai multe constituții occidentale în cazul în care acest drept nu este reglementată în mod explicit și este implicită în alte drepturi, în special în libertatea de exprimare.

Ocazional, conținutul din dreapta este detaliat: în Bulgaria, Constituția prevede că "statul nu putem acționa în judecată sau limite" cineva "din cauza gândurile sale, nici să oblige sau o forță de o persoană pentru a oferi informații pentru convingerile sale" (art. 38 ), în Estonia, că "orice persoană are dreptul să rămână fidel lui sau ei opinii și credințe; nimeni nu va fi considerat responsabil din cauza convingerilor sale sau a ei" (art.41), în Turcia, că "Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire și de opinie. Nimeni nu va fi obligat să dezvăluie gândurile și avize pentru orice motiv sau scop, nici nu va fi cineva acuzat sau acuzat pe seama de gândurile sale și opinii "(art. 25).

O problemă la stres este dacă acest drept poate fi limitat: desigur, nu se poate, dacă nu există limitări explicite în Constituție. În Ungaria, Curtea Constituțională precizează că condamnare conștientă este o parte a personalității, a naturii omului și a demnității umane și că statul este interzis să intervină în exercitarea de această libertate. În România, art.29 prevede că "Libertatea gândirii și a opiniilor , precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie sau credință religioasă, contrare convingerilor sale proprii. "

Problema apare în țările care au o clauză general de prescripție. Are această clauză, de asemenea, libertatea de gândire se referă? În Letonia, clauza de limitare în mod explicit enounces care drepturile pot fi limitate, și nu există nici libertatea de gândire. Dar, în Turcia, situația nu este atât de clară, deoarece se pare art.13 (clauza de prescripție) se referă la toate drepturile garantate, inclusiv libertatea de gândire, și același lucru se poate spune despre art.14 (abuzul de drept), în pofida din 2001 reformă constituțională, care pare să sublinieze "activitate" mai mult ", crede sau opinie" .

Dispozițiile constituționale privind libertatea de conștiință și religie sunt mai detaliate. Modelul este din nou la CEDO, art.9. În regulamentul de această libertate, există două elemente de reținut:, aceasta reglementează în primul rând, nu doar partea interioara a libertății, ci, de asemenea, declarația externe; în al doilea rând, această libertate, din cauza acestui plan extern, are unele limitări, nu este absolut .

Despre conținutul, art.9 CEDO este, de obicei repetate. De exemplu, "Acest drept cuprinde libertatea de alegere sau de acceptare a unui religie sau convingeri, precum și libertatea de a exprima public sau privat sau refuza să-și exprime, exerciții fizice și predau aceste religii și credințe, prin acțiuni religioase, ritualuri sau în orice alt mod , fie individual, fie într-un "grup, a declarat Ungaria Constituția

În ceea ce privește limitările, există unele legate de diferențele de națiune: de exemplu, în Bulgaria, statul ar putea interveni în domeniul numai, dacă libertatea de conștient și de religie este un pericol pentru securitatea națională, ordinea publică, oameni de sănătate, morale și drepturile și libertățile de alți cetățeni (art. 37.1 și 2); în Letonia limitarea se referă la clauza generală această libertate: dar art.116 clarifică faptul că permite doar limitarea de exprimare a convingerilor religioase. În Ungaria Art. 60 prevede că "O majoritate de două treimi din voturile membrilor prezenți Parlamentului este necesar pentru a trece legea cu privire la libertatea de credință și religie."

Pe această bază, în unele țări, separarea dintre Biserică și stat este prevăzut În Slovenia, acest principiu este de separare a statului și comunitățile religioase. Situația juridică a comunităților religioase este, prin urmare bazează pe trei principii fundamentale: principiul de separare a statului și a comunităților religioase, principiul egalitatii in drepturi a comunităților religioase, precum și principiul exercitării libere a activităților lor. Constituția nu face o distincție între recunoscute și nerecunoscute comunităților religioase, ceea ce înseamnă că nici o comunitate religioasă are o poziție specială în comparație cu altele (nici unul trebuie să fie privilegiate sau luate în considerare). Pe de altă parte, statul trebuie să se asigure la comunitățile religioase nu numai poziția de pe picior de egalitate, dar, de asemenea, libertatea de activități și autonomie. Din urmă, de asemenea, dreptul de a profesa liber derivă credințelor religioase în viața publică și privată, care este separat prevăzute în Constituție.

Constituții ale membrilor Uniunii Europene prevăd, de obicei, acest drept, dar atitudinea față de religie este diferit, deoarece unele dintre ele prevăd o religie de stat "

Rapoarte naționale de stres unele probleme cu privire la libertatea de religie.

În Ungaria, de asemenea, Curtea Constituțională a subliniat faptul că Biserica și religia sunt noțiuni diferite și art. 60 se aplică indiferent de religie, dacă este practicată în mod individual sau colectiv, privat sau public.

În legătură cu separarea bisericii de stat și, Curtea Constituțională a constatat că această separare nu se opune de stat din luând în considerare statutul special al religiei și a bisericii, care le diferențiază de alte asociații și organizații sociale. Cu toate acestea, luarea în considerare a caracterului distinctiv și condițiile istorice nu trebuie să conducă la favorizarea mari biserici tradiționale. Curtea Constituțională a repetat frecvent că statul nu este obligat să înființeze și a alerga școli religioase. Statul are datoria de a finanța școli religioase numai dacă și în măsura în care a preluat de la stat misiunea de a oferi și gratuit de școlarizare obligatorie.

În mai multe denumiri Letonia considerate ca fiind tradiționale în Letonia bucura de anumite privilegii asupra altora. Astfel, în conformitate cu Art.53 din Legea civilă persoanelor aparținând Evanghelica Luterana, romano-catolică, ortodoxă, credincioșii vechi, baptiste metodist, Advetist Ziua a șaptea și Moise (iudaismul) confesiuni poate fi căsătorit de către ministrul de aceste denumiri, în timp ce pentru alte căsătoria civilă numai este posibil. Art.6 din Legea privind organizațiile religioase mai prevede că în școlile publice, ca o alternativă la predarea de etică oferite de școală, numai elementele de bază ale credinței creștine pot fi predate pe cheltuiala statului, și doar de cinci confesiuni creștine. Nu a fost o încercare de a aduce o plângere constituțional provocator această restricție, dar Curtea a respins-o prin faptul că norma în litigiu creat dreptul elevilor de a studia anumite discipline la școală și, astfel, drepturile petiționarului – o parohie din leton tradiționale religie, "Dievturi" – nu au fost afectate, probabil, Curtea ar trebui să ia în considerare în cazul în care plângerea a fost inițiată de "părinții elevilor profesezi această religie.

În ceea ce privește libertatea de conștiință, este interesant să sublinieze faptul că în Ungaria statului datoria cu privire la libertatea conștiinței este să se abțină de la amenințarea integrității personalității prin aplicarea alegeri distructive și să prevadă soluții care ar putea să păstreze această integritate la cel mai mic cost. Curtea Constituțională a extins obligația de neutralitate de stat la cazurile în homosexuale, unde a evitat judecăți morale privind preferința pentru orice orientare sexuală.

Slovenia este singura țară care, reglementează dreptul de obiecția de conștiință la nivel constituțional. Dreptul de obiecția de conștiință este o formă excepțională a permis dezacord din punct de vedere al unei persoane cu obligații legale sau interdicții. Constituție prevede că obiecția de conștiință este admisă în cazurile prevăzute de lege în cazul în care acest lucru nu limitează drepturile și libertățile altora. Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este reglementată în special în domeniul apărării naționale în legătură cu serviciul militar și în domeniul asistenței medicale, cel mai frecvent în legătură cu libertatea de a alege în fertilă (cu întreruperea artificială numit-așa de sarcină). Un cetățean care, din cauza religioase, filosofice sau umanitar condamnările nu este dispus să și îndeplini sarcinile militare, trebuie să aibă posibilitatea de a participa la apărarea națională în alt mod. Pe baza dreptului la obiecție de conștiință, un recrut pot participa la apărarea națională în două moduri: el poate servi fie serviciul militar sau civil, fără arme de serviciu substitutive (care este egală cu serviciul militar în ceea ce privește durata acestuia). Nu numai recruți au dreptul la obiecție de conștiință, acest drept poate fi afirmat tot timpul în timpul serviciului militar. Sănătate de activitate, legea permite unui lucrător de sănătate de a refuza o intervenție medicală în cazul în care o astfel de intervenție nu este în conformitate cu conștiința lui și normele internaționale de eticii medicale. Lucrător de sănătate trebuie să informeze instituția de sănătate sa despre conștiință contestația. Instituția este obligată să respecte o astfel de decizie, cu toate acestea, trebuie să asigurați-vă că pacientul poate afirma în mod liber drepturile sale în domeniul protecției sănătății.

Dreptul de obiecție de conștiință nu este prevăzut în CEDO. Acest drept este prevăzut în Carta drepturilor fundamentale a UE, ca urmare a tradițiilor constituționale comune (art.10), dar este reglementată în constituțiile doar câteva și întotdeauna în domeniul apărării naționale.

Conținutul libertății de exprimare sunt destul de similare în Constituțiile analizate, și modelul ei este art.10 CEDO.

Dreptul de a exprima opinii, de a dobândi și de diseminare a informațiilor este garantată, și îmbunătățește toate sub formă de expresie: de la discurs, prin scrierile sau imagini, pentru a mass-media. Cenzura de orice fel este interzisă explicit.

O chestiune importantă este dacă orice fel de exprimare trebuie să fie garantată, sau dacă există unele opinii wheose exprimare nu este garantată. Aceasta este o problemă deschisă în mai multe țări: ne putem referi la "Holocaust" cazurile în Germania, Franța, Spania, cu decizii diferite ale curților constituționale.

Raportul puncte maghiară faptul că Curtea Constituțională a subliniat că libertatea de exprimare protejează aviz fără a considera că valoarea sau veridicitatea. Din moment ce nu a fost respectat și, de exemplu, infracțiune de "incitare al poporului" a fost utilizat în mod abuziv în socialism, Curtea Constituțională a subliniat neutralitatea ideologică a Constituției, în general, și a dispoziției specifice de declarare a libertății de exprimare.

Raportul poloneze subliniază faptul că libertatea de a comunica toate avizele îmbunătățește forma de exprimare: de la discurs, prin scrierile, la mass-media). Este, de asemenea, îmbunătățește discursul simbolic, precum și (Articolul 73 din Constituție și științifice exprimare artistică. În același timp, există anumite tipuri de exprimare care nu sunt protejate la toate defăimare (, calomnie, pornografie) sau sunt protejate doar într-o măsură limitată (-numitele comerciale discurs acest lucru). Libertatea de religie sau demnitatea personală este justificarea pentru sancționarea de așa-numita "-farsă" Auschwitz, adică negarea existenței lagarele de concentrare naziste.

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ PRIVIND O HOTARARE CEDO

Islamismul este cea mai cuprinzătoare minoritate religioasă din Bulgaria. Islamismul este proclamat de minoritatea turcă, de musulmanii bulgari și de o mare parte a Romei. Primele două sunt concentrate în Rodopi, un masiv situat în sudul Bulagiei, dar sunt prezente în grupuri și în alte regiuni ale țării, de exemplu, turcii din regiunea Ludgorie și pomacii din Rodopi și din câteva sate din nordul Bulgariei.

Islamismul a apărut odată cu cucerirea turcilor otomani a Balcanilor în secolele al XIV-lea-, al XV-lea. Importante persoane de origine turcă s-au stabilit în cele mai mari orașe (Plodiv, Sofia, Varna etc), în timp ce țăranii din Anatolia au sosit în Ludgorie și Rodopi. Mulți creștini ortodoxi și paulicieni s-au convertit la islamism, deseori fără a fi forțați datorită particularităților sistemului otoman millet, însa câteodată și obligați. După „Eliberarea Bulgariei” din 1878, cei mai mulți dintre musulmani au părăsit Bulgaria, însă alții au ales să rămână.

Astăzi, musulmanii formează majoritatea in provincia Kardzhali și Raygrad(majoritatea turci) și provincia Smolzan(cei mai multi pomaci).

Bulgaria face demersuri pentru aderarea la Uniunea Europeana si pentru adoptarea standardelor internationale in privinta drepturilor omului si, ca urmare, discriminarea institutionala fatisa impotriva pomacilor este rara. Acestia nu se confrunta, in nici un caz, cu rasismul evident indreptat impotriva rromilor. Si totusi, foarte des, comunitatea continua sa cada victima intolerantei si prejudecatilor.

Refuzul statului de a recunoaste in mod oficial pomacii ca fiind o minoritate etnica face ca aceasta comunitate sa fie privata de ajutorul guvernului in incercarea de a scapa de saracia lucie in care traieste. In urma recensamintului facut in Bulgaria in 1992 si 2000 a reiesit ca minoritatea pomacilor numara aproximativ 200.000 de membri, adica 2,5 la suta din populatia Bulgariei. Acestia traiesc in vestul, centrul si estul Muntilor Rodopi, lant ce se intinde in sudul Bulgariei, si intr-o mica enclava de sate in centrul regiunii Teteven. De la cistigarea independentei fata de Imperiul Otoman, au existat mai multe incercari de asimilare a pomacilor, mai intii de catre monarhia bulgara, si apoi de catre comunisti, inclusiv incercarea de rebotezare in religia ortodoxa si interzicerea portului si practicilor religioase musulmane. Unele dintre aceste campanii au degenerat in ciocniri violente soldate chiar cu victime omenesti in 1912 si la inceputul anilor 1970.

Astazi, pomacii traiesc in cea mai saraca regiune din tara. Nivelul de educatie este scazut, numarul somerilor mare si, in industriile in care acestia se pot angaja – constructii, agricultura, minerit si industria textila – salariile sint foarte mici.
Politicienii din Bulgaria, in incercarea de a se desprinde de trecut, au acordat o atentie deosebita minoritatii turce, dar nu au luat in considerare si problemele pomacilor. Un motiv ar fi ca liderii bulgari – care ii suspecteaza pe pomaci de supunere fata de Turcia – ii considera pe acestia ca fiind bulgari practicanti ai religiei islamice, si nu ca grup de sine statator. Aceasta politica continua si in ziua de azi, chiar daca intr-o forma mai putin agresiva decit in trecut, atunci cind li s-a refuzat dreptul de a fi identificati ca musulmani. Ca rezultat, pomacii sint astazi un fel de minoritate invizibila.

Deoarece nu i-a recunoscut ca minoritate, gruvernul bulgar nu are nici un fel de strategie in a le rezolva problemele. Pomacii vad in aceasta o adevarata discriminare.
Un studiu realizat de Centrul Bulgar pentru Studiul Democratiei a evidentiat ca numai 20 la suta din membrii minoritatii se duc la liceu, in timp ce procentul pentru etnicii bulgari este de 53 la suta. Ca urmare, sansele de obtinere a unui loc de munca de catre pomaci sint mici.
Radoslav Lyokov, primar al orasului Galata, locuit de pomaci, a declarat pentru Asociatia de Investigatii Media in Balcani (AIMB), ca guvernul local din regiunea Teteven, dominat de socialisti, ii trateaza nedrept pe musulmanii care locuiesc aici. El a spus ca Galata, cu o populatie de 3000 de persoane, primeste aceleasi fonduri pentru scoli – fonduri care se presupune ca se acorda per capita – ca si satul Golyam Izvor locuit de ortodocsi, care are un numar de 470 de locuitori.
O alta problema la care statul pare indiferent, este saracia extrema in care traiesc 40 la suta din pomaci, cu zece la suta mai mult decit populatia majoritara. Foarte multi dintre pomacii care traiesc in Muntii Rodopi au muncit in industria tutunului, industrie care a avut de suferit in timpul reformelor din Bulgaria. Statul a redus, dupa 1991, subventiile acordate acestei industrii, cu toate ca nu a reusit sa privatizeze grupul Bulgartabac, care detine monopolul in domeniu, si a liberalizat preturile, ceea ce i-a facut pe multi pomaci sa isi piarda locurile de munca. In incercarea de a supravietui, multi dintre ei isi cauta de lucru in orasele din Bulgaria sau chiar in strainatate. In ambele cazuri, pomacii sint folositi ca forta de munca ieftina, sezoniera.
Cu toate ca acestei minoritati nu i se acorda suficienta atentie, membrii sai pot beneficia de pe urma initiativelor de dezvoltare economica din regiunile unde traiesc, spune Mihail Ivanov, director al departamentului guvernamental care se ocupa de problemele minoritatilor. El afirma ca scolile din regiunea Muntilor Rodopi, au primit ajutoare in cadrul programelor administrate de departamentul sau.
Cu toate acestea, incercarile statului de a rezolva problemele pomacilor nu au dat roadele asteptate. Un exemplu in acest sens este prevederea elaborata de autoritatile post-comuniste prin care pomacii ar putea sa isi redobindeasca numele musulmane printr-o procedura legala. Foarte multi pomaci au declarat ca atunci cind s-au adresat tribunalului pentru a primi o noua identitate au fost priviti cu ironie si intrebati de ce isi doresc nume “turco-arabe”.
In raportul de tara din 2004 cu privire la drepturile minoritatilor din Bulgaria, se afirma ca cei care se intituleaza pomaci sau musulmani bulgari din orasul Yakoruda au afirmat ca sint discriminati de guvern. In raportul din anul anterior se afirma: "Nu exista restrictii in ceea ce priveste folosirea numelor non-slave; totusi, atit etnicii turci cit si pomacii se pling ca procedurile de obtinere a numelor originale sint excesiv de greu de indeplinit”. In Galata, numai o zecime din cei 3000 de locuitori au acum nume musulmane in documentele oficiale.
Un alt motiv pentru care pomacii nu revin la vechile nume este ca generatia tinara se teme ca acestea vor constitui un dezavantaj pe piata locurilor de munca.
Tsvetelina Lyokova, in virsta de 57 de ani, care este proprietara unei cafenele, declara ca prietenii sai ii spun pe numele musulman, Rahma, dar fiica sa, Teodora, nascuta in 1985, si care este acum studenta, nu are nici un interes sa isi redobindeasca vechiul nume. “I-ar fi rusine”, afirma mama sa.

Fratii Sherif si Mahmud Gaydar, care au acum in jur de 60 de ani, afirma ca au revenit la vechile nume musulmane imediat dupa 1989, “deoarece numele mi-a fost luat ilegal”, dupa cum spune Mahmud. Totusi copiii lor au in continuare nume bulgaresti.
Teama de a atrage atentia asupra religiei lor este de altfel de inteles avind in vedere evenimentele de la 11 septembrie 2001 care au dus la aparitia unor stiri senzationale in mass media in care se atragea atentia asupra pericolului pe care il reprezinta fundamentalistii islamici din Bulgaria. Acestea au ridicat suspiciuni asupra tuturor musulmanilor, mai ales asupra pomacilor, care sint priviti ca musulmani prin alegere, mai degraba decit prin traditie.
Sint putine lucruri pe care pomaci pot sa le faca pentru a-si imbunatati modul in care sint perceputi si asta pentru ca nu au parte de reprezentare in viata politica, economica si sociala a Bulgariei.
Miscarea pentru drepturi si libertati, MRF, membru minoritar al coalitiei de guvernare, alaturi de Miscarea Nationala Simeon al II-lea, este cunoscuta ca fiind partidul care reprezinta turcii bulgari, si pina la un anumit punct si pe musulmani si rromi. Multi pomaci considera ca nu si pe ei. Totusi, ei nu vad alte modalitati de reprezentare politica, intrucit alte partide nu au facut nimic pentru comunitatea lor.

Mehmed Dorsunski, din orasul Madan din regiunea Smolyan, a facut parte din MRF, si criticile pe care le aduce partidului reflecta parerilor multor pomaci. “Am crezut ca ne putem apara drepturile cu ajutorul acelui partid,” spune el, dar ne-am simtit tradati atunci cind fostii comunisti turci nu au tinut cont de conducerea partidului si nu au sustinut drepturile comunitatii noastre”.
Acum el si alti pomaci considera ca nu exista reprezentare politica pentru musulmanii bulgari si spera ca, dupa aderarea la UE va fi posibil sa aiba un partid etnic pentru a le apara interesele. In prezent, constitutia interzice asemenea partide, dar ei spera ca acest lucru sa se schimbe odata cu aderarea la Uniune.

Unii considera ca unul dintre pricipalele motive pentru care minoritatea incearca sa aiba reprezentare politica este accesul inegal la educatie. In incercarea de a aborda aceasta problema, Velin Belev, presedintele Departamentului de studii orientale din cadrul Noii Universitati Bulgare, el insusi convertit la Islam, spera sa poate oferi burse studentilor care doresc sa invete in noul program de studii islamice creat de el.
“Pentru a educa pe cineva trebuie sa ii cunosti cultura si problemele din interior”, afirma el. Belev spune ca pomacii doresc sa fie acceptati de societatea bulgara, dar nu doresc sa isi sacrifice identitatea in acest proces. “Ei doresc sa arate ca sint cetateni ai acestei tari, parte a societatii; ca nu sint turci sau arabi sau alt element strain; ca sint bulgari, dar integrarea nu inseamna renuntarea la propria cultura, crezuri si valori.”

Minoritatea musulmană din Bulgaria nu este foarte religioasă, deși își practică în mod conștiincios ritualurile. Este concluzia unui studiu realizat de cercetătorii de la New Bulgarian University.

 Dintre cei 850 de respondenți, 48,6% s-au descris ca fiind religioși, 41% declară că nu au mers niciodată la moschee, iar 59,3% au afirmat că nu se roagă nici măcar acasă. Ba mai mult, 39,8% au recunoscut că sunt consumatori de carne de porc, în timp ce 43,3% consumă băuturi alcoolice.

„Religia nu are o importanță primordială pentru musulmanii din Bulgaria. (…) Respectul pentru tradiții reprezintă o altă problemă. Mulți oameni respectă tradițiile religioase, fără a fi credincioși practicanți ", a declarat Evgenia Ivanova, autoar e a studiului și cercetătoare la New Bulgarian University.

Comisia antidiscriminare a Parlamentului bulgar a dat cistig de cauza,la 31/07/2006 unei institutii de invatamint care a interzis purtarea valului musulman in timpul orelor de curs, in cazul a doua eleve bulgaroaice, de origine musulmana. Comisia parlamentara a apreciat ca "interzicerea purtarii valului musulman la scoala nu reprezinta o discriminare". Comisia a fost sesizata de Organizatia pentru dezvoltarea culturii islamice, o asociatie putin cunoscuta din localitatea Smolian (sud), care a creat un precedent, in iunie, depunind plingere in numele a doua adolescente, Fatme si Mikhaela, in virsta de 17 ani. Cele doua tinere, eleve la un liceu economic, au precizat recent la postul de televiziune bTV, ca frecventeaza in paralel si o scoala religioasa musulmana, care le-a invatat sa-si acopere capul cu un val. Aceste scoli se inmultesc in ultima vreme in regiunile cu o puternica minoritate musulmana, fiind sustinute, adesea, de fundatii saudite. Bulgaria, a carei populatie este in majoritate de aproximativ 90% de confesiune crestin-ortodoxa, are o minoritate musulmana bine integrata, de peste 10%, provenind in special din rindurile minoritatii turce. Minoritatea turca este reprezentata in Parlamentul de la Sofia de Miscarea pentru drepturi si libertati, care are 34 de deputati in Legislativ, si care participa cu trei ministri la coalitia de guvernamint.    Miscarea pentru drepturi si libertati detine si presedintia comisiei parlamentare antidiscriminare, care a confirmat decizia impotriva purtarii valului musulman in scoli. Liderul religios al musulmanilor bulgari, muftiul Alich Hadji, a protestat fata de decizie si a amenintat cu sesizarea organizatiilor internationale pentru drepturile omului. Joi, Parlamentul bulgar a denuntat "provocarile impotriva tolerantei etnice si religioase", dupa o tentativa de incendiere a moscheii din Kazanlak, in centrul tarii.

LA 23/03/2009, consiliul local din Burgas a votat pentru anularea deciziei din decembrie 2008 care aloca un teren din cartierul Meden Rudnik pentru construirea unei moschei. Un singur membru in consiliu, reprezentant al Miscarii Turce pentru Drepturi si Libertati a votat impotriva anularii, informeaza NewsIn.  

Motiunea pentru anularea hotararii initiale care prevedea constructia moscheii a fost propusa de partidul populist GERB, al carui lider este primarul Sofiei, Boiko Borisov. GERB este favorit in sondaje in perspectiva alegerilor legislative ce vor avea loc vara aceasta.

Consilierii locali mebri in GERB si-au motivat decizia prin dorinta de a pastra pace etnica si religioasa in oras si prin presiunea exercitata asupra lor de catre partidul nationalist de extrema-dreapta Ataka. In timp ce primarul orasului Burgas este membru GERB, majoritatea locurilor din consiliul local sunt ocupate de Ataka.

Comunitatea musulmana din Burgas, formata din aproximativ 1.600 de persoane, este de parere ca decizia consiliului local reprezinta o lipsa de respect fata de musulmanii din oras, ai caror reprezentanti si-au exprimat intentia de a cere ajutorul membrilor Parlamentului European.

Acestea sunt doar cateva dintre problemele Bulgariei in care au fost angajati reprezentanti ai comunitatii musulmane. In continuare vom prezenta mai amanuntit un proces CEDO, caruia i s-a oferit o mare atentie din partea mass-media, si anume Înaltul Consiliul Spiritual al Comunității Musulmane versus Bulgaria.

PARTICIPANTII, LOCUL SI DATA

CEDO, secția I, hotărârea Înaltul Consiliul Spiritual al Comunității Musulmane versus Bulgaria, 16 decembrie 2004, 39023/97

OBIECTUL RECLAMATIEI

Organizația reclamantă este una din cele două facțiuni rivale care se pretind a fi liderii comunității musulmane din Bulgaria. În 1995, șeful reclamantei a fost instalat oficial în fruntea comunității musulmane din Bulgaria. În 1997, a fost numit un nou guvern, iar autoritățile au cerut celor două organizații rivale să semneze un acord relativ la o conferință care să unifice cele două facțiuni. Ulterior, după semnarea acordului, G. s-a plâns de faptul că acea conferință nu a fost organizată conform statului asociației, iar mai mulți oameni politici au încercat să influențeze alegerea delegațiilor la conferință. Acesta s-a plâns, de asemenea, de faptul că participarea Direcției problemelor religioase a statului la organizarea conferinței constituie o ingerință nejustificată a statului. Șeful acestei instituții a ținut un lung discurs la conferință, de la care G. s-a retras, în care îl critica pentru împiedicarea procesului de unificare. Conferința a ales noi conducători, între care și H., liderul organizației musulmane rivale reclamantei.

DOMENIUL DE APLICABILITATE

Chiar dacă libertate religioasă pare esențialmente o problemă de conștiință individuală, un organism ecleziastic sau religios poate exercita libertatea religioasă în numele aderenților săi. De aceea, art. 9 este aplicabil.

REZOLUTIA

Curtea a considerat că autoritățile statului pot interveni pentru a media conflicte între facțiuni ale aceleiași comunități, însă trebuie să-și îndeplinească această sarcină cu prudență, întrucât libertatea de exercitare a religiei este un domeniu delicat. Maniera în care dreptul intern bulgar este aplicat – acesta impune lideri ai comunităților religioase care se întrunesc într-o direcție a statului – joacă un rol fundamental în această speță. Autoritățile au făcut tot posibilul să se ajungă la o unificare a comunității musulmane, astfel încât să existe acel lider unic, ceea ce a condus ca organizația reclamantă, care reprezintă o parte a comunității musulmane, să ajungă sub conducerea unei persoane, deși nu s-a dorit acest lucru. Faptul că la aceasta s-a ajuns prin diferite forme de constrângere impusă de stat reprezintă o violare a art. 9.

CONCLUZII

In sistemul nostru de drept, ca in toate sistemele de drept din statele democratice, competenta de a stabili norme juridice, apartine atat parlamentului, cat si unui numar de organe ale statului, cum ar fi Guvernul, ministrii, etc. Dar nu toate normele juridice aplicate pe teritoriul Romaniei, au aceeasi forta juridica. Pornind ce la aceste considerente, trebuie sa precizam ca in fruntea ierarhiei normelor juridice in vigoare, se afla constitutia, legea fundamentala a Romaniei. Ea are forta juridica cea mai mare, deoarece dispozitiile tuturor celorlalte acte normative trebuie sa i se conformeze.

Dupa Constitutie, in ierarhia normelor juridice, urmeaza legile ordinare si ordonantele Guvernului emise in baza unei delegari legislative.

Locul pe care il ocupa normele constitutionale in ierarhia normelor juridice, determina si pozitia dreptului constitutional in cadrul sistemului dreptului romanesc. Deoarece Constitutia reprezinta izvorul principal al dreptului constitutional, dreptul constitutional este ramura fundamentala a dreptului romanesc, pozitia sa conducatoare in cadrul acestui sistem fiind determinata de obiectul si continutul normelor sale, de importanta relatiilor pe care acestea le reglementeaza.

Toate normele cuprinse in Constitutie abroga ori modifica implicit normele cuprinse in celelalte acte normative, daca si in masura incare aceastea contravin dispozitiilor constitutionale.

Astfel, daca intervine o modificare in dreptul constitutional, aceasta impune modificari corespunzatoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care contin reglementari ale acelorasi relatii sociale.

Normele dreptului constitutional pot fi impartite in norme cu aplicatiie mijlocita si norme cu aplicatie nemijlocita. In toate cazurile in care punerea in aplicare presupune o reglementare in amanunt pe calea unei legi ordinare sau a unei hotarari a Guvernului, este vorba de norme constitutionale cu aplicare nemijlocita. De exemplu, in Constitutie se precizeaza ca statul ocroteste casatoria si familia, si apara interesele mamei si copilului, norme care sunt reglementate in amanunt de codul familiei.

In situatia in care pentru a putea fi aplicate cauzurilor concrete principiile constitutionale, nu au neaparata nevoie de a fi precizate printr-o lege ordinara, este vorba de reguli constitutionale, cu aplicatie nemarginita.

Acest act normativ, Constitutia, legea fundamentala a Romaniei, prezinta o deosebita importanta atat din punct de vedere politic, cat si juridic.

In final, drepturile omului si in fond respectarea deplina a lor stau la baza unei societati ce are ca fundament o democartie pluralista si evident, un stat de drept. Problematica drepturilor omului a ocupat si continua sa ocupe un loc proeminent in cadrul actiunii politice a statelor ca si a unor importante organisme si reuniuni internationale . In fond, ceea ce este important nu este doar afisarea drepturilor si libertatilor umane cat mai ales aplicarea si respectarea lor, in realitatea cotidiana fara ca OMUL sa mai recurga la diferite instante pentru a dobandi ceea ce I se cuvine in mod natural si intr-o societate moderna , si ceea ce trebuie respectat.

BIBLIOGRAFIE

Buergenthal Th., Weber. R., Dreptul international al drepturilor omului, Ed ALL BACK, Bucuresti, 1999.

Bârzea Cezar, „Cetățenie Europeană” , editura POLITEIA–SNSPA, 2005

Cristian Ionescu, Institutii politice si drept constitutional ,Ed.Juridica, 2004

Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului, Pactul International cu privire la drepturile economnice , sociale si culturale, -“- cu privire la drepturile civile si politice;

Emmanuel-Joseph Sieyes în lucrarea „Qu’est-ce que le tiers état?”, 1989

Émile Durkheim „Formele elementare ale vieții religioase” Polirom Iași 1995

Ionescu Cristian, Instututii politice si drept constitutional, Ed.Juridica,2004;

Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate (traducere de Laurentiu Stefan-Scarlat) – Editura Humanitas, București 1996

Muraru, Drept Constitutional si institutii politice, Tratat, vol.I, Ed. Actami, Buc., 1995

Joseph A. Schumpeter – “ Capitalism, Socialism & Demcracy”, Routledge: London, 1992

Phillippe C. Schmitter si Terry Lynn Karl în articolul “Ce este…și ce nu este democrația” publicat în “Journal of Democracy,2-3(1991)

R. Hertz,  Studiul său “La preeminence de la main droite. Etude sur la polarite religieuse”, apărut în 1909  în  Revue philosophique

Paul Henri Stahl, L’instalation des fidelles dans l’eglise. Exemples sud-est europeens, în Revue des études sud-est européennes, Academia Română, vol. XXXI, 1993

Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann,”Manual de Știință Politică”, editura Polirom,2005

„Știința politică: Probleme, concepte, teorii”,trad. de Victor Moraru, editura Polirom, colecția Collegium, Iași,2007

Micu Doina, Garantarea drepturilor omului, Ed.ALL BACK, Bucuresti, 1998;

T.Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Tratat elementar,Vol.I, Lumina Lex, 1998,

Vrabie Genoveva, Organizarea politico-etatica a Romaniei, ed. Cugetarea , Iasi, 1999;

Vida Ioan, Drepturile Omului in reglementarile internationale, Ed. Lumina Lex, 1999;