Libertatea de Exprimare Si Tipuri de Discriminare In Discursul Jurnalistic

I.ETICĂ ȘI MORALĂ ÎN MASS-MEDIA

1.Morală, deontologie, control și etică

Termenul de ”morală” desemnează de cele mai multe ori etica intimă a fiecărei persoane, este un simț al datoriei bazat pe o perspectivă asupra lumii, pe experiența de viată pe care o are o ființă umană. John C. Merrill consideră că morala ”este singura restricție admisibilă la adresa libertății jurnalistului.”

”Moralitate” este un cuvânt de origine latină. Substantivul latin ”mos” și adjectivul ”moralis” desemnează un mijloc, o metodă sau un comportament obișnuit.

Deontologia se aplică în interiorul profesiilor. De cele mai multe ori este o tradiție nescrisă care propune ceea ce ai voie sa faci și ceea ce nu este permis. În multe din țările lumii, organizațiile au cazut de acord ca aceste reguli trebuiesc scrise sub forma unor cărți a îndatoririlor ce revin jurnaliștilor, dar cu toate acestea există persoane din breaslă care nu sunt de acord cu această inițiativă.

Pentru mulți jurnaliști termenii de morală și deontologie au conotații negative. ”Acești termeni evocă sau predică, sau cursul de filosofie, sau ordinea morală a regimurilor autoritare. Și ele par lipsite de credibilitate într-o lume în care mijloacele de comunicare devin tot mai mercantile sub presiunea concurenței.” Conceptul de control al calității este de puține ori utilizat în mass-media, el are o arie largă de acoperire: el cuprinde morala, deontologia și inițiativele organismelor de conducere pentru a satisface nevoile publicului. Acest concept este în primul rând neutru, el încearcă să creeze pentru cetățeni un serviciu de valoare. Jurnaliștii consideră că acest concept ajută la creearea unui produs mai bun, credibilitate crescută și prestigiu mărit. Proprietarii de trusturi consideră că evocă succesele comercianților și un profit ascendent. În concluzie acesta evocă acțiune, și nu vorbărie.

Etica jurnalistică se situează undeva între granițele teoriei și ale practicii. Din cauza timpului și a rapidității cu care se desfășoare evenimentele, de cele mai multe ori jurnaliștii nu reușesc să ia decizii etice. Există două viziuni diferite implicate în etica presei: teoria și practica. Pentru studiu eticii este nevoie de timp, deliberare și discuții îndelungate. Dar presa nu oferă acest lucru, de aceea jurnaliștii au de a face cu situații critice în care reacționează de cele mai multe ori din instinct.

Termenul ”etică” desemnează o disciplină liberală, care testează comportamentul uman voluntar, pozitiv sau negativ, în funcție de valorile pe care le deține o persoană. În primul rând, cuvântul grecesc ”ethos” însemna loc de întâlnire și locuință, din acesta a derivat cuvântul ”ethicos” cu sensul din sau pentru morală. Din cauza filosofiei grecești acest termen a ajuns să fie folosit pentru studiul sistematic care stă la baza comportamentului uman.

Sociologul german Max Weber consideră că majoritatea cercetărilor sunt contaminate intr-o oarecare măsură de principiile și valorile cercetătorului. Cu ajutorul acestor valori și principii sunt identificate și cercetate anumite probleme printr-o abordare specifică. Weber susține că metoda de cercetare aleasă se va transforma într-o valoare proprie. Concluziile și implicațiile care rezultă dintr-o anumită cercetare vor fi puternic tributare convingerilor morale și politice ale cercetătorului.

2.Filosofia și metoda socratică

Socrate marchează schimbarea în istoria gândirii eliene, acesta orientează gândirea filosofică către lumea conștiinței, nu către un univers extern. În lucrările sale trece de la preocuparea cosmologică către morală, dorește să analizeze determinarea legilor și crieteriilor fundamentale ale conduitei ființelor umane. Pe Socrate l-au interesat în primul rând toate chestiunile morale, nu a vrut să se dedice cercetărilor asupra naturii.

Filosofia socratică se bazează pe ideea de a-l face pe om să fie fidel lui însuși și destinului său, dorește să îi ofere opțiunea de nu a depinde de nimeni, decât de el, de a fi ”artizanul propriei sale filosofii”.

Domeniul vieții interioare și al conștiinței reflectă cea mai importantă parte a studiului filosofic socratic. Socarte nu își îndreaptă studiul către lumea de afară, acesta refuză să pornească cercetarea lui de la cum a fost construită lumea și din ce cauze ia naștere fiecare fenomen ceresc, deoarece consideră că ființele umane nu au intervenit în mersul naturii, a lumii exterioare.

Gândirea socratică are în centrul său individul, mai exact puterera individului de a-și gândi singur actul moral. Se stabilește o relație între cunoaștere și comportament, de aceea virtuțiile precum:curajul, dreptatea sau adevărul sunt expresii ale înțelepciunii, rezultate din învățătură, sunt resuscitări ale propriilor resurse morale.

Morala socratică este despre firea omului, de aceea temele etice sunt accesibile: ființele umane nu trebuie să depășească măsura în nimic, este important ca întotdeauna să cauți binele care se aplică mai multor persoane, nu doar ție, și trebuie să fi sincer cu tine însuți și cu cei din jurul tau.

Prin metodele sale, filosoful, consideră că în fiecare ființă există virtutea, adevărul, dreptatea, acestea sunt valori înascute, dar care dispar sau rămân neactivate dacă nu sunt exersate și dezvoltate.

Filosoful Socrate nu a acordat importanță studiului științei decât în situațiile în care acest studiu este necesar din punctul de vedere al utilității practice și cel mai important al utilității morale.

”A știi nu mai pentru a știi” nu este un lucru pe care și l-a dorit Socrate, consideră că știința este importantă atunci când ne învață ce trebuie să facem și cu acestă valoarea ea devine reală. Din acestă perspectivă se poate face o ierarhizare a științelor: arhitectura, sculptura, agricultura sau politica sunt domenii prin care oamenii pot învăța cum să acționeze, dar și care sunt regulile corespunzatoare.

Socrate ne provoacă să conștientizăm că scopul și valoarea lucrurilor trebuie apreciate în funcție de ideea de mai bine, oferind acestei idei o semnificație atât practică cât și morală. ”Cunoaște-te pe tine însuți” a devenit principala idee a filosofiei sale, se consideră că este important să ne cunoaștem natura, să ne cautăm pe noi înșine și să ne analizăm pe noi înșine pentru a vedea ceea ce suntem în legătură cu funcția umană, doar așa ne putem cunoaște pe noi înșine.

”Principiul lui Socrate este că omul trebuie să descopere în sine însuși destinația sa, scopul său, scopul ultim al lumii, adevărul, ceea-ce-este-în-și-pentru-sine; că el trebuie să ajungă prin sine însuși la adevăr.”

3.Morala platonică

Platon duce mai departe tradiția învățământului socratic, acesta a fost fondatorul unei doctrine morale. Acesta consideră că sufletul în trup ca într-o închisoare, aspiră la eliberare, iar acesta nu poate veni decât dacă poți accepta niște reguli stricte de conduită care implică respectul ordinii matematice, al solidarității, al justiției. Aceste virtuții sunt considerate fundamentale într-un stat aristocratic visat de Platon.

”Omul moral platonician desfide individualitatea, subiectivitatea, în favoarea obiectivării comune, întemeiate pe preeminența statului și integrarea morală a individului în stat.”

Filosoful consideră că morala este o știință teoretică și practică în aceiași măsură, omul acționează corect atunci când voința sa este luminată, de aceea știința este văzută în lucrările sale ca un ansamblu de propoziții generale care demonstrează legile nescrise și imperative ale ordinii universale.

Morala platonică reflectă trăsăturile unei morale a transcendenței, consideră că omul nu își poate schimba destinul decât cu ajutorul unei ascensiuni spirituale. În lumea simțurilor se consideră că spiritul este prizonierul trupului, a peșterii întunecoase, iar acesta este ținut înlănțuit, iar dacă ar putea evada ar ajunge în lumea inteligibilității perfecte, lumea binelui absolut în care sufletul poate cunoaște libertatea pe care și-o dorește.

Statul în viziunea lui Platon are caracteristica eticului, consideră că doar dacă ești cetățean al unui stat ești în esență moral deoarece un om cu principii există doar în situația în care este membru moral al statului.

Unitatea și armonia stă în centrul gândirii etice a lui Platon, acesta ne spune că există o justiție a sufletului care este o condiție absolut necesară a justiției care trebuie să domnească într-un stat ideal. Acestă idee constă în echilibrul elementelor care compun sufletul: apetituri inferioare, pasiuni generoase dar violente și rațiunea. ”Sufletul virtuos este acela în care domnește un just echilibru” între toate elementele sufletului.

Morala omului platonician este realizată prin viziunea filosofului asupra lumii din care facem parte. Platon realizează o legătură între trascendent și lumea reală. Acesta consideră că tot ceea ce vedem în lumea în care existăm, este în totalitate o copie a Ideii Eterne.

4.Calea de mijloc aristotelică

”Etica nicomahică” este lucrarea lui Aristotel care definește domeniul moralei, acesta consideră că virtutea morală se situează între două extreme, acestea definesc domeniul care implică excesul și domeniul care implică lipsa. În viziunea lui Aristotel, sfera eticii se bazează în primul rând pe moderație și cumpătare, de aceea acesta consideră că înțelepciunea se bazează pe o judecată bună, iar moderația are la bază chibzuința. Cea mai importantă virtute morală este considerată de Aristotel identificarea jumătății drumului dintre maximum si minimum.

În prima parte a lucrării ”Etica Nicomahică”, Aristotel se concentrează asupra binelui: ”Orice tehnică, orice cercetare rațională, după cum și orice acțiune și alegere deliberate par să tindă spre bine. Astfel, cu bună dreptate s-a afirmat că binele este acel lucru spre care totul tinde.” Concepția aristotelică asupra ”Binelui suprem” consideră că acesta trebuie să fie deposedat de orice aureolă metafizică, acest bine poate fi identificat ca un ”predicat comun și o formă separată existând în sine, dar nu acestea interesează acțiunea sau posesia umană.” Aristotel nu identifică în teoriile sale un punct al transcendenței deoarece acesta identifică un punct al imanenței, de aceea binele nu se identifică cu principiul absolut și abstract, el se identifică cu unul relativ pentru că atunci când binele definește ființa umană, nu concepem un simplu bine, concepem binele uman. Viziunea aristotelică consideră că morala nu poate fi despărțită de viața politică, de aceea Aristotel privește scopul ca și mijloc al conduitei morale. Însă ființele umane nu sunt de acord că scopul trebuie urmărit, oamenii consideră bine ceea ce cunosc aceștia cel mai bine. Aristotel studiază ființa umană în relațiile sale sociale pornind de la ipoteza în care ”omul este un animal politic” de aceea acesta consideră că omul este o ființă socială care prezintă o legătură insolubilă între morală și politică.

Aristotel a conceput principiul eticii bazându-se pe comparație și pe cumpătare, astfel consideră că înțelepciunea are la bază o bună judecată, iar moderația are la bază chibzuința. În viziunea sa percepe viziunea morală o excelentă cale de a ajunge la jumătatea drumului dintre exces și privațiune. Aristotel consideră în filosofia sa că o persoană poate urma calea de mijloc alegând să fie generoasă situându-se între zgârcenie și risipă, modestia este percepută ca o cale de mijloc între timiditate și nereușită. Acest principiu poate fi folosit dacă identifici extremele, spre exemplu atunci când relatezi un eveniment ca jurnalist poți identifica extremele: să nu faci nimic sau să expui totul. Acest principiu fundamental poate fi aplicat în diferite domenii, în mass-media este disprețuit senzaționalul și sunt apreciate virtuțiile corectitudinii, echilibrului sau alocarea egala a timpului pentru subiecte din diferite domenii.

Filosofia aristotelică nu își dorește un conses slab sau un compromis pentru a ajunge la calea de mijloc. Această cale de mijloc consideră că o acțiune nu se reduce la soluții birocratice sau la aranjamente politice. Cuvântul ”medie” semnifică în matematică un punct median, dar nu este interpretat ca o distanță egală între două extreme. Aristotel vede calea de mijloc, o situație în care mijlocul are o altă semnificație pentru fiecare individ, de cele mai multe ori suntem atrași de una dintre extreme și trebuie să ne aplecăm către cealaltă extremă. Această cale nu semnifică doar cantitatea potrivită, dar și momentul oportun, publicul necesar, motivul potrivit și modalitatea exactă.

5.Imperativul categoric al lui Kant

Kant a dezvoltat unul dintre cele mai importante principii ale moralei, acesta a creat imperativul său categoric prin care consideră că ce este drept pentru unii este drept pentru toți. Acesta a declarat că putem evalua moralitatea acțiunilor noastre folosind principiul: ”acționează conform acelei maxime care vrei în același timp să devină lege universală”.

Opera ”Criticii rațiunii pure” prezintă filosofia criticistă care se identifică prin trăsăturile unei noi metode și problematici, prin aceasta se ”valorifică efortul de a ilustra incapacitatea cunoașterii de a depăși limitele care-i sunt impuse de structura a priori a spiritului uman”. Nu este posibilă atingerea absolutului de aceea metafizica trebuie să conștientizeze că nu poate fi decât o critică a puterilor rațiunii. Kant cu ajutorul operei sale explică existența și autoritatea unui ansamblu de legi care fac posibilă studierea universului fizic prin științe valabile, iar filosofia idealismului transcendent presupune crearea unei legislații care să poată justifica transformarea moralei în obiect al imperativului categoric. Perspectiva criticismului kantian presupune doua axe:prezintă latura formală a imperativului categoric și prezența unor adevăruri și exigențe care definesc valoarea ființei umane.

Obligațiile morale pot fi autentice atunci când trec testul de a fi universal valabile. Atunci când optezi pentru a săvârși o acțiune trebuie să te bazezi pe o lege morală mai puțin strictă decât legile naturale. Termenul ”categoric” în acest context semnifică necondiționarea, făra circumstanțe care să atenueze, se consideră că ceea ce este drept este drept și doar acest lucru este posibil chiar și în condiții extreme.

Toate ființele umane răspund necondiționat în fața legii morale. În această situație dacă cineva nu își respectă o promisiune făcută deoarece nu este în interesul său, iar fiecare dintre noi nu și-ar mai respecta promisiunile, acestea nu ar mai avea nici un sens, iar întreaga societate ar trece prin haos. În definitiv, anumite acțiuni sunt întotdeauna considerate greșite, precum: furtul, necinstea sau înșelăciunea. Datoriile morale nu sunt respinse cu trecerea timpului și nu sunt înlocuite prin acte normative și legislative, ele stau la baza acestora. În situația în care cineva ar putea salva viața altcuiva printr-o minciună, acest act este considerat în continuare greșit.

Kant consideră că etica este în mare parte sinonimă cu respectul pentru datorie, în viziunea sa imperativele categorice trebuiesc ”respectate chiar cu sacrificiul tuturor înclinațiilor naturale și al standardelor social acceptate”. Imperativul kantian încurajează obediența și activitatea loială.

În viziunea lui Ernest Stere, criticismul kantian se definește prin imbinarea mai multor fațete ale gândirii care se completează și se contrazic reciproc. Lucrarea sa împletește realismul și idealismul pentru a definii perspectiva absolutului în lumea inteligibilului pur. Opera ”Criticii rațiunii pure” încearcă să demonstreze legitimitatea științei pozitive în care omul de știință descrie lumea înconjurătoare. Rațiunea practică definește: libertatea, religia și fericirea, în această situație Kant construiește o certitudine absolută în care prezența imperativului moral în conștiința noastră este indispensabil. Rațiunea comandă ființei umane anumite acțiuni, dar le și interzice, acesta este un imperativ căruia voința ființelor umane i se subordonează necondiționat.

Filosofia kantiană are un caracter formal, astfel terenul vieții morale consideră ca tot ceea ce există trebuie să coincidă cu un ansamblu de legi pe care ființa umană le interiorizează. Conștiința persoanelor interiorizează ansamblul de legi iar acest lucru reprezintă totodată principiul și scopul vieții morale.

6.Principiul utilității al lui Stuart Mill

O teorie filosofică și o viziune etică des întâlnită în societatea Americii de Nord o reprezintă utilitarismul. Există mai multe viziuni, dar toate promovează în primul rând că ființa umană trebuie să hotărească ceea ce este corect sau greșit, alegând factorii care vor determina cele mai bune consecințe pentru binele oamenilor.

Operele filosofilor Jeremy Bentham și John Stuart Mill vorbesc despre utilitarismul modern. În viziunea lor, utilitarismul se conturează în mod tradițional într-o versiune hedonistă în care scopul principal este atingerea fericirii și a plăcerii. Jeremy Bentham consideră că plăcerea și fericirea poate fi găsită în egală măsură în diferite acțiuni în funcție de dorința ființei umane, iar John Stuart Mill susține că fericirea este una dintre cele mai importante acțiuni umane și că toate lucrurile pot fi interpretate prin intermediul ei.

Fericirea și plăcerea reprezintă fundamentul utilitarismului, iar acesta ne îndrumă în luarea deciziilor etice. Se propune ca fiecare ființă umană să calculeze ”consecințele diverselor opțiuni care ni se oferă, în modul cel mai conștiincios cu putință.” Astfel, toți oamenii să se gândească cât bine și cât rău aduc în viețile oamenilor cu care intră în interacțiune, după efectuarea acestor calcule suntem răspunzători moral să alegem varianta cea mai bună pentru toate ființele umane care sunt implicate, dacă alegem altă variantă întreprindem un proces lipsit de etică.

Norma utilității poate devenii un principiu dublu deoarece ne ghidează să efectuăm cea mai bună comparație între bine și rău și să-l împărțim oamenilor din jur cât mai mult posibil. Utilitarismul este considerat un principiu care promovează cel mai mare bine pentru cele mai multe persoane, de aceea utilitarismul ne îndeamnă să alegem binele în defavoarea raului și acest bine să nu fie doar pentru cei care intentează acțiunea, să fie un bine suprem pentru toți oamenii.

Se pot identifica două tipuri de utilități: utilitarismul acțiunii și utilitarismul regulilor. Utilitariștii acțiunii consideră că fundamental este ca binele cel mai mare să poată fi interpretat într-un caz concret de aceea este necesar să ne întrebăm dacă acțiunile oamenilor în situații concrete vor avea ca final câștigul binelui asupra raului. Utilitariștii regulilor plămădesc reguli morale pentru identificarea celui mai mare bine, aceștia consideră că nu este important ce acțiune produce cea mai mare utilitate, este important ce regulă o poate produce de aceea ”standardul rămâne principiul utilității, dar la nivelul regulilor, și nu al judecăților concrete.”

Mill consideră că este important să dobândești cunoștințe în domeniul aritmeticii utilitare în materie de morală, acesta ”și-a dat seama că ele se datorează nu numai unui anumit amănunt sau altul în ce privește modul de a proceda; ci ele țin, dacă nu total, cel puțin în bună măsură, de însuși mecanismul specific acestui procedeu de calcul, care nu poate duce decât la o imagine schematică, simplificatoare, asupra fenomenelor vieții sufletești.”

Filosofia lui Stuart Mill consideră că ființa umană nu este buna de la natură și că există o parte a sentimentului moral care poate fi în toate ființele și acesta presupune capacitatea de a simpatiza. Se presupune că natura umană este alcătuită în așa manieră încât nu poate dori decât fericirea sau ceva ce poate duce la aceasta. Principiul utilității constă în fiecare acțiune care este judecată conform măsurii că aceasta te îndrumă către fericire.

Învățătura morală a creștinismului se ciocnește cu principiul utilității lui Mill deoarece se poate identifica o societate în care regula principală ar fi cea a lui Iisus: ”iubiți-vă unii pe alții”. În acest context se delimitează rolul experienței și al educației, viața socială îi ajută pe oameni să acționeze, să muncească, să se ajute între ei. În această situație se poate dezvolta spiritul solidarității atât în planul acțiunii cât și în planul sentimentelor. Situația aceasta identifică o temperare a egoismului și face posibilă apariția ”unor sentimente dezinteresate, semnele cele mai grăitoare ale unei adevărate culturi morale.”

Mill consideră că datorită fenomenului de asociere, ființa umană adoptă un interes propriu și un interes pentru ceilalți care se îmbină atât de bine, încât omul nu își mai dorește propria fericire fără să se gândească și la fericirea celorlalți, de aici ”caracterul de spontaneitate, obligație și responsabilitate pe care îl capătă viața morală la omul cu adevărat virtuos, și, în legătură cu acesta, posibilitatea progresului moral al umanității.”

7.Valul ignoranței lui Rawls

În opera ”O teorie a dreptății” de John Rawls, acesta consideră că ideea fundamentală pentru conceptul de dreptate o reprezintă corectitudinea. Rawls se întoarce la o filosofie mai veche a moralei și oferă o alternativă la utilitarism, acesta creează o perspectivă egalitară care își are originea în teoriile contractului social.

Corectitudinea, în cel mai simplu mod, reprezintă cantitate. În viziunea lui Rawls corectitudinea în sensul său principal înseamnă să elimini diferențele arbitrare, dar acesta își dorește în primul rând să diminueze inegalitățile inerente.

Acțiunile care conțin contracte sociale sunt de cele mai multe ori inegale, judecățile pe care le au ființele umane de la natură sunt de cele mai multe ori supuse greșelii, de aceea filosoful Rawls recomandă ”clasicul văl al ignoranței, cerând ca toate părțile implicate să ia distanță față de împrejurările concrete, revenind la poziția inițială, în spatele unei bariere unde sunt eliminate rolurile și diferențele sociale.” Ființele umane sunt prezente în societate fără caracteristicile care îi individualizează precum: clasa, rasa, sexul și sunt membri egali ai societății în ansamblul său. Toate trăsăturile care individualizează o persoană sunt redobândite doar după ce se delimitează un contract. În spatele vălului, nimeni nu va ști cum se vor comporta persoanele după ce revin în societate. Rawls consideră că atunci când negociem contractele sociale în situații de egalitate imaginară, în spatele vălului al ignoranței, ne dorim să îi protejam pe cei mai slabi de aceea acesta susține că întotdeauna partea vulnerabilă va avea întâietate, iar rezultatul va fi o decizie corectă.

Datorită discuțiilor și negocierilor, vălul ignoranței nu are la bază doar intuiția, acesta nu se bazează doar pe decizii personale și individuale deoarece acestea pot servi interesului unei singure persoane și nelegitime din punct de vedere moral. Trebuie să luam în calcul ca vălul ignoranței nu este alt nume pentru principiul utilității și nu se bazează pe decizii care să avantajeze un grup cât mai mare de oameni. ”Aici, esențialul este acțiunea potrivită moralmente, și nu doar acțiunea de care beneficiază cât mai mulți oameni, de fapt strategia lui Rawls se opune tendinței societăților democratice de a se ralia intereselor majorității și de a susține minoritatea numai cu vorba.”

8.Viziunea Iudeo-creștină

Sociologul Durkheim definește religia drept un ansamblu de ritualuri și credințe împărtășite de un grup de oameni care cred într-un singur sens al scopului final prin crearea unei concepții despre o realitate sacră și supranaturală.

Cele mai influente religii monoteiste ale istoriei omenirii sunt: iudaismul, creștinismul și religia islamică, acestea s-au născut în Orientul Mijlociu și s-au influențat una pe cealaltă. Cea mai veche dintre religii este considerată iudaismul deoarece datează aproximativ din anul 1000î.Hr. Cei dintâi evrei erau nomazi, profeții acestora și-au creat concepțiile în mare parte din credințele deja existente în vechiul Egipt, dar s-au distanțat prin credința într-un singur Dumnezeu. Evrei consideră că Dumnezeu dorește supunere față de anumite coduri morale stricte și susțin că această religie deține monopolul asupra adevărului și sunt convinși că această religie este singura religie adevărată. ”Multe elemente ale iudaismului au fost preluate și încorporate ca parte a creștinismului. Iisus era un evreu ortodox, iar creștinismul a luat ființă ca sectă a iudaismului; nu este clar dacă Iisus a dorit să întemeieze o religie distinctă.” Această religie s-a răspândit foarte rapid în lume și a devenit o forță dominantă în cultura occidentală, în prezent creștinismul are cel mai mare număr de adepți. Mai mult de un miliard de oameni au adoptat creștinismul, dar există mai multe ramuri ale aceleiași religie: romano-catolică, protestantă și ortodoxia răsăriteană.

În majoritatea tradițiilor religioase există norme etice, tradiția iudeo-creștină este cel mai des întâlnită în culturile lumii prezente, iar etica sa teologică are o mare influentă asupra vieții umane. O noțiune exclusiv iudeo-creștină este etica iubirii, aceasta nu este limitată la o pură morală a iubirii, aceasta include elemente precum: supunerea, dreptatea și pacea. Fundamental în această perspectivă etică este considerat argumentul prin care ființele umane sunt obligate să respecte moral iubirea față de Dumnezeu și față de aproape, iar toate celălalte obligații provin din această idee centrală.

În viziunea iudeo-creștină să îți iubești aproapele este principala normă morală deoarece această tradiție caracterizează sufletul universului, se presupune că această dragoste divină reprezintă binele suprem. Dragostea este în natura lui Dumnezeu, prin iubire acesta are o natură autoregeneratoare și inepuizabilă. Cea mai înaltă aspirație către eternitatea sufletului își are rădăcinile în sentimentul de iubire, de aceea oamenii au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu cât sunt mai iubitori cu atât mai mult îi seamănă lui Dumnezeu.

Vechiul Testament vorbește despre bunătatea iubitoare, însă ”tradiția creștină a introdus termenul mai dramatic de solidaritate, înțeleasă ca altruism, grijă plină de considerație și dragoste față de aproapele; dinstinctă de prietenie, milă, bunăvoință și alte noțiuni mai slabe.” Datorită tradiției solidarității să iubești o persoană înseamnă să o accepți asa cum este și să îi oferi dragoste fără să încerci sa o schimbi. La bine și la rău, loialitatea față de aproape trebuie să fie invincibilă și permanentă de aceea iubirea nu înseamnă să îi folosești pe cei din jurul tău doar ca mijloc pentru ați atinge propriile scopuri.

Chiar dacă solidaritatea nu infirmă diferențele caracteristicilor existenței oamenilor, ea totuși nu le abordează. Iubirea nu percepe pretențiile sau drepturile ființelor umane, ca mai târziu să decidă dacă solicită atenția. Tradiția iudeo-creștină consideră ca trebuie să dai și să ierți cu dezinvoltură și să te sacrifici pentru bunăstarea aproapelui tău.

II. Libertatea de exprimare și etica mass-media

Întotdeauna activitatea umana s-a desfășurat în funcție de anumite principii, în conformitate cu reguli, norme, reglementate pentru fiecare gen de activitate. În timp, sistemul mass-media și-a definit normele și principiile , deoarece acestea sunt elemente fundamentale pentru funcționarea oricărui sistem, prin aceste norme și reguli au oferit acestui domeniu coerență.

Legislația poate fi explicată în mai multe moduri, însă în principal aceasta este sistemul de reguli care guvernează întreaga societate. Acest sistem de reguli reglementează comportamentul ființelor umane și al sociețăților în societate. În primul rând acesta interzice crima și impune numeroase restricții, oferă modalități de a rezolva problemele și limitează puterea guvernului de a interveni în viața oamenilor.

Principiile care se regăsesc în mass-media își au izvorul în lege, în deciziile organismelor guvernamentale și în instituțiile care au putere de hotarâre în domeniul presei, există și teoreticeni care dezbat aceste reguli și principii în lucrările lor de specialitate. Regulile realizate pentru mass-media au puterea de-a reglementa discursul jurnalistic, încălcarea acestora presupune de multe ori sancționarea. ”Sancțiunea este specifică pentru acele norme ce sunt și reglementări juridice și pentru hotărârile și deciziile organismelor cu putere de a superviza activitatea presei, cel mai cunoscut organism de acest gen fiind Consiliul Național al Audiovizualului.”

Regulile stabilite de Parlament, Președinție sau Guvern își au izvorul în lege. Singura putere legislativă a statului este Parlamentul, acesta are dreptul de a proclama și adopta legi, declarații și hotărâri. Spre exemplu legile pot fi create în totalitate pentru domeniul jurnalistic sau pot fi legi care cuprind doar anumite dispoziții pentru acest domeniu. Aceste hotărâri pot avea un caracter obligatoriu sau un caracter de recomandare.

Organizațiile de jurnaliști sau de redacții au un alt gen de norme, au la bază normele legale, dar acestea sunt respectate doar de acei jurnaliști care aderă la aceste organizații, aceste reguli sunt cunoscute sub numele de coduri etice, precum: ”Declarația îndatoririlor și drepturilor ziariștilor”, ”Codul etic al socității Sigma Delta Chi” , ”Codul deontologic al ziariștilor români” sau ”Carta obligațiilor profesionale ale ziariștilor francezi”.

1.Libertatea de exprimare încadrare teoretică și legislativă

Articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea generală a Națiunilor Unite în 19 decembrie 1948, reglementează dreptul la informație, dreptul la opinie și dreptul la libera exprimare. ”Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat.” Exprimarea ideilor poate fi făcută în cercuri largi, precum sfera publică, care implică adunările publice, conferințele și mitingurile sau în cercuri restrânse, precum sfera privată care implică familia, prietenii, colegii, iar toate acestea pot fi preluate de mass-media, iar informația și ideile sunt raspândite prin intermediul acesteia. Mass-media este una dintre cele mai importante forme de răspândire a informației, opiniilor, ideilor la scară largă datorită ariei de difuzare care nu ține cont de granițe și frontiere.

Constituția României consacră dreptul la libertatea de exprimare în articolul 30 alineatul 1 din Constituția României. „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini sau prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.” Aceasta interzice cenzura de orice fel, libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații, acestea nu pot fi suprimate. Constituția României obligă toate instituțiile de presă să menționeze sursa finanțării acestora. Această libertate de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, viața particulară a persoanei, onoarea și nici dreptul la propia imagine. Sunt interzise de lege: defăimarea țării și a națiunii, ura rasială, națională, religioasă sau de clasă, incitare la discriminări și violență publică, îndemn la război sau alte manifestări contrare bunelor moravuri. Răspunderea civilă pentru creație și informație adusă la cunoștință publicului îi revine autorului, delictele de presă se stabilesc prin lege. Așa cum rezultă din alin.1 al art. 30 din Constituția României, în domeniul libertății de exprimare intră aproape orice formă de comunicare orală sau scrisă, verbală sau nonverbală. Pot fi comunicate nu numai opinii propriu-zise, ci și credințe, gânduri și orice alt tip de idei sau creații. Practic enumerarea făcută în text este una exemplificativă ea fiind de natură să acopere orice formă de comunicare.

Rezoluția 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind etica jurnalismului reglementează acest domeniu, adunarea propune următoarele principii de etică a jurnalismului și consideră că trebuiesc aplicate în Europa. Presa are o responsabilitate etică față de cetățean, aceasta joacă un rol important în formarea atitudinii personale a cetățeanului și a dezvoltării societății și vieții democratice. Profesia de jurnalist implică drepturi și obligații, libertăți și responsabilități. Diferența dintre noutăți și opinii este principiul de bază al eticii. Opiniile includ păreri și idei ale agenților de presă, editorilor sau jurnaliștilor în timp ce noutatea este o informație referitoare la fapte și date. Difuzarea știrilor trebuie să fie bazată pe adevăr și pe imparțialitate în prezentare, descriere sau narare. Bârfele nu trebuiesc confundate cu noutățile, titlul și sumarul știrilor trebuie să reflecte esența evenimentelor și datelor prezentate cât mai precis. Opiniile ce se află sub formă de comentarii ale unor evenimente sau acțiuni ce privesc persoanele fizice nu trebuie să respingă sau să modifice realitatea faptelor și a datelor. Presa oferă un serviciu de informare și are funcția de mediere de aceea libertatea informației depinde de cetățeni.

În Declarația Îndatoririlor și Drepturilor Ziariștilor, adoptată în 1971, la Munchen, de Federația Ziariștilor din Comunitatea Europeană sunt reluate ideile din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adaugându-se un drept fundamental, opinia jurnalistului poate fi critică: ”Dreptul la informație, la libera exprimare și la critică este una din libertățile fundamentale ale oricărei ființe umane”. Publicul are dreptul de a fi informat, acest drept susține o relație constantă între public și presă, astfel jurnalistul are o misiune socială: ”În acest drept al publicului de a cunoaște faptele și părerile își au sursa toate îndatoririle și drepturile ziariștilor.” Astfel jurnalistului îi este recunoscut dreptul general la informație și opinie, dar are și un drept special de a aduna și transmite informații. Ziaristul are responsabilitatea de a culege, selecta și publica informații de interes public care afectează viața cetățeanului, conform Declarației Îndatoririlor și Drepturilor Ziariștilor, el îndeplinește această îndatorire cu prioritate față de orice altă obligație, în special față de patroni sau organismele statului. Jurnalistul răspunde în fața autorităților statului atunci când încalcă anumite drepturi.

Libertatea poate avea pentru fiecare dintre noi mai multe înțelesuri, poate avea atât o valoare rațională cât și una afectivă. Miruna Runcan consideră că libertatea oferă ocazia tuturor persoanelor, ființelor sau grupurilor de oameni să își atingă scopurile în mod natural fără ca alte persoane, ființe, grupuri de oameni, procese sau elemente să devieze, să intervină, să stopeze această libertate. Tudor Cătineanu consideră ca libertatea este una dintre cele mai importante teme ale existenței noastre. Din prisma gândirii cotidiene a fi liber înseamnă că tu ca individ te poți manifesta: verbal, spiritul, practic așa cum tu îți dorești, fără ca altă persoană, individ, grup de oameni să poată interveni. Această gândire cotidiană întrunește două elemente esențiale: voința și libertatea. Fiecare individ apelează la voința sa proprie ca să aibă parte de libertate, iar aceasta este asociată cu independența sau non-dependența, în concluzie cu absența constrângerii. În istoria gândirii putem identifica două doctrine opuse privind conceptul de libertate: fatalismul și voluntarismul. Fatalismul consideră că orice cauză generează un efect, orice efect este generat de o cauză, astfel putem aplica conceptul general al conservării: nimic nu poate fi pierdut și nimic nu poate fi câștigat astfel totul poate fi conservat. În perspectiva fatalismului totul este explicat printr-o relație cauzală ceea ce înseamnă că tot ce se întâmplă este o viziune, destin sau soartă. Pe de altă parte voluntarismul consideră că prin voință omul poate face orice, poate învinge orice constrângere atât în plan natural, cât și în sfera vieții sociale. Acest curent este asociat de cele mai multe ori cu gândirea lui Nietzsche care în lucrările sale elaborează conceptul de Supraom. Supraomul este dotat cu o voință impenetrabilă, el are puterea de a învinge orice constrângere și îi poate stăpânii pe ceilalți.

Antropologii care au studiat viața tribală africană, polineziene, australiene și istoricii religiilor vorbesc despre reprezentările primare ale ”gândirii sălbatice”. Se consideră că există un raport între sacru și normare, ordonarea existenței comunitare. Sacrul este considerat un izvor de reguli, de norme și instanță de verificare al bunului comportament. Istoria propriei noastre civilizații dezvoltă o unitate, coerență în triunghiul originar: religie, justiție și morală întemeiat în sacru. Conceptul iudaic de lege, apărut în cartea Exodului și amplu dezvoltată în Levitic și Deuteronom nu presupune o legătură între instituția juridică și normativele comportamentale ale mentalității. Libertatea este definită de înțelegerea și cunoașterea legii divine, de aceea în ordinea reprezentării iudaice a sacrului, libertatea este reprezentată de supunerea oamenilor în fața căilor divine, imprevizibile dar drepte în absolut.

Ortega y Gasset vorbește despre lumea modernă care a produs în paralel cu modelul liberal, un tip nou de om, omul masă, care profită de avantajele acestui model, el le folosește în mod natural și se opune instinctiv oricărei individualizări a actelor sale participative. El acționează de cele mai multe ori în funcție de instinctualitatea colectivă, își reclama nevoile doar sub scutul unei mulțimi. Din prisma omului masă, libertatea se reduce la dreptul de a primi cele necesare unui om să supraviețuiască. Libertatea sa este aceea a unui beneficiar, reprezentarea sa asupra sistemului social din care face parte este vagă și din această pricină este un om ușor de convertit.

Primul Amendament al Constituției Statelor Unite ale Americii vorbește despre libertatea de exprimare: ”Congresul nu trebuie să facă nici o lege… care să limiteze libertatea de expresie sau pe cea a presei”. Din păcate acest amendament nu specifică statutul vorbitorului asupra expresiei și a circumstanțelor pe care le are în vederea teoriei. Numeroși cercetători vorbesc despre diferitele valori și scopuri pe care le evidențiază libertatea de exprimare. Profesorul Vincent Blasi consideră că presa trebuie protejată pentru că aceasta poate să diminueze puterea guvernului. Profesorul Lee C. Bollinger vorbește despre importanța libertății de expresie ca modalitate de a dezvolta o societate tolerantă . Cu toate acestea nu există o teorie care să înglobeze aceste păreri deoarece libertatea de expresie implică medii variate, conflicte sociale și concepții antagonice.

Statele lumii au ca ideal să asigure tuturor cetățenilor respectarea anumitor drepturi. Cetățeanul nu poate beneficia de aceste drepturi dacă nu reușește să-și însușească dreptul de a cunoaște.”Orice drept se cucerește, apoi se apără fără încetare.” De aceea în acest război, informația este elementul principal, fără aceasta cetățeanul este dezarmat. Jurnalistul are datoria de a exercita libertatea de a comunica pentru a informa oamenii cu privire la observațiile sale asupra lumii. Fără comunicare nu poate exista o societate, iar fără societate nu există o supraviețuire îndelungată a individului.

Libertatea presei, garantată prin Constituție, implică independența și libertatea informației, a exprimării ideilor și a criticii. Jurnaliștii sunt responsabili față de public și față de meseria pe care și-au ales-o. Principiile ziaristice sunt destinate a prezerva morala profesiei și nu constituie o constrângere juridică.Codul deontologic al ziariștilor români consideră că informarea corectă a cetățenilor și respectul pentru adevăr sunt cele mai importante principii. Toate creațiile jurnalistice trebuiesc verificate înainte de publicare, sensul informațiilor nu trebuie deformat, iar zvonurile, ipotezele și știrile neverificate trebuiesc prezentate cu rezerva necesară. Nu este permisă procurarea de informații, știri sau poze prin metode incorecte de colectare a informațiilor. Presa respectă viața privată și sfera intimă a individului, în cazul in care comportamentul unei persoane nu periclitează viața altor cetățeni, iar știrea nu intra în sfera informației publice. Morala jurnalistică nu permite publicarea unei acuzații neîntemeiate, mai ales dacă aceasta aduce o atingere a onoarei unei persoane. Responsabilitatea presei față de public presupune că articolele redacționale nu sunt influențate de interese personale ori comerciale ale altor indivizi. Violența și brutalitățile nu trebuiesc prezentate în scopuri senzaționale, iar tinerii trebuiesc protejați în acest sens.

Albert Camus spune: ”Am regretat întotdeauna că nu există un ordin al jurnaliștilor, care ar veghea asupra apărării libertății profesiunii și asupra obligațiilor pe care această libertate le presupune în mod necesar.” Acesta este un ideal prin care profesia de jurnalist ar fi ridicată la rangul de profesiune liberală la fel ca medicina și dreptul. Jurnalismul nu se bazează pe o știință, nu există o teorie globală și un ansamblu de cunoștințe. În multe țări jurnalistul nu este obligat să dețină o diplomă universitară deoarece acesta transmite cunoașterea, nu o creează și nu are nevoie de o autorizație pentru a-și practica profesia. În această profesie nu există o relație directă între practiciant și client de aceea Statul nu s-a preocupat să protezeje cetățeanul și să impună reguli stricte presei sau să creeze tribunale speciale care s-a fie dedicate delictelor de presă.

Există cazuri în care libertatea de exprimare este îngrădită în practicile jurnalistice. Acestă libertate este frecvent îngrădită în state cu regim totalitar, dar acest fenomen este întâlnit și în statele cu tradiție democratică. Formele de îngrădire pot fi directe cât și indirecte. Atunci când măsurile sunt luate de autorități în baza unui cadru legislativ, îngradirea este directă. Constituția prevede ca nici o publicație nu poate fi suprimată, acest lucru lasă de înțeles ca ea poate fi suspendată. Alte îngrădiri fac referire la respectul drepturilor și reputației, secretul de stat sau siguranța națională. ” Însă nimeni nu poate garanta că limitările la libertatea presei, prevăzute în actele normative, nu vor fi accentuate de autorități prin interpretări ce depășesc prin consecință măsurile necesare asigurării unei bune funcționări a statului.” Libertatea de exprimare a presei este îngrădită în mod indirect atunci când sunt făcute presiuni asupra unei redacții sau se practică acțiuni de intimidare. Presiune asupra unei redacții se poate realiza prin controale repetate pe linie fiscală, blocarea accesului la materiale, refuzul sau retragerea licenței de emisie. Dreptul la libera exprimare a jurnalistului poate fi îngrădită prin violență fizică sau psihică. Kent Middleton consideră că îngrădirea libertății de exprimare poate îmbrăca mai multe forme. Ea poate apărea ca o interdicție sau sub formă de licență ca în cazul unor contracte, înțelegeri și impozite discriminatorii. Cenzura inhibă mai mult libera exprimare decât sancțiunea după publicare. Pentru cel care publică un mesaj, cenzura este o interdicție directă și imediată, în timp ce sancționarea după publicare este mai îndepărtată, astfel această amenințare devine mai puțin inhibatoare decât cenzura directă.

2.Viața privată

Noul cod civil actualizat în anul 2015 prevede in capitolul II ”Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente”, în secțiunea a 3-a „Respectul vieții private și al demnității persoanei umane” că acestea consacră dreptul la viața privată. Articolul 71 specifică în primul alineat că orice persoană are dreptul să i se respecte viața privată, în al 2-lea articol se precizează că ”Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său”, iar al 3-lea articol indică că este ”interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia”

Jurnaliștii responsabili care își fac cu devotament meseria sunt de acord că misiunea lor socială fundamentală față de public este aceea de a spune întotdeauna adevărul.

În viața publică toate persoanele pot interveni fără să ceară acordul din partea persoanelor vizate, în schimb în viața privată a oricărui om nu se poate interveni decât cu acordul persoanei. Spre exemplu ascultarea, înregistrarea și transmiterea imaginilor, cuvintelor unor persoane fără acordul acestora se consideră un atentat la viața intimă.

Tudor Cătineanu identifică în literatura de specialitate trei termeni care sunt folosiți cu același sens: viața privată, viața personală și viața intimă. Acești termeni desemnează zone distincte ale aceleiasi vieți a unei persoane. Viața personală desemnează tot ceea ce face o persoană în viața sa. Viața privată este asociată cu logosul privat care este legat de posesie, aceasta se dezvoltă între gardurile proprietății sale. Viața intimă este reprezentată în primul rând de confidențialitate se desfășoară între granițele eului și ale sinelui propriu. Thomas Emerson prezintă o delimitare între viața privată și viața publică, el consideră: "Conceptul dreptului la viața personală încearcă să traseze o linie de democrație între individual si colectiv, între intivid și societate. El încearcă să-i asigure individului o zonă în care acesta să fie doar individ , și nu membru al comunității, În acea zonă el este stăpânul propriilor gânduri , poate avea propriile secrete, viață proprie, poate dezvălui lumii exterioare nu mai ceea ce dorește."

Legislația vieții private este unul dintre cele mai tinere domenii legislative și a fost percepută de jurnalisti ca o noua limitare a libertății de expresie, acestă limitare a aparut o dată cu evoluția modelui democratic ca "un fruct al extinderii drepturilor omului, si nu de sus in jos, dinspre putere spre societate".

Jurnaliștii americani Samuel D. Warren si Louis D. Brandeis sunt considerați părinții legislației vieții private, aceștia au publicat în 1980 în Harward Law Review, o cercetare în care susțineau necesitatea unui nou set de legi care să protejeze universul intim al unei persoane. Treptat mai multe state americane au adoptat coduri legislative care să reglementeze această sferă în funcție de importanța cazurilor cu care s-au confruntat tribunalele.

Warren și Brandeis au fost interesați în primul rând de publicarea informațiilor cu caracter personal, numite detalii intime sau fapte jenante. Dezvăluirea de fapte jenante implică publicarea de informații care sunt considerate acțiuni intime iar publicarea lor este nejustificată pentru că aceste informații nu servesc interesului public.

S-a observat că în practică este greu să delimitezi sfera privată de cea publică, jurnalistul se poate afla în poziția de a deține informații cu caracter personal, dar care să fie relevante pentru interesul public. Publicarea acestor informații trebuie făcută cu precauție și atenție deoarece, justiția, poate considera că jurnalistul a încalcat respectul vietii private. Respectarea vieții private nu înseamnă că ai libertatea de a face tot ceea ce vrei fără să te supui normelor societății, unde libertatea fiecăruia se poate extinde până acolo unde încalci libertatea celor din jurul tau.

Miruna Runcan consideră că încălcarea dreptului la viață personală poate fi clasificat în patru mari domenii: intruziunea, dezvăluirea de fapte jenante, punerea într-o lumină falsă și publicarea numelui și imaginii fără acordul subiectului.

Kent Middleton, Robert Trager și Bill F. Chamberlin consider că presa este interesată de patru aspecte ale vieții private: publicarea de aspecte intime, intruziunea în viața oamenilor, lumina falsă și exploatarea comercială neautorizată a identității altei persoane.

Miruna Runcan consideră că o legislație cu adevărat modernă în privința vieții private care să servească interesului cetățeanului ar trebui să cuprindă drepturi individuale precum: dreptul persoanei de a dispune de propria sa intimitate, dreptul cetățeanului de a avea acces la conținutul dosarelor care îl implică, indiferent dacă acestea sunt deschise de o instituție de stat sau privată, dreptul cetățenilor de a preveni și de a refuza publicarea datelor aflate în dosarele personale.

Intruziunea în viața privată este o violare a vieții private, acest concept cuprinde un număr ridicat de fapte care au ca punct comun spațiul privat. De ceea intruziunea în viața privată reprezintă violarea de domiciliu și orice altă pătrundere și procurare de date din spațiul privat al unei persoane, fără acordul persoanei în cauză. Presa poate filma, fotografia si înregistra ceea ce se întâmplă în locuri publice, atâta timp cât nu este vorba de hărțuire, violarea intimității sau încălcarea vieții private. Persoanele publice au dreptul să se retragă pe o proprietate privată unde sunt liberi să se comporte după bunul plac, de aceea legea consideră că este ilegal să tragi cu ochiul, să tragi cu urechea sau să cotrobăi prin lucruri de aceea toate acestea sunt considerate intruziune în viața privată. În aceiași categorie intră și deschiderea corespondenței, accesarea de documente din computer sau înregistrarea convorbilor telefonice.

Derivând din intruziune, dezvăluirea de fapte jenante este o a doua categorie de violare a intimității în viziunea Mirunei Runcan. În această categorie sunt discutate fapte descoperite de jurnalist prin fotografiere, filmare sau relatare cât și fapte descoperite cu ajutorul unor documente de uz privat sau din dosare instrumentate de instituțiile statului, care nu aparțin domeniului public. În această situație jurnalistul trebuie să demonstreze că informațiile în care sunt dezvăluite fapte jenante trebuie să servească interesului public. Intruziunea vorbește în principal de mijlocul prin care sunt obținute informațiile, în schimb faptele jenante se leagă în principal de conținutul publicitar al acestora. Jurnalistul are succes și când nu sunt informații de interes public și sunt ciudate, neobișnuite sau interesante, dar nu trebuie sa uite că aceste informații despre operații, fapte incredibile, boli sau fapte publice jenante nu sunt stiri în adevăratul sens al cuvântului.

Lumina falsă este cea de a treia modalitate de încălcare a vieții private, acest procedeu constă în difuzarea de imagini false, extrem de jignitoare cu bună știință. De aceea legea oferă dreptul persoanelor să nu fie arătate publicului într-o lumină falsă sau altfel decât sunt ele. Procesele legate de lumina falsă sunt încadrate în distorsiune și ficționalitate, considerate modalități de mediatizare extrem de jignitoare. Una dintre cele mai dese acuzații aduse mass-mediei este cea de distorsiune , aceasta se petrece atunci când jurnaliștii omit informații sau când le folosesc în afara contextului. Funcționalitatea constă în adăugarea de dialoguri sau personaje fictive la ceea ce ar fi fost elemente factuale. Aceasta variază de la înfrumusețarea informațiilor până la elaborarea de dialoguri, personaje, scene. Miruna Runcan consideră că a pune pe cineva într-o lumină proastă înseamnă să interpretezi incorect faptele reale sau să adaugi unor fapte reale alte fapte care să pară într-un anumit context reale, dar care în realitate să nu fie adevărate, astfel se pot produce daune ale onoarei și respectabilității unei persoane. Pe lângă amuzamentul pe care îl poate produce o asemenea poveste, punerea într-o lumină falsă este o problemă destul de dificilă pentru jurnaliști, aceștia trebuie să demonstreze că informațiile publicate sunt de interes public și să demonstreze buna intenție pe care au avut-o, în special când sunt implicate opiniile și comentariile jurnalistului. Având în vedere că cele mai multe materiale provin din surse confidențiale ale jurnalistului, astfel este imposibil să demonstreze autenticitatea faptelor relatate, punerea într-o lumină proastă constituie o problemă și pentru cei mai onești jurnaliști. Dintre cele mai grave acuzații de punere într-o lumină falsă apar atunci când între titlu și conținut există o mare distanță, sau prin relatare se obține cu voie sau fără voie un neadevăr. Ficționalizarea, specie derivată a luminii false, acoperă diferite practici jurnalistice, de la simpla accentuare a concluziei prin intermediul titlului până la crearea de povești.

Kent Middleton, Robert Trager și Bill F. Chamberlin consideră că a patra ramură a legii vieții private o constituie aproprierea. O persoană poate fi vinovată de încălcarea intimității dacă își însușește spre beneficiul sau numele altei persoane sau în cazul în care seamănă, înfățișarea. Aproprierea înseamnă folosirea comercială neautorizată a unui nume, imagine, filmare în campaniile publicitare pentru a obține profit. O persoană a carei nume sau imagine a fost folosită în scopuri publicitare poate suferi de umilire sau rușine ca și în cazul luminii false. Persoanele publice își pot pierde din valoarea comercială în astfel de situații pentru că numele și imaginea lor a fost folosită în diferite campanii publicitare fără consimțământul lor, de aceea oamenii au nevoie să controleze ceea ce se spune despre ei.

Miruna Runcan consideră că cea de a patra ramura a legii vieții private o constituie dreptul de publicitare a numelui și imaginii. Acesta este considerat cel mai vechi element al vieții private deoarece mărturii cu privire la dreptul la publicitarea numelui și a imaginii au apărut în common law-ul englezesc, încă de la jumătatea secolului al XVII-lea. Acest drept are un caracter mai mult comercial, decât unul de protecție propriu-zisă a vieții private. Dreptul de publicitare a numelui și imaginii interferează cu teoria dreptului de autor pentru că în această situație nu avem de-a face cu produse ale unei activități intelectuale , ci cu ființa umană, reprezentată prin imaginea sa sau prin numele sau.

3.Calomnie, defăimare, insultă

În Constituția României, demnitatea este consacrată ca valoare principală și primordială a omului prin articolul 1în alineatul 3 unde sunt scrise următoarele: ”România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic… sunt garantate.” Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în articolul 1 precizează că demnitatea umană este inviolabilă, de aceea aceasta trebuie respectată și protejată de toate ființele umane.

Noul cod civil din anul 2015 în articolul 252 dedicat ocrotirii personalității umane specifică: ”Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică” . Conform articolului 255 orice persoană care consideră că a fost denigrată și demnitatea sa a fost lezată poate cere unei instanțe de judecată să ia măsuri provizorii sub aspectul conservării acestor date, aceste măsuri pot fi luate în calcul doar dacă persoana reclamantă poate demonstra că aceste fapte îi crează un prejudiciu greu de reparat.

Legea 61 din 1991 consacră în articolul 3 că oricare dintre umătoarele fapte pot fi sancționate, dacă nu intră sub incidența codului penal: ”săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice”

Articolul 72 din Noul Cod civil consideră în primul alineat că fiecare ființă umană are dreptul la demnitate, iar al 2-lea alineat precizează că: ”este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.” Articolul 75 specifică limitele pe care le are o persoană în respectarea dreptului la viața privată cât și respectarea dreptului la demnitate. În primul alineat se specifică că: ”nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte”, iar al 2-lea articol consider că: ”exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune”.

Shakespereare observă încă din 1604 că reputația este un element important al vieții umane: ”Furi punga-mi, furi un moft, un biet nimic/ E-a mea, e-a lui, fu roaba tuturora/ Însă atunci când mă vorbești rău/ Îmi fură ceva ce nu te-mbogățește/ Da-ntr-adevăr mă lași calic.”

Conceptul de libertate consacră reputația ca unul dintre cele mai importante bunuri personale, societatea protejează ”invaziile nejustificate și loviturile nedrepte”, acestea demonstrează că societatea valorifică demnitatea și valorile ființelor umane. Judecătorul Steward consideră că legea calomniei este un mijloc legal prin care orice persoană poate să își redobândească reputația care a fost întinată. Formulările create să atace personalitatea și calitățile personale ale ființelor umane cât și poziția socială reprezintă actul de defăimare, aceasta poate fi o expresie atât a calomniei cât și a insultei. De cele mai multe ori defăimarea în scris și cea difuzată cu ajutorul mass-mediei este considerată calomnie, iar defăimarea transmisă oral este considerată de cele mai multe ori injurie. În urma proceselor de calomnie mai multe rezultate de succes sunt întâlnite atunci când defăimarea este în scris pentru că se consideră că aceasta prejudiciază mai mult reputația unei persoane decăt injuria adusă pe cale orală și pentru că defăimarea în scris circulă în mai multe arii. Se poate observa că autorul unor declarații calomnioase își premeditează faptele, pe când insulta este ceva spontan.

4.Protecția surselor

Jurnaliștii se confruntă întotdeauna cu problema surselor de informare. Sursa are o largă semnificație: locul, ofiectul sau persoana de la care putem obține informația. Acestea pot fi materiale precum: documente, baze de date, agenții de difuzare a informațiilor, cercetării sau pot fi persoane umane care mai poartă numele și de surse subietive. Cu timpul jurnaliștii își construiesc rețele de surse umane care provin de la diferite instituții publice sau private. Clasificarea de baza a surselor cuprinde și sursele directe, acele surse de la care jurnalistul preia informații complete și nemișlocite asupra unui eveniment sau fenomen și surse indirecte, aceste surse trimit jurnalistul la o conjunctură de investigare ulterioară.

Mass-media și justiția se află din totdeauna intr-o permanentă dezbatere asupra protecției informațiilor și a surselor. Pe de o parte oamenii legii își doresc ca jurnaliștii să depună mărturie în instanță, iar jurnaliștii nu doresc să depună mărturie deoarece aceștia își protejează sursele și susțin că au nevoie de confidențialitatea surselor pentru a putea scrie articole. Judecătorii se străduiesc să împace nevoia de probe pentru numeroase procese cu dorința jurnaliștilor de a păstra anonimatul surselor. Ca să poți evalua legile care protejează jurnaliștii sunt luate în calcul mai multe criterii: ce fel de informații sunt protejate, în ce spații legale pot fi invocate anumite privilegii sau în ce situații pot fi anulate aceste privilegii.

Există persoane care fac declarații și dau interviuri jurnaliștilor, acestea în anumite situații pot beneficia de principiul protejării surselor. Să protejezi o sursă înseamnă că te ghidezi după niște principii și dezvalui identitatea și numele unei persoane doar în acele cazuri necesare, nu este benefic să expui o persoana inutil. Atunci când o persoană este expusă există mai multe grade de gravitate, chiar dacă de multe ori sunt consecințe minore, o persoană nu trebuie adusă în atenția opiniei publice dacă nu este necesar, în unele situații persoana care distribuie informații poate să devină ținta invidiei colegilor de munca sau în alte situații jurnalistul trebuie să conștientizeze inteția sursei pe care o citează pentru că aceasta poate să își dorească să își facă publicitate și există pericolul ca informațiile să fie false sau mincinoase.

Codurile deontologice ale jurnaliștilor, precum: Carta de la Munchen elaborată în 1966, menționează că jurnalistul are datoria de a publica doar informații care provin dintr-o sursă sigură sau daca acestea nu provin dintr-o sursă sigură, jurnalistul trebuie să prezinte informațiile cu rezervele necesare. Tot în acest cod se precizează că nu se pot folosi de către jurnaliști metode nelegale de obținere a informațiilor sau este foarte important ca jurnaliștii să ”păstreze secretul profesional și să nu divulge sursa informațiilor confidențiale”. Un alt cod deontologic elaborat în 1936 sub numele de Codul etic al sidicatelor precizează că: ”Orice informație cu sursă necunoscută va fi însoțită de mărcile dubiului” și că ”sursa confidențială va fi protejată de către ziaristul căruia i s-a încredințat informația cu orice risc”.

Unul dintre cele mai importante lucruri în munca jurnalistului este verificarea informațiilor din trei surse. Se face apel la verificarea informațiilor din mai multe surse deoarece trebuiesc evitate confuziile, să nu existe riscul dezinformării, poate apărea lipsa de credibilitatea a unei anumite surse. Omul din mass-media trebuie să apeleze întotdeauna la surse autorizate, persoane avizate care să poată transmite informații în cunoștință de cauză despre un anumit subiect, eveniment. În situația în care reporterul nu poate ajunge la un eveniment deoarece acesta s-a produs la mare distanță sau într-un loc greu accesibil, acesta v-a verifica atât din surse oficiale cât și din surse indepentente pentru că în multe situații autoritățile pot transmite informații eronate. Dacă evenimentul este important și marcant pentru comunitate, jurnalistu v-a depune eforturii să ajungă la eveniment pentru ca relatarea sa să fie cât mai autentică și mai corectă.

Conform autorului Lucian-Vasile Szabo condiția de validitate a regulii verificării din două sau mai multe surse independente este îndeplinită atunci, când, într-adevăr, aceste surse nu dețin legături între ele de subordonare. Legăturile dintre surse se traduc prin a avea un interes comun de a ascunde un adevăr, dar cu toate acestea nu au calitatea de părți implicate în subiect. Sursele independente pot fi documente, observații ale jurnalistului la locul faptei sau declarații și interviuri. Există o distincție între sursele independe și alte surse, acestea sunt acele surse competente, oficiale și autorizate să emită opinii în legătură cu o situație. Prin alte surse putem înțelege că vorbim despre fragmente de declarații, informații transmise de martori oculari sau de interviuri făcute în alte situații.

O altă regulă a jurnalismului vorbește despre egalitatea în tratament pe care o poți oferi diferitelor surse. Într-o situație conflictuală, jurnalistul trebuie să contacteze întotdeauna ambele surse partizane, deoarece dacă acesta publică o singură variantă acesta riscă să deformeze realitatea. Sursele partizane sunt sursele implicate în conflict care se află în antiteză, acestea sunt pro și contra într-o anumită situație, în acestă situație jurnalistul trebuie să ofere dreptul la replică ambelor surse și trebuie să găsească adevărul. Dacă informațiile provin dintr-o singură sursă, iar acesta face referire la o altă persoană, ziaristului îi revine oblicația de a cerceta ceea ce vrea să declare si partea adversă

David Randall consideră că există categoria surselor oficiale. Aceste surse sunt autorizate să ofere informații, aceste surse pot fi proprietarul unui magazin, managerul unei firme până la purtătorul de cuvânt al unui minister. Aceste se deosebesc între ele, unele pot fi reticente, iar altele să își dorească să transmită informații, acestea pot să fie experte într-un domeniu sau lipsite de competență.

Miruna Runcan consideră că există surse subiective directe și indirecte informațiile preluate de la aceste surse pot fi atribuite nominal ceea ce înseamnă că cititorul va știi de unde provine informația în cele mai multe situații. Dacă sursa oferă informații dar nu dorește să fie citată putem să verificăm informația printr-o sursă autorizată și jurnalistul o poate atribui ei.

Profesorul american Peter Gross consideră că identificarea surselor este foarte importantă pentru cititori pentru că astfel ei pot să înțeleagă de unde provine informația folosită într-o relatare, de unde provin citatele, opiniile sau observațiile. Atunci când cititorul cunoaște calitatea sursei, poziția, calificarea, gradul de implicare în relatare el poate să judece credibilitatea informațiilor pe care le primește. Identificarea persoanelor ca sursă care oferă informații din datele lor esențiale reprezintă o regulă principală în documentarea jurnalistului, însă de multe ori sursele persoană refuză să le se atribuie informațiile în mod clar. În acestă situație jurnalistul este nevoit să păstreze confidențialitatea informațiilor, iar sursa să rămână în anonimat.

Între mass-media și public se construiește în timp o legătură ce depinde în primul rând de cota mai mică sau mai mare de încredere pe care cele doua părți și-o acordă reciproc. Pentru public conteză cum jurnaliștii își efectuează munca, promptitudinea, stilul, exactitatea lor pot duce la consolidarea sau pierderea prestigiului unei instituții mass-media. Încrederea unui trust de presă acordată de către public poate crește sau scădea în funcție de modul cum ziariștii respectă sau nu regulile de lucru cu sursele.

5.Profesionalizarea jurnalismului

În viziunea lui Mihai Coman, jurnalistului din România i se poate construi portretul având în vedere valori iraționale ca: talentul, norocul, harul, inspirația sau simțul cuvintelor, aceste valori ar trebui să fie înlocuite de valori raționale ca: normele deontologice, conștiința profesională. Acest portret se poate realiza datorită istoriei, deoarece jurnaliștii nu aveau un loc de formare și pregătire specific în mediul academic pentru acestă profesie. Pregătirea jurnaliștilor se realiza în redacții, iar din acest motiv se poate observa o lipsă a elementelor de cultură profesională, a existat și un dispreț față de programele de formare ca: învățământul universitar sau școlile vocaționale. În România se poate observa o ideologie a breslei mai mult decât în alte țări, s-a apreciat mai mult învățarea la fața locului, în redacții, s-a practicat învățarea bazată pe reproducerea activităților realizate de cei care erau deja angajați. ”Învățarea jurnalismului în redacții se reduce la transmiterea unui bagaj heteroglit, compus din experiențe personale, diverse trucuri, unele deprinderi tehnice și apelul la ”te descurci tu” sau ”vezi tu ce faci”.”

Conform lui Peter Gross, stilul presei octidentale se bazează în primul rând pe valoarea informației și să servească interesului public, le cere jurnaliștilor să respecte întotdeauna codurile deontologice ale profesiei. În România stilul jurnalistic se bazează pe opinie, senzaționalism și informare incompletă.

Luminița Roșca consideră că presa din România nu a reușit nici până în prezent să beneficieze de instituționalizarea ei ca sistem social. Acesta precizează că: ”vorbim despre instituționalizarea unui act de comunicare atunci când există un subsistem socio-profesional, caracterizat printr-un cadru economic stabil, un sistem de proceduri acceptate, cadru legislativ și viață asociativă”.

Procesul de instituționalizare a presei a început o dată cu șfârșitul secolului XX, acesta s-a integrat în capitalismul românesc încă de la începutul secolului, avea o formă de funcționare în linii mari de tip liberal, însă o dată cu venirea comunismului s-a construit un nou sistem mass-media care avea la bază noi instituții. După numai 45 de ani, întregul sistem de instituționalizare a presei a fost refăcut, revenind la tipul liberal. Din cauza rupturilor istorice nu s-a putut crea un sistem de instituții, norme și valori la fel de eficient ca jurnalismul occidental care și-a construit și s-a impus prin acumulări lente identitatea profesională.

Primii jurnaliști post-comuniști care și-au format idealurile și ideologiile într-o perioadă în care s-a vrut distrugerea instituțiilor comuniste consideră că presa liberă este proprietatea lor exclusivă și proprietatea lor inalienabilă din acest punct de vedere aceștia consideră că nu mai ei au dreptul să controleze câmpul profesional. Jurnaliștii post-comuniști consideră că presa din acestă perioadă este principalul agent în procesul de construire a sistemului democratic și al economiei de piață.

Dilema jurnaliștilor se conturează în jurul ideilor prin care: ”ei trebuie să mentină controlul asupra câmpului profesional, dar trebuie, simultan, să accepte definițiile moderne și instituționalizate referitoare la rolul presei și al jurnaliștilor într-o societate democratică, definiții care le limitează zonele și formele de control”.

III.Rasă, etnie și discriminare

1.Conceptul de rasă

Unul dintre cele mai complexe concepte ale sociologiei este rasa, acest lucru se datorează contradicției dintre bazele sale științifice și uzanța termenului de zi cu zi. Se consideră în mod greșit, că oamenii pot fi separați în rase biologice diferite. Mai multe teorii științifice apar în secolul al XVIII-lea pentru a se putea justifica apariția ordinii sociale. Contele Joseph de Gobineanu a propus existența a trei mari rase: albă, neagră și galbenă. Părintele rasismului modern consideră că rasa albă are o inteligență, voință și putere superioară celorlalte rase. Din acestă perspectivă, rasa neagră este considerată mai puțin capabilă, deține o natură sălbatică, prin excelență le lipsește moralitatea. Această idee a lui Gobineanu l-a influențat ulterior pe Adolf Hitler care a adoptat acestă perspectivă și a inclus-o în ideologia Partidului Nazist. În secolul XX acestă teorie rasială a fost discreditată, în termeni biologici nu există mai multe rase în mod clar delimitate, există doar o gamă de caracteristici diferite în rândul ființelor umane. Aceste diferențe rasiale fac ca societatea să aibă o viziune asupra unui grup de oameni și mențin inegalitatea în cadrul societății. Rasializarea este procedeul științific prin care membrii unei societăți sunt clasificați în funcție de trasăturile lor biologice, aceștia formează grupuri de oamenii care sunt etichetați din acest punct de vedere.

Xenopol consideră că rasa reprezintă structura organiză și psihică a ființelor umane, iar acesta consideră că dacă ființele umane se consideră apartenente la o rasă își pot depăși această condiție. Se consideră ca prin conceptul de rasă se poate studia evoluția unui popor, complixitatea gândirii lui poate fi explicată prin apartența la o rasă. Xenopol nu face o diferență între rasă și națiune, în discursul său termenii sunt sinonimi.

Conceptul de rasă împarte ființele umane în doua categorii: albă și neagră, acestă concepție este întâlnită cel mai des în Statele Unite ale Americii. Aceste categorii sunt reflectate în imagini sociale și legale. Spre exemplu până în secolul XX, căsătoria dintre un alb și un negru era interzisă deoarece se considera că imixiunea lor din punct de vedere social poate crea fenomenul de poluare sau contaminare rasială.

2.Conceptul de etnie

Conceptul de etnie are o semnificație care face referire doar la domeniul social. Perspectivele și practicile unei comunități cu ajutorul cărora aceastia se delimitează de ceilalți se referă la termenul de etnie. Persoanele care fac parte din grupuri etnice se văd difereți din punct de vedere cultural față ce ceilalți membrii ai societății, iar aceștia la rândul lor îi consideră diferiți. Grupurile etnice se diferențiază între ele prin anumite caracteristici, ce le mai întâlnite sunt: istoria, originea, limbajul, religia, stilurile de a se îmbrăca sau a găti. Aceste caracteristici sunt dobândite în timpul vieții deoarece fenomenul este unul social care a fost produs și reprodus. Prin intermediul socializării, tinerii dobândesc aceste caracteristici diferențiatoare, aceștia asimilează stilurile de viață, normele și convingerile grupurilor de care aparțin. Giddens consideră că: ”pentru mulți oameni, etnia este esențială pentru identitatea individuală și de grup, dar semnificația sa poate să difere de la un individ la altul, ea poate să asigure un mijloc important al continuității cu trecutul și adesea este păstrată vie prin intermediul practicării tradițiilor culturale”.

Sociologul Max Weber consideră conceptul de etnie ca fiind reprezentat de:"grupuri umane ce susțin o credință subiectivă într-o origine comună, datorită similarităților de tip fizic sau a obiceiurilor, sau a amândurora, sau datorită memoriei colonizării sau migrației".

Gârlan consideră ca fiecare grup de oameni formează un personaj colectiv care are o viață proprie recunoscută de toți membrii grupului. Întotdeauna grupurile au un ansamblu de caracteristici atât generale cât si particulare, de natură social-politică și istorico-culturală cu multe elemente de natură psihologică. Acesta consideră că grupurile etnice care traiesc în același spațiu au caracteristici psihologice diferite, dar care se pot generaliza în elemente de specific național.

Nicoleta Turliuc consideră că grupurile etnice sunt acele grupuri care fac parte din societate dar care au tradiții diferite de alte grupuri ale societății și au un sentiment de apartență la un anumit subgrup în cadrul societății dominante. Cultura pe care o are un anumit grup de oamenii reprezintă modul lor distinct de a trăi viața. Prin cultura specifică unui grup etnic se înțelege că aceștia dețin un sistem al înțelesurilor împărtășite si dezvoltate într-un context economic și social, pe un fundal istoric și politic specific acestui grup etnic.

Giddens consideră că membrii unui grup minoritar se află într-o situație defavorizantă atunci când sunt comparați cu un grup dominant care are parte de mai multă putere, bogăție sau prestigiu, iar aceștia au un sentiment comun, o solidaritate de grup.

De cele mai multe ori atunci când un membru al unui grup este expus unei situații de prejudiciere sau de discriminare, acesta dă naștere unui sentiment de solidaritate, loialitate sau sporește interese comune ale grupului. Conceptul de minoritate este folosit este în cele mai multe cazuri pentru a desemna un grup de oameni care se află în dezavantaj față de restul societății, el nu face referire la sensul propriu, la reprezentarea sa numerică. Sunt constatate cazuri în care un grup minoritar poate fi constituit dintr-o majoritate de oameni, dar cu toate acestea el este considerat minoritar din cauza situației nefavorabile în care se situează. Oamenii care fac parte din grupuri minoritare, se consideră pe sine ca făcând parte dintr-un grup diferit față de cel al majorității, iar aceștia sunt izolați din punct de vedere fizic și social de restul societății. În majoritatea cazurilor, grupurile minoritare sunt diferite din punct de vedere etnic și au trăsături fizice distincte față de grupul dominant.

Sociologul Norman Goodman definește grupurile minoritare în cercetarea sa ca fiind acel grup de oameni care împărtășesc mai multe caracteristici comune, precum caracteristici fizice sau culturale și se consideră ca fiind diferiți de grupul dominant și în cele mai multe situații aceștia dezvoltă dezavantaje sociale. Un grup minoritar nu este întotdeauna mai mic ca număr decât grupul dominant și nu toate grupurile minoritare au parte de o situație dezavantajoasă, în unele societăți, drepturile grupurilor minoritare sunt foarte bine protezate de către lege și de către societate.

Sociologii Laponce și Wirth cataloghează grupurile minoritare ca fiind împărțite în mai multe tipologii. Lapon identifică mai multe tipologii precum: Grupurile minoritare care își acceptă statutul de grup minoritar, grupuri minoritare care își doresc prin voință să aparțină grupului minoritar și grupurile minoritare prin forță care nu își doresc să fie asimilate de către grupul dominant. Wirth identifică alte tipuri de grupuri minoritare precum: minoritățile asimilaționiste care doresc sa fie asimilate de către grupul dominant, minoritățile pluraliste sunt acele grupuri care doresc să își păstreze identitatea distinctă și minoritățile militante care în cearcă să transforme grupul dominant al societății din care fac parte într-un grup minoritar.

3.Ideea preconcepută și discriminarea într-o viziune sociologică

Ideea preconcepută sau prejudecata face referire la opiniile sau atitudinile pe care le au un grup de oameni față de un alt grup de oameni. Ideea preconcepută are naștere în gândirea unei persoane, aceasta gândește o anumită idee care se întemeiază de cele mai multe ori pe zvonuri și nu pe fapte și dovezi concrete. Ideea preconcepută este rezistentă față de schimbare chiar și atunci când există dovezi. Grupurile de oameni pot avea idei preconcepute atât favorabile cât și nefavorabile. Ideile preconcepute favorabile există de cele mai multe ori la membru unui grup despre grupul din care face parte, iar cele negative se îndreaptă spre celălalte grupuri, iar din cauza idei preconcepute o persoană poate trata un anumit grup într-un mod imparțial.

În cele mai multe situații ideea preconcepută se întemeiază în baza stereotipurilor, acestea sunt caracterizari fixe și inflexibile ale unui grup de oameni, adesea stereotipurile sunt aplicate grupurilor etnice minoritare. Uneori stereotipurile pornesc de la fapte reale și conțin o parte de adevăr, însă cele mai multe reprezintă ”un mecanism de transfer, în care sentimentele de ostilitate sau furia sunt îndreptate împotriva obiectelor care nu constituie sursa reală a acestor sentimente.” Stereotipurile ajung să fie implantate în semnificațiile culturale și nu dispar ușor nici în situațiile în care reprezintă distorsiuni majore ale realității.

Norman Goodman definește ideea preconcepută sau prejudecata în cercetarea sa și consideră că: ”prejudecata este o generalizare nesusținută, o opinie formulată fără o cercetare serioasă, despre un grup sau o categorie de oameni.” O sursă a prejudecății o reprezintă stereotipurile. Acestea sunt reprezentate de idei inflexibile pe care le dețin o categorie de oameni, iar aceste idei se opun schimbării chiar și în situația în care există dovezi clare ale falsițății pe care o susțin. Tot din cauza stereotipurilor, oamenii care fac parte dintr-o anumită categorie pot fi considerați ca fiind toți la fel, stereotipurile nu dau ocazia oamenilor să poată să identifice diferențele persoanelor care fac parte din același grup de oameni.

Sociologul Anthony Giddens definește discriminarea ca fiind ”comportamentul efectiv față de un grup sau de un individ”. Discriminarea poate fi identificată în activități care descalifică o persoană sau un grup de oameni de la anumite oportunități pe care alte persoane le pot obține. Spre exemplu situația în care un negru britanic nu poate obține o slujbă care îi este oferită unui alb britanic. În cele mai multe situații ideea preconcepută stă la baza procesului de discriminare, însă acestea pot exista și separat, în unele situații ființele umane pot avea o idee preconcepută, dar să nu acționeze în baza sa. Discriminarea nu provine în toate situațiile din ideea preconcepută, dar într-un mod indirect poate influența un comportament.

Sociologul Norman Goodman consideră că prejudecata face referire la ideile ființelor umane, iar discriminarea definește comportamentul lor. ”Discriminarea constă în tratamentul inegal al oamenilor, bazat pe apartenența lor la un grup sau categorie socială.” Dintr-o perspectivă tradițională discriminarea reprezintă procesul prin care comportamentul, acțiunea unei persoane lezează obiectul discriminării. La fel ca și Giddens, Goodman, consideră că prejudecata se află într-o relație strânsă cu discriminarea, dar nu în toate cazurile. Unii oameni pot avea idei preconcepute dar să nu acționeze să facă o discriminare din cauza anumitor constrangeri sociale sau din cauza cadrului legislativ. În unele situații putem observa o discriminare instituțională, acesta nu este făcută de o persoană, dar contextul în care a fost luată o decizie a dus la o acțiune discriminatorie, există practici discriminatorii strecurate în structura societății.

Milton Frietman consideră că există anumite dificultăți în interpretarea și definirea discriminării, acesta spune că fiecare ființă umană plătește pentru atitudinile și convingerile sale. În viziunea sa discriminarea prinde forma unui ”gust”, fiecare om are atitudinile și convingerile sale după care își ghidează deciziile care de multe ori pot lua forma discriminării.

Michael Banton definește discriminarea ca fiind tratamentul pe care îl acordă o persoană altei persoane în funcție de anumite criterii: sexul, rasa, etnia sau religia. Acesta descrie discriminarea și consideră că acesta capătă sens atunci când i se adaugă un adjectiv care să dezvăluie criteriul discriminării, precum: sexul, rasa sau etnia.

Rasismul este o formă răspândită a ideii preconcepute sau a prejudecății, acesta se formează pe ideea care are la baza diferențierea fizică a oamenilor. Rasist este o persoană care consideră că unele persoane sunt inferioare altor persoane datorită diferențelor fizice. De cele mai multe ori rasismul este considerat un comportament sau o atitudine pe care opersoană o are față de alți indivizi, cu toate acestea se susține că rasismul este mai mult decât susținerea unor anumite idei, acesta este întipărit în structura societății, iar din acest motiv unele instituții favorizează un grup de oameni în defavoarea altuia.

În viziunea lui Goodman, rasismul are la bază ideea că o categorie de oameni este superioară unei alte categorii. ”Ideologia rasismului oferă baza morală pentru discriminare.”

Michael Wieviorka consideră că termenul de rasism este folosit abuziv pentru a defini xenofobia, populismul și naționalismul dus la extrem, menționează ca rasismul din punct de vedere conceptual aparține modernismului și definește rasismul ca susținător al idei că există anumite rase care sunt superioare, iar alte rase sunt inferioare. Acesta proclamă că rasa poate să modeleaze cultura modernă și este piatră de temelie pentru cele mai multe diferențele pe care le întâlnim în societate.

4.Cadrul legislativ anti-discriminare în România

Din perspectiva lui Gabriel Andreescu, președintele Asoțiației pentru Protecția Drepturilor Omului al comitetului de la Helsinki, discriminarea poate fi utilizată în doua sensuri. În primul sens, cel tehnic, îl observăm în ”principiul ne-discriminării” în care se consideră că nu este permis să tratezi ființe umane sau grupuri de ființe umane la un standars inferior în comparație cu tratamentul general pe care îl oferi altor ființe umane. Cel de-al doilea sens urmărește realizarea egalității între șanse, acestă abordare se regăsește în ansamblul măsurilor antidiscriminatorii realizate în cadrul Uniunii Europene. ”Egalitatea de șanse nu se realizează doar veghind asupra unui tratament egal între persoane și grupuri. Ci luând, eventual, măsuri speciale capabile să înfrunte inegalitatea construită de societate de-a lungul timpului.” Suprapunerea celor doua sensuri ajută la construirea unei politici care să structureze societatea și să dezvolte raporturi juste între majoriate și minorități.

Mihai Coman, președinte al Asociației de Promovare a Drepturilor Omului și de Luptă împotriva Discriminării, consideră că stabilitatea unei societăți, conviețuirea și dezvoltarea socială se poate realiza atunci când un stat acordă importanță drepturilor minorităților, oportunităților de protejare a identităților culturale și etnice. România a adoptat mecanisme legislative și instituționale prin care sunt protejate drepturile minorităților etnice. Protecția drepturilor omului se realizează prin anumite structuri: guvernamentale precum, Departamentul petru Relații Interetnice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Avocatul Poporului, Consiliul Minorităților Naționale, dar și societatea civilă. În viitor vor existat tot mai multe teme de cercetare și instituții cu obiective comune pentru a se putea realiza o viitoare Europe Unite, să poată funcționa o conviețuire între toate ființele umane, unde să nu existe discriminare, se dorește identificarea și eliminarea discrepanțelor economico-sociale actuale.

Cadrul legal din România pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare a fost adoptat prin Ordonanța de Guvern numărul 137 din 31 august 2000 prin legea 48 pe anul 2002 și modificată ulterior prin Ordonanța de Guvern numărul 77 pe anul 2003, aprobată prin Legea 27 pe anul 2004. Cadrul legal anti-discriminare conține principiile prin care sunt garantate de lege drepturile cetățenilor și definește conceptele de discriminare. Acest cadru legal anti-discriminare interzice acest fenomen în domenii specifice de aplicare, iar Consiliul Național de Combatere al Discriminării este autoritatea națională care se află în măsură să sancționeze contravențional faptele și actele de discriminare. Acest cadru legislativ conține numeroase dispoziții procedurale și sancțiuni.

Declarația Universală a Drepturilor Omului precizează în al doilea articol, primul alineat că fiecare persoană are dreptul la egalitate în fața legii și beneficiază de protecție împotriva discriminării, iar în articolul numărul 23, al doilea alineat se precizează că: ”toți oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală”.

Constituția României consacră în articolul 16 dreptul la egalitate prin primul alineat: ”Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminării.” Al doilea alineat menționează că: ”Nimeni nu este mai presus de lege.”

Organizația Internațională a Muncii a dorit întotdeauna să realizeze combaterea discriminării și se militează pentru respectarea egalității de șanse pentru toți oamenii. Din acestă cauză a fost creată Convenția numărul 100 din anul 1951 care stabilește: ”egalitatea de renumerație între mâna de lucru feminină și cea masculină”. Mai târziu în anul 1958 a fost elaborată Convenția numărul 111 care vorbește despre discriminare și construiește cadrul legal pentru combaterea acesteia. Primul articol din acestă convenție definește discriminarea ca fiind: ”orice distinție, excludere sau preferință fondată pe rasă, culoare, religie, opinie politică, naționalitate sau origine socială, care are drept efect restrângerea sau înlăturarea egalității de șanse sau de tratament în materie de formare profesională și angajare în muncă”. O altă reglementare a elaborat Convenția numărul 117 în anul 1962 care definește obiectivele și normele politicii sociale: ”unul dintre scopurile politicii sociale va trebui să fie desființarea oricărei discriminări între lucrători întemeiată pe rasă, culoare, sex, credință, apartenență la o grupare tradițională”.

Ordonanța numarul 137 din 31 august 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare publicată în monitorul oficial numarul 99 din 8 februarie 2007 menționează în Articolul 1: în România, stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate de lege. Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea urmatoarelor drepturi: dreptul la un tratament egal în fața instanțelor de judecată și a oricărui alt organ jurisdicțional, dreptul la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violenței sau maltratărilor, dreptul de a participa la viața publică și de a avea acces la funcții și demnități publice, dreptul la libera circulație și la alegerea reședinței, dreptul de a părăsi țara și de a se întoarce în țară, dreptul de proprietate, dreptul la moștenire, dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie, dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, dreptul la libertatea de întrunire și asociere, dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială și la servicii sociale, dreptul la educație și la pregătire prefesională, dreptul de acces la toate locurile și serviciile destinate folosinței publice.

Potrivit Articolul 2 al Ordonanței numarul 137 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Sunt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor menționate mai sus, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea națională care cercetează și sancționează contravențional toate actele de discriminare. Acesta sancționează actele de discriminare în fucție de legislația pe care o are statul român și în funcție de documentele internaționale pe care România le-a adoptat. Acest consiliu este responsabil de aplicarea și controlul respectării prevederilor legale în domeniul său , dar este responsabil și cu armonizarea dispozițiilor actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. În vederea nediscriminării, consiliul aplică și crează politici publice. Din acest punct de vedere Consiliul Național de Combatere a Discriminării consultă autoritățile publice, organizațiile neguvernamentale , sindicatele și alte entități legale care doresc protejarea drepturilor omului. Acesta își exercită atribuțiile și își desfășoară activitatea în mod independent, fără ca acesta să fie restrânsă, îngrădită sau influențată de către alte instituții ori autorități publice.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are putere de decizie în anumite domenii precum: prevenirea faptelor de discriminare, medierea faptelor de discrimare, investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare, monitorizarea cazurilor de discriminare, acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării.

IV. Studiu de caz

1.Analiză în presă din punct de vedere etic și moral

1.1 Emisiunea ”Sinteza Zilei” – 14 ianuarie 2014

Expunerea temei:

În emisiunea ”Siteza Zilei” difuzată de postul de televiziune Antena 3 în data de 14 ianuarie 2014 au fost difuzate mai multe imagini în care apăreau jurnaliști ca: Andreea Pora, Silviu Sergiu, Robert Turcescu sau Dan Tăpălagă.

Fapte:

În acestă emisiune au fost folosite fotografii cu jurnalista Andreea Pora în care acesta consuma un cârnat. Prin aceste imagini jurnalista a fost denigrată și luată în derâdere.

Probleme etice:

Conform articolului 72 din Noul Cod civil se consideră în primul alineat că fiecare ființă umană are dreptul la demnitate, iar al 2-lea alineat precizează că: ”este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.” Articolul 75 specifică limitele pe care le are o persoană în respectarea dreptului la viața privată cât și respectarea dreptului la demnitate. Din acestă perspectivă emisiunea ”Sinteza Zilei” a încălcat articolul 72 deoarece nu a a respectat demnitatea jurnalistei Andreea Pora.

Legea audiovizualului precizează în articolul 30 din codul de reglementare al conținutului audiovizual că: ”Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, viața privată, onoarea și reputația, precum și dreptul la propria imagine” . Acestă emisiune a încălcat dreptul a propia imagine a jurnalistei Andreea Pora și i-a fost afectată demnitatea umană. Demnitatea umană este consacrată de către Constituția României prin articolul 1 în alineatul 3 unde sunt scrise următoarele: ”România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului… este garantată.” Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în articolul 1 precizează că demnitatea umană este inviolabilă, de aceea aceasta trebuie respectată și protejată de toate ființele umane.

1.2 Decesul Mărioarei Zăvoreanu

Expunerea temei:

Posturi de televiziune precum: Antena Stars, Antena Group și Kanal D au publicat în datele de 15 și 16 aprilie 2015 o serie de emisiuni și știri despre moartea Mărioarei Zăvoreanu și despre relația pe care o avea acesta cu cu fiica sa, Oana Zăvoreanu.

Fapte:

În data de 15 aprilie 2015 în cadrul emisiuni Star Matinal au fost difuzate o serie de imagini cu Mărioara Zăvoreanu aflată pe patul de spital, iar în platou se afla fiica acesteia care comenta imaginile: ”… când vezi un om pe un pat de spital care spune: ”De ce nu intri tu în pământ? Nu-ți dau nimic! Ești o nenorocită!”

În cadrul emisiunii ”Răi dar Buni” din data de 16 aprilie 2015 au fost difuzate imagini cu Mărioara Zăvoreanu aflată pe patul de spital într-o stare foarte gravă și s-au comentat aceste imagini și s-a vorbit despre relația pe care o are Oana Zăvoreanu cu părinții săi.

În emisiunea ”Necenzurat” din data de 15 aprilie 2015 au fost difuzate declarațiile Oanei despre moartea mamei sale și s-a discutat despre testamentul decedatei. Au fost difuzate și imagini cu Oana care facea declarații despre decesul mamei sale din fața casei în care locuiește aceasta.

În data de 15 aprilie 2015 în cadrul emisiunii ”Agentul VIP” s-a discutat cu fratele Oanei despre relația pe care o are aceasta cu mama sa și a fost condamnat comportamentul pe care îl are aceasta față de Mărioara.

În cadrul emisiuni ”Star matinal de weekend” din data de 18 aprilie 2015 s-au difuzat imagini de la spitalul Fundeni unde se afla corpul neînsuflețit al Mărioarei și s-a discutat despre posibilitatea ca acesta să fie incinerată de către fiica sa.

În data de 18 aprilie 2015 în emisiunea ”Star News” au fost transmise imagini din cimitirul Eternitatea și s-a discutat despre fratele Oanei Zăvoreanu și de atitudinea sa față de decesul Mărioarei.

În data de 19 aprilie 2015, emisiunea ”Star Alert” a transmis imagini în direct de la cimitirul Eternitatea și de la capela unde se afla trupul Mărioarei Zăvoreanu. Tot în acestă emisiune au fost transmise declarații făcute de către Oana și a fost realizat și un material despre lucrurile grele peste care a trecut în viața sa Mărioara Zăvoreanu.

Probleme etice:

Toate aceste emisiuni au încălcat articolul 31 din Codul de reglementare a conținutului audiovizual care precizează că: ”…sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influențează societatea sau o comunitate…”. Informațiile difuzate de aceste emisiuni nu servesc interesului public deoarece acestea nu afectează viața unei comunități, aceste informații servesc interesului publicului.

Prin imaginile difuzate în aceste emisiuni se încalcă articolul 41 din Codul de reglementare a conținutului audiovizual care menționează că: ”Furnizorii de servicii media audiovizuale nu pot difuza imagini care exploatează sau scot în evidență traumele ori traumatismele unei persoane.” Transmisiile în direct de pe patul de spital al Mărioarei Zăvoreanu care se afla într-o stare gravă încalcă acest articol.

Este încălcat și articolul 32 tot din Codul de reglementare a conținutului audiovizual deoarece acesta menționează că: ”Niciun drept conferit prin lege un poate fi exercitat într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul ori profitând de ignoranța sau de buna-credința a persoanelor”. Aceste emisiuni au încălcat articolul 32 deoarece au dezbătut foarte mult timp decesul Mărioarei, relația pe care o avea cu Oana și a fost difuzată în direct mormântarea acesteia. Aceste subiecte nu sunt de interes public și nu trebuiau să ocupe atât de mult timp în agenda jurnaliștilor deoarece aceste subiecte nu ajută comunitatea.

Constituția României consacră dreptul la libertatea de exprimare în articolul 30 alineatul 1 din Constituția României. „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini sau prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.” Chiar dacă libertatea de exprimare este consacrată de către Constituția României, jurnaliștii nu trebuie să uite că aceștia au o misiune socială față de cetățeni, ei trebuie să comunice informații de interes public care să servească bunăstării cetățenilor, iar acest subiect nu se pretează deloc acestor principii. Estem un subiect lipsit de interes care pentru câteva zile a sufocat mass-media și nu a servit decât interului publicului.

1.3 Emisiunea ”La Măruță”

Expunerea temei:

Postul de televiziune Protv a difuzat în perioada 12 ianuarie – 14 ianuarie 2015, emisiunea de divertisment ”La Măruță” în care au participat mai mulți invitați care au folosit un limbaj neadecvat orei de difuzare a emisiunii și care au folosit un limbaj violent și injurios.

Fapte:

În data de 12 ianuarie 2015 invitații emisiunii ”La Măruță” au folosit un limbaj violent și insultător, iar modelatorul emisiunii nu a intervenit. A fost folosit un limbaj neadecvat precum: ”Tu ești grasă, mă.”, ”Ana Maria este Gara de Nord!” , ” Cu cățeaua asta tu ne pui pe noi în balanță?”, ”Dacă tu o iei pe zdreanța asta în brațe…” sau ”Tu taci acolo și stai dracului mută…” .

Tot în emisiunea ”La Măruță” difuzată următoarea zi, 13 ianuarie 2015, invitații au avut din nou un limbaj insultător și violent. Au fost difuzate declarații care conțineau propoziții insultătoare precum: ”Ești urâtă rău de tot! ”, ”…când naști, să naști pe gură! Pe gură vreau să naști, te rog eu.” sau ”Zi, mă, tată, dacă vrei să mor eu pentru Ana-Maria urâta… ” .

În data de 14 ianuarie 2015 în cadrul aceleiași emisiuni, noul invitat Paul Lincan continua seria injuriilor printr-un limbaj violent și nepotrivit în cadrul unei emisiuni televizate. Acesta folosește expresii precum: ”Escrocu’ dreacu, ce ești!” , ”Băi, lătură de om!” sau ”Fomistu’! Fomistu, care copiii tăi stau pe la bunica”.

Probleme etice:

Noul cod civil din anul 2015 în articolul 252 dedicat ocrotirii personalității umane specifică: ”Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică” În acestă emisiune este încălcată demnitatea persoanei, deoarece Ana-Maria Stoian este jignită și insultată în repetate rânduri.

Prin declarațiile făcute de către individ este încălcată Legea 61 din 1991 care consacră în articolul 3 că oricare dintre umătoarele fapte pot fi sancționate, dacă nu intră sub incidența codului penal: ”săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor…”.

Datorită prevederilor din legea audiovizualului acestă emisiune încalcă articolul 39 care menționează în al doilea alineat: ”difuzarea în serviciile de televiziune și de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective”. Emisiunea transmisă de porstul de televiziune ProTV încalcă articolul 39 deoarece este difuzată într-un interval orar în care copii au acces la televizor. Acestă emisiune nu promovează modele cu care minorii se pot identifica, iar modelatorul emisiunii nu intervine în discuții, îi lasă pe invitați să foloseasca un limbaj violent și insultător care lezează demnitatea umană. Temele abordate în acestă emisiune sunt nefolositoare și nu servesc interesului public, caracterul immoral al emisiunii poate afecta psihic dezvoltarea morală a copiilor.